ASPECTE METODOLOGICE ALE PREDARII TEXTULUI LITERAR

Limba şi literatura română ocupă un loc însemnat în planul de învăţământ al

şcolii de cultură generală. Locul şi importanţa acestei discipline derivă din natura,
mai precis din specificul conţinutului său, şi din contribuţia deosebită adusă la
realizarea obiectivelor generale instructiv – educative ale şcolii noastre. În ceea ce
priveşte specificul disciplinei, reţinem faptul esenţial că el se deosebeşte de
majoritatea disciplinelor prevăzute în planul – cadru de învăţământ prin natura sa
artistică.
Literatura, ca ramură a artei, este o modalitate specifică de cunoaştere.
Aportul său în formarea elevilor este deosebit: formarea gustului artistic,
dezvoltarea gândirii, formarea orizontului intelectual – cultural, cultivarea înaltelor
valori umane, sensibilizarea în faţa frumosului, şi nu în ultimul rând, îmbogăţirea
vocabularului, formarea deprinderilor de exprimare corectă, expresivă.
Din natura sa specifică decurge, evident, modalitatea didactică de abordare în
procesul de învăţământ.
Parte integrantă a procesului de perfecţionare a învăţământului,
modernizarea receptării literaturii în şcoală priveşte, în egală măsură, conţinuturile
desciplinei, strategiile didactice şi formele de organizare. Alegerea şi combinarea
celor mai potrivite metode nu se poate realiza decât în condiţiile existenţei unei
gândiri metodice ca rezultat al unei informări adecvate. Este necesară evident, o
mare capacitate de imaginaţie şi experienţă profesională.
Metodele folosite în predarea limbii române nu sunt, în totalitatea lor,
deosebite de cele folosite în predarea altor discipline. Aceasta se explică prin faptul
că obiectivele generale ale studiului limbii şi literaturii române în şcoală constituie
doar un segment al obiectivelor generale urmărite de şcoala de cultură generală.

1
 Să nu se uite apoi că şi particularităţile de vârstă impun, în genere, aceleaşi
metode şi procedee.
Este neîndoios însă faptul că natura specifică realităţii lingvistice impune
folosirea într-un chip deosebit a metodelor şi procedeelor generale, folosirea unor
metode şi procedee noi.
Indiferent însă de metodele folosite, învăţământul trebuie să urmeze calea
inductivă, să pornească adică de la fapte de limbă spre a se ridica la reguli, definiţii,
legi.
Aceasta înseamnă că elevii vor fi solicitaţi să descopere întâi elementele
comune şi apoi să generalizeze, să selecteze, să sintetizeze, să aplice.
Calea inductivă este cea mai potrivită vârstei elevilor din învăţământul
primar. Ea asigură realizarea principiului accesibilităţii şi duce la dezvoltarea
gândirii logice – unul din obiectivele generale ale studiului limbii române.
Ca metodă de predare, conversaţia ocupă primul loc în munca învăţătorului,
deoarece:
 permite antrenarea activă a elevilor;
 dezvoltă gândirea didactică şi obişnuieşte elevii cu munca în colectiv;
 dezvoltă posibilităţile de exprimare ale elevilor, obligându-i în permanenţă la
un efort de exprimare corectă;
 formează la elevi priceperea de a mânui dialogul pentru realizarea unei
comunicări corecte şi clare.
Datorită multiplelor sale calităţi (informative şi formative), conversaţia
îndeplineşte următoarele funcţii:
 de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor;
 de descoperire a noilor date şi informaţii;
 de consolidare, sinteză, recapitulare şi sistematizare;
 de verificare şi control.

2
 Rolul principal şi activ în organizarea conversaţiei îl au evident întrebările,
structurarea întrebărilor.
Ca moment indispensabil al activităţii mentale şi ca formă deosebită în care
se exprimă gândirea, întrebarea se situează la graniţa dintre cunoaştere şi
necunoaştere, putând să intervină activ într-o relaţie de învăţare, adică să anticipeze
operaţiunile de efectuat, să sugereze trecerea de la o operaţiune la alta, să schimbe
direcţia gândirii, să o orienteze deci pe calea descoperirii adevărului, să îndemne la
deducţii şi inducţii.
Didactica modernă, în locul unor întrebări de memorie, de natură reproductiv
– cognitivă (de tipul: cine?, ce?, care?, când?, unde?, ce este?, care este?),
preconizează utilizarea:
 întrebărilor productiv – cognitive (de ce?, cum?)
 întrebărilor ipotetice, de predicţie (... dacă... atunci...?)
 întrebărilor de evaluare (ce însemnătate au?)
 întrebărilor divergente( care orientează gândirea pe traiectorii originale,
inedite, spre diversificarea de situaţii)
Euristica devine astfel un procedeu esenţial al metodelor active. “Ea
reprezintă cea mai bună modalitate de a pune în acţiune procedura prin descoperire,
problematizare şi algoritmizare.”1 Euristica adevărată este în fond, strategia
întrebărilor şi calitatea ei depinde în întregime de pregătirea şi competenţa în
materie a coordonatorului lecţiei.
Metoda exerciţiilor este şi ea folosită curent în lecţiile de limba şi literatura
română.
Aşa cum precizează I. Cerghit, exerciţiul, ca metodă operaţională,
“facilitează transferul de cunoştinţe din planul teoretic în cel practic, conferă
disponibilitate şi operaţionalitate cunoştinţelor, permite o valorificare creatoare a

1
Pelaghia Popescu şi Ion C. Roman – “Lecţii în spiritul metodelor active”, E.D.P., Bucureşti

3
cunoştinţelor dobândite, asigură o mare mobilitate asociaţiei şi combinaţiei de
cunoştinţe.”2
Exerciţiul nu este numai o tehnică de repetiţie şi de transfer. Ca tehnică de
creaţie, exerciţiul poate să contribuie la stimularea şi dezvoltarea capacităţilor
creatoare, a originalităţii, a spiritului de independenţă şi iniţiativă.
Prin faptul că exerciţiul pune elevul într-o stare de activitate şi-i solicită
cunoştinţele, priceperile, deprinderile formate, atenţia, sârguinţa, gândirea, este
considerat ca una din metodele cu mari valenţe formative, având ca rezultat
formarea şi consolidarea unor calităţi de stringentă necesitate în viaţă: acurateţe,
perseverenţă, punctualitate, organizarea muncii, eşalonarea sarcinilor.
Problematizarea este, după I. Cerghit, o variantă a euristicii, o altă
modalitate, mai complexă, de aplicare a teoriei învăţării prin descoperire.
Ca tehnică de instruire, problematizarea îşi găseşte utilizarea pretutindeni
unde se pot crea situaţii – problemă, ce urmează a fi soluţionate prin gândire
comună şi căutare, prin cercetare şi descoperire a unor noi adevăruri, a unor noi
reguli şi soluţii de ordin superior ce devin o parte integrantă a repertoriului
individual de achiziţii.
Ea poate fi aplicată în predarea tuturor disciplinelor de învăţământ, în toate
etapele procesului didactic, şi la nivelul tuturor ciclurilor şcolare.
Specificul acestei metode constă în faptul că învăţătorul nu comunică pur şi
simplu cunoştinţele elaborate de-a gata, ci pune elevul într-o situaţie de cercetare
(căutare) a informaţiilor necesare pentru a ieşi din situaţia problematică.
Deci, învăţarea prin rezolvarea de probleme este un experiment gândit din
partea învăţătorului, o analiză profundă a cunoştinţelor iniţiale în scopul ajungerii
la soluţionarea contradicţiilor ivite.
Considerată a fi o variantă a problematizării, învăţarea prin descoperire
constituie o modalitate de lucru prin care elevii sunt solicitaţi să descopere adevărul

2
I. Cerghit – “Metode de învăţământ. Metodologia instruirii”

4
reconstituind drumul elaborării cunoştinţelor prin activitate proprie, independentă.
Descoperirea adevărului de către elev îl solicită să stabilească relaţii între
cunoştinţele anterioare şi cele noi.
Prin complexitatea activităţilor pe care le presupune, această metodă
dezvoltă la elevi capacitatea de obeservaţie, comparaţie, clasificare, generalizare.
Ea conferă învăţământului un puternic caracter formativ prin faptul că
asigură nu numai însuşirea cunoştinţelor, dar şi a căilor de a ajunge la ele, dezvoltă
apoi motivaţia de învăţare, favorizând dobandirea unor procedee euristice de lucru.
Învăţarea prin acţiune, bazându-se pe postulatul conform căruia subiectul
învaţă mai bine dacă este angajat cu toată persoana sa în acţiune, este considerată a
fi o metodă foarte activă.
Cel care învaţă va fi pus efectiv să facă ceea ce indică verbele din obiectivele
operaţionale, ori de câte ori aceste verbe indică un comportament observabil care
poate fi tradus prin a face.
Această metodă este necesară mai ales în primele clase ale şcolii generale,
când se formează unele deprinderi intelectuale, unele operaţii automatizate ce se
desfăşoară într-o ordine riguros determinată, adică se bazează pe algoritmi. Aşa
sunt regulile ortografice, regulile gramaticale. Mai târziu, indicată ca metodă cu
precădere în orele de limbă şi literatură, algoritmizarea oferă scheme de bază ale
aplicării instrumentelor de muncă intelectuală.
Astfel rezumatul, povestirea, comentariul de text, compunerea, sunt redactate
pe baza unor algoritmi de elaborare.
Demonstraţia, combinată cu alte metode, în special cu problematizarea şi
conversaţia, poate deveni o metodă activă de predare – învăţare.
Dintre variantele metodei, obiectul limba şi literatura română poate utiliza:
 demonstraţia cu ajutorul reprezentărilor grafice (material de plan: fotografii,
tablouri, planşe, grafice, desene, scheme, fotomontaje, diagrame, hărţi);

5
  demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice audio – vizuale (imprimări pe
disc şi pe bandă magnetică, diapozitive, diafilme, filme didactice)
Jocul didactic, ca metodă de educaţie, vine să contracareze deficienţele unui
învăţământ sufocant atât prin cantitatea de informaţie de la toate nivelele, cât şi prin
seriozitatea sa accentuată, datorată activităţii adesea exagerată a educatorului, şi a
relaţiei învăţător – elev.
Încorporate cu pricepere în activitatea didactică, elementele de joc imprimă
acestuia un caracter mai viu şi mai atrăgător, aduc varietate şi o stare de bună
dispoziţie, ceea ce previne apariţia monotoniei şi a plictiselii, a oboselii.
Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii de grup. Interdependenţele
şi spiritul de cooperare, participarea efectivă şi totală în joc, angajează atât elevii
timizi cât şi pe cei slabi, stimulând curentul de influenţe reciproce, ceea ce duce la
creşterea gradului de coeziune în colectiv, precum şi la întărirea unor calităţi morale
(răbdare, tenacitate, stăpânire de sine, respect pentru cei din jur, cinste, autocontrol)
şi la dobândirea unor comportamente legate de împlinirea unor viitoare funcţii şi
responsabilităţi socio – profesionale.
Folosit în diverse variante la toate nivelele sistemului educaţional, jocul
didactic este deosebit de util şi în predarea şi învăţarea limbii şi literaturii române.
“Mozaicul” şi “Cubul”, ca metode active într-o lecţie de limba română, scot
în evidenţă sensuri multiple ale lecţiei prin problematizare şi aotoobservare. Lecţia
dezvoltă principiile de analiză, investigaţie, sinteză, raportare, dezbatere. Elevii pot,
bazându-se pe cunoştinţe şi convingeri anterioare, să clădească un fundament solid
pe care să se bazeze înţelegerea pe termen lung a informaţiilor acumulate. Prin
implicarea activă, elevii devin conştienţi de propria gândire şi folosesc limbajul
propriu.
Folosirea cu prioritate a metodelor şi tehnicilor cu caracter mobilizator, care
să mărească potenţialul intelectual al elevilor prin angajarea lor la un efort personal
în actul învăţării, având ca rezultat o eficienţă maximală, este necesară. Se oferă

6
astfel condiţii optime pentru exersarea intelectului elevilor în direcţia flexibilităţii,
creativităţii, conducând în final la formarea unei gândiri moderne.
Dacă gândirea teoretică se exprimă cu ajutorul conceptului şi al
raţionamentului, literatura, ca artă a cuvântului, se exprimă prin imagini artistice.
Înalta complexitate a imaginii artistice este reliefată de unitatea dialectică a
intelectului şi a emoţionalului. Copilul înţelege că, prin intermediul imaginilor
artistice, autorul îi transmite o cantitate de informaţii în legătură cu un obiect, un
fenomen, un aspect social, sau un crâmpei din natură, dar şi că aceste idei şi
adevăruri sunt însoţite de un ansamblu de trăiri emotive care declanşează în sufletul
lui bucurie şi încântare.
Pentru înţelegerea cât mai profundă a imaginilor artistice sugerate prin
cuvânt, învăţătorul se poate folosi şi de aportul altor arte. Din acestea, cea mai la
îndemână este pictura. Mai ales în cazul pastelurilor, învăţătorul are prilejul să-i
facă pe copii să înţeleagă că şi literatura şi pictura creează tablouri, dar fiecare din
aceste arte utilizează mijloace diferite: pictura foloseşte culoarea, în timp ce
literatura foloseşte cuvântul.
Elevii mici sunt capabili să înţeleagă şi să guste o creaţie de un nivel artistic
elevat. Analiza textelor ce aparţin prozei lirice, deşi le crează dificultăţi copiilor
prin abundenţa figurilor de stil şi a cuvintelor cu sens figurativ, le oferă, în acelaşi
timp, mari satisfacţii estetice.
Aceste texte nu trebuie povestite, reproduse, ci înţelese, pentru ca elevii să
simtă uimire şi încântare în faţa frumuseţilor naturii.
Împletind imaginile vizuale cu cele auditive sau olfactive, autorii crează
tablouri pline de măreţie, pe care copiii le văd şi le simt.
Toate lecţiile de literatură, indiferent de genul căruia acestea îi aparţin,
transmit un anumit conţinut, un anumit mesaj prin intermediul imaginilor artistice.
Datoria învăţătorului este aceea de a folosi textul literar în scopul îmbogăţirii
treptate a imaginilor în legătură cu anumite aspecte ale realităţii. Orice informaţie

7
cuprinsă într-un text trebuie să se adauge unei imagini deja constituite, iar aceasta
din urmă, mai bogată, mai vie, să poată deveni terenul pe care se pot construi alte
imagini.
Textele literare din clasele I – IV, prin reacţiile afective pe care le
declanşează, potenţează viaţa spirituală a copiilor, trezindu-le sentimente de
înfiorare şi bucurie, de teamă şi tristeţe, de melancolie şi entuziasm, de durere şi
admiraţie, determinându-i pe aceştia să iubească sau să urască, să plângă sau să
râdă în faţa “frumosului”, “sublimului”, “comicului”, “tragicului”, “graţiosului”,
“agreabilului”.
Noile programe de limba română cuprind şi obiective referitoare la
descoperirea valorii artistice a operei literare. Se poate atinge această performanţă,
dacă nu se exagerează, începând cu clasa a II-a. Dacă într-un text se întâlneşte un
epitet, el trebuie evidenţat şi analizat fără a i se folosi denumirea.
Predilecţia constantă a copilului pentru modul de expunere mixt, epico-
dramatic, implică subiecte cu conflicte şi acţiuni antrenante, cu o desfăşurare
bogată (primejdia, suspansul, senzaţionalul, fantasticul) şi cu un deznodământ
satisfăcător în ce-l priveşte pe eroul pozitiv. Aceasta reprezintă o a doua valenţă
estetică, evidentă la orice pas. („Fat Frumos – din – Lacrimă” – Mihai Eminescu)
Uneori, destinul trist şi tragic al eroilor îndrăgiţi tulbură gândirea şi
sensibilitatea copilului, care, în procesul de înţelegere a faptelor, intră într-o
nelinişte intelectuală şi afectivă. (“Puiul” de I. Al. Brătescu – Voineşti)
Lectura interpretativă a poeziei “Limba noastră” de Alexe Mateevici (clasa
a III-a), va pune accent pe forţa de sugestie a imaginilor poetice prin care autorul îşi
exprimă admiraţia şi dragostea pentru limba română, considerată pe rând “o
comoară”, “foc ce arde”, “numai cântec”, “doina dorurilor noastre”, “graiul pâinii”,
“un şirag de piatră rară”.
Asocierea imaginilor din natură cu sentimentele de bucurie sau de triseţe, de
admiraţie şi de nostagie, generează sensul figurat al cuvintelor, prin intermediul

8
epitetelor, comparaţiilor, repetiţiilor, metaforelor, personificării, iar muzicalitatea
asigurată de rimă şi măsură este amplificată de imaginile auditive.
Portretele în versuri (“Bunica” de Şt. O. Iosif) şi în proză (“Bunicul” de B Şt.
Delavrancea) impresionează prin sugerarea trăsăturilor fizice şi morale ale
personajelor pe fondul emoţiilor şi amintirilor autorilor.
Sensibilitatea elevului pentru frumos este observată foarte des în orele de
limba şi lietratura română. Copilul este curios şi nerăbdător de a cunoaşte lumea şi
de a se orienta în ea. Literatura îi poate satisface această pornire.
În acest sens, “Făt – Frumos – din – Lacrimă” de Mihai Eminescu,
“Aminturi din copilărie” de Ion Creangă, “Dumbrava minunată” de Mihail
Sadoveanu, “Curtea cu jucării” şi “Prisaca” de Tudor Arghezi, “Din lumea celor
care nu cuvântă” de Emil Gârleanu, “Păcălici şi Tândăleţ” de Nicolae Labiş,
“Poveşti” de fraţii Grimm, Charles Parrault, poeziile despre anotimpuri de Octavian
Goga, Ştefan Octavian Iosif, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, sunt doar câteva
exemple semnificative.
În formarea deprinderilor de lectură un rol deosebit de important îl are
întreaga strategie adaptată de învăţător pentru sensibilizarea micilor cititori, care se
identifică cu personajele din creaţiile citite, trăiesc alături de ele bucuriile şi
durerile acestora. Astfel, în “Dumbrava minunată” de Mihail Sadoeanu, prin
dialogul purtat cu elevii, se va scoate în evidenţă, concomitent cu drama fetiţei
orfane tiranizată de mama vitregă, şi “împărăţia minunilor” din feerica dumbravă a
Buciumenilor, pe care o străbate Lizuca însoţită de prietenul ei, Patrocle. Relevarea
unor imagini vizuale, auditive, motorii, sunt doar câteva modalităţi de cultivare a
gustului pentru lectură, de sensibilizare în faţa frumuseţilor naturii patriei, în faţa
peisajului autohton.
În “Dumbrava minunată”, învăţătorul va insista asupra alternanţei dintre
imaginile care oglindesc:

9
 a) o natură picturală, văzută în dimensiuni obişnuite: “Era în juru-le tăcere şi

singurătate, ş-o lumină dulce se cernea printre crengile sălciilor”;

b) o natură transfigurată de imaginaţia copilului: “…în lumina verzuie, fără
zgomot, o uşă de cremene se mişcă şi se dădu la o parte şi din întuneric de
peşteră apăru minunata arătare”.
La literatura pentru copii, marii clasici rămân ancora care susţin temelia
cunoştinţelor literare de mai târziu.
Literatura clasică oferă modele. Copiii sunt încântaţi atât de proza şi lirica
scriitorilor, cât şi de amănuntele din viaţa acestora.
Citind povestirile lui Ion Creangă, copiii participă sufleteşte la pedepsirea
omului leneş, a lupului, a fetei babei, apreciind în acelaşi timp dreptatea şi
hărnicia.
Râzând de păţaniile copilăreşti din paginile “Amintirilor”, copiii găsesc
exemple pozitive în trăsăturile morale ale omului din popor, dar descoperă în
acelaşi timp frumuseţea peisajului românesc.
Mihail Sadoveanu a dat naştere Lizucăi – ce încă nu poate delimita realitatea
de fantastic, domnului Trandafir, învăţător care, ca mulţi alţi apostoli, a îndurat
sărăcia şi a izbutit să-şi împlinească cu bine menirea.
Prin şcoală, în cadrul orelor de limbă şi literatură română, se tinde, împreună
cu elevii, către un vocabular şi un stil care să pună în valoare tot ceea ce este
frumos, precis şi simplu în limba română.

10