George Călinescu- Enigma Otiliei
propuse.
Proiectarea didactică este o componentă
esențială a procesului de învățământ de
care depinde organizarea și desfășurarea
eficientă a activităților instructiv-
educative. Aceasta reprezintă un ansamblu
de procese și operații de anticipare a
modului de desfășurare a activității
instructiv-educative, de fixare prealabilă a
etapelor care se vor parcurge în cadrul
demersurilor educaționale. Spre deosebire
de modelul tradițional, în care proiectarea
didactică se identifică cu elaborarea
planurilor de activitate, modelul modern
este mult mai complex. Acesta include
anticiparea și prefigurarea procesului
instructiv-educativ, a strategiilor de
predare, învățare și evaluare, a modului
orientativ în care se va desfășura
activitatea. În viziune modernă, proiectarea
didactică se realizează într-o manieră
flexibilă, care îi dă profesorului
posibilitatea de adaptare a demersului
pedagogic la caracteristicile situației
educaționale concrete. Proiectarea lecției
este procesul de anticipare a pașilor care
urmează să fie parcurși în realizarea
propriu-zisă a activității didactice. Înainte
de a fi predată o lecție, profesorul trebuie
să știe conținuturile științifice prevăzute de
programele școlare, obiectivele pe care
trebuie să le atingă și competențele
specifice pe care urmărește să le dezvolte
elevilor. Un rol deosebit îl are stabilirea
resurselor de conținut didactic, al
resurselor umane, dar și a celor de ordin
material. Strategia didactică optimă se
elaborează prin selectarea și combinarea
metodelor, procedeelor și a tehnicilor de
lucru, dar și a mijloacelor didactice.
Rezultatul activității profesorului este
măsurat prin performanțele elevilor, prin
alegerea unor instrumente de evaluare
adecvate obiectivelor operaționale
Lecția de fixare a cunoștințelor și
formare a priceperilor și deprinderilor
se caracterizează printr-o structură mai
simplă deoarece atenția elevilor este
îndreptată asupra unei singure probleme pe
care o dezbat din punct de vedere teoretic
și practic. Aria de mișcare a profesorului
este mare deoarece programele școlare
sugerează efectuarea de aplicații și
exerciții ce dezvoltă cunoștințele de limbă
și îmbogățesc vocabularul elevilor. Ca
structură, lecția de fixare a cunoștințelor și
formare a priceperilor și deprinderilor
cuprinde două părți: precizarea
cunoștințelor teoretice pe care elevii le au
din lecțiile anterioare, introduse prin
conversație și explicație, apoi
comunicându-le obiectivele
operaționale/competențele derivate și
procedeele de lucru. Cea de-a doua parte a
acestei lecții o constituie efectuarea de
exerciții aplicative care vizează munca
independentă prin respectarea principiului
concentric. Exercițiile vor fi controlate
prin sondaj și vor fi formulate concluzii.
Ultima etapă a lecției este în strânsă
legătură cu lipsurile constatate în clasă și
vizează tema de acasă.
Lecția de recapitulare și sistematizare a
cunoștințelor valorifică deprinderile de
muncă intelectuală ale elevilor și
stimulează capacitatea de evaluare și
judecată estetică a acestora, precum și
capacitățile de reorganizare în structuri
conceptuale noi a cunoștințelor acumulate.
Indiferent dacă această lecție este o
recapitulare periodică sau finală, pentru
pregătirea și desfășurarea acesteia Vistian
Goia, în cartea Didactica limbii și
literaturii române pentru gimnaziu și
1
liceu, recomandă următorul scenariu-
cadru: stabilirea temei de recapitulat, a
planului, a bibliografiei și anunțarea lor
prealabilă. Urmează reluarea planului și
notarea ideilor la tablă, reactualizându-se
materialul literar pe care elevii l-au
revăzut. Se dezvoltă, prin discuție cu clasa,
fiecare problemă în parte, se citesc
referatele întocmite și se fac aprecieri și
evaluări asupra pregătirii și dezvoltării
temei abordate. În final se comunică planul
și bibliografia pentru tema următoare.
Lecția de însușire/dobândire de
cunoștințe este frecvent întâlnită în studiul
limbii române la clasele gimnaziale. În
majoritatea cazurilor se prezintă sub forma
unei lecții mixte deoarece aproape fiecare
secvență de predare-învățare este prefațată
de un moment al actualizării cunoștințelor
anterioare (cunoștintele ancoră), ca cerință
obligatorie în dobândirea noilor noțiuni și
categorii, profesorul urmărind în aceeași
oră un obiectiv prioritar ( dobândirea
noilor cunoștințe) și altele subordonate. Pe
de altă parte, aceste cunoștințe
reactualizare au șansa să fie din nou fixate,
după cum cele care se dobândesc pentru
prima dată, se vor fixa, prin exerciții,
paralel cu dobândirea altora noi. În funcție
de îmbinarea însușirii- ca demers didactic
prioritar- cu actualizarea, fixarea și
evaluarea- ca obiective subordonate-
profesorul își poate construi varianta de
lecție optimă.
În ceea ce privește scenariul didactic
propus în aceste pagini, obiectivele
operaționale/ competențele derivate vor fi
următoarele: elevii vor fi capabili, la
sfârșitul lecției, să integreze opera Enigma
Otiliei de GC în curentul realismului de tip
balzacian, să identifice tema romanului, să
interpreteze semnificația titlului, să
comenteze relația incipit-final, să analizeze
opera în funcție de structura
textuală dominantă, să construiască, prin
mijloace lingvistice adecvate, judecăți de
valoare, cu argumente specifice literaturii.
Conform programelor școlare în vigoare,
competențele generale pentru clasele
liceale vizează utilizarea corectă și
adecvată a limbii române în producerea și
receptarea mesajelor în diferite situații de
comunicare, folosirea instrumentelor de
analiză stilistică și structurală a diferitelor
texte literare și nonliterare, argumentarea
în scris și oral a propriilor opinii asupra
unui text studiat. Din acestea derivă
competențele specifice pe care profesorul
le selectează în funcție de obiectivele
operaționale propuse. Astfel, în cazul de
față, optez pentru următoarele competențe
specifice: adecvarea strategiilor de lectură
la specificul textelor literare studiate, în
vederea înțelegerii și interpretării
personalizate, compararea propriei
interpretari a textelor studiate cu altele,
realizate de colegi sau de critici și istorici
literari, analiza relațiilor dintre o operă
studiată și contextul cultural în care a
apărut aceasta și adecvarea tehnicilor și
strategiilor argumentative la situații de
comunicare diverse (scrise sau orale).
De asemenea, în strategia didactică
propusă, am optat pentru următoarele
metode și procedee didactice: conversația
euristică, expunerea, brainstormingul,
activitatea independentă pe baza fișelor,
eseul de cinci minute. Mijloacele de
învățământ folosite sunt videoproiectorul,
fișele de lectură, manualul, fișe de lucru,
tabla, creta, buretele. Ca forme de
organizare a învățării am optat pentru
activitatea frontală și individuală. Spațiul
de lucru va fi sala de clasă, iar timpul de
2
învățare de 50 de min. Bibliografia va
conține următoarele cărți: Limba şi
literatura română , Manual pentru clasa a
X-a, Ed. Corint, Enigma Otiliei de George
Călinescu, L. Berechet- Modele cultural-
literare la marginea imperiilor, Ovidius
University, Cta, 2009, Vistian Goia
Didactica lb si lit romane pt gimnaziu si
liceu Ed .Dacia, Cluj-Napoca,2002 , A.
Pamfil, Didactica literaturii. Reorientari,
Ed. Art, Bucuresti,2016, Lb si lit rom in
gimnaziu.Structuri didactice deschise, Ed
Paralela 45, Pitesti, 2008, E. Lovinescu
ILRC.
Scenariul didactic va conține următoarele
etape:
Momentul organizatoric (2minute):
Profesorul creeaza un climat favorabil
desfasurarii activitatii, pregateste
materialele si noteaza absentii.
Urmează actualizarea cunostintelor
(verificarea temei). Durata este de
aproximativ 5minute. Lectura romanului
a fost verificată într-o lecție anterioară.
Elevii au avut ca temă să conspecteze din
manual curentul realismului.Activitatea de
învățare se va desfășura printr-un dialog
de fixare a trăsaturilor realismului bazat
pe metoda conversației. Această metodă
are ca scop descoperirea unor noi
adevăruri prin investigarea cunoștințelor
dobândite anterior. Astfel, prin vehicularea
informației prin dialog, elevii sunt puși în
situația de rezolvare a unor obiective
cognitive care vizează definirea,
descrierea, relatarea, înțelegerea, creația.
Pe de o parte, profesorul verifică modul în
care elevii și-au însușit informațiile
anterioare, iar pe de altă parte, acesștia își
clarifică prin dialog euristic diverse
dileme. Acest tip de conversație orientează
gândirea elevilor și necesită existența unui
fond cognitiv anterior. Forma de
organizare este frontală, iar elevii răspund
solicitărilor profesorului. Acesta punctează
următoarele întrebari: Când a apărut
curentul literar al realismului? Cu ce alt
curent polemizează? Ce trăsături ale
realismului cunoașteți? Puteți numi trei
reprezentanți ai acestui curent în literatura
universală? Dar în literatura română?
Elevii vor răspunde că realismul este un
curent cultural manifestat la mijlocul
secolului al 19-lea pe plan european, care
pune accentul pe realția dintre artă și
realitate. Este un curent polemic, apărut ca
reacție la romantism, respingând
idealizarea , fantezia și subiectivismul
excesiv. Romanul realist este o operă de
condensare a vieții, documentează,
transcrie semnificații universale, eterne, se
bizuie pe tipologie. Dintre trăsăturile
acestui curent, elevii amintesc:
reprezentarea veridică a realității, interesul
pentru aspecte din viața socială,
obiectivitatea perspectivei narative,
naratorul fiind omniscient și omniprezent,
detașat, temele preferate de scriitorii
realiști sunt averea, familia, parvenirea,
zestrea, banul. Stilul preferat de realiști
este impersonal, obiectiv, dând dovadă de
precizie și sobrietate, limbajul fiind un
mijloc de individualizare a personajului.
Descrierile realiste sunt concentrice,
prezentate dintr-o persp exterioară, din
afară înspre înăuntru, în care detaliul are
semnificația unei metonimii sau sinecdoce
în raport cu întregul. Descrierea realistă
este disciplinată, zugrăvește contururile
exacte ale obiectelor descrise, structurează
în prim-plan obiectul descris, se
caracterizează prin abundența detaliilor.
În literatura universală cei mai de seamă
scriitori realiști sunt: Balzac, Flaubert,
3
Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski,
Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
În lit rom se remarcă Nicolae Filimon,
Costache Negruzzi, , Ion Luca Caragiale,
Liviu Rebreanu șiGeorge Calinescu.
Captarea atentiei 3minute Elevii
primesc un citat ce conține opinia critică a
lui N.Manolescu conform căreia realismul
clasic devine în EO un balzacianism fără
Balzac și discută, împreună cu profesorul,
posibilele semnificații. Activitatea este de
tip frontal și se desfășoară cu ajutorul
conversației. Astfel, elevii afirmă că
romancierul depășește programul estetic al
realismului clasic, raportându-se critic și
polemic la formula de artă și la viața
înfățișată, ca expresie a unui spirit modern,
care a traversat cultural mai multe curente
literare.
Comunicarea titlului lectiei si a
obiectivelor urmarite (2 minute): Elevii
află că vor studia romanul Enigma Otiliei,
de George Călinescu, în contextul
realismului și notează în caiete titlul
lecției, iar profesorul le enumeră
obiectivele menționate mai sus.
Dirijarea invatarii (28minute): în această
etapă profesorul va utiliza ca metodă
expunerea deoarece este o formă
tradițională care constă în transmiterea de
noi cunoștințe elevilor în mod direct.
Reușita metodei constă în comunicarea
orală a cunoștințelor, adaptarea la
experiența și motivarea elevilor, corelarea
cunoștințelor și formarea deprinderilor de
luare a notițelor rațional. Folosind această
metodă de predare, elevii îmbină
cunoștințele noi cu cele vechi, corelează
aspectele concrete și sunt antrenați în
analize și deducții.
Prin expunere, elevii găsesc o modalitate
de abordare rațională a unor realități ori
situații- problemă. De asemenea,
profesorul îi îndrumă spre un mod elevat
de gândire, învățându-i să-și sintetizeze
cunoștințele la un nivel superior de
abstractizare.
În altă ordine de idei, în cadrul acestei
metode trebuie evitat superficialismul ori
formalismul, deoarece la finalul lecției
elevii vor trebui să poată aplica formula de
analiză a textului propus.Elevii vor fi
antrenați într-o ascultare activă, prin
întrebări spontane care să le mențină
atenția vie.
În acest sens, profesorul expune faptul că
In studiul « Reflectii marunte asupra
romanului”, G.C. cere ca romanul sa
raspunda dezideratelor estetice ale
realismului fundamental de tip balzacian .
Romanul este o scriere tipic realista,
demonstrarea unei idei printr-o experienta
,” act de cunoastere “.
G.C. isi exprima aversiunea fata de
“epigonii dunareni ai proustianismului »
in studiul « Romanul romanesc fata cu
Proust » ; considera ca romanul obiectiv
trebuie sa primeze in detrimentul
psihologismului introspectiei de tip
proustian . Romanul se bizuie pe structuri
psihologice , pe tipologie, psihologia unui
personaj intereseaza d.p.d.v. estetic doar in
masura in care se integreaza unei tipologii.
Mircea Martin noteaza ca romancierul
persista sa creada in traditia estetica a lit.
rom. « Redeschide procesul traditiei in
pofida succesului pe care il avusese teoria
antitraditionalista a luyi E.Lovinescu. »
4
Romanul este opera de condensare a vietii,
documenteaza, transcrie semnificatii
universale, eterne, se bizuie pe tipologie .
Realismul balzacian impune o poetica, o
estetica, o noua sensibilitate in raport cu
realul. Se impune ca un canon literar
definit prin cateva elem reprezentative:
1. reprezentarea veridica (exacta) a
realitatii
2. situarea exacta in timp si spatiu a
pers.
3. permeabilitatea textului la elem.
referentiale (venite din exterior)
3`. Interesul pt. socialitate ; se reface
socialul epocii;
3``. Romanul are caracter de cronica
sociala ;ex. : « E.O. », « Bietul Ioanide », «
Scrinul Negru ».
Mai departe, profesorul împarte colectivul
clasei în 4 grupe, numește câte un
reprezentant pentru fiecare grupă în parte,
repartizează fișele de lucru și furnizează
ajutor dacă elevii se află în impas. Elevii
vor lectura individual fișele de lucru și vor
colabora cu colegii pentru rezolvarea
sarcinilor. Metodele de instruire alese sunt
conversația euristică și problematizarea.
Conversația euristică este o metodă
avantajoasa care permite elevilor
identificarea de noi informatii printr-un
efort de căutare propriu ( crescând
încrederea elevilor în propriile capacități),
de investigație întreprinsă, bazată și pe
sfera cunoștințelor anterioare, asimilate de
aceștia. Rolul prof este ca, prin întrebări
bine concepute, înlănțuite, să conducă
elevul , din aproape în aproape, la
descoperirea noilor informații. Această
metodă orientează gândirea și solicită un
fond cognitiv anterior. Problematizarea
este una dintre cele mai utile metode
pedagogice prin potențialul ei euristic și
activizator, având în vedere că profesorul
nu comunică pur și simplu niste cunoștințe
elaborate, ci îi pune pe elevi în situația de a
căuta informațiile necesare.
Problematizarea este o strategie didactică
completă întrucât elevii folosesc operații
ca analiza, sinteza, analogia, comparația.
Rolul profesorului este acela de a fixa
obiectivele, de a dirija ( fără a fi superior)
și de a încuraja cercetarea activă,
descoperirea elevilor, ghidându-i pas cu
pas.
Cerințele vizate de profesor în fișele de
lucru sunt: În ce an a fost publicat
romanul EO? Extrageți indicii spațio-
temporali, așa cum reies din incipitul
romanului. Cum debutează textul? Cum
este construită secvența finală a
romanului? La ce persoană se narează?
Ce tip de perspectivă narativă
identificați? Care este relația narator-
personaj? Identificați tema romanului.
Care este semnificația titlului? Cum este
structurat romanul? Ce tipuri de
descriere specifice realismului
fundamental și balzacianismului
identificați în roman? Alcătuiți eticheta
semantică a personajelor Costache
Giurgiuveanu, Aglae Tulea, Leonida
Pascalopol, Felix Sima și Otilia
Mărculescu.
Plecând de la întrebările pregătite de
profesor, se lansează conversația euristică
sub formă individual-frontală. Comasând
răspunsurile corecte așteptate de la elevi cu
explicațiile suplimentare ale profesorului și
completările aduse răspunsurilor lacunare,
la finalul orei elevii vor deține în caiete
următoarele informații: Romanul EO a
5
apărut în anul 1938 și este al 2lea dintre
cele 4 romane scrise de G.C: Cartea
nunții, 1933, Bietul Ioanide, 1953 și
Scrinul negru, 1960. Incipitul romanului
realist, EO, răspunde unor topoi: cine?
când? unde? ( un tânăr de 19 ani, iulie
1909, înspre 10 seara,în str Antim, venind
dinspre str Sf. Apostoli). Notarea exactă a
numelor străzilor are funcția de a crea un
spațiu-cadru veridic acțiunii. Incipitul
romanului EO combină în retorica
descriptivului topografia, cronografia,
prosopografia și, implicit, ethopeea, acele
modele care îi permit să mobileze un
context reprezentativ pentru istoria care
începe a fi povestită într-un tempo narativ
progresiv.
Tot specific realismului fundamental
balzacian este secvența finală a romanului,
în care se revine întotdeauna la cadrul
inițial, insistându-se pe transformările
impuse de distanța temporală. Ca și la
Balzac, mom final marchează pentru
personajul principal posibilitatea unui nou
început. Se discută despre un final
dinamic.
Textul literar este interesat de
reconstituirea veridică, verosimilă, a
imaginarului social al epocii, motiv pentru
care, comunică prin intermediul
personajelor cu istoria reală. Printr-un joc
subtil între elementele de factualitate și
ficțiune, romanul își asimilează tehnici de
diegetizare similare unei cronici sociale.
Logica simbolică a cronotopului forează
straturile poveștii de nespus pe care textul
o ascunde între cutele discursului în buclă,
astfel încât excrescențele verticale pe care
le ancorează descriptivul în corporalitatea
narativului devoalează scenariul de
adâncime al textului; cititorul are acces,
prin cronotop, la o viață secretă a
personajelor, alter-egouri ale unei instanțe
auctoriale disimulate în spatele unor măști
fictive.
În ciuda faptului că se produce o scădere a
vitezei narative, textul nu abandonează
povestea, ci o predă competențelor de
ordin descriptiv.
Proza realist-obiectivă se realizează prin
naraț la pers a 3-a. Viziunea dindărăt
presupune un narator obiectiv, detașat,
care nu se implică în faptele prezentate,
dar condiția impersonalității este încălcată
prin comentariul unui estet. Naratorul
omniscient știe mai mult decât personajele
sale și, omniprezent, controlează evoluția
lor ca un regizor universal.
Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul nu
este absent, ci comunică, prin postura de
spectator și comentator al comediei umane
reprezentate, cu instanțele narative.
Naratorul se ascunde în spatele măștilor
sale, care sunt personajele, fapt dovedit de
limbajul uniformizat.
Prin temă, romanul este balzacian și
citadin. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului lovinescian. Frescă a
burgheziei bucureștene de la încep sec XX,
prezentată în aspectele ei esențiale, sub
determinare social-economică ( banul ca
valoare într-o societate degradată moral),
imaginea societății constituie fundalul pe
care se proiectează formarea/maturizarea
unui tânăr care, înainte de a-și face o
carieră, trăiește experiența iubirii și a
relațiilor de familie. Roman al unei familii
și istorie a unei moșteniri, romanul este
realist-balzacian prin motivul moștenirii și
al paternității.
Titlul inițial, Părinții Otiliei, reflecta ideea
balzaciană a paternității, pentru că fiecare
6
dintre personaje determină cumva soarta
orfanei Otilia, ca niște părinți. Autorul
schimbă titlul din motive editoriale și
deplasează accentul de la un aspect realist,
tradițional , la tehnica modernă a reflectării
poliedrice, prin care este realizat
personajul titular.
Romanul, alcătuit din 20 de capitole, este
construit pe mai multe planuri narative,
care urmăresc destinul unor personaje, prin
acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al
lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al
lui Stănică. Un plan urmărește lupta dusă
de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii
lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea
Otiliei Mărculescu, iar al doilea plan
prezintă destinul tânărului Felix Sima,
care, rămas orfan, vine la București pentru
a studia medicina, locuiește la tutorele lui
și trăiește iubirea adolescentină pentru
Otilia. Autorul acordă interes și planurilor
secundare, pentru susținerea imaginii
ample a societății citadine. Succesiunea
secvențelor narative este redată prin
înlănțuire (respectarea cronologiei
faptelor), completată prin inserția unor
micronarațiuni în structura romanului.
Unele secvențe narative se realizează
scenic ( Ex: cap I și al XVIII-lea), prin
dispunerea personajelor, prin
spontaneitatea dialogului sau elocvența
discursului, notarea gesturilor și
vestimentației. Dialogul conferă
veridicitate și concentrare epică.
În cartea Modele cultural-literare la
marginea imperiilor, L. Berechet identifică
în romanul EO două tipuri de descrieri:
una reprezentativă și o alta, expresivă,
ornamentală. Astfel, autoarea conchide că
tipul de descriere paradigmatic realismului
fundamental și balzacianismului, în
calitatea sa de canon literar, îl constituie
descrierea reprezentativă căreia îi este
proprie obiectivitatea punctului de vedere,
adecvarea limbajului descriptiv la
substanța obiectului descris, deoarece
romancierul își propune, în prelungirea
actului artistic implicit, să refacă o
enciclopedie, un savoir, o imagine
complexă despre lume. În consecință,
fiecare obiect, eveniment, personaj este
supus observației. Funcția descriptivă,
responsabilă cu deversarea în corpul
textual a informațiilor cu efect de
științificitate este cea mathezică, în timp ce
constituirea lumilor diegetice este atribuită
funcției mimetice a descrierii.
Cele două funcții sunt răspunzătoare, în
textul descriptiv, de fixarea liniilor de
coerență referențială, în timp ce, funcția
semiozică stabilește, operând însumarea
predicatelor calificante și funcționale,
izotopiile și implicit cheia în care se
interpretează textul.
În romanul românesc interbelic interesul
pentru aspectele sociale, pentru fixarea
istoriei într-un context cât mai realist, pare
o preocupare constantă, indiferent de
modul estetic pentru care optează scriitorii
( balzacieni ori proustieni).
Topografiile reconstituie imaginarul social
al epocii, sunt interesate de aspectele
sociale, prin care textul comunică cu
istoria reală.
Textul debutează cu o topografie:
descrierea este reprezentativă, obiectivă,
fiecare obiect este supus observației
naratorului și este prezentat în conjunctura
complexă în care se integrează,
funcționând metonimic în raport cu
întregul.
7
Printr-un exercițiu de autoritate auctorială
permis de jocul perspectivei externe,
nelimitate, epistema autorului concret se
inserează în text, activând funcția sa
mathezică. Digresiunile despre arhitectură
invită lectorul activ al textului să consulte
dicționare de specialitate. Descrierea
evoluează tipologic spre genul monografic.
Tehnica se repetă: inserarea unor secvențe
enumerative, presiunea exercitată asupra
textului de către un discurs enciclopedic,
ale cărui mărci lexicale sunt termenii
științifici, tehnici, livrând stilistic, efecte
de științificitate: ciubucăria ridiculă prin
grandoare, ameste de frontoane grecești și
chiar ogive. Naratorul intervine în text și
impune propria lectură, cea a unui estet
(ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui
estet era intenția de a executa grandiosul
clasic în materiale atât de nepotrivite).
Prin funcția mimetică, de reprezentare,
descrierea își pune în cadru istoria.
Descrierea este una de tip voir. Punctul de
vedere nu este unic, ci variabil, naratorul și
personajul asumând rolul de descriptori
oculari. Detaliile semnificative au fcție
indicială, realizând o relație de tip
metonimic între istorie și personaje.
Predicatele calificante și cele funcționale
decodifică starea emoțională a privitorului,
marcată de izotopii disforice. Epitetele
suprasemnifică conform cu universul
lăuntric al privitorului. Realitatea se
transformă într-un analogon, într-o
reprezentare de sine. Prin descrierea
expresivă, limbajul devine un semn al
celui care privește, în timp ce, în
descrierea reprezentativă, cu pct de vedere
neutru, limbajul devine un semn al celui
care locuiește obiectul descris. Atunci când
descrierea reprezentativă inserează
strategiile expresivității, schimbând
camera de filmat cu centrul actanțial,
limbajul transmite informații încrucișate:
dinspre corporalitatea obiectului descris și
dinspre echivalările emoționale dintre
lucruri și stări. Limbajul semnifică, în
acest caz, triplu: oameni, lucruri și stări.
Se instalează o izotopie disforică, grație
căreia putem arunca o privire în gândurile
și starea emoțională a personajului, putem
să îi înțelegem alegerile, limitările,
refuzurile, singurătatea, neliniștea, prin
condiția socială, prin statutul de orfan,
nesiguranța în fața unui bătrân care, deși
are menirea de a-l proteja este asemănat cu
un hoț de copii mici. Descriptorul este
tânărul orfan, posesor doar al unei valize
pline cu cărți, semn al destinului de viitor
intelectual, un tânăr tulburat de
iregularitatea liniilor care fixează imaginea
casei sub semnul decrepitudinii și al
obscurității.
Peisajul descrie starea sufletească a
personajului, descriptor subiectiv: Strada
era pustie și întunecată și în ciuda verii
[...]răcoroasă și foșnitoare ca o pădure;
este punctat motivul labirintului, al
nesiguranței, al neliniștii, semn al unei
intrări care poartă amprenta tarelor care
macină cu metodă oameni, sentimente,
destine. Această descriere integrează textul
în genul bildungsromanului, un roman al
lui Felix, în care Otilia este doar călăuză.
De altfel, în finalul dinamic al romanului,
O pare să-și fi încheiat la quête, ea se
retrage din scenă, cei care răspund
întrebărilor sunt Felix și Pascalopol.
Reiterând simbolistica cronotopului,
pădure fără fund, întunecoasă și foșnitoare,
spațiu mare și gol, cu ecou rău, casa Tulea,
în care se precipită destinul personajelor
principale, pare un imens purgatoriu, în
care se vor măcina, se vor transforma
destinele celor care, pentru un anumit
parcurs temporal se vor identifica cu
8
acesta. Descrierea inserează schema
viitoarei narațiuni, fiind în acest caz și o
descriere cu caracter prospectiv.
Preferată pentru balzacianism rămâne
descrierea de tip voir, fie că centrul de
orientare este auctorial sau actorial.
Focalizarea oculară lasă privirii
cunoscătoare privilegiul de a reprezenta
realul, activând într-un plan secund și
vechea sensibilitate auditivă de tip
romantic. Amintim aici neașteptata
descrierea cu centru de orientare sinestezic
( olfactiv, gustativ, vizual) din EO, care
surprinde vizita lui Stănică Rațiu la rudele
sale scăpătate, ducând în buzunar, drept
dar, în ziua în care calendarul creștin
sărbătorește pe sfânta martiră Agripina,
mătușii care purta numele sfintei, un șir de
covrigi calzi. Memoria involuntară
deschide în Stănică lumea emoțiilor
captive în straturile unei memorii primare,
aducând la nivelul conștiinței sale imagini
din copilărie, când, în locurile aflate acum
în paragină se înălța brutăria mătușii.
Imaginile sunt atât de prezente, încât îl fac
pe Stănică să simtă aromele pâinii coapte
care se asociază în imaginația sa cu
emoțiile copilăriei inocente, astfel încât
cititorul are acces la imaginea plină de
candoare a unui Stănică imposibil de
imaginat decât prin intermediul acestei
tehnici a memoriei afective, proprie
romanelor proustiene.
Valoarea simbolică a obiectului descris
devine evidentă at cd,printr-o deplasare de
sens, obiectul reflectă dorința reprimată a
personajului sau intenția nedezvăluită a
unei acțiuni. Tehnica deplasării semantice
operează cu mecanismu substituției
poetice, în care un termen mai puțin
cunoscut este atras și explicat de un alt
termen mai cunoscut. Asimilarea analogică
transferă denotația obiectului descris
înspre sensurile sale conotative, actualizate
contextual, punând în relație obiectul
descris cu alte obiecte, cu istoria cadru, cu
personajele.
Un alt tip de descriere este cea expresivă
căreia i se asociază descrierea picturală,
ornamentală a unui peisaj romantic, o
natură campestră, sălbatică, cum este cea a
câmpiei Bărăganului.
Descrierea Bărăganului începe însă tot prin
elemente specifice realismului
fundamental, adică prin circumscrierea
exactă a locului descris: Moșia se afla la
vreo 15 km depărtare de Ciulnița, în
direcția Dunării, departe de linia ferată,
fiind cam la jumătatea distanței dintre
Călărași și Fetești. Câmpia era așa de
plată și de întinsă, încât nu i se zărea nicio
margine (...) din cauza inundării întregului
șes cu ovăzuri, contururile priveliștii se
rotunjeau și proporția dintre lucruri, din
lipsa unei unități de măsură, devenea
nebună. Tipică pt romantism este tehnica
hiperbolizării și a superlativului: Un cal
ieșit pe neașteptate în marginea
câmpuriloe părea gigantic, copilul care-l
mâna din urmă cu o nuia, un ciclop.
Sentimentul de dezintegrare sub povara
forței solare și a vegetalului nestăpânit,
trimit prin similitudine, la rolul devastator
pe care îl are pasiunea Otiliei asupra
precarului echilibru sufletesc al lui Felix.
Descrierea include poveștile pe care
narațiunea nu le poate rosti niciodată atât
de aproape de adevărul conținut. Realul
devine o haină a împăratului, văzută doar
cu privirea ațintită lăuntric, în lumea
emoțiilor trecătoare. Lui Felix, Bărăganul
îi spune povestea unei iubiri care
dezintegrează ființa, o călăuzește dincolo
de canoanele civilizației. Opțiunea pentru
9
această ipostază a feminității integrate
osmotic în plămada lumii îl sperie pe
Felix, dar îl și seduce, motiv pentru care,
pentru că nu putea să stea cu Otilia, lui
Felix îi plăcea să stea cu lucrurile ei.
Descrierea este construită după tipicul
clasic, în climax, pregătind cu metodă
punctul culminant, cavalcada bivolilor
negri. Momentul descriptiv cumulează
tehnicile descrierii expresive, adică gustul
stilistic pentru superlativ și hiperbolă și
amestecul de topoi culturali specifici literat
antice clasice colbul crescu ca o furtună și
înnegri totul.
Tabloul are în prim-plan siluetele
bituminoase ale bivolilor, asimilați prin
comparație cu o imensă barcă a infernului,
angajând sufletele într-o călătorie fără
întoarcere pe apele Stixului. În centrul
acestei imagini se află conturul fragil al O
asimilată, prin metaforizare, cu o buruiană
înaltă. Se remarcă tehnica balzaciană a
contrastului, care așază în antiteză
feminitatea liberă și fragilă a O, nesupusă
și singură, înfruntând simbolic cavalcada
negurilor infernale.
În ceea ce privește compoziția structurilor
narative, acestea sunt axate pe contrast și
antrenează aceleași reguli și la nivelul
construcției de personaj, având aspect de
lege în sfera creației estetice a
balzacianismului. GC aplică această lege a
creației în EO, opunând clanul Tulea trio-
ului Otilia, Felix, Pascalopol. Contrastul
evidențiază elementele binomului unul
prin celălalt și le separă în același timp
definitiv: pe de o parte pers puternice-
Otilia, Felix, Pascalopol, pers care trăiesc
în acord cu ele însele, chiar înconjurate de
fantoșe, de pers cvasidecerebrate, niște
mecanisme inepte și vulgare.
Personajele sunt construite schematic,
fără nuanțe, selectând gradual tematizări
ale unor câmpuri artificial opuse, de tipul
pozitiv-negativ, motiv pt care se definesc
static. Descriptorul pornește întotdeauna
de la un efect de ansamblu, pe care îl
selectează, operând o ierarhizare a
detaliilor semnificative, în felul acesta
procedând și la alegerea temei-titlu a
prosopografiei ( figură de compoziție care
constă în descrierea trăsăturilor exterioare
ținutei unui om) întotdeauna dublată de
ethopee (descriere, înfățișare a moravurilor
și a sentimentelor oamenilor), deoarece
metoda realismului critic avea ca finalitate
să surprindă o viață înscrisă într-un chip.
Se poate observa cum tehnica portretului
pune în scenă o anumită dimensiune a
condiției umane, integrată perfect unei
epoci, unor valori, unor idealuri, unor
scenarii de viață proprii. Descrierea este
evaluativă deoarece descriptorul pune în
joc strategiile ubicuității, păstrează iluzia
referențială, încărcând personajul, în
calitatea sa de obiect al descrierii cu
ideologiile epocii, pt că intenționează să
transmită cititorului o informație veridică
despre lumea reprezentată artistic.
Evaluarea revine descriptorului obiectiv
care impune în text o focalizare auctorială.
At cd centrul descriptiv se schimbă, iar
persp devine actorială ( prin inserarea în
text a stării pers care privește), descrierea
își asumă aspectul modalizator ( în txt apar
enunțuri care conțin tatonările perceptive
ale descriptorului, contradicțiile sau
revenirile acestuia), iar enunțurile de tip
asertiv sunt înlocuite de rețeaua semiozică
a stărilor forice ori disforice ale pers.
Despre tehnica portretului se poate
constata, ca o regulă generală de
construcție, alegerea cuvântului-temă cu
fcție metonimică, o ramă care va extinde o
10
rețea explicativă, un inventar de termeni
care i se vor subordona, accentuându-l, a î
acesta va sfârși prin a-și dezvălui funcția
sa diegetică, funcționând ca un fel de cutie
neagră a textului, în sensul că păstrează
închise privirilor superficiale poveștile de
nespus ale textului, cheile sale secrete.
În portretul lui Costache Giurgiuveanu,
sintagma hoț de copii mici se constituie ca
rezumat al poveștii. Deși este inclusă în
text printr-un comentariu modalizator, nu
știa de ce, observația se încarcă cu o
valoare creditabilă.
Descriptorul realist se subordonează unor
imperative estetice ce îi impun
reprezentările verosimile și inventariază
aproape integral etichetele unui model
antropologic: corp, siluetă, figură, semne
particulare, trăsături dinamice, aspecte
funcționale, automatismele verbale sau
gestuale, ticurile care au valoarea unor
laitmotive. Fiecare parte descrisă este
supusă unor observații atente, se extrage
din orice fragment de real experiența
arhivată, chipurile au o istorie pe care o
exprimă deoarece timpul a înscris în ele ca
pe un pergament, semnele unor atitudini, a
fixat emoții, a însemnat vibrațiile stărilor
trăite.
Costache Giurgiuveanu este subțire,
puțin încovoiat, are capul atins de o
calviție totală, fața spână, pătrată, buzele
întoarse în afară și galbene de prea mult
fumat, acoperind 2 dinți vizibili ca niște
așchii de os, clipește rar și moale întocmai
ca bufnițele supărate de o lumină bruscă,
repetă ca un laitmotiv nu,nu,nu știu... nu
stă nimeni aici...nu cunosc... sau sunt cam
strâmtorat. Aceste detalii configurează o
etichetă semantică structurată pe câteva
tematizări: cupiditate, avariție, rapacitate,
instinct de prădător, degenerescență,
decerebralizare, spaima de moarte, de
sărăcie și de boală.
La nivel actanțial, Costache G își asumă
fcția de agent în raport cu parcursul
evenimentelor epice care țes istoriile
paralele, a Otiliei și a lui Felix. Indecizia
sa, motivată pe de o parte de avariție, îl
determină să nu consimtă a se despărți de o
parte substanțială a averii sale pentru a-i
crea o relativă independentță economică
Otiliei și, pe de altă parte, complexul
spaimei îi amplifică frica de sărăcie,
hotărând astfel despărțirea O de Felix și
apropierea acesteia de Pascalopol.
Portretul creează coerență txtlui narativ,
coeziune referențială, coerență
argumentativă, adaugă în terxtul narativ o
teză, construiește un univers diegetic.
Scriitorul realist preferă, din necesitate de
coerență textuală, discursul în buclă, ca
metodă proprie realismului critic
fundamental, căruia îi este specifică
intercalarea pasajelor narative cu cele
descriptive. Portretul este întotdeauna
completat prin analepse explicative, cu
rolul de a justifica acțiunea, se rescriu în
rezumat golurile istoriei narate. Istoria
familiei Giurgiuveanu este întregită,
nodurile epicului sunt refăcute precum și
proiectarea intrigii la nivelul discursului.
Cititorul este informat în legătură cu
relațiile de rudenie, destul de complicate,
dintre pers. Costache G este fratele mamei
lui Felix, O îi este fiică adoptivă, astfel că
relația erotică dintre cei 2 este interzisă la
nivelul cutumei colective, prin
consangvinitate.
Un pers sinonim lui Costache este Aglae.
O doamnă cam de aceeași vârstă cu
Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine
într-o coafură japoneză, cu fața
gălbicioasă, cu buzele subțiri, acre și cu
11
nasul încovoiat și acut, cu obrajii brăzdați
de câteva cute mari, acuzând o slăbire
bruscă. Bătrâna are aceeași ochi bulbucați
ca ai lui Costache G și aceeași mișcare
moale a pleoapelor, ca și Olimpia și Titi,
semne ale degenerescenței, ale unei inepții
probabil genetice. Aglae poartă o bluză
neagră cu multe cerculețe, strânsă la gât cu
o agrafă de os și sugrumată la mijloc cu
cordon de piele, de care atârnă la vedere,
ca semn al clasei, prinsă de un lănțișor,
urechea unui cesuleț de aur. Aceste detalii
actualizează un metalimbaj semnificând o
feminitate rigidă, agresivă, dominatoare,
destructurată disforic de răutate. Detaliile
care în mod convențional conturează
semnele feminității se transformă grotesc
în simboluri ale frigidității, ale închistării,
trădând spaima de feminitate, reprimarea
acesteia, disprețul față de valorile
senzualității, prin hotărârea cu care acestea
sunt ascunse, sugrumate, strânse.
Femeile clanului Tulea, Otilia fiind
excepția, sugerează frustrările, ratările
sexuale, placiditățile erotice, neintegrarea
maternității atât ca instinct, cât și ca
atitudine a feminității rafinate, trăiesc
exterior și mecanic atributele feminității.
Pascalopol preia, la nivel actanțial, mai
multe funcții narative în raport cu Otilia,
privită ca obiect al dorinței paterne și
virile: actant adjuvant, beneficiar, opozant,
victimă. Leonida este construit pe aceste
traiecte ale incertitudinii, un pers în
aparență puternic, în realitate ezitant.
Pascalopol este oarecum voluminos,
evitând impresia de exces, cărnos la față,
rumen ca un negustor, însă elegant prin
finețea pielii și tăietura englezească a
mustății căruntei, are părul rar, dar bine
ales într-o cărare care mergea prin
mijlocul frunții până la ceafă, poartă un
lanț greu de aur, ca semn al opulenței,
reușind însă să stingă accesoriul ostentativ
prin hainele de stofă fină, ori prin
parfumul discret în care intra și o nuanță
de tabac. Aceste detalii reușesc să separe
cu desăvârșire neajunsurile vârstei și ale
corpolenței.
Descriptorul utilizează strategii axiologice.
Suntem direct informați că Pascalopol este
generos, G este avar, A este rea și cupidă.
La Pascalopol, vestimentația devine un lbj
simbolic al ființei sale lăuntrice. În timp ce
trăsăturile fizice îi deconspiră evoluția
socială, educația îi ascunde aspetitățile, îi
acordează ființa biologică cu rafinamentul
emoțional. Pascalopol este pers care
arhivează memoria textului, restabilind
coeziunea narativă a acestuia, este pers
care știe, care marchează vocea auctorială
în text, și care, în final, își acceptă rolul de
raisonneur tragic, beneficiar și victimă a
pasiunii pt Otilia.
Personaje de tip cartezian, egale cu ele
însele, reperate prin relația cauză-efect,
dețin informații despre scenariul epic, pe
care îl controlează. Finalul enigmatic al
romanului poate fi anticipat de un lector
atent, printr-o simplă operație de
suprapunere semantică a etichetelor celor 3
actori principali, verificând
compatibilitatea tematizărilor precum și
numărul acestora, pe care pers le au în
comun: eticheta semantică a lui Felix este
structurată pe tematizările: pasiune,
gelozie, atașament de tip familial în raport
cu O, ca obiect al dorinței, vocație
științifică, dorința de a se realiza
profesional, orfan, ca actor, își asumă rolul
lui homo faber. Eticheta semantică a lui
Pascalopol este structurată pe tematizările:
pasiune, gelozie, atașament de tip patern
față de O, ca obiect al dorinței, plăcerea
12
luxului, gustul frumuseții ambientale,
vocația călătoriilor, nevoia de libertate,
autoritate, teama de a nu rămâne singur,
orfan, ca actor, își asumă rolurile lui homo
aeconomicus și homo ludens. În sfârșit,
eticheta semantică a Otiliei este structurată
pe tematizările: pasiune și atașament
familial față de Felix, atașament filial și
cochetărie ingenuă față de P, plăcerea
luxului, fantezia trăirilor exultante ( fără
importanță), bucuria emoțiilor futile
(vesele), nevoia de protecție, nevoia de a
trăi într-un mediu sigur, vocația călătoriilor
și a aventurii, teama de a îmbătrâni, ca
actor, își asumă rolul lui homo ludens.
Modelul construiește tipologii statice. Pers
își păstrează pe tot parcursul desfășurării
epice aceeași etichetă semantică, rămân
egale cu ele însele de la secv de început
până la secv finală, care explică
întotdeauna începutul, cauza ce a
determinat o anumită succesiune a
evenimentelor.
aspect important invatat in cadrul orei
curente, apoi sa formuleze o intrebare
(daca au intrebari) cu privire la tema
abordata. Dupa cele 5 min, prof strange
eseurile, urmand sa le analizeze in
particular pentru a observa ce impact a
avut activit asupra elevilor, cat de atractive
si accesibile au fost continuturile, dar si
pentru a depista neclaritatile si barierele,
astfel incat sa se constituie in premise
pentru viitoarele proiectari.
Concluzii și aprecieri ( 2 min):
profesorul notează elevii care s-au afirmat
de-a lungul orei și comunică acestora tema
pentru acasă: vor avea de realizat un eseu
argumentativ cu titlul EO- romanul mai
multor programe estetice. În elaborarea
acestuia vor avea în vedere și notițele din
clasă.

Se observă că etichetele cvasi-sinonime

sunt ale O cu P. Este evident acum că
alegerea lui P de către O a fost regizată de
naratorul cu rol demiurgic, uzând de fcțiile
sale de regie, evaluare și de reprezentare.

Opțiunea finală a romanului a fost aceea

pentru portretul unei actrițe care își joacă
ultimul rol de curtezană, înainte ca spaima
sa de fanare să se concretizeze. Un final în
ordinea logică a textului.

Fixarea noilor cunostinte si realizarea

feedback-ului ( 8 minute): Cadrul
didactic verifica impreuna cu elevii daca
pe parcursul orei s-au atins obiectivele
propuse. Evaluarea s-a realizat atat prin
observarea sistematica (pe intreg parcursul
orei), cat si prin eseul de 5 minute propus
de profesor. Elevii sunt rugati sa noteze un

13