REFERAT

ÎNVĂŢAREA ACTIVĂ

Motto: „Este imposibil ca elevii să înveţe ceva cât timp gândurile lor sunt
robite şi tulburate de vreo patimă. Întreţineţi-i deci într-o stare de spirit
plăcută, dacă vreţi să vă primească învăţăturile.
Este tot atât de imposibil să imprimi un caracter frumos şi
armonios într-un suflet care tremură, pe cât este de greu să tragi linii
frumoase şi drepte pe o hârtie care se mişcă”
(John Locke- „Some Thoughts Concerning Education”)

Introducere
Societatea prezentului, dar mai ales a viitorului, se circumscrie unui timp al informaţiei, al
complexităţii. De aceea, investiţia în inteligenţă, creativitatea şi capacitatea de inovare a indivizilor, a
grupurilor, vor fi extrem de rentabile în viitor.
Copilul este un proiect „aruncat” în lume, aflat într-o stare de „facere”, pentru ca apoi, devenit adult,
să se formeze continuu de-a lungul vieţii. Fenelon compara creierul copilului cu o lumânare aprinsă expusă
în bătaia vântului care determină tremurul acestei mici flăcări. Spiritul contemporan trebuie să facă faţă unor
mari sfidări: explozia informaţională, stresul, accelerarea ritmului vieţii, creşterea gradului de incertitudine.
Aceste argumente duc la o nouă ecologie educativă, care presupune dezvoltarea unei gândiri de tip
holistic, a unor competenţe de procesare informaţională, dezvoltarea memoriei vii. Rolul învăţătorului în
procesul de modelare a omului este poate cel mai important. Punându-şi elevii în situaţii variate de instruire,
el transformă şcoala „într-un templu şi un laborator” (Mircea Eliade)

Învăţarea activă înseamnă, conform dicţionarului, procesul de învăţare calibrat pe interesele / nivelul
de înţelegere / nivelul de dezvoltare al participanţilor la proces. În cadrul învăţării active, se pun bazele unor
comportamente, de altfel observabile:
 Comportamente ce denotă participarea (elevul e activ, răspunde la întrebări, ia parte la activităţi)
 Gândirea creativă (elevul are propriile sale sugestii, propune noi interpretări)
 Învăţarea aplicată (elevul devine capabil să aplice o stategie de învăţare într-o anumită instanţă de
învăţare)
 Construirea cunoştinţelor (în loc să fie pasiv, elevul îndeplineşte sarcini care îl vor conduce la
înţelegere)
O consecinţă a învăţării centrate pe elev o reprezintă necesitatea ca elevii să îşi asume un înalt grad
de responsabilitate în contextul învăţării şi să îşi aleagă în mod activ scopurile, precum şi să-şi administreze
învăţarea. Ei nu se mai pot baza pe faptul că profesorul ori persoana care predă la clasă le va spune ce, cum,
unde şi când să gândească. Ei sunt cei care trebuie să înceapă să o facă.
Recomandarea pentru trecerea responsabilităţii d ela profesor la elev este răspândită în pedagogia
contemporană. Caracteristicile unei persoane care învaţă eficient sunt următoarele:
-are scopuri clare privitoare la ceea ce învaţă;
-are o gamă largă de strategii de învăţare şi ştie când să le utilizeze;
-foloseşte resursele disponibile în mod eficace;
-ştie care îi sunt punctele tari şi punctele slabe;
-înţelege procesul de învăţare;
-îşi controlează sentimentele în manieră adecvată;
-îşi asumă responsabilitatea în procesul lor de învăţare;
1
 -îşi planifică, îşi monitorizează, îşi evaluează şi îşi adaptează procesul de învăţare.
Persoanele care învaţă continuu au, printre altele, capacitatea de a face corelaţia între diferite aspecte
ale cunoaşterii, precum şi capacitatea de a-şi adminstra învăţarea. Elevii trebuie să fie implicaţi activ în
învăţare şi să îşi asume un grad înalt de responsabilitate personală în acest sens.

Principiile care stau la baza învăţării eficiente centrate pe elev sunt:

 Accentul activităţii de învăţare trebuie să fie pe persoana care învaţă şi nu pe profesor;
 Recunoaşterea faptului că procesul de predare în sensul tradiţional al cuvântului nu este decât
unul dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe levi să înveţe.
 Rolul profesorului este acela de a administra procesul de învăţare al elevilor pe care îi are în
grijă;
 Recunoaşterea faptului că, în mare parte, procesul de învăţare nu are loc în sala de clasă şi
nici când cadrul didactic este de faţă.
 Înţelegerea procesului de învăţare nu trebuie să aparţină doar profesorului-ea trebuie
împărtăşită şi elevilor;
 Profesorii trebuie să încurajeze şi să faciliteze implicarea activă a elevilor în planificarea şi
administrarea propriului lor proces de învăţare prin proiectarea structurată a oportunităţilor de
învăţare atât în sala de clasă, cât şi în afara ei.
 Luaţi individual, elevii pot învăţa în mod eficient în moduri foarte diferite.
Iată câteva exemple de învăţare centrată pe elev:
 lecţia pleacă de la experienţele elevilor şi cuprinde întrebări sau activităţi care să îi
implice pe elevi;
 elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul cum se informează pe o anumită temă şi cum
prezintă rezultatele studiului lor;
 elevii pot beneficia de meditaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor
individuale cu privire la învăţare şi pot cere îndrumări;
 aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutae este dezvoltată-nu li se oferă
informaţii standardizate;
 pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a
dobândi aptitudini fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de a lucra în echipă;
 se fac evaluări care permit elevilor să aplice teoria în anumite situaţii din viaţa reală,
cum ar fi studiile de caz şi simulările;
 lecţiile cuprind o combinaţie de activităţi, astfel încât să fie abordate stilurile pe care
elevii le preferă în învăţare (vizual, auditiv, practic/kinetic)
 lecţiile înlesnesc descoperirile făcute sub îndrumare şi solicită participarea activă a
elevilor la învăţare;
 lecţiile se încheie cu solicitarea adresată elevilor de a reflecta pe marginea celor
învăţate, a modului cum au învăţat şi de a evalua succesul pe care l-au avut metodele
de învăţare în cazul lor.

Trecerea de la axarea pe predare la axarea pe învăţare/schimbarea convingerilor

Din păcate, majoritatea elevilor şi mulţi dintre profesori au convingerea că învăţarea este un proces
prin care se transmit cunoştinţe şi nu o perspectivă a învăţării active, iar acest lucru este foarte dificil de
schimbat. Această convingere presupune că scoarţa cerebrală este un recipient gol pe care profesorii trebuie
să îl umple cu cunoştinţe; dobândirea cunoştinţelor necesită doar ascultarea cu un grad rezonabil de atenţie,
sau chiar şi numai prezenţa fizică; evaluarea reprezintă verificarea gradului în care s-a umplut scoarţa
cerebrală.
Analogiile în vederea învăţării presupun transferul şi nu învăţarea activă: Ceaşca este umplută de
către ulcior sau Profesorul, la fel ca un angajat al unei staţii de benzină, umple rezervoarele goale ale
elevilor.
Este evident că multe cadre didactice (din România şi din alte ţări) sunt preocupate de predarea
programei şi sunt tributare metodelor tradiţionale de predare. Aceste persoane nu consideră că au predat un
anumit subiect după programă dacă nu l-au rostit în faţa clasei şi nu au cerut elevilor să copieze fragmente
din manual sau să le scrie după dictare.
2
 Cu toate acestea, în cazul acestor două metode de predare (dictarea şi expunerea) elevii sunt nişte
receptori pasivi ai învăţării; lor nu li se cere să gândească sau să pună sub semnul întrebării ceea ce li se
oferă. Lor li se cere pur şi simplu să asculte şi să scrie, fără să se implice în conţinutul materiei predate.
Probabil că, în accepţiunea unor profesori, cunoaşterea este un lucru care se transmite şi se învaţă,
înţelegerea apare mai târziu iar claritatea expunerii, însoţită de răsplata pentru recepţia răbdătoare,
reprezintă cerinţele esenţiale ale unei predări de calitate. Totuşi, un elev pasiv nu face decât să recepţioneze
predarea; lui nu i se cere să participe la procesul de învăţare.
Trecerea de la o metodologie pasivă la o metodologie mai activă, centrată pe elev, implică elevul în
procesul de învăţare, acesta îşi va însuşi diverse aptitudini de învăţare şi de muncă în grup, va şti să rezolve
diverse probleme. Metodele centrate pe elev implică elevul în evaluarea eficacităţii procesului său de
învăţare şi în stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare. Aceste avantaje ale metodelor centrate pe
elev ajută la pregătirea individului atât pentru o tranziţie mai uşoară spre locul de muncă, cât şi spre
învăţarea continuă.

Predarea în vederea învăţării active-predarea care stimulează intelectul

Învăţarea face necesară o etapă în care elevilor li se cere să prelucreze informaţia care li se oferă. Ei
au nevoie de activităţi care le impun să interpreteze personal materia şi astfel să îşi creeze propriile
semnificaţii. Semnificaţia este un lucru personal şi unic; ea se construieşte pe baza învăţării şi experienţei
anterioare, care diferă de la elev la elev. Nu există nici un mod unic, adecvat tuturor elevilor, de a învăţa
ceva; este nevoie de o multitudine de sarcini şi experienţe pentru a satisface necesităţile individului.
Studiile arată că activităţile de învăţare care impun elevului prelucrarea activă duc la o fixare a cunoştinţelor
de până la zece ori mai bună, sunt mai îndrăgite şi duc la o învăţare mai profundă.
O analogie utilă cu predarea eficientă o reprezintă antrenamentul sportiv. Elevul este sportivul iar
profesorul este antrenorul său. Profesorul poate oferi explicaţii, dar acest lucru nu este suficient. Elevul
trebuie să fie antrenat pentru a-şi putea exersa şi dezvolta aptitudinile, iar profesorul oferă activităţi potrivite
pentru acest scop, după care oferă feedback cu privire la performanţa elevului în timpul exerciţiului,
sugerând remedii, acolo unde sunt necesare. Sportivul nu îşi poate îmbunătăţi performanţa decât prin
antrenamente; elevul nu îşi poate îmbunătăţi performanţa decât prin activităţi de învăţare.
Provocările stimulează învăţarea, dar ameninţările o subminează. Ameninţările provoacă eliberarea
de hidrocortizon în organism, ceea ce face ca aptitudinile de gândire de rang superior să treacă în plan
secundar.

Măsuri eficace de apreciere/întărire a muncii elevilor pentru a-i motiva

Cercetările arată că lauda (sau alte recompense), menită să accentueze activitatea elevilor, este cea
mai puternică unealtă pe care o are la îndemână profesorul şi singura de altfel. De ce lăudăm? Pentru că
această acţiune de întărire/de sprijin a activităţii elevilor îmbunătăţeşte următoarele aspecte:
-învăţarea şi realizarea obiectivelor;
-motivaţia;
-comportamentul;
-concentrarea în clasă;
-încrederea în sine sau mod de acţiune propriu, adică încrederea elevilor în propria obiectivitate de a
îmbunătăţi, dezvolta şi preîntâmpina propriile dificultăţi;
-respect de sine;
-atitudinea faţă de învăţare şi faţă de o materie anume;
-atitudinea faţă de profesor;
Observaţi că apar câştiguri substanţiale atât pentru profesor cât şi pentru elev. Au existat de-a lungul
timpului numeroase studii despre măsuri apreciative. Mesajul acestui studiu arată existenţa a multe puncte
comune, deşi toate celelalte mesaje nu sunt uşor de implementat. Ia timp, cere multă gândire şi exerciţiu
pentru a deveni un bun practician în domeniu. Pentru a obţine un efect maxim, trebuie să lăudăm şi să
recompensăm:
 frecvent: Încercaţi să daţi fiecărui elev cel puţin o încurajare în cadrul fiecărei lecţii;
încercaţi să-i resuscitaţi pe cei adormiţi, tulburenţi sau al căror proces de învăţare este lent.
Această îngrijire atentă pe care le-o acordaţi înseamnă să le recunoaşteţi efortul şi progresele,
zâmbindu-le şi vorbindu-le în mod prietenos.
3
  munca elevului şi nu pe sine însuşi: Laudele trebuie acordate pentru efortul depus de elev,
pentru realizarea unei sarcini de lucru, pentru abilităţile pe care le are şi nu doar pentru faptul
că stă în clasă şi ascultă. Laudele nu trebuie să sune: „Eşti foarte bun la asta!” sau „Eşti un
elev capabil”, deoarece va considera că succesul său se datorează propriilor atribute şi elevul
va interpreta dificultăţile doar bazate pe aceste abilităţi. Totuşi putem să le arătăm elevilor
aprecierea noastră în abilităţile lor de a reuşi acolo unde alţii eşuează prin lipsa de încredere.
 individual: Elevul trebuie lăudat pentru o realizare a sa personală, nu a întregului grup de
elevi sau clasă.Aprecierea nu trebuie să se bazeze pe comparaţia cu alţi elevi ( cu un nivel
mediu a l grupei/clasei); acest lucru ar însemna că elevii slabi nu ar ajunge niciodată să fie
lăudaţi, adică aceştia, care au cea mai mare nevoie de apreciere, ar fi respinşi din start; orice
elev trebuie lăudat pentru orice temă banală dusă la îndeplinire.
 specificat: Lauda indică valoarea unei realizări concrete, de aceea trebuie focalizată pe acea
temă anume dusă la îndeplinire. Trebuie spus pentru ce anume se oferă lauda şi aceasta nu
trebuie să sune depreciativ: „Foarte bine, e o metodă bună de rezolvare a problemei” sau „Te
concentrezi foarte bine acum” sau „Excelent, elev X, prezentarea datelor e deosebit de clară”
 sincer: Profesorul trebuie să fie spontan şi sincer: Să nu pară un reflex sau o frază obişnuită,
spusă mereu, lipsită de conţinut. Şi în nici un caz, aceste laude nu trebuie să li se pară elevilor
ca un mijloc de contest al lor.
Dar acest lucru nu este uşor de realizat, nu-i aşa?

Strategia de apreciere a elevilor pentru profesorii mai *duri*

Unii profesori nu se simt comod atunci când trebuie să-şi laude elevii. Totuşi recunoaşterea
rezultatelor bune ale elevilor este o metodă bună de rocompensare a muncii lor, care se poate face prin
simpla apreciere a lucrurilor bune astfel încât elevii să se simtă pozitivaţi. Acest lucru se poate face printr-un
test distractiv, arătându-le astfel elevilor ce ştiu şi ce pot face. Anunţaţi-i înainte şi veţi obţine rezultate
maxime. Un test de 2-3 minute la sfârşitul lecţiei poate fi o tehnică de recapitulare excelentă… Şi veţi vedea
că şi ei se bucură când fac bine testul.
Desigur, dacă rezultatul testului nu e bun, testul nu e motivat, deci consideraţi-l a fi „formativ2,
dându-le elevilor o a doua şansă la a doua lecţie. Spuneţi-le acest lucru ca să se poată concentra. Elevul să
răspundă doar la întrebările la care a greşit prima dată. Cu siguranţă, a două oară toţi vor face testul bine.
Încercaţi să descurajaţi elevii să-şi compare notele între ei: stabiliţi o scară de valori şi înregistraţi-i
pe aceştia ca fiind „admişi şi nu încă”. Daţi-le note destul de bune-care contează şi arătaţi-le unde au greşit.
Orice recunoaştere a succesului învăţării este o metodă de accentuare a motivelor elevilor. Puteţi să
le daţi elevilor un set de competenţe pwe care ei să le marcheze pe măsură ce le obţin sau puteţi să le spuneţi
să se autoevalueze pe baza unor criterii clare… Aproape orice tip de învăţare se poate integra unor formate
de competenţe clare. Se pot emite aprecieri şi pentru comportament.

Strategii de predare în vederea învăţării active

Învăţarea trebuie să cuprindă activităţi de prelucrare a noii materii învăţate, care trebuie legată de
ceea ce elevul ştie deja. Sarcinile trebuie să fie autentice, stabilite în context semnificativ şi legate de viaţa
reală. Ele nu trebuie să implice doar repetarea unor lucruri, deoarece acest lucru duce la învăţarea de
suprafaţă şi nu la învăţarea de profunzime.
Având în vedere faptul că învăţarea elevilor va implica erori, sarcinile trebuie să le ofere ocazia de a
se autoevalua, de a se corecta, de a discuta cu colegii, de a primi reacţia profesorului, precum şi de a face
alte verificări de „conformitate cu realitatea”.
Concentrarea maximă se poate realiza numai pe perioade care au ca durată acelaşi număr de minute
ca şi vârsta persoanei respective, până la maximum 20-25 de minute. Sunt utile pauzele scurte şi schimbarea
obiectului concentrării.
Utilizaţi:
 predarea prin întrebări sau descoperirea sub îndrumare;
explicarea sarcinilor care cer elevilor să îşi explice unii altora modul cum au înţeles un anumit
lucru şi să elaboreze acest mod de a înţelege înainte de a-l exprima;
 punerea de întrebări şi răspunsuri de diagnoză şi utilizarea răspunsurilor greşite pentru a
explora şi a corecta neînţelegerile („întrebările socratice”)
4
 utilizarea sarcinilor şi a întrebărilor care stimulează gândirea elevilor şi se bazează pe
Taxonomia lui Bloom şi nu pe simpla reamintire:
 Analiză: întrebări de tip „ de ce”
 Sinteză: întrebări de tip „cum”, „ai putea să”
 Evaluare: întrebări de judecată
Aceste sarcini şi întrebări necesită mai multă gândire şi prelucrare. Aceste întrebări de rang
superior impun elevilor să îşi creeze propriile concepţii cu privire la noua materie învăţată. Nu se
poate face raţionamente pe marginea materiei învăţate înainte ca aceasta să fie conceptualizată;
de aceea, întrebările care solicită raţionamentul vor determina conceptualizarea.
 Utilizarea studiilor de caz care leagă subiectul discutat de viaţa reală sau de experienţele
anterioare şi deci de învăţarea anterioară.
 Utilizarea lucrului în grup, care solicită elevilor să discute materia învăţată, astfel încât
colegii să se verifice între ei şi să înveţe unii de la alţii.
 Învăţarea implică „construirea de modele”, de aceea, utilizaţi hărţi ale minţii şi rezumate care
relevă relaţia dintre părţile subiectului şi întreg. De asemenea, arătaţi legătura dintre subiectul
de astăzi şi alte subiecte.
 Predarea aptitudinilor în contextul subiectului respectiv. Gândiţi-vă la dumneavoastră ca la
un profesor de aptitudini care utilizează conţinutul materiei pentru a preda aptitudinile
respective.
 Stimularea sporeşte ritmul învăţării. De aceea, utilizaţi resurse generoase, plurisenzoriale şi
activităţi energetice. Creaţi o atmosferă de amuzament atunci când este posibil.
Metodele utilizate variază în funcţie de obiectivele de învăţare ale elevului, de natura sarcinii de
învăţare şi de stilul de învăţare preferat al elevului. De exemplu, pentru unii elevi, etapa de
Reflecţie va presupune discutarea sarcinii în timp ce aceasta este îndeplinită. Pentru alţii, ea va
presupune o reluare de 10 minute la finalul activităţii. În această perspectivă, toate etapele trebuie
să fie prezente pentru ca învăţarea propriu-zisă să fie eficientă. Acest lucru este valabil atât
pentru învăţarea în grup, cât şi pentru cea individuală.

Metodele şi tehnicile interactive de grup se pot clasifica, după funcţia principală în :

a) Metode de predare-învăţare ănteractivă în grup:
 metoda predării/ învăţării reciproce
 metoda mozaicului
 citirea cuprinzătoare
 metoda „Cascadei”
 metoda învăţării pe grupe mici
 metoda „turnirului în echipe”
 metoda schimbării perechii
 metoda „Piramidei”
 învăţarea dramatizată
b) Metode de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de verificare:
 harta cognitivă/conceptuală
 matricile
 „lanţurile cognitive”
 „scheletul de peşte”
 diagrama cauzelor şi a efectelor
 „pânza de păianjen”
 „tehnica florii de nufăr”
 „cartonaşe luminoase”
c) Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii:
 braistorming
 „explozia stelară”
 „metoda pălăriilor gânditoare”
 „caruselul”
 „multi-voting”
5
  dezbaterea tip „masă rotundă”
 interviul de grup
 studiul de caz
 „incidentul critic”
 „Phillips 6/6”
 „Tehnica 6/3/5”
 „controversa creativă”
 „Tehnica acvariului”
 „Tehnica focus-grup”
 „patru colţuri”
 Metoda „Frisco”
 sinectica
 „Buzz-groups”
 metoda „Delphi”
d) Metode de cercetare în grup:
 tema / proiectul de cercetare în grup
 experimentul pe echipe
 portofoliul de grup

Concluzii
Învăţarea centrată pe elev reprezintă o abordare care presupune un stil de învăţare activ şi integrarea
programelor de învăţare în funcţie de ritmul propriu de învăţare al elevului. Elevul trebuie să fie implicat şi
responsabil pentru progresele pe care le face în ceea ce priveşte propria educaţie.
Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile
participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente. Acest tip de
interactivitate determină „identificarea subiectului cu situaţia de învăţare în care acesta este antrenat”, ceea
ce duce la transformarea elevului în stăpânul propriei formări. Interactivitatea presupune atât cooperarea cât
şi competiţia, ambele implicând un anumit grad de interacţiune.
Ioan Cerghit afirma: „pedagogia modernă consideră că rutina excesivă, conservatorismul (…) aduc
mari prejudicii învăţământului. În fond, creaţia, în materie de metodologie, înseamnă o necontenită căutare,
reînnoire şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în instituţiile şcolare”