Introducere în psihologia educaţiei:

1. Psihologia educaţiei (şcolară); schiţă istorică a constituirii şi dezvoltării

acesteia în ţara noastră

Psihologia şcolară s-a dezvoltat în ţara noastră în cursul sec.XX prin

contribuţii semnificative ale cunoscuului psiholog român Constantin
Rădulescu-Motru.

Nestor Iacob-Marius (1901-1989) este un psiholog şi un psihopedagog

reprezentativ din pleiada de psihologi formaţi la Universitatea din Bucureşti
sub influenţa lui C.R.Motru, punând bazele unei psihologii şcolare,
preconizând tratarea în învăţământ a fiecărui şcolar, conform “structurii sale
totale”. A proiectat pregătirea psihologilor şcolari într-un centru special –
Institutul de Bio-tipologie şi Eugenie şcolară. A avut contribuţii riguroase la
optimizarea antropometriei şcolare, a docimologiei, a metodologiei orientării
şi selecţiei profesionale. A pus la punct profesiograme psihologice. Între
lucrările sale cu referire la psihologia şcolară pot fi amintite: “Laboraturul
psihologic şcolar” (1939), “Examenul evoluţiei psihologice a copilului de la o
zi la şase ani” (1940); “Carnet bio-tipologic” (1941); “Probleme de psihologie
şcolar” vol I (1942) etc.

În perioada celui de-al doilea război mondial s-au reluat preocupările în

domeniul psihologiei şcolare şi ale psihologiei educaţiei.

În anii 60 sub conducerea Catedrei de Psihologie din Cluj s-a editat un curs
de psihologie pedagogică (foarte frecvent consultat).

În 1974, profesorul I.Radu, a publicat o amplă şi valoroasă psihologie

şcolară, destinată studenţilor secţiilor de psihologie existente atunci.

În 1987 Catedra de Psihologie a universităţii din Bucureşti a conceput o

foarte elaborată lucrare de Psihologie şcolară care a fost însă mai puţin
difuzată şi care nu era accesibilă studenţilor de la specialităţile neumaniste
având şi un volum mare (430 pg)

În 1983 a apărut “Psihologia educaţiei şi dezvoltării” cu un colectiv de

redacţie I.Radu (coordonator), P.Golu, U.Şchiopu, S.Teodorescu, incluzând
ca autori cele mai reprezentative personalităţi ale psihologiei din ţara
noastră.
1. Definirea termenului de psihologia educaţiei

studiile consacrate copiilor în condiţiile vieţii şcolare au înregistrat reacţiile

lor la diverşi factori educativi, la atitudinea profesorilor, la metodele şi
materialele utilizate, la conţinutul diferitelor discipline, etc. Astfel, s-a
constituit ceea ce se numeşte psihologia educaţiei.

întrucât psihologia educaţiei este un domeniu aplicat al psihologiei,

problemele psihologiei educaţiei sunt abordate în contextul procesului
instructiv – educativ din şcoală care, exercită asupra lor o influenţă
pedagogică, mai corect, o acţiune de educaţionalizare.

Termenul de psihologia educaţiei sau cel de psihologie pedagogică are o

sferă mai largă, el se referă şi la psihologia copilului mic, a celui de vârstă
antepreşcolară şi a celui de vârstă preşcolară; are în vedere, de asemenea,
psihologia adulţilor, când este activată „educaţia permanentă”. Psihologia
educaţiei constituie o ştiinţă psihopedagogică atât prin obiectul ei, prin
metode, cât şi prin caracteristicile rezultatelor obţinute

Psihologia educaţiei studiază, d.p.d.v. psihologic, procesul instructiv-

educativ desfăşurat în şcoală cu scopul de a spori eficienţa acestuia. Ea
formează partea esenţială a psihologiei pedagogice care studiază şi
educaţia copilului înainte de şcoală, dar şi la vârsta adulţilor.

Problema fundamentală a învăţământului este aceea a învăţării. Este firesc

ca psihologia educaţiei să fie preocupată de studierea psihologică în primul
rând a acestui proces. În sens larg, prin învăţare se înţelege orice achiziţie
comportamentală, relativ stabilă, care are ca scop o mai bună adaptare la
mediu.

În acest înţeles, învăţarea este o activitate comună omului şi animalelor.

Rezultă că şi animalele dobândesc o anumită experienţă care le mijloceşte
adaptarea la mediul natural. Omul însă nu trăieşte numai în mediul natural.
El trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea cu precădere în mediul social şi
cultural. De aceea, prin învăţare, omul ia cunoştinţă de achiziţiile din aceste
medii, pe care şi le însuşeşte prin descoperirea, decodificarea şi asimilarea
informaţiei sociale. În acest scop, societatea organizează un sistem
specializat care este învăţământul, un sistem foarte rentabil. Specialiştii, au
ajuns la concluzia că „… rentabilitatea investiţiei în domeniul învăţământului
(deci în resursele umane) este mai ridicată decât rentabilitatea investiţiei
economice (în capital real)”.
Şcoala, procesul instructiv educativ reprezintă cel mai important mijloc prin
care se urmăreşte formarea şi dezvoltarea personalităţii, socializarea activă
şi integrarea individului în societate.

Psihologia educaţiei studiază învăţarea în strânsă corelaţie cu dezvoltarea

psihică. Prin dezvoltare psihică se înţelege trecerea de la nivelurile psihice
primare la nivelurile psihice superioare, formarea unor noi seturi de procese,
însuşiri, funcţii şi structuri psihice, continua devenire a structurilor
psihocomportamentale.

Învăţarea şcolară, ca formă particulară a activităţii general umane, prezintă

o importanţă specială pentru dezvoltarea psihică a elevului. La rândul ei,
dezvoltarea psihică condiţionează şi face posibilă învăţarea. De aceea,
dezvoltarea psihică este un alt proces fundamental pe care îl studiază
psihologia educaţiei. Ea urmăreşte traseul dezvoltării psihice de la intrarea
copilului în şcoală până spre anii studenţiei, acumulării cantitative şi calitative
în structurile psihice pe parcursul vârstei şcolare mici, al vârstei şcolare
mijlocii şi al vârstei şcolare mari.

Psihologia precizează că, în situaţia de învăţare, elevul nu este condiţionat

numai din exterior, prin tehnologia educaţională. Influenţele din afară se
exercită prin intermediul condiţiilor interne: trebuinţele şi interesele,
aspiraţiile şi idealurile, atitudinile, emoţiile lui etc. Influenţe pozitive asupra
actului instructiv – educativ şi în mod nemijlocit asupra învăţării, exercită
natura şi varietatea motivelor care se manifestă prin mobilizarea energetică,
dinamizarea şi direcţionarea activităţii de studiu.

Psihologia educaţiei cercetează astfel de aspecte, pornind de la faptul că

elevul nemotivat este un elev inactiv, pasiv şi indiferent faţă de sarcinile
şcolare. Subiectul nemotivat sau de motivat face inoperant însuşi actul
instructiv – educativ.

Una din preocupările esenţiale ale psihologiei educaţiei o reprezintă studiul

dezvoltării, în condiţiile procesului de învăţământ, a structurilor psihice
superioare, care asigură instrumentarea raţional – cognitivă a învăţării.
Avem în vedere structurarea proceselor gândirii şi ale memoriei cu mare
pondere în realizarea procesului de predare – învăţare.

Rezultatele studiilor referitoare la dezvoltarea inteligenţei şi

comportamentului creator întregesc contribuţia psihologiei educaţiei la
formarea şi dezvoltarea, în condiţiile învăţământului, a personalităţii
elevilor. De fapt, bazele personalităţii se pun de timpuriu. Elevii învaţă ca
treptat să nu manifeste indiferenţă faţă de sarcinile şcolare. Şi tot treptat ei
adoptă o atitudine participativă faţă de acestea. Astfel, învăţarea se
transformă din ce în ce mai mult în autoînvăţare, în studiu individual
aprofundat, înţeles ca o necesitate imperioasă.

Problema formării şi dezvoltării poersonalităţii se află în centrul preocupărilor

educatorilor. Comportamentele acesteia, în special aptitudinile şi caracterul
trebuie modelate la elevi cu toată atenţia. Şi în volumul de faţă acestor
probleme ale personalităţii li s-a rezervat un loc aparte.

obiectul psihologiei educaţiei îl constituie studierea, sub aspect psihologic, a

procesului instructiv – educativ din şcoală, având ca scop creşterea eficienţei
acestui proces în raport cu obiectivele unui învăţământ modern.

O importanţă deosebită reprezintă psihologia educaţiei pentru cunoaşterea

elevilor şi a particularităţilor lor de vârstă şi individuale, comunicarea
adecvată cu aceştia şi stimularea activităţii lor, de învăţare, pentru
cunoaşterea aspectelor psihologice ale tuturor acţiunilor educaţionale. „

Raporturile psihologiei educaţiei cu ştiinţe socio-umane şi comportamentale.

Psihologia educaţiei este strâns legată de pedagogie, ştiinţa educaţiei, a

formării conştiente, intenţionate a individului. Aceasta abordează însă
procesul educativ în toate aspectele sale şi din mai multe puncte de vedere.
Spre ex., psihologia se ocupă mai puţin de scopurile educaţiei sau de
aspectele sale metodice ale educaţiei fizice care sunt abordate pe larg de
către pedagog. Apoi, pedagogia studiază acţiunile educative şi rezultatele
nu doar din punct de vedere psihologic, ci din p.d.v. igienic (dacă nu
dăunează sănătăţii), d.p.d.v. moral şi d.p.d.v. economic (problema costurilor
nu poate fi neglijată). De aceea pedagogia stabileşte care să fie structura
unei şcoli, ce anume să se predea elevilor, ce metode şi materiale pot fi
utilizate. Psihologul nu ia decizii finale, ne face decât constatări şi
recomandări necesare pedagogului, ca om de ştiinţă, ori profesorului.
Pedagogia are, în schimb un caracter normativ. Ea dă indicaţii precise, unele
absolut obligatorii, altele facultative, care constituie un ghid al activităţii
instructiv-educative desfăşurate în şcoală.

O altă ştiinţă cu care trebuie să colaboreze psihologul, când cercetează

învăţământul, este sociologia, instruirea realizându-se cu mari grupuri de
şcolari –clasele. Ca urmare apar fenomene sociale –se creează o
mentalitate de grup, apar anumite tradiţii, influenţe. Ele nu pot fi subestimate
şi trebuie avute în vedere. Atunci când se face referire la interacţiunea dintre
indivizi, la comunicarea dintre elevi, la relaţiile de cooperare sau adversitate,
 atunci sunt necesare cunoştinţele acumulate de psihologia socială, o ramură
a psihologiei care cunoaşte astăzi progrese remarcabile.

2.4. Necesitatea psihologiei educaţionale în activitatea instructiv-educativă

Psihologia şcolară (educaţională) este o disciplină resursă (A.Cosmovicici şi

L.Iacob), în sensul că, este nu doar un potenţial rezervor de sugestii şi repere
pentru cadrul didactic la începutul carierei, dar şi ulterior şi totodată, ea
permite tocmai acea cristalizare profesională a cadrului didactic şi
stabilizarea propriei identităţi vocaţionale.

Cadrul didactic lucrează în condiţii de relativă incertitudine, deoarece

constată adeseori că efectele, o anumită reacţie sau alta a clasei, nu au
întotdeauna măsurarea în timp real, ce şi cât au înţeles elevii din mesajul
didactic, nici ce i-a interesat în mod real în acel moment. Pe de altă parte, el
este nevoit să adopte decizii în timp real, cu promtitudine, tocmai pe aceste
aspecte vag definite ale situaţiilor cu care lucrează, motiv pentru care, numai
o bună cunoaştere psihologică poate adecva metodele pedagogice şi
metodice, situaţiilor în schimbare.

Astfel, necesitatea cunoaşterii psihologiei educaţionale derivă din

necesitatea desfăşurării în bune condiţii a gestiunii şi managementului
procesului formării şcolarilor de către cadrul didactic.

Psihologia educaţională ajută cadrul didactic să perceapă conştient:

1. lacunele existente în capacitatea de percepţie a elevilor;

2. dificultăţile înţelegerii de către aceştia a unui text ştiinţific;

3. cauzele abaterilor disciplinare repetate;

4. complexitatea problemelor adolescentului;

5. reacţiile uneori neaşteptate ale grupului şcolar.

2.5. Direcţii de intervenţie ale psihologiei educaţiei în interacţiunile procesului

instructiv-educativ.

Pornind de la relaţiile dintre profesor şi elev şi profesor şi clasa de elevi,

psihologia educaţiei intervine în mai multe direcţii:
1. o direcţie constructivă, experimentală prin care psihologul şcolar, dar mai
ales fiecare cadru didactic la specialitatea proprie, pe baza unei pregătiri
psihologice şi psihoeducative, trebuie să aibă un control al metodelor de
învăţământ, al creării situaţiilor optime de învăţare, a climatului educaţional,
al raporturilor atente cu grupuri de elevi şi cu fiecare elev în part, a măsurării
şi valorizării rezultatelor în învăţare, a stabilirii întăririlor, a optimizării
proceselor de înţelegere, memorare, de atenţie, de voinţă, a educării
complexe a personalităţii.

2. O direcţie corectivă, care porneşte de la cercetarea a ceea ce nu se

împlineşte şi a cauzelor neîmplinirilor spre a le corecta; ea cercetează
diferitele carenţe şi deficite pedagogice, concretizate în decalaje ce se pot
ivi, la un moment dat între modelul de conduită proiectat prin învăţare şi ceea
ce a rezultat efectiv în urma desfăşurării actului educaţional.

3. O a treia direcţie este cea prospectivă, constând în cunoaşterea

particularităţilor psihologice ale elevului, pe baza unei cercetări concrete,
pentru a stabili perspectiva, direcţia probabilă a evoluţiei însuşirilor şi
capacităţilor lui psihice; în funcţie de aceasta se poate realiza consilierea sau
orientarea profesională a adolescenţilor.

Astfel, cu cât se răsfrânge sfera acţiunii variabilelor aleatoare şi se lărgeşte

câmpul de intervenţie al variabilelor controlabile, cu atât mai mult se poate
sporii calitatea modelelor educaţionale şi instructive şi cu atât mai mult cadrul
didactic se adaptează structurilor de posibilitate şi totodată preferenţiale şi
opţionale ale elevului în concordanţă cu particularităţile şi aptitudinile lui
reale.