ROLUL, LOCUL ŞI SEMNIFICAŢIA COMPUNERILOR

ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR
 
 
 
„Compunerile reprezintă rezultanta unei activităţi intelectuale complexe, care
implică sinteza cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite de elevi în lecţiile de
citire, gramatică, lectură, precum şi la alte obiecte de învăţământ.” (Silvia Nuţă)
 
Una dintre responsabilităţile învăţătorului în învăţământul primar este formarea şi
dezvoltarea capacităţii de exprimare corectă (scrisă şi orală) a elevilor. La realizarea acestui
obiectiv concură toate disciplinele de învăţământ din ciclul primar, însă limba şi literatura
română se dataşează, atât în ceea ce priveşte ponderea deţinută în planul de învăţământ al
ciclului primar, cât şi în ceea ce priveşte desfăşurarea concretă a activităţilor.
Un rol evident în direcţia cultivării capacităţilor de exprimare a elevilor îl au
compunerile, cu o contribuţie importantă la formarea lor intelectuală, morală şi estetică.
Prin intermediul compunerilor se valorifică cunoştinţele elevilor dobândite la
celelalte componente ale obiectului limba şi literatura română (citit-scris, comunicare, lectură
etc.).

 
Este tipul de activitate cel mai personalizat dintre componentele limbii şi literaturii
române pentru că în mai mare măsură decât în cazul altor activităţi vizează trăsăturile
individuale, atât ca premise, cât şi ca finalităţi.
Activitatea de compunere contribuie la:
a)      exercitarea de către elevi a actului comunicării, în formă orală şi scrisă;
b)      dezvoltarea capacităţilor intelectuale (selecţia, comparaţia);
c)      formarea şi dezvoltarea capacităţilor de percepţie globală, prin concentrarea în
acelaşi tip de
activitate a unor informaţii provenite din surse diferite: experienţă personală, celelalte obiecte
de învăţământ;
d)      stimularea imaginaţiei;
e)      afirmarea personalităţii şi cultivarea încrederii în capacităţile proprii.
 Compunerea este considerată o activitate cu grad sporit de dificultate, resimţită atât
de către învăţător,
cât şi de către elevi. Acest fapt se datorează următoarelor motive:
a)      presupune o experienţă cognitivă în timp (cunoştinţe, activităţi practice,
impresii);
b)      implică o prezentare personală a unui obiect determinat (proces, imagine,
succesiune de imagini).
Activitatea propriu-zisă de elaborare a compunerii este precedată de pregătirea
elevilor pentru aceasta,
care constă în activităţi asupra modelului, respectiv analiza şi imitarea lui. Întâi elevii învaţă
să descopere organizarea internă a unui text şi apoi trec la elaborarea textului personal.
Pregătirea elevilor pentru a ajunge la capacitatea de a redacta în mod independent
compuneri se realizează într-un interval mai mare de timp, ca oricare proces prin care se
urmăreşte formarea unei deprinderi. Activitatea desfăşurată în cadrul orelor de limba şi
literatura română oferă elevilor achiziţiile necesare pentru a elabora compuneri: învaţă să
înlănţuie cuvintele în propoziţii, să formeze propoziţii clare şi corecte din punct de vedere
gramatical, să desfăşoare ideile în succesiunea lor logică.
Câteva aspecte asupra cărora învăţătorul trebuie să se oprească:
a)      alegerea temei şi stabilirea conţinutului compunerii. Învăţătorul va avea în
vedere particularităţile
de vârstă ale elevilor, sfera lor de preocupări etc.;
b)      gradarea efortului elevilor. A desfăşura activitatea conform acestei cerinţe
înseamnă a pleca de la
simplu la complex;
c)      tehnica elaborării. Aceasta presupune orientarea elevilor în adunarea
materialului corespunzător
titlului indicat, distribuirea acestui material pe cele trei părţi ale compunerii. Învăţătorul
trebuie să asigure înţelegerea de către elevi a temei care urmează să fie prezentată. Stabilirea
unui titlu potrivit uşurează elevilor sarcina elaborării compunerii, pentru că le organizează
gândirea şi imaginaţia în jurul unei idei clare.
d)      strângerea materialului necesar pentru elaborarea compunerii. Este o operaţie
dificilă pentru elevi,
care implică stabilirea a ceea ce va cuprinde textul compunerii, procurarea materialului şi
organizarea acestui material în conformitate cu un plan.
 În prima fază, învăţătorul sugerează ce trebuie reprezentat, prin întrebări. Apoi elevii
sunt aceia care
propun materialul, adică aspecte conţinute de compunere. Ideile propuse de elevi se scriu pe
tablă în ordinea în care au fost comunicate de ei. Se citesc pentru a se constata dacă nu sunt
unele care se repetă, care nu surprind aspecte esenţiale, care nu se raportează la titlu. Datorită
faptului că ele sunt scrise în ordinea emiterii lor, elevii sunt îndrumaţi să le distribuie în
ordinea firească. Acest fapt se realizează pe baza întrebărilor învăţătorului (Cu ce aţi începe?
Despre ce veţi scrie la început? Ce veţi prezenta apoi? Cu ce veţi încheia?). În felul acesta,
elevii vor distribui ideile potrivit structurii compunerii: introducere, cuprins şi încheiere.
e)      redactarea compunerii (transformarea planului în compunere). Accentul se
pune pe cuvânt ca
mijloc de exprimare a ideii. În primă fază, elevii vor fi ajutaţi de învăţător. Se propun mai
multe variante, dintre care învăţătorul o alege pe cea mai bună şi o va scrie pe tablă, în dreptul
ideii din plan. Compunerea se redactează cu participarea tuturor elevilor. Alteori, planul
compunerii se redactează în clasă, iar transformarea lui în text se face individual acasă de
către elevi.
Părţile compunerii
Raportul de dimensiune între părţile compunerii este acesta: introducerea să
cuprindă 1/6 din text, iar cuprinsul să fie de 2 ori mai mare decât introducerea şi încheierea
luate la un loc.
a)      Introducerea – începutul compunerii. În general arată locul şi timpul (descrierii)
sau când are loc întâmplarea povestită (naraţiunea);
b)      Cuprinsul – partea cea mai întinsă a compunerii, prezintă faptele, în ordinea în
care s-au petrecut (naraţiunea) sau elementele componente ale unui peisaj
(descrierea);
c)      Încheierea – este scurtă, arată sfârşitul acţiunii, sentimentele trăite.
Formarea şi dezvoltarea capacităţilor de elaborarea a unei compuneri reprezintă un
proces îndelungat, în care rolul de îndrumător al învăţătorului este considerabil. Predarea
compunerii trebuie plasată în direcţia uneia dintre cele trei funcţii generale ale scrierii:
1.      transcrierea informaţiei (înglobează secvenţa de acţiune care urmează să fie
comunicată);
2.      autoexprimarea (prin intermediul scrisului, orice persoană, implicit elevul,
comunică o atitudine
personală faţă de cele comunicate);
 3.      favorizarea dezvoltării cognitive (în timpul unei elaborări scrise, elevul reuşeşte
să privească
realitatea din unghiuri de vedere noi).
În momentul în care învăţătorul propune elevilor să elaboreze o compunere, el
trebuie să ştie care este
direcţia pe care doreşte s-o cultive cu precădere, pentru că însăşi evaluarea se va face prin
relaţionarea cu aceste direcţii: „Compunerea trebuie să fie apreciată în raport cu scopul sau cu
funcţia pe care o îndeplineşte, iar nu după lungimea ei, deoarece, în multe cazuri, pot fi
suficiente doar câteva propoziţii.” (L. Klein Marvin)
Tipuri de compuneri
a.       Forma cea mai simplă de compunere este reproducerea orală a unui text auzit
sau citit. Alcătuirea
compunerii pe bază de texte presupune stabilirea unui plan, în care să fie înregistrate
momentele principale ale acţiunii, dacă textul respectiv este o naraţiune, sau tablourile, când
textul aparţine liricii sau prozei peisagistice.
Rezumatul înseamnă prezentarea pe scurt, în forma orală sau scrisă, a conţinutului
unei opere literare.
Elaborarea rezumatului implică delimitarea fragmentelor şi sintetizarea conţinutului lor sub
formă de idei principale. Ideile principale pot fi formulate în mai multe variante, în funcţie de
experienţa elevilor în acest tip de activitate, de natura textului literar:
-         sub formă de desene (clasa I);
-         sub formă de întrebări (cea mai uşoară formă de elaborare a ideilor principale);
-         sub formă de titluri (texte descriptive);
-         sub formă de propoziţii enunţiative (texte narative);
-         sub formă de citate.
Amplificarea ideilor principale duce la realizarea rezumatului.
b.      Compuneri orale pe baza unei ilustraţii sau a unui şir de ilustraţii s-au realizat şi
în perioada
preşcolarităţii. În ciclul primar elevii sunt capabili să stabilească legături între secvenţele
reprezentate de ilustraţii, respectiv să completeze golurile între o ilustraţie şi alta.
c.       Benzile desenate se adresează, aproape exclusiv, copiilor şi tinerilor. Sunt
formate din text scurt,
esenţial, plasat în „baloane” şi imagini. Compunerea pe bază de benzi desenate are,
întotdeauna, un caracter narativ.
 d.      Compunerile după un plan dat presupun experienţa unor sugestii sub formă de
idei. Rolul de a
formula planul de idei îi revine învăţătorului.
e.       Compunerile pe baza unor cuvinte de sprijin propun elevilor să lucreze pe baza
unui suport lingvistic
dat de către învăţător: cuvinte comunicate în ordinea prevăzută să apară în text.
f.        Compunerea cu început dat se caracterizează printr-un mare grad de
independenţă oferit elevilor.Lor
li se dă începutul compunerii urmând să continue într-o direcţie presupusă sau inventată de ei.
g.       Compunerile narative în care se introduce dialogul se bazează pe experienţa
personală a elevilor, pe
lecturi sau pe capacitatea lor de a inventa. Învăţătorul va explica elevilor că, pe lângă
prezentarea unei întâmplări, în compunere va fi utilizat, în mod obligatoriu, dialogul.
h.       Compunerea liberă presupune dreptul acordat elevilor în alegerea subiectului
compunerii şi în modul
de tratare a acestuia. Elaborarea unei compuneri libere se bazează pe două premise
fundamentale:
-         să beneficieze de un volum de cunoştinţe de care să se folosească în compunere;
-         să aibă capacitatea de a-şi elabora, oral şi scris, ideile.
Realizarea unei compuneri libere parcurge următoarele etape:
-         pregătirea informaţională (invenţiunea);
-         elaborarea planului de idei;
-         redactarea compunerii;
-         analiza compunerilor.
i.         Compunerile – corespondenţă:
Biletul – este forma cea mai simplă de comunicare scrisă.
Telegrama – transmite o informaţie în cuvinte puţine.
Scrierea cărţilor poştale ilustrate cuprinde salutări transmise dintr-o localitate, unde
cineva se găseşte în
trecere sau pentru un interval de timp mai mare.
Scrisoarea poate fi scrisoarea familiară sau scrisoarea amicală. Prima vizează membrii
familiei
expeditorului, iar cea de-a doua – prietenii de stradă, de bloc sau colegii de şcoală ori de
clasă.Este un text prin care se comunică informaţii.
 Etapele elaborării unei compuneri:
Când realizăm o compunere, trebuie să respectăm următoarele indicaţii:
1.      Citiţi cu atenţie titlul sau cerinţa temei, până la deplina înţelegere a înţelesului
fiecărui cuvânt, precum şi a enunţului complet.
2.      Gândiţi-vă intens ce cunoştinţe puteţi folosi în această compunere - cunoştinţe
dobândite prin: experienţa personală, lecturi, studiu, informaţii radio-tv.
3.      Alegeţi din cunoştinţele potrivite cu tema, pe cele mai interesante şi mai
semnificative.
4.      Ordonaţi cunoştinţele alese într-un plan de idei, într-o ordine logică.
5.      Alcătuiţi planul compunerii, distribuind ideile în: introducere, cuprins, încheiere
şi proporţionaţi părţile compunerii.
6.      Realizaţi compunerea, dezvoltând ideile din plan şi păstrând armonia între titlul şi
conţinut, precum şi între părţile compunerii.
7.      Recitiţi cu atenţie compunerea şi corectaţi eventualele greşeli.
8.      Citiţi de cel puţin două ori compunerea, cu voce tare, eventual în faţa
oglinzii.Supravegheaţi-vă intonaţia, mimica, ţinuta.
Indubitabil, orele de compunere oferă condiţii optime pentru punerea elevilor în
situaţia de a exersa, în
mod sistematic, actul. Rod al unor activităţi independente şi de creaţie ale elevilor, rezultat al
unui efort intelectual propriu, compunerile contribuie plenar la formarea capacităţilor şi
deprinderilor de exprimare fluentă, corectă, coerentă-verbală şi în scris.
 
Bibliografie:
1.      Crăciun Corneliu, Metodica predării limbii române în învăţământul primar,
Editura Emia, Deva, 2002;
2.      Gherghina Dumitru, Aproape totul despre compunerile şcolare, Editura
„Didactica Nova”, Craiova, 2005;
3.      Nută Silvia, Metodica predării limbii române în clasele primare, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002.