I. Timpul – adv.odată, atuncea: un timp nedeterminat, neprecizat, care permite
cititorului să identifice timpul ficţiunii cu timpul lecturii, care subliniază caracterul etern valabil al situaţiei narate.
Spaţiul – „în tufe”: schematic, aproape absent.
Atenţie minimă acordată circumstanţelor acţiunii, focalizare asupra
conţinutului moralizator al textului.
II. Naratorul: obiectiv, detaşat, utilizează pers. a III-a în naraţiune, alternează
imperfectul cu perfectul simplu şi versurile scurte cu cele lungi, conferind un tempo alert textului.
Personajele: anunţate chiar din titlu, pers. animaliere, alegorice, caractere ce
încarnează trăsături umane etern valabile, construite schematic, cu maximă economie de mijloace, fără individualitate, servind exclusiv ilustrării moralei anunţate anterior.
III. Situaţia iniţială: aducerea iepurelui în faţa tribunalului;
Peripeţii: pledoaria ogarului;
Situaţia finală: verdictul copoiului.
Subiect simplu, concis, liniar, redus la un singur episod.
Modurile de expunere utilizate: naraţiune şi dialogul, acesta din urmă având ponderea cea mai mare în text. Alternarea discursului naratorului cu cel al personajelor; Funcţii ale dialogului: dramatizarea situaţiei date, punerea în scenă a moralei enunţate iniţial, prezentarea antitetică a personajelor, sublinierea sensului alegoric al textului; Absenţa replicii acuzatului – întărire a temei textului: forţa impune legea bunului plac, generează arbitrariul, perverteşte legea şi o subordonează intereselor personale. Evidenţierea elementelor poetice: elemente de prozodie, elemente de oralitate, plascicitatea şi expresivitatea limbajului, caracterul figurat al limbajului.