SEMNIFICAŢIA COMPUNERILOR

  ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

 
Inst. DOBREA MONICA
Şcoala cu clsasele I-VIII „Înv. N. Pâslaru” Caşin, jud. Bacău
 
 
                    „Compunerile reprezintă rezultanta unei activităţi intelectuale complexe, care
implică sinteza cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite de elevi în lecţiile de citire,
gramatică, lectură, precum şi la alte obiecte de învăţământ.” (Silvia Nuţă)
 
               Una dintre responsabilităţile învăţătorului în învăţământul primar este formarea şi
dezvoltarea capacităţii de exprimare corectă (scrisă şi orală) a elevilor. La realizarea acestui
obiectiv concură toate disciplinele de învăţământ din ciclul primar, însă limba şi literatura
română se dataşează, atât în ceea ce priveşte ponderea deţinută în planul de învăţământ al ciclului
primar, cât şi în ceea ce priveşte desfăşurarea concretă a activităţilor.
               Un rol evident în direcţia cultivării capacităţilor de exprimare a elevilor îl
au compunerile, cu o contribuţie importantă la formarea lor intelectuală, morală şi estetică.
              Prin intermediul compunerilor se valorifică cunoştinţele elevilor dobândite la celelalte componente ale
obiectului limba şi literatura română (citit-scris, comunicare, lectură etc.).
 
 
 
               Este tipul de activitate cel mai personalizat dintre componentele limbii şi literaturii
române pentru că în mai mare măsură decât în cazul altor activităţi vizează trăsăturile
individuale, atât ca premise, cât şi ca finalităţi.
               Activitatea de compunere contribuie la:
a)      exercitarea de către elevi a actului comunicării, în formă orală şi scrisă;
b)      dezvoltarea capacităţilor intelectuale (selecţia, comparaţia);
c)      formarea şi dezvoltarea capacităţilor de percepţie globală, prin concentrarea în
acelaşi tip de
activitate a unor informaţii provenite din surse diferite: experienţă personală, celelalte obiecte de
învăţământ;
d)      stimularea imaginaţiei;
e)      afirmarea personalităţii şi cultivarea încrederii în capacităţile proprii.
Compunerea este considerată o activitate cu grad sporit de dificultate, resimţită atât de
către învăţător,
cât şi de către elevi. Acest fapt se datorează următoarelor motive:
a)      presupune o experienţă cognitivă în timp (cunoştinţe, activităţi practice, impresii);
b)      implică o prezentare personală a unui obiect determinat (proces, imagine,
succesiune de imagini).
Activitatea propriu-zisă de elaborare a compunerii este precedată de pregătirea elevilor
pentru aceasta,
care constă în activităţi asupra modelului, respectiv analiza şi imitarea lui. Întâi elevii învaţă să
descopere organizarea internă a unui text şi apoi trec la elaborarea textului personal.
                Pregătirea elevilor pentru a ajunge la capacitatea de a redacta în mod independent
compuneri se realizează într-un interval mai mare de timp, ca oricare proces prin care se
urmăreşte formarea unei deprinderi. Activitatea desfăşurată în cadrul orelor de limba şi literatura
română oferă elevilor achiziţiile necesare pentru a elabora compuneri: învaţă să înlănţuie
cuvintele în propoziţii, să formeze propoziţii clare şi corecte din punct de vedere gramatical, să
desfăşoare ideile în succesiunea lor logică.
               Câteva aspecte asupra cărora învăţătorul trebuie să se oprească:
a)      alegerea temei şi stabilirea conţinutului compunerii. Învăţătorul va avea în vedere
particularităţile
de vârstă ale elevilor, sfera lor de preocupări etc.;
b)      gradarea efortului elevilor. A desfăşura activitatea conform acestei cerinţe
înseamnă a pleca de la
simplu la complex;
c)      tehnica elaborării. Aceasta presupune orientarea elevilor în adunarea materialului
corespunzător
titlului indicat, distribuirea acestui material pe cele trei părţi ale compunerii. Învăţătorul trebuie
să asigure înţelegerea de către elevi a temei care urmează să fie prezentată. Stabilirea unui titlu
potrivit uşurează elevilor sarcina elaborării compunerii, pentru că le organizează gândirea şi
imaginaţia în jurul unei idei clare.
d)      strângerea materialului necesar pentru elaborarea compunerii.Este o operaţie
dificilă pentru elevi,
care implică stabilirea a ceea ce va cuprinde textul compunerii, procurarea materialului şi
organizarea acestui material în conformitate cu un plan.
În prima fază, învăţătorul sugerează ce trebuie reprezentat, prin întrebări. Apoi elevii
sunt aceia care
propun materialul, adică aspecte conţinute de compunere. Ideile propuse de elevi se scriu pe
tablă în ordinea în care au fost comunicate de ei. Se citesc pentru a se constata dacă nu sunt unele
care se repetă, care nu surprind aspecte esenţiale, care nu se raportează la titlu. Datorită faptului
că ele sunt scrise în ordinea emiterii lor, elevii sunt îndrumaţi să le distribuie în ordinea firească.
Acest fapt se realizează pe baza întrebărilor învăţătorului (Cu ce aţi începe? Despre ce veţi scrie
la început? Ce veţi prezenta apoi? Cu ce veţi încheia?). În felul acesta, elevii vor distribui ideile
potrivit structurii compunerii: introducere, cuprins şi încheiere.
e)      redactarea compunerii (transformarea planului în compunere).Accentul se pune pe
cuvânt ca
mijloc de exprimare a ideii. În primă fază, elevii vor fi ajutaţi de învăţător. Se propun mai multe
variante, dintre care învăţătorul o alege pe cea mai bună şi o va scrie pe tablă, în dreptul ideii din
plan. Compunerea se redactează cu participarea tuturor elevilor. Alteori, planul compunerii se
redactează în clasă, iar transformarea lui în text se face individual acasă de către elevi.
               Părţile compunerii
               Raportul de dimensiune între părţile compunerii este acesta: introducerea să cuprindă
1/6 din text, iar cuprinsul să fie de 2 ori mai mare decât introducerea şi încheierea luate la un loc.
a)      Introducerea – începutul compunerii. În general arată locul şi timpul (descrierii) sau
când are loc întâmplarea povestită (naraţiunea);
b)      Cuprinsul – partea cea mai întinsă a compunerii, prezintă faptele, în ordinea în care
s-au petrecut (naraţiunea) sau elementele componente ale unui peisaj (descrierea);
c)      Încheierea – este scurtă, arată sfârşitul acţiunii, sentimentele trăite.
              Formarea şi dezvoltarea capacităţilor de elaborarea a unei compuneri reprezintă un
proces îndelungat, în care rolul de îndrumător al învăţătorului este considerabil. Predarea
compunerii trebuie plasată în direcţia uneia dintre cele trei funcţii generale ale scrierii:
1.      transcrierea informaţiei (înglobează secvenţa de acţiune care urmează să fie
comunicată);
2.      autoexprimarea (prin intermediul scrisului, orice persoană, implicit elevul,
comunică o atitudine
personală faţă de cele comunicate);
3.      favorizarea dezvoltării cognitive (în timpul unei elaborări scrise, elevul reuşeşte să
privească
realitatea din unghiuri de vedere noi).
 În momentul în care învăţătorul propune elevilor să elaboreze o compunere, el trebuie să
ştie care este
direcţia pe care doreşte s-o cultive cu precădere, pentru că însăşi evaluarea se va face prin
relaţionarea cu aceste direcţii: „Compunerea trebuie să fie apreciată în raport cu scopul sau cu
funcţia pe care o îndeplineşte, iar nu după lungimea ei, deoarece, în multe cazuri, pot fi
suficiente doar câteva propoziţii.” (L. Klein Marvin)
             Tipuri de compuneri
a.       Forma cea mai simplă de compunere este reproducerea orală a unui text auzit sau
citit. Alcătuirea
compunerii pe bază de texte presupune stabilirea unui plan, în care să fie înregistrate momentele
principale ale acţiunii, dacă textul respectiv este o naraţiune, sau tablourile, când textul aparţine
liricii sau prozei peisagistice.
Rezumatul înseamnă prezentarea pe scurt, în forma orală sau scrisă, a conţinutului unei
opere literare.
Elaborarea rezumatului implică delimitarea fragmentelor şi sintetizarea conţinutului lor sub
formă de idei principale. Ideile principale pot fi formulate în mai multe variante, în funcţie de
experienţa elevilor în acest tip de activitate, de natura textului literar:
-         sub formă de desene (clasa I);
-         sub formă de întrebări (cea mai uşoară formă de elaborare a ideilor principale);
-         sub formă de titluri (texte descriptive);
-         sub formă de propoziţii enunţiative (texte narative);
-         sub formă de citate.
Amplificarea ideilor principale duce la realizarea rezumatului.
b.      Compuneri orale pe baza unei ilustraţii sau a unui şir de ilustraţii s-au realizat şi în
perioada
preşcolarităţii. În ciclul primar elevii sunt capabili să stabilească legături între secvenţele
reprezentate de ilustraţii, respectiv să completeze golurile între o ilustraţie şi alta.
c.       Benzile desenate se adresează, aproape exclusiv, copiilor şi tinerilor. Sunt formate
din text scurt,
esenţial, plasat în „baloane” şi imagini. Compunerea pe bază de benzi desenate are, întotdeauna,
un caracter narativ.
d.      Compunerile după un plan dat presupun experienţa unor sugestii sub formă de idei.
Rolul de a
formula planul de idei îi revine învăţătorului.
e.       Compunerile pe baza unor cuvinte de sprijin propun elevilor să lucreze pe baza unui
suport lingvistic
dat de către învăţător: cuvinte comunicate în ordinea prevăzută să apară în text.
f.        Compunerea cu început dat se caracterizează printr-un mare grad de independenţă
oferit elevilor.Lor
li se dă începutul compunerii urmând să continue într-o direcţie presupusă sau inventată de ei.
g.       Compunerile narative în care se introduce dialogul  se bazează pe experienţa
personală a elevilor, pe
lecturi sau pe capacitatea lor de a inventa. Învăţătorul va explica elevilor că, pe lângă prezentarea
unei întâmplări, în compunere va fi utilizat, în mod obligatoriu, dialogul.
h.       Compunerea liberă presupune dreptul acordat elevilor în alegerea subiectului
compunerii şi în modul
de tratare a acestuia. Elaborarea unei compuneri libere se bazează pe douăpremise fundamentale:
-         să beneficieze de un volum de cunoştinţe de care să se folosească în compunere;
-         să aibă capacitatea de a-şi elabora, oral şi scris, ideile.
Realizarea unei compuneri libere parcurge următoarele etape:
-         pregătirea informaţională (invenţiunea);
-         elaborarea planului de idei;
 -         redactarea compunerii;
-         analiza compunerilor.
i.         Compunerile – corespondenţă:
Biletul – este forma cea mai simplă de comunicare scrisă.
Telegrama – transmite o informaţie în cuvinte puţine.
Scrierea cărţilor poştale ilustrate cuprinde salutări transmise dintr-o localitate, unde
cineva se găseşte în
trecere sau pentru un interval de timp mai mare.
Scrisoarea poate fi scrisoarea familiară sau scrisoarea amicală. Prima vizează membrii
familiei
expeditorului, iar cea de-a doua – prietenii de stradă, de bloc sau colegii de şcoală ori de
clasă.Este un text prin care se comunică informaţii.
Etapele elaborării unei compuneri:
Când realizăm o compunere, trebuie să respectăm următoarele indicaţii:
1.      Citiţi cu atenţie titlul sau cerinţa temei, până la deplina înţelegere a înţelesului
fiecărui cuvânt, precum şi a enunţului complet.
2.      Gândiţi-vă intens ce cunoştinţe puteţi folosi în această compunere - cunoştinţe
dobândite prin: experienţa personală, lecturi, studiu, informaţii radio-tv.
3.      Alegeţi din cunoştinţele potrivite cu tema, pe cele mai interesante şi mai
semnificative.
4.      Ordonaţi cunoştinţele alese într-un plan de idei, într-o ordine logică.
5.      Alcătuiţi planul compunerii, distribuind ideile în: introducere, cuprins, încheiere şi
proporţionaţi părţile compunerii.
6.      Realizaţi compunerea, dezvoltând ideile din plan şi păstrând armonia între titlul şi
conţinut, precum şi între părţile compunerii.
7.      Recitiţi cu atenţie compunerea şi corectaţi eventualele greşeli.
8.      Citiţi de cel puţin două ori compunerea, cu voce tare, eventual în faţa
oglinzii.Supravegheaţi-vă intonaţia, mimica, ţinuta.
Indubitabil, orele de compunere oferă condiţii optime pentru punerea elevilor în situaţia
de a exersa, în
mod sistematic, actul. Rod al unor activităţi independente şi de creaţie ale elevilor, rezultat al
unui efort intelectual propriu, compunerile contribuie plenar la formarea capacităţilor şi
deprinderilor de exprimare fluentă, corectă, coerentă-verbală şi în scris.
 
            Bibliografie:
1.      Crăciun Corneliu, Metodica predării limbii române în învăţământul primar, Editura
Emia, Deva, 2002;
2.      Gherghina Dumitru, Aproape totul despre compunerile şcolare,Editura „Didactica
Nova”, Craiova, 2005;
3.      Nută Silvia, Metodica predării limbii române în clasele primare,Editura Aramis,
Bucureşti, 2002.
 
Exprimarea corectă, orală şi scrisă este un obiectiv important al procesului de învăţămînt în ciclul primar,
care constituie unul din instrumentele de bază ale muncii intelectuale, fără de care nu poate fi
concepută dezvoltarea intelectuală viitoare a elevilor.

Elevii care reuşesc să se exprime cu uşurinţă încă din clasele mici prezintă garanţii aproape sigure de
reuşită deplină în activitatea de învăţare la toate disciplinele şcolare; ei pot fi consideraţi în afara
pericolului de a rămîne în urmă la învăţătură. Dimpotrivă, o bună parte dintre elevii predispuşi
insuccesului şcolar, în special în clasele I şi a II-a, sunt proveniţi din rîndul celor cu exprimare greoaie, al
celor care nu îndrăznesc sau nu reuşesc să participe la actul comunicării, să verbalizeze observaţiile,
gîndurile, sentimentele lor, în mod liber.
Cultivarea perceperilor elevilor de a-şi expune în scris, logic şi corect cunoştinţele, impresiile şi
sentimentele lor constituie o preocupare principală a lecţiilor de limbă şi literatură română.

C. G. Chiosa susţine că preocuparea pentru cultivarea exprimării elevilor o au în egală măsură lecţiile de
limbă şi de lectură literară, în cadrul lecţiilor de compunere elevii învaţă să expună ei înşişi în mod logic
şi organizat o secţiune studiată, să urmărească în tot cursul expunerii tema tratată şi însuşirea părţilor
din care se compune sau a argumentelor aduse în favoarea tezei susţinute, concluziile care pot fi trase,
ca mijloace de a utiliza forma cea mai adecvată şi mai corectă.

Capacitatea de exprimare se formează şi se perfecţionează prin solicitarea efortului intelectual al

elevilor, prin punerea sistematică a lor în situaţia de a exersa, într-o formă sau alta, verbalizarea, pe cît
posibil în mod liber. Faptul că elevii ascultă şi înţeleg ceea ce li se relatează de către o altă persoană,
chiar de către învăţător, nu poate fi suficient pentru ca ei să înveţe să exprime în mod liber ceea ce
cunosc, observaţiile, impresiile sau gîndurile lor proprii.

Elevii pot exersa actul vorbirii libere la toate disciplinele şcolare în special la limba română, disciplina
care ocupă mai bine de o treime din numărul total de ore cuprinse în planul de învăţămînt a ciclului
primar. În rîndul componentelor limbii române, ca disciplină şcolară, compunerea constituie cadrul cel
mai prielnic pentru cultivarea capacităţilor de exprimare corectă a elevilor.

Calităţile necesare unui om cultivat care ştir să mînuiască limba literară – se dobîndesc prin exerciţiile pe
care elevii le vor face în acest sens, urmărind să descopere şi să aplice în practică regulile exprimării
corecte şi frumoase.

E. N. Botezatu susţine că în exprimarea corectă trebuie să-i obişnuim pe elevi că a compune nu

înseamnă a repeta gîndirile cuiva, ci a-ţi exprima propriile gînduri şi sentimente în legătură cu un
personaj sau operă literară, un obiect sau o întîmplare.

Şi într-un fel sau altul să insistăm ca în fiecare compunere să se reflecte atitudinile, sensibilitatea, gustul,
concepţia de viaţă a celui care scrie.

Înţelegînd în acest fel sensul compunerilor ca disciplină şcolară, sunt evidente valenţele ei formative în
ceea ce priveşte dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor, în special al imaginaţiei şi a gîndirii
creatoare.

Astfel, compunerile realizează, pe de o parte, o sinteză a tot ce învaţă elevii la gramatică, la citire,
precum şi la celelalte obiecte de învăţămînt, mai ales sub raportul corectitudinii exprimării. Pe de altă
parte, ele constituie cel mai nimerit prilej de valorificare al experienţei de viaţă al elevilor, de
manifestare a imaginaţiei şi fanteziei lor creatoare.

Iar la originalitatea compunerii realizate de copii, fie oral sau scris poate fi determinată în bună parte şi
de felul compunerii respective.

Comunicarea scrisă în clasa I se limitează la învăţarea scrisului din punct de vedere grafic; dar
problematica dezvoltării capacităţii de exprimare corecto, orală şi scrisă, are în vedere în primul rînd,
nivelul de la care şcolarii din clasa I pornesc în acest proces, ceea ce de fapt e bine cunoscut. De aceea,
obiectivele de referinţă, precum exemplele activităţilor de învăţare sunt formate în termeni care ţin
seama de performanţele pe care sunt capabile să le atingă micii şcolari.

Aceste elemente ţin de comunicarea orală şi scrisă se reiau concentric, la un nivel mai ridicat şi în clasa a
II-a, cu cerinţe sporite.

Cum procesul scrierii cunoaşte progrese, mai ales din punctul de vedere al cunoaşterii structurilor
grafice ale literelor, a elementelor de legătură a acestora în cuvinte, toate aceste activităţi pregătesc
şcolarii pentru transmiterea şi receptarea, prin scris, a unor mesaje. Pentru început, din acest punct de
vedere, contextele comunicării scrise sunt constituite din realizarea scrisului cu scop practic, informativ:
copieri de texte, dictări, lucrări de control, chiar scriere imaginativă (compunere liberă), compuneri după
un şir de ilustraţii sau benzi desenate, compuneri pe baza unui şir de întrebări, compuneri cu începutul
dat.

În clasa a II-a şi a IV-a, la comunicarea orală apar cerinţe sporite: comunicare prin imagini, formularea
mesajului, planul simplu de idei, rezumatul oral. La comunicarea scrisă sunt introduse elemente care ţin
de structura lucrărilor, de scrierea corectă din punct de vedere ortografic. Scrierea imaginativă ocupă o
pondere însemnată, cu reale accente de creativitate. Toate acestea au în vedere, cu prioritate, exersarea
actului comunicării atît ca emise, cît şi ca receptare, precum şi cultivarea spiritului creator la elevi susţine
I. Şerdan. [p. 234]

Noile programe prevăd, începînd încă din clasa a II-a, asemenea obiective de referinţă ca:

– să redacteze texte scurte pe baza unui suport vizual şi a unui şir de întrebări;

– exerciţii de analizare atentă şi corectă a imaginilor;

– exerciţii de dezvoltare a propoziţiilor simple în propoziţii dezvoltate, fără referire terminologică;

– exerciţii de dezvoltare a unor enunţuri etc.

2. Compunerea. Clasificarea compunerilor în clasele primare

Compunerea reprezintă o lucrare de verificare a imaginaţiei şi cunoştinţelor în legătură cu un anumit

subiect. Compunerile sunt cu temă liberă şi cu temă literară, narative, descriptive, de raţionament,
ştiinţifico-publicistice, de povestire, de analiză a tematicii, mesajului, compoziţiei, atmosferei, de
caracterizare a personajului literar, de analiză a poeziei, de sinteză etc.

Pornind de la consideraţia că felul şi caracterul compunerilor diferă în funcţie de cunoştinţele şi de

posibilităţile de exprimare ale elevilor în genere, de nivelul lor intelectual şi de gradul lor de dezvoltare
psihică, este necesar mai întîi să se precizeze care sunt felurile de compuneri realizabile cu elevii claselor
primare, apoi să se stabilească care dintre acestea sunt mai potrivite la fiecare clasă, în perioada
începutului sau a sfîrşitului de an şcolar, pe măsura dezvoltării elevilor.

C. G. Chiosa afirmă că clasificarea compunerilor se poate face atît în funcţie de materialul pe baza căruia
se face compunerea, cît şi după gradul de participare creatoare a elevilor.

Desigur că ambele criterii se împletesc în indicaţiile programelor şcolare şi se reflectă în materialul

cuprins de manualele şcolare pentru aceste clase.

A face o clasificare a felurilor compunerilor ce pot intra în practica şcolară la clasele primare este un
demers foarte dificil datorită, în primul rînd, nivelului la care poate fi angajat, cît şi tematica foarte
variată a lor.

Profesorul C. Parfene face o clasificare făcută din perspectiva pregătirii tineretului pentru a putea
răspunde nevoilor cotidiene de comunicare, pe care le solicită societatea în viitorul apropiat, în lucrarea
sa „Compoziţiile în şcoală”.

Cîteva categorii dintre acestea sunt redate mai jos, fiecare avînd multiple întrebuinţări ca:

1. Texte cu destinaţie specială (formularea CEC, mandate poştale, bonul,

cererea, memoriul de activităţi ş.a);

2. Compoziţii cu caracter epistolar (biletul, scrisoarea amicală,

scrisoarea de mulţumire, scrisoarea de felicitare, invitaţia ş.a);

 3. Compoziţia pe baza textelor ştiinţifice, literare (analiza, comentariul,

caracterizarea, compoziţia pe teme de sinteză ş.a);

4. Compoziţii cu caracter oratoric (toastul, alocuţiunea, cuvîntarea sau

discursul ş.a);

5. Compoziţii literare creatoare (compoziţia descriptivă, compoziţia tip

tablou, portretul ş.a);

6. Compoziţii cu caracter publicistic (ştirea, informaţia, anunţul

publicitar, reportajul, interviul, articolul ş.a).

În general acestea sunt categoriile care după cum se constată, majoritatea compoziţiilor de mai sus pot
fi la îndemîna elevilor din clasele superioare ale învăţămăntului preuniversitar.

Noile programe şcolare pentru clasele primare includ compunerile în contexte de realizare diferită.
Actualul curs prevede următoarele:

1. Scrierea funcţională cu scop practic informativ: scrisoarea, biletul, cartea de vizită, anunţul,
telegrama, afişul publicitar.

2. Scrierea imaginativă (compuneri libere):

 compuneri după o ilustraţie sau după un şir de ilustraţii.

 compuneri în baza unor cuvinte şi a unor expresii date de autor.

 compuneri narative libere.

 compuneri descriptive.

 compuneri cu titlul dat.

3. Scrierea după textul literar:

 Transformarea textului dialogat în text narativ.

 Rezumatul textului.

 Caracterizarea unui personaj.

 Modificarea cursului unei acţiuni sau a finalului unor texte literare studiate.

Ţinînd seama de cerinţele comunicării într-o societate modernă, în şcoala primară se pot realiza cu
succes următoarele compuneri – clasificare:

1. După forma elaborare există compuneri: orale (I-II), scrise (III-IV).

2. După modul de exprimare: narative, descriptive.

3. După modalitatea de efectuare: colective, individuale.

4. După materialul folosit (de bază):

 Compuneri bazate pe un text citit;

 Compuneri după tablou;

 Compuneri bazate pe observaţiile, impresiile, experienţele personale;

  Compuneri bazate pe imaginaţia creatoare:

1. Cu subiecte date;

2. Cu cuvinte date ca punct de sprijin;

3. Compuneri cu început dat de învăţător,

4. Compuneri asemănătoare.

Dar pentru a face această clasificare trebuie să ţinem cont de anumiţi factori ca:

 Forma de elaborare;

 Modul de exprimare;

 Modalitatea de efectuare;

 Materialul folosit.

Deci putem desprinde faptul că principalul criteriu în stabilirea felurilor compunerilor îl constituie
măsura în care ele oferă posibilitatea unei activităţi independente, creatoare din partea elevilor.

I. Şerdean susţine că criteriile după care se face clasificarea compunerilor nu trebuie înţelese ca un scop
în sine. Ele sunt necesare numai pentru a orienta în aşa fel întreaga activitate de elaborare a unor
asemenea lucrări, încît să se asigure un grad sporit de independenţă a elevilor, să reprezinte în cît mai
mare măsură rodul efortului lor personal, pentru a le spori astfel gradul de originalitate, de creaţie.

Experienţa arată că toţi elevii, începînd cu cei din clasa I, sunt capabili, într-o măsură mai mare sau mai
mică, să desfăşoare o activitate de creaţie, să aducă o notă de originalitate în compunerile pe care le
realizează, dacă sunt pregătiţi în acest scop şi li se creează condiţii corespunzătoare. Tocmai în aceasta
trebuie văzută valoarea formativă a compunerilor, contribuţia lor de dezvoltarea exprimării corecte,
precum şi a capacităţilor intelectuale ale elevilor, în special al imaginaţiei şi al gîndirii creatoare.

3. Metodica efectuării compunerilor în clasele primare

În acest sens primele compuneri pe bază de texte citite e bine să se facă după lucrări în proză, de mică
întindere, în care e folosită mai ales naraţiunea. În acest text, elementele de creaţie trebuie căutate cu
mai multă iscusinţă, pentru a se evita simpla lor reproducere. În schimb, textele aparţinînd genului liric,
deci sunt mai dificile pentru micii şcolari, oferă posibilităţi mai largi pentru o activitate creatoare.
Alegerea lor trebuie făcută cu multă grijă. Sunt de preferat texte din lirica peisajistă. Aici nu mai e vorba
de acţiune, de personaje, alcătuirea unei compuneri pe baza lor presupune o pregătire prealabilă
specială. Învăţătorul va prezenta el însuşi un model de o asemenea compunere. Fie că sunt în proză sau
în versuri, operele care înfăţişează descrieri vor fi prezentate în succesiunea firească a tablourilor
respective din natură, cum este bunăoară cazul textelor: „Furtuna” de Calistrat Hogaş, „Ninge” de D.
Matcovschi şi „Sara” de O. Goga.

În alte creaţii în versuri cum e de exemplu, poezia „Iarna pe uliţă” de G. Coşbuc, „Iarna” de V. Alecsandri,
în care elementele de pastel constituie doar fondul pe care se înscriu cele epice, reprezentarea se face
după tablourile principale, care zugrăvesc aspectul iernii şi bucuriile pe care acesta le oferă copiilor.
Pentru textele utilizate destul de des pentru compuneri sunt şi acelea în care apar frecvent dialogurile,
recomandate mai ales la clasa a IV-a unde există lecţii speciale de transformare a dialogului în vorbire
indirectă.

Alcătuirea compunerilor pe baza unor texte presupune, cum s-a văzut, stabilirea prealabilă a unui plan,
care să sugereze fie momentele esenţiale ale acţiunii în cazul unei naraţiuni, fie tablourile principale într-
o anumită succesiune, în cazul unei lucrări cu caracter descriptiv.
În acelaşi fel se pot face intervenţii creatoare, şi în compunerile care au ca sursă de inspiraţie poveşti sau
povestiri făcute oral, făcute de învăţător fie predate prin intermediul discurilor sau a benzilor magnetice,
fie din lectura particulară a elevilor.

Planurile compunerilor, respectiv ideile principale ale acestora, pot fi redate nu numai prin formularea
unor întrebări sau enunţuri. Foarte frecvent se utilizează un şir de ilustraţii. Fiecare din ilustraţie redă un
moment esenţial din succesiune momentelor care marchează conţinutul de bază ale unei naraţiuni.
Posibilităţile unei activităţi de creaţie la acest fel de compuneri sunt mai mari decît la cele pe bază de
texte. Aici ilustraţiile respective nu mai redau direct prin cuvinte, naraţiunea sau peisajul respectiv din
natură. Ele numai sugerează.

Se anexează – (Complectul de tablouri din seria „Cum ajunge pîinea pe masă”).

Elevul va trebui să reflecteze asupra fiecărei ilustraţii în parte, pentru ca apoi, urmărind succesiunea lor,
să poată stabili înlănţuirea ideilor pe baza cărora se va alcătui compunerea. Dacă acţiunea respectivă
este sugerată de conţinutul şi succesiunea ilustraţiilor, redactarea compunerii trebuie să fie rezultatul
unei activităţi creatoare din partea elevilor.

S-ar putea ca imaginile să sugereze şi unele expresii, dar oricum elevii vor trebui să depună un efort
intelectual pentru găsirea celor mai potrivite forme de exprimare, cu ajutorul cărora să realizeze
compunerea respectivă.

Se anexează (seria de tablouri „Hai să ne gîndim”).

Primele compuneri de acest fel e bine să se realizeze oral pe baza unor ilustraţii care să înfăţişeze scene
principale din poveşti cunoscute cum sunt: „Povestea ridichii”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Capra cu 3 iezi”
şi altele.

Acestea vor realiza o trecere treptată de la compunerile pe baza de texte citite sau auzite, la
compunerile după un şir de ilustraţii. Un plus de efort intelectual, de activitate creatoare, îl vor face
elevii atunci cînd vor fi puşi în faţa unor succesiuni de imagini pe care le văd pentru prima dată.

Cu toate că în acest tip de compuneri fiecare imagine reprezintă un punct din plan, acesta trebuie
alcătuit şi în scris: de obicei fiecare ilustraţie va primi un titru sau va fi completată de un text care să
redea succint conţinutul său.

Compunerile pe baza unui şir de ilustraţii pregătesc elevii pentru alcătuirea unorcompuneri după un
tablou. În realizarea primelor compuneri de acest tip este bine ca tabloul respectiv să fie însoţit de un
text literar adecvat, care să orienteze elevii asupra felului în care trebuie să observe un tablou, pentru a
reda nu numai conţinutul acestuia, ci şi modul în care pictorul (în cazul unei opere de artă) a dat viaţă
gîndurilor, sentimentelor sale.

Tablourile însoţesc adesea textele literare, completîndu-le conţinutul prin imagini.

Este evident deci că problemele de ordin metodic privind compunerile pe bază de texte şi cele după
tablouri se interferează. Atunci cînd un tablou constituie însă singura sursă de inspiraţie pentru
alcătuirea unei compuneri, sarcina cea mai dificilă este aceea de a-i învăţa pe elevi să observe, „să
citească”tabloul. Normele după care se face observarea unui tablou sunt cele cunoscute: după
observarea cadrului general al tabloului, se vor urmări, pe rînd detaliile, începîndu-se cu cele din primul
plan şi apoi cele din planurile următoare. Se face în felul acesta o „inventarierea” a secvenţelor care
alcătuiesc tabloul respectiv, stabilindu-se în acelaşi timp succesiunea lor.

Activitatea creatoare a elevilor în alcătuirea tabloului respectiv, şi stabilirea succesiunii secvenţelor sale,
precum şi eventualele semnificaţii ale unor detalii în cazul unui tablou care înfăţişează, bunăoară,
aspecte din activitatea copiilor, succesiunea ideilor sugerate de tablou va fi stabilită după felul acţiunilor
la care participă copiii.

Se anexează – (tabloul „Patru dorinţi” la povestirea cu acelaşi nume de C. D. Uşinskii).

Tablourile care au în prim plan portrete sugerează pe lîngă trăsăturile fizice ale personajelor respective,
stările sufleteşti ale acestora. Reflectarea lor cere un evident efort de gîndire din partea elevilor.

În rîndul compunerilor care prin însăşi natura lor obligă la o activitate creatoare, compuneri specifice
elevilor din clasele mici şi chiar preşcolarilor, sunt compunerile cu început sau cu sfîrşit dat, compunerile
cu cuvinte de sprijin, sau cele pe baza unui text încurcat.

În asemenea compuneri, nivelul original este dat mai ales de ceea ce asigură „materialul brut”, oferit de
învăţător sau de manual. „Modele” de asemenea materiale oferă şi manualele şcolare. Învăţătorul îşi va
găsi şi el, în plus materiale care să sugereze elaborarea unei compuneri, de asemenea, se poate face
apel chiar la imaginaţia copiilor pentru a realiza asemenea puncte de sprijin de la care să se pornească în
elaborarea propriu-zisă a compunerilor.

După ce s-a stabilit materialul care constituie un punct de plecare, se trece la elaborarea compunerii de
către fiecare elev.

Pregătirea elevilor în acest scop se referă, mai ales la probleme de tehnica redactării compunerilor
(aşezare în pagină, structura compunerii, folosirea dicţionarului etc.).

 Rolul, locul şi semnificaţia compunerilor ca disciplină şcolară

Exprimarea corectă, orală şi scrisă este un obiectiv important al procesului de învăţămînt în
ciclul primar, care constituie unul din instrumentele de bază ale muncii intelectuale, fără de
care nu poate fi concepută dezvoltarea intelectuală viitoare a elevilor.
Elevii care reuşesc să se exprime cu uşurinţă încă din clasele mici prezintă garanţii aproape
sigure de reuşită deplină în activitatea de învăţare la toate disciplinele şcolare; ei pot fi
consideraţi în afara pericolului de a rămîne în urmă la învăţătură. Dimpotrivă, o bună parte
dintre elevii predispuşi insuccesului şcolar, în special în clasele I şi a II-a, sunt proveniţi din
rîndul celor cu exprimare greoaie, al celor care nu îndrăznesc sau nu reuşesc să participe la
actul comunicării, să verbalizeze observaţiile, gîndurile, sentimentele lor, în mod liber.
Cultivarea perceperilor elevilor de a-şi expune în scris, logic şi corect cunoştinţele,
impresiile şi sentimentele lor constituie o preocupare principală a lecţiilor de limbă şi
literatură română.
C. G. Chiosa susţine că preocuparea pentru cultivarea exprimării elevilor o au în egală
măsură lecţiile de limbă şi de lectură literară, în cadrul lecţiilor de compunere elevii învaţă
să expună ei înşişi în mod logic şi organizat o secţiune studiată, să urmărească în tot cursul
expunerii tema tratată şi însuşirea părţilor din care se compune sau a argumentelor aduse
în favoarea tezei susţinute, concluziile care pot fi trase, ca mijloace de a utiliza forma cea
mai adecvată şi mai corectă.
Capacitatea de exprimare se formează şi se perfecţionează prin solicitarea efortului
intelectual al elevilor, prin punerea sistematică a lor în situaţia de a exersa, într-o formă sau
alta, verbalizarea, pe cît posibil în mod liber. Faptul că elevii ascultă şi înţeleg ceea ce li se
relatează de către o altă persoană, chiar de către învăţător, nu poate fi suficient pentru ca ei
să înveţe să exprime în mod liber ceea ce cunosc, observaţiile, impresiile sau gîndurile lor
proprii.
Elevii pot exersa actul vorbirii libere la toate disciplinele şcolare în special la limba română,
disciplina care ocupă mai bine de o treime din numărul total de ore cuprinse în planul de
învăţămînt a ciclului primar. În rîndul componentelor limbii române, ca disciplină şcolară,
compunerea constituie cadrul cel mai prielnic pentru cultivarea capacităţilor de exprimare
corectă a elevilor.
Calităţile necesare unui om cultivat care ştir să mînuiască limba literară – se dobîndesc prin
exerciţiile pe care elevii le vor face în acest sens, urmărind să descopere şi să aplice în
practică regulile exprimării corecte şi frumoase.
E. N. Botezatu susţine că în exprimarea corectă trebuie să-i obişnuim pe elevi că a
compune nu înseamnă a repeta gîndirile cuiva, ci a-ţi exprima propriile gînduri şi sentimente
în legătură cu un personaj sau operă literară, un obiect sau o întîmplare.