Sunteți pe pagina 1din 12

PERSONALITATEA ELEVILOR

„Ce este personalitatea?” Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de


psihologie în scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a
modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic
pe care îl numim persoană umană. Personalitatea cuiva este constituită din
ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea
ei printre celelalte. Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate
trebuie să permită, prin operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor
şi aspectelor psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar unic.
Cele mai accesibile, uşor de observat şi identificat trăsături de personalitate sunt
cele temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acţiunii, la modul de
descărcare a energiei şi la dinamica acţiunii. În mod obişnuit, temperamentul se
referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă atât în
particularităţi ale activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul
exterior (motricitate şi, mai ales, vorbire).

Structura personalităţii

Structura personalităţii poate fi determinata în conformitate cu mai multe


criterii.Facem referinţă la două criterii: a) raportul dintre planul general-particular-
concret; b) natura conţinutului organizat,exprimat la nivel de trăsături generale.
Dupa primul criteriu de analiză ,structura personalităţii se referă la laturile
acesteia.Identificam astfel 3 laturi ale personalităţii: a) latura generala a
personalităţii; b) latura particulara a personalităţii; c) latura individuala a
personalităţii.
Latura generala a personalităţii include caracteristicile comune omului ca
specie. Ele sunt considerate atribute categoriale general-umane (aici incluyând si
capacitatea de învăţare a omului,resursă de educabilitate,de dezvoltare psihică
permanentă a acestuia) .Calitatea lor este foarte importantă pentru desfăşurarea
activităţilor specific umane,inclusiv a celei de educaţie şi de instruire.Din acest
unghi de vedere,latura generală a personalităţii este o sursă de optimism
pedagogic,constituind o premisă psihologică pentru realiyarea unui învăţamânt
frontal eficient.

1
Latura particulară a personalităţii este în legătura cu anumite componente
interne-aptitudini, atitudini,convingeri,sentimente,mentalităţi etc,comune unui
anumit grup,determinat din punct de vedere social ,profesional,istoric.Astfel,în
structura fiecărei personalităţi există un set de însuşiri prin care personalitatea
respectivă se aseamănă cu cea tipică altor personalităţi aparţinând aceluiaşi grup
sau microgrup social,profesional,comunitar etc.Această structură tipologică a
personalităţii constituie o premisă psihologica pentru realizarea unui mod specific
de organizare a procesului de învăţământ –ne referim la învăţământul pe grupe.
Profesoru care practica un astfel de mod de organizyare va identifica la nivelul
clasei anumite caracteristici tipologice unei grupe şi/sau microgrupe de elevi
depistate şi stimulate în cadrul clasei dar şi în afara clasei.
Latura individuală a personalitaţii exprima însuşirile unice ale fiecarei
persoane,pe fondul unor caracteristici tipice şi generale care sunt comune unor
grupe,respectiv omului ca specie.Această latură trebuie conoscută de profesor prin
analiza caracteristicilor psihice cognitive
,afective,volitive,motivaţionale,concentrate aptitudinal si atitudinal – caracteristici
care conferă fiecărui elev individualitate,nerepetabilitate.Din acest unghi de vedere
,latura individuală a personalităţii constituie o premisă psihologica pentru
organiyarea si realiyarea unui învăţământ individual eficient.
2. Dupa cel de-al doilea criteriu de analiză ,structura personalităţii se referă la
conţinutul psihologic al acesteia,organizat la nivelul următoarelor 3 însuşiri
generale : a) temperamentul b) aptitudinile c) caracterul .

Noţiunea operaţională de însuşire (sau trasătură) generală de personalitate


defineşte şi desemnează rezultante care concentrează modalităţle de integrare a
diferitelor funcţii şi procese psihice şi psihofiziologice specifice,particulare.
Identificăm 3 astfel de reyultante care concentrează o triplă latură sau dimensiune
generală a personalităţii : a) latura dinamico-energetică (temperamentul); b) latura
eficientă (aptitudinile ); c) latura relaţională (caracterul) . Vom analiza aceste
laturi din perspectiva problematicii lor psihologice, dar şi din unghiul de vedere al
consecinţelor pedagogice implicate direct şi indirect.

TEMPERAMENTUL

Temperamentul care trebuie cunoscut şi din perspectiva resurselor sale


valabile in domeniul psihologiei educaţiei,constituie subsistemul dinamico-
energetic al personalităţii.Aspectul dynamic se referă la faptul că temperamental
oferă informaţii în legătură cu rapiditatea sau desfăşurarea lentă a unor
acţiuni,mobilitatea sau imobilitatea acestora,caracterul accelerat sau domol al unor
comportamente sau conduite ale personalităţii respective .
Temperamentul este cel mai pregnant exprimat la nivelul conduitei unei
personalităţi exterioriyată prin: ritmul si viteya desfăşurării trăirilor psihice

2
,intensitatea vieţii psihice,modul cum se asigură ”intrarea “ şi “ieşirea“ în acţiune
; capacitatea de adaptare la situaţii noi; impresionabilitatea şi impulsivitatea .
Aceste aspecte temperamentale au un caracter înnăscut În determinarea
caracteristicilo acestora un rol important revine sistemului nervos central ( SNC )
care asigură coordonarea integrală a proceselor organice.
Activitatea SNC –activitate nervoasă superioară (ANS) implică 3 însuşiri
fundamentale : a) forţa sau energia ,dependentă de substanţele ce alcătuiesc
neuronul ; b)mobilitatea dată de viteza cu care se consumă şi se refac substanţele
respective ; c) echilibrul,rezultat,în diferite grade ,prin repartiţia egală sau inegală
a forţei între cele 2 procese nervoase fundamentale ,excitaţia şi inhibiţia ,în cazul
neechilibrului predominând procesul de excitaţie.
Cercetările moderne ,preluate şo în domeniul psihologiei educaţiei ,pleacă de la
schema de bază a temperamentelor : coleric ,sangvinic ,flegmatic, melancholic ..
Cele 4 temperamente corespund la 4 tipuri de SNC ,respective de ANC : 1)
tipul puternic neechilibrat excitabil –temperament coleric ; 2) tipul puternic
echilibrat mobil –temperament sangvinic; 3) tipul puternic echilibrat inert –
temperament flegmatic ; 4)tipul slab –temperamentul melancolic .
Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătăţiri, a
rezistat până în zilele noastre este cea propusă de cunoscuţii medici ai antichităţii,
Hipocrate şi Galenus. Aceştia, în concordanţă cu filosofia epocii care considera că
întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc
şi apă – au afirmat că în corpul omenesc amestecul „umorilor” (hormones) ce
reprezintă aceste elemente determină temperamentul. În funcţie de dominanta
uneia din cele patru „umori” (sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă) rezultă şi
cele 4 tipuri de temperament.
Cum arată cele patru tipuri clasice de comportament?
Colericul este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm şi
decepţie, cu tendinţă de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, uşor „de
citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru, au in general o
bună dispoziţie, se adaptează uşor şi economic. Uneori marea lor mobilitate se
apropie de nestatornicie, periclitând persistenţa în acţiuni şi relaţii.
Flegmaticul este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă.
Puţin comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine performanţe deosebite în
muncile de lungă durată.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipseşte
forţa şi vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită
unor exigenţe faţă de sine şi a unei încrederi reduse în forţele proprii.
Totuşi, nu trebuie să punem semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi
tipurile de sistem nervos. Acestea din urmă rămân, de-a lungul vieţii, neschimbate,
in timp ce temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu
mediul fizic şi socio-cultural, suportând în acelaşi timp şi influenţele celorlalte
subsisteme ale personalităţii. Am putea spune că temperamentul este expresia

3
manifestării particulare în plan psihic şi comportamental a tipurilor de activitate
nervoasă superioară, manifestare mediată de o serie de factori socio-culturali şi
psihologici.
Cu o bază ştiinţifică incontestabilă, teoria lui Pavlov este, totuşi, mai puţin utilă
educatorilor care nu dispun de mijloacele necesare pentru identificarea tipurilor de
sistem nervos. După şcoala caracteriologică franceză, caracterul este „ansamblul
dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului.” În baza
cercetărilor efectuate de psihologi, caracteriologii descriu opt tipuri
temperamentale, prin combinare a trei factori: emotivitatea, activitatea şi
„răsunetul” (ecoul). Astfel, oamenii pot fi caracterizaţi conform acestor
dimensiuni ale căror extreme sunt: emotivitate (E) – non-emotivitate (nE);
activitate (A) – inactivitate (nA); primaritate (P), tendinţa de a trăi puternic
prezentul, extraversiune – secundaritate (S), tendinţa de a rămâne sub influenţa
impresiilor trecute, introversive.
Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestor
dimensiuni sunt: tipul pasionat (E.A.S.), tipul coleric (E.A.P.), tipul sentimental
(E.nA.S.), tipul nervos (E.nA.P.), tipul flegmatic (nE.A.S.), tipul sangvinic
(nE.A.P.), tipul apatic (nE.nA.S.), tipul amorf (nE.nA.P.). Emotivitatea şi
activitatea, strâns legate de „forţa” şi „echilibrul” proceselor nervoase, sunt
caracteristici evidente şi relativ uşor de diagnosticat. Reţinând doar emotivitatea şi
activitatea, putem reduce cele opt tipuri la jumătate:
Emotivii inactivi – adică nervoşii, care reacţionează rapid la evenimente, şi
sentimentalii, care reacţionează lent.
Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive,
şi pasionaţii, care au reacţii lente.
Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi
flegmaticii, cu mai multă forţă dar lenţi.
Neemotivii inactivi – care îi cuprinde pe amorfi, care, deşi cu mai puţină
energie, sunt bine ancoraţi în prezent, si pe apatici, a căror lipsă de energie este
dublată de in ritm lent al reacţiilor.
Această simplificare este importantă pentru un educator (profesor, părinte)
pentru a putea stabili dacă un copil este activ sau nu, şi dacă este emotiv sau nu.
Astfel dacă un copil este activ, al ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul
de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. De
asemenea, dacă este emotiv va avea reacţii emoţionale puternice, va fi implicat
afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi
minime.
Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente in comportamentul
copiilor încă de la vârste mici, educatorii pot lua măsurile necesare stimulării,
utilizării şi controlului acestora. Astfel, pentru copii activi este necesară orientarea
spre activităţi utile, valorizate social şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri
pripite, în timp cei inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată, şi de
un program de lucru strict supravegheat. De asemenea este subliniată valoarea

4
muncii în grup pentru temperamentele neemotive şi inactive, în timp ce pentru alte
tipuri efectele muncii în echipă sunt discutabile; sentimentalii, de exemplu, se
integrează mai greu în grup şi preferă să lucreze singuri.
În concluzie, putem spune că temperamentul, ca subsistem al personalităţii
se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care, neimplicând
responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise
importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.
Din unghiul de vedere al psihologiei educaţiei,trebuie reţinut faptul că oate
temperamentele fiind înnascute au un potenţial formative care trebuie însă
recunoscut şi valorificat în mod adecvat de professor . Acesta trebuie sa ţină
seama de faptul că temperamentul este o formaţiune mai complexă decât SNC
având o manifestare specific psihologică şi o deschidere pedagogică largă ,
valorificabilă în cadrul procesului de învăţământ. Aceasta valoriyare pedagogica ;
a) exclude orice manieră de abordare polară (pozitiv-negativ); b) permite orice tip
de ameliorare prin intervenţie educaţională eficientă ,prin mecanisme
compensatorii adecvate .
Din unghiuil de vedere al psihologiei educaţiei se impune studiul pedagogic al
tipurior temperamentale,privite separat şi în interdependenţa lor.Acest studiu care
vizează cunoaşterea personalităţii elevului trebuie sa se bazeze pe următoarele
coordonate metodologice : a) valorificarea resurselor pozitive pe care le conţine
orice tip de temperament în măsura în cunoaşterii acestora şi a adaptării lor la
specificul procesului de învăţământ ; b) raportarea aspectelor temperamentale la
cele superioare legate de manifestarea caracterială şi aptitudinală a personalităţii
elevului realizată în condiţiile concrete ale fiecarei trepte şi discipline de
învăţământ; c) raportarea laturii dinamico-energetice a personalităţii elevului la
toate structurile sistemului psihic uman în perspectiva valorificării pedagogice
depline a acestora intr-un cadru şcolar şi didactic determinat.

Aptitudinile

Aptitudinile reprezintă latura instrumental-operaţională a personalităţii care


viyeayaă eficienţa activităţii şi a acţiunilor desfăşurate de aceasta în diferite
contexte,într-un cadrudeterminat din punct de vedere psihosocial şi istoric.
Pentru a putea cunoaşte şi evalua aptitudinile necesare elevului în mediul
şcolar şi extraşcolar vom face apel la următoarele criterii:
Aptitudinile trebuie private atât ca produs ( după rezultatul activităţii
depuse) cât şi ca process (calitatea parcursului ân termini de
durată,viteză,originalitate,pregnanţă a gândirii,memoriei etc.);
Aptitudinile trebuie private din unghiul de vedere al laturii lor structural-
funcţionale care vizează componentele şi modul de relaţionare al acestora
(organizarea internă a însuşirilor ,capacitatea de îmbinare ,de sinteză originală ,de
reacţie rapidă şi oprtună ,de eficientizare la nivel înalt a activităţii ) ;

5
Aptitudinile trebuie privite din perspectiva locului şi al rolului lor în
structura personalităţii ,în raport de procesele psihice ,deprinderile motivaţiile
,stările affective şi volitive etc. implicate în reuşita activităţii.

Aptitudinile se clasează dupa gradul lor de complexitate în :


1) .aptitudini elementare(simple) - mijlocesc acţiunile şi condiţionează reuşita
acestora la nivelul activităţii ,în cazul nostrum a activităţii de învăţare .
2) aptitudini complexe. – integrează în structure superioare aptitudinile simple
care contribuie la realizarea unei activităţi didactice eficiente.

Aptitudinle complexe se divid la rândul lor în două categorii : aptitudini generale


şi aptitudini speciale .
Aptitudinile generale sunt cele care asigură ,pe fond ,eficienţa activităţii
şcolare .Ele sunt considerate în acest sens aptitudini de învăţare ,la baza lor
situându-se inteligenţa generală..
Aptitudinile speciale se referă atât la atitudinile armistice şi sportive ,cât
şi la cele pentru anumite domenii şcolare şi de cunoaştere care devin cu timpul
chiar aptitudini profesionale sau socio-profesionale .O specializare largă permite
elevului,studentului adaptarea la noi solocitări socio-profesionale.

CARACTERUL
Caracterul reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii.În sens
restrîns ”noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini care
determină în mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi
semeni ,la societate ,la ansamblu şi la sine ”
Pentru professor,cunoaşterea caracterului constituie un obiectiv care
depăşeşte zona obiectivelor educaţiei morale.Cunoaşterea caracterului permite de
fapt cunoaşterea potenţialului general al elevului .Iar calea cea mai eficientă o
constituie analiza conduitei elevului în activitatea de învăţare în mediul şcolar şi
extraşcolar dar şi în alte ipostaze ( familie ,grup de prieteni etc.) Important este să
se observe măsura în care conduita sau comportamentul elevului este orientat
consecvent în direcţia atingerii unui scop.
Structura psihologică a caracterlui confirmă importanţa majoră ,determinată
chiar a acestei însuşiri generale a personalităţii ,datorată faptului că ea “este
rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor psihice particulare din

6
perspective relaţionării omului cu semenii -dar şi cu sine – şi a adaptării sale la
mediul socio-cultural în care trăieşte “
În domeniile psihologiei educaţiei este important să sesizăm evoluţiile care
au loc în timp ,la acest nivel de referinţă. De exemplu , “ la vârstele mici
,integrarea caracterială se realizează preponderant pe dimensiunile afectivă şi
motivaţională (…) ; la vârstele mai mari ,începând mai ales cu adolescenţa
,integrarea caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile cognitivă şi
volitivă ( autodeterminarea ,angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului
de conduită”
Pe de altă parte ,există o diferenţiere a structurii caracterului în raport de
particularităţile fiecărei personalităţi ,inclusive în cadrul aceleiaşi vârste şcolare şi
psihologice.Această diferenţiere depinde de ponderea pe care o are ,în structura
caracterului ,un anumit element . Pornim de la faptul că în structura caracterului se
află elemente de natură : afectivă ( emoţii, sentimente,pasiuni ) ; motivaţională
( trebuinţe ,interese, idealuri) ; cognitivă ( reprezentări, concepte judecăţi ,proiecte
construite la diferite niveluri ale imaginaţiei etc.) ; volitivă ( însuşiri, trăsături
care exprimă capacitatea de reflectare corectă a obstacolului şi de realizare a
eforului voluntar necesar pentru depăşirea acestuia .Rezultă deci 4 tipuri de
structure caracteriale în funcţie de ponderea unui anumit element psihologic
.Identificarea tipului permite profesorului să aleagă strategii de instruire adecvate,
aplicabile nu numai în plan moral ,ci şi intelectual ,estetic tehnologic etc.
O altă interpretare a structurii, pe care profesorul trebuie să o aibă în vedere
atunci când observă caracterul elevului este cea referitoare la “gradul de
elaborare” . Plecând de la cercetările intreprinse de K. Lewin , , Mihai Golu
identifică 3 niveluri de elaborare : a)elementar (incipient) ; b) mediu ; c) superior
– ultimul nivel asigurând o “înaltă diferenţiere şi integrare a tuturor
componentelor “.
Din unghiul de vedere al psihologiei educaţiei trebuie să analizăm structura
caracterială din perspectivă funcţională ,identificând , în acest sens , două “ blocuri
funcţionale “
1) blocul de comandă care include : a) structură cognitivă de
receptare ,filtrare ,evaluare a situaţiilor sociale şi individuale ; b)
structură motivaţională ; c) structură afectivă ;
2) blocul de execuţie care include : a) operatori de conectare ; b)
operatorii de activare care generează atitudinea necesară într-un
anumit context social şi pedagogic ; c ) operatorii de declanşare
(răspunsuri de tip verbal,psihomotor etc) ; d) operatorii conexiunii
inverse
Legătura dinte cele 2 blocuri este absolute necesară pentru realizarea unor
activităţi eficiente .Un rol special revine atitudinii,subsistem care constituie
“interfaţa între structura internă profundă a caracterului şi conduita manifestă”
Atitudinea elevului va reflecta deci poyiţia sa internă în raport de situaţia
pedagogică şi psihosociala în care se află el în mediul clasei şi al şcolii şi în afara

7
şcolii . Atitudinea trebuie judecată în funcţie de 2 coordonate care privesc
“obiectul de referinţă”.Profesorul va trebui sa identifice la elev 2 categorii de
atitudini : 1- atitudinea faţă de realitatea socială ( şcolară,comunitară ,economică
,civică etc faţă de colectivul clasei,familie grupul de prieteni etc ) 2- atitudinea
faţă de sine ( de subestimare,supraestimare echilibrată etc )
Aceste aspecte atitudinale sunt foarte importante în perspective cunoaşterii globale
a elevilor,pentru caracterizarea acestora prin intermediul fişelor scolare .

Dinamica personalităţii
Dinamica personalităţii se referă la transformările care au loc pe fondul
unei anumite stabilităţi care există la nivellul structurii personalităţii.Literatura de
specialitate evidenţiază doua laturi ale dinamicii personalităţii : 1 ) dinamica în
plan individual ; 2) dinamica în plan social
Dinamica personalităţii apare ca o însuşire complementară. Ea se află în
legătură cu caracterul stabil dar şi cu caracterul deschis al personalităţii. Pe de altă
parte , este urmarea unui caracter foarte important din unghiul de vedere al
psihologiei educaţiei - ne referim la caracterul flexibil şi la relative plasticitate a
personalităţii care reacţionează adecvat în funcţie de cerinţele interne şi mai ales
de cele externe ale mediului social .
Profesorul, preocupat de cunoaşterea elevului,trebuie trebuie să aibă în
vedere atât dimensiunea stabilă cât şi dimensiunea dinamică a personalităţii..El
trebuie sa ţină seama de interdependenţa substructurilor analitate anterior –
temperamental , aptitudinile ,caracterul – aflate în continuă evoluţie .
Pentru perfecţionarea activităţii de educaţie şi de instruire trebuie avute în
vedere procesele de evoluţie dinamică a personalităţii realizate printr-o
autoregrlare continuă la nivel :
1) psihic
2) social
În plan pedagogic a tinde la modelul de “personalitate optimă” înseamnă a)
a şti să alegi priorităţile la nivelul obiectivelor educaţiei şi ale instruirii.; b) a
cultiva imaginaţia creatoare ; c) a învăţa systematic ; d) a deţine şi perfecţiona
continuu tehnicile muncii intelectuale eficiente ; e ) a elabora decizii corecte în
contexte sociale aflate în continuă schimbare.
În psihologie , “ personalitatea de bază este rezultatul acţiunii instituţiilor şi
modelelor culturale ale societăţii şi se formează începând din copilărie prin
condiţionarea comportamentului şi învăţare în mediul familial şi educativ şi
reflectă condiţiile biologice , ecologice , demografice şi sociale ale grupului “

8
Personalitatea de bază a elevilor se construieşte în instituţiile şcolare
organizate în cadrul învăţămîntului secundar inferior (general şi obligatoriu )
prin a) dobândirea culturii generale ; b) proiectarea , realizarea evaluarea şi
dezvoltarea procesului de instruire ( învăţare în sens deschis curricular ; c)
accentuarea dimenisiunii formative a acestui process de instruire –învăţare ; d)
asimilarea conceptelor şi metodologiilor fundamentale dar şi a celor operaţionale
care permit rezolvarea unor proble importante la nivelul fiecarei discipline şi
vârste şcolare ; e ) interiorizarea acestor concepte şi metodologii fundamentale
care au efecte formative durabile la nivelul personalităţii fiecarui elev .

Coordonate metodologice referitoare la personalitatea elevului

În cadrul psihologiei educaţiei pot fi sesizate mai multe repere metodologice


folosite pentru analiza personalităţii elevului .Vom face referinţă la trei asemenea
repere sau coordonate metodologice .
1) Coordonata stadialităţii psihologice care permite analiza personalităţii
elevului în evoluţia şi dinamica sa ,pe aprcursul mai multor perioade de
vârstă psihologică şi şcolară : perioada micii şcolarităţi ( 6/7 ani -10/11
ani) ; perioada şcolarităţii medii ( 11/12 ani -14/15 ani ;) perioada
şcolarităţii mari (15/16 ani -18/19 ani )
2) Coordonata de natură etnometodologică folosită de Adrian Neculau .
Dintre aspectele speciale abordate de autor vom face referinţă la a) rol –status-ul
elevului în colectivitatea şcolară ; b) evaluarea elevilor –o problemă psihosocială .
3)Procesul formative ce integrează influenţe şi determinări multiple “valabile ân
cazul personalităţii elevului : a) relaţiile genetice între elev şi părinţi ,fraţi
,bunici ; b) relaţiile educaţionale familiale c ) relaţiile psihosociale şcolare d )
relaţiile extraşcolare e ) relaţiile interumane generale f ) relaţiile transpersonale
(legate de atitudinile ,aspiraţiile interogaţiile elevului , valabile pe termen scurt
,mediu,lung ).

Metode şi tehnici de cunoaştere a personalităţii elevului

Cunoaşterea elevului constituie o temă majoră în cadrul psihologiei educaţiei.


O schemă de clasificare a metodelor este produsă de Ion Holban . Acesta
identifică 3 categorii mari de metode de cunoaştere a elevului care sunt utilizabile
în mod separate şi în toată complementaritatea lor:
1 ) Metode de cunoaştere a personalităţii elevului utilizate pentru obţinerea unor
informaţii semnificative :

9
1.1 metode de conaştere prin analiza conduitei şi activităţii elevului : a)
observaţia ; b) analiza psihologică a procesului de integrare socială ; c ) analiza
psihopedagogica a activităţii şi a rezultatelor elevului în activitate ;
1.2 metode de cunoaştere bazate pe colaborarea cu elevul : a)anameza ; b)
autobiografia c) caracterizarea d) convorbirea e ) chestionarul ; f) psihanaliza ;
1.3 metode de cunoaştere prin intermediul grupului social : a) ancheta ; b )
ancheta cu scop de asistenţă socială ; c) metoda aprecierii obiective ; d) tehnicile
sociometrice ; e ) testul sociometric de personalitate;
1.4 metode de cunoaştere prin intermediul laboratorului – metoda testelor de
personalitate

2)Metode de cunoaştere a personalităţii elevului utilizate pentru prelucrarea


informaţiei :
2.1 metoda interpretativă
2.2 metoda biografică
2.3 metoda intercorelaţiei psihologice dintre probe;
2.4 metoda statistică.

3) Metode de cunoaştere a personalităţii elevului utilizate pentru organizarea


informaţiei 3.1 caracterizarea liberă;
3.2 fişa pentru studiul individualităţii;
3.3 fişa pedagogică ;
3.4 fişa pentru urmărirea progresului şcolar;
3.5 tehnici grafice de prezentare a informaţiei ;
3.6 dosarul individual

Caracterizările formulate cu privire la copil în urma experienţei zilnice, dar


intâmplătoare trebuie considerate simple ipoteze care urmează a fi supuse acţiunii
de verificare. Observaţiile profesorului trebuie confruntate cu părerile celorlalţi
profesori, cu familia, cu elevii clasei. Aceste informaţii urmează a fi prelucrate,
comparate, analizate, supuse unor deducţii, confruntări, indicaţii. .
Cu valoare deosebită în diagnosticul nivelului de dezvoltare a aptitudinilor
unui elev, al nivelului de relizare atins sub diverse aspecte, al intereselor este
metoda analizei lucrărilor pe care le realizează elevul în cadrul activităţii şcolare
sau extraşcolare. Produsul activităţii exprimă prin funcţiile implicate o sinteză
între fondul nativ si cel formativ, între îndemanare şi interes sau pasiune, între
posibilităţi şi voinţa.
Conversaţia reprezintă un mijloc de a cunoaşte motivaţia intimă a actelor
savârşite de elevi, a preferinţelor stărilor emoţionale, a nivelului sau de
informaţieCorecta desfaşurare conversatiei presupune o anumitălegatura intre elev
si profesor: încredere, apreciere, intimitate, dupa cum necesită şi un anumit cadru

10
în care să se desfăşoare.
Chestionarul ca metodă de investigaţie solicită subiectul să dezvăluie
modurile sale constante de conduită, interese, forme de reacţiune, aspiraţii, aspecte
structurale ale personalităţii.
Autobiografia este o metodă simplă la îndemâna oricărui cadru didactic,
care oferă posibilitatea de a cunoaşte evenimentele mai importante din viaţa
elevilor.
Cu o valoare echivalentă pot fi folosite autocaracterizările. Ele permit
distingerea atitudinii elevului faţă de el însuşi, trăsăturile sale de personalitate,
modul de apreciere a capacităţilor sale, a felului propriu de conduita in relaţiile
sociale.
Ancheta permite obţinerea de la colegi, părinţi, profesori, date
importante despre elevi fie cu referire la modurile de conduită ale acestuia fie
aprecieri asupra anumitor caracterisitici de personalitate.
Testul sociometric de personalitate îşi propune să realizeze investigaţii
asupra caracterisiticilor de personalitate ale elevilor prin intermediul tehnicilor
sociometrice care permit relevarea dominantelor psihice.
Utilizate cu discernământ, testele sunt considerate instrumente ale metodei
experimentale, necesare stabilirii unui diagnostic psihologic.
Dintre categoriile de teste existente menţionăm:
ν teste de inteligenţă, (verbal sau neverbal) oferă posibilitatea de a stabili nivelul
capacităţilor intelectuale ale elevilor. Apreciind că inteligenţa constituie factorul
principal care decide accesul copilului in diferite forme de instruire ( fără a
subaprecia rolul caracterului, instruirii, etc.) se impune acordarea unei atenţii
deosebite diagnosticului acestei variante.
ν teste analitice de diagnostic al unor aptitudini sau posibilităţi.
ν teste de alegere care diagnostică Varietatea intereselor
ν teste de cunoştinţe care fără posibilitatea de a aprecia nivelul de pregătire al
unui elev prin raportarea la nivelul de pregătire al tuturor elevilor care se gasesc pe
acelaşi plan de şcolarizare.

11
Bibliografie :
1. Dorina Sălăvăstru- Psihologia educaţiei ,Editura Polirom
2 Mihai Golu – Dinamica personalităţii ,Editura Paideia
3.. Gabriela C. Cristea - Psihologia educaţiei
4 . DAVID KEIRSEY - Personalitate şi temperamente .,Editura Practic
5 . http://andreivocila.wordpress.com/2010/05/30/personalitatea-elevului/
6 . http://www.referatele.com/referate/noi/psihologie/cunoasterea-
individu791161613.php

12

S-ar putea să vă placă și