Carmen-Elena Ruse Semnat digital de Carmen-Elena Ruse

Data: 2019.11.21 15:53:24 +02'00'

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE
DOCTORAND: HILOHI COSTIN-MIHNEA

RADU GYR - STUDIU MONOGRAFIC

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: PROF. UNIV. DR. ELENA FILIPAŞ

BUCUREŞTI
2019

1
 ARGUMENT

Radu Gyr nu este un creator important. Nicio listă, din nicio istorie a literaturii (și s-au
scris mai multe volume, meritorii și prin minuțiozitate) nu îl nominalizează pe Gyr în nucleul
privilegiat de către memorie al grupului consistent de artiști de referință ai cuvântului românesc.
Radu Gyr are, însă, o operă. Despre cât de semnificativă este lucrarea sa de o viață, se
cunoaște la un mod irelevant în actualitate, deși începutul compunerilor sale se află la vârsta de
paisprezece ani și încheierea activității poetice este atribuită titlului Piramidă, finalizată cu doar
câteva zile înainte de a muri (abia împlinise șaptezeci de ani). Aici apare întrebarea naturală:
„Care, însă, ar fi motivul pentru care Gyr ar trebui cunoscut?” Într-adevăr, simpla dimensiune
temporală a unei activități a scrisului nu îndrituiește la notorietate; rămâne de cunoscut
adâncimea valorică a operei, iar profunzimile și orizonturile, distincția de originalitate cerută
unei „pene” se cer lămurite treptat, cu discernământ, cu o anumită așezare (atât de context al
facerii, dar - se vede cu ușurință - și cu nevoia unui context potrivit al criticii). Prezenta lucrare
de cercetare speră să contribuie la formularea unui răspuns care să cuprindă (cu necesară
modestie) atât satisfacția unui interes biografic, cât și a unuia estetic.
Într-un articol de presă oarecare, cineva a făcut observația că artiștii (indiferent de
domeniul în care activează) își datorează reputația anturajului social și împrejurărilor în care
creează și mai puțin valorii intrinseci a operei lor. În continuarea ideii, autorul textului afirma că
popularitatea celor care îl cunosc îndeaproape pe artist influențează mai mult consacrarea ori
refutarea acestuia decât propriile trăsături de personalitate, iar mediul istoric, de societate
determină, de asemenea, într-un mod notabil, soarta creației sale. Altfel spus, „nu există o operă
și un autor în sine” care se supun atenției culturale ci, mai curând, succesul artistic este obținut
prin agenți mult mai îndepărtați de rigoarea academică, de analiza criteriilor convenite ale
cercetării obiective. Exercițiul acestei propuneri este atât de facil - pe de o parte, și atât de
deschis subiectivității celui care îi dă curs – de cealaltă parte, încât nu cere a fi exemplificat;
rămâne de constatat oportunitatea ideii articolului relativ la însemnătatea contextului istoric
pentru demersul de față.
Un eșec (din fericire!) al politicii legionare în privința absorbției de către societatea anilor
`30, `40 a viziunii extremist-naționaliste (orientare politică servită de Radu Demetrescu) îl
constituie chiar reprezentarea simplistă că un conducător ori vreo instituție de partid sau (cu atât
mai rău) de stat se pot substitui (prin imperativul politic-ideologic) multitudinii de factori socio-

2
culturali care alcătuiesc, în mod organic, sursa ființării unei paradigme de societate. Lucrarea de
față nu și-a propus, în această privință, vreo contribuție la construcția de Weltanschauung
românesc, dar, cu sinceritate, și-a propus invitația de a sesiza necesitatea părăsirii oricăror
„dogme” privind raportul dintre om și operă, a existenței vreunui „index”, a funcționării vreunei
„legi a tăcerii” asupra ideologiilor și partizanatelor. Actualitatea democratică oferă prea multe
exemple fructuoase legate de reconsiderări ale tabuurilor (religioase, ale vieții intime, ale rolului
genului în societate, ale grupurilor defavorizate, etc.) pentru a fi refuzată culturii șansa unei
evaluări interne. Prezentele rânduri nu invită decât la diseminarea cerută de imparțialitatea
științifică în privința sus-menționatei conexiuni dintre existența socială (civilă, eventual) a unui
autor cu partizanat extremist-naționalist și corpul scrierilor sale.
Radu Gyr a fost un creator precoce, ingenios, rodnic, multiplu în ariile de exprimare,
tenace. A avut șansa debutului literar chiar din adolescența timpurie cu poemul În munți,
versurile sale ajungând cunoscute publicului circumscris vieții școlare, prin tipărire și punere în
scenă. Ambientul intelectual favorabil (un mediu cuprinzând nume mai mult sau mai puțin
cunoscute) i-a stimulat inspirația realizării primului volum de poezie (Liniști de schituri) la vârsta
de nouăsprezece ani, alte două volume (Plânge Strâmbă-Lemne și Cerbul de lumină) au urmat în
succesiune rapidă, toate fiind creații premiate consecutiv de către prestigioase foruri literare
(Societatea Scriitorilor Români, Institutul de Literatură, Academia Română). Vor urma alte
tomuri care se vor bucura de atenție și chiar apreciere. Tânărul poet și-a găsit cheia lirică într-o
formă simbolist-tradiționalistă, reușind o formulă durabilă, pertinentă, abilă pentru o artă poetică
a cărui inedit nu-i aparține, însă îi este atribuită (cu temei sau fără) cea mai extinsă notorietate.
Intim discipol al profesorului de estetică Mihail Dragomirescu, va avea, la rându-i, contribuții
universitare și un contact apropiat cu lumea studențească. A avut o intensă prezență în presa
vremii ca critic literar sau autor cu veleități politice manifestate și în conferințe și discursuri
propagandistice, ultima dintre ipostaze fiindu-i complet nefastă atât pentru destinul personal
(cunoscând întemnițări politice intermitente dar durabile în cele trei regimuri opresive succesive)
cât și pentru soarta operei sale (vreme de peste 50 de ani partea fundamentală a creației sale,
poezia, a fost obiectul unei cenzuri riguroase).
În condițiile unei democrații românești incipiente (cu toate atributele duale, compozite ale
nou-facerii), Radu Gyr este din nou editat, nelipsind nici încărcătura dată de o receptare care
favorizează recrudescența unor mentalități revolute, pernicioase, nici condiția de nomina odiosa
atribuită de alte criterii decât cele care aparțin registrului cultural autentic, singurul resort capabil
în mod organic, legitim, de a-și exercita funcția regulatoare asupra valorii artistice.

3
 Lucrarea de față țintește -gata de a-și recunoaște oricâte limite proprii și nici una externă
cercetării- mai degrabă a invita la cunoașterea omului-poet decât a-și însuși autoritatea unor
puncte de vedere.

4
 I. RADU GYR – aspecte biografice

Radu Gyr (adevăratul său nume era Radu Ștefan Demetrescu) se naște la 2 martie 1905, la
poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde provine și pseudonimul său literar, prin
derivare. Poetul descinde dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost renumitul actor Ștefan
Demetrescu, ardelean după mamă și macedonean după tată (numit inițial Demetru Mușică),
originar din Șcheiul Brașovului. Numele de Coco îi parvenise după un rol interpretat într-o
revistă imediat după absolvirea Conservatorului de Artă Dramatică din București, unde fusese
coleg cu actorul Nicolae Soreanu, care-i va rămâne un prieten fidel până la sfârșitul vieții. Se va
asocia cu un alt mare actor, Petre Liciu, pe care îl însoțea prin țară cu diverse spectacole.
După venirea pe lume a lui Radu, mama acestuia, Eugenia Gherghel (Jenny), născută într-o
familie botoșeneană, cu ceva sânge german pe linie maternă (bunica acestuia se numea Mina von
Gelch), îi va cere tatălui să renunțe la viața de actor ambulant și să se stabilească definitiv la unul
din teatrele din țară. A fost ales Teatrul Național din Craiova și, în 1908, se vor muta în capitala
Olteniei. Aici Ștefan (Coco) Demetrescu va avea parte de o frumoasă carieră actoricească sub
direcțiunea unor nume ilustre, și anume Emil Gârleanu, Ion Dongorozi, până în anul pensionării,
1931, pe când director al teatrului era scriitorul A. de Herz.
Educația culturală a lui Gyr începe la o vârstă fragedă, întrucât mama sa este cea care-i
deschide apetitul pentru lectură, pentru muzică, pentru cultura germană:

Inteligentă, spirituală și îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun
sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă, rolurile lui, sugerându-i tonul și gesturile
personajelor, pe care urma să le interpreteze pe scenă. În același timp, ea mi-a trezit și stimulat
dragostea pentru povești și poezie; îmi citea, traducându-mi-le în românește, basmele fraților
Grimm și baladele marilor poeți epici germani, Uhland, Burger, Lenau, Schiller. La rândul
său, tatăl meu căuta să-mi dezvolte gustul și simpatia pentru teatru.1

Astfel, tânărului Gyr i se va permite să vadă anumite spectacole, însoțit de mama sa și de o

mătușă: Fata aerului, Ocolul Pămîntului în 80 de zile, Doi sergenți. Dora Gherghel, mătușa

1 Gyr, Radu, Calendarul meu. Prietenii, momente și atitudini literare. Ediția a doua îngrijită și adăugită cu prefață
și indice de nume de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001, p.17
1

5
acestuia, a contribuit în mare măsură la educația literară a copilului, dezvăluindu-i basmele lui
Andersen, poeziile lui Goethe și Heine, învățându-l limba germană.
La vîrsta de 7 ani, tatăl îl abonează la Revista copiilor și-a tinerimii, publicație ce apărea sub
îndrumarea lui G.C.Costa-Foru. A fost perioada descoperirii lui Ispirescu și Creangă, a lui Hector
Malot, a romanelor lui Jules Verne, Alexandre Dumas sau ale lui Karl May.
După ,,debutul” în cinematografie (este vorba despre un rol de copil de țăran îmbrăcat în
straie tradiționale, într-un film turnat de Emil Gîrleanu, pornind de la drama istorică a lui
Alecsandri, Cetatea Neamțului), tatăl său îl duce pe micul Radu la o reprezentație a trupei
Comediei Franceze din Paris, care organizase un turneu cu poemul dramatic Chantecler de
Edmond Rostand. Tânărul rămâne impresionat de fastuozitatea decorurilor și a costumelor, de
montajul extraordinar, deși actorii vorbeau o limbă necunoscută acestuia și, la vârsta maturității,
rememorează numele comediantului Le Bargy și a doamnei Simon, precum și emoția ce l-a
marcat zile bune după reprezentație.
În aceeași perioadă, este spectator la Înșir-te mărgărite a lui Victor Eftimiu, la Curcanii
de Gr. Ventura, la melodrama Două orfeline sau la Curierul de Lyon. Admirația pentru teatru, în
general, dar, în același timp, pentru dramaturgie, îl determină pe tatăl acestuia să-l ducă la o
șezătoare literară a lui Emil Gârleanu, unde, plin de admirație, îi urmărea din lojă pe Șt. O. Iosif,
D. Anghel, Liviu Rebreanu, Corneliu Moldoveanu, Cincinat Pavelescu...
În toamna anului 1912, Radu Gyr devine școlar, având avantajul cunoașterii tainelor
cititutului și ale scrisului de acasă. Îl captivau orele de lectură, precum și cele de istorie, pasionat
fiind de cutezătorii noștri domnitori și de mărețele lor fapte. Își amintește în jurnalul său de Titu
Panaidor, tovarăș de joacă, precum și de Mircea Olarian, devenit mai târziu pictor și grafician,
cel care îl ajutase să-și construiască o mini-scenă pentru reprezentațiile propriilor piese de teatru:

Astfel, când eram în clasa a doua primară și mă aflam sub influența basmelor
citite, „am comis” o dramă în versuri și-n șapte tablouri, Smeul smeilor sau Buruhoiul, unde
câteva personaje purtau numele unor ... celebre figuri din tragedia lui Racine, Athalie, precum
Nabal, Joad, Abner, reminiscențe din infracțiunile mele de cititor clandestin, sustras atenției
tatălui meu.2

Observând atracția copilului față de teatru, mama sa, Jenny, simte nevoia în permanență să-i
atragă atenția că viața actorului nu e cea mai potrivită, că este o viață de boem, deși Ștefan
Demetrescu fusee toată viața un casnic, fără vicii morale.

2 Ibidem, p.25

6
 În cel de-al doilea an școlar, primește de Crăciun o vioară veche de la un un prieten al tatălui
său, domnul Constandiniu, iar instrumentul muzical devine extrem de iubit de către copil. Mai
târziu, la liceu, a beneficiat de doi maeștri ai viorii, de violonistul Peternelli și de violoncelistul
De Angelis, doi italieni stabiliți în Craiova. Astfel, mărturisește Gyr, i se deschideau trei drumuri:
literatura, muzica și actoria. De actorie nu putea fi vorba, căci urma să respecte promisiunea
făcută mamei de a nu se gândi la o carieră actoricească. Și a continuat să scrie versuri și timide
piese de teatru, neștiind că literatura va deveni marea lui iubire.
Alexandru Gherghel, fratele mamei, era avocat în baroul din Constanța, orator talentat,
pledând în numeroase procese penale, poet, însă nereușind să exceleze în planul liricii, în ciuda
numeroaselor mici volume de versuri publicate de-a lungul timpului. În 1914, le trimite o
plachetă de versuri intitulată Cântece de amurg. Volumul a reușit să-l impresioneze pe copilul de
nouă ani prin simplitatea și accesibilitatea scriiturii, deși versurile nu dovedeau neapărat
subtilitate și rafinament:

Am fost un copil blând și iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid și
dispus spre visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din
trăsăturile sufletești ale copilului de odinioară, oarecare sfiiciune și reveria, adăugându-le
momente de impulsivitate și de mânie trecătoare – stinsă repede ca un foc de paie. Sociabil,
prietenos, exuberant, capabil de o generoasă afecțiune, sincer și corect, just în polemicile
literare din anii tinereții...3

Contextul istoric va influența profund pe tânărul Gyr. În Europa, marile puteri se grupaseră
în două mari tabere: Germania și Austro-Ungaria (Puterile Centrale) - pe de o parte și Franța,
Rusia, Anglia (forțele Antantei) – pe de alta parte. România semnase un tratat secret de alianță
(1893) cu Imperiul Austro – Ungar, la care s-au adăugat Germania și Italia.4 Tratatul rămăsese
secret, deoarece regele Carol nu putea face abstracție de coeziunea care exista la noi cu românii
din Transilvania și de dorința de unire cu frații ardeleni, chestiuni care ar fi trezit suspiciunea,
ori chiar opozitia opiniei publice. După izbucnirea războiului in 1914, prim-ministrul Ionel
Brătianu și toți membrii guvernului se opun intrării României în război alături de Puterile
Centrale, așa cum dorea regele Carol, astfel incât se declară neutralitatea României. Deși nu
împlinise încă zece ani, Gyr îi cere tatălui său să intre în rândurile cercetașilor, lucru considerat

3 Ibidem, p.29
4
Informațiile istorice din această lucrare au fost preluate din: Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor
povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 2008; Georgescu, Vlad, Istoria românilor, București,
Editura Humanitas, 1990; Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, București, Editura
Paideia, 1999

7
ca fiind suprema fericire. Primește toate însemnele cuvenite (insignă, cravată, pălărie, pantalonii
și cămașa fiind cusute de o mătușă) și continuă să scrie versuri cu tentă patriotică, înflăcărat
fiind de idealul național, acela al unirii cu Transilvania.
După mai multe negocieri, prim-ministrul Ionel Brătianu încheie, în august 1916, un tratat cu
Antanta, înțelegere în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina. Astfel, la 15 august,
România intră în război, eveniment ce-l găsește pe Gyr absolvent al Școlii Elementare și
cercetaș. Sosește la Craiova Adolf de Herz5 din partea ziarelor Dimineața și Adevărul, cu scopul
de a scrie câteva articole pornind de la sentințe date de Tribunalul Militar. Fiind un intim al
familiei, este rugat să parcurgă ,,bâiguielile lirice” ale lui Gyr. Și, ca un adevărat profesor,
primul său ,,dascăl de versuri”, i-a oferit câteva lecții de prozodie cu o infinită răbdare, intuind
parcă un viitor mare talent. După vizita lui de Herz la Craiova, Gyr este numit cercetaș de război
la poștă și apoi, brancardier la un spital de campanie.
Românii trec munții în Transilvania, însă mica noastră armată pierde în fața diviziilor
germane și este respinsă în Muntenia. Pe frontul din sud, la Turtucaia, suntem înfrânți de
armatele bulgare și germane și pierdem și Muntenia, cu toate încercările de rezistență din
Prahova și de pe Valea Jiului și alte trecători meridionale. Când luptele au ajuns în apropierea
orașului Târgu-Jiu, spitalul de campanie, unde era brancardier Gyr, trimite ambulanțele pentru a
aduna răniții. A plecat și Gyr cu una din ambulanțele trase de cai, impresionat fiind de mulțimea
civilă, care încerca să opună rezistență în fața trupelor inamice care intentionau să pătrundă în
oraș (o adevărată epopee, puțin cunoscută în istoria comună). Este rănit în urma exploziei unui
șrapnel, întorcându-se în spitalul de campanie cu antebrațul fracturat. A rămas internat și, după o
săptămână de invaliditate, reușește să-i ajute pe ceilalți, mai grav răniți. Deși părinții hotărâseră
să plece din localitate, internarea copilului îi împiedică să mai plece. Teatrul Național își
închisese porțile și se văd nevoiți să supraviețuiască luni bune fără salariul tatălui, care reușise
să obțină un permis ce-i permitea vizita la spital. Crăciunul anului 1916 vine cu plecarea din
spital, dar și cu întâlnirea nefericită cu un ofițer de ulani, care, indignat de cutezanța copilului de
a purta cu mândrie tricolorul țării, îl bruschează și acesta ajunge din nou la spital, până în martie
1917, când începe cu întârziere cursurile liceului Carol I, într-o clădire a unei școli primare de
lângă biserica Madona Dudu.
Jurnalul este prilej pentru Gyr să rememoreze câteva din figurile emblematice de dascăli
care l-au marcat pozitiv în anii de liceu: Naquet Niculescu, profesor de limba română,
C.D.Fortunescu, profesor de franceză, Ion Florescu și Ilie Almăjeanu, de latină, Ilie Georgescu și

5 Adolf Edmund de Herz a fost publicist și dramaturg. Din 1921, a fost directorul revistei Adevărul literar și
artistic, până în 1925.

8
Marin Dumitrescu, de științele naturii, Ion Dongorozi, de geografie. Deși limba germană li se
impusese din primele clase, liceanul o învăța corect, dar fără entuziasm:

Faptul de a fi fost molestat – copil plăpând – cu atâta brutalitate de către un ofițer neamț,
m-a făcut să nu vreau să mai vorbesc limba lui Uhland și Goethe, învățată acasă, și să mă
mărginesc, de-aci înainte, doar la ce mi se preda, ca școlar, în orele de gramatică și literatură
germană, manifestând, totodată, o simpatie crescândă pentru limba aliaților noștri de-atunci,
francezii...6

Gyr își amintește și de colegii săi, despre care vorbește cu admirație, dar și cu nostalgie: Șt.
Georgescu-Gorjan, viitor inginer de mine, fondatorul unei edituri științifico-literare și editorul
volumelor lui Gyr, Poeme de răsboiu (1942) și Balade (1943), Constantin Criveanu, ajuns medic
chirurg în Craiova, D.Pippidi, care va ajunge profesor universitar în București la catedra de limba
și literatura elină, Barbu Theodorescu, pe care l-a avut coleg și la Facultatea de Filosofie din
capitală, profesor universitar și dedicat bibliograf al operei lui Nicolae Iorga, Petre Marcu, având
pseudonimul literar Petre Pandrea, avocat ce a pledat adesea gratuit în favoarea unor persoane
persecutate, scriitor și publicist. Acesta din urmă îl evocă în Jurnalul său:

Am fost colegi de liceu. În clasa ultimă, înaintea bacalaureatului luat cu magna

cum laude, împreună cu poeții N. Milcu și Traian Ulmu, în mare prietenie cu acuzatorul
public Mihail de Mayo (...) Gyr publica versuri la Rampa și la Adevărul literar. A fost dat
afară trei săptămâni din liceu, pentru colaborare la gazetele democratice, progresiste,
jidovești și bolșevizante.7

Aflați sub ocupație germană, patriotismul lui Radu Gyr este, parcă, mai înflăcărat; asculta cu
emoție știrile despre vitejia armatei române, scria versuri pline de căldură și admirație și, după
Pacea de la București din 1918, inspirat fiind de bătălia de la Mărășești, compune primul său
poem dramatic, În munți, creație care apare în revista liceului, Tinerimea școlară. Poemul era
constituit dintr-un singur act și prezenta un episod din invazia tătarilor în Moldova. În cadrul unei
serbări, spre finalul lui iunie 1919, piesa este jucată pe scenă de către elevii liceului, având în
rolul principal pe Gabriela Anestin, elevă a liceului, nepoată a actriței Stella Poenaru.
Reprezentația

6 Gyr, Radu, op.cit.,p.34

7 Pandrea, Petre, Memoriile mandarinului valah. Jurnal, 1954-1956, București, Editura Vremea, 2011,
p.402

9
s-a bucurat de un succes real, primind aplauze la scenă deschisă. Gyr a continuat să scrie versuri
sub îndrumarea dascălului său, Ion Florescu, având totuși convingerea că adevărata sa chemare
ar fi dramaturgia. Cu drepturile de autor de pe urma poemului său și a reprezentării sale pe scenă,
liceul a reușit să renoveze mobilierul distrus de război. Au urmat alte două piese în versuri:
Pentru țară, într-un singur act, și Eroii, cu o acțiune mai dezvoltată și mai ,,dramatică”. Și aceste
două creații au fost jucate de către colegi, protagonistul fiind de data aceasta însuși Gyr.
Inspirat de poemul dramatic Odinioară al lui Aslan, poem reprezentat pe scenele craiovene și
bucureștene, Gyr compune în vacanța de vară o piesă de dragoste, Un basm, piesă care nu a
primit aprobarea spre a fi interpretată de către elevi, fiind consierată indecentă de către directorul
de atunci, N. Balaban, profesor de matematică.
În clasa a șasea de liceu, își face debutul cu o cronică ritmată în cotidianul Rampa, care avea
ca redactor secund pe Sergiu Nilorian și ca secretar de redacție, pe Marin Roșu, ce-i vor deveni
prieteni apropiați mai târziu. Cei doi îl apreciază de la bun început pe tânărul poet, care va semna
cu pseudonimul R. Gyr, după ce operele anterioare le iscălise Radu Dem. Grui sau Radu Grui.
Pseudonimul ,,Gyr” vine ca un fel de protecție în urma unei sancțiuni dictate de același temut
director, ca urmare a publicării unei satire, Poșeta, într-o revistă aproape clandestină, Cariopsa.
Gyr, alături de alt coleg, este eliminat de la cursuri pentru o săptămână, deși era bursier al
liceului și fruntașul clasei.
A continuat să scrie versuri sub același pseudonim, publicate în paginile revistei Adevărul
literar și artistic, în revista craioveană Năzuinți, care apărea sub îndrumarea poetei Elena Farago
și a prozatorilor Ion Dongorozi și Al. Popescu-Telega și în revista Cele trei Crișuri din Oradea.
Trimițându-și poeziile la Adevărul..., primește răspuns că versurile sale au fost apreciate de
nimeni altul decât vechiul amic al familiei, A.de Herz. Gyr îi scrie maestrului, dezvăluindu-i
faptul că este învățăcelul lui din copilărie, cel pe care-l inițiase în tainele prozodiei. A fost
încredințat de toată deschiderea maestrului în privința unei viitoare colaborări, precum și de
amiciția și prietenia sa, fapt ce reiese dintr-o carte poștală, pe care i-o trimite de Herz în 1923:

Mi-ai făcut o nespus de frumoasă surpriză, mai bine că n-am știut de la

început. Știrea ar fi luat, poate, ceva din farmecul unui debut, care onorează
talentul d-tale. Ne vedem, acuma, confrați - cu o prietenie atât de veche, prietenie
cu care mă fălesc. Cred, să nu mă înșel, prevestindu-ți vremuri frumoase, numai
dacă laudele începutului nu vor influența în rău (...). Cântă, - dar auzi-te cântând.

10
 E mai bine să auzim, noi, cei dintâi, notele false în singurătatea camerei de lucru.
Ce mi-ai trimis, va fi publicat în nr.viitoare ale Adevărului literar.8

Revista Cele trei Crișuri îl avea ca director pe C. Bacalogu și ca secretar de redacție pe

George A. Petre, poet la rândul său, pe care-l va cunoaște abia peste zece ani, la București. L-a
admirat profund pentru patriotismul său, pentru curajul de a respinge propaganda maghiară, fiind
un creștin-ortodox (fost preot) cu dragoste profundă de țară. Nu l-a considerat unul dintre intimii
săi, ci doar un prieten de condei.
Între 1923-1924, frecventează cenaclul literar din casa Elenei Farago din Craiova. Poetul
rememorează în jurnalul său momente emoționante ale primelor întâlniri cu poeta. În clasele
primare, primește în dar de la tatăl său un volum de versuri pentru copii al Elenei Farago, căreia
copilul, emoționat de cățelușii șchiopi și de gândăceii striviți în pumn, îi trimite câteva rânduri de
mulțumire. Răspunsul nu întârzie să apară:

Micuțule, pentru că mi-ai scris așa de frumos, îți trimit fotografia mea. Să
trăiești, să fii cuminte și să-ți iubești părinții. Mie-mi sunteți dragi toți copiii din
lumea asta și am să vă scriu mereu versuri. Să păstrezi fotografia asta ca să-ți
aduci aminte, când vei fi mare, că a fost odată o femeie care socotea ca pe una
din cele mai mari bucurii din viață bucuria de-a putea sta de vorbă cu copii
înțelepți cum ești tu. Îți sărut fruntea cu dragoste. Elena Farago9

Cu fotografia poetei în mână, adultul Gyr n-a uitat-o, îi mângâie cu privirea chipul șters și
revede pe elevul îmbrăcat modest care nu îndrăznea să intre la Elena Farago, directoarea
Muzeului Aman. Venise să-i arate, timid, versurile sale. Și verdictul a venit:,,Sunt poezii care
miros a praf și-a vechitură...Așa se scria acum douăzeci de ani...”10 Va fi îndemnat să citească
poezie modernă, pe Verlaine, pe Fernand Gregh, pe Maeterlinck, pe Francis Jammes, precum și
reviste literare actuale. În clasa a VI-a de liceu, deja colaborator la Rampa și la Adevărul literar,
va reintra în casa Elenei Farago, unde poeta îi va oferi susținerea sa și sfaturi referitoare la
tehnici lirice. Aici Gyr i l-a prezentat pe colegul său, Nicolae Milcu, autor al nuvelelor Ilenuța,
apărută în Ramuri, și Tata, în Năzuința.Tot aici i-a cunoscut pe F. Aderca, G.M.Vlădescu, George
Silviu, Otilia Ghibu, legând prietenii cu Savin Constant, Ștefan Bălcești, cu pictorii Vera
Veslovschi, Jean Nițescu și Teodorescu-Romanați și mai ales cu Alexandru Cruceanu, fratele
poetului Mihai Cruceanu, militar ce va cădea la datorie în Caucaz, în 1943.

8 Gyr, Radu, op.cit., p.40

9 Ibidem, p.55
10 Ibidem, p.59

11
 În 1924, Gyr ajunge secretar al revistei Clipa teatrală, plastică, muzicală și literară, apărută
pentru prima dată în 1923, avându-l ca director pe Horia Igiroșanu, regizor, scenarist, publicist și
pedagog, cel care înființase prima școală românescă de mimodramă. Fără fonduri suficiente, nu-i
putea oferi tânărului un salariu lunar, drept pentru care se recompensa față de acesta cu un dejun
în propria familie de câteva ori pe săptămână.
Fascinat de noile tehnici lirice, de lecturi inedite, hipnotizat de lirica distinsă, șlefuită, lui Gyr
îi apare în 1924 primul volum de poeme, Liniști de schituri, înainte de absolvirea liceului.
Întrucât volumul ar fi trebuit să apară în librării înainte de bacalaureat, de teama cruntului
director Balaban (care părea să-l urmărească din umbră) își va păstra pseudonimul pe coperta
volumului. Cartea s-a bucurat de o frumoasă recenzie semnată de George Baiculescu în Adevărul
literar și artistic.
În toamna aceluiași an, 1924, Gyr este student al Facultății de Filosofie și Litere a
Universității București. Aici a cunoscut prietenia lui Baiculescu (,,nenea Baicu”), precum și de
cea a soției acestuia, care, licențiați deja, l-au primit cu multă căldură în modesta lor locuință. Va
colabora în continuare la reviste craiovene, conducând împreună cu N.I.Herescu și T.Păunescu-
Ulmu revista Flamura. Se va reîntâlni cu un prieten drag din adolescență, Nicolae Milcu, care se
bucura deja de notorietate în rândul studențimii. Poeziile sale intrunisera aprecierea profesorului
Mihail Dragomirescu, iar revista Mișcarea literară a lui Liviu Rebreanu îi tipărise deja un ciclu.
Cei doi s-au întâlnit în paginile Vieții literare, alături de scriitori precum G.Murnu, V.Voiculescu,
George Baiculescu, Al. Bădăuță, dar și la consfătuirile organizate de revistă.
Întrucât mama sa l-a dorit student la Drept, pentru a mai avea un jurist în familie (precum
fratele ei, Alexandru Gherghel), Gyr îi satisface dorința și se înscrie la ambele facultăți. N-a
urmat niciun curs de Drept, fascinația îndreptându-se către Vasile Pârvan, de Nicolae Iorga, Ovid
Densușianu, Demostene Russo, Ion Bianu, N.Cartojan, D.Caracostea, P.P.Negulescu,
C.Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Nae Ionescu, Mircea Periețeanu, Mihail Dragomirescu (celui
din urmă Gyr i-a fost discipol în calitate de student și, mai apoi, de conferențiar), frecventând în
perioada 1924-26 cenaclul acestuia, la recomandarea lui George Baiculescu. Fiind autorul
volumului de versuri Liniști de schituri, a fost primit fără ezitări din partea profesorului. Aici i-a
cunoscut pe Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, iar Dragomirescu a citit din volumul
său două poeme (Primăvara pădureață și Povestea vrejului) și două sonete (Cumpăna și
Renaștere), remarcând la Gyr virtuți lirice care vesteau un poet original. Teza sa de licență s-a
intitulat Cronicarul Ion Neculce și influența operei lui asupra literaturii noastre culte, lucrare
extrem de apreciată de Nicolae Cartojan, însă atracția lui Gyr era alta decât istoria literaturii, și
anume estetica literară și literatura universală.

12
 Mihail Dragomirescu, titularul catedrei de Estetică literară, teoretician al Științei literaturii, a
fost perceput de Gyr drept un extraordinar pedagog, îndrăgostit de literatură, îngăduitor. A fost
iubit de unii (susținători ai principiilor sale estetice, foști studenți, scriitori talentați, precum Ion
Minulescu, Liviu Rebreanu, Corneliu Moldoveanu), și defăimat de alții (gazetari fără nicio
pregătire în domeniul esteticii, dar și de critici însemnați precum E. Lovinescu sau Nicolae
Iorga).
În al doilea an de facultate, Gyr pleacă la Viena pe post de corespondent de presă, însoțind o
trupă a teatrului craiovean în care se afla și tatăl său, într-un voiaj de studii. Aici a frecventat
studiourile de artă dramatică ale regizorilor Max Reinhardt și Karl Heinz Martin și a audiat
cursuri de filosofie și de istorie ale universității vieneze.
În 1925, primește premiul pentru sonet din partea Societății Scriitorilor Români. Sonetul se
intitula Silvicultorul și a fost selectat dintre mai multe scrieri de același gen, iar raportorul a fost
Eugen Lovinescu. În cadrul rubricii Notițe și însemnări a revistei Flamura, Marcel Romanescu
observa: ,,Premierea lui Radu Gyr cu premiul sonetului al Societății Scriitorilor Români este
răsplătirea târzie și insuficientă a unuia din talentele cele mai luminoase ale generației tinere.”11
La finele întâiului an de studenție, primește un premiu al scriitorilor tineri din partea
Institutului de literatură, care se afla sub conducerea lui Mihail Dragomirescu, iar Teatrul
Național din Craiova îi acordă două premii, unul pentru o traducere a piesei lui Moliere, George
Dandin, și al doilea premiu (pe care l-a împărtășit cu N.Milcu) pentru o comedie versificată,
Căciulița roșie.
Între 1925-1928, publică intens diferite cronici:

Pe lângă poezii, semnam în Flamura, cu pseudonimul Ioachim Pușcașul, recenzii,

polemici și pamflete literare, într-un adolescentin spirit de frondă, tincturat cu aroganță
(Povestea cu aristonul, în care îl minimalizam – ah, infatuitatea celor nouăsprezece ani! - pe
Ion Minulescu, poetul și omul atât de drag mie după ce l-am cunoscut ulterior și l-am
recitit...)12

În 1926, îi apare poemul dramatic Floarea lui Sînzien, elaborat împreună cu N.Milcu.
Primele două acte au fost publicate de Perpessicius în Universul literar și republicat după
moartea lui Milcu, în Arhivele Olteniei de către profesorul lor, C.D.Fortunescu.
În 1926, Gyr află că I.Valerian (pseudonimul lui Valeriu Ionescu, scriitor, publicist,
memorialist, editor) și Baiculescu intenționau să editeze o revistă, Viața literară. Acestora li se

11 Romanescu, Marcel, Premierea lui Radu Gyr, rubrica Notițe și însemnări, în Flamura, nr.2-3, 1926
12 Gyr, Radu, op.cit.,p.86

13
adaugă și Al. Băsăuță, cronicar și critic literar. Cei patru apelează la George Murnu, care urma să
fie directorul revistei. Primul număr a apărut la 20 februarie 1926 și cuprindea un interviu cu
Liviu Rebreanu, o poezie a lui Vasile Voiculescu, cronici literare, precum și una rimată a lui Gyr,
Capșa, care va semna sub pseudonimul Tartacot și care va continua în paginile revistei să critice
ironic întâlnirile de la Societatea Scriitorilor Români sau diverse apariții publicistice. În primul
număr, cronica sa rimată ironiza o șezătoare de la Societate, care avusese loc în aula fostei
Fundații Regale Carol I. Cu prilejul acestei șezători, fusese audiată conferința lui N.Davidescu,
precum și poeziile celor de la Contimporanul, I.Vinea și Ion Barbu. În centrul atenției sale
rămâne însă celebra cafenea Capșa, cu atmosfera sa pitorească, loc unde se întâlneau scriitorii
epocii, gazetari, oameni politici: Duiliu Zamfirescu, Tudor Mușatescu, Ion Minulescu, Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu. Cafeneaua se deschidea la ora șapte, iar la
zece era deja arhiplină și gălăgioasă. Primul care sosea la cafenea era Ion Barbu, apoi Camil
Petrescu, veșnic nemulțumit că i se aducea cafea cu frișcă, deși își dorea fără. Minulescu invita
mereu tineri la cinematograf și era mereu refuzat, deoarece erau bilete primite ca o favoare, și nu
cumpărate de acesta:

E ora când la Capșa, cu aspecte/Și ochi cumpliți ca de inchizitori,/Se-adună

conjurația suspectă/De critici, trubaduri și prozatori./Și sub șefia unor ochelari/Cuprinși în
roate de baga funebre,/Încep sentințe lungi cu glasuri tari,/De-ți umblă toți fiorii prin
vertebre!/ Înalță un trabuc spirale sacre,/Conspiratorii jură pe un șvarț/Să-l facă pe amicul
Ygrec marț,/Sau pe poetul Gigă să-l consacre!/În față, au o masă de tortură.../Toți taie,
spintecă și amputează,/Ca dogii-n catacombe maltratează/Și-și moaie, vai, plaivasurile-n
gură/Un simbolist cu nasul roșu-pal și galben și albastru, tricolor,/ Vociferează, dând din
mâini, sonor,/ Precum un manechin sentimental...13

Viața literară a continuat să apară săptămânal, tinerii efervescenți înghesuindu-se în mica

tipografie de cartier, animați de pasiunea lui Murnu pentru artă și poezie, dornici de a ironiza la
maxim pe ,,pigmeii” versului românesc, pe ,,imensitățile de măgari” care insultau arta cu
pasiune. Inițiatorilor revistei li s-au adăugat Petru Manoliu, Virgil Carianopol (poet pe care Gyr
îl va numi secretar de minister, în vremea meteoricei sale funcții din administrația centrală,
numire care se va dovedi nefericită pentru viitorul titularului ei), I. Peltz, Neagu Rădulescu,
Pericle Martinescu, Cicerone Theodorescu ș.a. Gyr recunoaște că, deși directorul Murnu era un
om prietenos, colegial, totuși nu putea să nu se simtă adeseori intimidat de debitul său verbal, de

13 Ibidem, pp.146-147

14
 încrâncenarea acestuia atunci când era vorba despre cei care deformau limba română sau creau
versuri seci, fără strălucire.
În 1927, Radu Gyr se însoară la București cu Florentina-Clementina Popescu, o tânără cu
aspirații spirituale înalte. George Murnu a fost unul dintre prietenii devotați ai tinerei familii, pe
care o iubea patern, numindu-i ,,copiii mei dragi”. A dus alături de soția sa o viață modestă,
locuind într-o cameră închiriată pentru care plăteau o sumă mult prea mare. În acea perioadă, a
fost sprijinit și de prozatorul Eugen Boureanul, care i-a oferit ocazia de a traduce pentru o
publicație săptămânală, Lectura, din Jack London și J. Kessel. Ca și Murnu, și acesta a fost un
musafir apropiat sufletește de tinerii căsătoriți. După absolvirea cursurilor, Gyr a fost inițial
profesor și subdirector la Liceul Mihai Eminescu din București, apoi asistentul profesorului
Mihail Dragomirescu la Catedra de Critică și Estetică Literară, pentru ca mai apoi să devină
conferențiar. Un fost student îl evocă într-o scriere memorialistică pe profesorul său preferat:

Pe poetul Radu Gyr l-am avut profesor. Eram student la Facultatea de Litere și
Filozofie, frecventând toate elitele universitare. De m-ar întreba cineva ”Care e profesorul
care ți-a rămas în minte și în suflet cât vei trăi?”, fără să ezit o secundă, i-aș
răspunde Ecce homo!, arătând fotografia profesorului Radu Gyr. A fost pentru noi
profesor, părinte și frate. A fost un ”alter ego” al nostru, al tuturor. Cu mine a fost fără
asemănare! Aflase de la colegul meu Pârăianu, scriitorul de mai târziu Alexandru Mitru,
că iarna, în ger, dorm cu o saltea peste mine, luată din patul vecin.

Într-o zi, colegul Pârăianu îmi spune că, după cursuri, suntem chemați de domnul profesor
Gyr. O, ce moment unic în viața mea! Profesorul îmi întinde o adresă prin care mi se
aproba cererea de cazare în Căminul studențesc ”Matei Voievod”. Și nu făcusem nici o
cerere! Eu, când mă întâlnesc cu fericirea, plâng... I-am căzut în genunchi, strigând: ”De
unde veniți, domnule profesor, că lumea noastră nu are astfel de exemplare?”. De atunci
l-am implorat pe Dumnezeu să-l țină sub ocrotirea lui pe unicul meu binefăcător,
profesorul Radu Gyr.14

Tot în 1927, poetului Gyr îi apare placheta de versuri Plânge Strâmbă-Lemne. La apariția
volumului, V. Neagu nota în paginile revistei Flamura la rubrica Cărți românești: ,, ...
recomandăm citirea minunatelor sonete, strânse în cercuri de foc, care încep prin Muma-Pădurii
și sfârșesc prin Cum râde Statu-palmă-barbă-cot sau, în fine, cele două sonete ce încheie
volumul.”15

14 Enescu, Nicolae, Memoria lacrimei, Pitești, Editura Pământul, 2007, p.38

15 Neagu, V., Cărți românești în Flamura, nr.3-4, mar.-apr.1928

15
 Anul 1928 aduce cel de-al treilea volum de poeme, Cerbul de lumină. În 1929, George
Murnu depune un raport la Academia Română, în care insista asupra acordării unui premiu lui
Gyr, fapt care se și întâmplă în 1930, când primește premiul Adamachi ex ecquo cu prozatorul
Damian Stănoiu. În referatul redactat de academicianul George Murnu, acesta a vorbit în
termeni laudativi la adresa poemelor sale tradiționaliste:

Printre cele mai tinere talente poetice care s-au impus atenției noastre în anii din
urmă, Radu Gyr ne apare înzestrat cu o noutate de însușiri și daruri care-l ridică cu câțiva
stânjeni deasupra multora de astăzi, pe câmpul cărturiei noastre. E un ,,enfant terrible”,
care ia în răspăr elucubrațiile etichetărilor teoretice și confirmă credința că mântuirea e în
sborul liber al duhului creator dăruit din grație divină și nicidecum în cataligele chelăiturii
aeriene a speculațiilor metafizice au ale geometriei celebrale, prin care se ierarhizează
repartizându-se în rafturi produsele fanteziei (...) O magistrală descriere vizionară plastică
găsim în Fior de toamnă (Cerbul de lumină). Neîntrecut elan bachic e Chiot de toamnă. O
creațiune remarcabilă prin concepție și fericită expresie ne-o dă poetul în Eu, meșterul ...
Aș putea cita încă un număr de realizări frumoase (...)16

În contextul sever al Marii Crize Economice mondiale (1929-1933), România traversează,

la rându-i, o perioadă de austeritate fără precedent în timp de pace. Ca oricare criză, indiferent de
natura sa, situația de tensiune din viața de zi cu zi a românului obișnuit, aflat în încercarea de a-și
acoperi necesitățile ajunge să impieteze asupra tuturor domeniilor din societate, inclusiv cel
politic, social și cultural. O țară precum România, în plină revenire după război datorită
valorificării importantului potențial intern, faptul de a se afla într-o situație extremă economică,
pare să-și afle explicația prin două răspunsuri corelate: existența la nivel mondial a unor structuri
de putere financiar-industrială cu interese proprii în a obține avantaje de pe urma crizei – pe de o
parte, și fragilitatea, ineficiența sistemului politic al democrației parlametare liberale – pe de altă
parte. În această situație, un nou înțeles cultural asupra organizării societății capătă oportunitate
și aderenți. Este un fapt de sincronicitate relativă între ce se întâmplă în România și ceea ce se
întâmplă, deja de aproape un deceniu, în Occident.
Mișcarea Legionară (apărută în 1927 sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail) va fi
debușeul energiilor aflate în căutarea unui răspuns independent la procesele sociale și economice
negative pe care le implica Marea Criză, fiind în mod simultan și o propunere de răspuns
identitar cultural, de înțelegere a unei altfel de societăți românești viitoare. Studențimea,
intelectualitatea tânără, o semnificativă parte a clerului modest devin segmentele sociale pentru

16 Gyr, Radu, op.cit., pp.157-158

16
care atât acțiunea politică, dar și cea națională se vor contopi într-o structură colegială originală.
Mișcarea Legionară va constitui un precedent atât pentru lumea românească, dar și pentru cea
europeană, întrucât îmbina naționalismul excesiv de exigent cu o identitate ortodoxă severă.
Doar trăsătura religioasă (formulată ascetic-activă) va fi elementul de originalitate al acestei
mișcări, întrucât în privința tipului de societate vizat de ea și, deopotrivă, în privința identificării
„inamicilor națiunii”, Mișcarea va urma clișeul celorlalte ideologii totalitare (surprinzător, poate,
pentru situația în care legionarii se identificau ca virulent antibolșevici - Mișcarea și ideologia
bolșevică își vor găsi un inamic comun în trăsătura imperialistă a capitalismului occidental).
Legiunea, ca mișcare în societate, își va enunța expresia sa politică înființând un partid
politic cu titulaturi schimbate datorită contextului sinuos al vieții politice. Receptată de către
societate, în general, ca o organizație extremistă și de către ansamblul politic ca un pericol la
adresa stabilității regimului, acțiunea politică a Mișcării va fi în mod constant respinsă de către
oficialități, fiindu-i injoncționată legitimitatea. Garda de Fier și Totul pentru Țară vor fi numele
sub care Mișcarea va participa la diferitele alegeri până la momentul venirii sale la putere –
septembrie 1940. Ascensiunea treptată (dar în procente, totuși, modeste) pe care o va obține
Legiunea se va datora, în parte, personalității liderilor ei, dar, deopotrivă, erorilor adversarilor
politici (primul dintre aceștia fiind însuși regele Carol al II-lea).
Mișcarea Legionară își va obține o relativă notorietate atât prin trăsătura sa ortodoxă – la
nivelul conștiinței publice oarecare – cât și prin simpatia și chiar aderența relativă a unor
intelectuali de marcă ai epocii. Conferențiarul la Catedra de Critică și Estetică Literară -Radu
Gyr- va fi unul dintre aceștia. Motivat de un naționalism și de un fior mistic de expresie
intelectuală, poetului Radu Gyr îi va lipsi veleitatea vreunei aspirații politice în partidul Mișcării.
Funcțiile de comandant legionar și de membru în guvernul efemer național-legionar (septembrie
1940 - ianuarie 1941) reprezintă funcții obținute datorită contextului special și nu rezultatul unor
dorințe personale, pe care împrejurările turbulente le-au favorizat în manifestare:

Iubirii mele față de familie, i s-a alăturat, încă de la vârsta de zece ani, o
nestrămutată dragoste de țară, un patriotism fierbinte, declanșat în agitata perioadă a
neutralității românești din primul război mondial.17

În acea perioadă apare bilunar la București revista Axa, între 25 octombrie 1932 și 25
decembrie 1933 (prima serie) și între 1940-1941 (a doua serie) în prima etapă a revistei, avându-i
ca redactori pe Mihail Polihroniade, jurist, publicist și istoric și pe Ioan Victor Vojen. Revista

17 Ibidem, p.29

17
demonstrează de la început orientarea sa ideologică, întrucât sub semnătura lui Nichifor Crainic
citim în primul număr articolul Spre stânga sau spre dreapta?, în care autorul vorbește despre
debusolarea tinerei generații și despre ineficiența statului bazat pe democrație. De asemenea,
Ioan Vojen, în Predoslovie, se referă la absența unui ideal al tinerilor și face apologia statului
fundamentat pe tradiție. Totuși, în această primă etapă, revista a avut un marcant fond cultural, în
paginile ei existând o rubrică literară, una teatrală, plastică, muzicală sau cinematografică. În cea
de-a doua etapă, revista devenise deja organul de presă și de campanie al Mișcării, inclusiv
rubricile culturale fiind marcate de glorificarea legionară. Aderarea lui Gyr la această mișcare s-a
realizat în același timp cu adeziunea altor intelectuali de marcă ai generației sale. Putem afirma
că Gyr și Polihroniade sunt ,,agenții” care au contribuit la alunecarea grupării Axa spre ideologia
naționalistă, la creșterea prestigiului Mișcării în lumea culturală:

În mijlocul tinerilor intelectuali din Capitală se simte un reviriment. În conștiința lor

încep să se pună marile probleme de viață ale acestui neam. Un grup talentat, strâns în
jurul tinerei reviste Axa, având în frunte pe Polihroniade, Vojen, Constant, intră în
rândurile legionare. Și alți tineri eminenți ca prof. Vasile Cristescu, Vasile Marin, prof.
Vlaimir Dumitrescu, ing. Virgil Ionescu, prof. Radu Gyr, avocatul Popov, pictorii Basarab
și Zlotescu, toți de mare talent și plini de suflet, lucrează pe linia ideologică legionară.18

În 30-31 decembrie 1933, domiciliul lui Radu Gyr este percheziționat (așa cum reiese din
dosarul 134/1934). Se găsesc mai multe poezii legionare, dar și candidatura sa pentru Camera
Deputaților pe o listă a Mișcării conduse de Codreanu, toate acestea reprezentând pentru
autorități dovezi ale colaborării sale cu Garda de Fier.
Legiunea, în virtutea intransigenței pe care o declama cu orice ocazie, recursese la
asasinatul politic prezantându-l drept o pedeapsă exemplară administrată unui cunoscut exponent
liberal, văzut ca agent al influenței inamicilor țării (,,plutocrația”, ,,iudeo-masoneria”,
,,imperialismul ocult” - termenii recurenți ai limbajului naționalist-violent). Liberalul I.G.Duca,
în calitate de prim-ministru (om de încredere al acțiunii carliste) era acuzat că acceptase la
sugestia cercurilor occidentale împiedicarea participării Mișcării la alegerile parlamentare din
decembrie 1933, servind astfel interesele străine oculte. La 7 februarie 1934, în urma unei
ordonanțe, Radu Gyr este anchetat și arestat, împreună cu alți prieteni, ca urmare a asasinării lui
I.G.Duca. Asasinii, Nicolae Constantinescu, D.Caranica și Doru Belimace (supranumiți
Nicadorii, în interiorul Mișcării), sunt arestați, alături de Nichifor Crainic, Dragoș Protopopescu,

18 Codreanu, Corneliu Zelea, Pentru legionari, Sibiu, Editura Totul pentru Țară, 1936, p. 438

18
Nae Ionescu, acuzați ca fiind complici la asasinat. Radu Gyr va fi eliberat destul de repede,
întrucât depune o petiție în care susține că este nevinovat.
În romanul Zile de lagăr, Zaharia Stancu rememorează momentul întâlnirii cu Gyr,
precum și aspecte ale intrării acestuia în politică. Autorul susține că Gyr (intrat oficial în
Mișcare) îl ofertează, imaginând o carieră politică de succes. Zaharia Stancu îl absolvă pe tânărul
entuziast de complicitatea cu premeditare în crima asupra lui I.G. Duca, descriindu-l pe Gyr în
termeni relaxați, ca pe un coleg de breaslă. Gyr ar fi fost un inocent, slujitor al muzelor, căzut
pradă efuziunilor juvenile, ritualice, gregare. Peste doar doi ani, confrații au ocazia unei
reconsiderări reciproce. Față de surprinderea lui Zaharia Stancu despre faptul că Radu Gyr este
capabil de atitudini paradoxale - între creația pentru copii (în volumul Stele pentru leagăn, apărut
în 1936, poetul elogia în versuri puritatea și frumusețea fiicei sale, Simona – Carmen
Demetrescu) și glorificarea unor criminali, poetul Baladei Nicadorilor răspunde descumpănitor
că Legiunea (implicit, și el) îi vede pe cei trei teroriști ca fiind niște martiri. Controversa morală
din această împrejurare va duce și la o ruptură între cei doi tineri, căci Zaharia Stancu își
exprimase deja din 1934 convingerile sale comuniste. Aflăm tot din Zile de lagăr că Gyr a primit
de la Codreanu gradul de comandant pentru imnul Sfântă tinerețe legionară și a primit sub
conducerea sa mai multe cuiburi care formau o familie (cea condusă de Gyr a numit-o Luminița,
numele fiicei sale):

Sfântă tinerețe legionară (versurile : Radu Gyr; muzica: Ion Mânzatu) era imnul-marș cel
mai cunoscut din bogatul repertoriu al cântecelor legionare. În afară de Sfântă tinerețe
legionară și de Cântecul eroilor Moța-Marin, Radu Gyr a mai compus versurile pentru
Marșul legionarilor olteni (el însuși fiind oltean de origine), Imnul muncitorilor legionari
(La luptă, muncitori!) și Imnul biruinței. De o popularitate egală cu cântecele legionare s-a
bucurat mai târziu poezia mobilizatoare Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!,
semnificativă pentru patosul național, dar și social al ,,cămășilor verzi” (...)

De anul 1936, Gyr își aduce aminte cu bucurie, ca fiind anul în care profesorul Iorga
i-a publicat în fruntea ultimei sale reviste Cuget clar, poezia Dobroge. Părerile favorabile
ale cărturarului despre poezia sa, despre articolele și eseurile literare, despre opiniile lui
Gyr referitoare la curentele de avangardă sau despre ,,anarhia în artă”, l-au onorat pe
tânărul poet, cu atât mai mult cu cât acesta se bucurase de măiestria profesorului în vremea
studenției. O altă dovadă de prețuire o reprezintă și invitația adresată lui Gyr de a
conferenția la Vălenii-de-Munte, cu ocazia cursurilor universitare libere. Spre regretul

19
poetului, Iorga nu a fost prezent, însă el s-a bucurat de o largă audiență, susținând două
prelegeri: Baladă și suflet național și Modernism și anarhie în literatură. Iată cum îl
caracterizează Gyr pe marele savant:

Vehement polemist, pamfletar corosiv evitând însă trivialitatea, patriot

înflăcărat, N.Iorga a susținut, cu penița lui, remarcabile opinii politice – când nu
erau, uneori prea subiective, generate de imensul său orgoliu – incapabil, totuși, de a
le concretiza în fapte, așa cum s-a întâmplat în perioada guvernării sale de tristă
amintire din nefericiții ani 1931-1932.19

În 1937, Gyr publică pamflete în revista Buna Vestire. Aceste dueluri ale condeiului
cu adversarii de idei politice îi vor crea o receptare controversată atât în epocă cât, mai
ales, ulterior, oricui încearcă să deslușească între probele de nevinovăție și cele
incriminatoare. Astfel, a existat o incitare jurnalistică la viața lui Victor Iamandi (om
politic, deputat din partea Partidului Național Liberal, deținător al unor diferite portofolii,
poziție din care și-a atras indezirabilitatea din partea Gărzii), îndemn infamant atribuit lui
Gyr. Zaharia Stancu povestește (în romanul amintit mai sus) că Iamandi a descins la el,
vituperând asupra lipsei de caracter a intelectualului militant, în condițiile în care Iamandi
însuși intervenise favorabil pentru eliberarea lui Gyr din arest. Zaharia Stancu pomenește
de mai multe episoade în care ar fi cunoscut personal atitudinile contradictorii dintre vorbe
și fapte ale poetului legionar, având aceleași circumstanțe. Gyr își dezminte căința și
angajamentele luate față de binefăcătorii săi din vremea arestărilor și, ingrat, are atitudini
virulente față de aceștia atunci când este în libertate. În contextul de mai sus, cel referitor
la Iamandi, Stancu îi refuză acestuia ocazia de a demonstra lipsa de caracter a legionarului,
fără să dea curs publicării unei scrisori a lui Gyr destinată lui Iamandi, în care i se solicita
ministrului intervenția directă în situația eliberării din arest a legionarului. La procesul din
1945, acuzat fiind de demagogie, Gyr explică situația legată de celebrul articol:

Răsfoindu-mi-se pomenita activitate, mi se impută un articol publicat la 15

ianuarie 1938 și îndreptat împotriva fostului ministru Victor Iamandi. Articolul
era intitulat Amurgul unei bestii și se raporta, fără ocolișuri, la asasinarea unor
foști camarazi ai mei – Virgil Teodorescu, Niță C-tin, Sterie Ciumetti și alți șapte
– din ordinul lui V.Iamandi. Îi reproșam fostului ministru de interne sângele
nevinovat care îi năclăise mâinile și sufletul. Da, l-am atacat violent pe Iamandi.

19 Gyr, Radu, op.cit., p.94

20
 Dar, mă întreb, am atacat oare un stâlp al democrației, pentru ca azi, în numele
democrației, să i se poată lua apărarea? Nu, Iamandi a devenit, cum se știe, un
stâlp al dictaturii carliste, iar domniile voastre nu puteți să mă învinuiți pentru
atacurile mele împotriva unei unelte dictatoriale...Altminteri unde v-ar fi
consecvența?20

Între 1937-1938, Gyr va fi activ, va colabora la diverse publicații de extremă dreaptă,

considerând că prin ceea ce scrie va contribui la educarea culturală a românilor, la conturarea
idealurilor creștine și patriotice, și toate acestea în spiritul respectului față de trediție și față de
înaintași. Astfel, este colaborator la Porunca vremii, Bunavestire, Falanga, Sfarmă Piatră,
Decembrie, Vremea, Gând Românesc ș.a.
În 1938 îi apare volumul Cununi uscate, poezii ce vor urma o nouă linie lirică, cea
modernistă, iar la scurtă vreme dipă apariția poemelor, Constantin Fântânaru va nota în
Universul literar: ,,Câmpul de investigație lirică s-a deschis nelimitat, sub o primăvăratică
germinație vegetală, viața de orice fel, mai ales în desfășurările ei moderne, cade sub unghiul
interpretării lirice, devine ritm, armonie, culoare.”21
La tipografia Universul, în colecția Universul literar, apare în 1939 volumul Corabia cu
tufănici. În publicația Sfarmă-Piatră, Eugeniu V. Haralambie va nota:

Corabia cu tufănici, care e o piesă în versuri cu personagii din lumea florilor, îmi amintește
de dramele gingașe ale lui Francis Jammes (...) Dialogul se păstrează sprinten și variat
datorită stilului poetic al d-lui Gyr în care imaginea rară și rima bogată formează o
caracteristică principală.”22

La alegerile din decembrie 1937, prim-ministrul de atunci, Gheorghe Tătărescu, membru

al Partidului Național Liberal, are un rezultat neașteptat de slab și nu reușește să obțină
majoritatea legală pentru a intra în Parlament. Nereușita ar fi fost pusă pe seama unui ,,pact” între
Partidul Național-Țărănesc al lui Iuliu Maniu și cel legionar, sub numele actualizat ,,Totul pentru
Țară”. Carol al II-lea numește în fruntea guvernului pe Octavian Goga și pe profesorul A.C.Cuza.
Guvernul pe care l-a condus Goga era expresia Partidului Național Creștin (grupare care a
reprezentat fuziunea Ligii Apărării Național Creștine condusă de A.C. Cuza, și Partidul Național
Agrar, condus de Goga), având ca ministru de Interne pe fostul țărănist Armand Călinescu.
Acțiunea lui Carol denotă intenția de a compromite, în primă instanță, extrema dreaptă și, mai

20 Revista Atitudini, nr.17, iunie 2011, p.22

21 Fântânaru, Constantin, Radu Gyr: Cununi uscate, în Universul literar, nr.8, 9 aprilie 1938
22 Haralambie, V. Eugeniu, Radu Gyr:Corabia cu tufănici, în Universul literar, nr.25, 9 iunie 1940

21
apoi, chiar partidele democratice. Pe fondul unei crize economice și a unei presiuni din exterior,
regele recurge la dizolvarea Parlamentului și la instaurarea dictaturii personale în februarie 1938,
creând spre finele anului un nou partid -partid unic- Frontul Renașterii Naționale . La 30 martie,
Carol dispune dizolvarea partidelor politice, ordonându-i lui Călinescu să anihileze Mișcarea
Legionară prin orice mijloace, fie ele legale sau mai puțin legale.
În ceea ce îl privește pe Codreanu, prin Circulara Nr.148 (Către legionari, ziariști,
autorități și publicul românesc) din 21 februarie 1938, partidul Totul pentru Țară este dizolvat,
iar Codreanu adresează o scrisoare deschisă lui Nicolae Iorga (membru ilustru al partidului
carlist), în care îi reproșa necinstea și își exprima durerea sufletească față de atacurile unui mare
patriot la adresa unei mișcări notorii pentru naționalismul ei. Totodată, Iorga era asigurat de
faptul că nu va fi victima vreunei violențe, nici măcar a vreunei opuneri de orice fel, însă acesta
depune o plângere (Iorga refuzase să publice dreptul la replică în ziarul său, fapt care a însemnat
că savantul mutase confruntarea mediatică în domeniul juridic, considerându-se lezat în postura
sa de înaltă oficialitate a statului). Era de așteptat ca partea romantică a personalității lui Gyr să fi
receptat cuvintele lui Codreanu cu asemenea intensitate încât poetul să parafrazeze cuvintele
Căpitanului în nenumărate ecouri, reprezentând un desen emoțional al unui personaj eroic, aflat
în luptă cu nedreptatea, trădarea și alte forțe infernale:

Eu nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul și nici
situația D-tale. N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din adâncul unui suflet lovit și nedreptățit îți
strig, și îți voi striga și din adâncul gropii: Ești un necinstit sufletește (...) Nu veți întâmpina
nici Dvs., Domnule Profesor Iorga, și nici toți ceilalți care v-ați asumat răspunderea unei
sângeroase și nedrepte opresiuni, nu numai nicio violență, ci nici măcar opunere...23

Scrisoarea a fost considerată de către autorități ca o ofensă adusă unui înalt demnitar și în
noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, Codreanu este arestat, alături de alți 44 de membri marcanți
ai Mișcării, încarcerat la Jilava și condamnat la șase luni de închisoare. Urmează un proces
înscenat de către ministrul Armand Călinescu, în mai 1938, și Căpitanul Mișcării este condamnat
la zece ani de muncă silnică. La 29-30 noiembrie se produc (din ordinul ocult al lui Carol al II-
lea) asasinatele lui Codreanu și ai celor care-i executaseră pe I.G.Duca și pe Stelescu. La
conducerea Mișcării va veni Horia Sima, un necunoscut pentru autorități, care va reorganiza
Legiunea în ilegalitate, propunându-și, în principal, răzbunarea morții Căpitanului și răsturnarea
regimului dictatorial carlist.

23 Codreanu, Zelea Corneliu, Circulări și manifeste:1927-1938, ed. a V-a, München, Colecția Europa, 1981, pp.
272-275

22
 Între 1938-1939, Radu Gyr este închis în lagărele pentru legionari de la Tismana, apoi la
Miercurea-Ciuc. Tismana era destinat legionarilor din București iar cel de la Miercurea-Ciuc
pentru legionarii din Muntenia, Moldova de jos și Ardeal, iar cel de la mănăstirea Dragomirna,
pentru basarabeni, moldoveni și bucovineni. Această distribuție a funcționat pentru puțin timp,
deoarece Armand Călinescu, la 24 mai 1938, va uni toate lagărele într-unul singur, cel de la
Miercurea-Ciuc. Gyr s-a aflat alături de Nae Ionescu, Mircea Eliade, Iordache Nicoară, Ion
Mânzatu și, pentru o perioadă, până când au fost transferați în alte lagăre sau au fost eliberați,
împreună cu alte personalități ale Mișcării: prințul Alecu Cantacuzino, Gh. Clime, Neculai Totu,
Bănică Dobre, Mihail Polihroniade, Ilie Gârneață, Mile Lefter ș.a. Regimul lagărului era unul
sever: fără asistență medicală și fără dreptul de a coresponda cu membrii familiei. Intelectualii
închiși la Miercurea-Ciuc au reușit să transforme închisoarea într-o adevărată academie a
prelegerilor unor profesori precum Nae Ionescu. Simona Popa avea să caracterizeze într-un
interviu atitudinea poetului față de Mișcare:

El nu a fost un politician în adevăratul înțeles al cuvântului, ci un entuziast. A fost

un om care a crezut și a mers pe linia acestei credințe. A intrat în Mișcarea Legionară din
entuziasm, pentru că era un naționalist înfocat, un mare iubitor de țară. În plus, toate
vârfurile acestei generații erau acolo. Nu știu însă care ar fi fost atitudinea lui față de
mișcare astăzi...24

Omul Radu Gyr își găsește în textul Suferință, jertfă, cântec singura ocazie în care
relatează in extenso viața de recluziune, altminteri neexistând decât succinte mărturii directe
către apropiați, relatări punctuale, disparate, cu sursă indirectă, provenind de la alți deținuți și
preluate în vastul rezervor de experiență carcerală recompus de cercetătorii subiectului. Textul îi
poate fi atribuit lui Gyr, fiind ușor de recunoscut după tușa descrierilor grav-temătoare,
mohorâtă, cuvintele impresionante, atitudinile înfățișate în stilul eroic. Faptul trăirii privațiunilor
în compania exclusivă și exclusivistă a camarazilor săi dă o notă de vigoare spirituală și de
traducere într-o cheie logică, asumată a ceea ce i se întâmplă. Aceste linii de forță se vor dilua în
parcursul detențiilor viitoare (sub regimul comunist), lăsând loc adesea interogației stereotipe,
reclamatoare a deținutului transformat treptat, sub uzura unui infern văzut fără liman:

Redută, difuzare de dragoste camaraderească, eroism, suferință, Universitate

legionară, biserică, aceste au fost lagărul. El a trecut succesiv prin aceste mari etape

24 Târziu, Claudiu, Simona-Carmen Popa: „Radu Gyr nu a fost un politician, ci un entuziast” în În căutarea
rostului pierdut, Iași, Editura Timpul, 2007, p.234

23
 sufletești, deveni din pușcărie o treaptă de noblețe morală, și din detențiune politică,
blazon și medalie.25

Unii au reușit să fie eliberați pe parcurs (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ion Mânzatu sau
Radu Gyr), alții însă au fost victimele ,,masacrului inocenților” din 21-22 septembrie 1939.
Poetul Ștefan Baciu evocă momentul:

...mă dusesem în vizită la Căminul Scriitorilor de la Bușteni, unde locuia soția lui
– Flora – și fetița lor, Monica (,,Luminița”), care pe vremea aceea să fi avut 6-7 ani, poate
ceva mai puțin. Tocmai când sosisem acolo, venise în vizită tatăl poetului, actorul Coco
Demetrescu, un domn bătrân și simpatic, plin de haz, dar mai cu seamă de amintiri, cu care
aveam să țin legătura de-a lungul anilor (...) Radu Gyr era absent, deținut fiind în lagărul
de concentrare de la Miercurea-Ciuc, mi se pare. Când ne-am dus la restaurantul ,,Ursul
din Carpați”, scurt timp după ce ne așezasem la masă, orchestra începu să cânte ,,Vânt de
seară, vânt de seară/vânt pribeag de cireșar/du tristețea mea amară/vânt de seară, vânt
hoinar”, melodie la modă (...) cuvintele poetului fiind puse pe muzică de Ionel Manzatti.
Inutil să spun că emoția a fost mare și că pe obrajii bătrânului actor curgeau lacrimile, când
mi-a spus că fiul său era mai presus de toate un poet, neexistând justificare pentru a-l ține
închis din nou, ca și cum ar fi fost un înrăit politician.26

Un moment nodal al crimelor politice înfăptuite de legionari îl constituie suprimarea

prim-ministrului Armand Călinescu în 21 septembrie 1939. În mod limpede, această acțiune din
partea Legiunii face parte dintr-un întreg context de reglări politice de conturi, prin abuz și
asasinat, în care actorii principali sunt regimul carlist și legionarii. Făptuitorii au prezentat
acțiunea teroristă ca fiind înfăptuirea unui act de dreptate față de un personaj complet
instrumentat de un rege veleitar, tiranic. Armand Călinescu, în calitate de prim-ministru (anterior,
ca ministru de interne), era personajul prin participarea căruia Mișcarea suferise nenumărate
crime și abuzuri (a se vedea vârful represiunii carliste în uciderea căpeteniilor legionare din
noiembrie 1938).
Regele Carol al II-lea, pe de altă parte, a văzut incidentul dintr-o cu totul altă perspectivă,
făcând o abstracție surprinzătoare de faptul că prin politica sa personală devenise principalul
adversar în disputa cu legionarii:

25 Gyr, Radu, Suferință, jertfă și cântec în Mânzatu, Ion, Cum am compus cântecele legionare, München, Colecția
Europa, 1996, p.32
26 Baciu, Ștefan, Praful de pe tobă, București, Editura Eminescu, 1995, pp.496-497

24
 După 6 ani nu m-am aşteptat că trebuie să însemnez o pagină de sânge în istoria
politică a ţării (...) E ceva îngrozitor că după toate măsurile luate în ultimul timp, să se
poată întâmpla asa ceva. E aşa de neromânesc această faptă, încât se vede clar că este
vădită inspiraţie străină. Sunt tipice metode teroriste slave (...) Această stare de lucruri nu
se poate tolera, vor trebui luate măsuri drastice care să curme această chestie. Lupta s-a
deschis din nou, e o luptă pe viaţă şi pe moarte, este momentul de a hotarî cine pe cine.27

Prin simplă observație, se constată că ambele părți care se înfruntă își recunosc faptele
drept crime și își arogă justificări impuse de interesele majore ale țării. Apelul la interesul
național înalt a fost folosit de inamicii politici ca o aceeași eternă cortină în spatele căreia se află
lupta politică împinsă, iresponsabil, către asasinat. Măsurile de retorsiune ordonate de Carol al II-
lea vor viza nu doar pe făptașii care se predaseră autorităților, ci și un însemnat număr de
personalități și simpli membri din Legiune, atât dintre cei arestați anterior atentatului, cât și cei
aflați pe liste întocmite ad-hoc în fiecare județ al țării:

Este o măsură oribilă, de fapt în afară de lege, dar care, în urma celor întâmplate,
îşi are justificarea în interesul liniştei ţării. Azi nu ne mai putem juca, azi nu mai putem
târgoveţi viitorul, când primejdii aşa de acute pândesc ţara din înăuntru şi din afară. Este o
crimă care nu-i doar o crimă, ci şi un act de înaltă trădare în aceste vremuri.28

La 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică semnaseră o înțelegere de neagresiune

și de împărțire a sferelor de influență (Pactul Ribbentrop-Molotov). La 1 septembrie, Germania
invadează Polonia (la 17 septembrie, URSS deschide războiul contra Poloniei dinspre est,
conform recentei înțelegeri cu Germania), iar în zilele următoare, Franța și Marea Britanie
declară război Germaniei. Acest moment marchează începutul celui de-al Doilea Război
Mondial. Pe 10 mai 1940, Germania pornește ofensiva împotriva franco-britanicilor, traversând
Belgia. În doar câteva săptămâni, Franța este scoasă din război iar Marea Britanie se află într-o
dificultate majoră. Italia, membră a Axei, se alăturase și ea împotriva Franței și Marii Britanii.
Marile Puteri care instituiseră ,,Ordinea de la Versailles” (în 1919-1920) - garanția internațională
a României Mari- se aflau în momentul maxim de eclipsă a forței. La 26 iunie 1940, România va
primi un ultimatum din partea URSS, act de război prin care era somată să renunțe la Moldova

27 Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol.II, București, Casa de Editură și Presă Șansa,
1996, p.4
28 Ibidem, p.6

25
de peste Prut și Bucovina de nord. Cu un parlament redus, în realitate, la un rol pur decorativ,
Carol al II-lea convoacă un Consiliu de Coroană. Deși regele ceruse suportul germanilor (față de
care, cel puțin declarativ, Carol își reconsiderase, recent, politica) aceștia, aliați fiind la acel
moment cu sovieticii, propun acceptarea completă, fără alte tratative, a notei ultimative a URSS.
După cedarea Moldovei de peste Prut și a nordului Bucovinei, s-a renunțat în 30 august 1940
(Diktat-ul de la Viena) și la nord-vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Va urma, peste câteva
zile, pierderea Cadrilaterului față de Bulgaria. Protestele publice ample, declanșate ca urmare a
acestor decizii de acceptare a dezmembrării teritoriilor naționale, au determinat guvernul Gigurtu
să solicite adoptarea unor măsuri pentru a se reinstaura ordinea publică. Generalul Antonescu,
fost șef al Marelui Stat Major și ministru al Apărării, considerat ca fiind un adversar al lui Carol
al II-lea, părea soluția salvatoare la conducerea României, deoarece meritele sale și caracterul
integru, patriotic reprezentau o notorietate incontestabilă, necesară recuperării moralului
național. În iulie 1940, Antonescu îi scrisese regelui, avertizându-l de situația dificilă, periculoasă
în care se afla țara noastră și își oferea sprijinul pentru salvarea Coroanei și pentru consolidarea
granițelor. La câteva zile după audiență, Antonescu este, practic, arestat și trimis în domiciliu
supravegheat la Mănăstirea Bistrița (Vâlcea). Cu ajutorul lui Mihai Antonescu (profesor de drept,
prieten și colaborator), generalul pleacă la Predeal, apoi la București, fiind asigurat că are acordul
politic al Legației germane. Este chemat la Palat și regele îi oferă posibilitatea de a forma un nou
guvern național. Discutând cu alți oameni politici cărora le solicită sprijinul, se lovește de refuzul
acestora - considerau că cel mai indicat ar fi fost o abdicare a regelui. După mai multe consultări,
îi scrie o scrisoare regelui, cerându-i părăsirea tronului în favoarea voievodului Mihai, fapt ce se
întâmplă la 6 septembrie, împreună cu primirea de „depline puteri” încredințate de către Carol
(situație confirmată și de către noul rege - suveranul redevenea simbolul istoric al națiunii iar
premierul devenea Conducător, efectiv și omnipotent, al statului). La 14 septembrie, se formează
noul guvern, ,,Statul Național-Legionar” alcătuit din liberali de plan secund, legionari și militari
(partidele istorice au refuzat o participare consistentă în noua putere). Legionarii reprezentau
jumătate din guvern și păstrau vicepreședinția Consiliului de Miniștri prin Horia Sima. Toți
deținuții politic arestați sub dictatura lui Carol sunt eliberați, iar unii dintre ei ajung în funcții
importante de conducere.

Eliberat din închisoare, Radu Gyr este numit la 26 septembrie 1940 Director General al
Teatrelor Naționale în cadrul Ministerului de resort; inițiază demersurile și aprobă înființarea uui
teatru evreiesc, Barașeum, un teatru de revistă. Îl numește pe Haig Acterian (poet, scriitor,
regizor, devenit din 1936, influențat de Mihail Polihroniade, membru al Mișcării Legionare)

26
director al Teatrului Național din București. Decizia din 8 septembrie 1940 a Ministerului
Cultelor și Artelor interzicea actorilor de naționalitate evreiască să joace pe scenele teatrelor din
România, fie ele de stat sau particulare. O altă decizie din 21 septembrie 1940 a hotărât că artiștii
evrei pot juca pe scene ale teatrelor particulare evreiești. În urma acestei decizii, s-a putut înființa
teatrul Barașeum, care a fost activ în tot timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucru care nu
a mai existat în niciun stat european cu regim progerman. Piesele de teatru erau scrise numai de
evrei, jucate doar de actori evrei, obligatoriu în limba română. Reprezentațiile erau interzise în
zilele de sărbătoare. Orice abatere era aspru sancționată cu amenzi sau chiar cu închisoarea.
Săptămânalul evreiesc Renașterea noastră publica la 27 octombrie 1940 un articol intitulat
Teatrul Barașeum se transformă, în care se anunța inițiativa de renovare a sălii de teatru, precum
și a anexelor acesteia. Inaugurarea clădirii proaspăt renovate a avut loc pe 15 februarie 1941, iar
activitatea propriu-zisă și-a început-o pe 1 martie 1941.

La celebrul proces „al ziariștilor” din 1945, Radu Gyr, acuzat fiind de oprimarea
proletariatului, se apără, amintind de faptul că în octombrie 1940 a reușit, susținut de Tudor
Vianu, să reînființeze cantina muncitorească de pe lângă teatru. De asemenea, alte învinuiri care i
s-au adus au fost acelea de ,,antisemitism”și ,,de ură de rasă”:

V-am arătat în ce consta antisemitismul meu teoretic. Să-l vedem și practic, aplicat
pe teren. Apărarea, prin dl.avocat Emil Caliga, v-a citit aseară câteva depoziții ale unor
martori evrei audiați în cursul instrucției. Vi s-au citit declarațiile martorilor Maria Sandu
Holderman (...), Petru Comarnescu și Otilia Cazimir. Din ele ați putut vedea clar cum i-am
,,prigonit” eu pe evrei. Și asta, când? Atunci când eram director general al teatrelor, în plin
regim legionar, când mă puteam manifesta în voie cu toate ,,patimile” și ,,urile” mele. Așa
mi-am dat eu arama pe față: creând teatre (Barașeum) pentru evrei (...) Onorata Acuzare
Publică a încercat să bagatelizeze aceste atitudini, numindu-le ,,gesturi izolate” sau
,,sentimentalism privat”. Ciudate ,,gesturi izolate”, stranii ,,cazuri private” acelea de a
asigura existența într-un teatru, nu a unui singur actor evreu, nici a cinci, nici a zece actori
evrei, ci a cincizeci de actori evrei șomeri! Bizare ,,atitudini private”, nu?29

În fapt, situația evreilor din România reprezintă o chestiune rezultată din conjuncția a
două elemente: mentalitatea comună a celorlalți etnici din România față de evrei, și, firește,
statutul legal prin care România regla raporturile politice cu această etnie. Ambele elemente au
fluctuat semnificativ, chiar înainte de Mica Unire din 1859 și până după venirea comuniștilor la

29 Revista Atitudini, nr.17, iunie 2011, p.23

27
putere – 1945. Contextul de avansare a României post 1989 spre o democrație autentică oferă
prezentului șansa unor clarificări necesare și extinse asupra acestui subiect sensibil istoric. În
privința României interbelice, factorul de mentalitate și cel de statut politic sunt într-un dinamism
care nu a avantajat pe etnicii evrei. Receptarea evreilor de către publicul obișnuit a cunoscut un
curs negativ datorită imigrației evreilor în condițiile abia născutei Românii Mari, și, mai apoi,
datorită episodului de gravă recesiune economică dintre 1929 – 1933, întrucât pozițiile majoritare
din industrie și din bănci, dintr-o însemnată parte a presei erau receptate ca aparținând intereselor
unor magnați evrei (anturajul regal nu va lipsi în a se adăuga ca motiv). Vecinătatea URSS-ului și
puțina, dar virulenta propagandă bolșevică se constituiau în elemente de sprijin ale unei raportări
negative față de evrei. Prejudecățile rasiale relativ comune au găsit (din păcate!) o expresie de
manifestare și în România, nu cu mult diferită față de aceea existentă în foarte multe state
europene, dar, (din fericire!), se poate spune că nivelul de antievreism al locuitorilor țării a fost,
în general, slab spre moderat. În privința factorului de statut oficial, politic, acesta a corespuns
exigențelor democratice ale timpului, ca durată de referință. În condițiile în care relațiile
internaționale devin dominate de ascendența regimurilor totalitare, nici România nu este ferită de
o aliniere la trendul extern. Întrucât experiența de societate bolșevică era inadmisibilă întregii
lumi românești (cu minuscula excepție a comuniștilor din România), acest trend avea ca lider
modelul german, nazist de după 1933. Chiar regele Carol al II-lea va fi responsabil de
introducerea primei legislații antievreiești în 1938. Iată că cei doi factori devin convergenți, însă
trebuie recunoscut că aceste prime măsuri politice-statutare au avut un efect minimal, păstrându-
se mai mult mimetice față de noile exigențe agreate de Germania (puterea dominantă a Europei
Centrale). Voința dictaturii carliste de a îngrădi ,,pericolul” evreiesc a fost departe de a fi salutată
de către naționaliștii accentuați sau extremiști români, fiind chiar ridiculizată, în condițiile în care
(se observa de către ultimii), camarila regală conținea, netulburat, în continuare, evrei și masoni
(cele două personificări triviale ale plutocrației și ale intereselor oculte din viziunea dreptei
naționaliste).

Noul regim din septembrie 1940 (pentru scurt timp, național-legionar) va transforma în
mod regretabil acțiunea celor doi factori (mentalitatea generală și încadrarea politică) într-o
situație agravantă pentru comunitatea evreiască, nivelul celor doi indicatori fiind condus spre un
șovinism moderat spre accentuat, cu incalculabile consecințe tragice. În același timp, nu trebuie
uitat, niciun moment, că acești doi factori sunt influențați sub raport de consecință de către
contextul tensionat internațional ajuns la apogeu: Al Doilea Război Mondial – cea mai extinsă și
complexă crimă în masă pe care a cunoscut-o omenirea. În acest context terifiant, situația

28
evreilor va cunoaște diferențieri semnificative în ceea ce privește cel de-al doilea factor – statutul
politic. Astfel, situația evreilor fără acte românești la data de 22 iunie 1941 (începutul acțiunii
militare al României, alături de Axă), evrei aflați, în marea lor majoritate, în teritoriile
moldovene eliberate, reflectă o condiție expusă unei tragedii a cărei dimensiune încă se i caută a
se afla adâncimea (după 1989, este considerată cu termenul „genocid”); evreii din interiorul
granițelor românești de la data începerii războiului spre Est au cunoscut o condiție de vexațiuni și
persecuții relativ moderate (în comparație cu situația evreilor din alte zone geografice implicate
în război).

Mișcarea legionară a fost acuzată de antisemitism exacerbat, considerându-se că a avut o

acțiune politică lipsită de un discernământ al faptelor în ceea ce privește subiectul evreiesc.
Respectiv, Mișcarea a promovat o prejudecată sistematică, consecventă și globală asupra etniei
evreiești. Dar încă din epocă și chiar înainte de a se constitui ca o organizație de sine stătătoare
(1927), fruntașii săi și-au expus lupta ca fiind orientată exclusiv împotriva plutocrației și
organizațiilor considerate oculte și aflate sub acțiunea anumitor evrei de notorietate. Este
adevărat, în plus, Mișcarea reclama respingerea categorică atât a unei imigrații, cât și a unei
ponderi evreiești nejustificat de mare în economia românească. În privința evreului de rând, a
prăvăliașului, a antreprenorului ori a intelectualului oarecare evreu, Mișcarea își nega (dar cu
ipocrizie) antievreismul funciar, gregar, rasial. Nu este nicio surpriză să se afle că între declarații
și fapte, în cazul Mișcării (ca și, de fapt, al oricărui alt partid politic), există o mare distanță.
După cum era de așteptat, promovarea unei naționalism extremist nu putea să nu aducă
legionarilor, la rându-le, o identificare generalizatoare, aceea de a fi o mișcare antievreiască. Iată,
xenofobia – o atitudine bazată pe prejudecata etnică – nu poate fi receptată fără a se recurge, din
nou, la prejudecată în privința adeziunii personale a legionarului oarecare față de politica oficială
a partidului în cauză. În ceea ce-l privește pe Radu Gyr, memoria publică a persoanei sale
reflectă atât un interes literar față de poet, cât, deopotrivă, o acțiune de index moral și juridic prin
poziția sa de comandant legionar. Rămâne de văzut dacă receptării literare îi va surâde șansa unei
citiri care păstrează diferența dintre acțiunea condamnabilă politic și operă - persoana este una
singură, iar Gyr nu reprezintă, în niciun caz, vreun precedent al personalităților (din orice
domeniu), asupra cărora se răsfrânge exercițiul unei memorii duale:

Imaginea operei lui Radu Gyr (...) mi se pare comparabilă cu un măr atins, în
anumite zone, de un rău, de o pată care macerează coaja, dar nu și pulpa fructului. Deci,
înlăturând părțile compromise (cântecele sale legionare, unele articole ideologice, broșuri

29
 sau părți din cursul său universitar), vom găsi carnea tare și sucul tânăr, sâmburii fermi ai
talentului autentic.30

Țesătura de interese atât străine cât și românești manifestate în contextul de atunci al țării
reprezintă o canava extrem de sensibilă și, în același timp, încă impenetrabilă unei cercetări
cumpănite care să permită un verdict plauzibil, o înțelegere suficient de cuprinzătoare a faptelor.
În această privință, guvernarea legionară este un exemplu elocvent de fenomen paradoxal de
societate în care, alături de fapte, lipsește răspunderea făptașilor (fizici și morali), iar
instrumentării juridice îi lipsesc ingredientele esențiale în judecarea faptei: motivația și ,,cui
folosește?”. Într-un mod suficient de clar, Mișcarea s-a decredibilizat definitiv față de clamatul
său mesaj spiritual, iar gânditorii naționaliști au avut de suferit stigmatul asocierii cu acțiunile
teroriste, poziție augmentată descumpănitor față de crezurile oricum suficient de pasibile de
controversă de până atunci. Respingerea fără echivoc a crimei de care este datoare orice simț al
normalității, al oricărui timp, trebuie alăturată cu prudența și chiar înțelepciunea de a accepta că
servirea adevărului și acțiunea justiției nu găsesc întotdeauna răspunsurile definitive căutate, ci,
mai degrabă, acțiunile politice cu mize foarte mari sunt, cel mai adesea, într-o desfășurare
nebuloasă, cu aspecte distonante și cu întrebări capitale lăsate fără răspuns.

Referindu-se la masacrele înfăptuite de legionari în noiembrie 1940, Gyr, peste timp,

devine parte a acuzării asasinării lui Nicolae Iorga:

(...)mișeleasca lui asasinare, în noiembrie 1940, mi-a umplut sufletul de oroare și

revoltă...Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violență, unele ranchiune
politice autohtone neîndreptățind, în niciun caz, o asemenea cruzime. Am nestrămutata
convingere că cutremurătoarea ucidere a inegalabilului erudit a fost opere mâinii
,,Gestapo”-ului german, îmbrăcată în mănușă verde. De nenumărate ori, profesorul atacase
cu vehemență și indignare, hitlerismul, sub toate manifestările lui, de la rasismul brutal
până la invadarea de teritorii străine. Răzbunători și bestiali, nemții naziști, nu l-au uitat și
nu l-au cruțat, lăsând, totodată, un stigmat de neșters pe numele celor care le-au executat
ordinul...

Îndurerat, ca român și cărturar, îmi exprim și acum revolta față de siniștrii

ucigași, după cum mi-am arătat-o și atunci, în timp ce unii dintre colegii universitari ai

30 Popescu, Adrian, Lancea frântă, București, Editura Tracus Arte, 2013, p.10

30
 profesorului-martir jubilau, sufocați de satisfacție că uriașul (și nedepășitul) lor rival nu le
mai stă în cale...31

Cursul evenimentelor a fost foarte rapid în perioada statului național-legionar. Orientarea

României spre politica Axei mai ales în planul intern, începută de Carol al II-lea de ceva vreme, a
fost accentuată prin schimbarea de regim. Apropierea politică de Germania se va face și în plan
extern prin aderarea României la axa Berlin-Roma-Tokio la 23 noiembrie 1940. În chiar zilele
următoare, se petrece ,,masacrul de la Jilava” și se înfăptuiesc asasinatele care i-au vizat pe
savantul Nicolae Iorga și cunoscutul economist Virgil Madgearu. Tragicele evenimente vor
aduce, pe lângă stupoarea și indignarea publică, și o sciziune ireversibilă, progresivă în interiorul
noii puteri. Instrumentul armatei reprezentat de Antonescu (generalul se bucura încă de un
prestigiu indiscutabil) și instrumentul politic din rândul căruia făceau parte făptuitorii legionari ai
atrocităților de mai sus, devin, la rându-le, elemente asupra cărora se manifestă interesele
divergente ale taberelor aflate deja în conflictul mondial – în mod surprinzător, aceste influențe
aveau aceleași obiective de a fracționa noul regim, doar motivația unei lupte interne în țară fiind
diferită. La mai puțin de două luni de aceste evenimente, societatea românească asistă la
tranșarea diferendului dintre actorii puterii. Pe de o parte, armata, administrația și opinia publică
generală se vor situa solidar cu generalul Antonescu; pe de altă parte, Mișcarea Legionară se va
dezvinovăți continuu, acuzând intervenția serviciilor străine în comiterea acțiunilor teroriste
recente și în declanșarea conflictului armat dintre cele două entități aflate la guvernare. Deloc
diferit de punctul de vedere susținut de varianta Legiunii, Radu Gyr caută să-și explice
nevinovăția în cadrul inocenței cvasigenerale pe care o atribuie Mișcării. În două zile, 21-23
ianuarie 1941, legionarii ajung la înfruntări sângeroase cu armata, clamând pentru ei înșiși
statutul de victime ale unei lovituri de stat înfăptuite de Ion Antonescu. Vor pierde lupta, puterea
și, mai ales, prezumția de nevinovăție pentru opinia publică. Abuzurile politicii de ,,românizare”,
crimele comise în momente devenite repere tragice naționale și diferitele tipuri de dezordini și
exacerbări ale pozițiilor marțiale, viziunea unei societăți nedemocratice, revoluționare, ambigue
și violente au produs în conștiința publică o imagine destul de omogenă de mișcare extremistă.

În ceea ce îl privește pe Radu Gyr, el a participat nemijlocit la ceea ce s-a numit

,,rebeliunea legionară” (termen introdus de către puterea antonesciană și rămas consacrat până
astăzi), manifestându-se activ public printr-un discurs rostit din balconul Teatrului Național,
îndemnând la o rezistență în forță în condițiile loviturii de stat. Există mai multe mărturii

31 Gyr, Radu, Calendarul..., p.97

31
contemporane, credibile (Zaharia Stancu în Zile de lagăr și Petre Pandrea în Memoriile
mandarinului valah), nedezmințite în cadrul procesului prin care poetul-legionar, judecată în
urma căreia în iunie 1941, Tribunalul Militar București îl condamnă – soluție definitivă - la
doisprezece ani de închisoare, cu majoritate de voturi, conform sentinței din 25 februarie 1941
pentru ,,instigare la rebeliune contra autorității urmată de moarte” (sentința nr.890, dosar
nr.7571/941). Este închis în penitenciarul Jilava, apoi va fi transferat la Brașov. Radu Gyr
notează pe marginea acestui eveniment:

Tribunalul poate aprecia că pretinsa mea acțiune nu a fost niciun moment

îndreptată contra clasei muncitoare, ci a regimului Antonescu. Spun aceasta numai în
principiu, căci, de altfel, am susținut totdeauna că nu am pășit la asemenea acte, toată
această întâmplare fiind rezultatul unor puternice resentimente pe care acel regim le avea
contra mea, dovadă că chiar după intervenirea decretului care îngăduia reabilitarea prin
participarea la război, eu totuși am continuat să rămân în închisoare.32

Radu Gyr este eliberat din închisoare și are ocazia de a-și servi țara pe front în condițiile
Decretului-lege din 15 iulie 1941, prin care legionarilor condamnați li se suspenda pedeapsa cu
condiția participării la război.

Durata prezenței sale pe front este relativ scurtă datorită rănirii sale în luptele de la
Vâgoda-Vinogradov și a unei sănătăți fizice precare:

(...)Radu Gyr a făcut războiul și a fost decorat cu Virtutea Militară și cu decorația

germană Crucea de Fier. Eliberat de pe front în timpul lui Antonescu, după ce-și făcuse
datoria, oamenii lui Antonescu i-au făcut multe neplăceri, nicidecum meritate. Iar el a făcut
o plângere direct lui Antonescu și, în loc să o termine cu o ,,deosebită considerație”, sau
altfel, a spus:,,fără nicio considerație”.33

A circulat multă anecdotică legată de condiția condamnaților legionari în trupa combatantă,

respectiv faptul că aceștia ar fi fost ,,beneficiarii” unor atenționări din partea politicului către
armată în a fi folosiți ca soldați de sacrificiu. Este greu de de stabilit un astfel de adevăr și
relevanța sa în condițiile în care frontul însuși este locul desfășurării unui absurd general,

32 Revista Atitudini, nr.17, iunie 2011, p.12

33 Grebenea, Nicolae, Amintiri din întuneric, vol.1, București, Editura Blassco, 2017, p.356

32
necruțător, în care soarta își face loc indiferent de voința combatanților sau a legiuirilor omenești.
Contextul aberant al războiului a constituit, de altminteri, un prilej remarcabil de inspirație
poetică, Gyr cotinuând să scrie și făcând acest lucru chiar mai bine decât – se pare – ca niciodată
până atunci. Un contemporan consemnează în memoriile sale:

Au venit anii războiului, în care Radu Gyr a fost trimis ,,disciplinar” pe front, cred că
la Odessa. Pe vremea aceea nu l-am întâlnit mai mult de două sau trei ori, când obținea o
permisie să vină la București. Ne vedeam fie la cafenea, fie la editura lui Mihail Drumeș,
în clădirea Dacia Traiană, unde ,,compuneam” versuri pentru cărți de copii, și a fost atunci
că am citit în reviste unele din cele mai bune și autentice poezii ale sale: poetul se
umanizase, încă scriind cu aceeași ușurință, fără însă a recurge atâta la ,,spuma verbală”
care-i era caracteristică. S-ar putea ca poezia acelor ani de război (1941-1944) să fie cea
mai reprezentativă a adevăratului Radu Gyr, în măsura în care a fost publicată și o cunosc.
Și astăzi îmi sună în memorie straniul vers: ,,Din Vigoda-n Vinogradar”.34

Sunt și alte mărturii despre acest eveniment. În volumul Amintiri din război. Povestiri,
Gheorghe Stancu dedică un capitol lui Radu Gyr. Scriitorul relatează un moment din perioada în
care poetul era pe front, trimis în linia întâi. Într-o zi, când plutonul lui Gyr se întoarce de la
instrucție, acesta este recunoscut de către locotenentul Petre Georgescu, care îi dezvăluie
identitatea și locotenentului Nicolae Negrici (Eugen Negrici, critic literar contemporan, este fiul
acestuia). Locotenentul Negrici ordonă retragerea poetului din prima linie a frontului, dându-și
seama că acesta nu ar fi supraviețuit; el a continuat să-l protejeze până la sfârșitul războiului:

Dă-l în grija ordonanței tale și să stea cât mai feriți, că mă duc la comandantul
regimentului, să rezolvăm oficial problema! Îl scoatem din linia întâi a morții și-l propun
la cancelaria regimentului, să scrie Jurnalul de front al Regimentului nostru, începând chiar
de aici, de la asediul Odessei. Nimeni n-ar face-o mai bine ca el!...35

Ștefan Baciu (publicist, poet, profeor universitar) vorbește despre detenția lui Radu Gyr de
la Brașov, timp în care poetul a ținut legătura cu Nichifor Crainic, fiindu-i publicate poezii în
Gândirea. Crainic îi sprijină familia, trimițându-i onorariul contribuțiilor lui Gyr la revistă.

34 Ștefan,Baciu, op.cit., p.501

35 Stancu, Gheorghe, Amintiri din război. Povestiri. Amintiri din viață, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphes, 2011,
p.134

33
 Baciu expune și un exemplu de șansă pentru poet în a exploata momente de privilegiu
reprezentate de ieșiri din penitenciar și contacte cu apropiați, închisoarea ca și războiul fiind
terenul unor clipe de grație (un fapt de normalitate), datorate circumstanțelor ori intervenției
cunoscuților săi. Pe front fiind, de pildă, beneficiază, la un moment dat, de o poziție în cadrul
comandamentului unității respective, evitând riscul focului direct.

În 1942, Gyr se va întoarce de pe front, grav rănit, și va colabora la diferite periodice:

Gazeta refugiaților, Dacia rediviva, Viața, Capitala, Săptămâna CFR ș.a. În același an, îi apare
volumul Poeme de războiu, rezultatul literar al acelei experiențe. În Universul literar din 1943,
la rubrica Cronica literară, au apărut primele interpretări referitoare la versurile profunde,
marcante de pe front:

Poemele de răsboiu ale d-lui Radu Gyr te obligă la o apeciere în bloc, - nu globală,
ci integrală! - căci toate poemele, sau, mai aproape de adevăr, întreg poemul acesta
articulat din piese diferit intitulate și, din punct de vedere formal, structurate divers,
reprezintă una și aceeași poveste despre marea și dura aventură, inspirate de formidabila
trăire.36

Anul 1943 aduce publicului cititor volumul Balade, apărut la Editura Gorjan, volum alcătuit
din cinci cicluri: Fuga lupului, Cântece, Țară, Mănăstiri, Fântâna cu pandur. Tot Universul
literar este publicația ce-i va dedica volumului o critică semnată de Traian Chelariu:

Acolo unde un alt poet s-ar fi limitat la două trei cuvinte aducătoare sau
prilejuitoare de emoție estetică, realizând un întreg volum, Radu Gyr vine cu o avalanșă
de podoabe (...) Într-adevăr, Radu Gyr e aproape inedit, în raport cu opera-i lirică
precedentă, când îi citești poemele: Fuga lupului, Țigani ursari și Parângul.37

Zaharia Stancu îi confirmă internarea lui Radu Gyr în lagărul de la Târgu-Jiu (împreună
cu o suită impresionantă de somități ale regimului defunct, publiciști, universitari, un ambasador,
miniștri: P.P.Panaitescu, Traian Brăileanu, Jean Victor Vojen, Ernest Bernea), alături de zeci alți
legionari aduși de destin într-un același loc al penitenței cu oameni de stânga, comuniști și evrei
(Zaharia Stancu, Mihai Ralea, Leon Bravu, Victor Eftimiu):

36 Chelariu, Traian, Radu Gyr:Poeme de răsboiu, în Universul literar, nr.17, 20 iunie 1943
37 Idem, Radu Gyr: Balade (Gorjan, 1943) în Universul literar, nr.4, 10 februarie 1944

34
 Radu Gyr, palton marron cu blană la gât, căciulă mare, capul înfundat în ea, nu-i văd decât
ochelarii și partea de jos a obrazului. I-a crescut mult barba în cele câteva zile pe care le-a petrecut la
Prefectura Capitalei. Dacă nu s-ar bărbieri, - ce lucru ciudat, - autorul ,,Sfintei tinereți legionare” ar
căpăta curând de tot o prea frumoasă barbă roșie de rabin.(...) spinarea i s-a adus mai mult. Numai în
scurta vreme în care a putut să îmbrace cântata cămașă verde, a umblat poetul ,,Chilimurilor oltenești”
38
cu fruntea sus. Din nenorocire pentru el, vremea aceea a trecut.

Anul 1944 aduce premiza unei modificări substanțiale a societății românești, schimbare
care va include în mod necesar și tot ceea ce ține de viața politică (cea făcută de stat, internă sau
externă ori cea a partidelor). Această premiză este reprezentată de situația militară a Axei (o stare
sinonimă cu catastrofa), România fiind pentru cea mai mare parte a anului în cauză, membră a
acestui bloc politico-militar. În luna martie a anului 1944, se stabilizează frontul în nord-estul
țării, lucru care aduce o stare de tensiune necunoscută până atunci societății românești. România
căutase deja de peste un an, prin canale diplomatice (inclusiv ale opoziției) soluția ieșirii din
război, însă, acum, inamicul se afla ,,ante portas”. Realitatea militară stringent nefavorabilă și
izolarea diplomatică a țării față de Aliații aflați în parteneriat cu URSS, nu lăsa loc multor
speranțe. Un singur lucru din propaganda Axei avea să se adeverească: pierderea războiului în
fața Sovietelor introducea o schimbare fără precedent istoric, nefiind important dacă statutul în
cauză fusese ori nu inamic al URSS-ului ori nebeligerant.

Mișcarea Legionară se va găsi, din nou, paradoxal, în situația de a fi considerată

incompatibilă, indiferent de rezultatul înfruntării dintre cele două forțe. Pentru legionari,
schimbarea completă a politicii românești aduse de căderea regimului Antonescu (implicit,
ieșirea din războiul antisovietic și intrarea în războiul împotriva Germaniei) și introducera unui
regim care anunța dorința întoarcerii României către societatea de dinainte de conflictul mondial,
nu va însemna decât o anticameră a dispariției fizice pentru cei mai mulți dintre membri cu o
activitate cât de cât notorie. Faptul că, ulterior războiului, a circulat anecdotic opinia legionarilor
că, dacă ar fi rămas la putere, un 23 august ar fi fost imposibil, întrucât nu ar fi semnat niciodată
un armistițiu cu sovieticii – o parte dintre legionari a luptat împotriva sovieticilor, alături de
armata germană după 23 august 1944 și până la sfârșitul războiului – nu a fost decât un element
în plus pentru care Mișcarea Legionară a fost considerată indezirabilă atunci și după aceea.

Instalarea noii puteri pro-Aliate va aduce în guvern reprezentantul comuniștilor din

România, pe Lucrețiu Pătrășcanu, ca ministru al Justiție. Deși se anunțase că schimbarea

38 Stancu, Zaharia, Zile de lagăr, București, Editura 100+1 Gramar, 2005, pp.160-161

35
regimului va însemna eliberarea deținuților politici, justiția comunistă își face debutul de acțiune
prin a viza toate elementele ,,dușmănoase” în scopul traducerii acestora în infinita serie a
proceselor politice următoare. Fostul comandant legionar Radu Gyr va fi arestat, anchetat, exclus
din viața publicistică, precum și din viața universitară. În urma unui proces, prin decizia
Tribunalului Poporului nr.2/1945, pentru activitatea gazetărească, va primi doisprezece ani de
muncă silnică, pe care urma să-i execute la Penitenciarul Văcărești din 5 iunie 1945. Ștefan
Baciu notează despre aceasta:

Cred că era greu să i se afle vreo ,,vină” concretă, și nu știu ce capete de acuzare se
puteau ridica împotriva lui. Pentru cea din urmă oară l-am văzut în vara anului 1945, la
Râmnicu Vâlcea, de unde era originară soția lui (...). Aflasem în oraș că poetul, disperat, cu
nervii zdruncinați, încercase să se sinucidă. L-am vizitat la spital, unde l-am găsit într-o
cămăruță cu un pat, fără pază, și când ne-a văzut intrând pe ușă, s-a ridicat și ne-a îmbrățișat
cu lacrimi în ochi. Am stat de vorbă în ziua aceea, ca în multe zile de vară la Brașov și la
București, și cu toate că România era ocupată de trupele rusești, nu m-am gândit atunci, că
era acolo, la spitalul din Râmnicu Vâlcea, că-l vedeam pentru cea din urmă oară pe poetul
,,vântului de seară”. În clipa în care ne-am ridicat să plecăm, a intrat pe ușă o altă vizită:
poetul Vintilă Ciocâlteu, care în calitate de medic obținuse autorizația să-l vadă pe vechiul
său camarad de poezie, și am mai rămas acolo un timp oarecare, vorbind despre poezie și
poeți.39

Radu Gyr va fi eliberat în 1962, înainte de ispășirea celor doisprezece ani de detenție.
Mircea Eliade, prietenul său, apelează la președintele Indiei, care reușește să intervină și
Gheorghiu- Dej dispune punerea acestuia în libertate. Până în 1954, Gyr a compus în pușcărie
200 de poezii, pe care reușea să le trimită afară prin intermediul lui Dumitru Cristea, care, după
ieșirea din temniță, trece aceste poezii în trei caiete. Poeziile au circulat oral, poetul și ceilalți
memorându-le sau însemnându-le pe bucăți de săpun, scrijelindu-le pe sticlă. Portretul schițat de
un camarad e plin de căldură:

Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos și trup plăpând; un mare
poet, care a încrustat în trupul său și a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații; un
munte de suferință, de demnitate și de disperare: acesta este Radu Gyr.

39 Baciu, Ștefan, op.cit, pp.501-502

36
 El a cântat, pe toate registrele, toată jalea, dar și marea credință a neamului românesc
(...) Este simbolul românismului de azi. L-au prigonit (...), au vrut să-l nimicească, dar va via
mereu. Era urât la chip ca un semit degenerat și era frumos la suflet ca negrăita armonie a
spiritualității românești mioritice (...) Nu era un mistic, dar credea în Dumnezeu cu toată
tăria. Era un naționalist român, dar nu era șovin, nu a cunoscut ura de rasă și a iubit oamenii
cu putere de sacrificiu.40

Atanasie Berzescu își amintește, în volumul Lacrimi și sânge, cum compunea poetul,
imaginându-și tavanul ca fiind o imensă coală albă, pe care înșira versurile, strofă după strofă.
Situația seamănă cu o relatare din Gulagul sovietic, când deținuții erau adunați într-o sală, în fața
unui perete alb, petrecând în tăcere o bucată de timp. Nu se întâmpla nimic. Momente de
imaginție pentru fiecare dintre deținuți. Acea sală o numeau ,,cinematograful”. Ieșind apoi afară,
recita poezia unui deținut, care o transmitea mai departe. Cel mai mult l-a ajutat Relu Stratan, o
adevărată ,,bibliotecă” pentru creator. Volumele ajunse a fi editate sunt, astfel, o reconstituire
migăloasă, întrucâtva asemănătoare tehnicii criminalistice de evidențiere a petelor materiale
invizibile cu ochiul liber, rămase în memoria zidului, chiar și după decenii. Vizitând celula și
privind zidul gol, cititorul constată surprinzătoarea situație a reconstituirii liricii gyriene în
volumul ținut în minte ori sub braț:

Nu după multe zile, încep să vină bilețele de hârtie cu poeziile lui Radu Gyr, cu
concursul plantoanelor de pe sală. Așa am început și noi să ne bucurăm de aceste valori
spirituale din cultura românească. Țin minte ca acum cât de mult m-am bucurat învățând
aceste poezii. Începutul l-am făcut cu Balada clopotarului din stele. Înghițeam la strofe ca
găina boabele.41

Flori Bălănescu, istoric și cercetător la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului,

face o analiză sensibilă a poeziei scrise în detenție, considerând-o o formă de rezistență, de
supraviețuire pentru cei aflați în detenție. Literatura închisorilor este ,,mărturie și document”,
care, înainte de a fi așternută pe hârtie, a fost recitată, memorată, transmisă prin viu grai de la un
deținut la altul. Poezia lui Radu Gyr s-a bucurat de cea mai mare răspândire printre cei aflați în
spațiul carcerei. Fostul deținut Neculai Popa mărturisea că cele mai multe versuri pe care le

40 Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, ediția a II-a îngijităla Mănăstirea Diaconești, București, Editura
Bonifaciu, 2012, p.300
41 Berzescu, Atanasie, Lacrimi și sânge, Timișoara, Editura Marineasa, 1999, p.129

37
reținuse erau cele ale lui Gyr, poezii care l-au ajutat să reziste din punct de vedere moral, iar
scriitorul Hans Bergel își amintește de o întâlnire cu un păstor din Dobrogea, din Babadag,
deținut timp de cincisprezece ani și care, la începutul detenției, la fel ca și alți încarcerați, îi
recită poezii de Radu Gyr:

Gyr a însemnat pentru mine un sprijin moral, poezia lui m-a ajutat să supraviețuiesc,
nu fiindcă era poezie română, ci fiindcă ajungea până și în inima mea nemțească. Peste tot,
în toate închisorile pe unde am stat, am întâlnit poezii de Gyr și din cauza asta – indiferent
de ce orientare politică a avut – eu îl iert pentru tot ce a făcut el înainte. Poezia lui Gyr a
însemnat pentru sute și mii de oameni din detenție singurul mod de a supraviețui.42

Gheorghe Andreica relatează un moment impresionant de după eliberarea (pentru scurt

timp) a lui Radu Gyr. Astfel, Puiu Atanasiu află că poetul ducea o viață cu multe probleme
materiale, dar și de sănătate. Cunoscându-l pe medicul Aurel Marin, fost membru al Legiunii, îl
roagă să intervină pentru a-l salva pe poet, lucru pe care-l și face, însă prin intermediari pentru a
nu fi bănuit de reluarea legăturilor cu foștii colegi. Întors de la un congres al medicilor,
securitatea îl acuză de complot cu comandamentele legionare din străinătate. Astfel, după o
perioadă de lejeritate din partea autorităților în privința perchezițiilor, interogatoriilor, arestărilor,
anul 1958 îi găsește pe Gyr, alături de Aurel Marin, Puiu Atanasiu, Lecuța, Rică Zamfiroiu în fața
unor înscenări, manipulări ale securității. Gyr este arestat și condamnat pentru celebra poezie
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, versuri considerate ce către securitate ca fiind instigatoare
la adresa regimului comunist. În urma procesului, este condamnat la moarte, apoi, după un an,
sentința îi este modificată în muncă silnică pe viață. Părintele Iustin Pârvu menționează într-un
interviu:

Pentru mine, a fost foarte impresionant un moment din viața de detenție a lui Radu
Gyr, anume – asumarea sentinței condamnării la moarte, care s-a judecat timp de un an de
zile. Timp de un an de zile omul acesta a stat cu nesiguranțe zilei de mâine, aștepând în orice
clipă să fie executat. Această tortură psihică mi s-a părut cea mai groaznică posibilă. Pentru
că era atât de inumană și bestială purtarea gardienilor, încât nu vă puteți imagina. De pildă,
condamnații la moarte erau încarcerați într-un corp anume, iar gardienii mimau executarea
altora și trăgeau câte un foc de armă, așa de formă, ca să audă deținuții, care așteptau cu

42 Bălănescu, Flori, Poezia carcerală în România 1945-1989. Enciclopedia Regimului Comunist. Represiunea,
București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2016, p.231

38
 sufletul la gură să le vină rândul. Era groaznic să trăiești aceste momente. Bieții deținuți erau
legați la ochi și trimiși în fața plutonului de execuție care trăgea cu gloanțe false, și apoi erau
duși iarăși la celulă (...) Gyr avea o imensă forță lăuntrică. El nu s-a lăsat înspăimântat prea
mult de moarte. El a primit cu seninătate condamnarea, el se simțea onorat să își dea viața
pentru Dumnezeu și idealul său. Poeziile lui Radu Gyr au fost Psaltirea închisorii.43

În tradiția judiciară comunistă, (instrument social prin care nu se urmărește adevărul ori
dreptatea, ci traducerea în realitate a unei concepții politice revoluționare), autorul celebrei poezii
Ridică-te, Gheorghe... nu putea să fie subiectul unui proces corect. Pornind de la adunarea
probelor și până la cuantumul pedepsei, procesul arată caracterul de răzbunare a unui sistem
împotriva celui care-l contestă. Contextul în care apare poezia este determinat de Revolta
anticomunistă din Ungaria din 1956 – un adevărat război împotriva atât a ocupației sovietice, cât
și a regimului bolșevic introdus de invadatori. A existat și în România o solidaritate cu acțiunea
maghiară, lucru care a determinat o ripostă energică din partea comuniștilor din țara noastră. Cea
mai cunoscută poezie anticomunistă, scrisă de un inamic invederat al terorii roșii, a reprezentat
obiectul unei reacții proporționale a sistemului. După cum era de așteptat, regimul politic nu
procedează la o dezbatere de idei, ci utilizează instrumentul justiției comandate pentru a-și
anihila adversarul. Într-un interviu realizat de Claudiu Târziu cu fiica poetului, aceasta își
amintește:

Poezia aceasta avea titlul original de ,,Manifest” - așa cum aveam să descopăr în anii
din urmă. Vă dați seama că ăsta nu mai era doar un poem, ci mai ales o incitare la revoluție
sau ,,contrarevoluție”, cum spuneau comuniștii. Știindu-l și șef legionar, regimul l-a
considerat extrem de periculos și puțin a lipsit să nu-l elimine fizic. Anchetatorii au aflat
despre această poezie, dar nu au găsit niciodată manuscrisul, căci altminteri cred că l-ar fi
ucis pe tata (...) Tata l-a dat unui văr al nostru, arhitect, care l-a făcut sul și l-a băgat într-o
vergea de undiță. Când l-au ridicat pe tata, securiștii au făcut percheziție și la noi, dar nu au
găsit petecul de hârtie incriminant. Mai târziu, vărul meu a ars manuscrisul (...) La Aiud nu
l-am putut vizita. De acolo ne trimitea numai opt rânduri pe câte o carte poștală, la
răstimpuri. Atât avea voie. Scria doar ce avea nevoie: medicamente, hrană, îmbrăcăminte.44

43 România – rezistența ortodoxă din Balcani, interviu cu părintele Justin Pârvu realizat de monahia Fotini în
revista Atitudini, nr.17, iunie 2011, pp.34-35
44 Târziu, Claudiu, op.cit., p.232

39
 Strategia comuniștilor este de a câștiga definitiv confruntarea: pedepsei cu totul exagerate i
se adaugă un tratament concentraționar pe măsură. Radu Gyr urmează să străbată, din nou, nu
doar o condamnare cu totul disproproționată, cât, mai ales, condiția unui cobai social menit să
exemplifice soarta celor care se opuneau sistemului. Simulacrul procesului, care trebuia să
conducă la sentința deja hotărâtă, avea nevoie de pretinse dovezi privind existența unui grup
organizat, al cărui scop era răsturnarea regimului prin mână armată – o fabricație în toate
elementele sale:

O viață întreagă a suferit pentru opinia lui, pe care și-a exprimat-o în versuri. Și de
data asta crima lui erau tot versurile. Ele deveniseră o forță socială, și asta supăra pe stăpânii
absoluți. Astfel că, nici mai mult nici mai puțin, pentru poezia sa Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!, socotită ,,manifest legionar anticomunist”, a fost condamnat la moarte. Tot
restul de acuzații erau invenții (...) Nedreptatea și umilința erau strigătoare la cer, căci nici
unul dintre condamnați nu era vinovat, nu de moarte, dar nici măcar de temniță. Ei
reprezentau cu adevărat sufletul neamului și neamul întreg vibra în jurul lor – or, tocmai
puterea aceasta de influență națională era vina lor pe care nu le-o puteau ierta tovarășii lui
Marx.45

Detenția a însemnat pentru Radu Gyr o marcare a ființei, absența libertății și a demnității, o
hăituire sistematică, un război psihic, un experiment grotesc, ani de chin, de batjocură, de boală,
de mizerie materială și morală. Poetul era epuizat, deformat, înfometat, supus terorii prin
amenințarea cu moartea. La Aiud, spunea Atanasie Berzescu, Gyr îl adusese pe Isus în celule
(Azi- noapte Iisus...), coborându-l de pe cruce și imaginându-l, în același timp, Dumnezeu și om:

Strigătul poetului de dincolo de timp:,,Unde ești, Doamne?” e de fapt, dorul omului

de dumnezeire, strigăt sugrumat în lacrimă, patimă mărturisită a creației pentru creatorul
său, jertfă a celui condamnat pentru îndrăzneala de a iubi, de a crede că lumea e mai mult
decât ,,o căciulă de stele” și e mai înaltă decât o ,,claie de zări”.46

În articolul Reeducarea de la Aiud, Mihai Demetriade menționează faptul că Aiudul a fost

special conceput pentru legionari, iar motivul îl constituie politica acestora, ce presupunea o
anumită disciplină, organizare, solidaritate, simbolistică, o ,,istorie sacră” a Mișcării.

45 Ianolide, Ioan, op.cit., pp.301-302

46 Marc, Mihaela Emilia, Radu Gyr – mucenicia întru cuvânt în revista Atitudini, nr.17, iunie 2011, p.32

40
Concomitent cu mutarea tuturor legionarilor la Aiud, au venit și indicațiile referitoare la
reeducarea acestora. Astfel, ,,Zarca” era o secție special creată pentru cei care avuseseră funcții
de conducere (Victor Biriș, Ioan Dumitrescu-Borșa, Nistor Chioreanu, Horia Cosmovici, George
Manu ș.a.), cărora li se interzisesesă ia legătura cu deținuții din celelalte celule și care erau
anchetați des de securitate. O altă strategie a fost aceea a organizării muncii în ateliere și în
fabrica anexată penitenciarului.

Detenția la Aiud reprezintă pentru Gyr, ca și pentru toate vârfurile rezistenței

anticomuniste închise acolo, ultima etapă a șirului de întemnițări. Cel mai important aspect al
acestui regim de închisoare l-a reprezentat transformarea pe care o parcurg legionarii (și misticii)
închiși acolo. Această schimbare – în termeni consacrați, ,,reeducare” - se produce sub imperiul
scopului regimului de a rezolva situația opoziției interne aflate în penitenciare. De data aceasta,
nu se dorea eliminarea fizică a rezistenților, ci convertirea lor în indivizi neutri ori favorabili
realității schimbate a țării. Planul regimului (într-un context în care liderul Dej obține părăsirea
României de către armata sovietică și se urmărește, cu succes, o apropiere de Occident) viza nu
doar încetarea chestiunii deținuților politici, ci și încheierea acestei lupte printr-o victorie asupra
rezistenților, deținuții fiind nevoiți să-și accepte singuri (cel puțin formal) înfrângerea propriilor
motivații, care susțineau conflictul.

Planul acestei ,,reeducări” fusese minuțios alcătuit (inclusiv prin consiliere sovietică) și
s-a desfășurat treptat, succesul etapei precedente constituind condiția etapei următoare. Ca orice
administrație, hârtiile sunt mijlocul prin care regimul cuantifică realitatea – cel puțin formal (însă
elaborat, migălos) aparatul de propagandă și represiune a obținut garanțiile scrise (dovezile?!?)
ale încheierii condamnărilor politice.

Radu Gyr se află la rându-i într-o situație comună miilor de camarazi de crez ori de
suferință carcerală. Epuizat fizic (având o condiție precare a sănătății cronicizate de peste două
decenii) și fără a fi fost atins vreodată de patima acțiunii ,,manu militari” pentru îndeplinirea
idealurilor legionare, parcurge transformarea dorită de către torționarii săi. În cazul său (trebuie
subliniat că închisoarea Aiud a derulat o acțiune personalizată de convertire pentru fiecare dintre
deținuți), Gyr va accepta ,,reeducarea”, propunându-i-se ca răsplată a convertirii cruțarea familiei
și, de asemenea, eliberarea tuturor camarazilor rămași necooperanți datorită păstrării identității
personale de luptători anticomuniști, cât și de colegi ai unei cauze comune. Cedarea lui Gyr,
convertirea sa, transformarea sa în omul care acceptă societatea socialistă și își părăsește și
reneagă ,,crimele” crezurilor sale trecute, reprezentau pentru sistem victoria asupra unuia dintre

41
cele mai importante identități legionare (Radu Mironovici și toți ceilalți legionari fruntași din
Mișcare au acceptat și ei ,,reeducarea”). Lui Gyr i s-a spus:

Dacă nu cedați, dacă nu vă supuneți,dacă nu capitulați fără condiții, vă

exterminăm pe toți. Ai o mare înrâuire asupra tuturor. Poți să-i salvezi ori poți să-i
ucizi (...) Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viața întreagă, ca
să moară mitul credinței voastre (...) Te asigurăm că ne vom ține de cuvânt: dacă
te lepezi de credința ta, vă vom da libertate tuturor deținuților, dar dacă nu vă ies
gărgăunii și nu sunteți în stare să coborâți și voi pe pământ și să vedeți realitatea,
atunci vă vom trimite urgent la cer.47

Întâlnindu-se peste ani cu Ioan Ianolide la Băile Călimănești, poetul rememorează acele
momente. Întins pe o targă, distrus din punct de vedere fizic, însă cu mintea încă limpede, era
conștient de faptul că nu era o glumă. I se părea o mare ușurare sfârșitul, însă trăia, în același
timp, tragedia dilemei în care se afla. Maltratat sufletește, este de acord să dea declarația:

Purtam în suflet povara frumuseților și sacrificiilor unei vieți, ale unei generații, ale
celor mai buni dintre noi, și în ultimă instanță vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă
de acești exponenți aineantului. Viața abia licărea în mine (...) Știam bine ce suflete curate
și sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară (...)
Simțeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit și le-am cântat. Am greșit
uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal și nu ne-am prețuit nici familiile, nici
sănătatea, nici viața (...) Îmi rupeam din suflet. Și am simțit că totuși sunt slab, că am atins
limitele rezistenței, că sunt umilit și batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am
contribuit la salvarea multor vieți...viață fără pată?!...Sufletul a fost totuși salvat (...) Am
învățat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creștin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc
opera, așa cum am trăit-o și am scris-o.48

,,Reeducarea” a presupus și altfel de activități. Astfel, capii legionari erau urcați în mașini
și plimbați prin țară pentru a putea vedea ,,pe viu” realizările mărețe ale comuniștilor. Nichifor
Crainic, Radu Budișteanu, Victor Vojen au parcurs individual trasee stabilite înainte, ținându-se
cont de locurile de care aceștia erau atașați afectiv sau de anumite zone în care locuiseră. Fiecare
deținut era obligat să realizeze o prezentare a ceea ce văzuse și să o prezinte celorlalți încarcerați.

47 Ioan Ianolide, op.cit., p.303

48 Ibidem, pp.303-304

42
Scopul acestor ,,excursii” era acela, pe de o parte, de a demonta zvonurile din penitenciare, care
susțineau că viața din spatele gratiilor nu ar fi tocmai roz, pe de altă parte, pentru a ridica în slăvi
creșterea nivelului de trai, democrația populară. De asemenea, o altă formă finală de ,,reeducare”
s-a concretizat în ședințele organizate la sfârșitul detenției, ședințe de rămas bun ale deținuților
care erau eliberați. Partidul trebuia să le ofere dovada îngăduinței și a spiritului umanitar de care
era capabil, dar și a reușitei depline a procesului de reeducare în rândul deținuților. Era util
tuturor ca aceia care au reușit a fi aduși pe linia de plutire, ,,reeducați”, să împărtășească și
celorlalți din experiența lor, să le prezinte realizările comunismului și să le explice inutilitatea
oricărei rezistențe din partea lor. Colonelul Gheorghe Crăciun a declarat că procesul restructurării
legionare a durat aproape șase ani”, adică din 1958 până în 1964. În urma Decretului de Stat al
R.P.R. din 8 mai 1963, Radu Gyr este eliberat din penitenciarul de la Aiud (la 24 mai). Prima
condiție a libertății sale a fost să scrie pentru ziarul partidului comunist, Glasul patriei, ziar care
viza mai ales românii aflați în afara țării.

Participarea lui Gyr la oficioasele partidului pentru diaspora (firește, într-o orchestrație
care aparține Securității) poate fi văzută ca fiind un compromis acceptabil, întrucât substanța cu
care poetul contribuie la această presă este strict în domeniul cultural. Gyr cunoscuse, în anii
tinereții, colaborări într-un larg spectru de presă – din acest punct de vedere, nu este o noutate.
Alăturarea numelui lui Gyr, după alte nume preferate de regim, este o situație acceptabilă și
vorbește mai curând despre felul în care poetul servește poezia, decât să demonstreze o degradare
morală a celui în cauză. Gyr era într-o libertate supravegheată și cu un istoric imposibil de
schimbat în ochii tuturor, dar era totuși lipsit de constrângerile regimului de detenție. Ștefan
Baciu notează:

Bietul Radu Gyr! Colaborator, involuntar desigur, al acestor foi de propagandă,

devenise crainicul unei ideologii pe care-o combătuse o viață întreagă, putând să trăiască în
,,libertate” mai bine de un deceniu, lucru de care cu greu a avut parte în cursul agitatei sale
vieți. Paradoxurile însă nu se opresc aici: în timp ce regimul îl silea să scrie la ,,Glasul
patriei”, și mai apoi la urmașa acestuia, ,,Tribuna României”, alături de Mihai Beniuc, Nina
Cassian și alții, foi care circulau exclusiv în străinătate și de existența cărora nimeni nu era
informat în România, același regim care-i publica producția pentru ,,fugari”, interzicea
apariția poeziilor sale în țară; în chipul acesta, poetul devenea în România un fel de ,,mort-
viu...”49

49 Ștefan Baciu, op.cit, p.503

43
 Din acest fapt, rezultă clar că regimul totalitar înțelegea să-l utilizeze pe poet în raport cu
diaspora politică și nu să-l valorifice înăuntrul culturii naționale. După eliberare, poetul a păstrat
legătura cu un vechi și ,,mereu” prieten, Nichifor Crainic, dar și cu Ion Vojen, Constantin
Bucescu și Nicolae Crevedia. A corespondat cu Mircea Eliade și cu Părintele Stăniloae. Gyr a
evitat, pe cât posibil, să mai vorbească în prezența membrilor familiei despre anii de detenție
(protectiv și, probabil, în același timp, împovărat). Fiica sa a relatat o zi din viața post-detenție a
poetului:50 scria de dimineață până seara târziu, transpunând pe hârtie, din memorie, pagini
întregi de versuri, pe care le modifica, până ajungeau la forma considerată a fi perfectă. Și-a scris
o parte din jurnal, a tradus, sperând că într-o zi va reuși să pună sub lumina tiparului întreaga sa
operă. A realizat în acest sens o selecție de 500 de pagini, apelând la Zaharia Stancu în speranța
publicării acestora; i s-a răspuns, însă, după ,,doar” doi ani, că este imposibil. Ultima poezie
scrisă de poet, de Sf. Gheorghe, pe 23 aprilie 1975, stând la o coadă la Alimentara, este
Piramidă, poezie ce apare pe piatra sa tombală: ,,Severă piramidă de granit,/am fețe mohorâte și
rigide,/un monstru care tainele-și închide,/în cosmică tăcere-ncremenit...”

Aflându-se în Occident că poetul a murit, fostul camarad al Mișcării și șef în crezul politic,
Horia Sima îi onorează memoria celui care a fost văzut un reper fundamental al conștiinței
naționale interbelice. Fostul său comandant preferă să omagiaze omul de cultură Radu Gyr decât
să salute în onoarea fostului camarad. O situație menită să pună în vedere că valoarea memoriei
lui Gyr rezidă eminamente în postura sa de corifeu al poeziei românești:

Niciodată n-a căutat nici cel puțin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega
pământul țării, îl lega destinul lui tragic. Era urmărit pentru crima de-a fi fost un mare poet
– poate cel mai mare între cele două războaie – și de a-și fi pus talentul în slujba idealului
național. El a jucat în România post-belică rolul ce l-a jucat înainte de Războiul Întregirii,
Octavian Goga.51

Cândva, încă în anii unei tinereți în care promisese mult, dovedise măsura și lăsa loc unei
așteptări de împlinire, Gyr invită la o anumită scrutare, în care ochiul și mintea sunt invocate să
cântărească oamenii din trecut. Poetul sugerează o balanță dintr-un rit a cărui taină este făptuită
în starea de meditație, ipostază indusă prin invocarea memoriei, antecesorilor lăsând orice
identificare ori alt proces rațional; maestrul este pregătit spre o comuniune cu neofiții, anunțând

50 Claudiu Târziu, op.cit., pp.233-234

51 Sima, Horia, S-a stins Radu Gyr în Țara și Exilul, Madrid, anul XI, nr.9-10, iulie-august 1975

44
experiența liberă din partea celui care face gestul implicării în demers. Însemnătatea dispăruților
rezidă dincolo de faptele celor în cauză și depinde, iată, și de puterea sufletească a celui care
exercită apelul la această cunoaștere:

Sunt amintiri de care nu ne putem apropia decât cu conduri de mătasă, amintiri pe

care nu le putem pipăi decât cu mâini de beteală și de sfioșenie. Apropierea de aceste
amintiri înseamnă pietate, înseamnă îngenunchere.

Sunt iarăși oameni de care voim a vorbi. Ai dori să ai numai cuvinte pâlpâitoare, vii
ca viața, înalte ca veacuri. Sunt caractere pe care încerci să le înfățișezi într-o conferință
sau în scris, dar regreți că frazele tale nu pot fi turnate din bronz, rupte din cremenea
munților, sau alteori culese din foșnetul adânc al pădurilor. Și sunt evenimente, întâmplări,
ce capătă în sufletele unde amintirea le așează, sfințenie de evanghelie, cădelnițare gravă,
permanență de imn și de icoană. Ele alcătuiesc în noi fondul sufletesc muzical de
reculegere solemnă, stare de rugăciune lăuntrică.52

O altă sursă de informare cu privire la viața lui Radu Gyr o reprezintă corespondența. Cea
dintre acesta și Mircea Eliade s-a păstrat sub forma a șase scrisori, celelalte, conform celor
declarate de fiica poetului, fiind confiscate de Securitate ca urmare a nenumăratelor percheziții
efectuate la domiciliu. Ceea ce îi lega pe cei doi nu erau numai preocupările literare, ci și
simpatiile legionare. În anii 30-40, Eliade preda la Facultatea de Litere, își scria romanele și
articole. În 1936, pleacă în Anglia, la Oxford, pentru a studia un grup spiritual, însă înainte
fusese în India, unde îl impresionase revoluția spirituală a lui Gandhi. Acest fapt a exercitat o
puternică influență în a percepe Mișcarea Legionară, principiile și strategiile acesteia. Între
Eliade și Codreanu nu a existat o relație de autentică amiciție, însă Eliade întrezărise o speranță
în atitudinea legionară față de chestiunile spirituale, căci Eliade intenționa de mult timp să
înființeze un Centru de Studii Religioase:

...generația noastră nu are destin politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar

fi contrazis. Căci, pentru el mișcarea legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de
esență etică și religioasă (...) nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui „om nou”

52 Radu Gyr, Suferință..., p.31

45
 (...) credea în necesitatea jertfei, socotea că orice prigoană nu poate decât purifica și întări
mișcarea legionară.53

În 1938, i se cere lui Eliade să semneze o scrisoare prin care să se desolidarizeze de

legionari. Deși nu credea în vreun viitor politic în ceea ce îi privește pe aceștia, ideea unui
asemenea înscris i se pare absurdă, mai ale într-o perioadă în care persoane importante ale
generației sale erau urmărite, persecutate, contra cărora se luau măsuri represive. Astfel încât,
este trimis în lagărul de la Miercurea-Ciuc, alături de Nae Ionescu, Radu Gyr, Nellu Manzati:

Nae Ionescu ținuse câteva prelegeri de metafizică, iar eu am fost rugat să

improvizez un curs de istoria religiilor și să vorbesc despre Gandhi și mișcarea naționalistă
indiană (...) Orele cele mai grele de veghe și rugăciune erau, firește, între trei și cinci
dimineața (...) țelul suprem al mișcării legionare nu mai e nici măcar mântuirea individuală,
printr-un eventual martiraj, ci „învierea neamului”, dobândită printr-o „saturație de tortură
54
și jertfă de sânge”.

Corespondența dintre Gyr și Eliade începe târziu, când poetul colabora deja la Glasul
patriei.Într-o scrisoare din 14 aprilie 1968, tonul folosit de Gyr este extrem de amical, plin de
afecțiune, declarând că sentimentele sale față de Eliade au rămas aceleași și exprimându-și, în
același timp, dorința de a-l vedea întors în țară. Având în vedere supravegherea permanentă a
securității, Gyr se vede nevoit a respecta cerințele gazetei (din toate punctele de vedere). Drept
pentru care, atașează și un număr al revistei în care apăruse un articol elogios la adresa lui Eliade,
cu un comentariu al Zoei Dumitrescu Bușulenga, Mircea Eliade, filosof al miturilor și îi solicită
un răspuns la epistolă indicându-i însă adresa redacției. De asemenea, se arată interesat de
volumul său de Memorii.

În răspunsul său din 25 iulie 1968, Eliade se arată mirat, însă plăcut surprins că presa din
țară mai este interesată de lucrările sale, vechi sau noi. Ironic, vede în preocuparea câtorva
reviste pentru activitatea sa drept un semn al apropierii morții. Din fericire, interesul dispare la
fel de repede precum apare și filosoful „își vine în fire”:

53 Eliade, Mircea, Memorii II, București, Editura Humanitas, 1991, p.26

54 Eliade, Mircea, op.cit., p.30

46
 M-am bucurat că am primit scrisoarea ta cu o zi înainte de plecarea noastră spre
Europa (...) Mă bucur că ți-a plăcut ce-am mai scris în ultima vreme. Mă bucur, mai ales, că
vei publica (sper, curând de tot) un volum de poeme (...) Vei primi curând de la Paris, pe
adresa ziarului la care colaborezi, o lungă povestire: Pe strada Mântuleasa...55

Gyr îi răspunde la 15 iulie 1968, mulțumindu-i pentru volumul de Amintiri și

mărturisindu-i că retrospectivele din tom i-au trezit nostalgii ale timpurilor îndepărtate. Fără a
aminti direct contextul, în care Eliade începuse să scrie romanul, poetul se oprește la romanul
Nuntă-n cer: „Am rămas multă vreme, în mâini cu această ultimă carte – purtând și ea o
dedicație caldă – tulburat la gândul că fusesem cândva unul dintre primii auditori ai paginilor
scrise (...) în liniștea unui turn.”56

Ceea ce amintește „umbrit” Gyr în epistolă, referindu-se la „turn”, este faptul că

Eliade începuse să scrie romanul în lagărul de la Miercurea-Ciuc, retrăgându-se într-o cămăruță
înghețată, care se eliberase întrucât cel încarcerat acolo se îmbolnăvise de tuberculoză; Gyr se
număra printre primii care ascultaseră fragmente din roman:

...am găsit la ultimul etaj o odăiță nelocuită, în care dormise până de curând unul
din deținuți (...) m-am apucat de scris chiar în noaptea aceea, la o lampă fumegândă de gaz.
Treptat, lagărul amuțea; nu se mai auzeau decât sentinelele patrulând dincolo de sârma
ghimpată...57

Gyr îi este recunoscător pentru volumul de Amintiri trimis, dezvăluindu-i acestuia de

intenția sa de a-și redacta, la rându-i, un tom de memorii, reluând ideea editării unei culegeri de
poezii: „Am predat Editurii pentru literatură un volum de poeme-selecție din cărți anterioare, la
care am adăugat două cicluri noi, prezentându-mă în altă ipostază lirică, rod al unei maturități
sufletești și intelectuale.” Gyr nu a mai apucat a-și vedea vreun volum tipărit, ultimul an al
publicării sale fiind 1944.

Ideea reapariției sale în planul editorial este reluată într-o scrisoare din 16 decembrie
1968, în care Gyr pare exuberant, încântat că are manuscrise pline de amintiri și de eseuri,
precum și un tom depus deja la editura de stat, deși o umbră de îndoială planează: „Atât masivul

55 Din corespondența lui Radu Gyr în Atitudini, nr. 17, iunie 2011
56 Scrisorile lui Radu Gyr către Mircea Eliade în Adevărul literar și artistic, nr.41, 5 decembrie 2000
57 Eliade, Mircea, op.cit., p.32

47
volum predat editurii de stat, cât și apariția mea în presa internă vor mai suferi însă oarecare
zăbavă. Pentru mulți dintre colegii mei de condei parcă aș fi încă un poet maudit”58. Îi trimite
amicului său patru poeme, dedicate acestuia: Țapul sălbatic, Tristețe cosmică, Galaxii și Muzeu.
După eliberarea din pușcărie, Gyr a rămas circumspect, atent la cei din jurul său, marcat încă de
consecințele difuzării orale a poeziilor sale. Era din ce în ce mai solitar, mai meditativ. Nu
îndrăznea să-și manifeste deschis amărăciunea de a nu se mai întoarce în adevărata viață literară,
ba chiar aborda o atitudine fals-optimistă vorbind amar-ironic despre destinul poeziilor sale.Ba,
mai mult. Lui Virgil Ierunca îi apare în acea vreme un volum, Histoire des Literatures, cu un
capitol dedicat literaturii române. Autorului i s-a reproșat că a omis să introducă o serie de
scriitori considerați de valoare: Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, în timp ce îi apreciase (se pare,
nepermis de mult) pe Nichifor Crainic, Nicolae Davidescu, Niculae I. Herescu, Alexandru
Gregorian ș.a., considerați ostili regimului socialist. Aflând de scandalul iscat din presă, Gyr nu
știa dacă numele său apărea în volumul lui Ierunca și trăiește groaza de a nu fi arestat din nou și,
în același timp, deziluzia de a nu-și vedea numele printre scriitori de seamă ai culturii noastre.
Trecuseră deja cincisprezece ani de când nu-și văzuse numele pe coperta vreunui volum.

În scrisoarea din 8 ianuarie 1969, Eliade îi mulțumește pentru poeziile dedicate lui și se
arată nerăbdător a parcurge întregul volum, anunțându-l de apariția cărților sale, The Guest și
Mythes and Symbols: Studies în honor of Mircea Eliade, la Chicago. „Colaborează cei mai
importanți istorici ai religiilor și orientaliști, dar și filosofi (Paul Ricœur) și scriitori (E. Jünger,
Cioran etc.). Voi trimite cărțile la Biblioteca Academiei.”59

Gyr îi scrie pentru ultima dată lui Eliade pe 11 martie 1969, dezvălunidu-i faptul că a
fost grav bolnav, îl anunță de publicarea unei ediții Baudelaire, cu numeroase traduceri (printre
acestea, regâsindu-se și numele lui Eliade). Îi povesteșe de retragerea unei antologii a lui Nicolae
Manolescu, Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, apărută în 1968 (motivul
era includerea unor nume de scriitori considerați simpatizanți legionari sau plecați din țară).
„Obiectiv vorbind, zisa antologie a fost, de la început, greșit concepută, atât ca poziții estetice,
cât și ca criterii de selecționare a poeților în materialul inclus”60, iar în legătură cu apariția sa în
volum, Gyr precizează că existau doar „extrase periferice și nereprezentative”. În finalul
epistolei, Gyr îi face urările cuvenite pentru apropiata sărbătoare a Paștelui.

58 Scrisorile lui Radu Gyr către Mircea Eliade în Adevărul literar și artistic, nr.41, 5 decembrie 2000
59 Din corespondența lui Radu Gyr..., p. 27
60 Scrisorile lui Radu Gyr către Mircea Eliade în Adevărul literar și artistic, nr.41, 5 decembrie 2000

48
 Din 29 august 1939, s-a păstrat o scrisoare a lui Nichifor Crainic adresată lui Gyr, din
perioada colaborării acestuia la Gândirea. Crainic îi mărturisește că s-a întors în țară și pregătește
numărul din octombrie al revistei. Își manifestă bucuria pentru faptul că Gyr reușise o
„escapadă” la Bușteni. „Ție poeziile îți curg din mânecă. Alege din maldăr ceea ce crezi pentru
Gândirea și treci pe la mine în oricare după-amiază vrei din săptămâna aceasta. Eu sunt în fiecare
zi la redacție.”61

Revista Literatorul din 1992 scoate la iveală o serie scrisori, corespondență dintre Gyr și
profesorul său, C. D. Fortunescu, „admirabil profesor de limba franceză,cărturar erudit și
animator al vieții culturale craiovene, devenit venerat prieten mai târziu, în anii mei de tânăr
discipol în învățământ.”62

La 17 octombrie 1933, Gyr (devenise deja asistentul profesorului Dragomirescu) îi

adresează o epistolă în care își exprima profunda durere pricinuită de dispariția bunului său
prieten, Milcu, tristețea că a aflat târziu de eveniment, precum și îngrijorarea cu privire la
problemele materiale ale familiei acestuia: „Sunt prăbușit sub durerea vie pe care mi-a pricinuit-o
moartea dragului și neuitatului meu prieten, Milcu.” Se gândește chiar să scrie o poezie, Pe
mormântul lui Milcu, pe care s-o trimită la Arhivele Olteniei. Își amintește de colaborarea lor, de
piesa Căciulița roție și de Floarea de Sânzien, sperând că poemul va vedea lumina tiparului,
cândva, la vreo editură; aceeași speranță o are și în legătură cu trei lucrări, care existau,
deocamdată, în manuscrise.

În 1936, la 23 februarie, în scrisoarea trimisă (răspuns la o epistolă a profesorului) apar

aceleași teme legate de literatură: Gyr este încântat de Arhivele Olteniei și intenționează să
redacteze un articol laudativ în Universul literar. În privința conferinței pe care urma să o susțină
la Craiova, îi solicită profesorului să-i modifice titlul, Boemă și Poezie părându-i-se mai adecvat
conținutului.

Tot în 1936, la 12 octombrie, Gyr redactează o epistolă impresionantă, în care

realizează un portret sensibil al fostului profesor. Îi mulțumește pentru articolul apreciativ din
Arhivele Olteniei referitor la volumul său de poezii (nu specifică însă la care tom se referă).

După un an, la 22 octombrie 1937, Gyr îi este recunoscător lui Fortunescu pentru
convocarea la onferința din Craiova, aducând câteva precizări referitoare la subiectul propus: În
privința subiectului, rămâne să vă hotărâți d-voastră; vă țin la dispoziție două subiecte: 1) O

61 Din corespondența lui Radu Gyr..., p. 27

62 Gyr, Radu, Calendarul..., p.35

49
viață de erou și 2) Baladă și eroism63. Cea de-a doua conferință apare în aprilie 1938 în revista
Gândirea.

Scrisoarea din 14 ianuarie 1938 ne aduce în fața ochilor un Gyr întristat de decesul
socrului său, regretând că nu a reușit să-i expedieze la timp Căciulița roșie. Profesorul îi
răspunde la 9 martie, atenția sa fiind îndreptată către apariția poemului Floarea de Sânzien în
Arhivele Olteniei. În 20 ianuarie 1940, Gyr îi prezintă date despre deplasarea în Ardeal cu revista
Gândirea. Fortunescu îi răspunde la 5 februarie 1940, scrisoare în care îi vorbește despre
șezătoarea Uniunii Scriitorilor Olteni (în martie, 1936, câțiva scriitori olteni au pus bazele unui
cerc al oamenilor de litere la Craiova, din care putea face parte oricine dovedea faptul că
participase cu lucrări literare în publicațiile vremii; scopul declarat era acela de a spori activitatea
culturală în zona Olteniei) din 17 februarie, eveniment ce se bucura de participarea lui Ion Pillat,
Ion Minulescu, Vasile Voiculescu.

Principalele teme de corespondență au fost, bineînțeles, din sfera literară. Gyr a fost,
începând cu 1963, conștient de faptul că Securitatea urmărea conținutul epistolelor, drept pentru
care orice abatere de la banalități, formule consacrate, chestiuni legate de literatură, întrebări
despre familie sau urările tradiționale cu ocazia sărbătorilor trebuia evitată:

Acum, în acest crepuscul al vieții mele, trăiesc anotimpul umbrelor. Din

adolescența mea craioveană se ridică imagini tulburătoare: ulițe, case, alei cu castani,
încântătorul parc al orașului se întretaie cu lungul cortegiu al umbrelor de atunci, figuri de
profesori, prieteni ai mei sau ai casei părintești, actori, scriitori tineri și vârstnici. Toate și
toți plutesc pe undele unei calde duioșii, îmi luminează sufeltul, o vreme, ca să se piardă,
apoi, în ceața înlăcrimată a depărtării... E anotimpul umbrelor, în care mă cufund ca-ntr-o
muzică dulce, nespus de dulce, ori ca-n adâncul unui lac din basmele de odinioară, cu
fermecate castele adormite sub nuferi și trestii...64

63 Radu Gyr în scrisori în Literatorul, nr. 16-17, 1992

64 Gyr, Radu, Calendarul..., p.54

50
II. Opera poetică a lui Radu Gyr

Lirica lui Radu Gyr este diversă și a întregistrat, de-a lungul timpului, diferite influențe
literare, estetice. De la primul său poem dramatic În munți, apărut în revista Liceului Carol I din
Craiova, sub impresia puternică a entuziasmului patriotic (înfățișa un episod într-un singur act ,
având ca temă năvălirea tătarilor în Moldova), poetul debutează peste cinci ani, în 1924, la
Editura Flamura cu volumul Linști de schituri, volum marcat de influența cercului literar al
Elenei Farago, care îl ghidase spre lectura lui Verlaine, Maeterlinck, Jammes, Gregh sau spre
aprofundarea operelor lirice ale marilor creatori români. Volumul îi apare cu o oarecare ,,grabă”,
în ideea în care tânărul poet nu reușise a-și fi însușit cu destulă maturitate literară profunzimea
operelor ce-i fuseseră recomandate. Mai târziu, Gyr va renunța la majoritatea poeziilor incluse în
volum, păstrând doar câteva (Melodie simplă, Heidelbergul de altădată, Domnișoara Lisetta).
Plânge Strâmbă-Lemne apare în 1927, la Flamura, Craiova, volum inspirat de grupurile
craiovene Năzuința și Flamura și de mișcarea ,,regionalismului cultural” a lui Simion Mehedinți,
un neotradiționalism ale cărui principii au fost prezentate în primul număr al Năzuinței.
Redactate aproape în același timp, poeziile din Cerbul de lumină apar în 1928, la Casa
Școalelor, la București, creații caracterizate de o mai intensă și directă manifestare a eului liric,
iar în primul din cele patru cicluri ale volumui, poetul trasează principiile grupului artistic din
care făcea parte.
Cununi uscate, din 1938 (Cartea Românească, București) cuprinde poeziile unui deceniu,
1928-1938 și este volumul în care ne întâlnim cu un poet al florilor, cu o poezie erotică, cu
influențe minulesciene, dar și cu experiența carcerală și arta poetică.
Corabia cu tufănici apare în 1939 în Universul literar, un poem dramatic considerat chiar
de către poet o ,,comedie vegetală”, o feerie cu luceferi și flori, volum ce nu trezește efectele
estetice la care se aștepta creatorul. Apoi, în 1942, la Gorjan, Craiova, apare Poeme de răsboiu,
ce includea creații ale ,,soldatului” Gyr, ajuns pe frontul din Răsărit, în stepa ucraineană, poezii
ale unei experiențe unice, la limită.
Cu Balade, apărut tot la Gorjan în 1943, Gyr se alinia tendinței din epocă de a readuce în
atenția receptorilor specia în lirica românească. Preocuparea autorului este vizibilă, având în
vedere aplecarea acestuia asupra eposului iugoslav sau albanez, idei ilustrate și în eseurile
Baladă și eroism (1938) și Balada și sufletul național (1942). Volumul include și opere lirice, și

51
portretizări ale unor personalități istorice sau ale unor tipuri umane specifice poporului român
(dacul, ctitorul, moțul). Baladele sunt construite având ca fundament folclorul românesc, cu o
construcție aparte, în care epicul alternează cu liricul, delicatețea, cu pasiunea.
Poeziile legionare ale acestei perioade nu au fost incluse în vreun volum al epocii, ele
apărând doar în publicațiile de extremă dreapta ale vremii: Buna-Vestire (este cea în care poetul a
avut cele mai multe publicații) și Falanga.
Perioada de detenție a lui Gyr nu a reprezentat o întrerupere a inspirației lirice, căci în cei
douăzeci de ani de temniță acesta a continuat să scrie, iar după 1989 poeziile sale au fost
publicate la editurile Marineasa sau Vremea.
Sângele temniței (1992) reprezintă o amplificare creatoare a poemelor scrise în lagăr din
1940, o dovadă lirică a experiențelor dramatice, a suferinței, o estetică ce amintește de ce a
,,urâtului” arghezian. Stigmate (1993) include poezii concepute la ieșirea din închisoare, însă, în
continuare, într-o ,,închisoare” a libertății de exteriorizare și redare a unor idei, sentimente.
,,Stigmatul”, marca, ștampila, semnele suferinței fizice se transformă în fel de a fi, de a exista
sub acest semn.
Anotimpul umbrelor (1993) include rondeluri și sonete, care, deși supuse stricteții formei,
sunt o expresie a libertății inspiraționale, o operă a maturității poetului, un răspuns al creatorului
la sentința nemiloasă a soartei. Ultimele poeme apare în 1994, operă tradiționalistă, în care poetul
readuce în atenția cititorilor timpul și spațiul tinereții, dar și capitularea în fața imanenței
temporale. Finalul nu este mai puțin dramatic față de tragismul drumului parcurs, deși eul liric
se reîntâlnise cu cei apropiați sufletului său, cu spațiile dragi, cu libertatea de a păși pe iarbă sau
de a se plimba printr-o grădină.

1.Contextul literar al epocii interbelice

Pe cât este de necesar a-l înțelege pe Gyr prin opera sa, în mod complementar apare
nevoia de a-l plasa (ca viață și operă) în contextul literar general și de societate. Societatea fiind
un întreg, transformările politice influențează în măsura cea mai convenabilă schematic
identificarea parcursului transformărilor, pe care le cunoaște lumea (desenul politic nu înseamnă
că acționează de sine stătător, ci, chiar mai degrabă, este rezultatul compunerii tendințelor
culturale, tendițe care ajung să se exprime în toate compartimentele cetății).
Vitregia Primului Mare Război sfârșește, nesperat, cu nașterea României mari – un câmp
de întâlnire inedit națiunii române, cu toate straturile sale sociale și cu toate felurile de înțelegere

52
a acestora (elemente eterogene și asincrone, cu pronunțate diferențe de identitate regională și
scop).
Viața literară este un domeniu care reflectă foarte bine prefacerea României, proces în
tandem cu schimbările profunde ale lumii largi.
Pare ușor să se identifice două mari expresii: tradiționalismul și modernismul, (la care se
adaugă o a treia, minoră – avangardismul).

„Tradiționalismul” specific deceniilor trei și patru, cel promovat de Gândirea, este,

potrivit observației pertinente a lui E. Lovinescu, „un sămănătorism sincronizat cu
necesitățile estetice ale momentului”(...), iar după Călinescu: ,,o formă de modernism”.
Contactul unora dintre ,,tradiționaliști” cu sensibilitatea apuseană” sau măcar cu
„procedeele ei stilistice” e ,,tot atât de viu ca și cel al ,,moderniștilor”, constată
mentorul cenaclului Sburătorul. Lucru rar, impetuosul emul nu-l contrazice.
,,Tradiționaliștii – notează autorul Istoriei monumentale – sunt, mai toți, foști
simboliști.65

Diviziunea în aceste curente cu o identificare consacrată este foarte convenabilă prin

simplitate, cu condiția prevenirii că fiecare dintre cei doi termeni este, la rându-i, rezultatul unei
sume-mozaic de creații și personalități aflate într-o tensiune proprie și într-o opoziție cu un
spectru foarte larg. Se asociază cu ușurință completările că tradiționalismul este o prelungire
actualizată a semănătorismului, iar modernismul reprezintă o expresie a efortului intelectual
național de acordare la europenitate, la o actualitate concomitentă cu trendul occidental
(avangardismul fiind văzut ca o insurecție față de ambele). Ambele curente sunt servite de o
pleiadă de scriitori noi (unii, foarte tineri), mulți dintre aceștia cunoscând confirmarea. În
ansamblu, generația numită generic ,,interbelică” va primi mai multe denumiri legate de reperele
cronologice ale apariției crezurilor sau „direcțiilor” sale, ori în funcție de cuvinte-cheie atribuite
reprezentanților săi sau după numele revistelor, ale cenaclurilor.

În Istoria sa, Călinescu i-a analizat pe Arghezi, Maniu, Cotruș, împreună cu

poeții de la Viața Românească (Philippide, Dem. Botez, Al. O. Teodoreanu,
Topârceanu) și cei de la Sburătorul (Camil Baltazar, Celarianu, Claudia Millian etc.)
în capitolul ,,moderniștii”. Aceasta în timp ce la ,,tradiționaliștii” îi aflăm pe Pillat,
Fundoianu, Voronca, Ciurezu, Radu Gyr, Zaharia Stancu etc., iar la ,,ortodoxiștii” îi

65 Micu, Dumitru, Modernismul românesc, București, Editura Minerva, 1984, p.251-252

53
 așeza pe Crainic, Blaga, Voiculescu, Paul Sterian, Șt. I. Nenițescu, Sandu Tudor și
alții.66

Deviza generală a acestei pletore – în viziunea lui Cioran – urma să fie ,,saltul istoric” pe
care primii beneficiari ai României Mari erau somați să-l îndeplinească în virtutea unei obligații
morale față de antecedenți și a îndeplinirii unei probe istorice față de contemporanii europeni.
Producției literare i se invoca o calitate fără precedent, indiferent de expresiile prin care ar fi
realizat aceasta.
În ceea ce privește pe tradiționaliști, acestora li se poate identifica, generic, exprimarea
crezului lor în textele (văzute ca ,,documente programatice”) lui Eliade – Itinerariu spiritual,
apărut în Cuvântul la 6 septembrie 1927 – și ale lui Sorin Pavel, Ion Nestor și Petru Marcu-Balș
– Manifestul Crinului Alb din Gândirea, 1928. Aceste texte sunt, în egală măsură, temeiul de
revendicare al scriitorilor ,,tineri”, corifei ai noului, despre a căror luptă de spirit cu cei ,,bătrâni”
îi oferea lui Călinescu ocazia să-i catalogheze pe proclamații novatori ca fiind ,,tipul mucosus”.
Tinerii artiști, care vor fi influențați de gravitația spirituală în jurul lui Nae Ionescu, vor
vira spre un naționalism de diferite grade; aceia care vor intersecta și mistica ortodoxă vor
constitui nucleul intelectual viitor al Legiunii, pe când ceilalți vor alcătui o ,,dreaptă”
tradiționalistă, centrată pe istorie și folclor, în jurul temeiurilor exprimând ,,sensul tradiției”
apărate de revista lui Nichifor Crainic, Gândirea.

Se respingea (pentru a câta oară?) gestul necugetat al pșoptiștilor de a fi împrumutat

modelul francez în ordinea suprastructurii civilizației românești, iar adepții lor
postbelici sunt și mai condamnați, pentru că aceasta ar anihila autohtonia (înțeleasă însă
în sens strict ortodoxist). Cultura română e intolerant definitiv anexată spiritualității
orientale și orice contact cu Occidentul sancționat ca un act de dezertare și alienare (...)
Nu ideea patriotismului național (...) a conferit substanța conceptului de specificitate în
poezia românească. De-abia acum generația nouă a Gândirii (de fapt, grupul ei
conducător) ar fi găsit adevăratul element pivot al etnicității în artă: ortodoxia.67

Radu Gyr se va afla în primul grup al ,,dreptei”, Criterion, într-un nucleu constituit de
Vulcănescu, Cioran, Eliade și fondatorul grupării, Petru Comarnescu. Această grupare
intelectuală a tinerimii mergea pe direcția spiritualității, fiind denumită de Comarnescu
,,completitudine” sau ,,spirit criterionist” de Eliade. Tot Eliade a considerat gruparea ca fiind un
înaintaș al existențialismului francez, dar și al trăirismului, întrucât intelectualii erau încurajați să

66 Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, București, Editura Eminescu, 1980, p.551
67 Ornea, Zigu, op.cit., pp.135-136

54
coboare în rândul auditorilor, să culeagă impresii, emoții, gânduri. Numele era conceput pentru a
sintetiza ideile sale fundamentale și scopul acesteia: avansarea ideii de criterii și spiritul critic.
Scopul fundamental îl reprezenta scoaterea auditorilor din letargie, modificarea atitudinii față de
o anumită problemă sau idee, schimbarea felului lor de a axista sau de a se raporta la lume.
În mod alternativ, cealaltă parte a ,,tinerilor” se va coagula prin ideile socialiste sau de
„stânga”, desenând punctul de ruptură spre sfârșitul deceniului trei, simultan cu notorietatea
crescătoare a acestor principale curente politice în lume.
Despre moderniști (Hortensia-Papadat Bengescu, I. Barbu, Camil Petrescu, Camil
Baltazar), putem spune că aceștia vor fi evidențiați în revista și cenaclul Sburătorul ale lui E.
Lovinescu, având ca destinație asumată o ,,sincronicitate” cu Occidentul.
Radu Gyr s-a exprimat în mod constant și caustic la adresa moderniștilor, cât și a
formelor avangardiste (însușite de I. Vinea, T. Tzara, Marcel Iancu, V. Brauner, M. H. Maxy,
Ilarie Voronca) prin atacuri radicale ireconciliabile, susținute în presă și conferințe. În schimb,
cea mai consistentă și durabilă opinie a lui Gyr față de opozanții săi literari o reprezintă însă
atitudinea prin operă. Dincolo de un început amprentat de un anumit simbolism provincial
(datorat, fără doar și poate, cercului literar sub al cărui impuls a purces a scrie), poetul Gyr se
consideră și este receptat ca având o orientare tradiționalistă. Gyr a scris în publicații literare
locale, centrale sau de partid: Năzuința, Porunca vremii, Flamura, Ramuri, Suflet românesc,
Datina, Cuvântul, Neamul românesc, Gândirea, Bunavestire, Falanga.

Conflictul permanent dintre ordinea clasică și arbitrarul romantic a generat etapele

succesive și contrastante în literatura universală: tifla și insurecția – romantism,
simboism, avangardism – împotriva armoniei clasice, dar și re-întoarcerile, prin setea
sau nevoia de echilibru și limpezime, la clasicism, la un clasicism al formelor, sub care
se mlădiază rafinamentul, subtilitatea, ideile creatorului modern. În fond, așa zisele
curente ori școli literare și artistice, în ciuda firmelor propuse, se rezumă numai la două
tendințe sau aspecte: echilibrul (clasicism, parnasianism, neo-clasicism) și anarhia
(chiar dacă e, aparent, înnobilată sub etichete ca romantism, simbolism, dadaism,
suprarealism, expansionism, futurism...).68

68 Gyr, Radu, Calendarul meu..., p.44

55
2. Concepția despre poezie a lui Radu Gyr; contribuții critice și arta poetică

Scriu pentru frântura de curcubeu pe care-o port, arzând în inimă. Cred că

duceam – în sânge, sub frunte? - cântecul meu, înainte de-a fi învățat să-l cobor, sărac
și ciuntit, în slovă (...). Veacurile au sănii ciudate care lasă răni lungi în artă. Dar
aceste răni sunt dureroase și adânci numai în structura externă a artei. Excelențele ei
rămân pure în candoarea lor nestrămutată. Numai tehnica îmbătrânește; numai
procedele arhitectonice sunt în veșnică mobilitate și numai mulajul sau tiparele
exterioare prind rugină și se deformează. Substanța, care vine din infinit, dăinuiește,
apolinică și permanentă ca eternitatea (...). Scriu, fiindcă divinitatea apolinică a
scuturat o creangă de paradiziac și peste umărul meu.69

Ideile despre poezie și despre misiunea creatorului liric sunt prezentate de către Radu
Gyr, pentru întâia oară, în revista Flamura într-o serie de articole apărute între 1925-1927 în
cadrul rubricilor Notițe și însemnări și Reviste românești. Debutul la această revistă are loc după
ce poetului îi apăruse deja primul volum de versuri, prin care primește recunoașterea poetică,
Liniști de schituri, în 1924. Cu alte cuvinte, Gyr avusese deja oportunitatea confruntării cu ceea
ce reprezenta receptarea: cititori sau critici. Drept pentru care, chiar din primul său articol,
Lumea de la Eși sau Vax x OO.Hazlie coincidență din februarie și încheindu-și colaborarea cu
Mihail Drumeș: Capcana – Edit. Flamura, Craiova, 1927, Gyr își va exprima, fără rețineri sau
false pudori, concepția despre lirică, despre rolul poeziei în contextul istorico-literar, semnând
recenzii, polemici, pamflete literare, dar și poezii, uneori folosindu-se de celebrul pseudonim,
Ioachim Pușcașul.
Ținând cont de specificul revistei, de caracterul său tradiționalist și, cum va constata Gyr,
regionalist la modul demonstrativ, în articolele sale accentul va cădea, cu predilecție, pe
combaterea vehementă a tendințelor moderniste din poezia autohtonă. Tradiționalismul autentic,
de tip nou, este considerat de către gazetar ca fiind în strânsă legătură cu ideile, cu forma
abordate de clasicismul de tip ,,vechi” și autorul articolelor nu uită să-i amintească pe cei
considerați de către el drept cei mai valoroși în realizarea acestei conexiuni: Ion Pillat, Cezar
Petrescu, Adrian Maniu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Marcel
Romanescu, Gib. I. Mihăescu ș.a. Opinia sa este fermă, clar exprimată în cele două rubrici:
respingerea avangardismului pur și identificarea elementelor naționale în operele asupra cărora
se va îndrepta cu un ochi critic Gyr. Cu alte cuvinte, poetul-gazetar va înclina spre o
„modernizare” a tradiționalului, spre o ,,dezanchilozare” a artei. În Arghezi, în Voiculescu sau în

69 Durnea, Victor, De ce scrieți? Anchete literare din anii '30, București, Editura Polirom, 1998, p.157

56
Pillat, Gyr surprinde un tradiționalism de esență pură, însă care a reușit, datorită unor spirite
energice, inspirate și inspirante, să ridice acest tip de poezie la un alt nivel.
În aparițiile sale, Gyr va ironiza sclavia rutinei sămănătoriste a lui Iorga (căruia îi critică
aplecarea exclusivă spre etnic, spre bucolic, spre idealizarea vieții rurale) sau a lui Volbură
Poiană, pe care îl studiază plecând chiar de la premisa că este un poet fără niciun fel de valoare
lirică, de forță expresivă, pe care îl vede în articolul Volbură Poiană – Cosașii zbuciumându-se
între anchilozare și tradiționalism. De asemenea, gazetarul combate aprecierile lui Iorga la adresa
lui Volbură, deoarece acesta ridica în slăvi tușa accentuat sămănătoristă a liricii acestuia.

...producția neosămănătoriștilor postbelici (...) e asemenea unei păduri cu

,,vreascuri lirice”. Într-adevăr, ce ne mai poate spune ,,poezia” unor Volbură Poiană,
Const. Asimini, Șt. Bălcești, G. Rotică (...)? Aduce ea măcar o câtime de
reprezentativitate într-un deceniu când sensibilitatea tradițională a căpătat glas prin
poeți cu totul remarcabili?70

Tot în Flamura, în articolul Tot d-l Eug. Lovinescu, Ioachim Pușcașul continuă să arunce
săgeți contra ideilor moderniste ale criticului literar, considerând lirica modernistă ca fiind
extravagantă, fantasmagorică, adresându-se inconștientului, mai degrabă, decât lucidității sau
unei sensibilități a spiritului. ,,D-sa declară că se simte ca la dânsul acasă în mediul poeziei
trăznite și că o absoarbe prin toți porii inconștientului. Admitem numai cuvântul inconștient.”71

Macedonski, Densușianu, Lovinescu spuseseră, pur și simplu, că era timpul

să fie explorate literar și alte medii decât cel rural, să fie exprimate și alte stări de
conștiință decât cele eternizate de scriitorii români consacrați (...), să se creeze noi
tipuri de metafore, să se opereze cu noi mijloace stilistice și prozodice (...) Caracterul
,,modern” sau ,,tradițional”, considerate în sine, nu includ și nici nu exclud,
valoarea.72

Și Ioachim Pușcașul reușește să aprecieze valoarea poetică analizând o poezie a lui Blaga
apărută în revista Gândirea, Somn (poezie modernistă, cu inovații stilistice și în privința
structurării), considerând-o o creație reușită, frumoasă, de necomparat cu bizareriile citite până în
acel moment.

70 Ornea, Zigu, op.cit., p.553

71 Pușcașul, Ioachim, Tot d-l Eug. Lovinescu, în Flamura, rubrica Reviste Românești, Craiova, anul IV, nr.2-3, feb.-
mart. 1926
72 Micu, Dumitru, op.cit., p.76

57
 Radu Gyr va continua, între 1936-1941, să-și manifeste și să-și exprime interesul față de
evoluția liricii românești, despre rolul creatorului de versuri, într-o seamă de articole din presa de
dreapta a epocii: Porunca vremii, Iconar, Falanga, Decembrie, Sfarmă-Piatră, Vestitorii etc.
Porunca vremii, condusă de Ilie Rădulescu (farmacist) și Nichifor Crainic (teolog),
considerat de aceștia ,,săptămânal de luptă cetățenească”, a fost apreciată în acea vreme ca având
simpatii legionare, deși inițiatorii acesteia i-au susținut în permanență caracterul naționalist,
scopul declarat fiind acela al promovării culturii românești și a patriotismului. Rubricile la care a
activat Gyr au fost Discuții și divulgări și Cronica literară din aprilie până în septembrie, 1937,
semnând un total de douăsprezece articole.
În 6 aprilie 1937, apare Scurt bilanț al unei anarhii de import, articol în care Gyr își
exprimă nu numai dezacordul cu privire la ,,exhibiționismul literar”, ci și revolta față de acea
parte a criticii literare, considerate susținătoare a ,,tradiționalismului”, dar care-și însușise tactica
privirii din umbră, fără o exprimare fățișă a unei atitudini pro sau contra modernității lirice:
,,adoptase tactica prudenței și a formulelor galante de virtuoasă eschivare, în dosul cărora
sentimente pudrate pendulau între echivoc și scuză complimentară.”73
Articolul de fond din iunie, Douăsprezece poezii de dragoste și unduire, aduce aceleași
critici vehemente la adresa liricii moderne, condamnă cu severitate și ironie decăderea artistică a
versului românesc. Moderniștii sunt văzuți ca ,,sinucigași”, ,,nefericiți maeștri”, sortiți de la bun
început pieirii pe plan cultural. ,,Nu e sortită pentru viață decât poezia în care cântă un destin sau
un suflet adânc. Destinul unui neam cu ecouri și răsfrângeri din neliniștile, mareele și luceferii
săi.”74 Este clară aluzia gazetarului la poezia lui Eminescu, pe care o consideră semnificativă,
vitală pentru a exprima o soartă națională. Un alt punct al articolului vizează lirica de dragoste,
aproape inexistentă sau slab reprezentată în epocă și, deși un tânăr reprezentant al poeziei
românești, N. Crevedia (colegi, de altfel, în cadrul redacției) pare a fi fost pe placul gazetarului,
întrezărind în acesta un deja ,,ilustru” creator de poezie erotică: ,,Cneaz rustic, scăldat în apele de
chihlimbar ale tarlalelor muntene (...) poetul bulgărilor de stele (...) versul lui Crevedia crește
luceferi, lângă frunți de floarea-soarelui și valuri albastre de in.”75
În 10 aprilie 1938, apare Geneza curentelor de avangardă, articol în care Gyr aduce în
discuție tema curentelor literare, considerând avngardismul ca fiind doar o tendință temporară.
Critica literară era văzută ca ancorată viguros în ,,eroarea de a considera ca geneză a curentelor

73 Gyr, Radu, Scurt bilanț al unei anarhii de import, în Porunca vremii, anul VI, nr. 711, 10 apr.1937
74 Idem, Douăsprezece poezii de dragoste și unduire, în Porunca vremii, anul VI, nr.770, 18 iun.1937
75 Ibidem

58
de avangardă înseși marile revoluții lirice, răspântiile de reîmprospătare ale poeziei.”76 Consideră
ca fiind falsă și neavenită opinia criticilor care vedeau la baza avangardismului, atât
romantismul, cât și simbolismul.
O serie de cinci articole, reunite sub titulatura Consecințele invaziei anarhice în
literatură, apare la rubrica Discuții și divulgări. O primă expunere scrisă, Sexualism în poezie și
roman, tratează avangardismul ca fiind un haos din punct de vedere literar, un fenomen trecător,
,,la modă”, am putea spune, o tendință ce respinge ideea de național. Sunt criticați dur, într-un stil
aparte, acid, Geo Bogza, Ion Călugăru, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi pentru a
fi optat pentru o lirică înclinată spre vulgar, indecent, spre un sexualism bolnăvicios, dar și
prozatorii F. Aderca, M. Sebastian, H. Bonciu: ,,dispoziția spre trivial și sensualitate, de pildă,
anarhie în sintaxă și forma poeziei sau negativismul unor atitudini pretins critice, nu sunt altceva
decât urme uitate de invazia extremismului literar.”77
În Anarhizarea lexicului și gramaticii în poezie, Gyr adaugă criticii sale și ermetismul,
considerat unul dintre vinovații pierderii, alterării versului românesc. În demonstrația sa,
gazetarul apelează la nume consacrate, care, prin forța lor creatoare, reușiseră să învioreze
poezia, să suscite interesul și aprecierea unanimă, atât ale cititorilor, cât și ale criticii literare
(Dante, La Fontaine, Baudelaire, Eminescu): ,,Marii creatori au deschis vocabularul poetic spre
evoluție și desăvârșire, dar nu l-au ulcerat inutil cu anarhisme (...). Anarhizarea limbii și
gramaticii sunt derivate ale inadaptabilității scriitorului (...) la elementele structurale ale limbii în
care e constrâns să scrie.”78
Misiunea scriitorului azi este articolul din 23 iunie care marchează încă o dată poziția lui
Gyr față de rolul decisiv pe care îl joacă promovarea formelor de cultură și de civilizație
specifice unui popor, evidențierea în artă a atitudinilor, comportamentelor, tradițiilor, trăsăturilor
mentale ale românilor. Pentru a-și reliefa atitudinea, îi invocă pe Eminescu, Creangă, Coșbuc,
scriitori ce se mulează desăvârșit din punct de vedere literar pe soarta noastră istorică, dar și pe
spiritualitatea ancestrală.
Evoluție și ,,revoluție” în poezie susține, adeseori metaforic, superioritatea echilibrului și
a armoniei clasicismului, unicul capabil să dăinuie în timp și unicul cu un fundament stabil, de
neclintit, comparând lirica avangardiștilor I. Voronca, V. Brauner cu cea a lui Baudelaire.

Adevărata artă crește, își desfășoară traiectoria ei de lumină și se desface în

jerbii tot mai înalte, în baza unui proces de evoluție și nu de insurecții voite de

76 Gyr, Radu, Geneza curentelor de avangardă, în Porunca vremii, anul VI, nr.716, 16 apr. 1937
77 Idem, Sexualism în poezie și roman, în Porunca vremii, anul VI, nr.728, 29 apr. 1937
78 Idem, Anarhizarea lexicului și gramaticii în poezie, în Porunca vemii, anul VI, nr.749, 26 mai 1937

59
 anarhisme sterpe. Tot ce nu este etapă spontană, de evoluție creatoare, ci numai
artificiu, contrafacere, falsificare sau abatere din cusul marelui fluviu de aur e sortit
spulberării între cele patru vânturi.79

Simple comentarii despre procesul evolutiv al expresiei în poezie reliefează ideea că opera
de artă reprezintă un proces de dezvoltare, de transformare, o metamorfozare de acumulări
treptate, etapizate, obiective și subiective, și nu o mișcare de insurecție. Astfel, lirica franceză a
traversat gradat mai multe episoade, de la Corneille, la La Fontaine, la Baudelaire, apoi la Valéry.
Același proces evolutiv al formei poetice este remarcat și în literaturile engleză, italiană,
germană. Cu alte cuvinte, nici literatura română nu ar trebui să ignore necesitatea parcurgerii
unor stadii necesare unei evoluții sănătoase, naturale, și nicidecum forțate prin schimbarea
fundamentală a valorilor.
În Revoluționarii expresiei lirice, Gyr își exprimă iar delimitarea netă de avangardism,
care, susține gazetarul, nu și-ar propune decât să schimbe abrupt construcția lirică, manifestarea
ideilor poetice, care, susține Gyr, se realiza ,,prin simpla luxare a marilor legi estetice.”80
În interviul acordat de Gyr în Porunca vremii, intitulat Cu d. Radu Gyr despre bătălia
literară și multe altele, dar și în articolul din Buna Vestire, De vorbă cu d. Radu Gyr despre
invazia iudaică în spiritualitatea și literatura română, gazetarul își continuă atacul asupra
modernismului, luând apărarea fostului său profesor, Mihail Dragomirescu, acuzat că n-ar fi apt a
percepe frumosul în arta modernă sau că ar fi cutezat a-și exprima puncte de vedere pertinente în
domeniul esteticii. De asemenea, îi condamnă pe creatorii evrei, aceștia fiind culpabili de
,,negarea și dislocarea valorilor întronate în artă sau cultură prin introducerea dezmățului și
patologicului ca elemente literare și artistice.”81
Articolul Aron Cotruș: Țară – poem apare tot în Porunca vremii în cadrul rubricii
Cronica literară și gazetarul prin intermediul poeziei lui Cotruș, evidențiază părerea sa cu privire
la menirea creatorului de poezie. Analiza sa urmează aspecte ce țin, mai mult, de aspecte etnice,
și nu estetice, întrucât aceasta evidențiază trăsături specifice românilor, Gyr apreciind reliefarea
sentimentului cultural național. Poetul trebuie să rămână un misionar antrenat de visuri, de
idealuri, tonul său – mesianic.

Că este alta în prezent, misiunea poetului decât aceea de a privi pe ferestruica lui
opacă, din turn, egocentric, chinuit numai de trăirea psihologicului propriu, rezolvându-

79 Idem, Evoluție și ,,revoluție” în poezie, în Porunca vremii, anul VI, nr.805, 23 iulie 1937
80 Idem, ,,Revoluționarii” expresiei lirice, în Porunca vremii, anul VI, nr. 814, 3 august 1937
81 Cu d. Radu Gyr despre bătălia literară și multe altele, în Porunca vremii, anul VI, nr.730, 6 mai 1937

60
 se, în scrisul său numai pe sine, introspectându-se liric, refugiat, orgolios, ca un senior
de ceașcă în porțelanurile ieftine ale unui hermetism standardizat (...) Și, după cum
Lucian Blaga în ultimu-i poet dramatic ,,Avram Iancu” - greu de fulgere și ceracăne
verzi – aprinsese simbolul viteaz al acelui căpitan de suflete și vifor românesc de azi,
Aron Cotruș cântă acum la rândul său, brațele de piatră ale Țării verzi.”82

Misiunea poetului, menirea acestuia, concepția sa despre lume, viață și artă sunt conturate
artistic de către Radu Gyr într-o serie de arte poetice existente în volumele sale de poezii,
creatorul pornind de la ideea fundamentală că viața e făcută din poezie și poezia este o oglindă a
vieții. De asemenea, esențial pentru Gyr este nu numai ceea ce exprimi, conținutul, ci și modul în
care reușești să redai prin cuvinte o atitudine, o idee, o simțire, precum și caracterul național al
unei creații lirice.

Poetul nu mai poate rămâne, ca până acum, excentric idealurilor și

imperativelor etnice. Destul a hibernat prin claustrăți. De-ajuns s-a înzăpezit în
hermetisme. Sfoegit, uscat, egoist, cântându-se numai pe sine, fragmentele sale
sufletești, el apare ca un azvârlit dincolo de zidurile marilor prefaceri și zbateri sociale
și naționale. Publicul nu-l mai vrea astfel. Este sătul de-o poezie de turn de fildeș, în
care nu clocotește nimic din lava gâlgâitoare a marelui suflet colectiv. Poezia de azi va
trebui să fie românească. Românească nu prin decorativ, cadru extern și inutile
idealizări semănătoriste, dar prin clocotul ei subteran.83

În volumul din 1924, Liniști de schituri, Gyr nu include nicio artă poetică, însă din cel de-
al doilea volum, Plânge Strâmbă-Lemne, poetul pare atras de această temă, a rolului creatorului
de versuri, întrucât inserează în ciclul Poetul trei poeme revelatoare în acest sens: Dacul,
Jupânul, Guzlarul.
Volumul din 1928, Cerbul de lumină84, cuprinde două arte poetice: Eu, meșterul... și Don
Quichotte. În Eu, meșterul..., Gyr caută să explice, prin exemplul personal, misiunea artistului și,
într-un sens mai larg, a omului spiritual (artistul, spre deosebire de individul spiritual fiin
dominat de actul facerii, al expresiei, al reprezentării).
Crezul său caută să fie cât mai convingător în a fi împărtășit, întrucât se folosește pe sine
(și nu o poziționare abstractă), însă, în același timp, acest ,,sine” se dezvăluie în demonstrație
capabil de a fi extrapolat oricărui artist.

82 Gyr, Radu, Aron Cotruș: Țară – poem, în Porunca vremii, anul VI, nr.724, 25 apr. 1937
83 Durnea, Victor, op.cit., p.157
84 Gyr, Radu, Liniști de schituri. Cerbul de lumină, București, Editura Vremea, 2000

61
 Poezia vorbește despre cele două feluri ale sinelui, descoperite a fi antitetice: sinele egotic
(proprietate a ființei) care, prin parcursul experienței sale, ajunge a fi un sine absolut(purificat, o
proprietate a conștiinței).
Sinele egotic (ființial) este simbolizat de către lutul omenesc; eul liric continuă să fie
reprezentat în text prin natura sa posesivă: să-mi ridic mie mănăstire, icoana mea, sfinții mei,
suită mie, turnul meu, jertfa mea, viața mea. El este redundant și autoreplicator - eu însumi m-
am zidit aramei lui. Ajunge chiar să se numească pe sine Dumnezeu prin: turnul meu (în
lăcașurile religioase, dacă există un singur turn, acolo se află imaginea pantocratorului), turnul
fiind simultan cea mai rezistentă piesă arhitecturală. Bronzul turnului face trimitere la
manufacturarea unui chip cioplit ca reprezentare a unui Dumnezeu al omului primitiv, bronzul
fiind un material mai nobil decât piatra, însă capabil de a fi suspectat de a contraface aurul.
Sinele absolut apare ca rezultatul acțiunii personale (al ființei fabricatoare) curmate de
către intervenția acțiunii divine – trăsnetul fiind simbol al justiției superioare intempestive.
Gyr realizează o exprimare a unui adevăr general, lipsit de concretețea vreunei idei, a
unei teze, a vreunui principiu spiritual individualizat, numit explicit și prin asta, totuși,
fragmentat, limitat. Gyr subliniază că oricare alte imbolduri, valori, credințe se subsumează, în
fapt, sinelui – entitatea în care lucrurile anterioare vin să o definească, neputând să fie mai
valoroase decât însăși persoana (fiind utilizate și nu servite, slujite).
La întâlnirea dintre sinele egotic (indiferent de măreția lucrării sale) și planul divin, apare
acțiunea corecțională a principiului absolut: năruirea operei, cât și a persoanei fabricatoare (homo
faber). Glasul este, firește, identificarea instrumentului de revelație, poetul fiind în ipostaza
receptării supranaturalului. Se observă schimbarea rimei în strofa finală (din îmbrățișată, în
încrucișată), care accentuează importanța mesajului exprimat de către glas, voce: Hei, meștere,
apucă iar mistria / și te zidește înc-odată-n tine! Noua zidire a sinelui absolut nu se poate face
decât prin ruinarea sinelui egotic și numai prin inspirația unei revelații.
Gyr anunță în Don Quichotte reluarea filonului inspirațional tradiționalist prin
identificarea sa cu un cavaler reîntors la lupta sa dintâi. Deși autorul este abia la începutul
tinereții, trimiterea către o luptă ,,veche” este exprimată prin efectele militare ponosite, aparent
disfuncționale, martore ale unui precedent îndepărtat.
Lupta lui Don Quichotte este personificarea tradiției, a unui tezaur străvechi, ajuns în
desuetudine în contemporaneitatea poetului (o poveste fantastică vorbind despre un mit!). Poem
heraldic despre reluarea luptei idealiste: Va da din cap prostimea: Este nebun! și eu/ voi merge
numai suflet și numai vis-nainte.

62
 Priceperea acestei lupte și a exponentului ei este apanajul (în sensul rezonanței
medievale) unui spirit care discerne între judecată istorică, de moment, a vulgului și valorile
aristocratice ale idealului.
În mărturisirea sa de crez, Gyr scrie: Ca Rosinanta nimeni n-o să mai aibă cal/ și nici un
vis, ca mine, să ardă de lumină. Calul este poezia (respectiv mijlocul abil al artistului), iar visul
luminos înseamnă schimbarea la față a celui ce se consideră menit să continue lupta, o scanare de
forță fotonică asupra unui trup muritor. Miracolul (element mitologic, folcloric) este prezent în
versuri, fiind exprimat de mirarea lumească a lui Sancho Panza la vederea luptătorului idealist
(sesizează antiteza dintre trup și spirit): Cum a putut să-ncapă un vis atât de mare/ în trupul ăsta
șubred și slab de Don Quichotte?
Gyr își asumă exercitarea unui idealism, însă nu este un naiv, un orb – personajul cu care
se identifică este conștient de realitate, obiectivizează destinul și starea de transă din dimensiunea
fizică pe care o are „purtătorul de lance spiritual”: Mi-oi năluci, pe urmă, c-am învins toți zmeii,
/că sunt biruitorul întregului pământ. Firește, nu individul este responsabil al victoriei cauzei
binelui, ci persoana se topește în oceanul acțiunii benevolente universale.
Limitele trupești și condiționările istorice de către societate sunt prevestite (ce
presimțire!) de către Gyr. La vârsta crudei tinereți, poetul speră că va servi binele cu fapta și,
ajungând la limanul bătrâneții, cu gândul: acasă cavalerul să moară o să vie,/ cu trupu-ntors la
vatră, dar gândul către zări. (...)/Și voi muri departe de morile de vânt.

Gyr nu citeşte, ca şi eroul său, cărţile autorilor de romane cavalereşti. El ştie ceea ce
Don Quijote nu ştia: că dincolo de elementele osificate ale lumii acesteia, dincolo de
cimitirul istoriei, demonii distrugerii spirituale lucrează neobosiţi. Trăind în această
lume a aparenţelor materiale, Gyr îşi are ca însoţitor lumea cu înţelepciunea ei cu aripi
frînte, lumea cuminte şi supusă legilor care o conduc, dar el ştie că acest tip uman,
reprezentat de Sancho Panza, nu este decît groparul eroului nebun.85

Volumul Stele pentru leagăn86 include o altă artă poetică, Prefață la aceste cântece.
Poetul previne mai degrabă pe confrații săi, decât pe cititori de riscul pe care-l incumbă
săvârșirea operei. Respectiv, nu profesia face artistul (îi oferă atributele meșteșugului), ci simțul
artistic conduce la realizarea trăsăturilor proprii operei. Acest simț (manifestare a eului liric) este
complet legat de grația Atotputernicului. În absența sa, poetul este rudimentar, sterp, purtător al

85 Pr. Calciu, Gheorghe, Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului, în Puncte cardinale, anul X, nr. 8-9/116-117,
august-septembrie 2000, p. 17
86 Gyr, Radu, Cununi uscate. Stele pentru leagăn, București, Editura Vremea, București, 1999

63
unei suferințe ridicole, un ,,neînțeles” (un neexprimat în interior și, cu atât mai mult, un
neexplicitat în exterior): Mi-am făcut din viață călimară/ și-am întins în vânăta-i cerneală/trist
condei de afină amară/ și peniță verde, de cocleală (...)/Doamne, fă minunea: dă-mi cunună/ ca
un zâmbet, mâini de aur pur/ și trimite-mi pe un fir de lună/ un plaivaz cu totul de azur.
În volumul Cununi uscate există o altă mărturisire de ființă și înțelegere artistică,
Întoarcerea lui Don Quijotte. De data aceasta, Gyr folosește pluralul (venim, suntem) utilizat
pentru a arăta topirea persoanei într-o armată revenită la o matrice colectivă.
Servitorii virtuților perene sunt depășiți de contextul istoric dintr-o dublă ipostază: întâia
– ca slujitori ai unor valori vetuste, devenite criptice pentru contemporani; secunda – combatanții
înșiși trăiesc ultimele momente, intrând în pasajul final către decrepitudine, într-o agregare
precară. Grupul este al unor tovarăși învinși, cu resturi de arme, care nu mai au scopul unui uz, ci
reprezintă însemnele biruiților; în plus, propriile piepturi – loc al credinței și declamației – sunt
sparte, devenite duale. Idealul „cavaleresc” este descris ca fiind ajuns o stare de ,,mal”.
Gyr previne breasla, cititorii și lumea că toate elementele enumerate până la momentul
versurilor finale reprezintă atât o înfrângere, cât și o abjurare dacă sunt văzute prin fanta
materială, istorică, prin rațiunile utilitare, de care se servește societatea. În interiorul mitului însă,
al misticului și al punctului omega, slujitorii înfrățiți prin har capătă vedenia acelui Ștefan
lapidat. Poetul folosește semnele cauzate de crezurile spirituale și de judecată profană a lumii,
comparându-le cu niște stigmate: ...ultimele frunți întârziate/ se sting – medalii vechi – pe frunți
și glezne.
Față de această judecată, Gyr își exprimă doar temerea ca semnele-martor să nu dispară,
nicidecum ca ele să fie amnistiate trivial prin uitarea lumii.
În Ultimele poeme87, Am înfruntat poteca este poezia în care Gyr își explică parcursul
sinuos al devenirii atât ca poet, cât și ca persoană. Lucrarea poate reprezenta o surpriză pentru cei
care o citesc și află că poetul trăieste sentimentul unei stări surprinzătoare. Văzută prin cheia
mistică, cuvântul-surpriză își pierde înțelesul său (însuși Isus – ca om – traversează momentul
culminant printr-o deznădejde acuzatoare, nu este loc de mirare în atitudinea paradoxală a unui
om ajuns la capătul vieții...).
Arta lui Gyr este, în acest caz, sinceră înainte de a fi filosofică. Omul-creator trebuie să
spună adevărul, invitându-l pe cititor la un final deschis.
Poetul își încadrează viața și opera (cu tot cu semnificațiile și avatarurile lor) în două mari
conținuturi, devenite două mari trasee, două mari experiențe (prin crâncene prăpăstii să-ncerc

87 Gyr, Radu, Ultimele poeme, București, Editura Vremea, 1994

64
nou drum pieziș). Niciuna dintre ele nu a confirmat năzuința creaturii spirituale. Piscul de stâncă
al eului liric este apexul de cunoaștere și, simultan, o sumă biologică, dar, din păcate, stânca nu
este, tabla de smarald” a inițiaților: Ajuns în vârful care momește îndrăzneții,/ eram doar umbra
trântei cu râpile-n răspăr/ și-n van bătui cu pumnii-n râvnitul pisc al vieții.../Suna a gol, în
stâncă, ascunsul adevăr.

3. Opera lirică apărută antum

Radu Gyr debutează în 1924 cu volumul Liniști de schituri, structurat în nouă cicluri:
Liniști de schituri, Parabole, Primăveri ciudate, Pârguiri văratice, Tradițiile toamnei, Zurgălăii
iernii, Sonete, Poezii de toate zilele, Cea din urmă spovedanie.
Influențat fiind de frecventarea cenaclului Elenei Farago, în acest volum poetul urmează
linia simbolistă prin felul în care reușește să contureze anumite portrete, prin aluzia la anumite
trăiri, emoții care se estompează treptat, prin utilizarea unei metafore sugestive, prin
muzicalitatea versului, prin reliefarea corespondenței dintre natură și sentimente, prin elogiul
adus naturii percepute ca fiind de esență divină.

În iunie 1924 (...) am avut vanitatea (regretată, azi, când exigențele autocritice
mă fac sever față de operele tinereții mele literare) de a-mi vedea tipărit primul meu
volum de versuri Liniști de schituri, culegere ambiguă de poeme strident moderniste și
strofe mai limpezi, mai clasice...Prea tinereasca nerăbdare de-a fi autorul unei cărți
expuse în vitrinele librăriilor nu mi-a fost însă prea aspru sancționată de către critica
literară, care, în genere, mi-a primit bine volumul, chiar cu elogii...88

Temele volumului sunt cele specifice simbolismului, și anume tristețea, claustrarea,

lumea orașului de provincie, a târgului sufocant, ambianța nocivă a citadinului, natura
deprimantă etc. Universul exterior, al naturii se redescoperă, în permanență, în cel interior, al
eului liric. Poetul își clădește toate stările emoționale raportându-se constant la lumea fizică
înconjurătoare, căreia îi rămâne „credincios”.
Prima poezie a volumului, Liniști de schituri, poartă chiar titlul tomului. Spațiul
melancoliei, al apăsării sufletești este schitul, o sihăstrie, simbol al izolării, al apăsării sufletești.
Leit-motivul poeziei este cuvântul durere, ce se repetă, obsesiv, la începutul a trei strofe (durerile
gemute, durerile amuțite, durerile strivite). Puritatea, nevinovăția sunt simbolizate prin adjectivul

88 Gyr, Radu, Calendarul meu..., pp.84-85

65
cromatic albe, în contrast cu întunecimea, cu obscuritatea sugerate de termenii: serile, schituri,
se-ncuie.
Jurmământul sfânt al ascultării, al curățeniei sufletești și trupești, lepădarea de lume
implică o ,,amuțire” veșnică a călugărițelor, ce poartă în suflet și în faptă închinarea în fața și în
numele lui Hristos: Durerile strivite în cărțile de mituri,/ le răstigniți pe-o cruce alături de Iisus.
Al doilea ciclu, Parabole, cuprinde opt poeme. Este creat un spațiu tipic bacovian, cu
angoasele generate de traiul într-un târg de provincie, cu natura dezolantă, apăsătoare: toamna-mi
stoarce gândurile-n teasc, Toamna târgului și-a pus în gând să mă omoare, micile dureri, ca
haimanalele de târg provincial,/ Se îmbulzesc ca să adune/ Bănuții de regrete.
Poezia Flașnetarul este un autoportret în care poetul încearcă să se creioneze, însă în tușe
menite a contura deznădejdea, suferința, spleenul eului liric. Refrenul poemului (Eu sunt un
flașnetar ce cânt tristeții,/ prin mahalalele sărace ale vieții) apare de patru ori, ca o imagine în
oglindă ce persistă în mintea, în conștiința eului liric. Flașnetarii, bătrâni cântăreți ambulanți,
nevoiași, aveau menirea de a înveseli trecătorii, copiii din parcuri. Poetul-interpret este indispus
de lipsa variației, de faptul că este forțat să păstreze același ton, aceeași monotonă melodie: eu cu
aceeași veche canțonetă/ și cu aceleași searbăde motive... Spațiul este același, mahalalele
sărace, iar papagalul flașnetarului extrage aceleași bilețele ce ascund adevărata față a realității,
proorocind însă un final trist. Flașneta este decorul muzical în care are loc actul prevestitor,
flașnetarul nefiind decât instrumentul care acționează împrejurările săvârșirii profeției. Poetul
atinge unul dintre elementele culturale cele mai vechi, profeția, preferând însă să centreze atenția
cititorului asupra intermediarului (flașnetarul) unui act pseudoliturgic. Prin introducerea
motivului visului, se realizează perechea actului premonitoriu, ulterior cedând în fața
iraționalității din a cărei suprafață se vede doar recurența banalului, a trucului (acceptat universal,
cu amuzamnet de către beneficiarii acțiunii).
Egalitatea dintre papagal și vis pare să indice convingerea poetului că dualitatea abisului
irațional (în speță, polimorfic) este doar o iluzie. Mecanismul de o variație limitată, repetitiv, face
o altă pereche cu conținutul divers și totuși stereotip al bilețelelor, care ofertează variante setate
de destin.
În următoarele patru cicluri ale volumului, Gyr sugerează dorința de întreg prin
compunerea ordonată, armonică a părților. Asemănător cu succesiunea anotimpurilor, care se
însumează într-un ciclu de rotație, poetul își mărturisește năzuința spre întregul ființei lirice. Se
poate bănui, cu ușurință, că Gyr nu este îndatorat numai naturii exterioare (în diferite ipostaze) cu
care se conexează, ci și ambientului ideatic și celui biologic, în care poetul lucrează. Prin urmare,
este vorba de o dublă consonanță.

66
 Nu e o simplă convenție imagistică, Radu Gyr concepe stadiile sufletești,
stările interioare în consonanță cu natura exterioară, primăvara simțurilor treze și vara
împlinirilor pașnice alternează cu melancolia autumnală și disperarea iernilor solitare.
În toată opera sa acest acord profund între ciclul natural și ciclul spiritual se regăsește
mereu, reiterat în alte contexte, un motiv al universului său liric.89

Lirica acestui volum este amprentată de tendința tradiționalistă în câteva poeme, în ideea
în care este anunțată intenția de a exprima liric viața bucolică, bucuriile simple, nevinovate,
luminoase, ale existenței în mijlocul naturii. Poetul este sensibil la peisaj, la efectele luminii, la
contraste. Frumosul spațiului exterior se oferă poetului, cerând a fi metamorfozat în arta
cuvântului. În poezia Maestrul de vioară din ciclul Poezii de toate zilele, descrierea artistică
marchează, dureros, rememorarea unui spațiu îndrăgit: În ulicioara mea, așa îl cunoscusem toți./
Aceleași case simple îl petreceau din geamuri/ ce lăcrimau cu soare, sau cu garoafe albe.../ Și
toți știam căsuța cu iederă și nalbe,/ în ușa căreia nimeni nu mai bătea, strein,/ decât un brad
vecin/ cu degete de ramuri...
În ciclul Sonete, Gyr își îndreaptă atenția, în tonuri calde, delicate, asupra universului
mărunt, asupra ființelor miniaturale, în poezii precum: Silvicultorul, Boii, Vedenii de vară,
Prisaca, Colivia. Această lume este ridicată de poet la nivelul universului cosmic, la fel ca în
poezia argheziană a „boabei și a fărâmei”, printr-o serie de construcții surprinzătoare de cuvinte,
prin imagini metaforice, pătrunzătoare prin autenticitate. Astfel, în Prisaca, albinele sunt blonzii
muncitori, ce scot din flori tot bronzul mierii și tot ei devin simboluri ale înstrăinării de casă,
atunci când în coruri lungi porniră-n altă țară. În Vedenii de vară, vara-și joacă fluturii, simbol
al sufletului, al metamorfozei. Asemenea omizii, sufletul poetului dorește a-și construi în jurul
său un ,,cocon”, o sferă nouă, energică, robustă: Și-aș vrea s-aud cum cântu-mi urcă-n viață,/ ca
într-un trunchi bătrân, o sevă nouă...În metafora un sânge proaspăt se încheagă-n maci, floarea
roșie a verii este simbol al iubirii, al renașterii, al frumuseții și al gingășiei, dar și al arderii, al
căldurii dogorâtoare.

Poezia simbolist-intimistă, din volumul de debut (1924), are modelele

străvezii: Elena Farago, Maurice Maeterlinck, Francis Jammes, Ion Minulescu.
Aproape toate textele sunt rezultatul activităţii de cenaclu, aparţinând simbolismului
minor, axat pe tristeţile şi melancoliile persoanei, pe atmosfera sufocantă a provinciei,
cu descrieri de peisaj simbolizat în genul lui Francis Jammes şi M. Maeterlinck (...)
Influenţele sunt insuficient asimilate, ba chiar în mod deliberat modelul este lăsat la

89 Popescu, Adrian, Lancea frântă, București, Editura Tracus Arte, 2013, p.49

67
 vedere, ca o formă de respect. Dar marca lirismului lui Radu Gyr este vizibilă nu în
poeziile despre tristeţi provinciale, ci în lirica descriptivă. Parcul, târgul şi schitul sunt
spaţiile preferate, acesta din urmă cu trimitere spre mănăstirile oltene.90

Influențele asupra debutului său le va mărturisi însuși poetul în jurnalul său. Au existat,
spune Gyr, trei surse de inspirație, și anume simbolismul, lirica bacoviană și poezia lui Francis
Jammes. Volumul, își amintește poetul, a fost apreciat encomiastic de George Baiculescu la
vremea respectivă în Adevărul literar și artistic, titratul universitar exprimându-și chiar
preferința pentru una dintre poeziile volumului, Primăvara pădureață, rugându-l pe Gyr să i-o
recite ori de câte ori se întâlneau.

Doar opera de artă unind în ea frumosul psihic și frumosul fizic, e invariabilă sub actul
de cunoaștere și devine o lume psihofizică, prin întrepătrunderea (inconștientă) dintre adâncul
sufletului creator și natură. Ca atare, frumosul din opera de artă rămâne mereu același,
inalterabil în timp.91

Al doilea volum, care îi apare lui Gyr în 1927 la editura Flamura, este Plânge Strâmbă-
Lemne. Volumul este alcătuit dintr-un ciclu intitulat Poetul, închinat lui Eugen Boureanul, ciclu
care cuprinde șapte poezii: Predoslovie, Dacul, Jupânul, Călugărul, Guzlarul, Haiducul, Astăzi.
Volumul mai include încă nouăsprezece poeme, separate de ciclul inițial.
Gyr devenise din 1926 colaborator al revistei Gândirea, de inspirație tradiționalistă.
Astfel, și prin aceasta se poate justifica lirica tradiționalistă, în sens larg, cu influențe folclorice,
din acest volum. Poetul va aborda o serie de teme diferite de cele de până acum, înregistrând și
modificări din punct de vedere stilistic. Poemele iau naștere din izvoare folclorice, din basme,
din legende, creându-se un spațiu mitic, al vechilor creații fabuloase, cu personaje de poveste:
Strâmbă-Lemne (simbolul forței titanice), Sfarmă-Piatră (uriașul năzdrăvan care macină
stâncile), Muma-Pădurii (simbolul zeității, mamei naturii), Ileana Cosânzeana, (simbolul
gingășiei și al frumuseții), Făt-Frumos (simbolul eroului), Zmeul (simbolul răului universal),
Statu-Palmă (bătrânul pitic supranatural, aici apare ca personaj negativ, urâcios), Împăratul Verde
(simbol al puterii sau al naturii), Împăratul Alb (simbolul stăpânitorului înțelept). Așa cum
remarca Ana Selejan92, Gyr pune în valoare două izvoare de mândrie patriotică: folclorul și
eroismul, la care se adaugă romantismul eroic și poporanismul. Poezia lui Gyr este spațiul în care
arta se îmbină cu etnicul, cu matricea tradițională.

90 Selejan, Ana, Personalitatea poeziei lui Radu Gyr, în Revista Tabor, anul V, nr.2, mai 2011, p.59
91 Gyr, Radu, Calendarul meu..., pp.108-109
92 Selejan, Ana, op.cit., p.60

68
 Aflat la cel de-al doilea volum al său, Gyr este încă în căutarea și definirea unei părți a
eului său liric. Se servește de o sumă de portrete, figuri în care se poate ghici cu ușurință că
poetul le prezintă într-un parti-pris, fiind într-o măsură relativă trăsături personale ori pe care
autorul și le dorește a fi căpătate. Se pot remarca atât figuri antitetice (Strâmbă-Lemne și piticul),
cât și portrete specifice (dacul, călugărul, guzlarul, jupânul), poetul aspirând spre însușirea unor
trăsături ori a unor ipostaze. Gyr propune o cunoaștere a mitologicului printr-o incursiune
personală spre identitatea miraculoasă, supranaturală.
Volumul este un debut consistent, mai degrabă, în a explica propriul demers al poetului
către accesarea uneia dintre sursele identității spirituale lirice, avându-se în vedere că basmul și o
imaginație nudă vor fi prezente și mai târziu în opera sa (baladele, scrierile pentru copii,
traducerile, manualele, ușurința cu care poetul va uzita de calități și decoruri fabuloase).
O coincidență sau nu, opera poetică reflectă identificarea acțiunii în societate a lui Gyr,
respectiv îmbrățișarea unui filon naționalist convertit în întreprinderea politică și considerat a fi
ajuns pervertit în judecată socială de mai târziu, mai ales prin retrospectivă. Din acest punct de
vedere, Gyr este un sincronic cu o parte a intelectualității europene, angajate în a găsi și
folosi/specula rădăcinile naționaliste, mitologiile, reprezentările utopice, mai mult sau mai puțin
deformate.
O împrejurare elocventă a găsirii unei identități chemate să se manifeste energic, concret,
o reprezintă poezia Geamăt de uriaș, în versurile căreia este lesne identificabilă imaginea
tinereții lui Gyr, aflat la vârsta provocării, a nevoii de confirmare a propriilor puteri, a
înțelesurilor pretins definitive. Asemeni oricărui tânăr (Gyr își publică acest volum la 22 de ani),
poetul-personaj își reclamă dreptul de a-și asuma destinul terestru, cu riscul provocării divinității
celeste. Înfruntarea dintre locuitorul istoric și zeitatea transcendentă pare să fie un preț acceptat
datorită inevitabilității consecvenței cu sinele conștient definit, constrâns la o exprimare faptică,
evenimențială, istorică. Condiția ciclopică impune însă și destinul cuvenit ,,rebelului”: Dar tu,
pământ, m-ajută și te crapă/ Și dă-mi din seva ta să beau o gură -/ Să dau de-a rostogolul cerul
greu,/ Și-un munte înșfăcând – cât nouă turle - / În frunte să-l țintesc pe Dumnezeu,/ Să tune
patru zări, când o să urle!93
Volumul Cerbul de lumină, publicat în 1928 la Editura Casa Școalelor, este structurat în
ciclurile: Cerbul de lumină (cu un singur poem cu același titlu), Chilimuri, Povestea vrejului,
Șarpele din scorbură, Robinson Crusoe și Cântecul unui greiere bătrân. Poeziile continuă linia
tradiționalistă, multe dintre ele fiind publicate și în Flamura, revistă cu specific tradiționalist-

93 Crohmălniceanu, Ovidiu S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.II, București, Editura
Minerva, 1974, p.166

69
regional. În acest sens, Gyr va urma principiile regionalismului cultural, ale tradiției consemnate
de Simion Mehedinți în 1922 în revista Năzuința, dar și ideile estetice ale lui Mihail
Dragomirescu, exprimate de către acesta în revista Flamura în 1926.

În loc de a ne lua după București, orașul cel mai cosmopolit al țărei, e o

necesitate, o datorie să fim regionaliști...Dacă regionalismul politic înseamnă un atentat
asupra vieții statului, cel cultural e din contră un câștig (...) Iar în direcția aceasta,
Oltenia e unul din ținuturile care ar putea sta ca pildă tuturor țărilor românești.94

În articolul său, Dragomirescu evidențiază faptul că volumul lui Gyr urmează calea
tradiției regionale, specificul zonal, împlinind prin aceasta și ansamblul de imagini artistice
autentice, pline de farmec, scopul suprem estetic.
Tradiționalul specific oltenesc este prezent pe parcursul întregului volum: Jiul (Primăvară
pădureață, La margini de zi, Drum în brumărel), troița, pătulele (Troița fântânii tresare...),
mătrăguna, sulfina (Cântecul păsărilor), Oltul (Seară pe Olt, Poemă veche), stână, vite (La
margini de zi), Gilortul (Gânduri de haiduc, pe lună), bivolii (Tăcere cu luceferi), via (Chiot în
toamnă), haiducul, hanul, boierul (Gânduri de haiduc, pe lună), cișmeaua, tinga (Cântec pentru
moarte), dihănii, vânători (Chipuri de iarnă), vrejul, brazda, huma (Vrejul) etc.
În poezia Cerbul de lumină, poetul imaginează un spațiu mirific, cu elemente ale naturii
metaforizate, asemănător celui din eminescianul Călin (file de poveste): apă aurită, izvor de
soare, codru...de basm, crengi de chihlimbar, cuiburi albe de fildeș, o veveriță de mărgean.
Cromaticul are strălucire, este un amestec de exotic și de artificial în același timp (vulpe de
mătasă, urs de vată, coapse verzi de sticlă). Sticla, chihlimbarul, fildeșul, lumina, aurul, soarele,
cleștarul, luceafărul sunt elementele care creează efectele de luminozitate, de sclipire, sunt
efectele prin care poetul reușește să creeze senzația de realitate magică, să transfigureze lumea
înconjurătoare, să ,,vrăjească” existența obiectivă.
Cerbul reprezintă un vechi simbol în mitologia românească, și nu numai. El este ființa
sacră, atotstăpânitorul pădurilor, întruchiparea blândeții, a bunătății, și, în același timp, este cel
care conduce muritorii pe lumea cealaltă: Și cerbul blând și omul drum lung au să colinde (...)/
mergând ca-n basm pe celălalt tărâm subpământean. Este clară trimiterea lui Gyr la Harap Alb
(cerbul strălucitor ce sare/ cu soarele în coarne și-n trup cu dimineața), la cerbul năzdrăvan
însemnat cu pietre prețioase, care străluceau atât de tare, încât nimeni nu-l putea privi și care
reprezenta una dintre probele inițiatice pentru protagonist. Metafora cerbul de lumină conduce

94 Mehedinți, Simion, Regionalismul cultural, în Năzuința, nr.1, apr. 1922

70
imaginația receptorului spre o altă semnificație, și anume aceea că cerbul este conexat cu
simbolul soarelui, izvor la vieții, dar și al morții, motiv de inspirație folclorică (îl întâlnim în
balade – Soarele și Luna – sau în legende – Legenda Ciocârliei, Legenda Florii-Soarelui).
În ciclul Chilimuri (covoare turcești cu două fețe sau pături înflorate), în poezia Drum
prin codru apar alte simboluri ale vieții și ale morții. Această suită de semnificații încifrate se
aliniază succesiv în descrierea circumstanței și se „descuie” printr-un limbaj adecvat înțelegerii
stării sufletești a artistului. Astfel, se surprinde momentul pasager al asfințitului, semn dincolo de
care elementele naturale, concrete, identificabile se transmutează în elemente fantasmagorice,
volatile, versatile (Frate, în amurgul verde alergau, sub noduroșii/ fagi, bucăți de soare sprinten
sau cerboaice...) Vânătorul de vise / ucigașul sălbăticiunii camuflate, intempestive, posesoare a
unei vitalități neîmblânzite, este rațiunea, luciditatea capabilă de a opri alunecarea spiritului în
constructe grotești, amenințătoare (pentru ce n-a tras în ele, și de ce nu puse nici/ curse-n gropi,
sub ulmi: capcane, și nici lațuri în arțar?). Poetul regretă irosirea momentului propice acțiunii de
forță, iar drumul – pe măsura înaintării crepusculului – se transformă ireversibil, neîncetat.
Micile pete obscure ale peisajului (scorburile) sunt puncte explozive ale înserării, iar
pământul însuși devine o falie din care izvorăște noaptea deplină, învingătoare asupra ultimelor
licăriri ale aerului, ale cerului, transformându-l și pe acesta într-o scenă a unui abis întunecat.
Luna însăși (altminteri, un luminător), devine agent al universului tenebros. Noaptea (altminteri,
element al odihnei, al liniștii, al păcii), prin ipostaza lirică, capătă mutația unui element sinucigaș
sub imperiul unei posesiuni malefice.
Codrul - cu toate elementele sale - se tălmăcește a fi viața – cu toate personajele sale, iar
parcursul silvestru este drumul printr-un purgatoriu. Copacul – acest simbol recurent al forței, al
rezistenței, al vieții, devine doar un corp atins de moarte, metamorfozat în simbolul prevestirii
nefaste (cucuvele de catran).
Gyr face experiența nefastului, transa lirică având potențialități premonitorii ale pierderii
libertății și ale unei suferințe infestate de frică: Ssst! Ce babă șade-acuma pe ghicit și pentru
cine?/ Că și noaptea ca o ceașcă de cafea e răsturnată/ și că stele dau cu bobii...Nu cumva e
pentru mine,/ că am inima ca foaia de cucută blestemată?...
Din același ciclu, face parte o serie de poezii dedicate anotimpurilor. Gyr realizează o
virtuozitate imagistică vivaldiană, atenția autorului fiind îndreptată peste tot și nicăieri, cu
adresări punctuale, rapide, elementelor care alcătuiesc decorul.
Producția lirică este consecventă ciclicității naturii, făcând trimitere la nevoia trăirii și
exprimării unui întreg. Comparațiile și metaforele sunt un piston acționat sub explozia
imaginației venite dintr-un vizual energetic sensibil. În poezia Primăvară pădureață, eul liric

71
trimite la tranșe șamanice obținute printr-o seringă vizuală: Argint e-n amiază și Jiu-argintiu./ În
fiecare mugur mă știu (...)/ În vine, ca vinele humei când plouă,/ mi-am supt Primăvara mea
nouă (...)/ Pâraie de sevă în sânge îmi fierb,/ nădejdea mi-e ciută și gândul mi-e cerb.
Trăirea pasională a primei tinereți îi oferă poetului abilitatea mutuală de adresare om-
natură, rezultând o speranță nouă și un spirit viguros și suplu.
În Cântecul păsărilor, poetul versifică cântecul și dansul naturii. Ritmul este jucăuș, vioi
ca o sârbă oltenească, având parcă anumite arome mediteraneene: Clipot-clopot, șipot-șopot,
șopăește râu-n șoapte,/ când un soare bun dogoare pe ogoare/ coapte-aznoapte...(...)/ ...Între foi
de mătrăgună, / voie bună/ se cunună.
În Chiot de primăvară, poetul verbalizează pulsiunea uriașă a plaiului reînviat, realizând o
emisie de trăire sincronă cu mediul. În acord cu energia vieții, artistul experimentează un erotism
teluric, rămas la stadiul inocent (dezinteresat de fecunditate, limitat la preludiu): trosnesc de
aspra sevelor năvală (...)/ Aș frânge Primăvara de mijloc/ și-aș săruta-o ca pe-o codană./ Pe
coapse și pe umeri și pe brațe.
Gyr consacră toamnei mai multe poezii ( Chiot în toamnă, Septembrie, Drum în Brumărel,
Octombrie, La Drăgășani, în vie, Elegie de toamnă, Fior de toamnă, Toamnă oltenească, Cea
din urmă toamnă oltenească), fiind covârșit de iminența transformărilor, de aspectul tranzitoriu
spre următorul anotimp. Elementele naturii sălbatice (pădurea, păsările cerului, apele curgătoare
ș.a.), cât și cele ale mediului domestic (bivolii, pomii fructiferi, vița-de-vie) cunosc o
transformare evidentă de la o energie emisivă, generoasă a primăverii, către una temporizată,
degradată, nesigură. Martorul toamnei caută să adune în vinul de sezon o forță de rezistență, de
opunere față de transformările autumnale. Este un vin al curajului necesar negației, un arc
tensionat, opus (în van) scurgerii timpului. Gyr, ca persoană, este la vârsta la care poate raționa
translația în câmpul negativ a virtuților tinerești, rămânând (deocamdată) la nivelul observației
acurate a ciclului degradării, al restrângerii, al vieții în traseul său spre fosilizare. În Elegie de
toamnă, tonul este trist, vizualul domină prin imagini plastice: și cântece și frunze căzură din
arini./ S-au stins și licuricii și stelele-n grădini,/ iar moartea, o frântură de stea care se rupe,/
tulpini firave-au prins-o, fumegătoare-n cupe.
În ciclul Povestea vrejului, există două poezii, în care artistul pendulează prin dorință între
cele două universuri majore ale omului: cel terestru și cel ceresc. În Rugă veche, se exprimă
dorința de transcendent din tărâmul chtonic către cel astral: ca să-mi înnod și viața de cer, nu
numai gândul! Dezideratul poetului propune, descrescător, o serie de avataruri (șoim, drumeț,
potecă, frunză) prin care să ajungă în tărâmul divin.

72
 Eul poetic este diametral opus în Rugă veche față de Eu, meșterul: atitudinea celui care
invocă smerit pe Creator față de cel care-l înfruntă.
În Rugă nouă, artistul oferă pilda nestatorniciei omenești, schimbând complet invocația:
omul vrea să rămână în ale sale, în dimensiunea orizontală a existenței terestre (alături de viperă
și floare), respectiv pradă dihotomiei între otrava vicleană și frumusețea ingenuă, nelipsind
tulburarea gândului ca ființa de țărână să-și găsească o menire practică, un destin fructuos, curat:
și numai cu părerea de rău că nu sunt un/ drum de țară ca să încing pământul bun,/ un cerb s-
adorm cu botul în luna din izvoare,/ sau mlaștina în care Tu stelele-Ți înnozi.
Al treilea ciclu al volumului, Șarpele din scorbură, este o colecție de poeme inspirate din
literatura populară de tip fantastic, o suită de eresuri în care elementele faunei sunt în centrul
atenției: Șarpele din scorbură, Bufnița, Câinele, Cerbii, Lupii, Șoimul. Șarpele se
metamorfozează, în lumina selenară, într-o comoară strălucitoare, spre uimirea țăranilor. Este
însă o amăgire, care, odată constată, duce la dezamăgire și, firește, la dorința de răzbunare.
Simbolul șarpelui este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute. Aici, în Șarpele din scorbură,
este granița dintre vizibil și invizibil, dintre certitudine și nesiguranță, dintre viață și moarte, căci,
deși șarpele este ucis, elementul uman nu va ști că în scorbura copacului stau la pândă puii lui:
Și astfel au văzut minunea țăranii-ntârziați la moară.../ Așa veniră într-o noapte mai mulți și-n
luna cea mai albă/ pe trunchiul mort cu scoarța arsă crezură urme de comoară/ în șarpele bătut
cu aur și fulgere de veche salbă.
În poezia Bufnița, cele două simboluri ale păsării nocturne de pradă se împletesc: moartea
și înțelepciunea. Pasăre răspunzătoare de destinul uman, cobea în noapte, prevestește moartea,
drept pentru care poetul, ca și sătenii, o caută pentru a o ucide. Ochii bufniței apar metaforizați,
două văpăi de-amnare țâșniră pe o bârnă, simbol al unei lumini fantastice, cu ajutorul căreia
este aptă a străpunge întunericul.
Ciclul Robinson Crusoe cuprinde opt poezii, iar temele abordate de artist sunt copilăria,
tristețea generată de trecerea ireversibilă a vârstei purității, a poveștilor și a aventurilor imaginare
(Robinson Crusoe), vârsta tinereții, a studenției (Heidelbergul de altădată), apoi sinistrul,
moartea, dar și fantasticul din folclor (Ștreang grotesc) sau elemente biblice, spirituale
(Legenda).

Ca o concluzie la acest volum important în cariera antebelică a poeziei lui

Radu Gyr: autorul e un vitalist cu o rară îndemânare prozodică, un „trăirist” înainte de
definirea conceptului ca atare, un iubitor de senzații pe care și le rafinează cu

73
 ingenioase referințe livrești, deplin asimilate. Nu știi ce să lauzi mai întâi, chiotul
energiei dionisiace, ori eleganța desenului abil al imaginilor picturale.95

Volumul Stele pentru leagăn96 apare în 1936. Stilul artistului se modifică, întrucât
maniera tradiționalist-regională este abandonată. Este o poezia a proporțiilor mici, o împletire de
basm și de lirism, spiritul poetului ,,se copilărește”, devenind un pictor al spațiului miraculos al
copilăriei. Creatorul este ,,jucăuș”, deschis, atent la cele mai mici detalii stilistice sau semantice,
dă dovadă de poftă de originalitate. Cuvintele nu și-au pierdut încărcătura magică din volumul
anterior și nicidecum capacitatea de a exprima emoția, de a impresiona receptorul, de a-l seduce
uneori prin chiar inocența lor. Primele cincisprezece poezii stau sub semnul simbolisticii florale
(crin, cucută, cimbru, viorea, caiși, stânjenei, tufănici, busuioc, ghiocel, chiparoase, glicină,
rozmarin, crăițe, corcoduși, urzici, trandafir, toporași, brebenei), al lumii micilor necuvântătoare
(furnici, cărăbuși, veverițe, greieri, gărgărițe, pitulici, lebede, porumbei, licurici, pisoi, căței,
lăstuni, rândunică, albine, lăcuste), iar în ultimele șapte poezii identificăm motivele visului, al
ursitei, al trecerii ireversibile a timpului biologic(somn, leagăn, vis, culcă, dorm, să legeni,
geana, visează, am culcat).
Volumul este un omagiu implicit dus Elenei Farago și este dovada că inspirația sa poetică
a păstrat amprenta lirismului inițial cu care artistul a intrat în contact.
Poezia din debutul volumului, Douăzeci și unu de cântece cu luminițe, orientează cititorul
în tematica tomului. Poeziile („cântecele”) sunt dedicate fiicei sale, Luminița și noii perspective
consistente de viață pe care o implică intrarea în familie a unui copil.
Rodul iubirii casnice domină întreaga existență a poetului, atât cea de inspirație, cât și cea
obișnuită (În orice stih și pas e numai el). Din nou, Gyr se apropie de Arghezi, care și-a evocat
copiii în creația sa. Copilul, semn al duhului sfânt pogoară asupra vieții muritorului, viață
comparată cu o pădure tânără, stufoasă datorită infinitelor situații caleidoscopice pe care le
conțin (și ca pe-un zbor ceresc de porumbel/ îl leagăn peste crângul vieții mele).
În poezia Leagăn mic, copilul este arătat ca fiind rațiunea casei, a familiei, concepție fără
de care casa-clădire este un bordei, irelevantă fiind austeritatea ori somptuozitatea acoperișului.
Prin nașterea copilului – fructul ocrotit, chiar și locuința unui om calic devine o anexă a grădinii
cosmice. Poetul se servește de lumea vegetală, alegând doar trei exponenți: zorelele (simbol al
iubirii), crinii (majestatea purității și a simplității) și caisul (simbol al energiei solare).

95 Popescu, Adrian, op.cit., pp.74-75

96 Gyr, Radu, Cununi uscate. Stele pentru leagăn, București, Editura Vremea, 1999

74
 Cu Rugăciune, apare în tom aluzia către prevestiri, destin, ursită. Astfel de trimiteri
(voalate sau explicite) către lucrurile pe care tatăl-poet i le hărăzește fiicei sale apar și în Nani-
nani, leagăn de vioară și în Leagănul de azi.
Gyr exemplifică elocvent, fără de voie, rezervorul de eresuri care se manifestă într-un
poet ortodox exigent; acumularea fenomenală multimilenară de experiențe și înțelesuri ale vieții
este în spiritul ortodox doar forma pe care spiritualitatea ascendentă o găsește în actualitatea
creștină. Astfel, Gyr procedează la invocații, la hărăziri (Dă-i fetiței mele, Dimineață,/ tălpi cu
care lipăi prin verdeață), la metamorfoze altminteri respinse de învățăturile religioase.
În Cântec pentru somnul Luminiței, care amintește de Cântec pentru adormit Mitzura,
apare și motivul atât de banal parental al temerilor pe care un părinte le traversează gândindu-se
la momentul dispariției sale fizice din viața copilului său, a absenței irecuperabile (Basmul meu
din astă sară (...)/ Nimeni n-o să ți-l mai spună).
La fel, în Leagăn mic și în Și când tăticu s-o fi dus Gyr devine părintele oarecare, întristat
și apăsat de efemeritatea vieții biologice, mângâiat întrucâtva de șansa perpetuei transformări
universale în alte avataruri (Mai e puțin, mai e puțin,/ și plec în praf, în stea și-n crin).
Destin este o exprimare testamentară (sub aspect material, social și spiritual), în care tatăl
cântărește zestrea, pe care o transmite fetei sale. Gyr este reluctant și temător față de moștenirea
idealurilor și a condiționărilor, pe care un luptător pentru o lume nouă se teme a fi însușite de
către urmași: Ci nu ne vreau uniți de punți,/ același vis, aceleași frunți./ Cu care foarfecă
beteagă/ să tai lumina ce ne leagă?
Pare să nu fie o întâmplare faptul că ultima poezie a volumului o reprezintă Leagănul de
azi. În distihurile sale, Gyr evidențiază cele mai mari trei daruri, pe care și le-ar dori hărăzite
Luminiței: cântecul – simbol al energiei, al moralului superior, pacea sufletească, lăuntrică, dar
și, ca înțeles al legăturilor cu oamenii, dragostea de om – pecete a existenței sub toate aspectele și
interacțiunile sale: Nani, puiul mamei. Ți-au trimis/ zorile trei ramuri de cais./ Trei lumini
desprinse dintr-un pom:/ Cântul – Pacea – Dragostea de om.
Volumul descoperă cititorului un aspect, pe de o parte, complet format, măiestrit, al
creației lui Gyr, pe de altă parte, acest aspect este surprinzător și de neasociat cu o altă parte a
operei, respectiv aceea legată de un spirit reducționist, impulsiv, dovedit în notorii situații
pendinte de activitatea sa politic-propagandistică.
Volumul Cununi uscate publicat în 1938 la Cartea Românească, este structurat în mai
multe cicluri: Grădini (o colecție de lirică florală), Cununi uscate, Cioplitorul de azur (poezii de
meditație, de cugetare asupra vieții), Bal (lirică erotică), Creion (pasteluri în stil baudelairian),
Program cotidian (lirică existențialistă). Temele abordate de poet sunt regăsite și în volumele

75
precedente (iubirea, universul floral, moartea), la care se adaugă altele noi. Un cronicar notează
pe marginea volumului:

Toată poezia d-lui Radu Gyr alunecă – asemeni unei comete, pe un firmament
valah. Poetul e stăpân peste o grădină de legendă, peste toată destrămarea de culori,
armonii și nectare. O abundență de floră, un extaz vegetal e oricare poezie (...) Locuri
în care crește prea puțin nufărul poeziei, cioburi rămase pe jos, devin în versul d-lui
Radu Gyr, colțuri tăinuite de vis (...) Cununi uscate e o lume de basm, de curcubee,
de picotiri pe maldăre de flori, cu un mare „tâlhar” de imponderabile, poetul.97

Ciclul Grădini debutează cu un autoportret, Prezentare (în versuri apar atât prenumele,
cât și numele poetului), în care artistul dovedește o aprofundare a cunoașterii sinelui și chiar se
întrezărește o ușoară notă de mândrie (Măria-Sa Voivodul albastrelor răzoare), dar și de ironie
fină (Radu, cneazul gândacilor crăiești, Gyr, prințul trist și leneș, domnind prin busuioc).
Lirica dedicată vegetalului, florilor este de natură delicată, gingașă, Gyr creând o lume
mirifică, o grădină a paradisului, în imagini vizuale surprinzătoare, în care metafora plasticizantă
sugerează, subtil, frumusețea spațiului creat. În Grădini de vis, Grădini și Fermă, poeme florale,
ale parfumului, ale balsamului, Gyr nu oferă doar un ,,hanami” (contemplarea florilor de cireș la
japonezi), ci reușește să găsească în natură corespondente umane, să personifice ,,alaiul” floral
(crinii...pe comori horind, macii care vor să mai vegheze, irișii albi...aprind, timizi,/...și stau
plângând, la geamuri, trifoiul ridică o troiță, într-un picior stă crinul). Ana Selejan observă:

Lirica modernistă din ciclurile „Cununi uscate”, „Cioplitorul de azur”, „Creion”

şi „Program cotidian” propune o poezie de reflecţie existenţială. Tonalitatea diferă de
exuberanţa vitalistă din celelalte volume, sau de jocul poetic ori suavităţile din lirica
florilor sau cea erotică. Tonul este grav, solemn. S-a produs un cataclism: „stingeri
mari de curcubee”, a avut loc o ruptură între poezia marilor elanuri şi avânturi de tip
romantic, titanian: „Rupeam luceferii în mâini/ muşcam din stele ca din sâni” şi
condiţia de-acum a poetului, fără inspiraţie şi vlagă lirică: „Pe frunte cerul mi-a murit/
În palmă fruntea mi-a murit”.98

În poezia Ani, Gyr abordează tema iubirii, a dispariției biologice, dar și a dramei resimțite
odată cu înțelegerea trecerii ireversibile a timpului. Tonalitatea lirică devine tenebroasă, mâhnită,
chinuită de o apăsare matur conștientizată și exprimată baudelairian: Adolescență, carne de
piersici și castani (...)/ Și peste toate, viermii și fierea de acum.

97 Pascu, Petre, Cărți noi de poezie la rubrica Puncte și linii în Înnoirea, anul I, nr.14, 1 aprilie 1938
98 Selejan, Ana, op.cit., p.63

76
 Murea un om sugerează tema dispariției biologice într-o perspectivă a acceptării realului, a
asumării transformării materiei în elemente primordiale. Atitudinea eului liric față de moarte este
aceeași cu cea din Miorița: dispariția este doar una temporară. Materia se va reface, însă la alt
nivel. Creatorul nu deplânge dispariția persoanei, a individului, căci existența postexistență se va
realiza la stadiul unei categorii ființiale care va fi eliberată de angoasele, de nelămuririle
sufletești: hoit zumzăind în soare, stup gras între răsuri (...)/ și vulturi mari de aur se desfăceau
pe cer.
În Molimă, imaginea patriei apare metamorfozată, urâțită, diformă, un spațiu al
dezintegrării, al descompunerii. Nimic din mirifica grădină paradisiacă, nimic din aromele
florilor de primăvară: Macii-au ofilit de gălbinare./ Câinii morți prin bozii și pelin/ se aprind de
muște și de soare. Sfârșitul vieții personale este anticipat prin cântecul premonitor al cucuvelei
(...cucuvau/ și aud sub geamul meu cum trece). Moartea capătă semnificații biblice, „somnul”
veșnic este dat, hotărât implacabil, de o forță supremă: Și pe zarea-n sânge văd cum crește/
vânătă, în cruce, umbra mea. Seninătatea eului liric lipsește cu desăvârșire, este vorba doar de
receptarea calmă, dar dureroasă, inexorabilă a propriului sfârșit.
Ciclul Bal este constituit preponderent din lirică erotică. Poetul își ia și de data aceasta
rolul în serios, debitul imagistic este bogat, fluent și, în același timp, laborios. Senzualitatea este
discretă, jocul erotic este inocent. În Medalion, iubirea apare metaforizată (Măceș de sânge
tânăr), iar eul liric are puterea de a recunoaște deziluzia, dezamăgirea: Așa îți aduc argintul în
lutul viermănos (...)/ Și-ți port icoana-n lume ca un lepros monah. Criticul Ovidiu Papadima
remarcă în cronica sa:

Radu Gyr e unul din cei mai puri poeți ai tinereții. Ca poet, d-sa nu cântă
tinerețea (...), ci o exprimă, exprimându-se doar pe sine însuși (...). D. Radu Gyr și ca
om e până acum hărăzitul fericit al unei prelungi adolescențe sufletești care parcă nu
se mai epuizează. Poezia sa închide astfel în volutele-i eleganțe întreaga lume de linii
tremurate în nerăbdare ale vârstei: magnificele ei melancolii eterice; fantezia ei
nesăturată, sborurile ei atât de ușoare în spațiu; tristețile neașteptat înduioșate de
propriul ei destin (...); prețiozitatea ei suavă și nostalgiile exotice; disprețul vieții
burgheze și lacrimile orgolioasei izolări în vis; ochii aceia mari și mirați deschiși în
fața tuturor nimicurilor vechi ale vieții, cari le apar noi și fragede...99

99 Papadima, Ovidiu, Radu Gyr: Cununi uscate la rubrica Cronica literară în Gândirea, anul XVII, nr. 3, martie
1938

77
 Ciclul Creion este o scurtă alcătuire de versuri elaborate în manieră modernistă, a
esteticii urâtului, a degradării. Poetul renunță la spațiul rural autohton sau la cel de basm sau la
cel al grădinilor luxuriante, înlocuindu-le cu cel citadin, al orașului acaparator, devorator,
degradat.
În Piață și Măcelăriile, lumea nu este una a bogăției, a abundenței, ci una a dorinței de
consum, a ,,nesătuilor”. Hiperbolele, personificările creează un „dezmăț” de arome, de vizual, iar
metaforele contrariază: pătlăgele roșii cu carne senzuală, flăcări verzui de pește, cartofii-n dune,
plătici rotunde ca șoldurile lunii, berbeci de foc, incendiul cărnii lor.
Maidanul (ca și în Octombrie, pe chei sau în Hotel) este toposul unei existențe mizere,
oprimate, este locul din cetate unde urâtul, degradarea fizică și morală sunt la ele acasă. Poetul
prezicea evoluția unei anumite părți a liricii moderne spre exprimarea artistică a dizgrațiosului,
spre o preferință pentru versul ce șochează prin termeni sugestivi pentru diformitate, sluțenie,
monstruozitate (putreziciunile-nfloresc, stelele/ Coboară pe gunoaie, E duhnet de canale, Hotel
banal).Visul apare ca eliberator, spațiul oniric este ocrotitor, întrucât conștientizarea realității
mizere împinge la refugiul în latentul stării de repaus (Domnul Portar picotește, buzunare pline
de vis și manuscrise, gunoiul unui vis trecut, un măcelar...cu ochii plini de vis, un
băiețandru...visează-n ușa halei). Exegetul Adrian Popescu reliefează câteva trăsături specifice:

În ciclul Program cotidian, oralitatea și umorul, derivând ambele din Topârceanu,

servesc evaziunii din oraș, simțit ca insuficient pentru fanteziile artistului, deși e
mereu vorba de o întoarcere mohorâtă în cele din urmă aici, în real. Imaginația
suprarealistă și rara dexteritate prozodică (Radu Gyr a fost cred un meșteșugar ales
de cuvânt, nu alegându-și el cuvântul, cu penibilă trudă, un „fericit”, doar din acest
punct de vedere) dau rezultate uimitoare. Arta concentrării expresive e stăpânită, cu
mână de maestru.100

Deși critic vehement al modernismului, tonul artistului este suprarealist în acest ciclu,
aventuros, este o exprimare a libertății de manifestare a umanului. Atenția pentru estetic este
diminuată, accentul fiind pus pe o „joacă” lirică, iar rațiunea este anihilată în Program cotidian:
La 8 dimineață,/ freamăt cu derbedeii și halele din piață (...)/ La 10, trec peste șine de tren/ cu
Eminescu și Verlaine (...)/ Japonia aprinde grădini și evantaie./ Eyub leagănă zarea-n caiacele
cu turci.
Premoniția destinului tragic este, din nou, vizibilă în Celula din decembrie. Artistul de
mai târziu, cel care va trece, concret, prin suferința celulei, anticipează aici, deși nu încă la

100 Popescu, Adrian, op.cit., p.82

78
nivelul deznădejdii ulterioare, soarta neîndurătoare, implacabilă: Scârțâie carnea sau tăcerea-și
frânge/ în vinete cătușe putregaiul?.
Ultimul ciclu al volumului, Cioplitorul de azur, ne dezvăluie un poet profund, care și-a
pătruns în suflet, care este apt a se defini, a se creiona, a se analiza minuțios, apelând,
surprinzător la un stil al opozițiilor, al diferențelor. Este aici un artist încordat, pe alocuri ironic,
care se zbate între candoare, neprihănire și manifestarea impulsivității în Ars poetica: Viperă
scumpă, blestemată stemă (...)/ osândă sfântă, ocna mea de crin.
În 1939, în Colecția Universul Literar, apare Corabia cu tufănici – Comedie vegetală,
jucată toamna, într-o grădină. Volumul debutează cu versuri închinate soției artistului, căreia îi
dedică tomul.
Lumea vegetală imaginată în Cununi uscate se reinventează aici, versurile fiind asemuite
cu cele ale lui Dimitrie Anghel din lirica sa florală, numite de Nicolae Manolescu niște fabule cu
subiecte vegetale101, iar asemănarea este vizibilă în imaginile vizuale utilizate, în sugestia
miresmelor florilor, parfumuri ce nu trezesc neapărat entuziasmul, ci au, mai degrabă, înțelesuri
mistice. Suita vegetală utilizată de Gyr este cea de tip tradiționalist, însă, spre deosebire de
volumul anterior, unde crinul domina luxurianta grădină, iar florile primăverii inundau cu
parfumul lor, aici creatorul se limitează la busuioc, mușețel, dalii, măceș, tufănică, chiparos,
dalie.
Versurile sunt dispuse sub forma unei scenete dintr-o piesă de teatru, utilizate fiind
inclusiv didascaliile, tonul este melancolic, imaginile artistice sunt pline de semnificații. Lumea
vegetală creată este, de fapt, o replică a umanului, întrucât florile, plantele reprezintă simboluri
ale unor tipuri omenești.
Acțiunea are loc la granița dintre toamnă și iarnă, iar schimbul de replici dintre flori
aduce în atenția cititorului tema morții florilor, a deșertăciunii vieții. Versurile inițiale aduc în
prim-plan un cântăreț, cel care asistă la discuția dintre flori, și care, mâhnit de dispariția
vegetalului, se transformă într-un cântăreț mut. Finalul textului ne prezintă un greier, tot un
interpret neobosit al zilelor de vară, la rândul său abătut, devenit conștient de inutilitatea sa de
acum încolo. Mica insectă este simbolul creatorului, iar tonalitatea melancolică finală este, din
nou, o anticipare a evoluției dramatice a lui Gyr.
În 1941, Gyr este trimis pe front în cadrul Regimentului 2 Dorobanți din regiunea
Odessa. După doi ani de participare la lupte extrem de periculoase pe frontul de Est, este rănit în
urma unor desfășurări de război din zona Vigoda Vinogradov. Întors în civilie, este reîncarcerat

101 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008,
p.538

79
din cauza orientării sale legionare. La finele anului 1942, este mobilizat din nou și trimis în
Batalionul 14 Vânători de Munte, însă, în urma unui examen medical minuțios, se constată ca
avea o miopie avansată, cu leziuni oculare severe și este absolvit de participarea la război. Se
întoarce în închisoare, unde va continua să scrie.
În 1942, la Editura Gorjean, îi apare volumul Poeme de război102. Volumul actual este
structurat în două cicluri, Poeme de răsboi și Orașe sub bombardamente, acesta din urmă fiind
completat ulterior cu poeme scrise în 1944. Câteva poezii au precizate atât locul desfășurării
luptelor, cât și anul, și aceste indicații transformă volumul într-un fel de jurnal de război, ce
urmărește pas cu pas evenimentele, atmosfera, oamenii: Saltz, august, 1941; Karpova, august,
1941; Petrovka, septembrie, 1941; Vigoda, septembrie, 1941; Freudenthal, septembrie, 1941;
Gniliacovo, octombrie, 1941; Vinogrador, octombrie, 1941; Nicolaev, aprilie, 1942. „Nimic
artificial, nimic de contrafacere, de travaliu de laborator; contactul strâns cu frontul nu i-a
îngăduit poetului (...) să-și falsifice viziunile și stările sufletești. Cartea e aspră, - amară și
tumultoasă totodată – țâșnită ca o flacără dintre rețele și branduri.”103 „E vorba de o altă percepție
decât aceea adoptată până atunci în discurs, o perspectivă total deconvenționalizată, descărnată,
apocaliptică ce se comunică și la nivelul expresiei ca o schimbare bruscă a procedeelor retoric
tradiționale.”104
Câteva dintre temele liricii tradiționaliste de până acum nu mai apar în acest volum, iar
altele, cea a iubirii, a morții, a timpului, a divinității sunt introduse într-o manieră modificată și
cu alte semnificații. Apar teme noi, precum cea a războiului, a sacrificiului uman.
Chiar din poezia de început a volumului, Stepa ucraineană, facem cunoștință cu un
spațiu extraordinar: un decor nemaivăzut, personaje nefirești, împrejurări inedite. Acest univers
însumează prin cuvinte scurte atributele negative pe care le poate reprezenta experiența umană.
Stepa va fi teatrul experiențelor omenești într-un mod explicit, concret, și touși pervertit: O simți
cum vine parcă din moarte și uitare,/ ducând sfâșietoarea vecie în spinare (...)/ Din adâncimi
mongole, din hău fără-nceputuri.Un cronicar recenzează volumul în termeni elogioși:

Poeme de războiu ale d-lui Radu Gyr reprezintă punctul maxim pe care l-a
atins actuala poezie de războiu la noi (...) Aceste poeme marchează o ascensiune chiar
în sensul d-lui Radu Gyr. Războiul trăit în Rusia i-a descoperit poetului filoane de
inspirație pe cât de noi, pe atât de bogate (...) d-l Radu Gyr ne aduce o poezie veridică
a unui războiu de efort până la sleire și de suferință crâncenă (...) Sensibilitatea

102 Gyr, Radu, Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, București, Editura Lucman, 2013
103 Castro, Rosarda, Radu Gyr: Poeme de răsboiu, în Universul literar, nr.16, 10 iun.1943
104 Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, Constanța, Editura Pontica, 2007,
p.324

80
 poetului a fost adânc izbită, ochiului său nu i-a scăpat nimic din spectacolul
cutremurător (...) a reușit să ne redea războiul în cadrul lui de proporții uriașe, c-o
vigoare, c-o plasticitate, c-un simț al realului și-n imagini atât de vii și noi, încât ori de
câte ori cercetătorul curios va căuta imaginea adevărată a luptelor din Răsărit, în
poezie, n-o va putea găsi în toată plenitudinea decât în poemele d-lui Radu Gyr.105

Succesiunea poeziilor nu reflectă o regie a creației; în mod voit, poate, artistul aruncă
cititorului secvențe de un realism crud asupra cărora s-ar impune mecanismul de uitare a ororilor.
În Marș de noapte, Gyr sugerează o sinteză post factum a tot ceea ce s-a întâmplat
(realitate și închipuire) în spațiul stepei. Apare simbolul curent, cuprinzător, al mormântului
soldatului de pretutindeni: ciobită, luna, cum lucește-acum,/ e o cască de metal însângerată/ pe
vârful unei cruci de fum...
Față de motivațiile istorice ale războiului, acompaniate de propaganda menită să
simplifice reprezentarea contemporanilor (și nu doar a lor), Gyr exprimă în două versuri
întrebarea recurentă, la infinit, a celor care au făcut războiul: de ce? Spre ce grav Ierusalim/
mergem să ne răstignim? (Cruciații).
Într-un mod inedit până atunci, poetul își reduce limbajul și versificația. Apropiindu-se de
creația populară, versul, ca și titlul, devin, deseori, pur descriptive, încărcătura simbolică reieșind
din poezia privită ca întreg. În Atac, cerul își perde complet orice semnificație serafică,
binecuvântată, senină, infinită. Momentul luptei unește cerul cu pământul, orizontalitatea fiind
spațiul desfășurării unor cavaleri apocaliptici: Băltoace, smârcuri, eleștaie/ sar din nămol și
țopăie vâlvoaie,/ Ceru-ndârjit scuipă lavă. Grozăvia circumstanței face ca moartea să fie de
preferat vieții luptătorului: Ieșiți, voi morți, din morminte,/ ca să intrăm noi, de vii...
Un element nelipisit decorului stepei străbătute de ostași este noroiul – stare materială
rezultată din combinarea apei cu pământul - , fiind văzut ca o substanță atotcuprinzătoare, iar
dualitatea sa este asemănătoare vrăjmășiei pe care o îndură soldatul: nici viață, nici moarte.
Condițiile mediului ajung să determine și substanța umană: Și oameni, cai, muniții, călcăm
băloși de ploaie,/ prin Rusia enormă, cu pântec de noroaie (...)/ Toți suntem o mocirlă, din frunte
la obiele,/ parc-auzim noroiul cum clefăie sub piele...(Noroiul).
Ediția princeps a volumului a cuprins și poeziile Atac și Mormintele; o ediție ulterioară –
tot din timpul războiului – le va cenzura, probabil din raționamente psihologice, considerându-le
defetiste, opuse prin mesaj poeziei; de pildă, Cruciații (propaganda din epocă găsise în sintagma

105 Gionea, Vasile, Aspecte din poezia patriotică și de războiu actuale în Luceafărul, anul IV, nr.1, ianuarie 1944

81
,,Războiul din Răsărit – o cruciadă împotriva bolșevismului” motivația atât de necesară pentru ca
armata română, întâia dată în istorie, să depășească cadrul geografic național).
Versurile poeziei Mormintele sunt ilustrative, voit redundante. „Personajele” sunt anonime,
diluate în identificarea lor până la esența ultimă a sufletului de lângă „povestitor”: camaradul.
Omul de alături nu are nume, înfățișare, destin, ci este un alt receptacul al universului
concentraționar, precum în spațiile închisorii ori ale infernului. Omul viu – cel care încă
acționează – este deocamdată în contextul de purgatoriu belic. Pământul, încă o dată, este chemat
să acopere rezervorul – devenit golit – de spirit, de emoție, de natural, de umanitate: Sapă,
camarade, sapă (...)/ Pune râme peste vis, (...)/ pune lut pe mâini de ceară,/ mâinile ce
dezmierdară,/ mâinile care-au ucis...
Momente de reflecție și de gânduri către casă sunt găzduite de spațiul protector al tranșeii
adânci. Gyr împărtășește într-un mod firesc și comun aceleași imagini mentale pe care le au
combatanții tuturor războaielor din toate timpurile: vizualizarea căminului. Imaginează spațiul
domestic și ființa cea mai dragă a acestuia: copilul. Reprezentarea este o scenă banală, însă cu
atât mai sugestivă, capabilă de transfer integral către cititor: scriindu-și temele, copilul se
gândește la rându-i la părintele plecat în cruciadă. Diferența dintre imaginația infantilă și
realitatea frontului este de neconceput – poate că așa și trebuie să rămână.
Depersonalizarea/dezumanizarea în desfășurarea sa este necesar să fie sigilată față de lumea
oamenilor: fetița mea învață, ori scrie (...)/ Scrie și nu știe nimic despre noi,/ că putrezim aici pe
poziții/ până-n gât în noroi...(În șanțul antitanc).
În Permisie, soldatul Gyr arată o altă dihotomie, cât și un paradox. Cea mai mare dorință a
oșteanului este să lase în urmă scena războiului și să-și revadă casa. Toate lucrurile dragi ale
locuinței i se par, într-un mod ciudat, ca aparținând unui alt spațiu, unei alte existențe. Diferența
nu se rezumă doar la schimbarea de polaritate a soldatului (ca ucigaș și distrugător de sens) care
redevine soț și părinte iubitor (om al unei societăți), ci se aplică inclusiv ființelor, obiceiurilor
celor mai comune, lucrurilor domestice – acestea par a aparține unei alte vieți, precum într-o
metempsihoză inversă (nu aceeași persoană trăiește în lumi diferite, ci o altă persoană trăiește în
aceeași lume). Gyr redă simplu și adevărat „complexul supraviețuitorului”: Târziu, când toți la
masă, în cinstea mea închină/ năluci însângerate se vântură la cină,/ și strâmbi, toți morții negri,
căzuți, prin gropi străine,/ rânjesc, diformi, din fundul paharului, la mine.
Mărturisirea poetică suferă o transformare cu scop. S-a observat mai înainte că artistul a
recurs deseori la trăsăturile creației populare. Lucrurile se completează, interpretându-l pe Gyr ca
fiind o voce individuală a unei experiențe colective, înregistrată de o conștiință multiplă.
Descoperim un nou paradox: un om ucide pe un altul, iar pentru a salva omul, se poate ucide o

82
lume (o trimitere inversă la versetul evanghelic rostit de către arhiereu în împrejurarea judecății
lui Isus). Gyr ne arată pe noi – lumea, arătându-se pe sine, căci el – o singură viață, este în fapt o
lume (trimitere la zicala evreiască: „Cine salvează un om, salvează o lume”).
În ipostaza soldatului Demetrescu, poetul Gyr tranzitează varietatea imensă a
împrejurărilor războiului și caută să alcătuiască o frescă literară în culorile de bază ale spațiului
conflictual. Persoana și decorul își transferă neîncetat stările de spirit: foamea (Cantonament),
distrugerea (Lădița cu jucării), vidul mental (Peste Polijova), șansa discreționară, oarbă
(Breviar), inocența victimei civile (Piciul), durerea anonimă (Spital de campanie), vestea de
acasă (Scrisorile), instinctul sexual (Obsesii), rolurile inversate (Sodatul dușman), speranța în
umanitate (Mâine), groaza (Tancurile).
Poezia care încheie ciclul, Mâine, este singurul poem cu un sens liric adresat raționalului
și reprezintă o victorie morală asupra unui context dominat de absurd, suferință, înstrăinare și
moarte: Apoi, zâmbind peste măcel,/ vor fi iar stele, flori și pace,/ și noi miresme ne vom face,/ și
dumneata, și eu, și el. Iată o cronică asupra volumului:

Poemele de războiu ale d-lui Radu Gyr te obligă la o apreciere în bloc, - nu

globală, ci integrală! - căci toate poemele sau, mai aproape de adevăr, întreg poemul
acesta articulat din piese diferit intitulate și, din punct de vedere formal, structurate
divers, reprezintă una și aceeași poveste despre marea și dura aventură a unui suflet
suferind de nădejdiile și deznădejdiile, sfârșirile și îndârjirile de cari suferă, terorizat și
transfigurat în același timp, trupul său prins în vârtejele cele mai năpraznice ale luptei
(...) După ce ai închis volumul (...) ai, - în afară de mulțumirea sufletească de a fi dat
peste o carte mare, - sentimentul unei ciudate revelații...106

Ciclul Orașe sub bombardament (Oraș, 1944) oferă o nouă perspectivă asupra războiului.
Omul nu mai este mânuitorul uneltei de ucidere (combatantul), ci omul-țintă al uneltei pomenite
(civilul). Dacă în ciclul anterior spațiul războiului aparține unui orizont geografic îndepărtat,
inedit și delimitat (prin ignoranța ante factum), capabil de un polimorfism permanent, de data
aceasta războiul se petrece în toposurile deplin cunoscute, familiare și chiar înăuntrul propriului
domiciliu. Războiul de acasă conține toată paleta de culori a războiului din depărtări, fiind
augmentat de două ingrediente specifice: transformarea grotescă – prin distrugere – a universului
identitar și faptul că „personajele” implicate sunt figuri citadine, cotidiene. Gyr arată că soldații

106 Chelariu, Traian, Radu Gyr: Poeme de războiu la rubrica Cronica literară în Universul literar, anul LII, nr. 17,
20 iunie 1943

83
pot pierde, remiza sau câștiga războaie, însă civilii nu pot decât să le piardă pe toate, în orașul
supus bombardamentelor.
În Momente, poetul reușește să aducă în atenția martorului-cititor o vagă analogia cu o
poezie anterioară. Dacă în Noroiul arăta cum elementele apă și pământ se contopesc într-o a treia
stare intermediară, osmotică pentru soldat, aici, prin cauterizarea produsă de bombă, omul și
caldarâmul se contopesc, rezultând o stare sonoră, stridentă: Și moartea vine. Uruitoare./ Și
deopotrivă, o simt într-o clipă/ asfaltul și carnea. Și-n spaima cea mare/ se strâng în brațe./ Și
țipă.
Bombardament arată o nouă diferență între soldat și civil. Pe când soldatul percepe în
permanență disocierea dintre front (universul străin, inamic, în permanență schimbare) și acasă
(universul casnic, propriu, neschimbat), civilul trăiește drama completă: singura lume pe care o
știe se modulează înfiorător. Civilului îi rămâne numai golul de sens și al lumii trunchiate. Poetul
se servește de om pentru a articula o acuză în fața unei priveliști desacralizate. Orice univers
strâmb, mutilat, deturnat incumbă interogația asupra existenței Creatorului: Parcă sus, în azurul
Tău, Tată,/ n-a fost rai niciodată (...)/Peste case, peste tramvaie,/ trotuarele zboară, vâlvoaie
(...)/etajele încep să curgă, s-atârne./ Bojdeuce, palate/ icnesc spintecate./ Se despică, de vii/ ca
harbujii-n felii./ Odăile/ plesnesc ca păstăile./ Sar cărămizi, tinichele,/ și țăndări de trup ca niște
surcele (...)/ Sau poate nici Tu nu mai ești,/ nu mai trăiești./ Poate și Tu ai pierit (...)/ în
bombardament.
Poezia titulară (chiar dacă în subsidiar) a acestui ciclu este Oraș, 1944. Fără a fi explicit,
textual, soldatul și civilul trăiesc interogația chinuitoare, mirată: Cum pot avioanele anglo-
americane să bombardeze pe români? Războiul nostru este cu sovieticii și este suficient de
nenorocit în el însuși, dincolo de sorții săi schimbători. Românii (spre deosebire de germani și
sovietici) nu poartă un război cu lumea, cruciada vehiculată este doar o extensie geografică a
unei apărări. Schimbarea războiului într-un alt război prin evenimentul de la 23 august 1944
sporește paradoxul pe care acest conflict îl conține față de logica civilizației: Telegramele sug
sânge din tot continentul./ Pline de răni se-ntorc telefoanele./ Veștile, umflându-și cicloanele,/
zgâlțâie piețele, fierul, cimentul./ Ochi nedormiți se dilată și-aleargă/ pe săbii de litere, fără să
vadă./ În mâini parc-aștepți să se spargă/ ziarul, ca o grenadă (...)/Comunicate, știri, telegrame,/
zi de zi strâng de gât existența.
În întregul volum, Radu Gyr este mai mult decât un reporter de război. Descrierile sale a
tot ce se întâmplă sunt exhaustive în tematică, fiind centrate pe condiția individului dintr-un
univers în care trăsăturile fundamentale ale omului sunt direcționat alterate spre, (de fapt),
autodistrugere. Singura rațiune productivă, concretă, se găsește (o ironie...) în inteligența tehnică,

84
utilizată pentru a ucide cât mai eficient. Nu este deloc o întâmplare alegerea unei partituri lirice
complet subiective, emoțional-instinctuale. Acest tip de poezie are în prim plan soldatul și
civilul, iconuri servite de măiestria poetică și nu invers, lucru care oferă acestei creații o
capacitate proprie de conexiune cu cititorul.
Volumul Balade107 apare în 1943 la Editura Gorjean. Reeditarea din 2006 a Editurii
Lucman include cele cinci cicluri din prima ediție (Fuga lupului, Cântece, Țară, Mănăstiri,
Fântâna cu pandur), la care editorul a mai adăugat încă două (Ciclul Neamului și Balade de
detenție, acesta din urmă văzând lumina tiparului după moartea lui Gyr).

Un volum al maturității creatoare, Balade (...) îl așează pe Radu Gyr printre cei
mai cunoscuți poeți ai epocii interbelice. Forța expresivă a poemelor, capacitatea de a
concentra multiple sugestii într-un vers lapidar, sentențios și grav, se cer apreciate fără
reținere. Alături de mai cunoscuții, deja clasicizați, Ion Pillat, Adrian Maniu, Vasile
Voiculescu, cu care Gyr se înrudește printr-o fervoare comună a descoperirii
specificului românesc, autorul Baladelor se impune prin originalitatea mijloacelor și
substanța viziunii.108

În articolul din 1938, Baladă și eroism, apărut la Gândirea, Gyr face apologia folclorului
românesc, regăsind în acesta toată avuția emoțională, sufletească a poporului român. Misterele
meșterilor populari, chilimurile oltenești, mănăstirile tradiționale, troițele și alte elemente de artă
populară își găsesc expresia cea mai reușită în literatura populară.

Poezia reunește în ea însăși și pe celelalte arte. Aici se întâlnesc fiorul cald

al sensibilității lirice, cu simetria arhitecturalăcu cromatica tehnicii plastice – adusă în
decorativ, imagini și cuvinte – și cu armonia stărilor muzicale (...) Iar dintre toate
genurile poetice, balada mi se pare cea mai încăpătoare pentru profunzimile sufletești
ale unu

Baladele din acest volum nu aparțin, în totalitate, genului epic, ci, mai degrabă,
imaginativului liric. Poetul Gyr apelează la fabulos, la legendar. În primul ciclu, Fuga lupului,
prima baladă, purtând același titlu, se regăsește simbolul mitic al dacilor („daos” însemna
„lup” la traco-frigieni), analogie a libertății, puterii și curajului. Latura chtonică a poemului
este dată de funcția psihopompă a lupului (aceea de însoțitor pe tărâmul celălalt, al morții):
Părul ca o ceață grea pe spate/ se zbârlește de tăcere și de veac./ Stâncile îi joacă-n ochi,

107 Gyr, Radu, Balade, București, Editura Lucman, 2006

108 Popescu, Adrian, op.cit., p.85

85
mirate/ botul linge umbrele, mirat... Gorunul (slodunul) trimite tot la ideea de forță, de
stabilitate și de permanență; este imaginea axei lumii, cea care leagă cerul de pământ: se
târăște ca o fiară prin sloduni. Peisajul imaginat impresionează prin puritatea rudimentarului,
a sălbăticiei.
Țiganii ursari introduce alt animal mitic, simbol al forței și al rezistenței, ursul. De data
aceasta, dârzenia acestuia este înfrântă (mormăie în lanț zbârlite satane...).Șamanii îl consideră
un animal-spirit, care te poate ajuta să-ți înfrângi temerile și, în același timp, este „înțeleptul”
capabil să supraviețuiască în cele mai dificile situații: tristele jivine călătoare/ vin din basm, din
veac,/ - de unde vin?
Încrustări pe o colibiță, Stihuri pe-o troiță, Pe un chilim, Scrijelări pe un cuțit îl readuc pe
cititor în peisajul românesc, tradițional, oltenesc, (Ca să mă cos în tine, chilim oltean, primește),
prin întâlnirea cu eroii din cântecele și basmele străvechi. Și din punct de vedere prozodic,
versurile au o măsură specifică creațiilor populare: Hai cuțit, custură nouă/ taie funia de rouă/
ce mă-nnoadă de tristeți/ de venin și dimineți (Scrijelări pe un cuțit).
În Parângul, piatra, în starea ei naturală, neprelucrată, este sugestia pentru viața umană,
pentru elementar, pentru impulsul nativ. Este o trimitere către natura omenească plină de
imperfecțiuni, neșlefuită, în stare brută, condiție însă care ne determină să reflectăm asupra a
ceea ce suntem și a ceea ce putem deveni. Piatra întărește, încă o dată, ideea stabilității, a
permanenței, a durabilității, fiind, în același timp, emblematică pentru ideea de suflet ce închide
în sine nebănuite taine. În Oltenia, este și simbolul pentru ,,marea trecere” întrucât, în sicriu, la
capul celui plecat, se așează pietricele (obicei tracic), mărci ale locului de proveniență: Muntele
se clatină. Pătrunsă/ Piatra se descheie-ndurerată/ O imensă inimă ascunsă/ în granit purcede
greu să bată.
Ciclul Cântece este exponențial pentru metamorfozarea și utilizarea creațiilor populare,
atât prin formă, cât și prin conținut (temele întâlnite sunt iubirea, melancolia, dorul, iar
toposurile aparțin spațiului oltenesc: Jiu, Cerna). Poeziile sunt deschise, armonioase prin
melodicitatea versului. Gyr se autoportretizează în Doi voinici trec peste Jii, balada mulându-se
pe o structură compozițională duală: pe de o parte, atitudinea încrezătoare în viață, optimistă, pe
de alta, absența încrederii, debusolarea, neliniștea: Unul cântă. Ce zăpadă/ îi înflorește-n trup
livadă?/ Altul tace. Merge, unde?/ Către ce vâltori rotunde?
Poeziile-colinde impresionează prin complexitatea sugestiei, căci poetul nu imită, nu
adoptă ca atare un text popular, ci reușește a se ,,confunda” emoțional, afectiv, cu acesta. În Sus
pe dealul Cernii, regăsim motivul cerbului, precum și coexistența antinomică a două principii, al
vieții/ luminii și al morții/tenebrei: Cerbilor ca neaua iernii/ Ce vreți voi pe dealul Cernii/ iacă

86
 bem roua lucernii și-om mai vrea de-aici din plai/ să intrăm la Domnu-n rai (...)/ Sufletul
plânge și cată/ tot spre Cerna-ntunecată? Cea cu apă blestemată ...
La poarta lui Ștefan Vodă imaginează un univers religios de inspirație naivă, folclorică, în
care personaje biblice (Maica Domnului, simbolul feminin al maternității, al purității) se
intersectează cu cele de basm (Sfânta Luni, cu semnificație masculină în tradiția populară, ca
început al tuturor lucrurilor). Formule magice (prin forța de exprimare, de sugestie) transportă
receptorul într-un spațiu sideral, ireal, mistic: În păduri cerești de tei (...)/ stă pe prispă de
bordei Sfânta Luni și toarce (...)/ Peste rănile-ți de ieri/ Fecioara Maria/ mierea-o pune și
tăceri/ Fecioara Maria.Din nou, poezia lui Gyr este apreciată de cronicarii epocii:

Radu Gyr, ridicat, în epoca începuturilor sale și rămas apoi multă vreme, în
cadrul cenaclului dragomirescian, a avut marele merit de a-și păstra independența
structurii și facturii sale poetice, rezistând sugestiilor maestrului, spre salvarea liricii lui
și, mai ales, a originalității (...) Volumul de Balade pe care ni-l oferă acum era de mult
așteptat. Marea majoritate din piesele prezentei cărți au fost publicate de-a lungul anilor
în revista Gândirea și publicarea lor ne-a produs un interes crescând (...) Am avut
prilejul cu această lectură să verificăm cu și mai mult temei faptul că poezia noastră
folclorică ține locul clasicismului nostru (...) Plecând de la bucăți, în care avem de-a
face cu un lirism pur (...), peste tot vom găsi prezent ca un fior reconfortant această
simțire viguroasă.109

Ciclul Țară adună, într-o expunere a trecutului nostru, o galerie impresionantă de figuri
emblematice pentru eroismul, idealul nostru istoric, strămoșesc. Nota lirică se metamorfozează
și devine profundă, solemnă, cu accente de cântec de preamărire. În Dacul, ideea mitului de
origine (totemic), a veșniciei, înseamnă aici emanația primordială, care permite existența,
durabilitatea în timp și spațiu în condiții primejdioase, adverse. Substratul energetic al
pământului determină descoperirea ființei spirituale. Trecând de la materia sensibilă către
energiile tăinuite, descoperim că trupurile tuturor au caractere esențial comune: Ți-aștept în lut
truditele ciolane/ să le-nfrățesc cu mine sub tăpșane/ Și-n strânse împletiri de oseminte/ vom
ține-n brațe veacurile sfinte.
În Descălecătorul apare sugerată tradiția istorică a întemeierii legendare a Moldovei.
Mitul (un zimbru este vânat, iar vânătorul – cel pornit pe drumul inițierii - află ținutul Moldovei
și râul cu același nume, mit numit de istorici ,,etiologic”, oferind o clarificare în privința stemei

109 Stelian, Constantin, Radu Gyr: Balade la rubrica Cronica literară în Gândirea, anul XXIII, nr.3, martie 1944

87
țării) și realul (răspândirea românilor din Maramureș) se împletesc într-o poezie în care eul liric,
avid de eternitate, de infinit, și descălecătorul formează un tot: Când am pornit călări la
vânătoare/ un cap de zimbru soarele părea (...)/ Unde-a căzut, însângerată, fiara,/ jilțul meu
tânăr crește ca un spic.
Ctitorul de mănăstiri sugerează o atmosferă sacră, religioasă, în spiritul pravoslaviei, al
odăițelor mănăstirești, al locașurilor călugărilor izolați de lume. În hrisoave, mănăstirile ridicate
de voievozi erau denumite de aceștia ,,sfânta noastră rugă”, ca semn al credinței acesora, al unei
conștiințe spirituale: Treceau desculți prin țara basarabă/ sfinți triști de fum, cu glesne de
lumină/ El îi chema pe prispa lui la cină,/ și le pupa cereasca mână slabă/ Ci ei zâmbind și
mirosind a ceară / S-au așezat pe vechi iconostase.
Gyr conturează în câteva creații portrete de domnitori români marcanți, precum: Țepeș,
reprezentativ pentru determinarea cu care pedepsea trădarea, injustiția, trândăvia (Ciorchinii
grași de hoți și pierde-vară/ îi sprijin, să nu cadă, în araci/ și-n lungi frigări cioplite din copaci
/ înfig curvari și vânzători de țară), Vodă Ștefan, maestru în războaie, nemilos (Spada izbește:
vremea grea geme, sare, troznită din țâțâni și din zăvoare/ ci râd pe urmă holde pe tăpșane și
urcă mucenicii prin icoane), Ioan Vodă, personaj istoric captivant, denigrat de cronicarii epocii,
ucis mișelește de turci (Sburau ca niște iepe mari de ceață/ Și spintecau stihiile cu brume/
Izbind, de stele carnea mea răsleață/ Și măcinându-mi hoitul peste lume).
Ciclul Mănăstiri cuprinde cinci poeme, Tismana, Cozia, Frăsinei, Arnota, Mănăstire
dintr-un lemn, iar fiecare lăcaș spiritual este conturat aparte, Gyr reușind să reliefeze aspectele
distincte, proprii ale fiecăruia.
Tismana este comparată, plastic, cu un nufăr de opal, Cozia impresionează prin
fastuos, iar imaginea domnitorului, zugrăvită atent pe pereții mănăstirii, farmecă prin nota de
mister (tresare voievodu-n zugrăveală gătit în adămascuri și dulamă/ și la genunchi cu pajuri
bizantine sub somnul lui – lupoaice de aramă/ s-au tolănit sbârlitele Rovine). Frăsinei, Athosul
românesc, nu scoate în evidență edificiul, ci ființele spirituale, monahii ce slujesc și împlinesc
cele religioase, egumenul Silvestru și fratele Ioan. În Arnota, exprimarea este succintă,
parcimonioasă, de sorginte folclorică și Gyr amintește de mănăstirea crescută din piatră,
atingând cerul, ultima treaptă către Dumnezeu, mănăstire marcată de figura energică și
generoasă a lui Matei Basarab. Poetul deplânge starea politică a țării, de instabilitate și
dependență față de otomani, fiind deja invederată situația obținerii domniei prin favoruri
pecuniare. Poate că Gyr este atât de intransigent, întrucât domnitorul Matei (de altminteri, un
înzestrat conducător) uzurpase numele glorios al Basarabilor: Domnul spânzură și fură/ pus în
scaun pentru pungi/ Turcii sug și Țara-ndură/ și-i blestemă-n doine lungi.În Mănăstire dintr-un

88
lemn, titlul sugerează unicitatea dragostei între harurile omenești. Tema iubirii, inspirată din
legenda Doamnei Chiajna, se conexează cu cea a religiosului, căci Maica Domnului este din nou
un element central.
În ciclul Fântână cu pandur, temele regăsite sunt cea istorică, mitică, religioasă, care se
suprapun peste o lirică regională. Gyr abordează cu temeritate subiectul tragic al execuției lui
Horea într-o poezie-imn închinată eroului ardelean într-un limbaj grav, dur, metaforic,
exprimând fără ocolișuri compasiunea, mânia unei conștiințe afectate de nedreptatea chinurilor
îndurate de erou: Fusul roții când se-nvârte,/ pieptul e o diblă spartă/ Umărul – pajură moartă/
se despică în ciosvârte// Șira când troznește-n spate/ Vin călcâiele sub ceafă/ Limba spânzură
garoafă/ cresc căpșune și mușcate/ Ochiul vânăt se bulbucă/ nufăr putrezit se crapă. (Balada
trupului care s-a frânt pe roată).
În Fântâna cu pandur, poetul conturează figura emblematică a martirului Revoluției de
redeșteptare a lui Tudor Vladimirescu în versuri grupate în distihuri specifice literaturii
populare. Bobotează voievodală îi este dedicată lui Dimitrie Cantemir și spune „povestea”
principelui care și-a trăit o parte din viață la Constantinopol, relatându-se într-un ritm extrem de
alert momentul unui conflict din războiul ruso-turc: Prinț la Tarigrad/ învățat răsad/ meșter
păpușar/ zâmbetu-n pahar// Lună de oțel/ Ajun de măcel/ Licăre sub slavă/ tabăra moldavă/
verzi, împărătești/ corturi muscălești.
Balada pentru miez de noapte creează un spațiu liric al dihotomiilor, al marii treceri și al
iubirii, al amiciției și al pactizării cu dușmanul, al oniricului care se îmbină cu sumbrul: Și unu-a
zis cu glas sticlos/ Mi-e visul viermuit în os/ Cazi mână putredă în jos// Altul gemea scrâșnet din
dinți/ Iubito, azi, pe cine alinți/ Iubito, azi, pe cine minți? Cel de-al treilea personaj prezent la
dialogul nocturn din han este chiar creatorul, „cântărețul”, care este înștiințat de un eveniment
neplăcut, o presimțire a unui sfârșit tragic, fizic, însă o înveșnicire prin creație: Când noi vom
coace stârvuri grele/ vei trece troienit de stele/ iubind, cântând, visând sub le...!/ Ci luna a spoit
cu var/ în ștreang pe al treilea drumar/ Leagănă-l creangă de arțar!
În Vechi cântec ardelean, Gyr rămâne creatorul revoltat, al evocării eroismului, al
evenimentelor îndrăznețe, extraordinare, al maselor mânate de același deziderat, care se ridică la
luptă. Aducerea în conștiința receptorului a destinului moților este prilej pentru creator de a
extrapola, de a extinde de la regional, la specificitatea unui întreg neam. Poetul trimite din nou
la originile întemeierii Moldovei prin „zimbru”, simbol al dobândirii identității poporului:
Munții urlă și scot șerpi de flăcări crunți/ fierb șuvoaiele și tulnicele sună/ Iar își cheamă
Voevodu-n soare/ să descalice a doua oară-n piatră/ Și-n Viforniță de Mare Vânătoare/ să
despice zimbrul încă o dată.

89
 Ultimul ciclu, Ciclul Neamului, cuprinde șase poezii. Gyr alege varianta lirică patriotică
pentru a exprima, într-o notă elogioasă, impresionantă, momente pline de semnificație istorică,
devenite simbol pentru frământările, pentru însușirile morale superioare ale neamului românesc:
Nu m-au răpus mișeii, nici vânzarea,/ și duhul meu când aude și geme/ ca viforul zbârlește toată
zarea/ și ca un clopot cântă peste vreme.(Pandurul).

4. Opera lirică publicată postum

În 1944, Radu Gyr este condamnat, alături de alți scriitori și ziariști (lotul „criminalilor de
război”) de către regimul comunist la 12 ani de închisoare. Detenția la Brașov și la Aiud îi
permite totuși să mai transmită celor de acasă câteva din poeziile sale. Din 1948 însă, nu va mai
avea acces la vreun obiect de scris sau la hârtie, iar creațiile sale vor face înconjurul celulelor
prin viu grai, memorate fiind de către ceilalți deținuți, notate pe săpun sau pe talpa pantofilor.
Volumul Poezie orală110, apărut în 1994 la Editura Marineasa cu sprijinul fiicei poetului,
Simona Popa este constituit din versurile memorate de Dumitru Cristea, care fusese încarcerat
șase ani la Aiud, până în 1954, când, grav bolnav, se întoarce acasă și începe transcrierea
poeziilor lui Gyr (aproximativ 300). Internat fiind în spital, înmânează caietele unui bun prieten,
fost deținut politic și el. Securitatea reușește să le găsească și, mergând pe firul lucrurilor, ajunge
la „sursă”, iar Cristea este arestat și condamnat la 25 de ani de pușcărie grea, acuzat fiind de
complot împotriva regimului socialist. În 1991, reușește să redobândească toate caietele de la
SRI și le înmânează fiicei poetului.
Supraviețuirea în închisoare s-a putut realiza prin credința în Dumnezeu și prin puterea
sacramentală a poeziei. A face față situației dramatice din punct de vedere fizic și moral a
însemnat a aborda o atitudine cristică, considerând suferința mijlocul prin care izbăvirea,
purificarea nu vor întârzia să apară.

Fascinaţia curativă a cuvîntului născut, moşit acolo, s-a îmbinat cu inexorabila

încredere în divin, în ajutorul şi în judecata divine. Cuvintele îl vor înstăpîni pe
încarcerat, cu atît mai mult cu cît acesta conştientizează că poezia îi exprimă propriile
frustrări, umilinţe, revolte şi tragedii (...) În spaţiul închis al celulelor, condamnaţii au
trăit aşadar o dublă epifanie - aceea a existenţei puterii divine şi aceea a funcţiei
curative exercitată de versurile carcerale. Constantin Tăculescu admite: „Dacă n-aş fi
fost credincios, n-aş fi reuşit. Cei care n-au crezut, au rămas acolo pentru totdeauna. În
momentele cele mai grele ale vieţii unui om, singura nădejde, singurul pai de care se

110 Gyr, Radu, Poezia orală, Timișoara, Editura Marineasa, 1994

90
 agaţă, este credinţa în Dumnezeu. Acolo am descoperit-o cu adevărat. Credinţa în
Dumnezeu este factorul cel mai important. Şi ce ne-a mai ajutat foarte mult, au fost
poeziile lui Radu Gyr”.111

Volumul Poezia orală conține toate temele liricii carcerale, înfățișate (sugestie vizuală
accentuată) cititorului într-o imagistică diversă (chiar dacă recurentă), expresie a tensiunilor
poetice, fiind ușor transferabilă cititorului. Predomină un vers simplu și un cuvânt deseori
popular, chibzuit, menit să realizeze un transfer nemediat către receptor (nu este de mirare că
zecile de poezii cuprinse în acest volum au fost vehiculate oral). Temele identificate sunt, multe
dintre ele, intersectate, iar multe dintre imagini funcționează ca secante în arta poetică a
creatorului. Astfel de teme sunt: invocația cristică, condiția deținutului, moartea (stare
omniprezentă), autoportretul, speranța, rostul sau mesajul ocnașului, contemplația. Imaginile
predilecte sunt ale mediului concentraționar (topos de discontinuitate față de tot ceea ce
reprezintă „lumea de afară” și co-spațial cu lumea duhurilor): celula, lanțul, boala, sângele,
cadavrul, groapa, strigoiul.

...poezia închisorilor ridică lirismul lui Gyr la o înălțime spirituală și artistică

absolut memorabilă. E o față inedită, așa cum pentru Voiculescu e cea a sonetelor în
traducere imaginară din Shakespeare. O combustie lirică intensă, o transfigurare a
omului și o acumulare sentențioasă, unde propria existență se află în câteva situații
limită, o recomandă ca pe un versant necunoscut, întregitor, dureros și inegalat al
poeziei române.112

În Rugăciune, chemarea către Iisus se face în numele tuturor deținuților, care, indiferent
de fostele crezuri politice, au considerat patriotismul într-o legătură inextricabilă cu credința. Din
această perspectivă, adresarea persoanei poetului devine solidară cu ceilalți suferinzi, văzuți ca
un corp de mucenici contemporani, reprezentare des utilizată și în alte poezii. Alăturat acestui
motiv este speranța într-un viitor normal al țării, într-un timp în care valorile tradiționale își
regăsesc împărtășirea de obște. Expresia populară „a avea un Dumnezeu” implică constituția
spirituală firească a unei societăți (cu așezările sale psihice, cu sensurile și înțelegerile
comunitare), condiție în care Gulag-ul românesc ar fi de neconceput: Și spune morților de sub
troițe sfinte/ că va veni cândva o dimineață/ când Neamu-ntreg va fulgera la viață,/ cuminecat
prin sfinții din morminte.

111 Cistelecan, Ioana, Scriitorul – damnat al puterii comuniste. Protagoniști români și maghiari în The Proceedings
of the „European Integration – Between Tradition and Modernity” Congress 6, Editura Universității Petru
Maior, 2015, pp.35-36
112 Popescu, Adrian, op.cit., p.109

91
 Rugă (Fă din lacrimi apă vie/ și cununi de suferinți./ Neamului dă-i veșnicie/ și ocean de
biruinți), Avem atâția morți (Atâția morți, atâtea dragi morminte,/ ca o catapeteasmă, cresc în
noi,/ cum mucenicii slavei mai`nainte/ prin gloanțe, prin furtună și prin ploi), Metanie (Din
veninul pus în cană/ fă miresme ce nu pier./ Fă din fiecare rană/ o cădelniță spre cer.), Colind
(O, Iisuse Împărate,/ iartă lacrimi și păcate!/ Vin` să-nchizi ușor/ rănile ce dor,/ visul ni-l
descuie), Să mulțumim acestor zile, sunt doar câteva exemple în care Gyr exprimă un fel de
mesianism al existenței carcerale. Această concepție vine, fără doar și poate, în logica legionară,
doar că faptul istoric, atât al atitudinii bolșevice de a vedea în orice neconvergență față de
totalitarismul sovietic un legionarism omniprezent (atribuit întregului spectru politic interbelic,
țăranilor solidari cu luptătorii din munți și chiar propriilor bolșevici deviați), cât al și
sentimentului de corp comun al tuturor prizonierilor politici dizolvă suspiciunea de a-i atribui lui
Gyr un fanatism partinic. În Imn morților, Gyr dă imaginea hecatombei produse de represiunea
bolșevică (că țara arde de morminte/ cum arde cerul de făclii). Față de sacrificiul victimelor,
poetul idealizează, imaginând receptarea acestuia ca o intrare într-un calendar popular al sfinților.
Așa cum creștinismul timpuriu, din urmă cu aproape două mii de ani, cunoscuse persecuția
atroce, iar adepții practicau un rit popular, contemporaneitatea detenției lui Gyr (nu mai puțin
persecutată față de odinioară) prilejuiește unor largi segmente sociale crearea unui calendar
anonim, ad-hoc, al „sfinților din închisori” (noi ne-am făcut din voi icoane/ și vă purtăm pe frunți
cununi). Moartea deținuților este mijlocirea („trupul și sângele”) neamului românesc către
Dumnezeu: Nu, neamul nostru nu vă plânge,/ ci se cuminecă prin voi.
Există poezii în care deținutul Gyr (se) îmbărbătează, căutând o stare de combativitate
spirituală în situația pasivității acționale absolute a celor legați în fiare. Tema pendinte de mesajul
sau rostul ocnașului a contribuit, fără îndoială, la suportul psihologic necesar deținuților pentru a
supraviețui. De data aceasta, deținutul își poate rosti nu doar nedreptatea față de neînchipuitele
suferințe, dar își poate rosti temeinicia staturii proprii: De ne-mproașcă roca cu pietroaie (...)/
Totul ne-ntărâtă, nu ne-ndoaie - / suntem jnepii și trăim din trântă (Jnepii), Cât timp în piept
inima-ți cântă,/ ce-nseamnă umărul înfrânt? (...)/ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunțările la vis.
(Cântec de luptă), Și dacă-nvii în cântecul de azi/ e că mureai în lacrima de-aseară. (Cântec
deplin).
Tema condiției deținutului este mai des întâlnită decât ipostaza spiritului rezistent. Sunt
poezii în care cititorul cunoaște descrierea existenței condamnatului din închisorile politice. Dacă
în primă instanță cititorul este îndemnat să atribuie prezentarea spectrului infernal într-o suită
concurențială de absurd și de suferință ca fiind rezultatul inspirației poetice într-o tonalitate
macabră, cercetatea istorică și informațiile provenite din surse memorialistice dovedesc,

92
dimpotrivă – Gyr, prin poezie, ecranează parțial o realitate inimaginabilă. Nici poetul (și aici nu
este vorba doar de Gyr) nu-și poate găsi cuvintele în fața unui univers concentraționar aflat nu la
periferie, ci dinolo de umanitate. Preda scria undeva despre un torționar, care solicita trezirea
peste noapte pentru a-și spori șansele găsirii unor metode de tortură, considerate insuficiente cele
aplicate în timpul zilei. Cititorului îi rămâne ocazia de a-și solicita conștiința spre a se „adormi”/
seda în fața izbiturii provocate de demersul parcurgerii textelor. În Tăcere, ipostaziază condițiile
exterioare, vizibile și perpetue ale închisorii: foamea, frigul și pasivitatea impusă (Ne linge frigul
pe ciolane,/ e foamea cuie și ciocane./ Și orice zi e-o mușcătură/ în hoit. Tăcem, tăcem din gură.)
Foamea este nu o Meduză maritimă, ci una socială: și parcă din străbuni sau din scripturi,/ de
la-nceputul lumii ne e foame (...)/ În bezna nopții ne visăm strigoi/ și ne-ospătăm cu câte-un hoit
fierbinte.
Tema morții se alătură celorlalte, autorul reușind prin cuvinte concretețea unei arte
vizuale: moartea este „personajul” care se adaugă nedezlipit individului sau grupului.
Timpul – ca dimensiune fizică, dar și psihologică – poate fi considerat un element de
referință între cei vii și cei morți. În spațiul închisorii, timpul cunoaște o altă condiție, respectiv,
una modulată, relativistă, provocatoare de suferință, un purgatoriu terestru pentru deținuți; în
plus, ocnașii capătă o acronicitate pentru familiile lor, oameni care nu știu, cu certitudine, dacă
întemnițatul a murit ori trăiește: Din zvonuri de la temniceri/ aflăm că-s numai patru veri/ de
când ne-au tencuit de vii/ în timpul fără ani și zi (...)/ afară-i astăzi, mâine, ieri...(Din zvonuri de
la temniceri), Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgură (Viețașii). La fel, în Zarka, Răboj
(Șapte ani, șapte milenii).
Poetul Gyr își construiește autoportretul în mai multe ipostaze: Radu Demetrescu, un
deținut (Chip), poetul cunoscut de alții (Cântărețul răzvrătit), ființa ajunsă la punctul sumativ al
existenței (Sunt, Doamne, copt pentru cules). În Chip, se descrie fotografic, cu trăsături
indistincte față de nenumăratele figuri damnate. Cântărețul răzvrătit este o revanșă față de
anonimatul unei decăderi fizice (Dar cântecul lui, gol și pădureț,/ precum un sfânt, umbla desculț
prin țară (...)/ paznicii cruzi cântau și ei încet/ cântecul celui ce trăgea să moară.) Se identifică
fără dificultate trimiterea pe care o face poetul, arătând vina deținutului Demetrescu: autor al
versurilor cântecului Sfântă tinerețe legionară (Un cântec pentru munți, pentru granit/ și pentru
țara lui însângerată). Spre deosebire de alte poezii, în care Gyr este vocea deținutului către
atotputernic, de data aceasta poetul are adresarea sa impersonală, dincolo de orice identitate și
status cu Stăpânul viei: Sunt numai fructe și balsam (...)/ Și dacă pică tot mai des/ din mine câte-
o creangă frântă,/ în vârfuri, sus, grădina cântă/ și-așteaptă marele cules. Poetul declară
(precum o confesiune înainte de existus) că a atins suma experiențelor umane și că este pregătit

93
de a primi rezultatul balanței faptelor sale, sugerând că, dintre virtuțile creștine, credința îi este
cea mai valoroasă: Și când cu lacrimi Tu mă speli,/ mai mult în rod eu strâng dulceață,/ să nu
mai afli-n el nici ceață,/ nici viermi amari, nici îndoieli. (Sunt, Doamne, copt pentru cules). O
altă ipostază o reprezintă Înțeleptul, unde Gyr nu-și dezminte crezurile spirituale militante, însă
înțelege suspendarea combatului, devenit inutil (anacronic și ilogic) datorită schimbării lumii: Nu
scuip pe-nfrângerile mele,/ ce-am adorat nu știu să ard. Poetul se simte eliberat de influența
agenților destinului, înțelegându-se pe el însuși ca un element în lupta contrariilor. Contrariul
încetând, se instalează non-combatul:Și trec pe-același țărm ce nu e/ la braț cu prieteni și
vrăjmași/ ce-au vrut să-mi bată talpa-n cuie/ sau să-mi presare crini sub pași.

Mila dumnezeiască (...) m-a făcut să trec prin grle încercări (...), cărora le
datorez tocmai „ce-mi lipsea” - conform părerii lui Murnu - „tensiunea interioară”,
neliniștile metafizice, adâncirea ideilor poetice și vibrația sentimentelor, prezente mai
ales în lirica mea de după anul 1945.113

În volum se găsesc creații care arată momente de desprindere față de condiția imediată a
pușcăriașului (aceste situații de reflecție diversă: gânduri către familie, către întâmplări și
ipostaze, observarea unor anumite stări sufletești sunt proprii lumilor ermetice, rutiniere,
înstrăinate): Țara din văzduh, Clipe, Phoenix, Ziurel de ziuă, Colind. În Post festum, poetul
realizează că privațiunile deținutului i-au adus (asemeni unor tehnici ascetice) anumite puteri;
trupul se sublimează spre conștiința trezită, capabilă de esențializare, de o scanare a materiei la
nivelul duhului: Eu însumi nu pricep cum lutul,/ orbeț în smoală și-n prăpăd,/ acuma vede
nevăzutul/ cu ochii care nu mai văd.
O creație care nu se încadrează în fragmentul tematic enumerat mai sus o reprezintă Cântec
de jale. Poezia este apoteoza liricii lui Gyr în cheie populară, fiind de o izbitoare și egală
rezonanță cu Doina lui Eminescu.
Pornind de la încercuirea orizontului geografic, autorul enumeră suferințele românilor
produse de plăgile de mărimi biblice ale ideologiei totalitare atee, străine: Spurcăciunea iadului./
Pacostele, caznele,/ Beznele, năprasnele,/ Molimele venetice/ Cu harapnice și bice.
Transformarea țării prin sovietizare se face în proporții diluviene atât prin elementul
ocupant, cât și prin personajele cooperante, mancurtizate: Că pe toate căile/ Au pătruns potăile,/
Că din toate pustele/ S-au vărsat lăcustele,/ Și pe toate ușile/ Ne-au intrat căpușile/ Să-și
îndoape gușile./ Muștele și ploșnițele/ S-au umflat cât coșnițele.

113 Gyr, Radu, Calendarul meu.Prietenii, momente și atitudini literare”, p.156

94
 Modificarea naturii umane se petrece simultan cu schimbarea mediului înconjurător:
Noapte rug și luna hârcă./ Ziua scade tot mai mică/ Apele s-ascund de frică,/ Spaimele ne trag
de chică/ Și când lacrimile pică/ Iarbă nu se mai ridică,/ Ci cucută și urzică.
Atitudinile de rezistență pasivă, elementară (simpla lectură a textelor indexate, simpla
rugăciune, confesiunea amicală) devin în noua societate o expresie dușmănoasă la adresa elitei
corupte: Toți hingherii și codoșii/ Joacă sârba târfei roșii.
Gyr își vede poporul într-un exil interior, libertatea de mișcare a omului oarecare fiind
sinonimă cu plimbarea deținutului într-o pușcărie cât țara. Forța sugestiei unei expresii de
obște:„a intra în pământ” este versificată de către Gyr într-o invocație retorică, adresată agentului
malefic (Lotrule, tâlharule,/ Pune mâna pe lopată/ Și fă groapa lată, lată,/ Ca să-ncapă jalea
toată./ Fă-ne loc de-ngropăciune/ Peste oasele străbune./ Pune-ne-n pământ cu toții,/ Și
strămoșii și nepoții.)
Această poezie poate fi considerată „amorsa” lui Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Volumul are o compoziție eterogenă, explicabilă atât prin diversitatea tematică datorată
condițiilor de recluziune socială (favorabilă – sic! - unei retrospective și unei angoase perpetue),
cât și conservării orale a conținuturilor sale (absența oricăror criterii editoriale riguroase). Multe
dintre poeziile și temele cuprinse se regăsesc și în alte volume postume.
Volumul Sângele temniței114, apărut în 1998 la Editura Vremea, cuprinde lirica detenției din
perioadele 1944-1948 și 1958-1963, poezii ce anunță un creator diferit de cel din opera
tradiționalistă sau modernistă.

Acest tip de discurs poetic, având în vedere condițiile elaborării (concepute în

memorie și nu scrise), circulația (prin viu grai) și scopul (memorare ușoară), nu
trebuie judecat cu grila unei estetici dure; poezie autentică înseamnă în primul rând
fior confesiv și putere de influențare (comunicare); pentru mulți receptori (deținuți) ai
acestui discurs poetic, poeziile lui Radu Gyr au fost pâinea aleasă, și singura porție
înaltă de cultură pe care și-o puteau permite. Poetul însuși a fost conștient de rigorile
unei atari spovedanii; renunță la metafore și simbolizări savante, la gesticulări și
amplitudini, mizând totul pe sinceritate formală și limpezime de idei, astfel că multe
poezii sunt autentice, memorabile.115

Volumul prelungește, în temele deja consacrate (personificarea celulei, lumea

concentraționară, dialogul cu divinitatea, trăiri ale recluziunii, interogația unei identități
mutilate...) opera lirică din perioada penitenței. Fără a se putea identifica momentul aproximativ

114 Gyr, Radu, Sângele temniței. Stigmate, București, Editura Vremea,1998

115 Selejan, Ana, Personalitatea poeziei lui Radu Gyr, p.65

95
la care au fost create poeziile (dintre motivele obiective, cele legate de necesitatea
conspirativității și însumarea postumă a muncii poetului de către urmași și rarii literați, care au
acordat atenție lui Gyr), volumul nu poate fi suspectat de redundanță. Cu certitudine, reluarea
tematicii și a multor imagini aparținând infernului numit penitenciar, cititorul poate găsi prilejul
unor trăiri și reflecții aprofundate, ajungând la concluzia că, în fapt, față de vastitatea dimensiunii
carcerale, registrul lui Gyr nu reprezintă decât un fragment al unei sume de ipostaze umane,
sumă menită („condamnată”) să fi fost incomprehensibil mai vastă.
Poezia titulară a volumului, Sângele temniței, oferă ocazia imaginii unei „posedări”:
întemnițatul evocă o entitate descrisă în feluri nenumărate și, totuși, niciodată numită. Prin acest
ritual care cuprinde o vastă panoplie de grozăvii, întemnițatul, printr-o empatie infernală,
reușește, ca element, să devină parte a unui întreg malefic. Întemnițatul-element parcurge
episodic tot ceea ce se întâmplă în fiecare dintre camerele înseriate ale torturii. Ființele și piatra
și fierul alcătuiesc o sferă magică neagră, traversată de un puls ubicuu, torențial, constant în orice
punct al consistenței sale rotunde. Făptura rezultată din acest amalgam dintre ființe, metal și
mineral „trăiește” prin fluidul numit suferință. Temnița, în toate societățile precedente, reprezintă
locul ispășirii unor culpe concrete, efective, demonstrate prin actul de justiție.
Contemporaneitatea lui Gyr este blocată printr-un act arbitrar, nelegiuit, în care temnița este un
creuzet alchimic al unei ideologii demonice: Și sângele temniței sparge belciuge,/ și urcă în mine
și muge,/ și fierbe, și geme, și plânge, - / crâncenul temniței sânge (...)/ roșul torent/ se trage din
mine, îndărăt, în ciment,/ cu sângele temniței greu mă trag din mine și eu,/ și plec cu el, cu
grozavu-i șuvoi,/ sub ciment, înapoi...
Activitatea de cercetare a liricii lui Gyr poate fi însoțită și de sugestia de interpretare, fără a
fi pasibilă prin aceasta în a transforma identificarea operei semnificative într-o acțiune de critică
extinsă la nivelul ipotezelor lirice. Cercetarea, se poate opina, este legitimă în a anunța plauzibile
înțelegeri ale sensului conotativ, menite a stimula viitoare preocupări (unele, chiar dincolo de
domeniul literar).
As- noapte, Iisus...este o creație ce se constituie în nucleul poeziei lui Gyr, fiind totodată un
titlu de referință al poeziei închisorilor. Poetul conduce pe cititor pe un traseu multivalent:
descrie o împrejurare mistică, pe un fundal nocturn (domeniu oniric, prin excelență, dar, de
asemenea, fructuos pentru aflări profunde ori rătăciri), uzitând simboluri într-o redare a unei
situații de intersecție de stări.
Vis sau realitate, poezia conține o revelație – Iisus este cel care se coboară către om, și nu
omul urcă spre cer. Trăsăturile de vis sun redate prin cuvinte ale incertitudinii (păreau, parcă,
prin somn). Vizita divinității provoacă o reacție de surpriză comun umană, aproape infantilă (-

96
Doamne, de unde vii? Din ce veac?). Fără a fi sugerată explicit necredința umană în fața
miracolului generat de prezența divină, versul Pune-mi pe răni mâna ta vine să înlăture orice
îndoială datorată rațiunii, Iisus curmând posibile interogații dubitative. Urmează o suită de
informații concrete și sugestii vizuale limpezi – Iisus îi răspunde, iar omul certifică tactil trupul
Dumnezeului său, prilejuind supoziția condiției comune de acuzat. Iisus și omul împart aceeași
rogojină, spre o odihnă mutuală. Urmează o bilocație: omul devine martor al traseului final al lui
Iisus: învățăturile de pe Muntele Măslinilor, veghea singulară din Grădina Ghetsimani și
prinderea Sa, drumul Golgotei (Părea celula munte, părea căpățână). Vizionarea epuizează pe
martor și îi induce un somn „greu”, specific transelor biblice, o grozavă genună: Simțeam cum
îmi cade tâmpla pe mână/ și am dormit o mie de ani...
Deșteptarea (din vis ori din transa din vis) oferă apariția semnelor admirabile (miroseau
paiele a trandafiri; o opoziție vegetală între uscăciunea puturoasă a rogojinei și simbolul
ascensiunii spirituale, printre spini, spre cer). Împungerea de suliță a razelor lunare observate din
celula glacială reiterează scena răstignirii, dar și sensul implicit al acesteia (mântuirea viitoare a
celor care cred în sacrificiu).
Situația de a-L căuta prin fereastra temniței reflectă ipostaza disperată, total omenească, a
victimei prinse în capcană, care-și caută izbăvitorul capabil de a oferi mai mult decât libertatea
fizică (- Unde ești, Doamne? - am urlat la zăbrele). Trimiterea către acea Quo Vadis, Domine? a
Sfântului Petru este evidentă. Sursa luminoasă (susceptibilă de a fi hipnotică) – luna, prin hallo-
ul produse de ger, pare o cădelniță (Din lună venea fum de cățui). În acest decor astfel iluminat,
prizonierul își constată semnul certificator al credinței (M-am pipăit, și pe mâinile mele/ am găsit
urmele cuielor Lui...). Experiența dialogului lăuntric, pătrunzător, cu divinitatea și identificarea
suferinței condamnaților cu scopul cristic al jertfei sunt cele două rațiuni pentru care (dincolo de
expresia bine găsită a fiecărui vers) această poezie a cunoscut notorietatea amară, dar nu mai
puțin vie în spațiul închisorilor.
Poeziile de mai sus se desprind, cu ușurință, de ansamblul volumului în privința forței de
impresionare, câștigându-și, datorită valorii versurilor lor, menționarea chiar și în cea mai scurtă
listă posibilă a unui ipotetic tom magistral.
Cititorul este atras cu ușurință într-o identificare a sa cu poetul și este prevenit, dantesc, de
o incursiune fără scăpare, chiar în poezia din deschidere, Prefață la cântece din temniță: În
aprigele mele belciuge,/ piatra mă-nfulecă, fierul mă suge./ În bezne m-afund, zi de zi, și-n urât,/
întâi pân la glezne, apoi pân la gât.// Curând, o să-mi treacă de gură, de frunte,/ lespedea
temniței, cu gângănii mărunte,/ și-am să dispar în grozava ei gușă,/ în mugetul ei subteran și-n
cenușă...

97
 Timpul închisorii este o dimensiune aparte, modificată, la rându-i, alături de spațiu, în
comparație cu dimensiunile fizice exterioare. Lumea carcerală cunoaște o relativitate, o
discontinuitate temporală, în care rutina incintei este un mecanism de conservare, de înghețare a
oricăror procese naturale; existența deținutului se desfășoară după o rețetă prestabilită și
inflexibilă din care lipsește, de fapt, o succesiune firească a vieții. Se identifică această temă în:
Zile (Marți, Miercuri, Vineri...Ce zi o fi oare?/ Săptămâna e-o namilă moartă,/ lunile mele trec
prin calendare,/ insula mea nu-i pe nici o hartă), Curgere, Plimbare în cerc ș.a. Identitate
exprimă cel mai bine rezultatul relativității timpului, poezia fiind conexată și cu tema
recunoașterii sinelui în pragul alienării: Cine sunt? Cum mă cheamă pe mine? (...)/ Departe,
odată, m-oi fi chemat oarecum,/ oi fi avut vârstă și-un chip oarecare...(...)/ A murit lumea, a
murit Dumnezeu,/ și-am rămas doar noi trei întru toate:/ Veșnicia, celula și eu.
Mediul atroce acționează în două direcții: limitează ființa întemnițată către funcțiuniile
necesare supraviețuirii și, coroborat, acutizează atenția asupra agenților agresivi. „Frigul, Frica,
Foamea obsedată și Fierul nemilos sunt cei patru cavaleri ai Apocalipsului din temniță”.116
Lumea concentraționară este redată în Foamea (Aș ronțăi moloz din unghere,/ aș suge un colț de
saltea.../ Deschide-te, sobă, ca o cișmea,/ gâlgâitoare de miere...), Țigara, Carte poștală,
Vorbitor ș.a. În Foamete, Gyr realizează o trimitere la șarpele Uroborus: pușcăria a mâncat
„zilele” deținutului, iar deținutul se înfruptă din corpul închisorii. Fără îndoială, o pildă despre
efectul halucinatoriu, grotesc al stării de inaniție: Așa, încleștat și fugit de osândă,/ hoitul din
pivniță rânjește la pândă,/ sălbatic, cu dinții, cu mâinile bete,/ mușcă din moarte cu sete...
Lanțuri, Haine roșii, Frig sunt, în mod explicit, descrieri ale tărâmului concentraționar.
Și-acolo sus, în văzduh... reprezintă o exemplificare hermetică, întrucât deținutul, prin alienarea
produsă de recluziune, egalizează gheena terestră cu raiul („precum este jos, așa este sus”),
materialul și spiritualul fiind topite punctiform: Și-acolo sus, în văzduh, de bună seamă,/ temnițe
sunt și ocne destule,/ și după uși de granit și aramă/ zac, ferecate, celule... Cămările distincte ale
Împărăției ajung să fie comparate cu uniformitatea sordidă a celulelor. Un astfel de paradox se
întâlnește și în Libertate. Starea de discontinuitate spațio-temporală pe care o experimentează
întemnițatul este redată și în Întuneric: Tot așa singur în tăceri fără toarte,/ o fi fost și Dumnezeu
în genuni;/ nici trăsnete-n jur, nici furtuni,/ nici măcar Moarte.
Retrospectiva destinului și meditația asupra condiției prezente determină sentimente de
dezolare, de autoironie, de frustrare injurioasă. Întrebarea dacă propaganda serviciilor de
securitate (acțiune prin care deținuților li se vorbea despre noile realități din țară, despre

116 Popescu, Adrian, op.cit., p.112

98
legitimitatea căpătată de bolșevism prin schimbarea fundamentală a geografiei economice și
sociale, arătându-se prin aceasta inutilitatea rezistenței unui conservatorism patriot devenit
anacronic) ajunsese să-și facă efectul ori, într-un mod independent, deținuții politici își regretă
condiția, este retorică (probabil, ambele situații s-au întrepătruns). Ideea apare în: Când voi muri
(Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste față,/ morții să-i dea împăcare, surâs și blândețe./
Îngerii mei au fost osândiți la ocnă pe viață,/ sau spânzurați, ca hoții, prin piețe), În fiece
noapte, Cântec de ură, Cântec de nuntă, Zodie (Credeam că steaua mea e o caleașcă la scară,/
să mă ducă, trasă de cerbi (...)/ Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată (...)/O, ce alb era totul,
odinioară).
Tema dialogului cu divinitatea aduce un aspect nou față de poeziile din lirica orală.
Adresarea lui Gyr este îndrăzneață și atinge progresiv nivelul vehemenței. Astfel, în Rugăciune
din celulă tonul este aproape ireverențios: Fii și Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaș și tâlhar la
răscruci:/ jefuiește-mi rădvanul meu cu năluci/ și strânge-mi trecutul de beregată. În Cântec de
ură, Gyr izbucnește într-un protest al logicii față de alunecarea/ cârmirea lumii către stupid,
deformat, aberant sub un Ochi atotputernic, acuzat a fi impasibil: Tu, Milostivul; și Tu, Bunul,/
ce-n coropișniți pui veninul/ și-ngrași cu suc de crini tăunul,/ răsfeți urzica și-nalți spinul...
Condamnatul nu contestă doar judecată de fond (lumească), ci și pe Supremul Judecător în
discernământul Său considerat alterat, în absența acțiunii justiției divine invocate în acțiunea sa
necesară, expiatoare: Ai loc și pentru noi, condamnații?/ Pentru noi, ticăloșii, scuipații,/
gunoaiele, lepădăturile,/ se mai îndură Scripturile?/ În basmul unde-Ți lunecă pașii/ e voie și
pentru noi, pușcăriașii? (In Memoriam).
Opoziția dintre opulența naturii divine din împărăția rezidențială și scarcitatea existenței
poetului aflat într-o celulă mizeră este redată în Sărac sunt, Doamne...Se ghicește, parcă, vorba
interioară pe care și-o spune calicul în fața refuzului de milostenie din partea bogatului:„Nu dă,
pentru că nu vrea, nu pentru că nu are”. Gyr este nemiluit de către Dumnezeul cel milostiv: Sărac
sunt, Doamne, sărac,/ și bucuriile Tale-s bogate (...)/ vreau sâmburii ce-Ți cad de la masă,/
vreau tot ce arunci la gunoaie./ Din toate minunile Tale/ nu văd o zdreanță, nu pipăi nimic./
Pentru-osânditul calic/ ai numai ziduri în pieile goale...
Acest ultim volum de poezie carcerală nu mai cuprinde, nici măcar pe alocuri, imaginea
unor cruciați contemporani, a unor apostoli ai naționalismului aflați în apogeul activității
misionare, nici energicele îndemnuri la rezistență morală (ba, chiar dimpotrivă; sunt prezente și
inspirații erotice reduse la o realistă, dar vulgară expresie). Întemnițații își trăiesc supliciul unei
drame individuale, o tragedie devenită colectivă numai prin simpla multiplicare (fără acea
solidaritate cu vreo esență etnică perenă ori cu poporul din afara închisorii). Titlul vorbește,

99
implicit, despre o crimă, însă atenția lirică este destinată victimei, personajul dispensabil,
ostracizat, neveleitar al timpului istoric.
În volumul Sângele temniței117, există un set de balade, apărute postum: Balada
uncenicului cu ochi albaștri, Balada codrului fără haiduc, Balada clopotarului din stele,
Balada iconarului de lângă rai, Balada păsării măiastre, Balada unui plai de munte, Balada
unei nopți de iarnă.
Balada ucenicului cu ochi albaștri reprezintă o preamărire lirică a măiestriei creatorului.
„Lutul” este simbolul materiei care, căpătând formă, capătă valoare. Pământul, materie informă,
se metamorfozează, așa cum creatorul divin a zămislit din lut pe Adam și i-a dat viață. Olarii
capătă trăsături demiurgice în legendele populare, întrucât se consideră că aceștia au deprins
meșteșugul de la Dumnezeu. Albastrul ochilor sugerează bucuria luminoasă a plămădirii, este
simbolul spiritualități, al legăturii cu cerul, al misterului: De sub mâna ce-l supune,/ tânăr și
zburdând,/ lutul prinde chip plăpând,/ dulce goliciune. Așa cum universul a fost modelat de
Creator, ceramica a capătat forme de viață, antropomorfice (coapsă moale, umăr fecioresc, șold
subțire, braț de mire, sân de fată). Fragilitatea obiectului trimite, metaforic, la ideea pământului
ce se transformă în om, dar și a omului ce redevine materie. Lipsindu-i suflarea divină, olarul
arde vasele de lut, le trece prin proba focului, pentru a le testa rezistența și pentru a le înveșnici:
- Scoală, meștere, și ia-le./ Arde-le-n cuptor, / mergi și fecioria lor/ du-o lumii tale.
În Balada codrului fără haiduc, eroul (personalitate istorică, de origine oltenească) Iancu
Jianu întruchipează duhul imanent de dreptate necesar unei țări (prin extensie, tuturor plaiurilor
românești) strivite de o asuprire instrumentată prin elemente alogene. În completă consonanță cu
specificul baladei populare, figurile sunt prezentate într-o antiteză polarizată: Când haiducul, din
călcâie,/ creștepână-n pod,/ pare Iancu voievod,/ Vodă, o momâie// Ba e Făt-Frumos, ba zmeu,/
ba e Strâmbă-Lemne...//pare – arhanghel pământean/ sau vr`un cneaz de sânge// Parcă vine din
jugaștri/ dintr-un pisc străbun/ unde ouăle își pun / vulturii și aștrii.
Balada reprezintă o creație versificată a evenimentelor esențiale din viața boierului-
haiduc, respectiv, după nenumărate epopei, Iancu se prezintă singur în fața judecății domnești (a
lui Vodă Caragea) pentru a răscumpăra libertatea părintelui și fraților săi zălogiți discreționar de
către domnitorul fanariot. Judecată sumară și strâmbă a domniei, care-l condamnă pe erou la
moarte spre satisfacția înaltei boierimi, este deturnată de intervenția grației divine înfăptuite de o
fată de boier, care, conform datinii, alegându-l de soț pe condamnat, implică obținerea absolvirii.
Gyr nu părăsește fenomenalul excepțional al creației populare, creație într-o permanentă cheie a

117 Gyr, Radu, Sângele temniței. Balade, Timișoara, Editura Marineasa, 1992

100
miraculosului îmbinat cu firescul: Pravila din moși,/ dacă stai și o descoși,/ tare-i înțeleaptă.
Natura este în simbioză cu omul și destinul său, fiind marele decor al sacralității nunții: Cât îi
stejărișul/ de înalt în zvon/ smirnă-i tot frunzișul/ pomii toți, amvon. Dar scena naturii cere
eroului să-și continuie rolul. Iancu Jianu este un om, însă, prin făptură, aparține ansamblului
magic al desfășurării vieții plenipotente – vraja legăturii dintre codru și Iancu este mai puternică
decât sentimentul uman al iubirii. Expresia temei omului (cu trăsăturile sale sociale, concrete) și
tensiunii sale cu destinul său (ființa, ca parte, este atrasă de întreg). Cea mai puternică legătură
socială, împlinită superlativ, nu se dovedește decât un instrument al destinului, și nu scopul
personajului. Iancu „evadează” din „povestea” de dragoste conjugală spre a împlini povestea
superioară a menirii sale. Om și cal (pereche care se topește indistinct spre confuzia cu un
centaur) se avântă în drumul regăsirii unei libertăți (în fapt, o libertate supusă imperativului
misionar): Îi ies carpenii-nainte,/ ca haiducii când vor pungi./ Gata să-l binecuvânte,/ ulmii în
odăjdii lungi. Menționarea fibrei rezistente, răsucite, în vine câlțoase a carpenului este expresiv
asociată firelor mistice ale unei serviri liturgice, prin care natura își identifică devorator actantul
principal.
Iancu Jianu este fructul unui pământ înzestrat (Terra mirabilis), al cărui destin cere
semințelor sale să rodească în contemporaneitatea contradictorie, tensionată, căutătoare de sens
istoric a poetului.
Balada clopotarului din stele evocă răscoala țărănească ardeleană de la 1784, un reper
crucial al naționalismului românesc. Versurile dedicate de Gyr răscoalei sunt introduse într-un
context considerat potrivit de către poet spre a resuscita conștiința publică în diapazonul unei
revoluții. Exprimarea fluentă, melodic-gravă a limbii țărănești dăruiește cititorului un același
sentiment de revenire la înțelegerile fundamentale ale spațiului românesc. Gyr desenează în
parametri energici datele inocente ale personajului principal, făcând corespondența cu viziunea
sa despre tineretul interbelic. Supranaturalul apare prin făptura unei păsări (simbol direct către
mesajul transcendent) de culoare neagră (aluzie transparentă la sacrificiul mistic iminent al
propriei generații): Pasăre cu-aripi de scrum/ de prin alte crânguri,/ mult a fost să taci și-acum/
taine multe gânguri. Vocea înaripată arată moțului juvenil pericolul trădării și, de aici, al
nimicirii revoltei românești. Instrumentul prin care agentul ingenuu se dovedește salvator este
clopotul (semn al vibrației spirituale, de o rezonanță care somează intempestiv, recurent la
înțelegerea revelației): Bubuie arama grea/ să trezească truda./ Scoală, răzmerița mea,/ că te
vinde Iuda. Gyr este convins că martirajul asumat al tovarășilor săi va constitui o chemare perenă
a conștiinței naționale.: Lasă, nu ofta, Căline,/ să nu plângi, fecior ne-nfrânt./ Toată lacrima din
tine/ urcă-n stele clopot sfânt.

101
 Cititorul întâlnește în Balada păsării măiestre motivul inițiatic al vânătorii. Cel mai
îndemânatic cunoscător al vieții întâlnite sub varii forme și ascunzișuri este personajul central;
nici originea socială înaltă, nici bogăția nu-i sunt însemnele care să-l diferențieze de grupul
îndrăzneț. Meșteșugul său însă este sec în situația întâlnirii unei vietăți neasemuite: o pasăre cu
însușiri nemaiîntâlnite. Protagonistul se distinge prin cutezanță și perseverență începând un drum
solitar și temerar, cu scopul de a răpune o țintă provocatoare, evazivă. Vânătoarea devine o
călătorie în spațiu și timp, consumatoare de resurse fără precedent pentru dibăcia îndrăznețului:
Din ieri în azi, din zori în amurgire/ și din amiezi în nopți cu licurici,/ călca pe timp, fugea pe
clipe mici,/ ca pe spărturi și cioburi de potire. Urmărirea prăzii nu aduce eroului niciun rezultat
cuantificabil, nicio urmare imediată: Pierise fără nume nu știu unde,/ pierise fără loc și fără
veac,/ în miez adânc de taine care tac,/ în fundul lumii care nu răspunde. Obsedanta incursiune
devenită sterilă lasă loc unei la fel de goale căutări a tovarășilor de vânătoare și a drumului de
întoarcere. Principiul schimbării continue, ireversibile își găsește exprimarea în versurile care
povestesc despre o altfel de pădure și un altfel de cutezător: Uimit, se cerceta prin noi izvoare/ și
se-ntreba de-i vis sau adevăr.../ Ci numai zvon de frunze în răspăr/ suna din fund de taine cu
zăvoare. Cetatea pe care o va regăsi, cu trudă, va găzdui, la răndu-i, o altfel de lume – o societate
care nu-și va aminti de alaiul vânătoresc, aflat la o prăpastie de timp de lumea regăsită. Antitetic,
rejectarea gradată a lumii față de bătrânul povestitor al unor întâmplări incredibile este simultană
cu tăria crescândă a unei identități personale, o aflare determinată de prezența progresivă, dar
subtilă, în jurul său a păsării măiastre. Epilogul cinegetic are loc în singurătatea pădurii,
căutătorul fiind alungat din cetate.
În baladă se utilizează teme, simboluri și tehnici ale basmului originar, vectorul poetic
purtând mai multe încărcături de cunoaștere, fiind mai complex, cu riscul menținerii – spre
deosebire de creația orală – unui mister rămas nedezlegat. Gyr scrie că transcendența este menită
a facilita numai adevăruri personale, societatea fiind o instanță care sancționează cu neîncredere
și asprime pe căutătorii de sensuri.
În Balada unui plai de munte, Gyr uzitează decorul carpatin și introduce două elemente
noi față de eposul mioritic: blestemul maicii ciobanului ucis și căința păstorului criminal. Intenția
poetului este de a include elementul justițiar, împrejurare care se desfășoară în urma unei
invocații cutuniare, magice, pe care mama victimei o adresează elementelor naturii, martorele
tragediei. Blestemul rostit de principiul matern (născător al tuturor lucrurilor) are un efect
neîntârziat, inexorabil și complet: făptașul crimei, urmărit de imaginea victimei sale, cunoaște o
suferință crescândă la capătul căreia se află sinuciderea. Gyr sugerează necesitatea intervenției
justiției imanente, exprimate de către popor (elementul matricial) asupra făptuitorilor nelegiuiți,

102
vinovați de crimele împotriva tineretului român: Cine ți-a-nroșit cununa/ vază-ți lacrimile-
ntruna./ Cine mi te-a rupt din rod/ vază-ți chipul peste tot./ Cui îți frânse dimineața,/ ochii tăi să-
i frigă fața./ Cui ți-a stins luna din fag,/ chipul tău să-i plângă-n prag,/ ochii tăi să i se-aprindă/
ca luceferii în tindă,/ ca vârful cuțitelor,/ ca dogoarea plitelor.
Lirica postumă a lui Radu Gyr cuprinde, pe lângă poezia carcerală, și una de reflecție
existențială din volumele Stigmate, Anotimpul umbrelor și Ultimele poeme. Tomurile fac parte
din „literatura de sertar”, în înțelesul cel mai secret cu putință datorită riscului de a fi descoperită
de către Securitate și incriminată (a câta oară?!) ca fiind subversivă față de regimul comunist.
Desigur, neșansa unei desconspirări privind existența unor astfel de scrieri nu ar fi incumbat
altceva decât pierderea completă și definitivă a unei prezențe mărunte, permise de către timpurile
unei dictaturi mai relaxate. Această prezență literară discretă se datora acceptării de a colabora la
ziarul Glasul patriei, o publicație a propagandei comuniste ce aparținea Comitetului român
pentru repatriere (subordonat, desigur, serviciilor secrete).Cititorii vizați de putere erau românii
emigrați, cărora li se oferea o realitate distorsionat romanțată prin articolele și creațiile literare
prezente în paginile ziarului.

Sinceritatea, versul melodios, melancolia, sunt atributele generale ale poeziei

postume – și am în vedere volumul Stigmate (tipărit în 1993, dar proiectat aproape în
întregime de autor) și Anotimpul umbrelor (1993) – carte care cuprinde aproape toate
poeziile ultime. Există, totuși, o diferență între cele două cărți; este una esențială, de
substanță poetică, și vizează amplitudinea dramei; o dramă acută, copleșitoare, rană
pură în cartea Stigmate, o suferință mai îmblânzită în cealaltă...118

În Stigmate119, poezia titulară oferă cititorului surpriza că poetul nu-și arogă stigmatele
credinței, ci, dimpotrivă: autorul se expune vulnerabil prin a-și mărturisi însemnele umanului
decăzut, a unui liber-arbitru mereu opus teleologiei, mereu încrâncenat în gestul meschin,
autodistrugător, pus sub semnul unei putrefacții progresive spirituale (Te-ai frânt pentru mine
zadarnic,/ sângele Tău n-a putut să mă spele./ Întreagă fântâna Viteesbei/ n-a folosit leprei
mele).
Volumul conține o tensiune a dualității permanente, într-o tonalitate mai profundă decât cea
din scrierile ce aparțin lumii închisorilor. În tomurile anterioare, imaginii martirale a
condamnatului i se opunea instinctul primar, sentimentul gregar, cuvântul menit să exprime
senzația concretă a elementelor infernale; în acest volum, natura omenească (lipsită de idealizare)

118 Selejan, Ana, Personalitatea poeziei lui Radu Gyr în Tabor, nr.2, mai 2011, p. 67
119 Gyr, Radu, Sângele temniței. Stigmate, București, Editura Vremea, 1998

103
este servită de versuri articulate convingător, venite din îndoieli și contradicții rafinate, coapte –
rezultat al unui balans maturizat prin distanța fizică față de evenimentele atroce.
Pe talgerul reprezentării închisorii drept creuzet al purificării umane prin suferință și al unui
martiraj mesianic, se află poezia Ne vom întoarce într-o zi. Încredințarea poetului vine din
convingerea sa în sensul meta-istoric al experienței societății: Ne vom întoarce într-o zi,/ ne von
întoarce neapărat (...)/ și cei de azi cu pașii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simți/ cum vom
pătrunde-ncet în ei// Ne vom întoarce ca un fum/ ușori, ținându-ne de mâni,/ toți cei de ieri în cei
de-acum,/ cum trec fântânile-n fântâni. Nestrămutat în ideea perenității valorilor naționaliste și a
unor matrici ființiale, miraculos empatice, transmise subtil către descendență, Gyr continuă: Cei
vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi (...)/ tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o
sămânță-n taina lor (...)/ tot noi vom curge zi de zi,/ în tot ce mâine, ca și ieri,/ va sângera sau va
iubi. Poate nu este hazardată opinia că această poezie a constituit emulația necesară unor
segmente sociale extrem de rarefiate, însă puternic manifestate de a regăsi o nouă formă pentru
un naționalism imediat post-decembrist. Într-o perioadă foarte scurtă, astfel de versuri au devenit
– cum era și firesc – atât suportul unei înțelegeri mai adânci a lui Gyr (re-) descoperit, cât și,
deopotrivă, unei expresii echilibrate, adecvate societății post-decembriste, a unui patriotism lipsit
de veleități vetuste, patriotism care însă apreciază cu discernământ rezistența anticomunistă.
Despre identitatea celor care au crezut în valoarea testamentară a patriotismului, Gyr oferă
cititorului poezia Noi nu am avut tinerețe. O imagistică elocventă (rară și pentru maestrul
simbolist) a constituit motivul unei notorietăți aparte (pasibilă de subiectivism din punctul de
vedere al unei critici exigente). Versul cult are eficiența rezonanței celui popular: Noi nu am avut
tinerețe/ să spumege viața în cupe...(...)/ Noi nu am avut heidelberguri/ cu blonde iubiri diafane./
Pe clare și verzi iceberguri,/ în somn, n-am plutit pe-oceane.// Cu lavaliere boeme/ n-am mers pe
sub harfele lunii. Adresarea este sobră, parcursul calvarului fiind mai degrabă implicit, rămas a fi
exprimat metaforic: Noi n-am cules aur din soare,/ ci-n roșii amurguri zbătute/ am strâns stropi
de foc în ulcioare,/ prelinși de pe cruci nevăzute (...)/ Mereu șchiopătând prin dezastre,/ mereu cu
osânda pe frunte (...)/ Căzuți în genunchi pe morminte/ noi nu am avut tinerețe (...)/ Bătrâni, cu
obrazul de ceață,/ cu pași năclăiți în tristețe/ prin moarte-am călcat, nu prin viață...// Noi nu am
avut tinerețe.
Radu Demetrescu a însumat aproape 20 de ani de detenție (din care circa 18 în închisorile
comuniste, cea mai mare parte în regim de exterminare), cazul său neconstituind, în nicio
privință, vreo excepție față de condamnații politici ai timpului (supraviețuirea sa rămâne o
situație rar întâlnită între figurile politice vizate în mod special de către totalitarismul comunist).

104
 În cadrul temei reprezentate de dialogul cu divinitatea, poezia La judecata din urmă face o
notă ușor sesizabilă. Sub acel semn (anunțat anterior) al dualității, poetul are o atitudine asemeni
lui Iov: relația dintre creatură și creator (mai curând decât aceea dintre fiu și Tată) este una
revendicativă, opusă unei smerenii mizate, obișnuită unei astfel de conversații. Dumnezeu (fără
a-i lipsi atributele superlative recunoscute) este într-o postură complet inedită: El este cel care, în
circumstanța judecății celei mari, este cel exonerat ( - Pentru toate rănile mele nedrepte,/ eu,
Doamne, Te iert...).
Se poate bănui că alături de imputația omului aflat într-o suferință absurdă, mistuitoare,
explicită, se mai află aceea a descoperirii înfrângerii unui crez dovedit caduc – deținuții politici
(indiferent de orientarea lor politică, dacă au avut vreuna) conștientizează că experiența gulagului
este, pentru țară, blocul de temelie al societății totalitare spre un viitor de lungime nedefinită, și
nu dovada unei crime în masă, care să constituie imboldul respingerii bolșevismului și a unui
traseu național firesc, a unei societăți, care, în mod iminent, să fie reinstaurată. Prin desfășurarea
evenimentelor (noile realități economice și sociale interne, cât și coexistența celor două sisteme
politice mondiale, erau cunoscute de către cei din închisoare), crezurile patriotice, creștine nu
sunt doar înfrânte, ci și lipsite de relevanță. Dumnezeu a lăsat să se întâmple lucrurile astfel, iar
Gyr (prin extensie, prizonierul politic) nu este un martir al unei renașteri, ci elementul devenit
indezirabil într-o istoricitate, ce reprezintă tranzitul (adaptativ) către o nouă lume. Deținuții
politici sunt prizonierii unui război, de care societatea nu mai are nevoie și nici nu trebuie să și-l
amintească.
În Osândă, poetul este incisiv; începe să conteste din atributele supreme ale creatorului, se
dezinteresează de sensul mântuirii: Dar Tu, Hainul, Tu, Domnul (...)/ mi-ai furat somnul și ceața
(...)//Apa mea s-a schimbat în dogoare/ inima mea s-a umplut de jivine,/ ziua mea s-a făcut
gheare,/ dragostea mea, mărăcine (...)// Cum Îți urăsc mila și darul,/ cum Îți blestem otrava,
pojarul,/ și crucea și cuiele toate,/ Sfințeniile Tale însângerate! Privațiunile îndelungate forțează
(ca o reacție de apărare) omul la părăsirea convingerilor pentru care a fost condamnat; înlăturarea
acestor convingeri (desigur, în mod iluzoriu, dar factual) pot aduce izbăvirea. Gyr se află,
pendulatoriu, în punctul de a începe reeducarea: lepădarea de motivațiile care îl transformă într-
un „bandit”: Ia-Ți înapoi grozava urgie,/ mă lepăd de stemele Tale./ Nu vreau să fiu asemenea
Ție,/ nu vreau azurul să mă-nvenine,/ nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (...)// Ia-Ți
înapoi darul sfânt,/ îngrozitorul Cuvânt...
În Impuritate, Gyr își enumeră marile perioade de detenție: În trei eleștee de lacrimi,/ în trei
de sânge zbătut,/ în trei de leșie și fiere,/ am fiert, m-am scăldat, m-am lăut (..)// am trecut și prin
flăcări,/ și prin oțel, și prin bice... Pentru poet, recluziunile carcerale se transformă în recluziuni

105
inițiatice, de sihăstrii, deși ele sunt traversate de mari evenimente de societate (pieirea lumii
interbelice, războiul, instalarea totalitarismului). Menționarea apelor ca substanță inițiatică
trimite la mitul lui Ahile și al lui Siegfried. Pe lângă mesajul unei invulnerabilități arhetipale,
penitentul Gyr concluzionează asupra finalului evocator: N-am ars pân la măduvă, poate./
Poate-mi rămase afară/ vrun vârf de călcâi, vrun petec de umăr,/ nefierte în scalda amară.
Ajunge să fie cinic – sinceritatea întrebării sale este mai prețioasă decât atitudinile conforme:
Doamne, nu-s aur, nici stalactită.../ Să-Ți cer altă mare îmbăiere?/ Poate mai trebuie ghiuluri de
lacrimi,/ paote mai trebuie fiere...
Comunicarea cu Dumnezeu cunoaște mai multe stări sufletești. Astfel, în Identitate, Gyr
redevine solidar cu spiritul de jertfă cerut de Hristos. În pofida suferințelor, care îi determină
respingerea lui Dumnezeu, poetul înțelege existența unei forțe dincolo de liberul său arbitru,
interogându-se asupra schimbării sale: ...după răni, sunt chip din chipul Tău/ de par dospit din
cer, nu din argilă (...)//...Tu mă faci părtaș în răstigniri/ și-Ți tot îngân osânda din icoane// Sfințit
pe cruci pe care nu m-am vrut/ și de-nvieri pe care nu le-aș cere,/ nu știu: Tu Te cobori la mine-n
lut/ sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?(...)/ oftând mă uit la rănile-mi prea largi/ și-Ți
cresc alături, sânge lângă sânge.Aceste versuri ilustrează ipoteza prezenței Creatorului în toate
făpturile Sale, într-un mod neexplicat rațional și, în același timp, surprinzător pentru creatura care
caută să se dezică de Făcătorul ei.
Darul cel crâncen expune opinia poetului despre existența dualității, sursa binelui și a
răului. Într-o abordare maniheistă (și nuanțat echivocă), Gyr respinge ideea că suferința face
parte din planul divin, originea răului neputând să aparțină decât principiului negativ, unui
dumnezeu deturnat, ale cărui puteri în a degrada ființa prin durere sunt nesfârșite: Gâde de-ai fi și
tot n-ai putea/ mai crunt să ne rupi în osândă;/ lotru de-ai fi și gheara Ta rea/ nu s-ar rășchira
mai flămândă.
În poezia Rug, o cheie agnostică poate oferi răspunsurile pentru care omului îi sunt străine
rațiunile divine, resorturile propriului destin. Recurent, apare și strigătul nevinovăției omului, cât
și participării sale la sacrificiul hristic: Nici n-am ajuns pe trepte sus/ în fața Ta, puternic Jude
(...)// și totuși mi-ai trimis din cer/ osândă fără judecată (...)// Nu știu, pedeapsă e sau dar./ Poate
e har, poate năpastă./ Port și pecete de tâlhar,/ și sfântă-mpungere sub coastă (...)// prin ruguri
trec, nu calc pe lut,/ nu sorb lumină, beau cucută.
În Nostalgie, poetul traversează importantul păcat al pierderii speranței. Mărturisește că a
primit, cândva, înțelegerea dragostei creștine și cunoștința relației dintre Tată și fiu. Folosește
ecoul acuzei și imagini blasfemiatoare: Din jindul meu de acum/ de tot ce mă frige și seacă,/ de
tot ce nu mă împacă,/ de anii aceștia de fier și bitum/ pe care nu pot să-i sugrum,/ de toată

106
neliniștea care suspină/ și mă-ntărâtă și mă-nvenină,/ Tu, Doamne,/ Tu, ești de vină...(...)// Ci,
peste toate tresaltă,/ grozavă, înaltă,/ cu turnuri amare,/ cât o biserică grea de funingine,/ marea
pecingine:/ Deznădejdea cea Mare.// Ah, cum aș sparge cu dinamită/ Ușa Ta plumbuită! (...)//
sau, răzbunându-mi Raiul apus/ arunc cu grenade-n Iisus.
Poetul reușește cu ușurință să versifice dificultățile insurmontabile pe care le întâlnește
omul. Ce tare sunt, Doamne este o realizare rară chiar și pentru cititorul obișnuit cu îndrăzneala
și forța limbajului lui Gyr. În puține ocazii, versul exultă, iar descrierea ororilor se transformă
într-o concluzie categorică, victorioasă: Ce tare sunt, Doamne, ce tare! (...)/ din pieire și
disperare/ zvâcnesc de fiece dată.// Tare sunt, Doamne, tare (...)// Mai tare-s când prora mea
crapă,/ mai pur când veninul mă sapă (...)// Tare sunt, tare...(...)// nimeni ca mine nu-nvie/ din
scârbă, din viermi, din otravă,/ nimeni nu trece asemenea mie/ prin iad și prin slavă (...)// și ziua
mea crește din trântă,/ fierbinte și sfântă...// Tare sunt, Doamne, tare.
Dialogurile cu divinitatea sunt o temă consistentă în volum, redată în mod credibil prin
variația registrului stărilor de spirit cu care sunt scrise. O plauzibilă explicație a utilizării dese a
acestei teme (volumul, în nicio circumstanță, nu este intenționat ca o culegere de psalmi) o
constituie, mai curând, sentimentul iminent al morții și nu lungul interval de recluziune, timp în
care condamnatul să fi produs, pe îndelete, o lirică meditativă.
Gyr se vede pe sine un învins al împrejurărilor, dar nu un înfrânt față de propriul destin;
altfel spus, rezistența anticomunistă a fost capturată și nimicită, dar spiritul combativ al
rezistenților s-a manifestat până-n ultima clipă. Astfel, în Anteu, înseși cumplitele privațiuni sunt
nu izvor al cedării, al compromisului, ci un temei al refuzului neștirbit de a accepta reeducarea:
Iar dacă uriașa-mi vâlvătaie/ mi-o simt, cumva, că tremură, și dacă/ văd aripa-mi, o clipă, că se-
ndoaie/ și marele meu clocot parcă seacă,// atunci mă rup cu ghearele, cu dinții,/ cumplit izbesc
călcâiul meu zeiesc/ de lutu-nsângerat al suferinții,/ și înc-odată aripi noi îmi cresc.
Ca într-un exemplu de mecanică, în care se enunță că acțiunii i se opune o forță egală, de
semn contrar, numită reacțiune, „banditul” Gyr răspunde printr-o rezistență morală presiunii
dezumanizante exercitate de către gulag: Și ca urzica sunt. Mă-ndes cu fierea,/ cu ticăloasa mea
amărăciune./ Ce dulci mi-s țepii când le știu puterea,/ ce tare-s în superba-mi spurcăciune!//
Călcat sub tălpi, mai iute dau semințe,/ mai viu duhnesc când mi se smulge-o foaie.../ Cresc,
vrăjmășit, mai dârz din umilințe - / ca bozia răzbat printre gunoaie. (Ca bozia...).
Poetul devine chiar surprinzător printr-o negație zeflemitoare, curajoasă față de
constrângerile detenției. Îl invocă pe Rimbaud persiflând noul spirit european (a unui continent
împăcat în diviziunea sa economică, cu osmoze ideologice dinspre Est spre Vest). Tiflă este,
probabil, scrisă în contextul în care rezistenții din pușcării devin convinși, prin evidența istorică,

107
de faptul că Occidentul nu-și propune niciun război împotriva Uniunii Sovietice, iar „eliberarea
pe care o vor aduce americanii” - spre confirmarea propagandei profetice bolșevice – nu se va
întâmpla într-un orizont istoric așteptat: Nu-i ștreang să vrea, nici rug să se-ncumete,/ să-mi
curețe mormanul de păcate./ Fosforescent de splendide stigmate,/ mă strâmb la harta putredei
planete. Pare să se desprindă convingerea deținutului că rezistența sa privește exclusiv destinul
personal, rezistență lipsită de vreo semnificație politică, națională și, cu atât mai puțin, a vreunei
„cruciade” contemporane.
Calfă la diavol rezumă punctul personal de vedere al militantului Gyr, opinie din care
lipsește orice ideologie sau partizanat (chestiuni depășite de contextul istoric, context cu o
desfășurare liniară din momentul ocupației sovietice). Gyr sesizează paradoxul existenței
deținuților politici în condițiile în care societatea suferise o mutație politică în urma căreia orice
rivalitate partinică devenise imposibilă, anacronică. Totuși, sistemul totalitar continua să
pedepsească în condiții concentraționare terifiante pe adepții diferitelor orientări anti- sau non-
bolșevice: Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/ de-aș fi fost, în zănoagele crunte,/ încă n-aș trece cu
răni așa mari,/ cu semn de osândă pe frunte. Gyr dezminte orice vini sociale – nu este nici
deținutul de drept comun și nici culpabilul unor credințe pernicioase. Într-un mod surprinzător,
confirmă verdictul ironic dat de torționarii bolșevici: este o „fantomă” a societății ( - De unde
vii? Cine ți-a rupt carnea-n clește?/ În ce drăcesc atelier?// Trec printre ei, înalt și străin,/ îmi
curg boabe roșii pe față./ - De nicăieri eu nu vin./ Vin numai din viață.).
O stemă a retrospectivei pe care o face Gyr asupra crezurilor sale și drumurilor străbătute
pentru a le verifica o reprezintă Întoarcerea din Cruciadă. Prezentată sub forma unui dialog de
opoziție între doi luptători (primul constată înfrângerea din luptă și deriziunea drumului de
întoarcere; cel de-al doilea vorbește despre miza și semnificația luptei, despre gloria și valoarea
testamentară a acțiunii temerare), poezia-baladă este menită să unească harul poetic cu destinul
civil al creatorului: (Întâiul cruciat: Când am plecat de mult în Cruciadă,/ - Mai știi, Bertrand? -
eram numai lumini (...) //Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinerețe,/ încovoiam vecia ca pe-un spic
(...)// Și-acum ne-napoiem o hâdă ceată,/ pe piept cu câte-o urmă de blazon, (...)/ strigoi de
cruciați ce altădată/ au fulgerat în zale de baron.// Și cum povara-ntoarcerii ne frânge/ pe cai
ologi, în zale care curg (...)// și, tot mai jalnic, cornu-nfrânt ne cheamă,/ tot mai departe de
Ierusalim. Al doilea cruciat: ...Și ce-i de-am fost învinși sub metereze? (...)/ Cândva uita-vom
marile căderi/ și brațele s-or ridica mai treze,/ sfințite-n mirul rănilor de ieri (...)// Și vom veni
mai mulți din Soare-Apune:/ și cei de ieri, și cei ce azi încă nu-i știm./ Pe vechile morminte or să
tune/ noi cavaleri cu chip de heruvimi,/ și ei sau alții tot te vor supune,/ strălucitorule
Ierusalim.Se recunoaște leit-motivul transcendenței mizei războiului spiritual prezent în Ne vom

108
întoarce într-o zi. Poezia enunță cele trei mari momente ale vieții autorului (identificat cu o
generație): afirmarea și lupta pentru un crez naționalist împlinit într-o utopică societate;
înfrângerea acestui demers ideologic și politic, survenind detențiile repetate; compunerea operei
cu tematica închisorii, operă în care Gyr mărturisește experiența carcerală și rostește speranța
continuării acestor cezuri de către o generație următoare (o altă utopie, desigur). Registrul poetic
este din același decor romantic (mistico-feudal), cu personaje exemplare, în atitudini emfatice,
majestuoase, complet definite. Firește, critica post-factum trebuie să țină seama atât de ideaticul
în cauză, cât și de contextul de societate al acțiunilor implicate și al compunerii poetice.
În Mândrie și în Cavalcadă, Gyr lasă loc unei considerări de sine cu concluzia că și-a
păstrat firea intactă în urma experienței închisorii. Același poet însă tranzitează multiple stări
sufletești, meditative – contorsiuni perfect explicabile atât substanței artistului, cât și lungii
durate carcerale, manifestând inclusiv relativismul. Bălăriile, de pildă, este un exemplu excelent
de cântărire a ceea ce, prin definiție, nu poate fi definit: viața, întrucât, în mod inerent, orice
existență parcurge negații, antiteze, interogații fără răspuns (...Am fost odată catedrală/ sau,
poate, ocnă de tâlhari (...)// Am fost, pe vremuri, o cetate/ sau un măcel cu sânge mult (...)// Am
fost cândva un bâlci sau numai/ un rug în flăcări pentru sfinți// - Și eu mă legăn noaptea toată,/
otravă poate, poate vis.../ Am fost doi ochi de prunc, odată,/ sau doar un braț care-a ucis.).
Gyr își face cunoscută arta poetică într-o tușă energică, declamatorie, solicitând prezența
pasiunii ca o condiție inseparabilă a vieții, cât și a creației: Clocotul omului cine să-l spună?/
Trebuie sânge, trebuie lavă,/ se cade-n cerneală furtună...// Dar călimara-i bolnavă...(...)//
Pentru spaimele omului, toate,/ hergheliile nopții le-aș scoate;/ pentru urile lui și mâniile,/
molima, focul, urgiile;/ pentru înfrângerea lui și tristețile,/ râpele, pâclele, cețile;/ pentru
dragostea lui, aș supune/ stelele, seara, în rugăciune,/ și pentru lacrima lui,/ clopotul pur al
văzduhului...(...)// Clocotul omului nimeni nu-l cântă,/ exploziile lui înspăimântă,/ penița n-aude
îngerul, fiara...// Haide, vărsați călimara...(Poeți, călimara-i bolnavă).
Volumul este străbătut, dens, de nenumărate gânduri, lipsindu-i un mesaj central ori o
tonalitate majoritară. Deși tematicile sunt cele întâlnite și în alte tomuri, se poate observa o
diferență (uneori surprinzătoare) în modul lor de abordare. Astfel, într-o condensare
reducționistă, privind numai tema dialogului cu Dumnezeu și cea a atitudinii militante, starea
poetică variază substanțial, uneori atingând extremele, antipozii sufletești.
Deși se pare că Gyr a evitat să își descrie experiența de închisoare altfel decât în poeme
ascunse (a făcut-o, oare, pentru a respecta condițiile de confidențialitate cerute de Securitate la
eliberarea din închisoare ori pentru a-și impune sieși o uitare forțată), există creații în versuri care
cuprind explicit și parcimonios explicația puterii sale sufletești de a supraviețui, de data aceasta,

109
nu închisorii, ci libertății. Se recunoaște „sindromul supraviețuitorului” (persoană care, trecând
printr-o experiență colectivă de limită, își trăiește iraționale mustrări, în situația șansei
supraviețuirii și a neșansei tovarășilor de experiență); Gyr a trebuit să reziste și întoarcerii în
societate (într-o libertate relativă, supravegheată, cu un stigmat implicit, de neșters, comun
tuturor foștilor dușmani ai regimului), deși, în fapt, în mod lăuntric, nu a părăsit niciodată gulagul
pe deplin. În astfel de poezii, autorul invocă (obsesiv) temelia captivității sale psihologice: În
frunte mesei stau cu mirt pe tâmple,/ dar dorm de mult sub zidurile Troiei...(...)// Eu am rămas
sub zidurile Troiei/ și cu tovarășii mei morți în fundul mării...(...)// Mă pipăiți pe umeri, pe
veștminte,/ încredințați că am venit napoi,/ ci eu sunt numai sute de morminte/ în leșul care
umblă printre voi (...)// Uleiuri cu miros adânc de floare/ sângele Troiei de pe hoit nu-mi spală,/
că dincolo de orice scăldătoare/ port morții scumpi pe mine, tencuială (...)// Eu am rămas sub
zidurile Troiei...(Întoarcerea lui Ulise).
Gyr, care își mărturisește îndoiala în credință, apoi își cumpănește, cu ironie amară,
crezurile sociale și își exprimă recurent limitele rezistenței sale trupești față de vicisitudinile
carcerale, rămâne nedezmințit în prețuirea companionilor săi, care nu au apucat ziua eliberării
dinăuntrul zidurilor unei închisori mai mici spre o închisoare extinsă la dimensiunea granițelor
țării: Pliscuri mă mușcă, corbi îmi dau târcoale,/ dar ce robust prin morții mei mă știu!/ Peste
dureri merg ca pe stârvuri goale,/ și numai lângă morții mei sunt viu,/ incandescent pe temelii de
stei,/ pe stânca mea, pe forța mea, pe morții mei! (Reazim).
Marile tensiuni resimțite după ultima detenție se diluează, treptat, în condițiile cumulative
ale deceniului de libertate, ale înaintării în vârstă și ale unei lumi care, atât voit, cât și de la sine,
estompează din marasmul deceniilor trecute. Poetul-militant intră în non-combat. Respectând
legea universală a transformării, toate statusurile sociale și stările sufletești converg, schimbate,
spre sintagma finală: bătrânul poet. Gyr este sincer, explicit și complet. După o viață ca o furtună
polară, atributele precedente se dizolvă pe rând, gradual; în mod evident, legea firii îi oferă
omului inițierea de tranzit dintre lumi: Numai împăcarea,/ fără-mpotrivire,/ crește cât e zarea,/
ca o mânăstire.// Eu cobor întruna/ treaptă după treaptă,/ ea mai suie una,/ tot mai înțeleaptă.
(Împăcare).
Gyr se stinge, însă vocea sa naște ecou. Își păstrează mai puține virtuți lirice spre câștigul
limpezirii ființei, din care nu-i lipsește cea mai paradoxală atitudine – dezolarea - pentru un fost
partizan al unor cuprinderi de homo-formare insondabile (comunismul își arogase ca ideal atât
terraformarea, cât și apariția omului nou; mistica legionară își propusese un model de
reconstituire, prin credință, a omului contemporan): Cui mi-a născocit tristețea asta,/ nu-i da,
Doamne, ștreangul ticălos./ Cui mi-a-mpuns cu sulița coasta,/ fă-i un pat de frunze, răcoros. //

110
Cine mi-a dat fiere cu găleata,/ calce zarea ca un împărat./ Cine mi-a dat temnița și roata,/ fie,
Doamne, binecuvântat.// Însă cui a pus în mine silp/ și dezgust și scârbă pentru tot,/ sta-i-ar
viermii-n hoit ca o prăsilă/ și cloci-i-ar vipera în ciot. (Cui mi-a născocit tristețea).
Volumul Anotimpul umbrelor120 apărut în 1993 și cuprinde un ciclu Rondeluri, cu 35 de
poezii, 95 de sonete în ciclurile Columne și Anotimpul umbrelor și o Addenda, cu 61 de poezii
ordonate alfabetic.

Pentru mulți cititori, cartea era o descoperire și totodată o nostalgie. O

descoperire a unui „poeta artifex” de prima clasă, care scria sonete și rondeluri
perfecte, într-un limbaj fluid, laminat cu ingeniozitate aproape manieristă (...) O
nostalgie, spuneam, deoarece baladistul și poetul închisorilor (o trimitere, totuși, „la
ușa grea”) nu erau prezenți în aceste versuri elegante, unde tonul dramatic avea
surdina și patina date de o formă impecabilă.121

Poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! din debutul volumului nu este inclusă formal
în niciunul dintre ciclurile acestuia. Conjugând numai informații indirecte, nu se poate face decât
presupunerea că ea a fost concepută, totuși, în perioada primei detenții din închisorile comuniste,
chiar dacă a constituit o probă-cheie în primirea sentinței de condamnare la moarte din 1958
(după un anterior interludiu de libertate de doi ani). Această ipoteză este sprijinită de faptul că a
avut, se pare, mai multe variante (situație plauzibilă unei difuzări orale), forma din ediție având
două aspecte de compoziție rar explicabile la un maestru precum Gyr; forma rămasă standard
poate fi un semn de veridicitate și omagiu pentru circulația vocilor „subterane” care au rostit-o.
Faptul că poezia a fost prezentată ca motiv al arestării sale în 1958 (cu alte cuvinte, apariția sa ar
fi survenit în prima detenție încheiate în 1956), nu impietează decât aparent logica imediată a
succesiunii dintre faptă și judecarea ei – procesele politice au o logică internă, coroborată cu
parcursul administrativ al birocrației terorii, flux de asemenea străin pentru firescul unei analize.
Poezie de căpetenie a liricii insurgente față de totalitarism, este, fără îndoială, și cea mai
cunoscută producție a lui Gyr. Scrisă cu un puternic (și logic!) limbaj popular, se adresează
fondului matricial al etnosului românesc. Imperativul adresat binomului „Gheorghe” și „Ion” nu
este întâmplător. Poetul ar fi putut să aleagă numele de „Ion” pentru a sugera o adresare
națională; faptul că apare și „Gheorghe” nu este o augmentare doar în sensul sublinierii unui
vocativ, ci, de asemenea, o sugestie implicită. Gyr nu este numai un tradiționalist, ci și un fervent
ortodox. Gheorghe este cel mai comun simbol al luptei cu răul („balaurul” este, în speță,

120 Gyr, Radu, Anotimpul umbrelor, București, Editura Vremea, București, 1993
121 Popescu, Adrian, op.cit., p. 122

111
bolșevismul), iar Ion este simbolul iubirii – actul românesc de nesupunere, de luptă este
întotdeauna (obiectiv sau nu) unul justițiar, drept, cuvenit, supus unei energii și rațiuni imanente,
restauratoare, (opuse unei răzmerițe haotice, vulgare, lacome), este o faptă măsurată, având un
rost urcător spiritual (și nu coborâtor, demonic). De pildă, expresia dintr-un cântec muntenesco-
oltenesc de luptă „Dumnezeu să te ferească de bătaia românească” este ilustrativă pentru faptul
că și în contextul unei violențe extreme este invocat Tatăl tuturor oamenilor.
Poezia dezminte motivațiile materiale ale revoltei, mobilurile acțiunii fiind cele spirituale:
libertatea, respectul strămoșilor, creativitatea, căldura iubirii (Ci pentru văzduhul tău liber de
mâine (...)//Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ Pentru cântecul tău, țintuit în
piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri).
Condiția primordială a libertății (statut redat recurent explicit sau implicit prin opoziție:
țintuit în piroane, pus în lanțuri, funii) prevalează asupra unei recompense morale câștigate prin
ripostă: Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele.
Versurile exprimă imagini simple, esențiale și comune lumii naturale țărănești. Printr-o
antinomie implicită, bolșevismul confiscase cele mai firești ipostaze rurale, printr-un „foc”
dezrădăcinător, des-ființial: Așa ca să bei libertatea din ciuturi/ Și-n ea să te-afunzi ca un cer în
bulboane (...)// Și ca să-ți pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ Peste
toate ce slobode-ți ies înainte.
O astfel de chemare conține forța eroică, legendară a haiducilor, justețea și temeiul
„horean”, „tudoresc”, dar și smerenia și devoțiunea dintr-o bucată a unui Gheorghe ori a unui
Ion.
Gyr realizează o triadă cu rezonanțe magice, reiterând, parcă, cu puteri omenești, gestul
hristic de vindecare a ologilor, slăbănogilor ori de trezire din moarte a lui Lazăr: Ridică-te,
Gheorghe, pe lanțuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a
furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ciclul Rondeluri debutează cu Rondelul unui rondel. Încredințarea poetului că inspirația
este ingredientul esențial al actului poetic este reușit exemplificată de către însuși Gyr.
Rondelurile sale prezintă o variație de teme (artă poetică, privire autobiografică, dragostea și
moartea, orașul și natura, condiția umană a anonimului și cea a artistului, condiția operei).
În Rondel despre oameni și flori, artistul își enunță subiectul operei magna: viața –
întrupată în varietatea de ființe vegetale și animale, pe de o parte (și, aici, se recunosc elementele
sale simbolistice precum pădurea, vulturul, șarpele, bufnița) și oamenii (într-un evantai de
personaje: haiducul, prizonierul/temnicerul, soldatul, poetul, îndrăgostitul, solitarul), pe de altă
parte. Frumosul (cuvânt generic pentru atribute precum forța, noblețea, armonia, pacea, minunea)

112
estecorelat intrinsec cu elementul vieții. „Lupta” este un liant între viață și scopul ei estetic. Gyr
își mărturisește slabele puteri și naivitatea de a înfăptui comandamentele sale poetice: De ce n-
avui unelte-n ladă,/ să-mi tăi făpturi din silex dur/ și flori din vârfuri tari de spadă?/ Făcui și
dalii de zăpadă,/ făcui și oameni de azur.
Postura artistului este prezentă în poezii precum Rondelul unei cupe, Rondel pentru
François Villon, Rondelul tău. În rondelul dedicat lui Villon (numit „tâlhar ceresc”) se relevă
puțina înțelegere plebeiană în fața superiorității spiritului, adevărata legătură a geniului fiind cea
de dimensiune cosmică, și nu aceea fizică a frânghiei, lanțului, cătușei: Dar cum stai sus peste
prostime,/ pari spânzurat cu-n sfânt piron,/ de toate stelele sublime... În Rondelul tău, poetul
exprimă starea tranzitorie, de fluctuație a lucrătorului inspirat, supus unei dualități dihotomiale,
specifice unei agregări incandescente: Și arzi și te-ndoiești și crezi,/ te frângi și iarăși dai
semințe,/ între miresme și căințe, între ispite și zăpezi.// Și urci din bezne în credințe/ și cazi în
noapte din amiezi.
În privința operei de artă, Rondelul unui iconar explicitează creația prin actul de iubire, act
al cărui destin este să învingă aparențele și identificările de uzanță, fulgurante față de viața
operei. Dragostea, printr-o reacție alchimică, dizolvă orice impurități aparținând prejudecăților
sociale: Dar anii au stins orice prihană/ și-au pus modelului scârnav,/ pe zid, lumină de icoană...
În Rondelul unei ctitorii, autorul face o paralelă cu lucrarea babeliană. Zidirea în care se
află numai voința și semeția, înstrăinarea de scopul teleologic, dusă până la uciderea de
Dumnezeu este o acțiune destinată surpării: Ba, uneori, muiem mistria/ și-n sângele lui
Dumnezeu/ și răstignim în zid vecia... Rondelul unui cioplitor reiterează cum, în absența
temeiniciei în-credințării, opera își devorează creatorul (pentru creștinii medievali, coțofana era
un simbol malefic): Dar, într-o zi, rotind viclene,/ s-au năpustit în zborul lor/ și-i ciuguliră ochi
și gene. Poezia poate fi o trimitere la Legenda rândunicii, în care Iisus modelează din lut
rândunele, pe care, atingându-le cu mâinile sale, le dă viață. Puritatea, inocența, iubirea au
rezonat în acestea, care, mai târziu, pe când Iisus era răstignit pe cruce, au încercat a-i ușura
suferința. „Cioplitorul oarecare” este exemplificarea creatorului autonom față de energia divină,
redus astfel la a naște Golemi.
Rondelul unei biografii îl expune pe poet unei meditații din care rezultă concluzia
superficialității propriei existențe. O angoasă comună, turnată într-o formă poetică, în care
elementul de valoare îl reprezintă „pragul”, ca simbol al trecerii inițierii, mecanismele destinului
rămânând o necunoscută, angrenând opoziții surprinzătoare. Însăși trauma carcerală este redusă
la nesemnificativ prin raportare la oceanul universal al suferinței: Un fleac de viață fără cheag,/

113
ce vrei, așa a fost să fie.// Și cum nu știi caligrafie,/ ai zmângălit și tu un prag/ cu câte-un moft de
rană vie.
Tema iubirii este prezentă în Rondelul unui portret în ipostaza eroică a amorului puber-
adolescentin. Materia, chiar ridicată la ordinul de mărime Terra, poate fi exprimată în
dimensiunea unei notițe, însă iubirii juvenile îi este propriu spectacolul nemărginit pentru cel
care „vede” prin dragoste: Tot infinitul în pupile,/ cinci continente în caiet/ Scriam solemn și
violet,/ „Je t`aime”, pe nu știu câte file.
Tema condiției umane este exprimată în mai multe poezii, fiecare dintre ele exprimând
aspecte diferite. În Rondelul aripilor frânte, ca și în Rondelul unor speranțe, poetul dă expresie
zădărniciei rezultate din pendularea monotonă între extazul expectativ și agonia catastrofei.
Cosubstanțialitatea (pasageră) cu îngerii oferă energia ascendentă a speranței, însă compoziția
materială chtonică conduce, invariabil, la o vrie supusă gravitației: Heruvi de-o zi, crescuți în
seră,/ ne prăbușim în câte-un crâng./ Mereu aripile se frâng,/ mereu țărâna asta speră.
Bacovian în Rondelul pietrei de pe noi, Gyr resimte compoziția minerală ca agent al morții.
Spre deosebire de lutul primordial (înduhovnicit titular de către Tată), „piatra” lui Gyr își mai
găsește o antiteză și în moartea creștină (moment transcendent spre o înviere viitoare). „Piatra”
este o în-cremenire explicită, confiscatoare – o metamorfoză eșuată, un paradox față de
înaintarea spre o senectute înțeleaptă, senină, cu o inerție fidelă crezurilor tinereții. „Piatra”
poeziei nu este fundația adorației mistice (cândva, Iisus încredințase pescarului planurile viitoarei
Biserici și cheile către împărăție), nu ascunde nicio taină, nu relevă nicio forță. „Piatra” este
rețeaua cristalină, progresivă a dez-duhovniciei în directă proporție cu scăderea iubirii: Din zi în
zi intrăm în stâncă/ și piatra crește-ncet, pe noi, (...)// Mai ieri foșneam ca un zăvoi/ de stele
mari, de sevă-adâncă.
Ciclul Columne oferă cititorului surpriza întâlnirii unui poet de observație a realului
cotidian. Având o tematică destul de largă, sunt relativ puține momente în care Gyr se repetă. Se
poate spune, mai degrabă, că Gyr se completează în privința câmpului liric, versificația și
subiectele abordate fiind de o factură căreia îi lipsește puternica anprentă pasională exprimată
printr-un meșteșug întâlnit în alte volume. Orizontul citadin-cotidian, sinele poetului și condiția
artistului, natura, faptul divers-domestic, condiția umană sunt cele mai consistente teme;
subiectul religios, cel eroic și cel al retrospecției vieții fiind practic absente. Cea mai sugestivă
reprezentare a acestui ciclu o poate da poezia Atelier: În răvășitul meu atelier,/ e-o năruire de
statui schiloade./ Aicea una, colo alta cade,/ ca-n nopți de august stelele din cer (...)//apuc
ciocanul din zăcerea lui,/ înșfac și dalta și, zbârlit în coamă,/ încerc să urc pe socluri noi statui.

114
 Ev explică trendul contemporan – un Zeitgeist tehnologic, cu duh uman absent – vâltoare
pe care Gyr o observă (o confesează?), iar cei de azi o pot considera profetică: Cum ne-am
schimbat cu evul nostru-n mers.../ Lăsând cimentul erei să ne-apese,/ mai rar privim spre stele
ne-nțelese,/ greu ancorați prin câte-un burg divers (...)// Poeții dorm în raftul lor ocult/ și
trandafirii vechilor Roxane/ ne-au tot uitat și i-am uitat de mult...
Perspectiva poetului revine în crescendo în Ev tehnic. Pierderea suflului vital al creaturii,
ființă stăpânită hipnotic și absurd de balansul în viteză al ciclului (un polimer produs de homo-
faber) marfă-bani este constatată judicios de către poet. Aflați în prezentul post-industrial al
globalizării și al inteligenței artificiale, se poate remarca acuratețea percepției lui homo creator,
asupra unei lumi care înlocuiește virtuțile umane cu parametrii tehnici: Dăm pietrei duh și fontei
înviere,/ visăm în nituri și gândim în scule (...)// jos, sub beton, ținându-și răsuflarea,/ îngheață
omul pus în ecuații/ și gem Iubirea, Mila și Iertarea.
În totală opoziție față de mecanica prin care mașina ajunge să-și depersonalizeze creatorul,
materialul operei de artă se însuflețește din duhul artistului. Prima ipostază confiscă omul într-o
actualitate perpetuă sub guvernarea meschină a stresului, pe când cea de-a doua ipostază umană
oferă imortalitatea, splendoarea unui spectacol într-o libertate (necondiționare) a emulației: Prin
mână tot duhul meu pătrunde/ în piatra ce surâde și tresaltă,/ ivind minuni din opintiri de daltă/
și din ciocan seninătăți rotunde (...)// Carnea palpită, marmura învie,/ și din frânturi de clipă
pământeană/ mă-nalț în armonii de veșnicie. (Sculptorul).
Într-un mod explicit, în Poetul acesta vorbește despre starea sa creativă la momentul
lucrului asupra acestui ciclu, o voce imaginară îi scrutează conștiința, somându-l în fața unei
producții din care absentează geniul: - Dă-mi înapoi talantul, slugă rea...
Poezia Anii (cu un motto omagial) îl capacitează în a-și regăsi forma cuvintelor, puterea
ideii, dar fără plus-valoarea proprie așteptată (un re-make de autor!): Trecut-au anii, ca peste
șesuri norii...(...)// și timpul crește...Anii ne-mpresoară/ și luminăm de sfânta lor văpaie...
Natura este văzută de către Gyr într-o cheie schimbată, lipsită de frecvența jubiliară,
tradiționalistă. Florile și Vegetație poartă marca obișnuită creației precedente, pe când Butucii și
Stejarii transmit cititorului vibrații schimbate.
Fiorul mistic este redus la un singur cadru: al imaginii lui Iisus-copil (În Nazaret),
completându-se cu redarea inocenței infantile (Mâini de copil).
Bibliotecă și Căminul, Facere sunt dedicate aspectului domestic, familial, al cadrului banal
străbătut de observația care esențializează.
Condiția umană este interogată filosofic în poezia Testament, cu concluzia paradoxului
provocat de dualitatea inerentă a conștiinței întrupate: ...de unde curgem, din ce fund de vreme,/

115
din adâncimi străvechi de testament?/ Ce legi de fier, ce taine și blesteme/ ne-mping spre-un pisc
de azur fosforescent,/ sau ne-mbrâncesc cu fierberi de torent/ în spurcăciuni holbate să ne
cheme? Se poate bănui că oniricul a fost sursa de inspirație pentru poezia La ușa grea, loc unde
întrebarea rațională primește un răspuns vizual, fabricat parcă de subconștient. Răspunsul
agnostic neliniștește. Ușa – simbol limpede al transcederii – rămâne ermetică, indiferentă la
energiile intense, vlăguitoare, puse în serviciul unui scop ordonator, a unui sens istoric: Și
degerăm și bâjbâim prin ceață/ și toți chemăm și nimeni nu descuie (...)// Și suntem mulți. Și fără
chei. Și ninge.
În ciclul Anotimpul umbrelor apare o tematică diversă, generată cel mai adesea de o stare
lirică abilă în a inspira multiple interogații abisale, cât și oferirea unor răspunsuri subtile,
incifrate (menite doar să inițieze, și nu să pontifice sentințe). Cu ușurință, cititorul descoperă
etichetele identității (În mine simt și pasărea și fiara, Simplitate, Chip, Antagonism, Maturitate,
Altul), ale dialogului mistic (Întrebare), ale dragostei (Dragoste), morții (Apa, Ad mortem,
Cireșule) și destinului (Octombrie) ori ale luptei (Stindarde).
În acest ciclu, se pot identifica arar similitudini cu poezii din alte volume; situație cea mai
evidentă este oferită de Stindarde, care reprezintă o variantă a poeziei Îndemn la luptă. Varianta
din acest volum pare mai elaborată, fără ca prin aceasta să câștige în ușurința memorizării ori a
puterii sugestiei de imagine. Finalul comun celor două variante capătă forța unui citat universal:
Învins nu ești dacă suspini ori sângeri,// nici dac-o zi par zările închise./ În bătălii, supremele
înfrângeri/ sunt numai renunțările la vise.
Autorul beneficiază de importante resurse lirice, care servesc stării de observație a artistului
– cuprinzând perspective filosofice (efemeritatea fragilă a existenței umane, a rostului său),
contemplații ale naturii (exprimate osmotic) și banale gânduri ale trecătorului urban.
Presupunând că volumul s-a alcătuit dintr-o parte a creației ultimului deceniu de viață
(1965-1975), poezia Inima copacului poate fi înțeleasă ca o trimitere la cele trei perioade de
detenție: carlistă, antonesciană și bolșevică. Însuși titlul sugerează desenul rezultat din liniile
diferitelor vârste, grafică obținută prin retezarea ființei, vorbind de miezul care, uneori, în chip
neașteptat conturează un simbol explicit. Cei „trei drumeți” (tovarăși și agenți întâmplători ai
soartei) obțin, consecutiv, obiecte semnificative: „săgeți și arc”, „lăută”, „cruce”.
Din diapazonul trăirilor omenești, Gyr redă adeseori frustrarea și regretul risipei: În urma
noastră-i numai buruiană/ și scripca sună-a doagă de ciubăr (...)// beți de năluci, lihniți de
adevăr (...)// și-n duh și-n oase numai întrebări. (Neliniști).
Octombrie este un exemplu despre extragerea (cu ajutorul Euterpei) înțelesurilor dintr-o
comună vizualizare a vreunui colț de sat aflat în astrala împrejurare. Dacă există prea întâlnita

116
expresie „o imagine face cât o mie de cuvinte”, contactul autumnal pe care-l propune Gyr poate
să conchidă că o stare poate exprima o mie de gânduri: Își rupe vântul verzile broboade,/ se
zdrențuie și ceru-n porumbiști./ Troițele, cu goi și vineți Criști/ spălați de ploi, cerșesc în drum
schiloade (...)// Pe crengi fără culesuri ceața cade/ și, putrede cad ultimele roade (...)// Și eu,
asemeni roadelor sub brumă,/ pe creangă mă cutremur tot mai des (...)// Visez culesul sfânt, dar
netrimes,/ și gem de spaimă c-am să cad în humă,/ cum cade, putred, fructul necules.
Gyr se prezintă pe sine ca rezonator liric al experiențelor umane. Refuză postura
intelectualului din „turnul sidefiu” sau prea cunoscuta identificare de „poet al închisorilor”.
Reușește să-și depășească atât nostalgia față de energia tinereții (propunând la schimb
„înțelepciunile fertile” sau „solemnele prudențe”), cât și nemulțumirea față de ipoteza rămânerii
în sertar a majorității operei sale: Eu singur nu-s. În foișoare-nalte/ nu mă-ngropară lacăte, nici
chei./ Vorbesc cu mine crengile de tei/ și serile și toate celelalte (...)// Nu, singur nu-s în lumea
mea albastră,/ mă-ncurc prin voci oriunde mă-ntorn. (Voci).
În ciclul Addenda, sunt incluse poezii prezentate în ordine alfabetică, confirmând, o dată în
plus, axele tematice întâlnite în întreaga activitate lirică, indiferent de ordonarea volumelor în
succesiunea cronologică sau organizarea câmpului de inspirație din interiorul vreunui tom.
Legat de identitatea pe care poetul și-o asumă, se exprimă, pe de o parte, varietatea
enciclopedică a elementelor de seducție și organizarea lor monumentală, iar pe de altă parte,
condiția ingrată, civilă a artistului: Am fost arhitecturi de vis frenetic,/ de jinduiri, pasiuni și aripi
multe./ Sunt un morman de renunțări oculte,/ ciob lângă ciob și petic lângă petic.// Ce jerbe-am
aruncat în catapulte,/ ce curcubee am-arcuit bezmetic... (Am fost).
Starea de transă lirică, în care vocabulele sunt agentul magiei aflate deopotrivă în
răspunsuri ori în mister, este exemplificată în poezia Cuvintele. Cititorul are ocazia interogației:
poetul este acela care se folosește de lexic ori cuvintele energizează persoana, transformând-o în
creator liric? Suferința este nelipsită întrebării, cât și răspunsului: Cuvintele mă răstignesc în
cuie,/ lung mă străpung cu-o veninoasă țeapă,/ și tot cuvintele ca o cățuie// îmi tămâiază lacrima
sub pleoapă,/ șoptindu-mi: suntem clare trepte. Suie/ în veșnicia care va să-nceapă. Rostirea
pare să reprezinte coduri, care unesc dimensiunea prezentului cu infinitul.
Gyr accesează starea de frecvență lirică prin asemănarea efortului creator cu experiența
fântânarului (un miner solitar, în căutarea minereului primordial al fecundității – apa). Misiunea
creatoare pecetluiește pe cel căruia i se încredințează. Poetul este actorul stării de aflare și
profetul unei „peșteri” (în sens inițiatic, platonic) cu un auditoriu discret: Adâncu-ntreg părea să
mă aștepte;/ vuia, ca orga, noaptea din fântână./ Izvorul, adormit cu fruntea-n mână,/ chemase

117
târnăcopul să-l deștepte.// Trudii în lumea mea subpământeană,/ cu-nverșunare crâncenă și-
amară. (Fântânar).

Într-o logică transparentă, Gyr identifică înălțimile (vârful copacului, al munților, spațiul
celest) ca fiind sursa de inspirație și de destinație spirituală, iar adâncimile ( rădăcina copacului,
oceanul, tăurile, fundul puțului) drept loc al depozitării esențiale și al capătului efortului de
extragere a forței vitale (în sens alchimic). Gyr „simte” vâna cunoașterii și se închipuie agent al
inițierii pentru cititorul său.

Addenda conține ultima poezie a maestrului, Piramidă, compusă cu foarte puțin timp
înaintea morții sale. Artistul se prezintă precum cel mai longeviv simbol al geniului, al
misterului, al izolării față de banalitatea artefactelor unei lumi desacralizate.
Impenetrabil înaintea adversităților și depozitar al unor înțelesuri încifrate pentru
tălmăcirile facile, Gyr se descrie ca pe un narcoleptic în contextul zgomotoaselor schimbări ale
societății comuniste. Poetul pretinde că opera sa conservă prin slujire nu trupul uman, ci scânteia
geniului inspirat de transcendent: Solemn și hâd și rece monument,/ claustru templu dur de
blocuri terne,/ eu dorm adânc acestei lumi absent...// Dar, dincolo de somnul ce se-așterne,/ în
greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne.

Versuri gravate în propria viață devenită lespede grea. „Un sarcofag

incandescent”, acesta e Radu Gyr, o paradoxală alcătuire de rece clasicism și intensă
ardență vitală. Și-a făcut singur un monument de cuvinte, conștient că va supraviețui
prin „străfulgerarea” artei sale. Și a supraviețuit, și omul a cedat locul Operei pe care o
descoperim uimiți, acum, după ce autorul ei este absent, absorbit de o „cosmică
tăcere”. Rămâne monumentalul somn al trecerii sale printre noi, trecere misterioasă,
enigmatic-ambiguă, din chiar voința sa.122

Volumul Ultimele poeme123 este alcătuit din trei cicluri (Vioara din pod, Cuprindere și
Pragul de piatră), însemnând un număr consistent de poezii (o mică parte dintre ele fiind
reluări), lucrări ce nu-și surprind cititorul care-i cunoaște lirica. În mod deosebit, se observă
absența substanței obsesive din poezia recluziunilor ori a frontului. Pe lângă reveriile dedicate
naturii și cele filosofice (ale naturii umane) ori ale stării epifanice – subiecte ce rulează aleator și
cu încărcări discrete – volumul se identifică mai ușor prin tema retrospectivelor la nivelul de

122 Popescu, Adrian, op.cit., p. 127

123 Gyr, Radu, Ultimele poeme, București, Editura Vremea, 1994

118
esență. Se poate bănui că Gyr a sperat ca, de pildă, un astfel de tom să poată fi publicat, compus
fiind dintr-o artă cu miez din care lipsește orice posibilă conotație indezirabilă pentru regim.
Un exemplu de retrospecție este Această lungă toamnă, în care Gyr nu doar afirmă, ci
dovedește, deopotrivă, perspectiva artristului apropiat de senectute: Această lungă toamnă gravă/
melancolia să-i pot bea/ a picurat în cupa mea/ și miere-alături de otravă. Continuă cu patetism
sugestiv (poate, prea vizibil; forța de expresie cumpănește asupra unui vers care poate părea
vetust, simplificat): Și gust cu buze-nsângerate/ tristețea crâncenă din fund (...)// Că nu-i
crepuscul să mă-mbete/ cu dulcea sfâșiere-a lui,/ nici rană-n amintire nu-i/ să nu beau azi din ea
cu sete.
Spectacolul lumii în care sinele-și împarte soarta îi ocazionează condiția unei inocențe –
atribut nelipsit al unei arte pretinzând interogație: Când toate-s numai uscăciune,/ de unde-atâtea
învieri?/ Cum pot pădurile să sune/ peste ruini, peste căderi? (...)// din moarte pot să urce trepte/
pe care nu le știm acum? (Când toate-s numai uscăciuni).
Vârsta la care compune îi oferă lui Gyr apanajul chimic al unei valențe de cuvânt
neîntâlnită în vigoarea faptei scrisului/formei/substanței. Gândul cititorului neînstrăinat de
duhovnicie realizează o trimitere (involuntară din partea autorului) la „rugăciunea inimii” -
tehnică ascetică prin care persoana trăiește misticul în absența vreunei forme uzuale de
exprimare: Și aceste mâini în uscăciune/ - reci vreascuri dintr-un pom olog - / și-acum se-
adună-n rugăciune,/ dar nu mai știu să mă mai rog...(Cântec bătrân).
Efemeritatea vieții (viață – vreun vis al unei fantome...) îi oferă poetului pana potrivită în
Moartea eretelui. Într-o permanentă dualitate, versurile urmează sprijinite pe perechi de elemente
contradictorii centrate pe oxymoronul cer – subteran. Gyr are versuri de o factură
cinematografică, folosind efecte de lumini și focalizare metaforică: Căzut din naltele-i rotiri/ în
bălării și-n mătrăgună/ mai poartă încă-n răni furtună/ și-n ochii morți, nemărginiri// Și-acum,
flămânde mișunări,/ în gunoiștea unde zace/ curg furnicarele vorace/ să-i sugă hoitul beat de
zări. Natura produce o scenă devenită aici un memento relativizant pentru toate lucrurile ce
aparțin sferei fenomenale, tranzitorii atât ale construcției biologice, cât și ale întreprinderii de
gând și faptă omenești: Din noaptea lumii, din afund,/ au năvălit cotropitoare/ și-n leșul încă plin
de soare/ cu negre forfote pătrund. (...)// Și cum tot stârvul l-au umplut,/ din ochii uzi de slavă
pură/ întreg azurul parcă-l fură/ și-l cară-n bezna lor, în lut...
Poetul dedică soției și fiicei sale creația Dragoste. Cu o versificație inedită pentru lirica sa
și cu o fervoare întâlnită într-o declarație adolescentină, artistul, enumerând elemente planetare
propice exaltării pasionale, exprimă o destinație superioară, convergentă acestui trio: mi-aș

119
desface brațele ca niște aripi,/ ca o mare pajură albă,/ zburând cu voi către stele,/ în
nemărginirea mai pură.
Materia densă, temele varii, imaginile specifice poeziei lui Gyr din
tinerețe și maturitate, reluate și îmbogățite, ne permit să o considerăm o apariție
memorabilă, de regăsită forță interioară, după perioade vitrege existențial. E aici, în
Ultimele poeme, o prețioasă maturitate artistică, o siguranță a fluxului liric, a rostirilor
tâlcuitoare, care ne fac să o considerăm un moment de relansare, nu de epuizare, o
cristalizare ideatică și o revitalizare a inspirației.124

Segmentul de creație Cuprindere debutează cu un exemplu de artă poetică. Maestrul

consideră versul un instrument al exprimării simțirii pătimașe. Gama lirică din acest ciclu
păstrează aspectul heteroclit (o tehnică diversă, inspirații sinusoidale) al ultimelor tomuri sub
aspectul formei, temele/orizonturile descrise fiind cele favorite poetului (identitate, cunoaștere,
natură, tensiunile eului...). Cuvântul inspirat este menit să servească peisajul pe care viața (atât în
manifestarea externă individului ori în reflecții ale persoanei) îl compune într-o manieră în care
ființa participativă este datoare să se manifeste maximal: Să fiarbă poemul, să strige,/ pe vârfuri
de spini și urzici,/ în geamătul meu ce te frige/ ca un gârbaci, ca un bici. (Ars poetica).
Gyr consideră că poetul nu este doar un hierofant al Euterpei, ci și un translator-spectator
al dimensiunii spirituale invocate: Încrezător în arzătoarea vlagă/ și-n fulgerele ei nepieritoare,/
visez că din dogoarea mea se-ncheagă/ noi armonii și linii viitoare...(Arhitectură).
Aflat în miezul bătrâneții, Gyr își cântărește opera punând pe un talger al balanței
jumătatea expresiei „Vita brevis”, vrând să spună că nu opera aparține poetului, ci bardul este
definit de propria-i lucrare. Se prilejuiește, aici, interogația dacă nu, oare, Gyr este paradoxal
(artizanul – cauza este influențat de către obiectul artistic – efectul). Actul natural al creației
poate fi un răspuns în exemplul că mama și pruncul sunt, pentru un timp dat, într-o aceeași
substanță într-o aceeași cuprindere: Din groaza morții te-am crescut, o, carte,/ mistrie-mi ești și
târnăcop în moarte (...)//Smulge-mă, carte, morții și durerii,/ sporește-mă cu trainice imperii,/ și
clipa mea, oloagă și subțire,/ răzbună-mi-o, făcând-o nemurire! (La o carte).
Greutatea acestui ciclu este dată de starea extatică a cunoașterii – Gyr nu doar
imaginează/compune/traduce, ci trăiește prin perspectiva fiziologică a vârstei starea creatoare.
Arta poetică asumată de către septuagenar atinge concentrația maximă: În ghimpi de întrebări
mă-nțep,/ mă-njunghie câte nu pricep,/ dar parcă și mai mult mă dor/ câte-nțeleg pre limba lor.
(Din scrumul meu). Poetul nu reușește să-și substanțieze experiența vieții într-o ecuație care să

124 Popescu, Adrian, op.cit.,p. 128

120
reitereze satisfacția comprehensiunii, a descoperirii. „Tainele” sacerdoțiului liric rămân
compacte, impenetrabile, confirmând prevenirea blagiană. „Ierusalimul” său rămâne o Fata
Morgana pentru un drumeț extenuat: Eu, lume, sunt imensa ta oglindă (...)// Un vălmășag de
morți și de geneze,/ de aurori și negre prăbușiri (...)// E-un freamăt vast în marea mea lentilă
(...)// Tot ce oglindesc e, poate, doar părere...(Eu, lume, sunt).
Artistul își mărturisește atingerea limitelor senzitive și conceptuale. Apropierea de sfârșit
îi determină o sațietate banală, o epuizare a ființei, din care ultimul lucru care se retrage este
cuvântul-meșter. Gyr a trăit ca un poet și dispare ca un poet; rămâne posterității să dea verdictul
asupra operei sale: Sunt obosit de ce nu știu (...)// sunt obosit de câte-nvăț (...)// Sunt ostenit de-
atâta vis (...)// Sunt ostenit de adevăr. (În cer și pâclă).
Ciclul Pragul de piatră reprezintă ultima colecție de poezii din volumul final al poetului.
Artistul dezvoltă progresiv temele filosofice și de retrospecție sub guvernarea unui presimțit
sfârșit biologic.
Poezia titulară are sonoritatea inconfundabilă a celor mai cunoscute (și simple – în sensul
eleganței) poezii ale sale. Gyr rămâne un exilat atât social-artistic, cât și unul față de liniștea și
mulțumirea atât de necesare existenței civile, de obște. Spre doesebire de exilul clasicului
tomitan, strigat și amar precum o furtună pontică, Gyr conștientizează, stoic, propria sa condiție:
Nu pizmuiesc și nu mă doare/ seninul bucuriei șes./ Din prag, între granit și soare,/ sorb zarea
marelui cules. (Pragul de piatră).
În Știu că sunt lut, artistul realizează un exercițiu de modestie, nu fără a-și permite o
discretă ironie față de contemporani. Precum un taumaturg, exersând asupra banalității (oazele
firescului din mijlocul absurdului concentraționar să fi dezvoltat un acut simț al iconomiei?), Gyr
reușește potențarea lirică, elevația spirituală: Minunea mea se-ntâmplă, vie/ din mofturi mici și
biete fleacuri...// De nu strâng mările în brațe,/ prin câte-o baltă tot deretic/ și gheara mea tot
stă să-nhațe/ din orice taină câte-un petic. Versul curge cu naturalețe și sugestie populare. Și
dacă-ncălecat pe-o rază/ ea nu mă urcă-n cer, încalte/ de-o șchioapă-n aer tot cutează/ peste
cotețe să mă salte.
Condiția senectuții conferă fanteziei lirice solemnitatea adevărului. Bătrân fiind, Gyr nu
imaginează, ci descrie. Contemplând „Podul Ospitalier” (legătură între două țărmuri înțelese ca
două tărâmuri, două dimensiuni), Gyr se află, median, străbătut de identități tranzitorii, duale.
Poetul trăiește experiența unor interogații interzise credinței ortodoxe: Mi-a mai sunat în somn
această mare?/ Și tu, țărm trist, foșneai și mai-nainte,/ În mine, cel din bezne seculare,/ De ce
trupul nu-și aduce-aminte?// Sau, poate, alt om plânsete faleze,/ În alt mileniu, sub aceleași

121
stele,/ Iar fruntea lui se scoală să viseze/ în veacul meu și-n visul frunții mele...(Pont-Euxin).
Conștiința subiectului supoziționează varietatea metempsihozei reduse la esența perenă a
dualului: În pașii mei de astăzi poate altul/ Din evul său în evul meu se-ntoarnă,/ Cum într-un
val ce-și spulberă cobaltul/ Alt val, întors din larguri, se răstoarnă...
Ipoteza transformării infinite este reluată și în Phoenix, motorul succesiunii avatarurilor
fiind dorința incandescentă (!) a experienței: dar ce mare foame de credințe,/ desfrânată, de
nevindecat (...)//Arzi să bei alt cer din aripi frânte/ și alt zbor din prăbușirea ta.
Secvențialitatea cadrelor de manifestare în ipostasuri justificate de binomul experiență –
cunoaștere este prezentă în poezia Din când în când.
Etapele ființei alcătuiesc traseul unui aprig drum nedus (segmentele mai multor vieți).
Senzorialul atât de efemer este, totuși, temei pentru adevăr, pentru obiectiv, pentru mărturie;
senzorialul este necesar precum o coajă trebuincioasă miezului – aflările spirituale sunt obținute
numai prin sita nenumăratelor orificii și dimensiuni oferite de substanța trupului, trup care
intersectează energiile concretului.
Gyr se desparte de cititorii săi printr-o lirică-jurnal de viață – instrument de care s-a servit
uneori cu emfază, iar alteori cu smerenie. Radu Gyr nu rămâne dator tovarășilor de periplu
artistic și prin aceasta reușește cu folos să sporească talantul încredințat: Ca de-o mireasmă
stranie mă-mbăt/ de glasul meu rămas în alte ere/ și prind, o clipă, strașnică putere/ să urc,
pieptiș, în ceruri, îndărăt (...)// Atât de dulce-am învățat să cad/ și-atât de greu și rar mă-ntorc în
sfere,/ că-n ceruri rădăcina mea mă cere,/ dar rodul meu întreg se coace-n iad.

O artă a durerii scrisului, unde elanurile vitaliste și naturiste din volumele

tinereții s-au decantat în strofe apoftegmatice, săpate parcă cu dalta într-o materie
rezistentă și nobilă, într-o marmură perenă. Cu aceste poeme, Radu Gyr își edifică și
mai convingător statura de important liric român, scriind, mai ales după eliberarea
din detenție, îndurerate și cizelate autoportrete.125

125 Popescu, Adrian, op.cit., p. 134

122
III. Alte activități literare

1. Literatura pentru copii

Între 1942-1944, Radu Gyr va crea o lume insolită, destinată celor mici, o lume ferită de
aluzii sau simpatii politice. Întrucât existau probleme financiare, la inițiativa lui Mihail Drumeș,
prieten al poetului și patronul Editurii Bucur Ciobanul din București, Gyr redactează, în
perioadele în care primea vreo permisie de pe front, povestioare în versuri pentru copii, multe de
inspirație folclorică. Volumele celor aproximativ 20 de titluri au fost tipărite în colecția Povestiri
în imagini pentru îngerii Pământului al amintitei edituri. Forma redactării era aceea a unor benzi
desenate, iar ilustrațiile erau semnate de Aurel Petrescu (caricaturist, regizor și operator de film).
Gyr a creat povestiri versificate plecând de la poveștile clasice ale lui Ion Creangă sau a
valorificat basmele culese de Petre Ispirescu, fiind, de asemenea, „inventatorul” unui personaj
aparte, Bimbirică. În 1943, apar volumele: Voinicul Argeș și balaurul cu șapte capete ( o
adaptare după Petre Ispirescu), Fata babei și fata moșneagului (după povestea lui Creangă),
Poznele Boanței, Zâna Munților, Bimbirică în lună, Bimbirică aviator, Bimbirică automobilist,
Darurile lui Moș Crăciun. În 1944: Bimbirică în Africa, Bimbirică sportiv, Bimbirică în
submarin, Aventurile baronului Münchhausen (singura semnată Radu Gyr, pentru toate celelalte
utilizând pseudonimul„nenea Răducu”), Pinocchio automobilist, Micky-Maus parașutist, Păcală
și Tândală, Oul de ciocolată, volumul Povestiri pentru îngerașii mamei în care erau incluse
poveștile Punguța cu doi bani, Capra cu trei iezi, Baba Cloanța Cotoroanța, De ce n-are ursul
coadă, Muțunache se răzbună pe urs. Anul 1945 aduce micilor cititori un ultim volum destinat
lor, Sandu, Sanda și Lăbuș.
Între 1997-1998, Editura Ex Ponto din Constanța a reeditat majoritatea cărților semnate
de Gyr și destinate copiilor, ediții îngrijite de Ioan Popișteanu și cu ilustrații semnate de artistul
plastic constănțean Ion Tițoiu. Editorul anunța într-un număr din 1997 că „în fiecare lună vom
edita o nouă poveste minunată cu isprăvi și întâmplări ce ne vor purta în lumea liberei imaginații
și care vor demonstra că nu este nimic mai frumos și mai curat decât copilăria, vârsta inocenței și
purității, a viselor fără hotar.”
Literatura pentru copii poate fi considerată literatura scrisă cu precădere pentru aceștia,
iar faima sau succesul unei cărți determină pe autorul acesteia a continua povestea într-o serie.
Acest lucru s-a întâmplat și în cazul volumelor lui Gyr, al căror protagonist era Bimbirică
(prichindelul, piticul, cel mic). Numele personajului îl mai întâlnim la Petre Ispirescu, în
povestea Părintele Bimbirică și maica preoteasă. Protagonistul este un învățător vesel și,

123
bineînțeles, mic de statură. Audiența scontată pentru aceste scrieri se presupune a fi între 5-10
ani, corespunzătoare copilăriei ca timp în care contactul cu basmul stimulează imaginația
pendintă de Moș Ene ori fantazarea.
„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor” reprezintă unul dintre primele exerciții de
identificare a copilului cu un personaj extraordinar, aparținând unui spațiu considerat inaccesibil,
însă capabil de trăiri (ne)închipuite. Creațiile lui Gyr sunt contemporane (în percepția
schimbărilot tehnologice ale vremii) cu popularizarea pionierilor aviației, acest domeniu fiind
unul de referință pentru creativitatea și întreprinderea geniului românesc.
În Bimbirică aviator126, domnul Bimbirică, mereu pus de șotii, un neastâmpărat ștrengar,
găsește într-un hangar un model modern de avion. Echipându-se bine, urcă în avion și pornește:
Plutind mai lin, mai alb ca porumbelul.../ Ce mândru-i în carlingă prichindelul! Aventura
continuă și un măreț vultur ivit dintr-un nor, sfidează aparatul de zbor, însă elicea îi dă o lecție.
Jignită, uriașa zburătoare stă clocind un gând răzbunător. Bimbirică vrea să ia în brațe dihania
sălbatică, însă aceasta pleacă în zbor cu puștiul prins de ghearele sale, ducându-l la puii ei din
munți. Salvarea o află jos, pe pământ, unde zărește o ogradă și o canapea scoasă afară: Ca
„Stuka” în picaj, din spații vine,/ Distanța calculând-o așa de bine/ Încât direct și vertical să
cadă/ Pe canapeaua scoasă în ogradă! Este însă o sofa cu arcuri de bună calitate și este proiectat
în nori, unde, din fericire, aterizează în propriul avion și pornesc către planete. Ajunge pe Saturn
și se decide să meargă în explorare: - Măi, ce tărâm pustiu ca un maidan,/ Rotund cum e covrigul
cu susan! Călătoria continuă spre Soare, care, bietul de el, De-așa călduri cumplite (...)/ Se șterge
cu batista de sudoare. Neînfricatul aviator coboară în mare viteză, lăsând în urmă planetele și
cometele, când, deodată, un stol de vulturi, în frunte cu șeful jignit, vor răzbunare. Curajosul
Bimbirică cosește cu elicea armata vulturească. Altă belea, acum!/ Potop de ploaie/ Pe
Bimbirică-n avion îl moaie (...)/ (Tot cititorul poate să priceapă/ Că puștiul nostru a intrat...la
apă!) De mare ajutor este parașuta, însă se reîntâlnește cu monstrul vulturesc, care-i distruge
„umbrela” zburătoare, prăbușindu-se, iarăși, în avionul buclucaș. Cum, nu mai e în rezervor,
benzină?/ Ce-i de făcut? Iar grijă și iar spaimă?/ Dar avionul pare că îngaimă:/ - Stăpâne, n-
avea teamă! Las' pe mine/ Că voi ateriza cum e mai bine!!! Aterizează în urbea lui natală, pe
hornul unei uzine: Părinții ies afară amândoi (...)/ - Ptiu, aghiuță, ți-ai făcut de cap,/ Și-ai
devenit odraslă de harap!.../ Hai, intră-n casă, canibal zevzec,/ Cu peria de rufe să te frec!
„Nenea Răducu” oferă micilor cititori indirect, apelând la exemple aparte, un model de
comportament, oglindit și în mici antiteze între protagonist și alte personaje. Bimbirică este

126 Gyr, Radu, Bimbirică aviator din colecția Povestiri pentru îngerașii mamei, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

124
reprezentativ pentru eroul viteaz, curajos, curios, cel care reușește să facă față „trufiei” vulturești.
Povestioara poate trezi în micii lectori norme morale, dorința de a fi asemenea prichindelului,
care este fericit să-și ducă la bun sfârșit aventura, însă reușește să trezească și teama față de
„grozăviile” care s-ar fi putut întâmpla. Ficțiunea, imaginarul, visarea cu ochii deschiși capătă
valoare de trăire, de experiere a realității. Umorul, personificările și comparațiile, metaforele
contribuie la desăvârșirea unei opere inspirate de puritatea și optimismul copilăriei.
Bimbirică în lună127 ne dezvăluie intențiile puștiului de a pleca în lună. Drept pentru care,
își transformă camera într-un veritabil atelier, în care inginerul imaginează mașinăria cu aripi și
elice care-l va duce spre astrul selenar. După o scurtă verificare, naveta pornește către lună. Par
fluviile fire de arnici/ Și munții mușuroaie de furnici./ Oceanele sunt niște bălți, băiete,/ Iar
continentele ca niște pete!/ Prin ferestruie-acum pământul pare/ Un cantalup pierdut în
depărtare. Ajuns la destinație, găsește o tăbliță răsturnată cu indicația spre Capitala Lunii.
Mergând la întâmplare, ca Prâslea pe tărâmul celălalt, întâlnește felurite animale ciudate: căței cu
creastă, cocoși cu cap de câine, un melc cu cioc de barză, o rață cu mustață de pisică. Ajunge, în
sfârșit în capitală. Aici, altă minune: clădirile au temelia în sus și acoperișul pe sol. Ca Hänsel și
Gretel, descoperă pomii încărcați cu magiun și dulceață la borcan, cu bomboane și torturi, munții
de ciocolată, iar fântânile, pline cu miere și sirop. Bimbirică nu ezită prea mult și se înfruptă din
toate. Găsește un râu cu unda lină (...)/ Pe unde, jucării plutesc la vale:/ Trompete, tobe, mingii
și animale (...)/ Să le tot iei și să le strângi în brațe! Însă, la fel ca în cazul personajelor Fraților
Grimm, lăcomia puștiului nu rămâne nepedepsită, deoarece doi gardieni lunari, gravi, înalți, c-un
singur ochi pe frunte îl capturează și-l duc la Împăratul-Lunii, care poruncește să fie aruncat în
temniță. Dar inginerul reușește să se strecoare pe fereastră și începe o urmărire ca în vremuri
crunte de bejenii. Negăsindu-și naveta, Bimbirică se aruncă în gol de pe Lună și val-vârtej prin
haos trece țâncul. Ciocnirea cu pământul e o surprinză pentru prichindel: Ai adormit și ai visat,
îmi pare,/ C-ai fost în Lună și-ai aterizat.../ Dar n-ai căzut din Lună, ci ...din pat!
Se regăsesc în povestioara versificată elemente specifice basmului: prezența animalelor
fantastice, a ciclopilor-gardieni, a Împăratului-Lunii, a tărâmului fantastic, plin de bunătăți
nemaiîntâlnite, a visului, a eroului capabil să depășească probe dificile, să fie victorios în fața
unor creaturi monstruoase. Autorul propune un tipar de comportament eroic, capabil să-și
depășească statutul inferior la care-l „condamnase” împăratul: - Ba ești un simplu purice, un
fleac,/ Un moft, o stârpitură, un gândac!

127 Gyr, Radu, Bimbirică în lună din colecția Povestiri pentru îngerașii mamei, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

125
 Se poate spune că, în toate povestioarele cu Bimbirică, acesta parcurge câte un drum
inițiatic, câte o experiență menită a-l maturiza. Inocent, protagonistul învinge frica, necunoscutul,
și, deși cade pradă ispitelor de tot felul, e capabil să depășească situațiile dificile. Băiatul se
impune prin istețime, prin ingeniozitate, prin creativitate. Dacă în cazul lui Andersen sau al
Fraților Grimm (ori în amplul folclor) destinul personajelor este, de cele mai multe ori, sumbru,
respectiv fie nefericit, fie luminos, finalul tuturor povestirilor lui Gyr este pozitiv.
Sandu, Sanda și Lăbuș128 spune povestea amuzantă a doi frați și a cățelului lor credincios,
care, plecând la plimbare într-o frumoasă dimineață, întâlnesc în drumul lor diverse personaje
aflate în situații dificile și cărora cei trei le oferă sprijinul lor.
Primul personaj este o bătrânică (asemenea unei Sfinte Miercuri sau Sfinte Duminică din
basme, care primesc ajutor de la fata de împărat) care nu-și poate vărui singură casa. Imaginația
fraților nu dă greș și cei doi leagă bidineaua de coada lui Lăbuș care, antrenat de prezența unui
ciolan cu șuncă, coada saltă veselă, băiete,/ Și mișcă bidineaua pe perete! Copiii sunt răsplătiți
creștinește cu pâine și dulceață și-și continuă drumul, căci soarele se-nalță pe dumbravă.
Întâlnesc un țânc al cărui zmeu se încurcase în crengile unui copac. Sanda stropește o floare de
lângă copac și, ca prin minune, aceasta tot crește , pe măsură ce-o stropește... Sandu urcă pe
floare (ca Jack din Jack și vrejul de fasole) și descurcă zmeul dintre ramuri: - Hai, bucură-te,
piciule, căci eu/ Ți-aduc din pom drăcia ta de zmeu! Urcând mai departe drumul, dau de badea
Țurcă, trist că n-ar fi primit nimic pe purcica sa, prea slabă. Copiii o ademenesc cu bureți
îmbibați de miere, pe care îi înfulecă cu plăcere. Apoi, însetată, bea toată apa dintr-o găleată:
Făcând, dintr-o sărmană sfrijitură,/ Un porc care se sparge de untură! (elementele fantastice
amintesc aici de calul năzdrăvan, care, dintr-un animal, sfrijit, nevaloros, se metamorfozează
într-un armăsar focos, după ce este hrănit cu jăratic). Sanda și Sandu dau de un biet moș, al cărui
măgar încăpățânat nu vroia să mai meargă. Copiii fac din crengi și dintr-un ștergar o corabie cu
pânză și...copite!/ Și umflă pânza, vântul când sporește,/ Și, vrând-nevrând, măgarul o pornește.
Apoi, precupeața de pe marginea drumului era tristă că nu putea afla pe hoțul de pepeni: Și Sandu
scoate grav, cuțitul, și/ Un pepene despică în felii./ Așează jos feliile – momeală - / Apoi cu toții
pleacă la iuțeală. (intrigă întâlnită și în Prâslea cel voinic și merele de aur). Nu trece mult și un
puradel de la o șatră vine pentru a se înfrupta din zemoasele felii, scuipând sâmburii pe drum:
Pe drumul plin de sâmburi merg acuș/ Mătușa, Sandu, Sanda și Lăbuș (asemeni lui Hänsel și
Gretel). Coborând spre o gârlă, găsesc o fată, care plângea din pricina păpușii căzute în apă. Lui
Lăbuș îi trece prin minte să gâdile nările unui drumeț, care dormea pe malul apei: Când pe la nas

128 Gyr, Radu, Sandu, Sanda și Lăbuș din colecția Povestiri pentru îngerașii mamei, Constanța, Editura Ex Ponto,
1998

126
îl gâdilă cu spicul,/ Deodată se-opintește-n somn voinicul/ Și-i trage un strănut așa de tare/ Că
păpușica sare din vâltoare. Ultimul personaj este un prunc lăsat singur într-o copaie. În timp ce
acesta plângea, fetița rupe o bucată de mămăligă în două, așezând bucățile la stânga și la dreapta
leagănului: Ca la un semn, găinile se-adună (...)/ Și, rând pe rând, cu ciocul în mâncare,/ Adorm
copilu-n dulce legănare...
Pentru interesul compoziției, Gyr se gândește la un cuplu de frate și soră, cu rol
complementar pentru a suscita interesul micilor săi cititori și pentru a facilita identificarea
beneficiarilor cu eroii poveștii. Prezența animalului de companie, reprezentat de câinele Lăbuș,
vizează construcția unui trio, oferind un rol auxiliar, necesar unui „spirit de echipă”, prin care
dificultățile întâlnite sunt înlăturate și prin aportul celui mai dorit suflet de tovărășie infantilă.
Aventurile celor trei ne trimit cu gândul la cele ale Lizucăi și ale lui Patrocle, cei doi prieteni din
Dumbrava minunată.
Voinicul Argeș și balaurul cu șapte capete129 relatează versificat același subiect al
basmului Balaurul cel cu șapte capete al lui Petre Ispirescu. Intriga e previzibilă din titlu: un
fioros balaur se hrănea numai cu oameni. Întrucât nimeni nu reușise să-i vină de hac lighioanei,
împăratul hotărăște să ofere de soție pe fiica sa și jumătate din împărăție aceluia care îi va scăpa
de năpastă. Vestea s-a răspândit în toată țara și câțiva voinici se vorbiră să mântuiască țara de
înfricoșătorul balaur. Au hotărât să stea de veghe cu rândul în preajma vizuinii, făcând un foc
mare. În vreme ce dormeau, cel care stătea de pază avea obligația focu-aprins să-l ție.../ Dar
dacă, adormind, s-ar stinge focul,-/ Cu capul să-și plătească nenorocul! Printre voinici, se afla și
un flăcăiaș mai viu ca o săgeată/ Vioi și sprinten ca o căprioară/ Pui de român viteaz din cale-
afară...Când balaurul a ieșit din văgăună, viteazul s-a aruncat în luptă încrâncenată și i-a tăiat
toate cele șapte capete. Voinicul a tăiat și limbile balaurului și le-a ascuns în cămașă. Sângele
fiarei a stins însă focul. Îngrijorat, băiatul s-a urcat într-un stejar în căutarea luminii.
Basmul cuprinde o serie de experiențe care se tălmăcesc ca fiind etape ale unei
cunoașteri. Gyr versifică îmbinarea acestor elemente într-o desfășurare succesivă. Balaurul este
personificarea principiului răului, căruia îi cad victime cei neștiutori ori nepregătiți. Prezența
focului (a luminii/ a cunoașterii) se cere vegheată, ca o condiție implicită a înfruntării
necunoscutului. Personajele pe care le întâlnește voinicul (luptătorul binelui), adică Murgilă,
Miază-Noapte și Zorilă, vorbesc despre o experiență în care spațiul și timpul sunt blocate pe
măsură ce eroul se apropie de sursa de lumină (cunoașterea necesară rezolvării odiseii).
Complementar, această cunoaștere este păzită de alte întruchipări ale principiului negativ:

129 Gyr, Radu, Voinicul Argeș și balaurul cu șapte capete din colecția Povestiri pentru îngerașii mamei, Constanța,
Editura Ex Ponto, 1997

127
căpcăunii (sonorități natural legate de cuvântul „capcană”). Învingerea acestora de către
cutezător duce la dizolvarea treptată a tuturor conflictelor ulterioare. Unirea dintre masculinul
temerar și femininul nobil reprezintă, în planul terestru (descris de către basm), simbolul
împreunării și topirii Ying-Yang, semnificând stingerea dualității și atingerea fericirii
supraterestre, universale.
O altă poveste este Muțu Cotoșmanu130. Cu excepția numelui și a personajului reprezentat
de un motan – preluare după un basm de Petre Ispirescu, Cotoșman năzdrăvanu – nenea Răducu
realizează o narațiune originală în versuri. Pisoiul traversează o suită de întâmplări citadine,
domestice sau exterioare (în tramvai, la cinematograf, la cofetărie, la frizerie). Diferitele locații
sunt prilejuri scenice pentru a ilustra, cu scop educativ, conflictul de neînlăturat dintre o
personalitate accentuată, excesiv de independentă și egotică și societate, pornind chiar de la
casnici și ajungând, inevitabil, la coerciția autorităților (în cele din urmă, personajul central, prin
diferendele iscate, trebuie să dea seamă în fața legii). Deținător al unei naturi adaptative de
excepție, motanul primește, în final, clemența justiției și acceptarea generală, datorită asumării
unui viitor comportament pozitiv: - Eu sunt! Bine v-am găsit!/ M-au iertat, căci am promis/ să
mă port cu mult dichis/ și să fiu o pildă bună,/ Numai bine să se spună.
Gyr se lasă citit cu plăcere și este asimilat cu ușurință în intențiile sale formative.
Influența atmosferei casnice, în calitate de părinte, i-a oferit poetului nu doar ocazia unei
inspirații dedicate fragedei copilării, ci și, se poate bănui, fructuoasei circumstanțe de a recepta și
întâia și cea mai nemijlocită critică.

2. Eposul popular jugoslav131

Atât Radu Gyr, cât și Anton Balotă au fost preocupați de folclor, ambii căutând să explice
modul prin care nodul de elemente reprezentat de intersecția dintre motive, personaje și
evenimente prezente în folclor contribuie decisiv la conturarea personalității naționale. Pentru
Gyr, folclorul a fost un temei poetic și un obiect care primește admirația unui dedicat al cauzei
naționale (cel puțin, în sensul în care Gyr se explica pe sine). Anton Balotă, pe de altă parte, este
un cercetător de folclor prin profesie, autor care-și identifica drept scop în munca sa lămurirea
științifică a trăsăturilor diferitelor popoare din spațiul balcanic. Cei doi colaborează în lucrarea
destinată popoarelor din Iugoslavia, având temeiuri de convergență și în afara subiectului de față.

130 Gyr, Radu, Muțu Cotoșmanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996

131 Gyr, Radu, Balotă, Anton, Eposul popular jugoslav, în Convorbiri literare, 1935

128
Poate nu este greșită ipoteza că Anton Balotă a fost culegătorul de folclor, iar Radu Gyr a
reprezentat turnura poetică dată traducerilor de folclor sârbo-croat.
Lucrarea identifică, în mod doct, rădăcinile eposului iugoslav, inserând și contextul istoric
și social, prin care apare și se exprimă, nuanțat progresiv, identitatea națională a vecinilor noștri.
De altfel, cititorul român recunoaște cu ușurință asemănări de context istoric, cât și de expresie
folclorică, cu cele ale spațiului românesc, românii, ca și popoarele Iugoslaviei, ocupând, prin
așezarea geografică, o aceeași răscruce a factorilor de civilizație (stăpâniri politice, rituri
religioase, un sesizabil numitor oriental-musulman.
Eposul iugoslav cuprinde o tematică eroică și una casnică, familială. Eposul eroic este
destinat ideii de patrie și de libertate socială, fiind compus pe - ceea ce autorii numesc – cicluri
(Kossovo, cavaleresc, cel al eliberării Serbiei și Muntenegrului), iar cea de-a doua temă este
expusă în creații legate de dragoste și de nuntă. Autorii plasează creația populară sârbo-croată (în
principal) în ansamblul artei naționale occidentale și celei românești, găsind asemănări în
privința temei cavalerești/cântecelor de vitejie ori a temei iubirii – în ambele subiecte
descoperind și deosebiri fundamentale. Astfel, ciclul de epos eroic are ca elemente comune
personajul exemplar al luptătorului pentru patrie și, de asemenea, rezultatul comun al formării în
auditoriu a unei conștiințe identitare, patriotice, dar creațiile geografice se diferențiază prin
purtătorii de mesaj. În Occident, trubadurii/trouverii, jongleurii și minesengerii sunt anonimi, dar
nobili, de regulă, față de cântăreții din spațiul iugoslav numiți pevač (cântăreți), de origine
comună; tehnica redării cântului este, de asemenea, deosebită la guzlarii slavi față de cântăreții
occidentali (gusla era un instrument monocord, adaptat unui ritm monoton).
Marko Kraljevič este, de pildă, un personaj cu totul asemănător lui Roland, Siegfried sau
El Cid. Diferiți alți eroi slavi sunt cântați într-o manieră în care se recunosc trăsături autohtone,
cât și musulmane (un import care, prin fenomenul important istoric al ocupației otomane va
deveni, la rându-i, o chestiune culturală intrinsecă mai multor popoare iugoslave). Balotă și Gyr
constată o deosebire semnificativă față de eposul românesc, de pildă. Din comparația cu cel slav
amintit, cel românesc este mult mai variat ca tematică și, în același timp, ca trăire exprimată –
românilor nu le lipsește bucuria, speranța și victoria deplină asupra inamicului/invincibilitatea
personajului sau, în cazul dramatic, personajul depășește cu spiritualitate situația morții. Eposul
slav este destinat unei stări fundamentale de tristețe și jelanie, de tragic profund provenit din
sfârșituri stabilite de soartă. Personajele, ca și evenimentele de care sunt legate, au, ca și la noi,
tipologii consacrate: craiul – luptătorul nobil, haiducul, mireasa, văduva, trădătorul, lașul etc.
Deși coautorii consideră că eposul iugoslav dovedește „o rară bogăție plastică și lexicală”,
din exemplele prezentate în lucrare, cititorul poate suspecta această apreciere drept o curtoazie.

129
Traducerea textelor dezminte explicit transpunerea exactă a termenilor – metodă care ar fi
însemnat „înțelenirea în cătușe a oricărei estetici”, coautorii studiului optând pentru o interpretare
liberă și o versificație ocazională (poezia populară slavă neavând versurile rimate), procedee care
permit cititorului român o mai bună apropiere față de opera populară în cauză.
Gyr și Balotă propun patru balade (considerate, probabil, de referință): Asanaghinița
(adică soția lui Aga-Asan), Nunta lui Milici Bajraktarul (stegarul), Fata de la Kosova și Moartea
maicăi Jugovicilor.

3. Radu Gyr – susținător al viziunii estetice a lui Mihail Dragomirescu

În lucrarea Lancea frântă132, Adrian Popescu amintește de faptul că a avut

oportunitatea de a obține de la fiica poetului, Simona Popa, paginile litografiate din Evoluția
criticei estetice și aspecte literare contemporane a poetului Radu Gyr. Adrian Popescu își pune,
îndreptățit, întrebarea, dacă între concepțiile estetice exprimate de Gyr în lucrare și în cursurile
sale universitare și concepțiile de ordin ideologic se poate stabili vreo conexiune. Dacă acest
lucru este valabil, atunci nu este de mirare că unii adepți ai avangardismului au fost aspru
criticați în favoarea unui tradiționalism susținut fervent. În Cuvântul inaugural susținut la
Universitate, Gyr își propunea să clădească adevărate „punți sufletești” între el și studenții săi,
încercând nu numai să le ofere acestora „bocceaua de gând și învățătură”, dar să-i obișnuiască a
mânui „spada de greu argint a crezului național”. Gyr acuză avangardismul de pătrunderea
deschisă, fără menajamente în viața culturală și artistică română. Astfel, în artele plastice, un
curent formalist modern, cubismul, reprezentat de Victor Brauner, Marcel Iancu sau H. Maxy va
pune în plan secund creațiile lui Luchian, Grigorescu, Verona sau Mirea. Romanul este invadat
de „senzualitate și proustianism”, iar în lirică, „un pretins modernism, asensibil și apoetic” și
„pură aberație de avangardă”, renunțând la echilibru, la armonie sau la orice fel de stil. Vizați în
plan literar sunt Ion Barbu, acuzat de hermetism și de exces de senzualitate, Eugen Lovinescu,
Camil Baltazar, Geo Bogza, Felix Aderca Ion Vinea, Ion Minulescu (învinuiți de pornografie).
Spiritualitatea românească nu are nicio legătură, în viziunea lui Gyr, cu sincronismul, cu
negativismul critic sau cu hermetismul, iar cel care reprezintă un element fundamental în
promovarea tradiției este Mihail Dragomirescu, considerat un adevărat scut împotriva
„anarhismului literar”.

132 Popescu, Adrian, op.cit., pp.40-45

130
 Gyr își exprimă dezacordul cu grupul „de tineri cosmopoliți, călători independenți în
spații interplanetare și aterizați comod pe un ostrov de toleranțe”, în timp ce „războiul și mizeria
lazaretelor devasta Europa”. Poetul este de părere că, în artă, este binevenită o primenire în
privința expresiei, precum și a formelor estetice (fenomene creatoare, benefice petrecute în cazul
Renașterii, romantismului sau a simbolismului). Gyr rămâne un susținător convins al tradiției, al
elementelor naționale, iar intervenția suprarealismului este percepută drept un atac agresiv la
adresa armoniei atât din perspectiva estetică, dar și în plan etic, cultural sau social.
Evoluția normală a procesului literar este constrânsă, susține Gyr, prin experimente duse
la extrem și astfel se ajunge, inevitabil, la „manierism” și la „clișee”, la „tendenționalism și
uniformizarea fondului”. Poetul ia atitudine împotriva „sămănătorismului” și „poporanismului”,
singurii care au reușit a se salva, considerați a fi autentici și care „au purificat în puternicele lor
cuptoare lăuntrice (...) tot ce era artificialitate sau tendenționalism strident” fiind Șt. O. Iosif și
Nichifor Crainic.
Prelegerile lui Gyr sunt, așadar, un prilej pentru a spune un „nu” hotărât avangardismului
și de a promova estetica dragomiresciană, caracterizată de osmoza dintre formă și fond, dintre
principiile rațiunii și cele ale suprarațiunii, „sudate de o flacără pură”, iar elementele care trebuie
reliefate sunt națiunea și inspirația. „Precum elementele fondului genial determină elementele
armoniei: avânt sufletesc, muzicalitate, compoziție, tot astfel, elementele armoniei determină
elementele formei.”
În volumul său de memorii133, Radu Gyr dezvoltă principiile estetice ale lui Mihai
Dragomirescu. Opera de artă este considerată de către profesorul său un „produs independent”,
autonom, nedepinzând de țara, rasa, mediul sau modul de viață al scriitorului. Desăvârșirea unei
opere de artă nu poate și nu trebuie a fi conexată cu biografia creatorului. Gyr oferă exemple ale
unor scriitori remarcanți, dar care fie aveau vreo afecțiune, fie vreun comportament considerat
neadecvat (Dostoievski, Verlaine, Oscar Wilde) și ale căror creații nu pot fi raportate sub nicio
formă la viața acestora. Gyr amintește faptul că Dragomirescu este primul teoretician literar din
țara noastră, creatorul primului sistem estetic fundamentat pe principii filosofice („modul
trihotomic” prin care sunt evidențiate atributele inteligenței, sentimentului și voinței, procese
psihice identificate și într-o operă de artă) și pe principii științifice (limbaj de specialitate și
„clasificări”).
Dragomirescu identifică „frumosul” sub trei aspecte: al naturii, cel mecanic sau utilitar și
cel prezent într-o operă de artă. Primele două tipuri sunt supuse metamorfozării datorate trecerii

133 Gyr, Radu, Calendarul meu..., pp.110-115

131
ireversibile a timpului (Gyr dă exemplul unei păduri care se transformă datorită schimbării
anotimpurilor), dar și prin receptarea diferită, fiecare percepând elementul natural respectiv în
mod diferit. „Frumosul utilitar” (sinonim cu „plăcutul”) este și el, la rându-i, variabil (în funcție
de tendințe, de perioade istorice etc.). „Doar opera de artă unind în ea frumosul psihic și
frumosul fizic e invariabilă sub actul de cunoaștere și devine o lume psihofizică, prin
întrepătrunderea (inconștientă) dintre adâncul sufletului creatorului și natură.” Opera de artă
devine o sinteză a trei aspecte ale sufletului: sentimentele, inteligența și voința și este, simultan,
„ideală” și „reală”: „Ideală, prin noua plăsmuire a poetului în lumea psihofizică; reală, prin
întreruperea operei în materialul concret al cuvântului scris.” Caracterul individual al operei
trezește în fiecare lector „emoția estetică”:

Studiind fondul, forma și armonia capodoperei, observăm că fondul ei

cuprinde, mai întâi, o idee generatoare, constituind originalitatea elementară, adică
suportul operei; el este evidențiat de o nouă plăsmuire de natură intelectuală, ce
alcătuiește originalitatea plastică (...) ambele originalități sunt luminate de coloratura
specială a sufletului poetului, de afectivitatea lui, iscând originalitatea subiectivă.
Numai capodopera integrează perfect aceste trei originalități ce se aliază,
subordonându-se una alteia. Celelalte elaborări poetice – opera de talent și opera de
virtuozitate – se mărginesc să conțină doar una din triplele originalități care trebuie să
închege fondul lucrării și, în consecință, nu beneficiază de desăvârșirea marii creații,
de nemurirea ei, provocând sufletului cititorului exclusiv emoție psihică temporară.

132
 IV. Activitatea publicistică

1. Critic literar, și poet

Dezvoltarea societății românești după 1 Decembrie 1918 (atât din punct de vedere
economic, dar și cultural), urmând tipare occidentale, a dus la creșterea publicațiilor, celor
antebelice adăugându-li-se și altele, în paginile cărora se puteau identifica diferite orientări
politice și interese culturale. Pe lângă rolul de informare, oameni de litere, politicieni, formatori
de opinie își asumau rolul de a face educație, de a influența masele, de a-și exprima liber puncte
de vedere, de data aceasta pentru un public mult mai larg, dacă ținem cont că presa antebelică
viza, mai degrabă, elita românească.
Din mai 1926, Nae Ionescu devine directorul ziarului Cuvântul, publicație independentă,
cu articole concise, precise, aici apărând pentru prima dată pamfletul, cu accente ironice, dar
totuși în limitele bunei cuviințe. Colaboratorii săi au fost Mircea Eliade, Perpessicius, Mihail
Sebastian, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran ș.a.
Revista Sburătorul, literar-artistică, mergând pe linia modernistă, a apărut în două etape
(1919-1921 și 1926-1927). Cei implicați în apariția publicației și a susținerii cenaclului cu același
nume au fost Eugen Lovinescu (director), George Călinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Tudor Vianu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Anton Holban ș.a. Direcția culturală
trasată de aceștia era cea a „sincronismului”, a copierii modelelor occidentale, lansându-se în
permanență în polemici cu susținătorii tradiționalismului, ai naționalismului.
Ion Vinea și Marcel Iancu sunt cei care coordonează apariția revistei avangardiste
Contimporanul (între 1922-1923, săptămânal, apoi între 1924-1932, lunar). A fost o publicație cu
un ton critic din punct de vedere economic sau politic și cu un program cultural-artistic bine
definit, făcând apologia modernismului în domeniul literar, dar și artistic în general (arhitectură,
pictură, sculptură).
Apărută în 1921 la Cluj, sub conducerea lui Cezar Petrescu, revista Gândirea se mută din
1926 la București, având în frunte sa acum pe Nichifor Crainic, mărindu-și numărul de pagini și
îmbunătățindu-și, în același timp, prezentarea grafică. Cu o scurtă pauză în 1933, revista apare
până la 23 august 1944. În jurul lui Crainic s-a strâns o pleiadă remarcantă a intelectualității
epocii: Tudor Vianu, Adrian Maniu, Vasile Ciocâlteu, Dragoș Protopopescu, Dan Botta, Lucian
Blaga, Gib Mihăiescu, Nicolae Crevedia, Victor Papilian, Ovidiu Papadima, Alexandru Marcu,

133
Radu Gyr, Ionel Teodoreanu ș.a. Fiind în antinomie cu ideile Sburătorului, cei de la
Contimporanul vor susține tradiționalismul, folclorul, etnicul și ansamblul de concepții ale
Daciei străbune, Nichifor fiind responsabil și de introducerea elementului ortodox, determinant
în abordarea tradiționalistă. „El se mulțumea și cu faptul că în poezia acestor colaboratori de
marcă ai revistei vibra sentimentul religios (...) Singurul fapt care îl interesa era posibilitatea de a
demonstra, cu aceste argumente lirice, că există o mișcare religioasă în literatură...”134
Radu Gyr își face debutul literar în clasa a șasea, într-o revistă bucureșteană cu un tiraj
semnificativ, al cărei director, între 1915-1926, a fost M. Faust Mohr135 și care apare între 1915-
1918 cu titulatura Rampa nouă ilustrată. Ziar cotidian, abordând teme teatrale, literară și
muzicale. Versurile trimise de tânărul autor, care semna cu pseudonimul R. Gyr (până atunci,
piesele de teatru școlărești sau poeziile apărute în revista tinerimii studioase le semnase Radu
Dem. Grui), o cronică cu rimă, rafinate din punct de vedere prozodic, au fost apreciate de
redactorul swcund, Sergiu Milorian și de Marin Roșu, secretarul publicației, care, mai târziu, îi
vor deveni prieteni fideli poetului. Gyr își va continua colaborarea la revistă cu versuri ilustrative
pentru peisajul craiovean.
În clasa a șaptea, tânărul poet este activ în paginile revistei Adevărul literar și artistic,
unde trimisese câteva poezii și primise un răspuns pe cât de surprinzător, pe atât de plăcut din
partea primului său îndrumător în ale liricii, A. de Herz. Acesta îi solicita colaborarea pe un
termen mai îndelungat, lucru care se și întâmplă până inclusiv în perioada studenției.
Concomitent, Gyr apare și în revista craioveană Năzuința, condusă de Elena Farago (Ion
Dongorozi este cel care, după apariția în Rampa, îi solicită o poezie pentru a o publica în revista,
care se dorea a fi un răspuns modernist cumpătat, fără excese, la sămănătorismul, considerta
desuet, al lui Iorga), în Cele trei Crișuri de la Oradea și în revista ieșeană Gândul nostru, care
apărea sub îndrumarea lui Sandu Teleajen (poet, dramaturg și actor) și a lui Adrian Pascu
(prozator, autor de opere dramatice). Cu acesta din urmă, Gyr va purta o îndelungă și amicală
corespondență, însă se vor întâlni abia în 1940, când Gyr, fiind director general al teatrelor, face
un drum la Iași, pentru a se întâlni cu angajații Teatrului Național ieșean. Din păcate, următoarea
„întâlnire” dintre cei doi ziariști se va petrece în temnița Aiudului, între 1951-1953, unde Pascu
fusese încarcerat , întrucât susținuse în paginile unui ziar că Basarabia și Bucovina erau teritorii
românești. George Baiculescu, secretar de redacție la Adevărul..., viitor director al bibliotecii
Academiei Române, era un înflăcărat cititor al poeziilor lui Gyr, urmărindu-i evoluția și
susținându-l cu recenzii sau citate din creațiile sale:

134 Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, București, Editura Eminescu, 1980, p.558
135 Născut Mohr Solomon, impresar de teatru, jurnalist și publicist român

134
 Am trimis, așadar, versuri la Oradea, revistei Cele trei Crișuri, în fruntea căreia se
aflau C. Bacalogu, ca director, și George A. Petre (el însuși poet), ca secretar de
redacție. Colaborarea mi-a fost acceptată cu o caldă simpatie încurajatoare, bunul și
lealul George A. Petre stimulându-mă prin scrisori pline de vibrantă amiciție. L-am
cunoscut ca om, abia mai târziu, după vreo zece ani, la București, când Cele trei
Crișuri își încetaseră apariția.136

Prietenul său de suflet, Nicolae Milcu, debutase ca nuvelist în paginile revistelor literare.
Odată cu intrarea la facultate, reorientarea acestuia spre genul liric, abordându-l într-o notă
șlefuită, profundă, lăunrică. Cei doi se vor reîntâlni la universitate, dar și, ca autori, în Viața
literară, care se afla sub conducerea lui I. Valerian (pseudonimul scriitorului Valeriu Ionescu),
alături de Vasile Voiculescu, George Baiculescu, George Murnu, Al. Bădăuță. Milcu și Gyr vor
scrie împreună o comedie în versuri, Căciulița roșie, și un poem dramatic, Floarea lui Sânzien.
Perpessicius va publica primele două acte în Universul literar, iar poemul va reapărea integral în
Arhivele Olteniei cu sprijinul profesorului lor, C. D. Fortunescu.
Între 1923-1924, Gyr își lărgește colaborările în ziarul Dimineața, cotidian de orientare
centru-stânga, unde, sub pseudonimul Radu Bișișlincă, publică în pagina umoristică. Tânărul
publicist reușește în această perioadă să aibă și primii săi învățăcei în ale liricii, cărora le găsește
pseudonime literare „pretențioase”: pe Leonard Divarius (alias Baldovin Soroca), devenit
colaborator al Rampei, și pe Constantin Mateescu (ce va semna Const Jalea).
După apariția în 1924 a primului său volum de versuri, Liniști de schituri, volum ce s-a
bucurat în epocă de recenzii laudative (Alexandru Bădăuță în Mișcarea literară și George
Baiculescu în Adevărul literar), Gyr este remarcat din punct de vedere literar și i se propune să
devină membru al echipei redacționale a revistei Flamura. Radu Bardeș decide, în 1924, să
modifice radical orientarea publicației și, totodată, să aducă în paginile acesteia tineri pasionați,
înflăcărați și, mai ales, talentați, Radu Gyr, T. Păunescu-Ulmu (apărea și în Ramuri) și N. I.
Herescu, alături de alți olteni de neclintit în orientarea lor tradiționalistă: Mihail Drumeș, C.
Nicolaescu-Plopșor (folclorist), Ion Horia Rădulescu (istoric), C. Zanu și T. N. Paulian (poeți):

...publicația și-a accentuat nu numai caracterul tradiționalist, dar a căpătat și

un profil ostentativ religionalist, voind să impună un specific net oltenesc! (...)
Combativă până la agresivitate, Flamura a luptat împotriva modernismului excesiv,
apărând valorile clasice ale literaturii autohtone și susținând un tradiționalism

136 Gyr, Radu, Calendarul..., p.81

135
 înnoitor atât prin conținut neidealizant și needulcorat. Cât și prin formă (lexic variat
și viguros, imagini îndrăznețe și insolite).137

Ca redactor al Flamurei, Gyr va semna mai multe rubrici (cele mai multe cu pseudonimul
Ioachim Pușcașul): Cronica artistică, Cronica dramatică, Cronica rimată, Reviste românești,
Cărți românești și străine, Notițe și însemnări, „într-un adolescentin spirit de frondă, tincturat cu
aroganță”.138 Puternic influențat de gruparea căreia i se alăturase, publicistul Gyr va urma linia
tradiționalist-regională a revistei, dovadă fiind articolele sale, critica sa vehementă la adresa
„moderniștilor”. Astfel, la rubrica Notițe și însemnări, Gyr face aprecieri critice cu privire la
volumul lui Ion Pillat, Biserica de altădată, urmărește activitatea Societății Scriitorilor Români
(S.S.R.-ul și excluderile), aruncă o privire mai mult sau mai puțin laudativă asupra vieții artistice
sau literare a vremii (Expoziția caricaturistului Drăgulescu, Volbură Poiană – Cosașii:
„Tradiționalismul ridicat pe temelii de artă pură, având ca tencuială originalitatea și șlefuirea,
iată ținta poeziei pe care ar trebui s-o avem totală”139). Rubrica Reviste Românești urmărea
activitatea publicistică a confraților săi din Viața literară, Gândirea, Universul literar,
Sburătorul, Adevărul literar, Cele trei Crișuri, Falanga ș.a., criticând amatorismul în literatură,
implicarea excesivă a elementelor evreiești în cultură, elogiind creații considerate reușite.
Apreciază într-un articol intitulat N. Milcu – Grădina de sidef volumul de poezii al celui mai
apropiat dintre prieteni. Din Viața Românească, selectează creațiile lui Demostene Botez,
considerate reușite, dar critică romanul lui Teodoreanu, La Medeleni.
Vladimir Streinu este ironizat în Viața Românească pentru apariția poemului
Hermafroditism din Sburătorul, Pușcașul fiind de data aceasta vehement, însă plin de umor:
„Așa-i că este delicios? D. Streinu – poet hermafrodit – a fost viu felicitat de E. Lovinescu, care
i-a spus: bravo, băiete! Prin hermafroditismul tău, ai dat o dublă lovitură!”140 Felix Aderca este
considerat complet lipsit de talent și, cu toate acestea, un spirit excesiv preocupat de literatură,
iar Camil Petrescu este văzut ca un eșec total, atât ca dramaturg, cât și ca poet, eșec ce ar fi fost
evident prin pierderea revistei Cetatea literară (revista fusese redactată aproape în totalitate de
Camil Petrescu, cu 12 numere apărute și cu o participare impresionantă: Arghezi, Rebreanu,
Barbu, Papadat-Bengescu ș.a.).
Tot în paginile Flamurei apare și celebra Poveste cu aristonul, în care este criticat destul
de brutal, Ion Minulescu. Aristonul, vechi gramofon, devine simbolul scriitorului din alte

137 Ibidem, pp.85-86

138 Ibidem, pp. 85-86
139 Pușcașul, Ioachim, Volbură Poiană, în Flamura, Craiova, anul IV, nr.2-3, feb.-mar. 1926
140 Idem, Reviste Românești, în Flamura, Craiova, anul IV, nr.10, oct.-nov. 1926

136
vremuri, depășit, perimat. La ceva timp după pamfletul (regretat, de altfel, de Gyr în paginile sale
de memorii) publicat, are ocazia să-l întâlnească pe Minulescu, la Capșa. Deși timorat de posibila
reacție a poetului, tânărului i se oferă o lecție de generozitate sufletească: „Mânzule, ești bătăios,
dar ai talent. Mi-a plăcut pamfletul tău, scris cu destul haz. L-am citit și m-a amuzat. Așa sunt și
eu, câteodată, corosiv, în proză sau în discuțiile mele cu „unii” ca alde Stamadiad... Vino să te
pup!”141
Rememorarea atacului său gazetăresc este prilej pentru memorialistul Gyr să facă
distincția între polemică și pamflet. Polemica este considerată un simplă duelare verbală, cu
argumente, păreri, idei susținute cu mult bun simț. Orice schimb de replici, indiferent de temă
(literară, politică, socială sau istorică) necesită o cunoaștere profundă a subiectului abordat. Poți
deveni acid doar dacă găsești un punct vulnerabil în demonstrația „adversarului”, și aici este
vorba nu de persoana în sine, ci de profesionistul, specialistul care își expune punctul de vedere.
Singura situație în care Gyr acceptă un „atac” personal este cel al politicienilor corupți, al celor
lipsiți de morală. Pe de altă parte, pamfletul „își asumă toate atributele violenței: desfigurarea
prin maltratare a inamicului, invectiva, vocabularul furibund, hiperbola virulentă ș.a. (...)
pamfletul poate deveni operă de artă, dacă vehementul semnatar îl ridică la un înalt nivel de
virtuozitate stilistică.”142
Tot Flamura este cea care-l va lega pe Gyr, sufletește, dar și profesional, de Gib
Mihăescu, tânăr prozator pe atunci, cu o apariție deja în Gândirea (nuvela Vedenia) și care,
invitându-i pe „flamuriști” la Drăgășani, le oferă spre publicare, manuscrisul unei opere
dramatice. Astfel, cea dintâi variantă a piesei Pavilionul cu umbre apare în Flamura (cu titlul de
atunci, Am ucis păcatul).
Gyr va aprecia în scrierile sale memorialistice dăruirea, spiritul de jertfă și românismul
confraților de la Flamura. Radu Bardeș își sacrifica propriile venituri pentru ca revista să apară,
C. Nicolaescu-Plopușor, bun amic și coleg, publicase articole umoristice, pline de savoare
oltenească, T. Păunescu Ulmu, poet moderat, critic aspru mai ales prin apel la pamflet, N. I.
Herescu, ce a reușit să lumineze paginile revistei cu o lirică tradiționalist-clasică, Mihail Drumeș,
adus între „flamuriști” de Radu Bardeș. Colectivul redacțional se va destrăma, căci Ulmu și
Herescu vor pune bazele unei alte reviste, Suflet românesc, care nu va supraviețui decât în trei
apariții. Marcel Romanescu (poet, diplomat român) va fi inclus în fruntea publicației, după ce
acesta colaborase cu nenumărate articole, eseuri, critică literară, cu un suflu nou, occidental,
susținând însă și financiar revista:

141 Gyr, Radu, Calendarul..., p.130

142 Ibidem, pp.133-134

137
 Începând din 1926, entuziastul și neistovitul Marcel a ridicat nivelul literar al
Flamurii, sporindu-i numărul paginilor, înfrumusețând-o prin reproduceri grafice, în
culori, de pe operele marilor maeștri ai penelului și onorând-o cu un condei pe cât de
asiduu, pe atât de variat, până spre sfârșitul anului 1929 când, odată cu plecarea sa, din
nou, în străinătate (...), revista și-a încetat apariția.143

În 1924, lui Gyr îi este prezentat un entuziast sculptor, Horia Igiroșanu, ce conducea o
școală privată de sculptură, fiind și directorul publicației Clipa. Igiroșanu frecventa întâlnirile
Institutului de literatură, care aveau loc sub atenta privire a profesorului Dragomirescu și căruia îi
solicita diverse materiale de estetică pentru a le tipări în săptămânalul său. În scurt timp, acesta îi
propune lui Gyr să devină secretar de redacție, însă, din lipsă acută de fonduri, urma a fi
recompensat prin câteva mese în familie. Modesta locuință a sculptorului găzduia atât biroul
secretarului, cât și atelierul său de sculptură, spațiu unde Gyr a avut prilejul să îi cunoască pe
scriitorul Isaiia Răcăciuni (cu un unic roman la activ, Mil și cu un volum de Amintiri) și pe fratele
acestuia, N. Stroe.
În paginile Clipei, Gyr va publica în cadrul rubricilor Hohote săptămânale (pamflete în
care critică acid neaveniții din literatură), Portrete contemporane și Efigii, în care va realiza
portrete scriitoricești (G. Murnu, Ion Pillat, Ion Dongorozi, Horia Furtună, Gh. Adamescu). Îi vor
apărea, de asemenea, și câteva poezii: Tren, Vrere, Scrisoare prietenului Milu, Uliul. Utilizând
pseudonimul Ioachim Pușcașul, publică un articol în 5 februarie 1928, Bilete de papagal-
Universul literar- Adevărul literar- Falanga, în care este critic la adresa ziarului lui Arghezi,
apărut în 2 februarie 1928, de la care se aștepta la un mai accentuat sarcasm în privința pseudo-
literaților vremii.
Ritmul vremii îl găzduiește pe Gyr în paginile sale cu o serie de poezii, pe care apoi poetul
le va include în volumul Cerbul de lumină, poeme din ciclurile Șarpele de scorbură și Povestea
vrejului. Tot aici, ca element de noutate, îi apar două eseuri. În Fabulele lui Bucov, Gyr
analizează volumul de parodii ale unor teme clasice întâlnite în fabule al profesorului
Dragomirescu (semnase cu pseudonimul Radu Bucov), tom intitulat La Fontaine întinerit.
Învierea lui Tolstoi aduce în atenția cititorilor o interpretare a unui roman cu un subiect mulat pe
viața socială și politică a Rusiei țariste.
Tot în timpul studenției, Gyr află că cei doi amici ai săi, I. Valerian și George Baiculesu,
precum și Al. Bădăuță (critic literar și cronicar) și N. Milcu pun la cale apariția revistei Viața

143 Ibidem, p.91

138
literară. Entuziasmați de idee, doresc a o împărtăși profesorului lor, George Murnu, care urma a
fi directorul publicației. După o noapte de discuții, de argumente și de planuri efervescente atât
din partea tinerilor, cât și din partea profesorului, apariția revistei nu mai era doar o dorință, ci le
apărea tuturor o necesitate în peisajul destul de trist al literaturii contemporane. Primul număr
apare la 20 februarie 1926 și includea o pozie a lui Vasile Voiculescu, un interviu acordat de
Liviu Rebreanu și câteva cronici literare, precum și una rimată, semnată de Gyr cu pseudonimul
Tartacot (semnătură pe care o va păstra în toate numerele) intitulată Capșa, în care autorul, cu un
ton persiflator, se exprima înțepător cu privire la o întâlnire a Societății Scriitorilor Români.
Conferința pe care o susținuse N. Davidescu în aula Fundației Regele Carol I fusese apreciată de
Gyr, însă recitalurile de poezie ale lui Ion Barbu și Ion Vinea (activi la Contimporanul) au căzut
pradă sarcasmului lui Tartacot: Ropot amplu de aplauze: - Ăsta-i Barbu, cel cu strechea!/ Și tot
publicu-și destupă, ascuțindu-și,grav,urechea/...Veneră...Jazz-band.. .frecare... inimă...
gasteropode...Sexuale...muzicale...nastratini...ismene...mode.../ Asta, da, freamătă sala, ne-a
distrat. Nu e poetic. Dar e plin de haz și vervă! Să-l aplaudăm, frenetic!/ Iar târziu, mergând
spre casă, doi golani își fac bilanțul: Strașnic fuse Barbu ăla, cu frecarea și cu danțul!144
În Conjurația de la Capșa, tot celebra cafenea, unde pleiada scriitoricească a capitalei se
întâlnea zilnic, pentru a cugeta sau a unelti la un viitor strălucit al culturii române, este ținta unui
redactor pe cât de „rimat”, pe atât de caustic: E ora când la Capșa, cu aspecte/ Și ochi cumpliți
ca de inchizitori,/ Se-adună conjurația suspectă/ De critici, trubaduri și prozatori./ Și sub șefia
unor ochelari/ Cuprinși în roate de baga funebre,/ Încep sentințe lungi cu glasuri tari,/ De-ți
umblă toți fiorii prin vertebre!/ Înalță un trabuc spirale sacre,/ Conspiratorii jură pe un șvarț/
Să-l facă pe amicul Ygrec marț,/ Sau pe poetul Gâgă să-l consacre!/ În față au o masă de
tortură.../ Toți taie, spintecă sau amputează,/ Ca dogii-n catacombe maltratează/ Și-și moaie,
vai, plaivasurile-n gură/ Un simbolist cu nasul roșu-pal și galben și albastru, tricolor,/
Vociferează, dând din mâini, sonor,/ Precum un manechin sentimental...145
Viața literară a apărut săptămânal, iar Tartacot a mai semnat până în 27 martie 1926 și
alte cronici rimate: Două telegrame f.f.urgente (în care autorul scria că Tartacot, tânărul poet care
semna cronica rimată, nu și-a putut trimite articolul, deoarece era bolnav după ce a citit Grădina
de Sidef și Soare de Talaz; în aceeași cronică apare un „răspuns” din partea lui Milcu, autorul
Grădinii..., în care scrie că este absolut normal să se simtă rău după lectura versurilor sale), Două
strofe și-un sonet cu S.S.R., Minulescu sau Rebreanu, La ordinea de zi balotajele, 4 Critici are
Țara.

144 Ibidem, p.146

145 Ibidem, p.147

139
 La Viața literară au colaborat numeroși alți scriitori, Petru Manoliu, N. Crevedia, Pericle
Martinescu, Virgil Carianopol, I. Peltz, Neagu Rădulescu, T. C. Stan, Dan Petrașincu, ultimii
rămași din vechea echipă fiind Gyr și I. Valerian: „S-a stins și Viața literară, alte reviste i-au luat
locul și, în jurul lor, gravitează alți noi scriitori, cărora le doresc să aibă aceeași râvnă, aceeași
pasiune și aceeași neprecupețită abnegație, așa cum le-am avut noi, cei de odinioară...”146 În
această etapă a publicisticii sale, Gyr va mai semna în Pleiada (înființată de profesorul său,
Dragomirescu, cu scopul de a lua atitudine împotriva avangardismului și de a susține clasicismul;
colaboratorii se adunau, discutau manuscrise destinate tiparului fie în locuința lui Gyr, fie în cea
a lui Valeriu Grecu: ,,George Dumitrescu se tânguia într-o nouă elegie, iar eu metaforizam în
strofe torențiale”147), Universul, Grai moldovenesc, Gând românesc, Gândirea, Secolul, Linia
nouă, Generația nouă, Vremea, Herald, Familia, Litere, Luceafărul literar și critic, Revista
scriitoarelor și scriitorilor români, Convorbiri literare, Pământul, Presa, Revista Fundațiilor
Regale ș.a.
Este elogios în paginile Universului literar (publicație la care a contribuit doar în
domeniul literar în două perioade: 1939-1940 și 1943-1944) la adresa unor poeți precum Dimitrie
Manu, C.I. Șiclovanu, Aron Cotruș, Alice Călugăru. Gyr debutează în această revistă în 1939 cu
poezia Efigie, apoi în 1940 este autorul Baladelor prigonite (În Țara Loviștei, Fântâna cu
pandur și Balada tâlharului în ștreang). După perioada de detenție începută în 1941, îl regăsim
în Universul literar începând din 1943 cu poeziile Poem despre rostul poetului și Nu cruntul
prag... Publicațiile lui Gyr dovedesc un real talent de critic literar, de empatie cu oamenii
dedicați scriiturii, pe care-i evocă în pagini de caldă retrospecție: Cum l-am cunoscut pe Emil
Gârleanu, A plecat Gemi, N. I. Herescu, Un nou academician: Nichifor Crainic, A. DE Hertz,
întâiul dascăl de versuri, Coșbuc, poetul luminișurilor, Figuri scumpe, Case de scriitori,
Privighetoarea oarbă.
În articolul O poetă uitată: Alice Călugăru148, Gyr încearcă să reamintească
cititorilor o „artistă a plasticizării imaginii”, „un temperament poetic de largă vibrație”, dispărută
din peisajul liricii românești prin plecarea sa definitivă în 1912, în Franța. De acolo va mai
semnaliza literar printr-un roman scris în limba franceză, La tunique verte, sub pseudonimul
Alice Orient, lucrare considerată de Gyr rămasă sub semnul tăcerii din punctul de vedere al
criticii sau al percepției publicului. După debutul din paginile Sămănătorului și ale Vieții literare
și după culegerea din 1905, Viorele, publicistul găsește în poeziile sale un „lirism de-o

146 Ibidem, p.148

147Ibidem, p.155
148 Gyr, Radu, O poetă uitată: Alice Călugăru în Universul literar, anul LII, nr. 21, 30 iulie 1943

140
surprinzătoare prospețime și-o rafinare a sălbaticului, a primitivismului”, creații marcate de
tehnica simbolică, dar, în același timp, și de o impresionantă sensibilitate feminină: Simțirea mea
ca vântul colindă prin grădină,/ca șerpii pe pământul cel proaspăt se-mlădie,/ ca florile, în
steblă mi-o strâng și cu beție/ ca greierii din ierburi mi-o cânt în taină mie. (Buruieni). În Trei
poete: Elena Farago, Claudia Millian, Otilia Cazimir, Gyr are un ton laudativ, remarcând
tendințele simboliste ale creatoarelor de versuri, atât prin orientarea spirituală, cât și prin liniile
generale ale liricii lor.
Articolul La Drăgășani, la Gib Mihăescu (1939) va fi inclus de Gyr în volumul
său de memorii:

Jinduiam să-l cunosc pe scriitor, în târgul său vâlcean (...) Prietenia

cu Gib a continuat, crescând tot mai vie, de-a lungul primelor luni ale toamnei, până la
deschiderea cursurilor universitare. Respectând promisiunea făcută confratelui nostru
mai vârstnic, mergeam, în fiecare duminică, cât timp a durat vacanța studențească, la
Drăgășani, în același grup gălăgios (...) Gib (...) venea lângă mine, îmi apuca strâns
brațul și mă îmbia „- Gyr, zi-ne tu acum o toamnă oltenească ori o poezie cu haiduci și
lună plină!” (...) Ne așezam pe cioturi de sălcii tăiate, alcătuind un ciudat cenaclu
boemo-haiducesc (...): Jos, sub pod, spumegă bolta înstelată și pe pod/ Trece noaptea
clătinată, mergând greu ca un chervan./ Peste Olt aruncă luna un nou pod, de
porțelan,/ Pentru care Sânziană, pentru care voievod?149

În Gândirea, îi apare în 1938 studiul Baladă și eroism150. Arta populară reprezintă

în viziunea autorului expresia sufletească națională, iar complexitatea, profunzimea sa interioară
se exprimă prin opere de artă.

Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primește spovedania unui

neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat și mai adânc ca trăire internă, și,
primind-o, o împletește cu argint, o topește în flăcări mari de curcubeu, și o aruncă
apoi în lume ca pe-o pasăre măiastră, ieșită golașe dintr-un fund de suflet și suflată cu
azur și pene de foc de către buzele cerești ale Artei.

Autorul se apropie de cele dragi inimii sale, de specificul sufletesc oltenesc, recurente
fiind doina oltenească sau de pe malurile Jiului, pandurii, Tudor și haiducii lui Jianu. Nu sunt
uitate nici bisericile, troițele care „visează îngândurate ca o doină ridicată în picioare”,

149 Gyr, Radu, Calendarul..., pp. 136-139

150 Gyr, Radu, Baladă și eroism în Gândirea, anul XVII, nr. 4, aprilie 1938

141
mănăstirile, care au reușit, în ciuda intemperiilor istorice, a influențelor străine de tot soiul, să-și
păstreze autenticitatea, „sufletul oltean”, „luminozitatea și tradiția”. Lirismul este simțit și în
chilimurile și scoarțele oltenești, în care explozia cromatică amintește de verdele codrului
haiducesc și de combustia patimii cu nuanțe roșietice sau de galbenul ce îmbie la melancolie.

Însă poezia rămâne cea mai reprezentativă expresie a spiritualității neamului românesc
(„Aici se întâlnesc fiorul cald al sensibilității lirice, cu simetria arhitecturală, cu cromatica
tehnicii plastice (...) și cu armonia stărilor muzicale.”) și, în special balada populară, chintesență
a zbuciumului sufletesc al poporului sau a momentelor de glorie și de vitejie, de afectivitate, de
sensibilitate. Autorul face trimiteri la balada franceză medievală, la cea germană, precum și la
balada populară slavă, remarcând sumbrul, tragicul, dar și misticul, pateticul acestor creații în
comparație, de exemplu, cu seninătatea, cu deschiderea spre lumină a eroilor noștri baladești,
moștenire, evident, tracică. Balada autohtonă este reprezentativă prin patru creații: Miorița
(marcă a atitudinii în fața morții), Legenda Mănăstirii Curtea de Argeș (atitudinea față de jertfă),
Corbea (spiritul haiducesc)și Toma Alimoș (atitudinea în fața trădării și a mișeliei).

Balada populară românească își are sistemul ei solar. S-ar putea spune că o
generație eroică gravitează în orbitele acestei balade. Într-adevăr, tinerețea noastră se
recunoaște numai în două mari oglinzi: în ideile lui Eminescu și în sufletul baladei
populare (...) Trăim sub cearcănul de flăcări al baladei. Descălecăm, cu sufletul, din ea.
Dar nu pe plan abstract de formule, livresc. Ci pe un plan fosforescent de viață, - pe
planul trăirii autentice.

2. Colaborarea la publicațiile de extremă dreaptă

Apartenența legionară a lui Gyr îl determină să publice în periodicele de extremă dreapta.

În 15 martie 1936, apare revista Vestitorii sub conducerea lui Vasile Marin (om politic și
comandant legionar) și a lui Gheorghe Ciorogaru (absolvent al Academiei de Studii Economice
și Politice de la Heidelberg). Numele lui Gyr apare în paginile revistei cu un articol intitulat
Misiunea scriitorului azi (material ce va fi republicat în revista Porunca vremii în 1937) și cu
poezia Basarabie.
În 1937 (aprilie-octombrie), colaborează la revista Porunca vremii, publicație fondată de
Ilie Rădulescu la 18 decembrie 1932. În celebrul proces al ziariștilor, acesta a fost acuzat că a
militat împotriva sovieticilor și pentru că, prin numeroase articole, a dat dovadă de antisemitism.

142
În Porunca vremii, Gyr publică articole de critică literară (Consecințele invaziei anarhice în
literatură, Evoluție și revoluție în poezie, Simple comentarii despre procesul evolutiv al expresiei
în poezie etc.), pamflete (Turneul, în ițari, al d-lui Mihalache, apărut la 23 iulie 1937 și în care
președintele Partidului Național-Țărănesc este ținte unui atac extrem de dur și de ironic), articole
în care abordează chestiunea spinoasă a evreilor , dar și cea a maghiarilor (Minunea tristă a
Sinaei, la 27 iulie 1937, Bucegii: locuri de orgii pentru pipergali și rebece, 14 august 1937,
Triumful Sinagogii, 3 septembrie 1937, Sub zodia Pipergalilor, 17 septembrie 1937, Spionii
munților, Arpad-Israel etc.), probleme sociale și profesionale (Căminele de visători, Profesorul
care ne trebuie, O asociație, câțiva armanzi și niște cucoane etc.) apoi un articol dedicat regelui
(Călătoria regelui, 4 iulie 1937), ce va continua, pe aceeași temă, mai târziu, în alte două
publicații.
Crucea de pe Cozia (10 septembrie 1937) dezvăluie un autor lipsit de virulența din alte
articole, un elogiator al trediționalismului în note nostalgice, triste, un poet descriptiv al
plaiurilor oltenești: „Acest munte se rupe din coapsa Apuseană a Carpaților Argeșeni și-și
împlântă glezna de stâncă în țărmul Oltului (...) în foșnetul făgeturilor primenite de Prier”.151
Între generația bolnavă și generația nouă (6 iulie 1937) reia ideile militantismului
legionar, idei expuse de Gyr și în conferințele sale. Generația tânără se scindează, după părerea
autorului, în două tabere. Prima este încă sclava fățărniciei, a trădării neamului, a lipsei de curaj
și de demnitate, o generație suferindă, chiar incurabilă (soții denaturate, tineri lichelizați, mame
degenerate152). În opoziție, cea de-a doua, specifică legionarismului, este menită a urca pe
treptele ce duc, inevitabil, spre glorie, spre victoria Mișcării.
Tema infidelității față de popor, a inconsecvenței față de ideea de neam este tratată, destul
de pasional și cu o clară simpatie partinică în Stigmatizați Canalia (31 august 1937). Nu lipsește,
bineînțeles, preamărirea personalității lui Codreanu: „Cuvintele pe care marele nostru Cioban al
sufletelor noastre le-a aprins ca pe o stemă de aur, și le-a vărsat ca pe urcior lecuitor de apă vie,
peste durerea Neamului.”153
Porunca vremii este ziarul în care Gyr semnează o serie de articole cu caracter
antievreiesc; relativ puține, aceste articole sunt, mai ales, complet sărace nu doar în substanța
necesară unui literat, ci în substanța umană, comună. Fără a se avea în vedere justificarea unei
critici la adresa câtorva personaje evreiești cunoscute în epocă – chestiune care putea sau nu să
fie oportună, validă în publicistica Bucureștilor de atunci – ceea ce i se poate imputa, cu ușurință

151 Gyr, Radu, Crucea de pe Cozia, în Porunca vremii, anul VI, nr.854/10 sept. 1937
152 Idem, Între generația bolnavă și generația nouă, în Porunca vremii, anul VI, nr. 787/6 iulie 1937
153 Idem, Stigmatizați Canalia în Porunca vremii, anul VI, nr.844/31 aug. 1937

143
(fără aplomb inamic) este abordarea complet eronată a ceea ce se pretindea drept o tematică
doctrinară din partea legionarilor. Gyr depășește nepermis atât limitele pamfletului, cât,
deopotrivă, pertinența, rigoarea și măsura necesară tratării unui subiect complex precum cel al
chestiunii unei naționalități conlocuitoare. Subiectele, tonul și maniera în care Gyr își alcătuiește
articolele antisemite (pentru a folosi termenul de epocă) sunt profund deturnate de la deontologia
ziaristice, spiritului artistic, cât și firii de obște a publicului românesc. Gyr se servește de câteva
personaje cu nume alogene (alese bine ori rău este neimportant) pentru a realiza o generalizare la
scară grotescă și a încerca stârnirea unor patimi gregare, șovine, scontând pe efectul secundar ca
legionarismul să fie receptat ca izvor neaoș.
Violența jurnalistică a fost un ingredient nelipsit al strategiei legionare de comunicare,
contribuind – într-un mod cu totul nefericit, dar previzibil – la a fi urmată de violența fizică și
intoleranța legal-administrativă la adresa elementului evreiesc, cu precădere.
Dacă titlul revistei se dorește a fi o trimitere la un context istorico-politic văzut printr-o
prismă judicioasă, cu concluzii imperative, scopul și mijloacele publicației dovedesc pretenția
titlului a fi o sinistră aroganță. În fapt, întreg timpul scurs de la apariția presei extremiste și până
astăzi arată imensul prejudiciu adus vreunei cauze a românismului. Presa legionară a preferat
obținerea unei mize electorale (relativ neimportantă și complet efemeră) printr-o demagogie
chiar mai grosieră (uneori sangvinară) decât aceea practicată de cei împotriva cărora declara că
luptă. Cuvântul legionar a părăsit complet traiectoria unui naționalism cu temeiuri istorice și
sociologice, culturale (în sens larg), asumat de către Kogălniceanu, Alecsandri, Eminescu sau de
Iorga (cu toate derapajele acestora), dovedindu-se grav inconsistent față de propria identificare ca
„mișcare” de conștiință națională, ortodoxă, chiar în circumstanțele atroce și bulversante ale
contextului societății românești dintre Marea Unire și instalarea comunismului.
Având în vedere că revista Decembrie a apărut doar în opt numere, Gyr publică aici, în
1938, doar două articole: Asasinii și Bătrâna paiață. Primul este un răspuns la adresa acuzelor
aduse legionarilor în ziarul Viitorul cu privire la asasinatele comise împotriva lui Duca și lui
Mihail Stelescu. În al doilea articol, Gyr reacționează împotriva liberalilor și, în special, a lui
Dinu Brătianu, alunecând pe un teren lipsit de orice justificări ori explicații coerente.
La Buna-Vestire, Gyr a colaborat între 1937-1938, primul articol care-i apare aici fiind
Conferința d-lui profesor Radu Gyr la Liga Culturală. Revista fusese înființată de Mihai
Manoilescu și a apărut până la dictatura lui Carol II, fiind apoi interzisă de către cenzură. Pentru
o scurtă perioadă a reapărut în perioada Statului Național Legionar. Prim-redactori ai publicației
au fost Constantin Noica și Mihai Polihroniade. Convingerile legionare ale lui Gyr sunt evidente
în poeziile cu tematică specifică: Legionarul, Cântecul Arnotei, Balada grănicerului cu fulgere

144
pe umăr, Cântec pentru slava lui Moța și Marin, Imnul legionarilor căzuți, Imnul tinereții
legionare.
Un eveniment trist, sinuciderea unui tânăr student din București îi prilejuiește gazetarului
un articol, Dreptul la cer154 (1938), în care abordează tema creștină a păcatului sinuciderii.
Curmarea voluntară a propriei vieți este condamnată de publicist, căci dreptul asupra vieții îi este
dat omului numai în legătură cu îndatoririle sale spirituale și morale. Gyr adresează un îndemn
cititorilor de a respecta dreptul la „cer”, adică „Unde sufletul nu fuge, el primește. Unde fruntea
nu se încovoaie, ci se luminează de constelații”.
Revista Sfarmă-Piatră apare la sfârșitul anilor 30 și începutul anilor 40. Este o continuare
a cotidianului Calendarul al lui Nichifor Crainic, care, cu sprijinul financiar al lui Stelian
Popescu, pune bazele acestei noi publicații, care se bucură de colaborarea lui Ovidiu Papadima,
Horia Vintilă, Dan Botta, Dragoș Protopopescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Ștefan Baciu,
Toma Vlădescu. Revista s-a caracterizat prin ample campanii denigratoare la adresa unor figuri
partinice de stânga sau de centru (Constantin Argetoianu, Constantin Stere), a unor scriitori ai
epocii (Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Egen Lovinescu), precum și la adresa comunității
evreiești din România. Au fost combătute în permanență modernismul, avangarda și
poporanismul, susținându-se printr-o serie de articole că, după dispariția Junimii, în literatura
română nu mai exista o autentică școală de critică literară. Ideile susținute de în Sfarmă-Piatră
vizau o renaștere spirituală, culturală, o revigorare a etosului de sorginte țărănească. În 1940, Gyr
apare în revistă cu șase articole: Cărturarii și Răsboiul (abordând tema jertfei clasei
intelectualității pe front), Regele și tineretul (un elogiu adus regalității vremii), În ora supremă,
Biruința huliganilor (alt articol laudativ, în care preamărește Casa Regală română), Purificare
prin suferință (chestiunea religioasă a sacrificiului, articolul fiind marcat de gânduri creștine,
spirituale de o autentică sensibilitate) și Surâsul de la Călățele (din nou, tema evreiască).
Falanga, gazetă muncitorească legionară, apărea săptămânal sub conducerea lui Ion
Mateescu. După interzicerea apariției acesteia în 1938, reapare la 8 septembrie 1940. Dintre
colaboratorii revistei, pot fi amintiți Ion Barbu, Nicodim Ion Matei,Virgil Mărgescu. Tot în 1940,
lui Gyr îi apar trei articole. În Nemulțumiții, tonul acuzator îi viza pe cei care nu susțineau
principiile legionare.

Gyr condamna marii șacali de ieri, piperniciți nemulțumiți de azi. Biruința a

deschis poarta creștină a pocăinței.... Era epoca scurtă a statului legionar, unde Gyr
avea funcția de director al teatrelor (...) Dacă în loc să-și pună cenușă în cap...vor

154 Idem, Dreptul la cer în Buna Vestire, anul II, nr. 303, 4 martie 1938

145
 cultiva mai departe boicotul și sabotajul, neamul va ști să-i elimine pentru totdeauna
din sufletul și din destinul său, citim în finalul articolului Nemulțumiții, unde
publicistul Radu Gyr devine, din păcate, de o duritate verbală care sperie.155

Frăția târnăcoapelor este o ironie „elogioasă” la adresa târnăcoapelor românești, italiene

și germane, care „conlucrau” la îndepărtarea ruinelor unui bloc prăbușit în București. În Datina
și Legiunea156, Gyr încearcă, parcă, să desfidă ideea că reprezentanți de marcă ai intelectualității
susțineau Mișcarea. Într-o exprimare anonimă (în unele locuri chiar obscură), meșterul-poet face
o nouă probă de contraperformanță stilistică; în privința conținutului ideatic, Legiunea confisca
discursul patriotic, atribuindu-și emfatic sorgintea strămoșească drept un paravan al unor eșecuri
dramatice (marcate de crimă) în a realiza un stat al firescului/comunului simț românesc.

Revoluționară, dinamică, deschizătoare de ferestre largi și noi în istoria țării,

Mișcarea Legionară își împlântă, totuși, rădăcini adânci în datinile și tradițiile
neamului. Ea nu este o rupere, o smulgere din zăcămintele profunde ale sufletului
nostru etnic, ci, dimpotrivă, este o reluare cu trecutul autentic, o restabilire a
contactului cu esențele mistice și străfundurile conștiinței naționale.

În mai puțin de o lună de zile de la apariția acestui articol, Mișcarea Legionară își va trăi
fiasco-ul guvernării, situație acceptată tacit, fără regrete, de către larga opinie publică.
Poezia partinică reprezintă un segment distinct al operei lui Gyr. Pot exista mai multe
motive pentru care referințele critice sunt lacunare și, după caz, prevenitoare, explicative privind
contextul compunerii „poeziei înregimentate”. Abordarea acestui subiect poate fi făcută (spre
delimitarea de patosul militantist, cât și de vreun rafinament pedant) prin utilizarea unui principiu
filosofic – Briciul lui Occam (răspunsul cel mai simplu este, probabil, și cel mai adevărat și se
obține prin eliminarea valorilor extreme). Între temerile de a nu trezi suspiciunile corectitudinii
politice – pe de o parte – și vreo analiză literară – pe de altă parte – se poate afirma, echitabil, că
respectiva creație este complet minoră ca întindere și întru totul pasibilă de ignorare a valorii sale
de către (oricare) cititor. În mod surprinzător, principalul motiv pentru care, într-adevăr,
referințele la adresa poeziei de partid ale lui Gyr sunt notorii, îl reprezintă cel politico-juridic:
condamnările pe care le-a avut de suferit poetul datorită creației de laudatio la adresa unei
organizații condamnate. Dacă istoria ar fi fost scutită de crima ideologică (între scara individuală
și cea mondială) și, prin urmare, Legiunea ar fi sfârșit prin a fi dizolvată, absorbită într-o

155 Popescu, Adrian, op.cit., p.118

156 Gyr, Radu, Datina și Legiunea în Falanga, anul IV, nr. 27, 25 decembrie 1940

146
societate obișnuită, creația în cauză, modestă din toate punctele de vedere, ar fi rămas o
curiozitate în loc de intrigă fără răspuns valid din partea amatorilor de presă marginală veche ori
aparținând unor prea scrupuloși biografi ai maestrului.
Poeziile legionare au apărut cu precădere în publicațiile de extremă dreaptă. Astfel, în
Buna-Vestire găsim: Balada grănicerului cu fulgere pe umăr (14 octombrie 1937), Cîntecul
Arnotei (15 decembrie 1937), Cântec pentru slava lui Moța și Marin (14 ianuarie 1938), Imnul
tinereții legionare (8 februarie 1938), Atâția morți, atâtea oseminte (11 februarie 1938). În
Falanga apar: Letopiseț (28 octombrie 1940), Cântecul căpitanului (4 noiembrie 1940),
Legionarul (8 noiembrie 1940), Cântecul legionarilor Moța și Marin (13 ianuarie 1941).
În poeziile menționate (unele fiind destinate a constitui imnuri) se recunoaște cu ușurință
ritmul percutant, de gravitate funebră a lui Gyr, cât și gama favorită a elementelor-personaj, în
dauna integrală a armoniei, a frumosului liric. Există un singur loc în care o succesiune de
dimensiunea a patru versuri poate fi atribuită lui Gyr fără lămuriri atenuatoare: Mă-nchin spre
Feldioara și Rovine,/ mă plec pe oseminte de rumâni,/ țărâna cnejilor o port cu mine/ și beau
trecutul Țării din fântâni... (Legionarul157).
Relația dintre poetul și universitarul Radu Gyr și Mișcarea Legionară este, sub aspect
reciproc, profund dezechilibrată. Fără a lua în considerare destinul deturnat în întregime, pe care
Gyr l-a avut ca urmare a apartenenței sale active la Legiune (prin urmare, în ipoteza unei
dispariții naturale înaintea primei arestări), poetul nu a avut decât o ofertă a notorietății sale
pentru imaginea partidului insurgent. Acest fapt îl exonerează sub raportul interesului meschin
politic fără a-l absolvi însă de manifestările tributare unui extremism violent. Contextul de
societate era tarat de manifestări și prejudecăți cu o energie destructivă, relativ generalizată,
chestiuni de care nici Mișcarea Legionară, de departe, nu a fost scutită. Raporturile de
injoncțiune față de adversarii politici, acțiunile subversive față de spiritul democratic
reprezentau, mai degrabă, o (ne-)regulă a zilei. Societatea interbelică (nu doar cea românească)
cunoștea tensiuni majore, progresive, iar formele instrumentale ale mentalității sociale (presă,
partide, ideologii, religie, învățământ, sport...) cunoșteau expresii de masă, însoțite de lozinci, de
regii spectaculare și de diverse logo-uri destinate unor colectivități de scară apreciabil. Este
explicabil astfel de ce Gyr, la rându-i (chiar dacă prin structură și expresie aparține unei lumi a
diferențierii de elită, a valorii atribuite prin originalitate și rafinament, a unui exercițiu
meșteșugit de interpretare a transcendentului), este „constrâns” să accepte repere precum:
„Căpitanul”, „Garda”, „Partidul”, „Lupta” și o întreagă suită de elemente monolit, amorfe,

157 Idem, Legionarul în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 11, noiembrie 1940

147
prefabricate, depersonalizatoare, specifice unor șabloane ale incompatibilității virulente, ale unei
ciocniri sociale tectonice.

Căpitane,/ Căpitane, neamul plânge cu amar/ Căpitane, Căpitane, țara mi te

cheamă iar. Versuri expresive, probabil, pentru cititorii acelor ani, fără a fi
excepționale. De un militantism care nouă nu ne mai spune mare lucru (...) Radu Gyr
rămâne (...) un anticalofil de o oralitate frustă uneori, dar și atras de idealul eroic. Un
autor care ăși depășește epoca și rămâne viu și neîncadrabil în schemele unei școli sau
estetici, un genuin și un poet cult, în același timp, un ghem de contradicții de o vitală
insurgență.158

3. Colaborarea la Glasul patriei

După dispariția din planul politic a lui Stalin, regimul comunist de la București încearcă,
din 1953, să-și creeze o imagine aparte, deosebită, mai ales pentru cei care erau plecați în afara
țării, apelând la diverse metode pentru a influența această „colectivitate”, a diasporei, în modul
de a gândi, de a acționa raportat la România.
În 1955 se pun bazele Comitetului român pentru repatriere (avându-l ca președinte pe
Constantin Agiu, fost președinte al Marii Adunări Naționale, iar ca secretar, pe Nicolae Popescu-
Doreanu, deputat al Marii Adunări Naționale, responsabil al Comisiei Propagandă din Direcția
Propagandă și Agitație) și, odată cu acesta, apare și organul acestui Comitet, Glasul patriei (între
1955-1965 este tipărit în Berlinul de Est, deoarece era mult mai ușor a fi distribuit de acolo celor
dinVest, care îl primeau gratuit). Din 20 iulie 1965, va fi tipărit la București cu o apariție de trei
ori pe lună. Primul număr al ziarului explică scopul apariției acestuia în Apelul Comitetului
român pentru repatriere. Erau vizați cetățenii români plecață peste hotare și care erau sfătuiți să
se întoarcă în țară, fără a ține seama de „dușmanii” care vor încerca să-i împiedice.
Ana Selejan, în volumul Glasul patriei. Un „cimitir al elefanților” în comunism,
realizează un interesant și bine documentat studiu al aparițiilor din amintita publicație,
identificând patru strategii abordate de gazetă pentru atingerea scopurilor deja declarate:
implicarea unor colaboratori selectați din cercul intelectualilor din perioada interbelică (din
domenii profesionale diferite: literatură, teologie, știință, muzică etc.), deoarece aceștia ar fi
reprezentat o garanție, o forță moral-profesională menită a valora în rândul cititorilor vizați, apoi
necesitatea creării unei imagini atractive a țării, cu prezentarea noilor realizări ale partidului în

158 Popescu, Adrian, op.cit., pp.120-121

148
privința tuturor aspectelor vieții (învățământ, sănătate, petrecerea timpului liber, familie...); o a
treia strategie viza condamnarea cu severitate a transfugilor de „rea-credință”, a celor care
încercau să discrediteze realizările valoroase ale partidului și, nu în ultimul rând, comunicarea cu
transfugii care nu reușiseră să se adapteze în Occident sau cu cei care se întorseseră de curând în
țară și care erau dornici a împărtăși cititorilor experiența lor „nefericită” peste hotare.
Colaboratorii gazetei erau, majoritar, foști deținuți politici (eliberați în 1963 din pușcărie)
sau „elemente” care intraseră în dizgrația partidului din motive politice sau emigranți repatriați
cărora li se interzisese să publice în presa literară a epocii. Printre redactorii publicației, reduși
numeric, erau infiltrați colaboratori ai Securității, care aveau sarcini operative și de informare cu
privire la modul în care colaboratorii își desfășurau activitatea. Printre cei care publică în
paginile gazetei, Ana Selejan îi enumeră pe: Ion Vinea, Romulus Dianu, Nichifor Crainic, Radu
Gyr, Șerban Cioculescu, Henriette Yvonne Stahl, Dumitru Stăniloaie, Franz Johannes Bulhardt,
Constantin C. Giurescu, Păstorel Teodoreanu, P. P. Panaitescu, Vladimir Streinu, Neagu
Rădulescu, Gheorghe Tătărăscu, Radu Budișteanu, Athanasie Joja, Constantin Noica și alții.

O mare, rușinoasă și multiplă manipulare a însemnat acest ziar, al cărui glas

era destul de ferm în frontul „războiului rece”. Manipulare de condeie, de idei, de
iluzii. Bunăoară nimic din iluziile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic de a reveni în
spațiul literar contemporan prin editări – speranțe ce aveau la bază promisiuni oficiale
– nu s-a înfăptuit (...) Manipulați erau și cititorii (...), căci li se înfățișa numai
realitatea idilică, cosmetizată, convenabilă a României, fapt pe care mulți n-aveau
cum să-l verifice, să-l „cerceteze”, ci doar să-l creadă (...) fotografia expresivă
(retușată), caricatura, reportajul erau nelipsite din paginile gazetei.159

Între 1963-1972, Radu Gyr semnează în paginile Glasului patriei poezii, reportaje,
analize acide la adresa legionarilor, a celor de peste hotare care discreditau sau blamau partidul și
realizările acestuia. Debutul și-l face printr-un articol din 20 iunie 1963 (Ochii se bucură și inima
cântă160 cu subtitlul Destăinuirea unui fost legionar) prin care se se dezice de Mișcarea
Legionară, se autoînvinovățește și își exprimă adeziunea la sistemul și ideologia comuniste. Mai
întâi, autorul enunță rațiunile, imboldul pentru care a aderat la Mișcare:

Am intrat în organizația legionară în anul 1935, sedus de aparenta luptă pe

care organizația pretindea, în mod demagogic, că o purta împotriva corupției politice,
a burgheziei exploatatoare, imorale și a desfrâului monarhic. Am pus în slujba

159 Selejan, Ana, Glasul patriei. Un „cimitir al elefanților” în comunism, București, Editura Vremea, 2012, p 7
160 Gyr, Radu, Ochii se bucură și inima cântă în Glasul patriei, anul VIII, Berlin, nr. 18, 20 iunie 1963

149
 legionarismului condeiul, entuziasmul și tinerețea. Am vorbit și scris în scopul
ideologiei legionare, am sacrificat tot ceea ce mi-a aparținut: familie, sănătate,
libertate, tinerețe (...) Amară, sfâșietoare iluzie (...) Toate idealurile în care am crezut
în 1935 și 1937 au rămas simple ciori spânzurate în vârfuri de copaci.

Încarcerat la Aiud, asupra poetului se făceau presiuni pentru a semna scrisoarea de

aderare la „idealurile” comuniste. A trăit o adevărată dramă sufletească, zile la rând, în încercarea
de a găsi o altă soluție. Se presupune că, deși exista o semnătură a lui Gyr, conținutul nu îi
aparținea.

Ca director general al teatrelor sub guvernarea lui Horia Sima m-am lovit de
crimele săvârșite de el și de complicii lui, pe care atunci n-am avut putința (...) să-i
demasc opiniei publice (...) Mitul legionarului s-a spulberat (...) poporul român a
trecut din sclavie și exploatare la libertate și bunăstare.

Gyr spune încântat, bucuros că îi este dat să trăiască în timpul realizărilor comuniste,
ideologie pe care o va sluji prin intermediul scrisului:

Cu ochii mari, inundați deopotrivă de soarele libertății și de bucuria

realităților ce mă înconjoară, sorb fericirea ridicării (...) țării mele (...) Iubirea mea față
de patrie și popor (...) mă obligă să declar că voi închina toată munca mea patriei mele
(...). Da, ochii se bucură și inima cântă.

Ana Selejan remarcă în volumul amintit că Gyr are puține articole de acest gen, alte două
apărând în 1964 și fiind, de asemenea, denigratoare la adresa Mișcării, susținute, redactate pe
baza unor informații precise și detaliate. Articolul din 20 ianuarie, Vasile Posteucă – cimpanzeu
al faunei legionare161, îl are în centrul atenției pe fostul legionar și poet român, colaborator la
mai multe reviste (Iconar, Răboj, Buna-Vestire, Glasul Bucovinei, Convorbiri literare,
Cuvântul). După lovitura de stat antonesciană, se exilează (poposește în mai multe țări:
Germania, Franța, Polonia, Austria, Canada, Statele Unite). Își obține doctoratul în litere și
devine profesor universitar în Minneapolis.

Cea mai mare parte dintre membrii organizației legionare s-au dovedit nu
numai elevi sârguincioși ai școlii pistolului și crimei, dar și elemente receptive la
microbul putrefacției morale (...) Vechi scandalagiu și spărgător de geamuri pe la

161 Idem, Vasile Posteucă – acest cimpanzeu al faunei legionare în Glasul patriei, anul IX, Berlin, nr.3, 20 ianuarie
1964

150
 dughenele evreiești din Bucovina (...) s-a remarcat printre organizatorii faimoaselor
congrese studențești din 1936 (...) A ochit, cu abilitate, în ținte vii, a devastat, a jefuit,
a înspăimântat (...) în sinistrele zile de sângeros ianuarie, 1941.

În Șarlatania morală și politică a Gărzii de Fier162, Gyr își continuă tirada defăimătoare
la adresa Mișcării. Prilejul aici este oferit de înmormântarea lui Ion Moța și Vasile Marin, care,
mânați de principiul legionar al jertfei, pleacă pe front, în Spania, în timpul Războiului Civil. Pe
13 ianuarie 1937, sunt uciși de un obuz inamic în localitatea Majadahonda.

Corneliu Codreanu (...) cerea gradelor legionare, îngenuncheate în fața

catafalcurilor lui Ion Moța și Vasile Marin, un jurîmânt grandios (...) mimând în
permanență sărăcia și viața „ascetică”, Corneliu Codreanu își asigurase, în realitate,
importante venituri personale (...) urmașul „căpitanului”, domnul „comandant” Horia
Sima, acest pitecantrop al moralei (...) a fost de-a lungul însângeratei sale „cariere”
legionare stipendiatul lui Moruzov, șeful serviciului secret de informații de pe vremuri
(...) desăvârșind tehnica asasinatelor, a desăvârșit tactica sustragerii de la orice
răspundere.

Articolele de dezicere și de blamare a Mișcării Legionare au fost urmate, de-a lungul

timpului, de articole și de reportaje în care Gyr era nevoit a preamări realizările comuniste,
transformările prin care trece individul, omul de tip nou, speranța că trecutul sumbru, angoasant a
fost dat uitării. Prima scriere de acest gen este Bucureștii163: „Nu numai Bucureștiul de acum e
nou și însorit, dar și omul Capitalei de azi e nou și luminos la chip și la suflet (...) Și-n bucuria
însorită a acestei biruințe românești (...) mă văd crescând eu însumi, înalt, înnoit și solar”.
Alături de numele Gyr, autorul își va folosi mai vechiul pseudonim Ioachim Pușcașul (sau
Pușcașu) sau pe altul preferat, Radu Miroslav. În cadrul rubricii Note de călătorie, pe 10 august
face o incursiune pe frumoasa Valea Prahovei, apoi în stațiunea Mamaia și în articolul Pe-o gură
de rai164 evocă un alt oraș marcat vizibil de faptele impresionante ale comuniștilor, Ploiești:
„Nenumăratele blocuri noi strălucesc în soarele dimineții, biruitoare peste cenușă și moarte (...)
Pe bulevard, construcții maiestuoase și senine, relief și simbol al patriei renăscute.” Din anul
1964, găsim: Viață nouă în Dobrogea, Medici, copii și dragoste, Epoca polimerilor, Balada
românească, Octav Băncilă, Hotelul „Alpin” de sub Vârful cu dor, Mănăstirea Snagov.

162 Idem, Șarlatania morală și politică a Gărzii de Fier în Glasul patriei, anul IX, Berlin, nr.8, 10 martie 1964
163 Idem, Bucureștii în Glasul patriei, anul VIII, Berlin, nr. 22, 1 august 1963
164 Idem, Pe-o gură de rai în Glasul patriei, anul VIII, Berlin, nr. 24, 20 august 1963

151
 Sărbătoarea de la 1 mai 1964 îi prilejuiește autorului o descriere fastuoasă a
evenimentului, a unei festivități politizate, propagandistice în articolul Viitorul. Din 1965, Gyr
apare mai rar în paginile gazetei. În Viață fericită de student165 din 1 februarie, autorul pune în
centrul atenției schimbările spectaculoase din învățământ, apelând chiar la un interviu (real sau
imaginar?) cu o studentă, care, întrebată fiind dacă a auzit de câțiva poeți din rândurile
studenților, îi amintește pe Adrian Păunescu, Ioan Alexandru și Constanța Buzea. Paralela dintre
trecutul întunecat, plin de greutăți și de neajunsuri al studentului român, lipsit de susținere
financiară din partea statului și suportul statului comunist este susținută într-un amplu exercițiu
laudativ:

...asistența medicală și medicamentele sunt gratuite (...) camere ca de hotel

balnear – fiecare pentru două persoane – dușuri, holuri de primire, săli de lectură,
radio și televizor (...) au cules soarele marin pe plaje și au sorbit ozonul coniferelor pe
Valea Prahovei și a Oltului, ori la Herculane, Sovata, Tușnad (...) versus Teatre,
spectacole, petreceri gratuite? Nici pomeneală. Și dacă nu aveam banii necesari de
tren pentru a merge acasă, la părinți, rămâneam în capitală să răbdăm de foame și frig
în tristul cămin înghețat.

Ana Selejan observă în studiul său o trecere de la obligativitatea redactării unor articole
elogioase la adresa împlinirilor socialiste, la reportajul descriptiv, în stilul lui Hogaș. Gyr creează
reportaje în care zugrăvește peisaje, regiuni, provincii istorice românești. „Narațiunea cultivată și
metaforică, atitudinile poetice și participative, precum și documentarismul fac din aceste note de
drumeție veritabile reportaje literare, în descendența lui Geo Bogza.”166 În sus pe Jiul gorjean
evocă poezia rustică a satelor oltenești Curtișoara, Petrila și Bumbești-Jiu, cu case pitorești și
cule originale, precum și munții Vâlcanului, metaforizați în ursoaice îmbrăcate în păduri și
calcar. Oltule, Măria-Ta... urmărește traseul râului care unește Transilvania cu Țara Românească,
trecând prin Râmnic și Turnu-Roșu, pe lângă livezile din Bujoreni, prin satele răsărite din
Bogdănești și Muereasca, pe lângă mărețele hoteluri din Călimănești, pe urmele romanilor spre
Sarmizegetusa.
Articolul Un sat între dealuri167 este, din nou, o prezentare antinomică a
trecutului/prezentului socialist. Sunt înșirate realizările extraordinare din toate domeniile (școală,
spital, biserică, săli de spectacole etc.). Pentru o înțelegere mai clară a procesului transformării,

165 Idem, Viață fericită de student în Glasul patriei, anul X, Berlin, nr.6, 1 februarie 1965
166 Selejan, Ana, Glasul patriei..., p.137
167 Gyr, Radu, Un sat între dealuri în Glasul patriei, anul XIII, București, nr.21, 20 iulie 1968

152
gazetarul apelează la un model individual, o familie oltenească ai cărei copii beneficiază de o
serie de oportunități oferite de statul socialist:

Cu vreo treizeci de ani în urmă, șoseaua care îl străbătea, urcând de la Rm.

Vâlcea spre Olănești, șchiopăta printre hârtoape. Astăzi moderna cale asfaltată tăia de-
a dreptul marea comună Păușești-Măgaș (...) Iată-mă la Ana și Ion Cebuc, vârstnici,
dar vrednici gospodari (...) Fiul Alexandru este șef de secție la muzeul de istorie al
Bucureștilor, o fiică, Eleonora, directoare de liceu, iar alta, Valeria, profesoară tot în
capitală. Un mic rai de pomi fructiferi deschide pragul casei Elenei (...) La vetrele
gospodarilor, războaiele de țesut nu tac (...) Dincă Zamfir doinește din frunză de
salcâm.

Alte articole abordează domenii culturale, literare sau istorice: Convorbiri cu pictorița
Maria Fratoștineanu, Dramaturgi străini, Însemnări despre dramaturgia contemporană, Figuri
istorice în dramaturgia noastră, Ciprian Porumbescu, Muzeul de artă folclorică, Pe unde au
călcat sandalele romane, Vechile tiparnițe sibiene, Comemorarea lui Giuseppe Verdi, Sate
musulmane.
La 20 septembrie 1972, Glasul patriei își încetează apariția, însă locul îi este preluat de
Tribuna României, la 15 noiembrie 1972, o altă gazetă care urma să servească acelorași strategii
enunțate de conducerea socialistă. Aici Gyr va semna în cadrul rubricii Orarul florilor șapte
articole: Crizanteme168 („Îmbată-te de poezia lor rece, dar solemnă, ca un poem de Mallarme ori
Valery”), Florile poeților169 („Știm ce este nostalgia tărâmului natal, o știm pe aceea a copilăriei
spulberate de funigeii ei albaștri...”), Primăvara ostroavelor170 („Magnolii, ostrov răsăritean,
moschee, fesuri, narghilele și tărâm de evocări. Alte primăveri bat acolo, tari și tinere ca
prezentul, ca viitorul. Doar amintirile mele rămân să ardă departe...”), Laudă liliacului171 („Căci
liliacul e sinonim cu poezia pură, așa cum o gândea abatele Bremond”), Sub clopotul de iunie172
(Vino, prietene cu mine. Nu te voi duce ca Vergiliu pe Dante, în împărăția tenebrelor, ci te voi
călăuzi în paradis precum Beatrice pe ilustrul florentin”), Arborii și codrii173 („Mă-nchin cu
smerenie, Măriilor-Voastre, solemnule stejar, gloriosule fag, vajnicule molid carpatin”), Florile
munților, autentice creații lirice în proză marcate de originale imagini artistice, plastice și de
sentimente de melancolie și regrete generate de ireversibilitatea timpului.

168 Idem, Crizanteme în Tribuna României, nr.1, 15 noiembrie 1972

169 Idem, Florile poeților în Tribuna României, nr.6, 1 februarie 1973
170 Idem, Primăvara ostroavelor în Tribuna României, nr. , 15 martie 1973
171 Idem, Laudă liliacului în Tribuna României, nr. , 1 mai 1973
172 Idem, Sub clopotul de iunie în Tribuna României, nr.15, 15 iunie 1973
173 Idem, Arborii și codrii în Tribuna României, nr. , 15 iulie 1973

153
 Ca poet, Gyr semnează în Glasul patriei un număr destul de mic de creații lirice și, așa
cum sublinia Ana Selejan în studiul său, pe lângă poezii care se mulau perfect pe temele preferate
de socialiști, îl regăsim aici și pe poetul de altădată, pe creatorul de peisaje poetice, pe cel care se
apropie cu gingășie de lumea vegetală, pe poetul inspirat de delicatețea și de puritatea copiilor,
dar și pe creatorul de balade inspirat de folclor.
În 1963, îi apar cinci poezii: În zgardă, Cred, Noaptea, la Mamaia, Căminul, Toamnă, iar
în 1964, nouă poeme: Cântec de leagăn, Iarnă românească, Cântec, Mărțișor, Ruxandra,
Armindeni, Patria, Carpații, Parc autumnal. Din perioada 1965-1972: Belșug, Ghiocel de
martie, Ziduri vechi la Ruginoasa, Departe sub un cer străin, Portret, Hidrocentrala, La cina
mea, Cu steaua, Efigia, Cetăți dacice, Închinare la un pahar de vin, Orașul nou, Loviște,
Mugurii ș.a. Din poeziile publicate de Glasul patriei, face o notă dinstictă compoziția În
zgardă174 (Când eu ca pe o rodie/ gust pârga dulcii Patrii,/ în zgarda ta, jigodie,/ de după gard
mă latri). Verva polemică interbelică a lui Gyr (sinusoidală ca inspirație și, deseori, lipsită de
prestanță; alteori chiar în afara normelor consimțite de societate) este totuși mai reușit exersată
decât atacul destinat criticii din emigrație ai regimului comunist. Numai condiția antecedentă de
adversar al bolșevismului trezește o stupoare aparte în cititor; în fapt, poezia sus-amintită este la
nivelul obișnuit al poeților proletcultiști – din toate punctele de vedere. În mod obișnuit,
renegatul convertit stârnește o perplexitate profundă pentru observator. Având în vedere că este
publicată chiar în anul eliberării sale (poate fi prima poezie destinată publicării, iar motivele
redacționale să o fi plasat pe un loc ulterior) poate nu este hazardată o ipoteză bazată pe o
asemănare cu împrejurările activității de spionaj. Respectiv, când un agent este capturat de către
adversar și se obține „conversia de cauză”, cu scopul intoxicării, transmisionistul ghinionist, dar
rămas fidel primului serviciu, emite o informație bulversantă cu scopul de a semnifica capturarea
sa de către inamic. Virulența versurilor adresate unei emigrații anticomuniste, solidare cu
legionarii în chestiunea regimului roșu, poate fi interpretată precum semnalul: „Sunt prins! Nu
credeți nimic din ceea ce urmează!” În sprijinul acestei supoziții vine nu doar îndelungata
experiență de contact cu serviciile secrete a lui Gyr și a anturajului său, cât mai ales evoluția
lipsită de semnificație a poetului (măcar) în lumea literară - Gyr nu a devenit, nici pe departe, un
favorit al regimului, nici măcar o persoană amnistiată în mod deplin, real. Incisivitatea de
„reeducat” (absența unei convertiri graduale, plauzibile în mod proporțional cu „nivelul de
încredere” și cu avantajele unui „om al sistemului”) cu care a semnat și articolele antilegionare
din aceeași publicație poate fi parte a aceleiași ipoteze, scrierea sub dicteu politic. „Adeseori

174 Selejan, Ana, Glasul patriei..., p.143

154
scriitorul practică o asemenea «artă» în ciuda adevăratului său temperament. El simte, gândește
și elaborează după norme severe, sub un riguros dicteu politic.”175
Ana Selejan observă diferența netă de stil și calitate a poeziilor „la vedere”/publicate în
oficioase și cele destinate „literaturii de sertar”/unor vremuri mai bune ale unui viitor indefinit
(termenul folosit de specialistă este „la două mâini”).
Într-o tușă ușor recognoscibilă, Gyr versifică despre noua Românie, evitând însă folosirea
termenilor-cheie ai propagandei regimului: „conducător”, „partid”, „măreață epocă”, „steaua
roșie”. Preferă să vorbească despre aspecte industriale (Ruxandra176: Fabrica-mi cunoaște brațul
teafăr/ râsul tămâios și-ndemnul drag), nivelul de trai și o patrie bucuroasă, cu roade bogate
(Toamnă177: Cămări și hambare sunt pline/ de rumenul verii belșug; Belșug178: Cresc porumbii
tefer/ nalți ca voevozii,/ Prune cât luceferi/ pepeni cât zăvozii).
Însuși Gyr își demonetizează această participare la revoluția culturală roșie într-un pasaj
din volumul de memorii. „Goală de vibrația autenticei personalități artistice, conformistă și
neconvingătoare, numita «creație angajată» rareori variază de la autor la autor, redusă, în cele
mai multe cazuri, la clișeu literar, la simple foto-copii...”179
În privința „omului nou”, versurile lui Gyr – printr-o ironie a sorții – se pot potrivi și
defunctului crez legionar în privința „mucenicilor” care ar fi urmat să deschidă o nouă eră a unui
nou tip de român (față de cel interbelic, considerat decadent). Lauda vremurilor comuniste, iată,
nu este complet străină pamfletului visceral și crezului din vremea Legiunii – truismul despre
extremele care se ating devine evident (Cred180: Cred în Om și-n viața din artere./ Cred în geniul
doldora de rod./ Cred în dârza Omului putere/ spintecând azurul până-n sfere/ și-ntinzând peste
genuni și ere/ fruntea lui de flăcări ca un pod./ Cred în Muncă: treaptă luminoasă/ ce te-nalță
tânăr și robust).
Asupra lui Gyr există două cele mai vehiculate întrebări: cum au putut un universitar și un
înzestrat poet să devină legionar și cum de a fost posibil ca unul dintre cei mai marcanți rezistenți
anticomuniști să accepte convertirea propusă de regimul comunist în condițiile în care sistemul
de represiune (după 1958) începea să se relaxeze pentru ca, mai apoi (după 1965), să ofere o
amnistie rezonabilă (pentru un regim totalitar) și chiar recuperări ale multor personalități în
actualitatea social-culturală. Dacă la prima întrebare s-a încercat deja un răspuns (a se vedea
capitolul I al acestei lucrări), pentru cea de-a doua, răspunsul îl constituie schimbarea enormă de

175 Gyr, Radu, Calendarul..., p.113

176 Selejan, Ana, Glasul patriei..., p.147
177 Ibidem, p.145
178 Ibidem, p.149
179 Gyr, Radu, Calendarul..., p. 113
180 Selejan, Ana, Glasul patriei..., p.144

155
societate în cele aproape două decenii petrecute între august 1944 și jumătatea deceniului al
șaptelea. Bolșevismul ocupant, inițial se transformase, treptat, într-un național-comunism. Chiar
dacă Securitatea afirma acest lucru cu aroganță, era vorba de o exagerare a unei situații în mare
parte adevărate. Combativității într-o inerție prelungită a lui Gyr ajunsese să-i lipsească războiul
– Acel război în care beligeranții își arătaseră, cândva, o adversitate necruțătoare. Pe de altă
parte, fără a cunoaște dacă acest argument a existat la momentul încetării rezistenței și acceptării
colaborării, opera sa a avut o incomparabil mai multă șansă de a fi salvată și ordonată chiar de
către autor. Din puținul care se știe despre aceste împrejurări ale eliberării deținuților politici,
cazurile celor care au refuzat orice înscrisuri de concesie față de Securitate constituie excepții
(Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și alți câțiva au avut după 1964 o perioadă de domiciliu
obligatoriu ca urmare a refuzului oricărui angajament față de putere; Ion Gavrilă Ogoranu a
constituit un caz complet aparte).

156
 V. RADU GYR , CONFERENŢIAR

1. STUDENŢIMEA ŞI IDEALUL SPIRITUAL

(CRAIOVA1935)

Radu Gyr a fost un om al cuvântului – cuvânt care sună, atunci când este vers;
cuvânt care tălmăceşte, atunci când ţine de meşteşugul interpretării; cuvânt care rostuieşte,
prin pana ziaristului sau vorba conferenţiarului. A fost un poet cu har (chiar când este
contestat, această reacţie energică a negaţiei faţă de opera sa se explică prin tentativa de a
contracara o forţă egală, cu semn contrar), un profesor dedicat, vitalist, sever în judecăţi
personale abundente, un orator alert şi agil în desfăşurările subiectelor sale, un scriitor de
un angajament explicit şi asumat în producţii care degajă partizanat spontan, obstinent faţă
de crezul propriu.
În conferinţa din 1935 ţinută în faţa tineretului studios aflat în Bănie, poetul începe
prin a-şi face o prezentare şi, în acelaşi timp, identifică pentru auditoriu elementele de
legătură dintre el şi ţinutul oltean. (în fapt, o veritabilă adopţie trupească şi sufletească, şi
chiar teren de exprimare şi acţiune politică întrucât a fost comandant legionar al întregii
regiuni geografice). Onorant, evocă personalităţile care i-au guvernat orbita juvenilă:
profesorul C.D.Fortunescu şi Elena Farago, cea care a așternut catifele181 deasupra
primelor încercări literare ale poetului, dar și pe cel mai drag prieten al său, Milcu, acesta
având un portret mai amplu și plin de emoție în jurnalul lui Gyr.
Elevul Demetrescu de odinioară (numele real al creatorului), se pierde în şirul de
sute sau mii de liceeni anonimi aflaţi în căutarea începutului de cunoaştere personală;
poetul Gyr însă iese imediat în evidenţă prin metaforele ce potenţează sugestii cu subtilităţi
de arabesc: ani în a căror lumină m-am îmbăiat ca în apele de miere ale Amaradiei182 -
aluzie ghicită la abluţiunile lui Ahile sau Siegfried, prin care îşi capătă astfel
invulnerabilitatea iubirilor sale ori la mult mai cunoscutele iniţieri creştine prin care
subiectul îşi primeşte identitatea creştină. Consecvent cu meandrul investigaţiei, cititorul
poate remarca sonoritatea apei invocate, Amaradia - sugestie simfonică semantic cu

181 Gyr, Radu, Studențimea și idealul spiritual, București, Biblioteca Academiei Române, 1935, p.2
182 Ibidem, p.2

157
 „Amaranta”, tărâmul unei memorii perpetue, niciodată supusă decolorării esenţelor : ani pe
care n-am să-i pot uita niciodată183.
Nici chiar numele celor doi mentori ai săi, Fortunescu şi Farago, nu pot fi excluse
dintr-o ţesătură aparte, plasmatică. Dacă primul nume este elocvent prin trimiterile sale, cel
al poetesei transcede limba română, păstrând complet sugestia: în limba maghiară există
expresia curentă, conţinând acelaşi cuvînt, care spune: „embert farago belale” („ a face om
din el”). Cuvinte transparente ale unei fraternităţi cavalereşti la o cununie cu un scop
suprem, tragic şi eroic totodată. Despre cât de centrat în context sau avizat în imaterialul
ideii este cititorul care îşi permite intuiţii, Gyr adaugă imediat:

Această aducere aminte a unor stări interioare îmi servește nu numai de cărăruie
ințiială spre miezul conferinței mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu
lăuntric de atunci, cu frământările sufletești ale majorității camarazilor mei de
generație. Tânărul, a cărui configurație psihică mă voi strădui să o fixez acum în câteva
linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vă vorbește.184

Discursul lui Gyr are valenţe de interpretare cu semn opus. Deşi autorul utilizează
exhaustiv figuri de stil mobilizatoare, foarte adesea percutante emoţional (prin urmare, cu o
anume încărcătură de expresie artistică), conferinţa, în largi şi dese locuri, pare să nu
aparţină înălţimii de eleganţă, naturaleţe şi empatie pe care cititorul le regăseşte uşor în
versul gyrian. Căutam un cuvânt potrivit înşiruirii de mai sus şi m-am oprit la „familiar”.
Din păcate, tocmai legătura personală pe care o creează un autor exemplar cu cititorul
său lipseşte în exprimarea oratorică de faţă. Cumva, însuşi efortul lui Gyr de a fi cât mai
apropiat de auditoriul său nu convinge prin valoare. Poetul se exprimă deschis, limpede,
însă este tracasat de două elemente ce pot fi urmărite recurent în întregul exprimării:
dorinţa de a fi receptat ca un element omogen cu ascultătorii săi (prin vârstă, formaţie,
convingeri) şi dorinţa de a demonstra fără rest justeţea cauzei pe care o numeşte şi o apără
(patrie, civilizaţie, credinţă).
Atât discernământul literar, cât și pretenția unui scop național autentic (chestiuni de
esență cărora le este dedicată conferința) sunt neconvingător servite de către vorbitorul care
își propusese să combată superficialul blazat și pretinsa toxicitate violentă alogenă.

183 Ibidem, p.2

184 Ibidem, p.3

158
 Primele cinci pagini sunt dedicate de vorbitor identificării sale cu publicul şi
conducerii acestuia spre mesajul ce reprezintă scopul comunicării.
Cu toate elementele care lipsesc de faţă, atât sociologice (spiritul general al epocii,
compoziţia ascultătorilor, psihologia masei, extracţia anumită a charismei oratorice
interbelice, şi altele) cât şi cele istorice (contextul precis al discursului, intervalul biografic
decelat cu acurateţe, eventualele consecinţe ale difuzării mesajului legionar prin acest mod
specific de acţiune), se poate afirma că împrejurarea nu constituie, în nicio măsură, un
avantaj în parcursul personalităţii lui Radu Gyr. Nu-l reprezintă pe poet, nici pe tânărul
universitar, nici chiar pe ziarist.
Indistincţia dintre o propagandă oarecare şi pasaje mari din acest discurs al său,
nu-i conferă autorului nici măcar necesitatea atenţiei literare, cu atât mai puţin elogii. Radu
Gyr devine în asemenea momente un anonim care nu intersectează însăşi substanţa
subiectului propus: idealul spiritual.
Nu cred a fi o ingerinţă în tratatrea literară faptul de a recurge la un element ce
ţine de cea mai exactă dintre ştiinţe – matematica. O „valoare în modul”este cerută pentru a
evita includerea culorii politice, artificiile scenei (spaţiului public de contact) ori distanţa
temporală dintre o lume „veche” şi prezent. Operaţia „valorii absolute” conchide că o
matematică a poeziei conduce la o mulţime vidă (dezolantă) iar o poezie a matematicii nu-
şi găseşte rostul.
Discursul are astfel un parcurs sinuos valoric. Registrul retoric (deseori prea
tineresc), bazat pe impactul emoţional al unui cuvânt sugestiv, devine regula de construcţie
a ideilor stereotipe, lozincarde. Peniţa ca o seringă cu care poetul inoculează spontan
miniaturi de incunabul se transformă ori de cîte ori apare declamatorul. Virulenţa
exprimării redundante se face folosindu-se de bidineaua cleioasă a afişelor de propagandă,
în culorile terne, scurse, ale teancurilor de foi agitatoare.

S-a trecut de zece ani de când tineretul studenţesc lucrează temeinic la adâncirea
albiei idealului unic și la consolidarea digurilor sale de pază. Astăzi, pe acest mare
șantier al spiritului, opera e aproape sfârșită. Cei peste zece ani de trudă au dus la o
construcție de grele armături, și nu la un beteag prepeleag de șindrilă. 185

Gyr amintește necesitatea existenței, pe lângă prelegerile universitare propriu-zise, a

unei școali a spiritului, ale cărei cuvinte călăuzitoare să fie ,,energia ” și ,,ordinea”. Tiparul

185 Ibidem, p.5

159
 unei asemenea forme de instruire se pare că fusese pus deja în aplicare prin existența unor
mișcări energice împotriva pătrunderii influenței evreiești în școli, dar și împotriva
comunismului. Ordine, deoarece acesta era termenul utilizat de căpeteniile studenților.
Conferențiarul simte nevoia să remarce urmările dezastroase pricinuite de război în
rândul tinerilor întorși de pe front, debusolați, în principal, de absența unui ideal propriu
tuturor, ideal care să-i anime în aceeași măsură. Războiul reușise să împartă lumea în două:
cea tributară ,,vechiului”, principiilor dogmei și cea care privea spre viitor, înflăcărată de
spirit revoluționar, însă aceasta din urmă acționa haotic, din instinct, fără a fi ghidată pe un
drum bazat pe un ideal. La această scindare, se mai adăugau anarhia economică,
instabilitatea politică, dezechilibrul generat de lacunele morale. Cultura, nivelul de progres
spiritual al poporului erau, de asemenea, în pericol. Anarhismul, tendințele novatoare,
moderniste în artă erau cele culpabile a devia de la esența spirituală clamată de agitator.

Derutei, ivită în urma rapidei succesiuni de revoluții estetice, cu viduri

interioare și etichete importante, îi răspundea confuzia acolo unde, existând totuși
sinceritate și nu falsă tendință de-a se primeni unele forme de expresie artistică,
evoluția prea bruscă a noilor valori estetice față de zăbava evoluției comprehensiunii
publicului, nu aducea decât ceață și rupere de punți între artist și ambianțe.186

Conferențiarul prezintă ideea unui ideal istoric universal (latin, elin, al Renașterii), în
care se înscrie și cel al românilor, construit de personalități marcante ale trecutului nostru:
Mihai Viteazul, Horia Cloșca și Crișan, cronicarii aspiranți la unirea românilor, Șincai,
boierii. Idealul universal artistic este amprentat de Pericle, de Cezar, Platon, Aristotel, de
Renaștere și de Clasicism, de Romantism, alături de care au jubilat un Heliade Rădulescu,
Coșbuc sau Goga, precum și esența cea mai pură și mai concentrată a spiritualității
românești, Eminescu. Simbolurile idealului eticii sunt alcătuite din protagoniștii literaturii
elene și, deopotrivă, ai lui Ibsen sau Tolstoi, din creștinii gata ,,oricând pentru jertfă și
granit sufletesc neclintit”. Concluzia lui Gyr este că statornicia acestor idealuri în timp
dovedește necesitatea imperativă a unui scop suprem spre care să se îndrepte conștient și
organizat tânăra generație. Vorbitorul defineşte generaţia într-un mod memorabil, ca fiind
existenţa unei singure axe de aspiraţii şi orientează azimutul generaţiei de atunci (de ce oare
nu şi de astăzi?!?) spre esenţa naţională şi valoarea etică.

186 Ibidem, p.9

160
 Linia pe care tineretul nostru se formează este produsul unui moment european,
al unui spirit care-i revarsă efluviile spontan, printr-o consecință logică a unei epoci și a
unor structuri lichidate. Tineretul românesc merge paralel și nu satelitic cu noul suflet
naționalist latin, așa cum va merge întreg tineretul francez, așa cum a mers, victorios,
tineretul italian.187

Idealul spiritual de tip nou ar trebui să urmeze anumite direcții, să aibă trăsături
definitorii, iar principalele sale domenii de acțiune să fie cel etic, cel creștin, național,
cultural șiartistic.
Noua etică se va baza pe doi termeni sinceritate și cinste, concepte menite a se opune
fățărniciei prin intermediul unui tip autentic, plin de vitalitate și neprihănit. Creștinul se va
construi prin inocența desăvârșirii sale morale, excluzând compromisurile de orice fel.
Tineretul se va simți obligat să-și stimeze înaintașii și faptele eroice ale strămoșilor săi, să
ducă mai departe tradiția, datina străbună.
Idealul cultural și artistic va urma spiritul valoros românesc fiind animat de Eminescu,
Creangă, Coșbuc, Goga, Caragiale, Grigorescu sau Enescu. Tineretul își va găsi izvoarele
creatoare în folclor, în particularul național. Estetul face saltul de la exclamaţia plebeiană
ori a unui spartanism teribilist, la exprimarea cu inflexiuni stoice: în loc de negativismul
sterp şi anarhic de până acum, tineretul trebuie să aducă respectul valorilor trecutului şi al
tradiţiei, legând, prin verigă solară, datina, trecutul şi prezentul.188

Înflorirea unei civilizații și-a unei arte reprezentativ românești. Să nu fim greșit
înțeleși: nu o artă artificializată prin tezism și tradiționalism didactic, ci una vie, de
circulație universală, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care
specificul spiritual românesc le poate oferi.189

Pe de altă parte, discursului nu-i lipsesc calitățile. Autorul, cu simţ pedagogic, previne
pe ucenicii cărţii despre riscul derutei provocate de ştiinţă şi de lecturi variate şi inegale190,
de folosirea unor termeni prea generali în a stabili repere de mentalitate sau de formare
autentică precum: universalitate, umanitarism. Numește efectul unei astfel de situații (de un
risc înțeles pentru tinerețea crudă) drept: miraj vremelnic, clocot de carton191.

187 Ibidem, p.14

188 Ibidem, p.16
189 Ibidem, p.18
190 Ibidem, p.3
191 Ibidem, p.4

161
 Cât despre tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral192, poetul nu
enunţă doar o constatare ci, din păcate, inclusiv o profeţie! Este inspiraţia devenită
revelaţie.

2. FEMEIA ÎN EROISMUL SPIRITUAL, MORAL ȘI NAȚIONAL

În 1935, Radu Gyr susține o conferință în aula Universitatății din Iași, sub patronajul Cercului
Studențesc Tecucean, în care își expune ideile referitoare la rolul femeii legionare în societatea
românească. Pornind de la această prelegere, lui Gyr îi apare în 1937 la Editura Cetățuia
Legionară din București, volumul Femeia în eroismul spiritual, moral și național.
În revista Însemnări sociologice, al cărei director era Traian Brăileanu, la rubrica Revista
cărților, se semnalează o recenzie a volumului lui Gyr, semnată de George Macrin:

Broșura lui Radu Gyr este un imn închinat femeii, așa cum o visează el, femeii
legionare. Prin muzica de cuvinte cu adevărat românească, prin avântul intuitiv și totuși
printr-o foarte largă informație, studiul constituie un mare început al legionarismului în
această direcție.193

Ideile enunțate de Gyr urmează linia deja trasată de Codreanu, care susținea rolul educativ și
formativ al femeii legionare, aceasta fiind văzută, înainte de toate, în rol de soție și mamă.
Discursul lui Codreanu a fost, pentru multe femei, o piedică în a adera la Mișcare, deoarece
accentul cădea pe rolul biologic, iar societatea (mai ales cea urbană) cunoștea un val de
emancipare.
Ca și în conferința precedentă, Gyr face, în debutul discursului său, o prezentare a societății
scindate în „nou” și „vechi”, împărțire generată de Primul Război Mondial. „Noul” ar fi fost
reprezentat de tineretul legionar revoluționar, juni ce-și propuneau eliminarea imoralității din
clasa politică românească, înlăturarea influențelor străine de orice fel, întoarcerea privirii spre
trecut, spre înțelepciunea populară. „Trebuie rostit răspicat: nu există generație valabilă și nu văd
altă elită în actualul moment românesc în afară de tineretul legionar.”194
Într-o perioadă de criză economică și de debusolare politică, exuberanța legionarilor animase
studenți, preoți, muncitori, tineri intelectuali (mulți dintre ei șomeri). Această migrare către

192 Ibidem, p.9

193 Macrin, George, Radu Gyr. Femeia în eroismul spiritual, moral și național, în Însemnări sociologice, anul II,
nr.7, oct.1936
194 Gyr, Radu, Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București, Editura Cetățuia Legionară, 1937, p.7

162
Mișcarea Legionară este numită de către Neagu Djuvara un fel de „orbire colectivă”195, dacă
ținem seama de faptul că o parte importantă, consacrată a intelectualității românești fie simpatiza
Mișcarea, fie trecuse deja în rândurile acesteia: Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Cantacuzino, Ghica
sau Sturdza.
În acest context, Gyr se întreabă dacă femeia poate juca vreun rol în noul tip de societate,
model social ce ar avea ca fundament un set autentic de valori naționale, spirituale și morale, iar
răspunsul este afirmativ: „Cred în contribuția eroismului feminin (...) la fazele contemporane ale
revoluției etico-naționale.”196
Au existat idei, păreri, controverse în epocă referitoare la emanciparea femeii în societate,
iar mișcările feministe susținuseră, pe lângă o evoluție a acestora în plan intelectual-profesional,
și dorința câștigării dreptului de a vota sau de a fi alese, ținându-se cont de titlurile academice pe
care acestea le obținuseră. Gyr nu se cataloghează ca fiind un modernist atunci când abordează
această chestiune, excluzând din start drepturile electorale ale femeilor. „Eroismul” este cuvântul
de ordine și Gyr face o incursiune în istorie și expune o serie de imagini feminine sugestive,
semnificative pentru spiritul eroic național (reginele Elisabeta și Maria), pentru ideile și faptele
înălțătoare spiritual-creștine (Sfânta Maria, Sfânta Paraschiva), pentru principiul sacrificiului
matern (mama lui Ștefan cel Mare ori mama lui Napoleon, Laetiția) sau pentru ideea de
moralitate (Antigona, Chimena).

Reginele românce Elisabeta și Maria și-au lăsat la palat straiul de borangic și

coroana regală, și au coborât înveșmântate simplu, cu vorbe bune ca dumicații de
anafură și cu mâini albe de azimă sfântă și stea, printre țăranii sfârtecați de obuze – ca
două umbre lecuitoare, cu plutire ușoară de Maica Domnului pământeană.197

În viziunea lui Gyr, femeia este o forță capabilă de emoție, dar și de putere psihică aparte,
superioară capacității vibraționale afective a bărbatului, superioară și prin tenacitatea de a-și
atinge un scop, un deziderat. De aceea, atuurile feminine trebuie valorificate. De altfel, spune
Gyr, în taberele de muncă ale Legiunii a fost atins adeseori acest subiect, al misiunii etice și
sociale a femeii, iar concluzia a fost că rolurile de prim-plan sunt cele de soție și de mamă, de
ființă devotată soțului și implicată activ în educația tinerei generații. ,,Îi revine astăzi, mai

195 Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București, Editura Humanitas, 1999, p.241
196 Gyr, Radu, Femeia în eroismul spiritual, moral și național, p.12
197 Ibidem, p.31

163
 accentuat ca oricând, rolul de-a consolida sufletește familia, amenințată cu distrugerea de către
comunism.”198
Codreanu susținuse și rolul de lider pe care îl poate juca femeia, de îndrumător și de
conducător al unei cuib legionar. Numărul femeilor în Mișcarea Legionară era redus, cam 8%
dintre membrii acesteia, însă acestea, spre deosebire de bărbați, erau însuflețite de râvnă
exagerată, erau apte de fapte temerare, chiar exaltate.

Ele evită să vorbească cu studenții care nu fac parte din Garda de Fier. Deviza
legiunii: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, e considerată de ele literă de lege.
Pentru ele, băieții care nu sunt legionari nu pot fi o relație și îi evită (...). Fac
gimnastică, drumuri lungi și merg la biserică cu regularitate, încolonate. Dragostea,
pentru ele, înseamnă căsătorie. Băiatul cu care se vor căsători va trebui să fie
legionar.199

În ipoteza promovării ortodoxismului, Gyr lansează ideea formării unor „echipe misionar-
ortodoxe”, echipe prin care femeile legionare să militeze împotriva comunismului, a oricărei
forme de organizare sau de manifestare a acestor principii subversive. De asemenea, aceste
grupuri trebuie să acționeze inclusiv în zonele defavorizate din punct de vedere economic sau
cultural, la sate sau în orașe. Femeile aveau rolul de a cultiva latura etică, morală a individului și
să combată emanciparea frivolă, estetică.
Ideea de eroism expusă de Gyr atinge două aspecte. Pe de o parte, femeia își poate atinge
idealul specific acesteia, maternitatea. Libertățile de ordin politic nu ar face decât să le abată de la
scopul exprimat chiar de biserica ortodoxă (și nu doar de biserică). Pe de altă parte, eroismul este
privit și din altă perspectivă și Gyr apelează, pentru a fi cât mai elocvent, la o figură marcantă din
istoria românilor, Ecaterina Teodoroiu, susținând participarea femeilor la acțiuni menita a apăra
țara cu ajutorul armelor, la încadrarea acestora în armată, după modelul Italiei (țară unde fetele
erau instruite pentru conflicte armate, în asociația „Giovane Italiene”). Gyr nu propune o imitație
a principiilor fasciste, ci, dimpotrivă, se desolidarizează de aceasta. Principiul creștin trebuie să
fie cel călăuzitor în atingerea idealului eroic și spiritual.
Ideea de național înseamnă, pe lângă cultul față de trecut, o revigorare a folclorului, a
tradiției:

198 Ibidem, p.33

199 Gheorghiu, Virgil, Memorii. Martorul orei 25, București, Editura 100+1 Gramar, 1999, p.445

164
 În atelierul de lucru manual al Cetățuiei legionare din București, războaiele de
țesut așteaptă de pe acum munca tânără a fetelor cărturare care, în orele libere dăruite
de pauza între cursuri sau examene, vor măestri covoare românești, în ședințe de lucru
comune unde, în același timp, vor recepta și elemente de educație etic-națională.200

În finalul lucrării, Gyr reafirmă rolul femeii legionare în societate, importanța combinării
amornice, echilibrate a credinței, a principiilor ortodoxe cu dedicarea față de familie, față de
educația copiilor, dar și cu spiritul de jertfă, cu renunțarea la sine în favoarea celorlalți.

...cea dintâi mare misiune de azi a femeii e căminul pe care ea trebuie să-l facă
în întregime cămin creștin și românesc. Prin misiunile ei ca mamă, soție, camarad,
factor educativ creștin, moral și social, precum și ca element dinamic în stimularea
elanului spiritual-național – femeia devine o sinteză de: creștinătate, devotament,
credință, abnegație, eroism și sacrificiu.201

200 Gyr, Radu, Femeia în eroismul spiritual, moral și național, p.36

201 Ibidem, p.39

165
VI. Opera memorialistică

1.Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare

Deşi creator al unei opere literare complexe, variate ca gen, Radu Gyr este, după cum
mărturiseşte, în primul rând, un poet. În Istoria literaturii române...,George Călinescu îl
aminteşte scriind ,,multe versuri frumoase”, ,,medelenizat”, ,,zgomotos vitalist”, urmând calea
simbolismului, pentru ca mai apoi să devină ,,abundent”, cu ,,infiltraţii argheziene”202,
ajungând ,,în cele din urmă la modernism temperat ca substanţă şi structură, înveşmântându-l
în limpezi forme ale clasicismului”203. Clasicismul i se pare poetului ,,inspirat de zei,
romantismul individualist îl văd provenind de la Lucifer. Marile spirite ale omenirii -chiar dacă
în fatala perioadă efervescent-anarhică a tinereţii lor s-au angajat în frondă şi negativism- s-au
întors după aceea la claritatea clasică, la echilibru şi armonie”204.
Dramatismul, de ce nu, chiar tragismul vieţii poetului, anii de temniţă şi de ameninţare
politică, sunt ilustrate, de multe ori ameţitor, în poemele şi baladele sale de carceră, de front.
Gyr rămâne un tradiţionalist, scriind o operă de importanţă naţională, fidelă încă unui limbaj şi
unei tematici din deceniul patru.
Îşi începe volumul de confesiuni la apusul vieţii, la şaizeci şi opt de ani, după încercaţii ani
de detenţie, de privaţiuni de tot soiul, deși lucrarea nu amintește nimic din acele momente ale
vieții sale, nici de activitatea sa politică sau de simpatiile legionare. Calendarul meu, cu un
subtitlu şi mai sugestiv, Prietenii, momente şi atitudini literare, este scris la îndemnul unor
prieteni şi al familiei. În acest sens, este de remarcat observația lui Eugen Simion, care susținea
că memoriile sunt redactate, de obicei, spre finalul vieții, cu scopul de a fi făcute cunoscute
publicului larg, altfel nu și-ar justifica prezența:

Nu veţi afla aici nici hipertrofie a eului, nici confesiuni dilatate până la exces de incriminare a
propriei persoane, sau până la autoflagelare [...] Nu voi face elogiul bătrâneţii [...] Încerc să fiu cât
mai obiectiv, mai impasibil, scuturându-mi de pe sandale tot praful nimicniciei omeneşti purtătoare

202 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1941, p.784
203 Gyr, Radu, Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2001,
p.45
204 Ibidem, p.45

166
 de uri, duşmănii şi imputări corosive [...]...Mă străduiesc să pun în biografia mea liniştea gravă şi
lipsa de sfială, pe care le ai în faţa unui adevărat duhovnic.205

Într-o scrisoare adresată lui Mircea Eliade în 1968, Gyr îi mărturisea că a realizat o serie de
notițe și de fișe, cu scopul de a scrie un volum autobiografic. Deși, dacă ținem cont de vârsta
mărturisită în memorii, este limpede că memorialistul a început redactarea scrierilor sale mult
mai târziu.
Astfel, lucrarea se cere decriptată de către cititor cu migală. Prin urmare, ar fi o eroare să
se procedeze la o privire asupra desfăşurării scriiturii fără discernământ, fără precauţii. Unui
creator precum Gyr nu-i puteau lipsi intenţionalităţi bogate în valenţe semantice, cât şi de
sugestie limpede. Însăşi denumirea lucrării de ,,calendar” nu este o simplă trimitere la un
parcurs temporal, ci presupune implicaţia unei regularităţi, a unui început şi a unui sfârşit, a
unei legături cosmice dintre fiinţă şi Creaţie. Chiar numele acestei sume retrospective (jurnalul
său) implică un parcurs matematic în care aparenta întâmplare este mereu însoţită de miza
întregului, iar momentele sunt soroace, punctele unui ceasornic al cărui cadran îl reprezintă în
fapt un destin rotund.
Fiind profesor de estetică, realizează o lucrare minuţioasă, dar alertă, într-un stil limpede şi
direct, iar parcursul este presărat (cuvântul nu este întâmplător) cu producţii ale unui autor care
este ,,înainte de toate, poet”, cât şi un martor convingător (cu o obstinaţie declarată pentru
obiectivitate) al complexului de împrejurări pe care-l reprezintă persoana în lume.
Volumul de confesiuni abordează teme diverse, de la o amănunţită prezentare a educaţiei
personale, a debutului literar, a adolescenţei efervescente, până la amintiri emoţionante legate
de scriitori pe care poetul i-a cunoscut şi care i-au marcat, într-un fel sau altul existenţa,
precum şi de revistele la care acesta a colaborat de-a lungul timpului. Treptat, i se dezvăluie
cititorului un întreg univers conturat din nume mari ale literaturii, ale şcolii româneşti, ale
teatrului.
Lucrarea este organizată cronologic şi este mai mult decât un simplu jurnal de confesiuni.
Lirismul fin, grav, arta de a relata cu umor şi (auto)ironie, implicându-se emoţional, sunt
elementele definitorii ale individualităţii scriiturii diaristului. Stilul este vădit personal deşi Gyr
invocă sinceritatea unui narator imparţial.
Una dintre concluziile acestei lecturi este că Gyr ar vrea să spună: ,,Acesta am fost eu şi iată
care sunt faptele” - dioptrii asumate implicit prin care se relevă o societate în dimensiunile sale
obiective. O altă concluzie este prezenţa transparentă a crezului său: omul este destinat să-şi

205 Ibidem, p.15

167
 asume exerciţiul iubirii faţă de contextul reprezentat de coordonatele în care se manifestă
neamul său (colectivitatea şi parcursul ei spaţio-temporal fiind, de asemenea, expresii anume
măsurate de către Dumnezeu). Destinul comunităţii este implacabil, iar persoanei îi rămâne
liberul-arbitru în a se manifesta responsabil şi de a oferi preţul sacrificiului pe care este gata să-
l plătească prin solidaritatea sa faţă de valorile pe care le profesează. Prima parte a jurnalului
este structurată în capitole cu titluri semnificative pentru perioada ce se dorește evocată:
Începuturile educației mele culturale, Vedetă de cinema, Un Chantecler...sancționat, Spectator
entuziast, Școlar și dramaturg, Idealul întregirii naționale, Cercetaș de război, Liceean și
...dramaturg, Autor și cititor în anii 1923-1924.
În debutul volumului de memorii, există elementele specifice unui asemenea tip de text, şi
anume cele de genealogie familială. Sunt descrise într-o lumină caldă figurile părinţilor, ale
altor rude şi apropiaţi. Mama, pianistă talentată, ,,poseda nu numai o solidă cultură muzicală şi
o remarcabilă voce de mezzosoprană, dar şi o clasică cultură literară germană”, fiind ,,cel mai
bun sfetnic al artei tatălui meu”206, cea care i-a trezit dragostea pentru poveşti şi pentru poezie.
Tatăl, actor de comedie, exuberant şi volubil, ,,căuta să-i dezvolte gustul şi simpatia pentru
teatru”207. ,,Sensibilă şi generoasă, plină de tandreţe, ea însăşi frântură de temperament artistic,
tachinând cu oarecare timiditate muzele”208, mătuşa sa, Dora Gherghel, sora mamei, se va
ocupa de educaţia lingvistică şi filologică a tânărului, prin analize pe texte din Goethe şi
Heine.Lecturile copilăriei i-au fost îndrumate de părinți și tânărul este fascinat de romanele lui
Hector Malot, Sift, Daniel Defoe, Jules Verne, Dumas, Karl May sau de sensibilitatea
povestirilor lui Gârleanu din volumul Din lumea celor care nu cuvântă. (,,Am lăcrimat pe filele
volumului și am dorit fierbinte să-l văd și eu pe domnul care scrie atât de frumos...”).209
Scriitorul se bucură în paginile jurnalului de un portret sensibil, izvorât din inocența și
sensibilitatea copilului mișcat de gingășia paginilor destinate necuvântătoarelor. Mâinile
creatorului ,,gândeau”, asemenea unei divinități, ce modelează, meșterește cu iubire, pagini
pentru copii:

Făptura unui ,,domn scriitor” ce-mi fermeca, după puținele ore de joacă, lungile și
minunatele lecturi, căpăta, în mintea mea, proproții demiurgice; așteptam să-l văd pogorând din
cer, purtând, poate, aripi pe umeri sau vorbind cu păsările cerului, gâzele pământului și jivinele
pădurii, pre limba lor...Chipul ,,domnului Gârleanu” mă tulbura: obrajii îi erau palizi, iar ochii

206 Ibidem, p.17

207 Ibidem, p.17
208 Ibidem, p.18
209 Ibidem, p.19

168
 melancolici și umezi, ca ochii unei căprioare rănite...Un surâs trist și blând îi flutura pe față,
fruntea lui părea că visează mereu și mâinile gândeau, neîncetat...210

Evocând debutul său literar, Radu Gyr creionează şi portretul unchiului său, Alexandru
Gherghel, ,,fratele mamei, poet şi avocat (...), spirit cultivat, plin de vervă şi umor”211, autor al
mai multor plachete de versuri, coleg cu Ion Minulescu şi cu D. Nanu, dar care n-a reuşit să
exceleze în domeniul literar. Observaţie tardivă, proprie unei vârste a diseminării, însă copilul
de nouă ani va citi cu entuziasm volumul de poezii al unchiului, Cântece în amurg, accesibil
înţelegerii sale.
Memoriile se deapănă încet, autorul mărturisind cititorului că multe amintiri şi ,,păcate”
(drăcii puere) s-au şters, însă au rămas vii anii de cercetăşie, când tânărul Gyr este rănit în
timpul războiului, apoi cei de liceu la Craiova, prilej pentru adult să-i amintească pe excelenţii
dascăli ce i-au îndrumat paşii.
Elanul său patriotic şi idealul său naţional vor fi exprimate în versuri înflăcărate, culminând
cu poemul dramatic în versuri În munţi. Creaţia sa adolescentină, neclară şi debusolată, era
marcată de mai multe influenţe: ,,simbolismul cu amprentele decadentiste, atmosfera bacoviană
de târg provincial, dar mai puţin obsedantă şi, stranie diversiune, lirismul patriarhal al lui
Francis Jammes”212. Autorul recunoaşte că natura inspiraţională se datora, în primul rând,
lecturilor personale din poeţi străini, moderni şi autohtoni. Îndrumat de Elena Farago, se va
orienta spre ,,poezia nouă”, citindu-i pe Fernand Gregh, Rodenbach, Maeterlinck, dar şi pe
moderniştii români: Minulescu, Bacovia, Philippide şi Davidescu:

Sedus de noile lecturi, am trecut brusc de la modelele tehnicii perimate sub hipnoza unei
poezii rafinate şi insolite. Influenţat de noii poeţi, pe care-i descopeream abia atunci, şi
cultivându-le, în scrisul meu, tehnica mai îndrăzneaţă, dar oarecum paralizantă pentru ceea ce
trebuia să fie ‹originalitatea› mea, le-am păstrat amprentele în versuri...213

În ultimii ani de liceu, este atras și fascinat de clasicii antici și îi citește, traduși în
română, pe Homer, care ,,sparge limitele timpului prin omenescul etern al eroilor”, pe Virgiliu,
cu a sa frumoasă Eneida. Cititorul este captivat de echilibrul și de limpezimea operelor greilor
elino-latini, de actualul și universal-valabilul creațiilor, ce prin imaginarul lor fabulos,
anihilează orice graniță spațio-temporală:

210 Ibidem, p.19

211 Ibidem, p.28
212 Ibidem, p.41
213 Ibidem, p.42

169
 ...orice cultură nesprijinită pe clasicism este asemenea unui edificiu șubred, lipsit de o
temelie puternică. Convingerea mi se întărea în timp ce înaintam, lector mai matur, în citirea
autorilor romantici și moderni (...) am ajuns la concluzia că romantismul și derivatele lui –
simbolism și avangardism – disprețuind claritatea și simetria operelor clasice, distrug echilibrul
dintre sensibilitate și rațiune, promovând uneori, zonele subterane ale psihicului: subconștientul
(dadaismul) și inconștientul (suprarealismul).214 (...) Clasicismul îmi apare inspirat de zei;
215
romanitsmul individualist, îl văd provenind de la Lucifer.

Tânărul licean va descoperi apoi fascinanta, enigmatica, profunda și vasta literatură

rusă. Va afla o lume a spațiilor închise, cu vise deșarte și patimi, a pelerinilor, a stepei
ucrainene, a genunei sufletului. Memorialistul trece în revistă câteva titluri care l-au
impresionat, scuzându-se în fața virtualului cititor pentru lista prea lungă (Gogol, Tolstoi,
Turgheniev, Dostoievski, Cehov ș.a.), căci nu-și dorea nicidecum să pozeze drept un înfocat
și precoce cititor. De vină este doar o simplă listă de lecturi, rătăcită printre ,,hârțoage”, titluri
pe care le parcursese ,,cu nestăvilită pasiune (...)adolescentul de altădată.”216 Va puncta apoi,
că un intelectual autentic este acela care nu se construiește doar din ingerarea unei cantități
impresionante de lecturi, ci dintr-o sistematică aranjare a acestora, din care sistematizare
lectorul este obligat a scoate esența, miezul, ce îl va direcționa spre crearea unei lumi proprii,
a unui spațiu transcendent cultural.
Partea cea mai importantă din punct de vedere literar o reprezintă capitolul I, intitulat
Primii scriitori pe care i-am cunoscut personal.O serie de scriitori memorabili sunt prezentați
în paginile autobiografice (Nae Ionescu, Elena Farago, George Murnu,Tudor Vianu, Ion
Pillat, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Gib Mihăiescu ș.a.), memorialistul fiind
extrem de atent în a contura și trăsăturile specifice epocii, atât din punct de vedere istoric, cât
și, în special, cultural.
Importante şi interesante sunt informaţiile pe care ni le oferă despre artiştii sau
scriitorii pe care i-a cunoscut şi care au reprezentat un moment-cheie în viaţa acestuia din
punctul de vedere al formaţiei sale intelectuale, în general, şi literare, în special. Autorul
creionează portrete oscilând între exuberanţă savantă, elogiu romantic şi critică acidă.
D. Nanu, scriitor consacrat la momentul când l-a cunoscut, prieten al părinţilor, are
amabilitatea de a citi una dintre poeziile sale cu mare atenţie şi, surâzând cu blândeţe, îşi
aminteşte, nu fără oarecare mândrie, că intuise cândva în ochii copilului că va deveni un mare

214 Ibidem, p.44

215 Ibidem, p.45
216 Ibidem p.46

170
 poet. ,,Era un om blajin şi extrem de timid, iubind singurătatea”217. În ciuda admiraţiei faţă de
caracterul şi talentul acestuia, autorul nu ezită însă să emită o critică edulcorată la adresa
volumului său de versuri mistice, lipsite de valoare prin absenţa unor nelinişti metafizice ce i-
ar fi sporit autenticitatea.
Pe Cincinat Pavelescu îl cunoaşte în ultima clasă de liceu. Poetul sosise în Cetatea Banilor
pentru a-şi publica un volum de poezii şi diaristul profită de o anumită împrejurare pentru a
încerca citirea din producţiile juvenile. ,,Olimpianul” îl pofteşte colegial, oferindu-i însă o
lectură pasională a propriilor sale versuri. (Linia modernistă pe care pornise Gyr îl determină
să privească -pe alocuri destul de critic- ,,galanta lirică de buduoar a celui de-al XVIII-lea
secol francez”218). Tânărul poet pierde astfel prilejul de a-şi mărturisi crezul său liric şi de a se
bucura de aprecierile maestrului.
La şaizeci şi unu de ani distanţă, memorialistul revede ,,un chip de femeie, de-o frumuseţe
gravă, cu linia profilului uşor melancolică, cu frunte înaltă şi privire adâncă”219 -cel al Elenei
Farago. Tatăl îi adusese cândva darul unei femei ce iubea pe toţi copiii din lume, o carte de
versuri pentru cei mici, iar copilul îi mulţumise, cu litere chinuite şi strâmbe, într-o scrisoare.
Mai târziu, elevul Gyr îndrăzneşte să pătrundă în salonaşul doamnei directoare a Muzeului
Aman, ,,Olimpul Craiovei”, impresionat fiind de frumuseţea acelui chip ,,à la George Sand”.
Miracolul se petrecuse, căci tânărul îi citea acum, scufundat într-un fotoliu, versurile sale
liceene. Iar catastrofa nu a întârziat. Critica a fost dură, iar sfaturile nenumărate: îndemn la
lectură, cu o bibliografie clar delimitată, felul în care poeta îi arătase cum să nu scrie versuri.
Revenind după ani, a primit încurajări şi indicaţii referitoare la tehnica lirică, iar salonaşul a
devenit un prim câmp de încercare al forţelor sale poetice. Gyr mărturisea:

...în fundul încăperii, pe o canapea îngustă îmbrăcată în chilimuri,o femeie în negru, solemnă, prea
solemnă chiar, un cap mare de-o stranie distincție, frunte înaltă, luminoasă, ochi adânci pătrunzători,
capabili de-a sfredeli inima vizitatorului și de a-l intimida, trpu greoi, suferind și, în tot, un aer grav
220
și impunător. Acolo, în atelierul din fundul curţii Muzeului Aman, adolescenţa mea şi a lui Milcu
– şi tinereţea voastră, Ştefan Bălceşti, Paul şi Eugen Constant – au ucenicit la nicovala poeziei, sub
zâmbetul, sub sfatul ori sub dojana meşterei versului cizelat cu iscusinţă...221

217 Ibidem, p.49

218 Ibidem p.52
219 Ibidem, p.55
220 Ibidem, p.58
221 Ibidem, p.63

171
 În aceeaşi epocă, Radu Gyr îi cunoaşte pe Felix Aderca, G. M. Vlădescu şi George Silviu,
sosiţi ca oaspeţi bucureşteni în Craiova, într-un popas ce nu se putea evita, la Elena Farago,
prilej pentru diarist de a contura alte portrete, minore de această dată. Dacă pe Aderca îl
percepe ca fiind expansiv, vioi, cu un condei acid, incisiv, Vlădescu este opusul acestuia, şi
apare ca un moldovean blajin şi liniştit, care le citea molcom câte o nuvelă sau le povestea
episoade din zbuciumata sa viaţă. Tot aici îi cunoaște pe Nicolae Milcu, George Silviu, Otilia
Ghibu, aici se împrietenește cu Ștefan Bălcești, cu frații Eugen, Paul și Savin Constant, cu
artiștii plastici Vera Veselovschi, Jean Nițescu și Teodorescu-Romanați.
Referindu-se la scriitorii craioveni, îl aminteşte mai întâi pe Ion Dongorozi, profesorul său
de geografie din liceu, autor al unui volum de nuvele şi viitor director al Naţionalului
craiovean. Are şi pentru el, ca şi pentru ceilalţi, atât reflexe critice datorate formaţiei de
pedagog exeget , cât şi cuvinte frumoase, omeneşti, camaradereşti sau de registru de societate.
Cel mai drag, mai apropiat de sufletul său este poetul craiovean Nicolae Milcu, de care l-a
legat o camaraderie amintită delicat, romantic, în mai multe pagini din jurnal. A frecventat la
rându-i salonaşul literar al Elenei Farago, iar debutul său în poezie s-a făcut odată cu intrarea la
universitate. Adept la început al tehnicii moderniste, a trecut, destul de repede, spre un lirism
intim, fin lucrat, cu un vocabular sugestiv. Cei doi s-au regăsit atât la Facultatea de filosofie şi
litere, când Milcu se bucura deja de un renume în rândurile colegilor, cât şi în paginile revistei
Viaţa literară, în apropierea scriitorilor G. Murnu, V. Voiculescu, George Baiculescu, A.
Bădăuţă. La București, poemele lui Milcu - își amintește Gyr - s-au bucurat de aprecierile
pozitive ale profesorului Dragomirescu, care le citise public în cadrul unei ședințe a Institutului
de literatură, iar Mișcarea literară a lui Rebreanu îi publicase o serie de poezii. Cei doi, Gyr
și Milcu, vor colabora în realizarea comediei versificate Căciulița roșie și a poemului dramatic
Floarea lui Sânzien. Memorialistul va marca trist sfârşitul tragic al prietenului său, moment de
rememorare nostalgică a ,,anilor purităţii”, a primelor firave iubiri, a lungilor ceasuri de
confesiuni şi de colaborări literare. Din felul în care Gyr vorbește despre Milcu, se poate
presupune că acesta i-a fost cel mai bun prieten al trecerii dinspre adolescență spre tinerețe.
Gyr este un sentimental, însă își examinează nu doar prietenul, ci și colaboratorul său liric.
Intervine cu autoritatea pe care o are un apropiat față de lucrările lui Milcu în considerarea
operei rămase la nivelul promisiunii artistice a confratelui său dispărut prea curând. Pentru Gyr,
lirica lui Milcu (cu tot tributul acesteia către simbolismul consacrat de către Minulescu și alții)
este înțeleasă filogenetic, ca venită din cunoașterea profundă a persoanei, ca un efect al unor
trăiri mutuale, comunicante, explicabile prin legătura strânsă dintre cei doi. Dacă Gyr rostește
limpede regretul pierderii unui prieten însemnat, lasă să se ghicească și amărăciunea sa față de

172
 asprimea soartei, care nu a permis o reală consacrare meritată de către un vers sincer, vibrant,
cu o sonoritate recognoscibilă:

Ochii lui de ciută înlăcrimtă, tristețea colțului gurii ușor tremurătoare, elegia lungilor sale
mâini cu tânjinde catifele ard și astăzi din adâncul acelor seri încrustate în amintire și rămase, ca
un candid lințoliu, pe suflet (...) Anii purității noastre, castanii de pe bulevardul unde ne plimbam
întâia iubire, lacul și pomii din parcul autumnal pe care l-ai cântat în versuri diafane, ceasurile de
confesiuni sau de colaborări literare, clipele noastre de îngemănare sufletească – mă vor ierta,
oare, că n-am fost, atunci, lângă tine, la scuturarea corolei tale prea curând ofilite?222

Pe Al. Popescu-Telega, Gyr îl întâlnește numai în casa Elenei Farago. Profesor de

limba franceză, spiritual, inteligent, se face remarcat prin înclinarea spre scriitorii iberici,
realizând un remarcabil studiu al operei lui Miguel de Unamuno, articol publicat în paginile
Năzuinței. Memorialistul îi va urmări evoluția, regăsindu-l peste ani, în capitală, titular al
catedrei de limba și literatura spaniolă. Simbolistul Mihail Cruceanu este remarcat pentru
conferințele despre Alexandru Macedonski, pentru modul cum reușise să creioneze atmosfera
de la Literatorul, analizând cu spirit romantic, folosind tropi și fraze meșteșugite, poemele
rondelurilor și ale rozelor.
Pe Ștefan Bălcești îl cunoștea ca fiind colaborator a revistelor craiovene Ramuri și
Năzuința, un poet tradiționalist convins, mergând pe linia deschisă de Ion Pillat, Nichifor
Crainic și Adrian Maniu. Bălcești folosea argumente din lirica gândiristă, poezia sa avea un
decor evident rustic, totuși o oarecare individualitate. Gyr simte din partea poetului o atitudine
de magistru atent față de un neofit, o încercare de a-i călăuzi pașii încă șovăielnici, fiind certat
părintește adesea pentru tentativele moderniste, pe alocuri ratate, din volumul Liniști de
schituri. Volumul de poezii al lui Bălcești, Prour pentru porți uitate, nu s-a bucurat de o
receptare prea entuziastă din partea criticii și Gyr constată, cu oarecare nostalgie, că poetul,
pare-se, își va pierde definitiv inspirația, sufocat, poate, de aerul provincial.
În paginile dedicate debutului său literar petrecut în Oltenia – prin participări în
diferite reviste și în întruniri ale cercului artistic craiovean – Gyr realizează mai mult decât
portrete ale personalităților Băniei, reușind un tablou cuprinzător (uneori, chiar minuțios în
redarea personajelor expuse), compus din oameni, descrieri ale activității lor și, foarte
important, nuanțări emoționale legate de fiecare dintre aceștia. Deși își alcătuiește jurnalul la o
distanță de decenii bune față de evenimentele propriu-zise, Gyr are trăsături repezi și precise cu

222 Ibidem, pp.75-81

173
care înfățișează un conținut față de care cititorul nu îl percepe nicidecum drept o lume
dispărută, ci drept o expunere actuală. Autorul nu transmite fotograme în stil telegrafic, ci
invită cititorul la un film în care privitorul cunoaște câteva personaje în fiecare minut. Culoarea
de sepia folosită de autorul ,,filmului” nu rezidă din culoarea peliculei ori ,,scenografia”
folosită, ci este intuită de către receptor datorită cuvintelor ce reflectă emoționalul
realizatorului. Deși volumul de memorii nu are forma consacrată a operei de artă, prin
subiectivismul ori afectivul exprimat în el, trimite, iată, către trăsătura sigură a artei,
comunicarea sensibilului.
De pildă, frații Constant (Eugen, Paul și Savin) sunt evocați în descrieri
individualizate, cu ușurința dată de o amiciție tinerească, în portrete în care elementele sociale
(profesie, familie, anturaj) sunt însoțite de caracterizări ale lucrărilor literare ce le aparțin,
acestea fiind adăugate cuvintelor prin care poetul își expune legăturile sufletești cu triada
fraternă. Gyr, enumeră, cu un aer neutru, până și preferințele politice de stânga ori așteptările
de societate egalitară exprimate în cercul său amical. Dintre cei trei, mezinul Savin a fost cel
mai apropiat companion (Gyr nu omite să menționeze că poetul coleg îl citea cu pasiune pe
Marx). Se vor întâlni și la cenaclul profesorului Mihail Dragomirescu ori în vizite private,
Savin fiind un amfitrion pe cât de înzestrat colocvial, pe atât de modest în altceva decât căldura
și jovialitatea lui de gazdă.
Capitolul Student și tânăr scriitor în București este consacrat anilor entuziaști
petrecuți la Facultatea de Litere, deși, înscris fiind și la Facultatea de Drept, căci aceasta fusese
dorința mamei sale, nu a urmat aici niciun curs. Autorul memoriilor și-a propus să schițeze
câteva portrete de personalități, figuri magistrale pentru întreaga generație studioasă de atunci.
Prima descriere îi este destinată lui Vasile Pârvan, comparat cu un predicator ,,solemn
și impunător”, care imprimă audienței o ,,atmosferă de cult” față de obiectul predat cu
venerație. Auditoriul avea ocazia de a-și ancora înțelegerea acestui spațiu în cel mai îndepărtat
port al timpului: Antichitatea. Ascultătorii erau conduși în acest itinerar de un navigator care-și
iubea această mare prea puțin cunoscută de către obișnuiți locuitori ai uscatului.
O altă lecție de emulație istorică i-a fost oferită de Nicolae Iorga. O experiență cu
totul diferită nu numai față de prelegerile lui Pârvan, dar și față de oricare demers către
cunoaștere al oricărui participant (ascultător ori cititor) la expunerile savantului. Gyr nu spune
niciun secret când evocă prezența lui Iorga în amfiteatru ori alte locuri de conferință: publicul
se transformă într-un prizonier voluntar, care urmează cele mai insolite trasee de cunoaștere,
devenind un corp comun cu profesorul angajat în experimentul propus propus – demonstrația
cuprinderii infinitului cunoașterii (sic!) prin formule proteice, caleidoscopice. Gyr nu este

174
 original nici în critica (fără a-l părăsi, în vreun fel, admirația) pe care i-o aduce omului de
științe. Îi descoperă acestuia un număr serios de puncte slabe, defecte, care i se par acoperite de
calități unice. Pe Gyr îl impresionează în mod deosebit talentul de editorialist al lui Iorga, poate
nu întâmplător, întrucât în domeniul ziaristicii poetul a rămas un diletant. Memorialistul îi
consacră lui Iorga mai multe pagini (marelui istoric îi sunt destinate cele mai dense aprecieri
critice) și amintește că, personal, propria sa muncă literară a fost bine văzută de către marele
cărturar. Acesta îl și invitase pentru a conferenția în însuși ,,oficiul” patriarhal de la Văleni. Gyr
își exprimă regretul de a nu se fi întâlnit niciodată în persoană cu genialul învățat și patriot.
Ovid Densușianu apare în memoria studentului (și tânărului profesor de mai târziu) ca
o persoană ce merită pe deplin sentimentele sale de admirație. Distincția oferită de o fructuoasă
cercetare recunoscută internațional în privința filologiei romanice este alăturată în portret unei
erudiții etalate cu elocvență în discursul profesorului. Autorul îl consideră ,,o stemă pe
frontispiciul universității”.
Catedra de literatura română se împarte în două discipline, iar secția destinată
literaturii române vechi îi revine lui N. Cartojan. Profesorul a rămas în amintirea lui Gyr ca
fiind imaginea desăvârșită a profeorului universitar, îndrăgit și, în același timp, admirat pentru
erudiția și înțelepciunea sa de către studenți. Lucrarea de licență a lui Gyr, Cronicarul Ion
Neculce și influența operei lui asupra literaturii noastre culte, s-a bucurat de aprecierile
îndrumătorului său, care, crede memorialistul, spera să-l urmeze pe calea studiului literaturii
vechi. Deși Gyr a rămas la dragostea dintâi, estetica literară și literatura universală, profesorul
și-a păstrat dragostea față de discipolul său. (,,Poate că Radu Gyr e oarecum injust în
aprecierile lui negative, însă el e poet și esttician, iar eu nu sunt. Lucrarea sa se impune, totuși,
ca deosebit de valoroasă”).223
La a doua disciplină, istoria literaturii române moderne, D. Caracostea nu
impresionează prea mult pe tânărul student, acesta, într-un stil ce se dorește obiectiv,
acuzându-l de faptul de a fi evitat esențialul, de dorința de a părea ,,savant” cu orice preț.
Gyr nu găsește cuvinte suficiente pentru a-și exprima recunoștința față de alți patru profesori,
de filosofie de această dată: P.P.Negulescu, C.Rădulescu-Motru, Tudor Vianu și Nae Ionescu.
Negulescu, spune memorialistul, își metamorfoza prelegerile în adevărate spectacole
intelectuale, în care le vorbea, cu o agerime rafinată, despre marii gânditori ai lumii.
Rădulescu-Motru impresiona prin subtilitatea prin care își introducea auditoriul în stufoasa
lume a psihologiei. Tipul solemn, serios, ultradisciplinat, profesorul are meritul de a fi introdus,

223 Ibidem, p.100

175
 spre admirația celor care i-au urmărit activitatea, studiul testelor de laborator în domeniul
psihologiei experimentale.
Ajungând la Tudor Vianu, Gyr simte nevoia să introducă o notă în subsolul paginii,
amintindu-ne că redactează aceste rânduri în noiembrie 1974, adică după cincizeci de ani de
când avusese tangențe cu activitatea profesorului. Pe atunci conferențiar la disciplina Estetică,
își surprindea studenții prin vastitatea culturii beletristice, prin exactitatea informațiilor, prin
armonia și distincția discursului:

Tudor Vianu, emeritul cărturar, era, totodată, un om fermecător. Eleganța

verbului său echivala cu eleganța lui morală. Afabil, de-o aristocratică politețe față de toți semenii săi –
colegi, scriitori su studenți – corect în îndeletnicirile și raporturile lui de prietenie, un summum de om
civilizat, Vianu te incita în cele mai anodine discuții, gata să fie oricând serviabil și afectuos.224

Nae Ionescu nu este uitat de Gyr, mai ales că aceștia se vor întâlni, în altă epocă, și în
alte condiții. Însă acesta este portretizat mai ales pentru profunzimea prelegerilor sale la disciplina
Logică și Metafizică. Înlănțuirea raționamentelor sale deductive, frazele concise transformau
prelegerile într-o adevărată ,,gimnastică” a minții, în cursuri de ,,matematică filosofică”. Gândirea
vie, luciditatea fără tăgadă pe care le-a insuflat studenților săi, nu s-au concretizat, din păcate,
remarcă diaristul în prea multe opere publicate. Deși pare a-l acuza pe Nae Ionescu în a se face
,,vinovat” de oarece abateri morale, remarcând în același timp amprenta pe care i-au aplicat-o
inamicii săi politici, totuși Gyr pune pe prim plan opera de o valoare indiscutabilă a marelui
profesor:

Discipol al esteticianului Mihail Dragomirescu, care separa viața umană a creatorului de opera lui,
ferind-o de investigații critice și explicări prin elemente biografice, consider căse aduce o flagrantă
nedreptate gânditorului Nae Ionescu, confundându-se, în mod voit, comportamentul lumesc al individului
cu produsele spiritului său.225

Mihail Dragomirescu este personalitatea căreia Radu Gyr îi datorează, într-un mod aparte,
cele mai multe lucruri; dintre acestea, felul de a fi prin profesie al discipolului față de maestrul său.
Din șirul pedagogilor, cărora orice minte luminată le păstrează memoria emulativă didactică,
întotdeauna există un maestru care se separă de ceilalți prin înrâurirea provocată de antecesor către
succesorul său profesional. Acest om în cazul lui Gyr este universitarul și gânditorul M.
Dragomirescu.

224 Ibidem, p.103

225 Ibidem, p.104

176
 Felul în care Gyr îl amintește pe mentorul său certifică ideea centrală a teoriei cunoașterii –
aceea că transferul învățăturii este condiționat emoțional. Cuvântul-cheie în cursul abundent al
memoriei profesorului său îl reprezintă bunătatea; generozitatea în solidaritate, cumsecădenia și
seninătatea vin să identifice un profil moral de excepție al pedagogului (rar întâlnit în breasla
artistică și în cea critică):

Blândul și tolerantul până la absurd, Dragomirescu nu se supăra, însă; rareori mustra cu un cuvânt
mai aspru, pe necuviinciosul întrerupător, îngăduia și ierta, cu zâmbetul pe buze, răzvrătita și
impetuoasa tinerețe (...) ,,conu” Mihalache era bunătatea întrupată.226(...) naivitatea lui avea tenta
purității omului superior plutind în înalte zone suprapământene, irizate doar de ingenuele pasiuni ale
idealului estetic.227

În mod natural, profesorul Radu Gyr, din punctul de vedere al activității universitare
urmează calea deschisă de Mihail Dragomirescu (la catedra căruia fusese student, asistent,
conferențiar), însă ca poet, merge în căutarea propriei sale sfere lirice. Participă atât ca discipol, cât
și ca autor, la Institutul de literatură fondat de profesorul său, loc nodal al activității critice, ce
vizează toate noile producții literare. Mihail Dragomirescu realizase solide argumentări în favoarea
scriitorilor tineri, participând la consacrarea lui Liviu Rebreanu, Mihail Sorbul, Emil Gârleanu sau a
lui Mihail Sadoveanu. Esteticianul Mihail Dragomirescu, director și al revistei Convorbiri critice,
adusese în atenție, cu multă speranță, o serie de nume care n-au confirmat convingător și, pe de altă
parte, fusese destinatarul a numeroase critici din partea breslei literare, ambele ipostaze fiind datorate
unei munci susținute, în vervă în domeniul tiparului. Existența, în plus, a unui cenaclu literar
(imitație actualizată a unei Junimi călăuzitoare), patronat în spațiul său domestic, este o altă dovadă a
unei rare dedicări ale literatului față de artă (în acel cenaclu, Gyr îi va cunoaște îndeaproape- - pe
lângă câteva din numele de mai sus – și pe Ion Minulescu, Victor Eftimiu, George Dumitrescu, Ion
M. Gane).
Mihail Dragomirescu este apreciat de către Gyr ca fiind întâiul și unicul (la momentul
scrierii volumului de memorii) creator român, care alcătuiește un sistem estetic de analiză a operelor
artistice. Ideea centrală a acestui sistem o reprezintă categoria de ,,specie”, pe care o reprezintă
capodopera, indiferent de trăsăturile sale literare ori alte identificări temporale, de limbă, structură
etc.
Gyr aduce în discuție – cu un exercițiu de critică – și încercările de traducător, prozator și
poet ale lui Mihail Dragomirescu, fără să se sfiască a le însuma (pe cel din urmă) în expresia ,,conu

226 Ibidem, pp.105-106

227 Ibidem, p.108

177
Mihalache n-avea talent literar, dar se obstina să nu creadă (...) era surd la vocea autocriticei
literare.”228
În aprilie 1928 – notează discipolul – profesorul M. Dragomirescu primește apoteoza
recunoașterii sale la o aniversare la care participă numeroși literați. Despre relaxata atmosfera festivă
este vorba în momentul în care George Murnu vorbește, cu degajare, punându-și discursul într-un
context de epigrame fraternale, despre traducerile versurilor glaciale ale lui Poe:

Ani de-a rândul, din toamna sosirii mele în București și până în ziua când a închis ochii pentru
totdeauna (1942) bunul și geneosul Mihail Dragomirescu mi-a fost nu numai dascăl iubit, sprijinător și
călăuză de principii estetice, dar și model moral în conduita față de scriitori și neabătuta normă în
discriminarea dintre artistul-om și opera lui!229

Tânăr student, Gyr se bucură de compania a doi literați, Ion Pillat și Al. Lascarov-
Moldovanu, care, deși ceva mai în vârstă decât Gyr, l-au înconjurat cu afecțiune. I-au apropiat
aceleași veleități artistice, aceleași modele culturale, stima față de aceiași virtuoși ai liricii: Virgiliu,
Horațiu, Francis James, Goethe, Baudelaire, Eminescu, Rilke ș.a. Devenit un apropiat al lui Pillat,
(alături de T. Ulmu și N. I. Herescu, toți redactori la Flamura), petrecea seri emoționante, citind sau
comentând aprins versuri. Pillat părea, își amintește Gyr, animat, revigorat de elanul juvenil al
prietenilor de condei. Privind în urmă, Gyr resimte dureros faptul că, deși Pillat îl amintise în
jurnalul său liric, numele său fusese ulterior șters din cauza evenimentelor politice. Delicat și subtil,
cu o cultură impresionantă, Pillat nu ezita a-și manifesta curiozitatea de a cunoaște orice tânăr
debutant promițător, care scria în paginile vreunei reviste. Îl sprijinea moral, dar și cu îndrumări
referitoare la prozodie sau la drumul potrivit impetuozității sale lirice. Absorbiți de tumultul marelui
oraș, cei doi, deși se întâlneau uneori destul de rar, își telefonau, iar Pillat urmărindu-i evoluția
literară, își exprima aprecierea pozitivă la adresa creațiilor lui Gyr. În casa lui Pillat, cu ocazia
lansării vreunui volum de poezii al maestrului, i-a cunoscut pe Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu,
N. I. Herescu, Constantin Stelian.
Memorialistul analizează cu luare-aminte parcursul liric al lui Pillat și observă interesul de
la începuturi pentru simbolismul francez, influențat de Macedonski și de parnasieni în Visări păgâne
sau în Eternități de-o clipă. Numai când Pillat devine conștient de chemarea naturii, a istoriei, a
copilăriei petrecute pe malul Prutului, la Miorcani, a tradițiilor, abia atunci se transformă, paradoxal,
în poet european, un clasic (din punctul de vedere al limpezimii stihului și al formei), un
tradiționalist cu tente moderniste, dar și romantice, dacă ținem cont de temele liricii sale:

228 Ibidem, p.115

229 Ibidem, p.117

178
 Dar, părăsind corabia ce-l purta spre limanuri exotice, poetul a pornit, într-o simplă luntre, pe
,,Argeș în sus”, până în preajma Goleștilor, unde a pogorât și, cu amintirea de mână, a început să
colinde ,,Via îmbătată de înflorirea viței” a Floricăi, ori să pătrundă, nostalgic și cucernic, în odăile
bunicului și bunicei din bătrânul conac. Acolo, sub zarea Negoiului (...) Fiul risipitor de reci
podoabe și-a ctitorit nu viața, ci adevărata lui artă lirică.230

În analizele sale lirice, Gyr se metamorfozează într-un adevărat critic literar, într-un cititor
profesionist, a cărui menire nu pare a fi critica de dragul criticii, ci interpretarea operei unui confrate
cu scopul, parcă, de a îndemna la lectură și pe alții. Gyr nu citea selectându-și operele, așa cum se
pare că poate face un lector obișnuit. Nu citea nici din obligație profesională. Citea cu inocența din
copilărie, cu o curiozitate juvenilă, fascinat fiind de ,,marile” sale descoperiri. Mărturisește trist, în
finalul evocării lui Pillat, că toate volumele cu dedicație primite de la poet s-au pierdut, însă cel care
,,a așternut o tulburătoare melancolie, întinerind, la un superior nivel estetic, pastelurile lui
Alecsandri”231 îi va rămâne în amintire ca o ,,înmiresmată consolare pentru sufletul (...) rănit de
răutatea actualilor colegi”.232
Alexandru Lascarov-Moldovanu, avocat, prozator și publicist român, era și mai
entuziasmat de exuberanța tinerilor. Nu condamna faptul că novicii în ale literaturii nu se sfiau a
critica, fără înverșunare, mediocritatea unor semănătoriști, ci, dimpotrivă, îi admira tocmai pentru
sinceritate, pentru curajul de a-și exprima, fără vreo opreliște, părerile. Fața senină a prozatorului era
dovada bunătății, a moralei sale perfecte. Memorialistul consideră că omul depășea prin multe virtuți
calitățile sale scriitoricești, întrucât proza sa, deși marcată de umanitatea autorului, nu izbutise să
impresioneze auditoriul prin autenticitate. Omul Lascarov nu este ,,judecat” de către autor pentru
înclinația, poate ușor exacerbată, pentru creștinism, atât în viața privată, cât și în relațiile cu ceilalți,
deoarece prozatorul făcea dovada unei atitudini morale ireproșbile, într-o lume profund marcată de
absența unor principii etice și morale primordiale:

În uluitorul nostru secol, (...) constat, cu durere, că numai omenia n-a înaintat cu niciun pas, ci,
dimpotrivă, învetereazăo recrudescență a egoismului, brutalității, asupririi și intoleranței – stigmate ale
evului mediu (...) doar omenia a rămas o năpăstuită ,,cenușăreasă”, un deplorabil regres. Așa se explică
neșovăitoarea admirație pe care am avut-o, mereu, pentru omenia lui Lascarov-Moldoveanu și
exemplarul său comportament, nedesmințit o singură clipă.233

230 Ibidem p.123

231 Ibidem p.123
232 Ibidem, p.127
233 Ibidem, p.128

179
 Pe Lascarov îl va revedea pentru ultima oară la mănăstirea Stânișoara, în 1944, loc în care
acesta se retrăsese de câțiva ani, copleșit fiind de ororile războiului.
Povestea despre Ion Minulescu începe mai demult, pe când Gyr, tânăr absolvent al
cursurilor liceale, publicase în Flamura un articol, Povestea cu aristonul,scriere în care îl ,,atacase”
pe celebrul poet, comparându-l cu precursorul gramofonului, anticul ariston. Tânăr student, frecventa
celebra cafenea Capșa, unde într-o zi Mihail Dragomirescu îi face cunoștință cu poetul.
Simbolistul Minulescu îl impresionează pe tânăr prin vastitatea culturii sale, prin
autenticitate, prin dragostea față de confrați, fiind lipsit de orice urmă de ranchiună colegială. Era
vizibil printr-o oarecare etalare pretențioasă vestimentară, însă omul avea un suflet mare, mult umor,
talent oratoric.
,,Criticul literar” Gyr aruncă o privire și asupra operei minulesciene, observând
originalitatea scrierilor sale în literatura română, atât prin varietate, cât și prin reliefarea nuanțată,
prin mijloace expresive, a tendințelor moderniste ale epocii. Memorialistul a participat, alături de
Minulescu, la diverse reuniuni literare, impresionat fiind adeseori de faptul că poetul își însoțea
recitările, sincretic, de o actoricească mimică și gestică. ,,Ultimul boem” al lumii artistice românești
se stinge dramatic în 1944, într-un București tulburat de atacurile armate din aprilie 1944:

Lirica lui Ion Minulescu, mai mult decorativă și discursivă, indică totuși o creație profund
originală – o insulă în literatura noastră – creație săracă în idei, neliniști și substanță filosofică, dar
dovedind o reală bogăție temperamentală, o puternică individualitate ce reduce, până la estompare,
ecourile eterogene, nesedimentate în adâncimea ei.234

Pe vremea când Gyr publica în Flamura craioveană, alături de T. Ulmu și N.I.Herescu,

primesc o invitație neașteptată din partea lui Gib Mihăescu, dovedit prin aceasta drept un admirator
nedeclarat al pulbicației, de a participa la Drăgășani, unde urma să-și prezinte textul unei noi piese
de teatru. Astfel, apare în paginile revistei prima variantă a Pavilionului cu umbre, denumită atunci
Am ucis păcatul. Gyr reușeștte să-l cunoască pe prozator abia în 1925, când, împreună cu N.Milcu,
Radu Bardeș și C.Nicolaescu-Plopușor dau năvală în casa maestrului, unde, de atunci încolo, vor
avea loc nenumărate întâlniri literare. Plimbările sub clar de lună pe malurile Oltului sunt prilej de
nostalgie pentru literați, deveniți, parcă, meditativi sub vraja tămâioasei de Drăgășani. În orășelul
uitat de lume, Gib Mihăescu a aflat, totuși, tiparele pe care și-a construit protagoniștii nuvelelor sale,
împletind, spune memorialistul, greu de identificat în ce proporții, realitatea cu ficțiunea. Gib îl
incita de multe ori pe Gyr să-i găsească nume inspirate, ,,oltenisme” pentru personajele sale.

234 Ibidem, p.131

180
Drăgășani rămâne, totuși, muza, spațiul unde au fost create cele mai reușite, autentice nuvele:
Femeia de ciocolată, Vedenia, Întâmplare, Urâtul, Troița.ș.a.
Gyr observă în proza autorului o preocupare constantă pentru erotism, concretizat în două
ipostaze. Mai întâi, este vorba de ipostazele feminine ale prozei sale, femeia plăsmuită oniric,
intangibilă, perfecțiunea la care aspiră îndrăgostitul sau serafica, inocenta, neprihănita, care se
metamorfozează în femeia provocatoare, erotică. Al doilea aspect ține de accentul obsedant pus pe
sentimentul chinuitor al bănuielii sau al certitudinii că persoana iubită este infidelă (La Grandiflora,
Tabloul ș.a.):

Un obsedant erotism, împins uneori până la paroxism, caracterizează aproape toată opera
autorului Vedeniei, erotism interpretat de unii comentatori ca o ilustrare a psihanalizei freudiene; nu
i se poate contesta însă prozatorului solida arhitectură epică, desenul precis al personajelor și
minuțioasa analiză psihologică, în ciuda frecventei lui preferințe pentru cazurile de senzualitate
excesivă, de obsesii erotice traumatizante ori de halucinații maladive (...) structura narativă e
perfect omogenă, iar gradațiile sunt bine articulate întregului unitar, expurgând anecdotica,
dulceagă ori vulgară.235

După instalarea prozatorului în București, îi vor apărea romanele Rusoaica și Donna Albă,
moment ce va duce la consfințirea autorului ca prozator în literatura română.
Pe Vasile Voiculescu, cel mai apropiat prieten al lui Pillat, Gyr îl cunoaște tot în 1925, în
București. Este impresionat din prima clipă de aspectul fizic al acestuia, coborât, parcă, dintr-o
icoană bizantină. Nu o prietenie strânsă i-a apropiat, ci o bună colaborare în plan literar.
Memorialistul remarcă o dublă structură psihologică a autorului, care se va face simțită atât în viața
acestuia, cât și în scrierile sale, în sensul unei antinomii între spiritul creștin, ,,franciscan” și
înclinația către mituri, credințe primitive, către o lume a magicului:

Omul, frecventat de îngeri, și poetul, ce cultiva adesea, o lirică religioasă în ,,tablouri”

încântătoare, sugerând picturile de-o grație naivă, ale unor Fra Angelico, Giotto și Botticelli, avea
violente tresăriri lumești. Sub înfățișarea lui de Crist îngândurat și sub o autentică cucernicie, se refula
o sensualitate de faun (...) O lume de telurice tentații și lacome pofte trupești, alternând cu alta a
candorii și-a ,,urcuș”-ului în zone paradisiace.236

Fost medic de țară și medic militar, Voiculescu ajuta, cu orice prilej și fără nicio obligație,
pe cei aflați în suferință. Așa s-a întâmplat și cu Gyr, căruia în 1932 i se îmbolnăvește fiica, pe care

235 Ibidem, p.141

236 Ibidem, p.149

181
mărinimosul ,,doctor fără arginți” nu pregetă a o trata și care, tot fără a pretinde nimic în schimb,
scrie un volum dedicat tratamentelor, Toate leacurile la îndemână apărut în 1935.
Lirica lui Voiculescu îl impresionează pe ,,criticul” Gyr prin diversitatea ideilor și a
temelor abordate, deși acestea sunt uneori contradictorii: tematica religioasă, marcată de drama
existențială, spațiul legendar, dacic, tradiționalist, dar și erotismul.
Credința sa, care, cu timpul, a căzut într-un soi de misticism provocator de tulburări
extreme, drama pierderii soției, anii de temniță și apoi cei de boală, au dus, inevitabil, la sfârșitul
dureros al poetului în 1963:

Ultima oară l-am întâlnit pe mai vârstnicul și blajinul meu coleg în casa lui Ion Pillat, în începutul
lui februarie 1944. Era terifiat la auzul veștilor ce anunțau catastrofe militare și capitale răsturnări
social-politice, și, îndeosebi, îl înspăimânatu incertitudinile. Cuprinși, amândoi, de-o tristă
presimțire, ne-am strâns îndelung mâinile și ne-am privit adânc în ochi, ca și cum ne-am fi luat
rămas bun întru eternitate.237

Legătura dintre Gyr și George Murnu începe timid, reverențios, ca de la maestru la

discipol. La Viața literară, Murnu era director, iar memorialistul, intimidat de reacțiile energice ale
profesorului cu privire la cei care ,,sluțeau” limba română și versul ei, rămânea adeseori înmărmurit
de ieșirile sale tumultoase, deși în relațiile umane era amical, cu spirit camaraderesc. ,,Vagabondajul”
zilnic al maestrului, căci îi plăcea nespus să se plimbe, îl făceau mai tot timpul inaccesibil. Murnu
devine un apropiat al familei lui Gyr, pe care o îndrăgește părintește. Îi vizita adeseori, rămânând
pentru îndelungi discuții literare despre poezie, despre sonoritatea cea mai potrivită unui vers, despre
clasicii atât de iubiți de el, Homer, Virgiliu sau Horațiu. ,,Patima sa pentru puritatea și muzicalitatea
verbului poetic îl făcuse să revină, de nenumărate ori, asupra traducerii Iliadei, imprimându-i mereu
noi clarități și noi găselniți...”
Celor trei li se va alătura și poetul George Dumitrescu, deprimat după pierderea soției,
căruia îi era suficient să-i asculte pe ceilalți doi literați, rar simțind nevoia de a interveni în discuție.
Tot în aceea vreme, Valeriu Grecu, și el ,,ucenic” în ale esteticii sub îndrumarea lui Mihail
Dragomirescu, pune bazele revistei Pleiade, al cărei scop, mai mult sau mai puțin declarat, îl
reprezenta a lua atitudine împotriva tendințelor avangardiste din poezie, precum și susținerea
argumentată a clasicismului atât din punctul de vedere al formei lirice, cât și din cel al tematicii
abordate. Conducătorul spiritual va fi George Murnu, iar întâlnirile aveau loc în fiecare săptămână.
Se întruneau pentru a dezbate manuscrisele propuse spre tipărire, iar opiniile contrare erau izvorul

237 Ibidem, p.151

182
unor comentarii aprinse. Ascultând poeziile lui Gyr, Murnu nu ezita în a-i reliefa imagistica
fastuoasă, limbajul oltenesc, îl încuraja în entuziasmul și energia sa lirică:

Poți deveni un mare cântăreț național; îți mai trebuie însă o frână a fanteziei, o zăgăzuire a
abuzului metaforic...Ce-ți lipsește, deocamdată, e o convulsie sufletească, o vie tensiune interioară,
un sbucium lăuntric, idei clar conturate, sentimente încălzite de neliniști ori de-o sensibilă dramă
intimă...238

Anticipând evoluția sa lirică, profunzimea versului său, Murnu nu ezită să-i recunoască
public talentul prin raportul din 1929 pe care îl depune la Academia Română, înscris prin care
solicita acordarea lui Gyr a unuia din premiile pe care această instituție obișnuia să le acorde. Astfel,
în 1930 Gyr primește premiul Adamachi, distincție pe care o împărtășește cu prozatorul Damian
Stănoiu. ,,Mihail Dragomirescu și George Murnu au fost neuitații mei părinți sufletești, cel dintâi
inițiindu-mă în subtilele taine ale esteticei, iar celălalt rafinându-mi gustul artistic și stimulându-mi
pătimașa dragoste pentru clasicii greci și latini.”239
Tot în 1925 și tot prin intermediul confraților de la Flamura, N.I.Herescu și T.Păunescu-
Ulmu, Gyr îl cunoaște pe Vintilă Ciocâlteu, doctor în medicină, care debutează în paginile Gândirii
cu poeziile Singur și Toast. De pe plaiuri oltenești și el, mai în vârstă decât cei amintiți, era
entuziasmat de tinerețea celorlalți și adept al tradiționalismului. Poetul reușește să-și adune poeziile
într-un volum pe care îl publică tardiv, după ce marii tradiționaliști ai literaturii române, Pillat,
Crainic sau Maniu, spuseseră aproape tot în domeniul liricii de acest tip.
În același an, face cunoștință cu Eugen Boureanu, pe al cărui fiu, Radu, îl știa de la
cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Eugen Boureanu era licențiat în drept, filosofie și literatură, cu un
doctorat în filosofie la Bologna. Cu o impresionantă cultură, pasionat de mitologie, Boureanu avea
chiar și un volum pe această temă, intitulat Mitologia Eddelor, o sinteză a legendelor nordice, cu o
foarte bună documentare. Debutul publicistic îl face în Semănătorul, evitând, spune Gyr, idilismul
domolit și ruralismul de tipul celui promovat de C. Sandu-Aldea. Proza lui Boureanu este asemuită
de Gyr cu cea a lui Sadoveanu, căci cei doi prozatori nu numai că aveau similitudini de tip literar, dar
erau și foarte buni prieteni. Prozatorul îi va încuraja pe confrații mai tineri să urmeze drumul
literaturii de inspirație autohtonă, considerând această cale singura aptă a oferi autenticitate și
frumusețe scrierilor, combătând orice manifestare a modernismului, care ar dăuna grav artei
originale:

238 Ibidem, p.156

239 Ibidem, p.158

183
 Greșea, firește, osândind modernismul și ignorându-i pe marii noștri ,,moderniști” T. Arghezi, Lucian
Blaga și G. Bacovia; zelul său etnic îi dădea o anumită opacitate de-a înțelege fenomenul de înnoire a
artelor, incapacitatea scuzabilă însă prin nețărmurita pasiune pentru tot ce este ,,românesc”. În curând,
stimulatorul Eugen avea să-mi devină un statornic ocrotitor, retrăgându-și, treptat, afecțiunea purtată
lui Radu, odată cu convertirea fiului la ,,modernismul” detestat de tatăl ,,sămănătorist.”240

În primii ani petrecuți la București de către Gyr, dorința de a cunoaște cât mai mulți
scriitori, de a pătrunde în lumea lor, îl copleșea. Era satisfăcut, uneori, doar privindu-i prin geamul
cafenelei Capșa, catalogat de Arghezi drept singurul local intelectual de pe Calea Victoriei, ironie la
adresa Academiei Române, situată pe același bulevard. A reprezentat locul cel mai frecventat de elita
intelectuală bucureșteană a vremii, locul unde s-au consolidat prietenii, unde s-au format cariere
literare sau politice, unde s-au numit sau demis miniștri, un spațiu al concepțiilor, al opiniilor, al
proiectelor istorice.
În această zonă, în care pătrundeai cu greutate, se strecura adesea Gyr, care, însoțit
câteodată de vreun coleg, rostea timid: ,,Uite, ăsta e Davidescu, ăsta e Al. Cazaban, uite-i și pe
Stamadiad, Mihail Sorbul, Rebreanu, Adrian Maniu...”241 Motivând că la cenaclul lui Dragomirescu
cunoscuse pe câțiva dintre ei, îi saluta, sperând că îi vor fi prezentați și alții prezenți la acele
întâlniri. Și, în timp, pe măsură ce Gyr pătrunde în lumea scriitoricească, îi va descoperi și aprecia, în
acest spațiu al corifeilor, din generația sa sau mai vârstnici, pe Ion Pillat, Nichifor Crainic, Gib.
Mihăescu, George Murnu, Eugen Boureanu, G. M. Vlădescu, Șerban Bascovici, N. Crevedia, Dan
Botta, George Dumitrescu, Mihail Drumeș, Marcel Romanescu, Horia Furtună, V. Voiculescu ș.a. La
,,pândă” mereu, Gyr nu pierdea nicio ocazie de a-i asculta pe maeștrii, pe impozantul Davidescu
contrazincându-se cu înfumuratul Stamatiad pe tema poeziei valoroase a literaturii române, pe
ironicul Al. Cazaban, care-l compara, caustic, pe Stamadiad, suprema jignire pentru acesta, cu Jean
de Leresty, un fals poet, pripășit pe lângă mai marii liricii. Stamadiad izbucnea vulcanic, Davidescu
îngăima ceva pe un ton nedeslușit, Maniu se pitea sub masă, sobrul Rebreanu devenea livid, iar
Corneliu Moldovanu țâșnea afară. Peste toate acestea, impunător, George Gregorian, poet situat de
Gyr în rândul celor frământați de fiorul transcendental, restabilea pacea:

Liviu Rebreanu, mereu grav, dar amabil și binevoitor chiar față de tinerii săi confrați; N.
Davidescu, marțial și categoric în sentințe critice; Adrian Maniu, poet de un real prestigiu, dar
caracter dificil, capricios în atitudinile și relațiile lui literare, orgolios și vindicativ; Mihail Sorbul,
mereu călărindu-și Pegasul vechiului său triumf ,,Patima roșie”, temperament sarcastic și el, însă

240 Ibidem, p.165

241 Ibidem, p.159

184
 boem și prietenos; Corneliu Moldovanu, poet eșuat după întâiele culegeri de versuri (...), generos și
afabil de-altminteri.242

Singurul de care Gyr, timp de mai mulți ani, nu a îndrăznit să se apropie, a fost Ion
Barbu, un însingurat, adâncit mai mereu în gânduri, notându-și în permanență câte ceva, capricios,
drept pentru care, evitat, existând pericolul de a cădea jertfă temperamentului său contradictoriu. Îl
va descoperi pe adevăratul om Barbu în casa unchiului său, C. Zguriadescu, fratele maamei lui Gyr
și va fi plăcut surprins de tipul jovial, comunicativ, deschis. De la prima întâlnire, matematicianul a
încercat să-i expună avantajele liricii pure, fiind un admirator al lui Mallarme și Valery. Dezamăgit
de opoziția lui Gyr, care considera acest tip de poezie mult prea elaborată, neautentică, rece prin
mentalul, raționalul de care dădea dovadă, Barbu se retrage în semn de dezaprobare. Revine însă în
discuție, pledând de data aceasta pentru ,,puritatea” matematicii, domeniul său favorit.
Poezia barbiană este criptică, verbul său este aristocratic , elegant, limbajul, în general,
este armonios, spune Gyr, fermecând orice lector. Versul, extrem de încifrat, simbolic, poate
descuraja la început pe receptor, iar Barbu modifica orice rând din poezie, orice cuvânt ce i se părea
a nu fi destul de complicat spre a fi înțeles:

El rămâne una din culmile poeziei române, pe care a urcat-o în zona candidelor zăpezi
alpestre, sub constelații încă nedescoperite până la el, de către poeții noștri. Chiar dacă această
lirică – revoluționară la inaugurarea ei în literatura autohtonă – e rece, algebrică (adesea) și
hermetică, „o lume purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului” - cum spunea însuși
Barbu – nu i se poate tăgădui ,,castul sunet” de cleștar, splendorile statuare și marmoreene.243

Gyr consideră lirica lui Barbu ca fiind unică în literatura română, un experiment și, în
același timp, artă. Cei care au încercat să-i imite stilul, „epigonii”, Dan Botta, Simion Stolnicu ș.a. au
eșuat prin anularea oricărei stări afective. Preferat din lirica lui Barbu rămâne pentru Gyr ciclul
Isarlâk, creație perfect autentică. Într-o destăinuire față de Gyr în 1940, prin intermediul unei
scrisori, Barbu susținea că-i pare rău pentru lirica sa criptică, greu de receptat și își propunea ca de
acum înainte să abordeze un stil accesibil tuturor, o lirică stimulativă. Astfel, ajunge să publice în
presa fascistă a vremii două creații lirice, Odă lui Hitler și La moartea legionarului Cassian.
Capriciul său a atras după sine ironii la adresa autorului, condamnarea sa în plan literar și nu numai.
După alunecarea pe un teren, poate necunoscut în totalitate poetului-matematician, acesta se
întoarce, smerit și spășit, la regimul pilitic al vremii:

242 Ibidem, p.161

243 Ibidem, p.168

185
 Omul capricios, cu bruște treceri de la prietenie la mânie, scriitorul versatil, care, negând cu
înverșunare în 1927 critica impresionistă a lui E. Lovinescu, îi aducea un fierbinte ,,omagiu” în
1938, și-a dovedit, după aceea, mimetismul politic, compunând poezia „Bălcescu trăind”, imn
închinat, în realitate „Republicii Române Populare” (...) Precum se știe, Ion Barbu – excepțională
minte – a strălucit, simultan, în domeniul abstract al matematicilor, prețiosul său auxiliar în
algebrizarea poeziei.244

Marele merit al volumului de amintiri Calendarul meu... constă în faptul că reprezintă

o valoroasă imagine a lumii literare interbelice. Diaristul acordă o prea mică parte rememorării
vieții sale, a copilăriei, tinereții, a frământărilor sufletești ale adultului. Accentul se pune pe
conturarea unor portrete memorabile ale profesorilor care l-au îndrumat, ale scriitorilor care i-au
influențat formarea sa profesională și morală, ale colegilor și prietenilor care i-au fost alături în
momentele dificile și nu numai. Gyr nu este doar un memorialist, ci și un cititor profesionist al
operelor scriitorilor evocați, un critic fin, atent, obiectiv și prin aceasta, jurnalul său devine un
document relevant pentru o foarte „concentrată” fotografie istorico-literară a epocii interbelice.

2. Suferință, jertfă, cântec

Pe lângă volumul de memorii, există un articol al lui Gyr despre perioada de detenție
de la Tismana, intitulat Suferință, jertfă, cântec, apărut în publicația Pământ strămoșesc în 1952 la
Buenos Aires. Articolul - o scriere nu tocmai senină despre evenimente, oameni și sentimente
dureroase - a fost inclus apoi în volumul lui Ion Mânzatu, Cum am compus cântecele legionare,
apărut la München în 1996:

Mărturisesc că mă apropii cu sfiiciune de amintirile din lagăr; camarazii noștri care au

căzut pentru marea biruință legionară, au dat lagărului valoare de rugăciune și frunte înaltă de
catapeteasmă. Încerc, rând pe rând, starea de pietate, de reculegere, de imn, de îngenunchere,
când caut să evoc câteva din dramele vieții noastre de lagăr...245

Intenția autorului este evidentă încă din prima pagină, unde acesta își propune să
actualizeze câteva din marile figuri legionare întâlnite în așa-zisul domiciliu obligatoriu. Dacă în

244 Ibidem, p.170

245 Gyr, Radu, Suferință, jertfă și cântec în Mânzatu, Ion, Cum am compus cântecele legionare, Colecția Europa,
München, 1996, p.31

186
paginile volumului de memorii se conturau portrete ale unor personalități de seamă ale artei, fără
nicio trimitere la politic sau fără vreo aluzie la simpatiile legionare ale lui Gyr, aici însă autorul își
declară limpede planul, acela de a creiona - și o face cu afecțiune, cu înflăcărare, cu amărăciune -
pe cei care au suferit alături de el în temnița de la Tismana: Ion Zelea Codreanu, Alexandru
Cantacuzino, Vasile Cristescu, Nae Ionescu, Bănică Dobre, Niculae Totu, Mihai Polihroniade, Ion
Mânzatu, Traian Cotigă, Gheorghe Clime ș.a. Cei amintiți au fost capabili a face din temniță o
redută legionară, sau a dovedi iubire camaraderească, sau au oferit lagărului o notă intelectuală
sau spirituală. Lagărul nu este privit de diarist drept, doar, un loc de pedeapsă, ci și un loc al
mântuirii, un spațiu acceptat voluntar de către legionari, considerat, metaforic, o treaptă spre
victorie. Căpitanul apare ca un erou pozitiv, care, deși s-ar fi putut salva plecând din țară, acceptă
pericolul, drumul drept, fără ocolișuri, ca un adevărat martir.
Gyr simte că e cazul să facă o scurtă prezentare a evenimentelor politice ale vremii.
Astfel, spune memorialistul, Armand Călinescu era gata în martie 1938 să reducă la tăcere
Mișcarea Legionară, apelând, bineînțeles, și la puterea presei, care condamna vădit toate acțiunile
acesteia. Căpitanul renunțase la partid (Totul pentru Țară), comandându-le confraților să stea
calm, în așteptare. Gyr îl va vedea pe Căpitan pentru ultima dată la 14 aprilie 1938 la Casa Verde
și va întrezări în privirea acestuia numai resemnare. Codreanu este separat de ceilalți legionari,
care, după o mutare dintr-o temniță în alta, se reunesc, la ordinul lui Călinescu, la Miercurea Ciuc.
La Mănăstirea Tismana, transformată în lagăr pentru membrii și simpatizanții
Legiunii, Gyr ajunge în preajma Paștelui, alături de legionarii bucureșteni. Regimul detenției era
unul sever, cu restricții alimentare și medicale, cu anularea comunicării cu familia, cu o pază
extrem de strictă. În acest sens, este evocată starea deplorabilă a inginerului Clime, cu dureri
renale, condamnat deja în procesul deschis de Iorga împotriva Căpitanului. Suferința îi era alinată
când și când de cântecele romanțioase ale lui Ion Mânzatu. Vestea condamnării lui Codreanu vine
să trezească neliniște și teamă în rândul deținuților, însă o privesc până la urmă ca pe o voință
personală pe calea biruinței prin jertfă.
La rândul său, Gyr suferea de o congestie pulmonară și de o criză de apendicită, fiind
transferat pentru trei zile la spitalul din Târgu-Jiu. Izolat într-o cameră și păzit în permanență, nu
primește în acel interval niciun tratament din partea medicilor, cerând apoi să fie mutat la
Tismana. Vor primi vizita rudelor o singură dată, pe 7 mai, aceasta fiind prilej pentru memorialist
de a evoca scene tulburătoare.
De la Tismana, legionarii sunt transferați la Miercurea Ciuc, și deveniți, în cele șapte
luni, în viziunea memorialistului, cobaii regimului politic, prin abordarea a diferite metode de
anihilare a oricărei voințe, întrucât deținuților li se reducea rația alimentară, li se interzicea

187
corespondența sau vizita unui membru al familiei - un regim mai sever decât cel al muncii silnice.
Existau sancțiuni pentru interpretarea vreunui cântec legionar, pentru recitarea unor versuri scrise
chiar de Gyr în timpul detenției sau pentru vreo conferință a lui Nae Ionescu:

În dormitorul nostru, scânteia logica admirabilă, profunda cunoaștere politică și strălucitoarea

dialectică legionară a lui Polihroniade, exploda glasul moldovenesc și voioșia robustă a lui Neculai
Totu; unduia dragostea legionară a lui Traian Cotigă alături de sobrietatea gândirii lui de adâncă
omenie; impresionau calmul desăvârșit al lui Alexandru Tell; se reliefau spiritul echilibrat și
înțelepciunea inginerului Virgil Ionescu și ne cuprindeau pe toți, robustețea vervei și generozitatea
lui Petrică Bolintineanu.246

La 19 iunie 1938, o parte din deținuți, în frunte cu inginerul Clime, este transferată la
Jilava pentru a ispăși pedeapsa de șapte ani de închisoare. Au plecat, spune memorialistul, fără a
spune ceva, cu lumină în ochi, căci îmbrățișările camaraderești au ținut loc de cuvinte. Izolarea de
lume, dorul de familie induceau lui Gyr sentimentul unei conviețuiri pe o insulă pustie, departe de
civilizație, spațiu în care au continuat să viseze, să spere, în care au încercat să-și păstreze spiritul
treaz.

Acest document memorialistic este scris, probabil, la un moment destul de apropiat

de evenimentele descrise. Textul reprezintă cea mai consistentă mărturisire a privațiunilor poetului
(și a tovarășilor săi, pentru crezurile politice). Având un tonus tineresc și militant, documentul
acuză, în permanență, asprimea condițiilor privative, solicitând cititorului nu doar clemență, ci și
o reacție vehementă față de condamnarea aspră a regimului carlist pentru o cauză înălțătoare,
ideatică. Privind realist, cititorul trebuie să identifice, totuși, în Mișcarea Legionară un organism
care, prin ,,biruința” legionară, înțelegea înfăptuirea unei revoluții printr-un instrument
cvasimilitarizat (aspect, de altminteri, deloc inedit în epocă), cu antecedentele unor violențe
notorii (chiar dacă, în general, punctiforme).
Textul, pe lângă funcția înregistratoare, îndeplinește, evident, și trăsătura unei
glorificări pro domo cu scopul (indus) unei chemări adresate sensibilității contemporanilor de
atunci. Dacă obiectivitatea impune justețea observației că Mișcarea Legionară a reprezentat cea
mai energică opoziție față de dictatura carlistă și, pe de altă parte, o reală ,,a doua cale” față de
regimul parlamentar interbelic (nu este necesar să se mai adauge respingerea totală față de noua
lume bolșevică vecină), trebuie spus că, prin aceste trăsături, cititorul nu trebuie să conchidă la un
grăbit partizanat, la o concluzie deja sugerată de către autorul mărturiilor.

246 Ibidem, p.43

188
 Gyr își începe nefericitul șir al condamnărilor politice tragice, dar trebuie înțeles că
nu virtuțile patriotice, opiniile revoluționare despre societate ori, în cea mai mică măsură, talentul
său literar (fie și jurnalismul său coroziv) îi explică situația prizonieratului său, ci solidaritatea
manifestă și susținerea neechivocă față de o grupare socială cu dramatice derapaje (indiferent de
contextul faptelor de atunci ori contextul dinăuntrul căruia cititorul își realizează demersul).

189
 CONCLUZII

Cercetarea vieții și activității lui Radu Gyr, precum și examinarea critică a operei sale
(antume și postume) necesită exprimarea unor idei, a unor gânduri concluzive. Studiul
monografic a fost structurat în șase capitole și a încercat să clarifice anumite aspecte referitoare,
pe de o parte, la ipostazele omului Gyr, iar pe de altă parte, la plurivalențele creatorului.
Capitolul I a vizat aspectele biografice ale lui Radu Gyr, informațiile referitoare la viața
și activitatea acestuia fiind preluate, în primul rând, din volumul său de memorialistică, precum
și din mărturiile tovarășilor de detenție ori din cele ale apropiaților, ale colegilor de breaslă. Am
descoperit un destin aparte, cu suișuri, dar, din păcate, cu prea multe coborâșuri. Născut într-o
familie de intelectuali, tânărul Gyr beneficiază de o educație deosebită, cu o largă deschidere spre
lectură, spre dramaturgie, având, în același timp, un interes aparte față de istorie. Contextul
social-istoric va influența vizibil pe tânăr, devenit cercetaș și redactând versuri patriotice
înflăcărate. Anii săi de formare timpurie arată cu ușurință orientarea sa literară de un simbolism
conservator, cu accente romantice, cât și stilul său gazetăresc pasional ori explică în parte
opțiunea sa aventuristă politică de mai târziu. Volumul de memorii este un bun prilej pentru autor
de a înfățișa pe câțiva dintre dascălii care i-au marcat evoluția, dar și pe anumiți colegi, despre
care relatează cu simpatie, dar și cu nostalgie.
În anii '30, Radu Gyr devine tot mai atras, ca o bună parte a intelectualității epocii, de
Mișcarea Legionară. Autorul a fost, de bună seamă, legionar, o figură proeminentă a organizației
(recunoscute ca atare atât de camarazi, cât și de adversarii lui, atribuindu-i-se poziția de
Comandant de regiune istorică). Aceasta este perspectiva administrativă. Din alte puncte de
vedere însă, relația lui Gyr cu Mișcarea a fost, mai degrabă, univocă, la fel ca în cazul altor mari
nume, cât și a nenumăraților aderenți anonimi. Respectiv, Mișcarea a avut de câștigat prin
adeziunea unui intelectual cu notorietate, însă persoanei în cauză i-a lipsit orice beneficiu; ba,
chiar, dimpotrivă. Politica legionară a aparținut Căpitanului Codreanu, care a condus organizația
într-un mod personal, printr-o carismă bazată pe misticism fanatizant, cultul personalității,
amatorism capricios și un simț intolerant, agresiv, anarhic.
Printr-o amară fatalitate, doar prin dezavuarea de către Mișcare a defectelor reale ale
politicianismului dâmbovițean interbelic s-a ajuns (prin reacția psihologiei maselor) la o
transformare paradoxală a păcatelor capitale ale Legiunii în virtuți – în fapt, atributele seci,
iluzorii, obsesive și malefice ale Legiunii au fost văzute drept calități adevărate, funcționale în
ochii aderenților sau simpatizanților săi.

190
 Diferența dintre nivelul fără precedent de expectanță (indus de realizarea României Mari),
opus slabei performanțe a democrației românești (ulterioare Războiului de Întregire) a condus la
o stare de spirit antagonică în societate: pe de-o parte, un mediu public tensionat, uneori, chiar
tumultuos; în cealaltă parte, un mediu dezabuzat, amorf (a se vedea critica cioraniană
contemporană, ca exemplu la îndemână). În acest context, a explodat ceea ce părea o speranță
salutară, susținută de o acțiune de misiune clamată de Mișcarea Legionară ca fiind patriotică – în
fapt, o teribilă iluzie.
Gyr a făcut elogiul acțiunii brutale, traduse (eronat) ca o reacție a onoarei, a unei
integrități cavalerești față de abuzurile clasei politice la adresa legionarilor. Gyr a slăvit
suferințele a zeci de mii de tineri cauzate de represiunea diferitelor regimuri venale, cazone sau
totalitare, văzute(printr-o capitală neînțelegere) ca o jertfă a unui miel biblic, îndeplinită spre
ispășirea păcatelor unui materialism imund, discreționar, sangvinar. Totuși, Gyr a profesat, în
condiții de martiraj, valorile creștine ale dragostei, ale speranței, și a priceput (tardiv) că drama
legionarilor din represiunea roșie este pasibilă de binemeritarea din partea memoriei naționale
numai datorită colegialității de calvar cu simplul țăran, învățător, ofițer sau intelectual ori
religionar neabjurat (toți aceștia deveniți o țintă a totalitarismului datorită inflexibilității
identității lor în carnagiul dezumanizant, aberant al sistemului); Gyr a înțeles că legionarii nu au
reprezentat altceva decât o adversitate politică prioritară pentru comuniști, însă nu vârful vreunei
piramide valorice românești, nu o unicitate.
Gyr este omul tuturor faptelor de mai sus, dar, tot Gyr este poetul care spune
extraordinara poveste a vieții sale și a lumii într-un mod în care cititorului obișnuit îi revine
concluzia unui vers original, vibrant, sonor, plastic, nedrept a fi ignorat. Lucrarea de față
contribuie la speranța că și istoria literară îl reține la fel.
Capitolul II a fost structurat în patru subcapitole, în care au fost analizate contextul
literar al epocii interbelice, concepția despre poezie a lui Radu Gyr, precum și o cercetare a liricii
sale antume și postume. Am constatat că poezia lui Gyr este variată și a înregistrat, în timp,
diverse influențe literar-estetice. Viața literară a epocii interbelice este o oglindă a procesului
evolutiv al țării noastre, schimbare ce este în tandem cu transformările întregii lumi. Este
perioada în care tradiționalismul reprezintă o continuare a semănătorismului, iar modernismul
este perceput drept o încercare a intelectualității de acordare la tendințele europene. Am observat
că ideile lui Gyr despre poezie și despre misiunea creatorului de operă literară vor merge pe ideea
combaterii tendințelor moderniste din poezia autohtonă. Poetul-gazetar va fi atras, mai degrabă,
de o „modernizare” a tradiționalului, de o „dezanchilozare” a artei.

191
 Am analizat structura fiecărui volum antum sau postum, precizând formulele lirice
descoperite, temele, motivele sau simbolurile fundamentale. Au fost identificate, prin raportare la
conținut și la formă, elemente lirice: poezie tradiționalistă, intimist-simbolistă, lirică
tradiționalist-regională, lirică de reflecție existențială, poezie a frontului și carcerală.
Gyr debutează cu volumul Liniști de schituri, influențat de cercul literar al Elenei Farago,
având o lirică simbolistă ce va evolua, așa cum am demonstrat, spre poezia tradiționalistă, formă
care l-a consacrat. Plânge Strâmbă-Lemne apărut în 1927 este influențat de mișcarea
„regionalismului cultural” al lui Simion Mehedinți. Cerbul de lumină apare în 1928 și cuprinde
creații în care eul liric cunoaște o mult mai intensă și directă manifestare într-un topos specific
oltenesc. În 1936, poetul surprinde în mod plăcut cu volumul Stele pentru leagăn, cu poezii pline
de gingășie, dedicate cu dragoste paternă fiicei sale. Cununi uscate din 1938 include creațiile
lirice ale unui deceniu și este volumul în care vedem un poet floral, cu influențe minulesciene, iar
Corabia cu tufănici din 1939 este un poem dramatic, apreciat chiar de autor ca fiind o „comedie
vegetală”, tom care nu reușește să trezească efectele estetice așteptate de creator. Anul 1942
aduce volumul Poemelor de răsboiu, care include creații ale soldatului Demetrescu, ajuns pe
frontul din Răsărit, poezii care transformă pe cititor în martor al unor experiențe unice, de limită.
Mergând pe linia tendinței din epocă de a readuce balada în lirica românească, lui Gyr îi apare
volumul Balade în 1943; s-a remarcat preocuparea autorului pentru această specie populară,
acesta realizând, împreună cu Anton Balotă un studiu comparativ depsre eposul popular iugoslav
sau albanez. Volumul cuprinde și creații lirice, precum și reușite portretizări ale unor personalități
istorice sau ale unor tipuri umane specifice poporului român.
Poeziile de extremă dreaptă ale acestei perioade nu au fost incluse de poet în vreun
volum, ele fiind vizibile doar în publicații ale Mișcării: Buna-Vestire, Falanga.
Postum, editurile Marineasa și Vremea structurează în volume creații ale poetului
concepute în perioadele de detenție sau poezii „de sertar” ale acestuia, plăsmuite după eliberarea
din 1963. Sângele temniței din 1992 este o suită a poemelor imaginate în detenție, o dovadă a
experiențelor dramatice ale poetului, a suferinței, o estetică ce amintește de aceea a „urâtului”
arghezian. Stigmate, apărut în 1993, cuprinde poeme concepute după eliberarea din recluziune,
însă, în continuare, într-o „închisoare” a libertății de exteriorizare și de redare a unor idei, a unor
atitudini. Anotimpul umbrelor, din același an, include rondeluri și sonete, care reprezintă o
manifestare a libertății inspiraționale, o operă ce denotă maturitatea poetică a autorului, un
răspuns al acestuia la sentința aspră a destinului. Ultimele poeme, apărut în 1994, este o creație
tradiționalistă, o operă în care poetul înfățișează timpul și toposurile tinereții, dar și cedarea în
fața imanenței temporale.

192
 În Capitolul III, este realizată, în primul subcapitol, o cercetare a operei lui Gyr pentru
copii, creații în care s-a observat imaginarea unei lumi insolite, destinate celor mici, o lume
departe de orice aluzii sau simpatii politice. Volumele au fost reeditate între 1997-1998 de
Editura Ex Ponto din Constanța. Gyr a scris povestiri versificate inspirate de poveștile clasice ale
lui Creangă sau a valorificat basmele culese de Petre Ispirescu. „Nenea Răducu” oferă micilor
cititori, prin protagonistul Bimbirică, exemple aparte, modele de comportament, personajul fiind
reprezentativ pentru eroul viteaz, curios, dornic de aventură. În povestioarele versificate se
remarcă prezența unor elemente specifice basmului: animale fantastice, toposuri magice, eroi
capabili să depășească situații-limită. În al doilea subcapitol, este analizată lucrarea Eposul
polular iugoslav, redactată de Gyr împreună cu Anton Balotă, cercetător de folclor. Studiul lor își
propune să analizeze originile eposului iugoslav, inserând, de asemenea, contextul istoric și
social prin care apare și se exprimă identitatea națională a vecinilor noștri. Cititorul poate
observa cu ușurință asemănări de expresie folclorică cu cele ale spațiului românesc. Al treilea
subcapitol aduce câteva clarificări în privința opiniilor lui Gyr referitoare la principiile estetice
ale profesorului său, Mihail Dragomirescu. Informațiile în legătură cu această temă au fost
oferite de articolele lui Gyr pe teme literare, de prelegerile universitare ale acestuia, precum și de
volumul său de memorii. Poetul rămâne un susținător convins al tradiției, al elementelor
naționale, iar intervenția suprarealismului este percepută drept un atac la adresa armoniei, atât
din perspectiva estetică, dar și în plan etic, cultural și social.
Capitolul IV este destinat activității publicistice a lui Gyr și este structurat în trei părți:
prima parte vizează articolele în care autorul activează la reviste literare, atât cu opere proprii, cât
și cu articole de critică literară. În a doua parte, sunt analizate câteva din contribuțiile sale la
publicații de extremă dreaptă. Poezia partinică reprezintă un segment distinct al operei lui Gyr.
Pot exista mai multe motive pentru care referințele critice sunt lacunare și, după caz,
prevenitoare privind contextul compunerii „poeziei înregimentate”. Se poate afirma că respectiva
creație este complet redusă ca întindere și întru totul pasibilă de ignorare a valorii sale de către
orice cititor. Ultima parte vizează colaborarea, după eliberarea autorului din 1963, la Glasul
patriei. A fost valorificat studiul profesorului Ana Selejan, Glasul patriei. Un „cimitir al
elefanților” în comunism, lucrare interesantă și bine documentată, în care sunt prezentate
cronologic articolele și creațiile lirice ale lui Gyr din amintita publicație. S-a observat cu ușurință
diferența netă de stil și de calitate a poeziilor apărute în oficioase în comparație cu cele „de
sertar”, destinate a fi cunoscute de publicul larg în timpuri mai bune ale unui viitor indefinit.
În Capitolul V, sunt analizate două conferințe interbelice, Studențimea și idealul spiritual
și Femeia în eroismul spiritual, moral și național. Dacă există un punct anodin în viața publică a

193
lui Gyr, probabil că el este exemplificat cel mai bine de o astfel de activitate (pamfletelor sale
propagandistice –o altă ocazie de arăta că talentul și măsura sunt lucruri diferite– le lipsea doar
principialitatea, însă nu și nervul). Aceste conferințe vor fi avut un alt auditoriu cu excepția celui
înregimentat nu datorită tematicii și calității oratorice, ci mulțumită prestigiului literar al poetului
consacrat în actualitatea respectivă.
Capitolul V este destinat memoriillor lui Gyr, mai exact volumului Calendarul meu.
Prietenii, momente și atitudini literare, confesiuni începute spre apusul vieții, la șaizeci și opt de
ani, după încercații ani de detenție, de privațiuni de tot felul, deși lucrarea nu amintește nimic din
acele momente ale vieții sale și nici de implicarea sa politică. Lucrarea este meticuloasă, cu un
stil clar și abordează teme diverse, de la detalii referitoare la educația sa, la debutul literar, la
adolescența efervescentă, la amintiri emoționante legate de oameni de cultură pe care poetul i-a
cunoscut sau al căror colaborator a fost. Cititorului i se dezvăluie o lume aparte construită din
nume importante ale literaturii române, ale școlii românești sau ale teatrului. O concluzie a
acestei lucrări ar putea fi: „Acesta am fost eu și iată care sunt faptele”. O alta ar putea viza crezul
său: destinul omului este acela de a-și asuma exercițiul iubirii față de neamul său (colectivitatea
căreia îi aparții și parcursul ei spațio-temporal fiind, la rându-le, expresii/ipostasuri anume
măsurate de către Dumnezeu cu menirea de a rostui persoana în lume). A doua parte a capitolului
analizează un articol al lui Gyr despre perioada de detenție de la Tismana, Suferință, jertfă,
cântec. Intenția autorului este de a evoca atmosfera apăsătoare a lagărului, precum și câteva
figuri legionare întâlnite în respectivul domiciliu obligatoriu.
Metodele utilizate pentru a realiza acest studiu monografic au fost investigația, analiza și
comparația. Au fost parcurse și valorificate surse primare (volume de poezii, articole din presa
interbelică și postbelică, volumul de memorii), precum și surse secundare (volume de critică
literară, dicționare literare sau de presă, lucrări teoretice, articole apărute în periodice).
Cercetarea de față și-a propus a fi o contribuție relativă la cunoașterea lui Radu Gyr dincolo
de sintagma „poet al închisorilor” (și, cu atât mai mult, de cea de „poet al Mișcării Legionare”),
considerându-se că aprecierea Monicăi Lovinescu exprimă sintetic scopul acestui demers:
„Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic (...) Totul e de a ști dacă poezia unor
Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese
Nicolae Manolescu, și era singurul justificat”247 (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în Destin,
Madrid, 1969, 19-20, p. 126-135).

247 Lovinescu, Monica, Asaltul umbrelor în Destin, Madrid, 1969, pp.126-135

194
 BIBLIOGRAFIE

I. SURSE PRIMARE

A. Poezie
Gyr, Radu, Liniști de schituri, Craiova, Editura Flamura, 1924
Gyr, Radu, Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova, Editura Flamura, 1927
Gyr, Radu, Cerbul de lumină, București, Editura Casa Școalelor, 1928
Gyr, Radu, Cununi uscate, București, Editura Cartea Românească, 1938
Gyr, Radu, Poeme de răsboiu, Craiova, Editura Gorjean, 1942
Gyr, Radu, Balade, Craiova, Editura Gorjean, 1943
Gyr, Radu, Sângele temniței. Balade, Timișoara, Editura Marineasa, 1992
Gyr, Radu, Anotimpul umbrelor, Ediție îngrijită și postfațată de Barbu Cioculescu,
București, Editura Vremea, 1993
Gyr, Radu, Ultimele poeme, Ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu,
București, Editura Vremea, 1994
Gyr, Radu, Poezia orală, Timișoara, Editura Marineasa, 1994
Gyr, Radu, Sângele temniței. Stigmate, București, Editura Vremea, 1998
Gyr, Radu, Cununi uscate. Stele pentru leagăn, București, Editura Vremea, 1999
Gyr, Radu, Liniști de schituri. Cerbul de lumină, București, Editura Vremea, 2000
Gyr, Radu, Balade, București, Editura Lucman, 2006
Gyr, Radu, Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, București, Editura Lucman, 2013

B. Memorialistică

Gyr, Radu, Calendarul meu. Prietenii, momente și atitudini literare, Ediția a doua
îngrijită și adăugită cu prefață și indice de nume de Ioan Popișteanu, Constanța,
Editura Ex Ponto, 2001

195
C. Publicistică
1. Revista Flamura, Craiova (anul II, 1925 - anul VI, 1928)
Pastel epileptic, la rubrica „Cronica rimată”, nr. 1, ian. 1925
Reviste românești, nr.1, ian.1925
Lumea de la Eși sau Vax XOO, la rubrica „Notițe și însemnări”, nr. 1,
ian. 1925
Teatrul Național: Hamlet cu dl. Manolescu, la rubrica „Cronica
dramatică”, nr. 2, feb. 1925
Tutelă, la rubrica „Notițe și însemnări”, nr. 2, feb. 1925
Chilimuri oltenești, nr. 2, feb. 1925
Pe un meleag de humă, nr. 3-4, mar.-apr. 1925
Oltenească, nr. 3-4, mar.-apr. 1925
Critica științifică și Eminescu, nr. 3-4, mar.-apr. 1925
Ion Dongorozi – surpriză, nr. 3-4, mar.-apr. 1925
Gârla, nr. 5, mai 1925
Grafica română – Gândirea – Adevărul literar – Ramuri, Viața
românească, la rubrica „Reviste românești”, nr. 5, mai 1925
Aristonul și strănepotul, la rubrica „Cronica artistică”, nr. 5, mai
1925
Al. Lascarov – Moldoveanu, Revoluția de mâine, la rubrica „Cărți
românești și străine”, nr. 6, iun. 1925
Vrejul, nr. 6, iun. 1925
Întoarcerea fiului risipitor, nr. 7-8, oct.-nov. 1925
Cumpănă, nr. 7-8, oct.-nov. 1925
Elena Farago-scrisori, la rubrica „Cărți românești”, nr. 7-8, oct.-
nov. 1925
Cele trei Crișuri, la rubrica „Cărți românești”, nr. 7-8, oct.-nov. 1925
Volbură Poiană, la rubrica „Cărți românești”, nr. 1, ian. 1926
N. Milcu – Grădina de sidef, la rubrica „Cărți românești”, nr. 2-3,
feb.-mar. 1926
Expoziția caricaturistului Drăgulescu, la rubrica „Notițe și
însemnări”, nr. 2-3, feb.-mar. 1926
Din Plânge Strâmbă-Lemne, la rubrica „Reviste românești”, nr. 4-5,
apr.-mai 1926

196
 Eminescu „mandolinist”, la rubrica „Notițe și însemnări”, nr. 4-5,
apr.-mai 1926
Chiot de uriaș, nr. 5-6, iun.-iul. 1926
Din Plânge Strâmbă-Lemne, la rubrica „Cărți românești”, nr. 7-8,
aug.-sept. 1926
Din Plânge Strâmbă-Lemne, la rubrica „Cărți românești”, nr. 9-10,
oct.-nov. 1926
„Cărți românești”, nr. 9-10, oct.-nov. 1926
Secătura, nr. 9-10, oct.-nov. 1926
Bocet de crivăț, nr. 1-2, ian.-feb. 1927
Din Plânge Strâmbă-Lemne, la rubrica „Cărți românești”, nr. 3-4,
mar.-apr. 1927
Cântec de Băltăreț, nr. 5-6, iul.-aug. 1927
Pe un drum de țară lung cât Păcală, nr. 7-8, aug.-sept. 1927
Ion Neculce: O samă de cuvinte și influența lor în literatura cultă,
nr. 9-10, oct.-nov. 1927
Gânduri despre o piatră, nr. 3-4, mar.-apr. 1928

2. Revista Clipa-teatrală-plastică-literară-cinematografică (anul III, 1925 – anul

VI, 1928)
Un școlar bun de urechiat: N. Davidescu (Zâmbește la propria capo d'operei:
Conservator&Comp), la rubrica „Hohote săptămânale”, nr. 87, 8 febr. 1925
Păduchii, la rubrica „Hohote săptămânale”, nr. 88, 15 febr. 1925
Al. Lascarov – Moldoveanu, la rubrica „Portrete literare”, nr. 89, 22 feb. 1925
Ion Dongorozi, la rubrica „Portrete contemporane”, nr. 91, 8 mar. 1925
Horia Furtună, la rubrica „Portrete contemporane”, nr. 95, 5 apr. 1925
Cazul criticului de la Gândirea, la rubrica „Cum se face critica”, nr. 95, 5 apr.
1925
Uliul, nr. 113, 27 sept. 1925
Vrere, nr. 121, 6 dec. 1925
Scrisoare prietenului Milcu, nr. 122-123, 25 dec. 1925
Tren, nr. 126, 7 feb.-apr. 1926
G. Murnu, la rubrica „Efigii”, nr. 170, 5 feb.-apr. 1928

197
 Bilete de papagal – Universul literar – Adevărul literar – Falanga, la rubrica
„Săptămâna literară”, nr. 170, 5 feb. 1928
Gh . Adamescu, la rubrica „Efigii”, nr. 171, 12 feb. 1928
Ion Pillat, la rubrica „Efigii”, nr. 174, 11 mar. 1928

3. Revista Ritmul vremii (anul I, 1925 – anul V, 1929)

Floarea lui Sânzien (Prolog) în colaborare cu N. Milcu, nr. 11-12, dec. 1925
Câinele, nr. 4, apr. 1926
Bufnița, nr. 5, apr. 1926
Lupii, nr. 6-7, iun.-iul. 1926
Lujerul, nr. 10, oct. 1927
Doină, nr. 11, nov. 1927
Tăcere sub luceferi, nr. 12, dec. 1929
Cerbii, nr. 3, mar. 1928
Don Quichotte, nr. 5, apr. 1928
Fior de toamnă, nr. 6-7, iun.-iul. 1928
Eu, meșterul, nr. 10-11, oct.-nov. 1928
Fabulele lui Bucov, nr. 10-11, oct.-nov. 1928
Învierea lui Tolstoi, nr. 2, apr. 1929
Castelul de gheață, nr. 3, mar. 1929
Moartea veveriței, nr. 3, mar. 1929
Note pe marginea unei expoziții, nr. 4, apr. 1929
Interior, nr. 5, mai 1926
Romanță, nr. 6-7, iun.-iul. 1929

4. Revista Viața literară (anul I, 1926)

Ta rimata, 20 februarie 1926
Gazeta ritmată, 27 februarie 1926
Gazeta ritmată, 6 martie 1926
Gazeta ritmată, 13 martie 1926
Două telegrame f.f. urgent, 20 martie, 1926

198
5. Revista Vestitorii (anul I, 1936)
Misiunea scriitorului de azi, nr. 4, 28 aprilie 1936

6. Revista Porunca vremii (anul VI, 1937)

O asociație, câțiva armanzi și niște cocoane, nr. 707, 6 apr. 1937
Scurt bilanț al unei anarhii de import, nr. 711, 10 apr. 1937
Geneza curentelor de avangardă, la rubrica „Discuții și divulgări”, nr. 716, 16
apr. 1937
Aron Cotruș: Țară – poem-, la rubrica „Cronica literară”, nr. 724, 25 apr.
1937
Consecințele invaziei anarhice în literatură: 1. Sexualismul în poezie și
roman. Tot despre anarhizarea gramaticii în poezie, la rubrica „Discuții și
divulgări”, anul VI, nr. 721, 21 apr. 1937
Bun, și profesorii, dar....., nr. 726, 27 apr. 1937
Consecințele invaziei anarhice în literatură. Tot despre anarhizarea
gramaticii în poezie, la rubrica „Discuții și divulgări”, nr. 728, 29 apr. 1937
Ernest Bernea: Cartea căpitanilor/ D.C. Amzăr: Naționalismul particular, la
rubrica „Cronica ideilor”, nr. 735, 12 mai 1937
Consecințele invaziei anarhice în literatură. Insurecțiile formei în
hermetismul poetic, la rubrica „Discuții și divulgări”, anul VI, nr. 737, 14 mai
1937
Oameni triști, nr. 739, 16 mai 1937
Mihail Drumeș: Invitația la vals-roman, la rubrica „Cronica literară”, nr. 744,
21 mai 1937
Tinerețea unui prinț, nr. 745, 22 mai, 1937
Consecințele invaziei anarhice în literatură: Anarhizarea lexicului, la rubrica
„Discuții și divulgări”, nr. 749, 26 mai 1937
B. Iordan: Trenul albastru-roman (Ed. Ideea) G. Călinescu: Poezii (Ed.
Cultura Națională), la rubrica „Cronica literară”, nr. 735, 12 mai 1937
Nicolae Roșu: Orientări prin veac, la rubrica „Cronica ideilor”, nr. 751, 28
mai
Premii naționale, nr. 758, 4 iun. 1937
Între medalia lui Mola și oamenii pumnului strâns, nr. 762, 8 iun. 1937
Douăsprezece poezii de unduire și dragoste, nr. 770, 18 iun. 1937

199
Latifundii, blazoane și alte fleacuri, nr. 773, 23 iun. 1937
Misiunea scriitorului azi, nr. 775, 23 iun. 1937
Vasile Militaru: Ben-Hamar cântă (Ed. Cartea Românească) – Alexandru
Pușkin: Boris Godunar (traducere de Grigore Arakian și I. G. Dimitriu), la
rubrica „Cronica literară”, nr. 777, 25 iun. 1937
Marele grănicer se re'ntoarce, nr. 779, 27 iun. 1937
Profesorul care ne trebuie. 2. Profilul profesorului universitar, nr. 784, 2 iul.
1937
Profesorul care ne trebuie 3. Misiunea profesorului universitar, nr. 785, 3 iul.
1937
Călătoria regelui, nr. 786, 5 iul. 1937
Între generația bolnavă și generația nouă, nr. 787, 6 iul. 1937
Inflația intelectualilor, la rubrica „Discuții și divulgări”, nr. 790, 8 iul. 1937
Mortadella Negruzzi, nr. 798, 16 iul. 1937
Ion Missir: Fata moartă, la rubrica „Cronica literară”, nr. 799, 17 iul. 1937
Hoții de poezie, nr. 801, 20 iul. 1937
Evoluție și revoluție în poezie, la rubrica „Discuții și divulgări”, nr. 805, 23
iul. 1937
Turneul, în ițari al d-lui Ion Mihalache, nr. 807, 25 iul. 1937
Misiunea tristă a Sinaei, nr. 808, 27 iul. 1937
Simple comentarii despre procesul evolutiv al expresiei în poezie, la rubrica
„Discuții și divulgări”, nr. 814, 1 aug. 1937
Revoluționarii expresiei lirice, la rubrica „Discuții și divulgări”, nr. 816, 3
aug. 1937
Sub zodia Pipergalilor, nr. 817, 4 aug. 1937
Bucegii: locuri de orgii pentr pipergali și rebece, nr. 817, 4 aug. 1937
Tot despre caracatița judaică din munți, nr. 818, 5 aug. 1937
Vălenii-De-Munte, cuib de spiritualitate românească, nr. 822, 9 aug. 1937
Căminele de visători, nr. 823, 10 aug. 1937
Se părăginește istoria, se părăginește Crucea, nr. 824, 11 aug. 1937
Destinul tineretului, nr. 827, 14 aug. 1937
Galiția în Căminul scriitorilor, nr. 828, 15 aug. 1937
Culori maghiare și indolența românească, nr. 835, 22 aug. 1937
Vasile Zancu al Ilincii, nr. 837, 26 aug. 1937

200
 Stigmatizați Canalia, nr. 844, 31 aug. 1937
Triumful Sinagogii, nr. 847, 3 sept. 1937
Lecții de naționalism, nr. 851, 7 sept. 1937
Crucea de pe Cozia, nr. 854, 10 sept. 1937
Cum am crezut în d. Iunian, nr. 859, 15 sept. 1937

7. Revista Decembrie (anul I, 1937-anul II, 1938)

Bilanț, nr. 1, 17 dec. 1938

Scrijelări pe un cuțit, nr. 4, 14 ian. 1938

Crai de verde, nr. 5-6, 29 ian. 1938

Asasinii, nr. 7, 6 feb. 1938

Bătrâna paiață, nr. 8, 13 feb. 1938

8. Revista Buna-Vestire (anul I, 1937-anul II, 1938)

Conferința d-lui profesor Rau Gyr la Liga Culturală, nr. 20, apr. 1937
Maramureș, nr. 59, 2 mai 1937
Domnul de rouă, nr. 108, 8 iul. 1937
Opiniile unui șef „grupul H” și problema tineretului, nr. 185, 8 oct. 1937
Balada grănicerului cu fulgere pe umăr, nr. 189, 14 oct. 1937
Evoluții lovinesciene, nr. 197, 22 oct. 1937
Spini pentru preoții neamului, nr. 198, 23 oct. 1937
Detașări, canalii, lacrimi, nr. 200, 26 oct. 1937
Junețea la Sibiu și Chișinău, nr. 203, 30 oct. 1937
Tufănici pe un mormânt, nr. 205, 2 nov. 1937
Deblocarea cadrelor învățământului, nr. 207, 4 nov. 1937
Un paradis și lacrimile noastre, nr. 209, 6 nov. 1937
Nu, n'avem dreptul să uităm, nr. 217, 16 nov. 1937
Arhanghelul ținut sub șpăngi, nr. 218, 17 nov. 1937
Cine prigonește Preoțimea? , nr. 220, 19 nov. 1937
Simplă poveste cu moarte pe maidane, nr. 226, 26 nov. 1937
Sub zodia farsei, nr. 232, 3 dec. 1937
Sunt mândru că sunt în Legiune, nr. 235, 7 dec. 1937

201
Cântecul Arnotei, nr. 242, 15 dec. 1937
Legionarul, nr. 245, 19 dec. 1937
În țara Loviștei, colind, nr. 249, 23 dec. 1937
Basm, nr. 253, 1 ian. 1938
Colindă tristă, nr. 253, 1 ian. 1938
Gogu, Tică și Mahane, nr. 257, 9 ian. 1938
Dragoș Protopopescu, nr. 258, 10 ian.1938
Cântec pentru slava lui Moța și Marin, nr. 262, 14 ian. 1938
Amurgul unei bestii, nr. 263, 15 ian. 1938
Convertiri ciudate, nr. 264, 16 ian. 1938
Dreptate pentru preoțimea prigonită, nr. 266, 19 ian. 1938
Suflete de copii, nr. 269, 22 ian. 1938
Despre o întreită canalie și o vinovată violență, nr. 257, 30 ian. 1938
Fabricanții de venin, , nr. 277, 2 feb. 1938
În Vâlcea Loviștei și-a Învierii, nr. 280, 5 feb. 1938
Imnul legionarilor căzuți, nr. 282, 8 feb. 1938
Imnul tinereții legionare, nr. 282, 8 feb. 1938
O școală și o tristețe, nr. 284, 10 feb. 1938
Atâția morți, atâtea oseminte, nr. 285, 11 feb. 1938
Îngeri pământeni, nr. 287, 13 feb. 1938
Tărâm românesc, nr. 290, 16 feb. 1938
Pentru un talent autentic, nr. 292, 19 feb. 1938
De vorbă cu d. Radu Gyr despre invazia iudaică în spiritualitatea și literatura
română, la rubrica „Anchetele Bunei-Vestiri”, nr. 193, 20 feb. 1938
La un an, nr. 295, 23 feb. 1938
De dragul Olteniei, nr. 299, 27 feb. 1938
Dreptul la cer, 4 martie 1938
Reîntoarcerea icoanelor, nr. 305, 6 mar. 1938
Iudaism și cultură, nr. 309, 11 mar. 1938
Țară, nr. 310, 12 mar. 1938
Cocoane, domni, bodegi și cafenele, nr. 314, 17 mar. 1938
Încrustări pe o vioară, nr. 318, 22 mar. 1938
Din șesuri, Primăvara, nr. 322, 26 mar. 1938
De dragul dăscălimii, nr. 323, 5 apr. 1938

202
 Revizionism și tentative inutile, nr. 327, 9 apr. 1938
Primăvara pădureață, anul II, nr. 329, 11 apr. 1938
Laudă sufletului, nr. 330, 13 apr. 1938

9. Ziarul Universul literar (anul XLVIII, 1939-XLIX, 1940), (anul LII, 1943-
anul LIII, 1944)
Efigie, nr. 11, 18 mar. 1939
Baladă, nr. 15, 15 apr. 1939
Fericirile stalactitare, nr. 18, 6 mai 1939
Țigani ursari, nr. 17, iun. 1939
Cum l-am cunoscut pe Emil Gârleanu, nr. 31, 5 aug. 1939
Jertfa lui Săulescu, nr. 37, 16 sept. 1939
A plecat Gemi... , nr. 41, 14 oct. 1939
La Drăgășani, la Gib Mihăiescu, nr. 45, 11 nov. 1939
N.I. Herescu, nr. 46, 18 nov. 1939
O carte, un zețar și-o stea, nr. 1, 30 dec. 1939
Joagărul, nr. 15, 6 apr. 1940
Baladă pentru miez de noapte, nr. 7, 10 feb. 1940
Boabe pariziene, nr. 14, 30 mar. 1940
Boabe pariziene, nr. 15, 6 apr. 1940
Epilog, nr. 18, 27 apr. 1940
Patru cântece, nr. 21, 18 mai 1940
Un nou academician: Nechifor Crainic, nr. 23, 1 iun. 1940
Stigmatul de aur, nr. 31, 27 iul. 1940
de Hertz, întâiul meu dascăl de versuri, nr. 34, 26 aug. 1940
Poeme interzise, nr. 37, 21 sept. 1940.
De vorbă cu Radu Gyr, directorul general al teatrelor și operelor în rubrica
„Viața de dincolo de rampă”, nr. 41, 5 oct. 1940
Balade prigonite, nr. 50, 7 dec. 1940
Poem despre rostul poetului, nr. 13, 10 mai 1943
Coșbuc, poetul luminișurilor, nr. 14, 20 mai 1943
Figuri scumpe, nr. 20, 20 iul. 1943
O poetă uitată: Alice Călugăru, nr. 21, 30 iul. 1943

203
 Trei poete: Elena Farago, Claudia Millian, Otilia Cazimir în rubrica „Brevier
liric”, nr. 22, 10 aug. 1943
Patru schițe din Cișmigiu, nr. 27, 30 sept. 1943
Sus, pe dealurile Cernii, nr. 31, 10 nov. 1943
Case de scriitori, nr. 36, 30 dec. 1943
Privighetoarea oarbă, nr. 5, 20 feb. 1944
Pentru breasla scriitorilor, nr. 7, 10 mar. 1944
Pe marginea dramei Europei de azi, nr. 15, 30 mai 1944
Nu cruntul prag..., nr. 20, 20 iul. 1944

10. Revista Sfarmă-Piatră, (anul VI, 1940)

Cărturarii și Răsboiul, nr. 24, 2 iun.
Regele și tineretul, nr. 25, 9 iun.
În ora supremă, nr. 27, 23 iun.
Biruința huliganilor, nr. 28, 30 iun.
Purificare prin suferință, nr. 29, 7 iul.
Surâsul de la Călățele, nr. 30, 14 iul.

11. Revista Falanga (anul I, 1940-anul II, 1941)

Nemulțumiții, nr. 21, 4 nov. 1940
Frația târnăcoapelor, nr. 23, 18 nov. 1940
Avem atâția morți, nr. 24, 25 nov. 1940
Mormântul Căpitanului, nr. 26, 9 dec. 1940
Datina și Legiunea, nr. 27, 11 dec. 1940
Noi, nevrednicii, nr. 29, 6 ian. 1941
Cântecul legionarilor Moața-Marin, nr. 30, 13 ian. 19

12. Ziarul Glasul patriei (anul VII, 1963-anul XII, 1972)

Ochii se bucură și inima cântă, Berlin, nr. 18 (272), 20 iun. 1963
Bucureștii, Berlin, nr. 22 (276), 1 aug. 1963
În zgardă, Berlin, nr. 23 (277), 10 aug. 1963

204
Pe-o gură de rai, la rubrica „Note de călătorie”, Berlin, nr. 24 (278), 20 aug.
1963
Cred, Berlin, nr. 26 (280), 10 sept. 1963
Noaptea, la Mamaia, Berlin, nr. 27 (281), 20 sept. 1963
Scrisoare tatii, Berlin, nr. 28 (282), 1 oct. 1963
Căminul, Berlin, nr. 29 (283), 10 oct. 1963
Toamnă, Berlin, nr. 30 (284), 20 oct. 1963
Comemorarea lui Giuseppe Verdi, Berlin, nr. 32 (286), 10 nov. 1963
El Greco și regii tâlhari, Berlin, nr. 35 (289), 10 dec. 1963
Convorbire cu pictorița Maria Fratoștineanu, Berlin, nr. 26 (290), 20 dec.
1963
Viața într-o comună, Berlin, nr. 2 (292), 10 ian. 1964
Vasile Posteucă-acest cimpanzeu al faunei legionare, Berlin, nr. 3 (293), 20
ian. 1964
Iarnă românească, Berlin, nr. 4 (294), 1 feb. 1964
Cântec, Berlin, nr. 6 (296),20 feb. 1964
Mărțișor, Berlin, nr. 7 (297), 1 mar. 1964
Șarlatania morală și politică a GăRzii de Fier, Berlin, nr. 8 (298), 10 mar.
1964
Medici, copii și dragoste, Berlin, nr. 9 (299), 20 mar. 1964
Inima mamei, Berlin, nr. 10 (300), 1 apr. 1964
Epoca polimerilor, Berlin, nr. 11 (301), 10 apr. 1964
Chiot de primăvară, Berlin, nr. 12 (302) , 20 apr. 1964
Armindeni, Berlin, nr. 13 (303), 1 iun.1964
Viitorul, Berlin, nr. 14 (304), 10 iun. 1964
Patria, Berlin, nr. 16 (306), 30 iun. 1964
Carpații, Berlin, nr. 26 (316),10 sept. 1964
Hotel „Alpin” de sub Vîrful cu dor, Berlin, nr. 27 (317), 20 sept. 1964
Mănăstirea Snagov, Berlin, nr. 30 (320), 20 oct. 1964
Parc autumnal, Berlin, nr. 32 (322), 10 nov. 1964
Dramaturgi străini, Berlin, nr. 33 (323), 20 nov. 1964
Însemnări despre dramaturgia contemporană, Berlin, nr. 34 (324), 1 dec.
1964
Sărbători de iarnă, Berlin, nr. 36 (326), 20 dec. 1964

205
Printre veacuri și milenii, Berlin, nr. 1 (327), 1 ian. 1964
La Tohanii dealurilor dulci, Berlin, nr. 2 (328), 10 ian. 1965
Iarnă la Susana, Berlin, nr. 3 (329), 20 ian. 1965
Viață fericită de student, Berlin, nr. 6 (332), 1 feb. 1965
Ghiocel de martie, Berlin, nr. 7 (333), 20 feb. 1965
Scrisoare, Berlin, nr. 9 (335), 10 mar. 1965
Hidrocentrală, Berlin, nr. 16 (324)), 20 mai 1965
Zidurile vechi de la Ruginoasa, Berlin, nr. 19 (345), 20 iun. 1965
La Mircești, Berlin, nr. 25 (351), 20 aug. 1965
Belșug, Berlin, nr. 27 (353), 10 sept. 1965
La Tohanii darurilor mici, Berlin, nr. 32 (358), 1 nov. 1965
Cu steaua, București, nr. 1 (364), 1 ian. 1966
Cetăți dacice, București, nr. 2 (365), 10 ian. 1966
Prin târgul lui Negru Vodă, București, nr. 6 (369), 20 feb. 1966
Basmul de piatră al Dâmbovicioarei, București, nr. 11 (374), 10 apr. 1966
Sate musulmane, București, nr. 13 (376), 1 mai 1966
Ioachim Pușcașu, Te port în suflet ca un vis, București, nr. 19, (328), 1 iul.
1966
Pe unde au călcat sandalele romane, București, nr. 29 (392), 10 oct. 1966
Lăuta străbună, București, nr. 32 (395), 10 nov. 1966
Efigie, București, nr. 32 (395), 10 nov. 1966
Portret, București, nr. 5 (404), 10 feb. 1967
În sus, pe Jiul gorjan, București, nr. 7 (406), 1 mar. 1967
Aurul negru, București, nr. 14 (413), 10 mai 1967
Ciprian Porumbescu, București, nr. 16 (415), 1 iun. 1967
Frederic Mistral , București, nr. 17 (416), 10 iun. 1967
Drumețind pe Gilort și Galben, București, nr. 21 (420), 20 iul. 1967
Oltule, Măria-Ta, București, nr. 24 (423), 20 aug. 1967
Ioachim Pușcașu, Prânz de Crăciun, București, nr. 35 (434), 10 dec. 1967
Figuri istorice în dramaturgia noastră, București, nr. 2 (437), 10 ian. 1968
Soli ai dragostei de țară, București, nr. 7 (442), 10 mar. 1968
Ruxandra, București, nr. 8 (443), 10 mar. 1968
Un sat între dealuri, București, nr. 14 (449), 10 mai 1968
În padina Zăganului, București, nr. 17 (452), 1 iun. 1968

206
 Făgărașul de ieri și de azi, București, nr. 21 (456), 20 iul. 1968
Un sat între dealuri, București, nr. 21 (456), 20 iul. 1968
Odă limbii române, București, nr. 24 (459), 20 aug. 1968
De vorbă cu pictorița Maria Fratoștineanu, București, nr. 29 (464), 10 oct.
1968
Orașul tânăr, București, nr. 30 (465), 20 oct. 1968
Vechile tiparnițe sibiene, București, nr. 35 (470), 10 dec. 1968
Muzeul de artă folclorică, București, nr. 26 (471), 20 dec. 1968
Închinare la un pahar de vin, București, nr. 1 (472), 1 ian. 1969
George Bacovia în ediție franceză, București, nr. 3 (474), 20 ian. 1969
Tartuffe, București, nr. 18 (489), 20 iun. 1971
Loviște, București, nr. 33 (577), 20 nov. 1971
La cina mea, București, nr. 36 (580), 20 dec. 1971
Ioachim Pușcașu, Când bate sărbătorescu ceas, București, nr. 1 (581), 1 ian.
1972
Oltenia, izvor de energie spirituală, București, nr. 2 (582), 10 ian. 1972
Germinație, București, nr. 8 (588), 10 mar. 1972
Priveliști vâlcene, București, nr. 16 (596), 10 iun. 1972
Popasuri, București, nr. 21 (601), 1 aug. 1972
Un viguros filon al poeziei române, București, nr. 24 (604), 1 sept. 1972

13. Ziarul Tribuna României, (anul I, 1972-anul III, 1974)

Crizanteme, la rubrica „Orarul florilor”, nr. 1, 15 nov. 1972
Asta-i seara, seara mare, seara marelui Crăciun, nr. 3, 15 dec. 1972
Florile poeților, nr. 6, 1 feb. 1973
Primăvara ostroavelor, nr. 9, 15 mar. 1973
Laudă liliacului, nr. 12, 1 mai, 1973
Sub clopotul de iunie, nr. 15, 1 mai 1973
Arborii și codrii, nr. 17, 15 iul. 1973
Florile munților, nr. 19, 15 aug. 1973
Curtea de Argeș, nr. 32, 1 mar. 1974
Remember. April minulescian, nr. 34, 1 apr. 1974
Arnota, nr. 41, 15 iul. 1974

207
 Museum, nr. 44, 1 sept. 1974

D. Literatura pentru copii

Gyr, Radu, Muțu Cotoșmanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996

Gyr, Radu, Voinicul Argeș și balaurul cu șapte capete în colecția Povestiri
pentruîngerașii mamei, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
Gyr, Radu, Bimbirică aviator în colecția Povestiri pentru îngerașii mamei, Constanța,
Editura Ex Ponto, 1998
Gyr, Radu, Bimbirică în lună în colecția Povestiri pentru îngerașii mamei, Constanța,
Editura Ex Ponto, 1998
Gyr, Radu, Sandu, Sanda și Lăbuș în colecția Povestiri pentru îngerașii mamei,
Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

E. Conferințe

Gyr, Radu, Studențimea și idealul spiritual, București, Biblioteca Academiei Române,

1935
Gyr, Radu, Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București, Editura
Cetățuia Legionară, 1937

208
 II. SURSE SECUNDARE

A. Bibliografie generală (istorie, ideologie, istorie literară, memorialistică,

scrieri teoretice, alte surse)

Anania, Valeriu, Memorii, Iași, Editura Polirom, 2008

Andreica, Gheorghe, Mărturii...Mărturii – Din iadul temnițelor comuniste –
consultant Dan Staicu, București, Editura 2000
Andronescu, Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și
versuri din închisoare, București, Editura Christiana, 2009
Baciu, Ștefan, Praful de pe tobă, București, Editura Eminescu, 1995
Bahtin, M., Probleme de literatură și eseistică, București, Editura Univers, 1982
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze românești și străine,
București, Editura Minerva, 1997
Bălănescu, Flori, Poezia carcerală în România 1945-1989. Enciclopedia
Regimului Comunist. Represiunea, București, Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului, 2016
Bergel, Hans, Dans în lanțuri, Brașov, Editura Arania, 1994
Berzescu, Anastasie, Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din
munții Banatului, Timișoara, Editura Marineasca, 1999
Buosuono, Carlos, Teoria expresiei poetice, traducere de Ileana Georgescu,
tălmăcirea versurilor de Veronica Porumbacu, Studiu introductiv de Mircea
Martin, București, Editura Univers, 1975
Buzatu, Gh., Ciucanu, Corneliu, Săndache, Cristian, Radiografia dreptei românești
1927-1941, București, Editura F.F. Presss, 1996
Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol.II, București, Casa
de Editură și Presă Șansa, 1996
Călinescu, Matei, Cele cinci fețe ale modernității. Modernism. Anvangardă.
Kitsch. Postmodernism, București, Editura Univers, 1993
Călinescu, G., Istoria Literaturii Române, București, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, 1941
Călinescu, Matei, Eseuri critice, București, Editura Pentru Literatură, 1967

209
Călinescu, Matei, Cele cinci fețe ale modernității. Modernism. Anvangardă.
Kitsch. Postmodernism, București, Editura Univers, 1993
Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și
literatura închisorilor și lagărelor comuniste, Iași, Editura Polirom, 1996
Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Iași, Editura
Polirom, 2009
Codreanu, Corneliu-Zelea, Pentru legionari, Sibiu, Editura Totul pentru Țară,
1936
Codreanu, Zelea-Corneliu, Circulări și manifeste: 1927-1938, München, Colecția
Europa, 1981
Crainic, Nichifor, Zile albe, zile negre. Memorii. București, Casa Editorială
Gândirea, 1991
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale,
București, Editura pentru Literatură, 1967
Diaconu, A., Mircea, Poezia de la „Gândirea”, Ediția a doua revăzută, București,
Editura Ideea Europeană, 2008
Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, București,
Editura Humanitas, 2008
Doinaș, Ștefan, Augustin, Măștile adevărului poetic, București, Editura Cartea
Românească, 1993
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, București, Editura
Univers, 1977

Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, traducere

din limba franceză de Muguraș Constantinescu și Anișoara Bobocea, Editura
Nemira, 1999
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în
arhetipologia generală, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000
Durnea, Victor, De ce scrieți? Anchete Literare din anii `30, București, Editura
Polirom, 1998
Eliade, Mircea, Memorii II, București, Editura Humanitas, 1991
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, București, Editura Humanitas, 1995
Eliade, Mircea, Europa, Asia, America. Corespondență, vol. 1, București, Editura
Humanitas, 1999

210
Enescu, Nicolae, Memoria lacrimei, Pitești, Editura Pământul, 2007
Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura
Amarcord, 2001
Fanache, Vasile, Eseuri despre vârstele poeziei, București, Editura Cartea
Românească, 1990
Felea, Victor, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj, Editura Dacia, 1997
Georgescu, Vlad, Istoria românilor, București, Editura Humanitas, 1990
Grebenea, Nicolae, Amintiri din întuneric, București, Editura Scara, 1997
Hangiu, Ion, Dicționarul presei literare românești 1790-1009, București, Editura
Fundației Culturale, 1996
Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație
politică. O contribuție la problema fascismului internațional, Ediția a doua,
traducere din germană de Cornelia și Delia, Eșianu, București, Editura Humanitas,
2000
Holban, Ioan, Literatura română subiectivă de la origini până la 1990. Jurnalul
intim. Autobiografia literară, Iași, Editura Tipomoldova, 2009
Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediție
îngrijită la Mănăstirea Diaconești, cu un cuvânt înainte de Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, București, Editura Christiana, 2006
Lavric, Sorin, Noica și mișcarea legionară, București, Editura Humanitas, 2008
Lejeune, Phillipe, Pactul autobiografic, traducere de Irina Margareta Nistor,
București, Editura Univers, 2000
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, București, Editura
Minerva, 1989
Manu, Emil, Arta poetică la români. Antologie, studiu introductiv, indice de
nume, bibliografie, București, Editura Ion Creangă, 1978
Marian, Rodica, Identitate și alteritate, București, Editura Fundației Culturale
Ideea Europeană, 2005
Mânzatu, Ion, Cum am compus cântece legionare. Cântece legionare, München,
Colecția Europa, 1996
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Editura Paralela
45, 2008
Micu, Dumitru, Modernismul românesc, București, Editura Minerva, 1984

211
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române contemporane, București, Editura
Saeculum, 2000
Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea,
Constanța, Editura Pontica, 2007
Neamțu, Augustin, Viața după gratii și obloane, București, Editura Galaxia
Gutenberg, 2006
Negoițescu, I., Istoria literaturii române, vol. 1: 1800-1945, București, Editura
Minerva, 1991
Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, București,
Editura Eminescu, 1980
Ornea, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura
Fundației Culturale, 1995
Pamfil, Alina, Spațialitate și temporalitate, Cluj-Napoca, Editura Dacopress, 1993
Pandrea, Petre, Memoriile mandarinului valah. Jurnal 1954-1956, București,
Editura Vremea, 2011
Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, colecția Mythos, București,
Editura Saeculum I.O., 2009
Papadima, Ovidiu, Opera critică. 1 Creatorii și lumea lor, București, Editura
Saeculum I.O., 2011
Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, București, Editura
Humanitas, 2003
Petrescu, Alexandra, Tentația fascismului în România interbelică, Pitești, Editura
Paralele 45, 2010
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Galați, Editura Porto-Franco, 1997
Rousset, Jean, Mitul lui Don Juan, București, Editura Univers, 1999
Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri, Iași, Editura Polirom, 2009
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești. Momente și sinteze, vol. 4, București,
Editura Minerva, 1990
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, București,
Editura Paideia, 1999
Scurtu, Ioan, Ideologie și formațiuni de dreapta în România 1927-1931,
București, 2000
Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor. Reeducare și prigoană, București, Editura
Cartea Românească, 2005

212
Simion, Eugen, Genurile biograficului, București, Editura Univers Enciclopedic,
2002
Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim. 1. Există o poetică a jurnalului?,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2005
Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim. 3. Diarismul românesc, București,
Editura Univers Enciclopedic, 2005
Simonet-Tenant, Francoise, Le journal intim. Genre littéraire et écriture
B.ordinaire, Paris, Edition Nathan, 2001
Stancu, Gheorghe, Amintiri din război. Povestiri. Amintiri din viață, Râmnicu
Vâlcea, Editura Conphes, 2011
Stancu, Zaharia, Zile de lagăr, București, Editura 100+1 Gramar, 2005
Stoichițiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale, București, Editura
All, 2001
Târziu, Claudiu, În căutarea rostului pierdut, Iași, Editura Timpul, 2007
Todorov, Tzvetan, Teorii ale simbolului, București, Editura Univers, 1983
Tomașevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, București, Editura Univers, 1973
Ursa, Anca, Metamorfozele oglinzii. Imaginarul jurnalului literar românesc, Cluj-
Napoca, Editura Limes, 2006
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica naționalismului,
traducere de Marian Ștefănescu, București, Editura Humanitas, 1995
Zamfirescu, Dinu, Mișcarea legionară în țară și în exil. Puncte de reper (1919-
1980). Crononogie documentară, București, Editura Pro Historia, 2005

***, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a doua, București, Editura

Univers Enciclopedic, 1998
***, Dicționarul general al literaturii române, vol. 1-7, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2004-2009
***, Enciclopedie ilustrată de istorie universală, București, Editura Reader's
Digest, 2006

213
 B. Studii de critică și istorie literară (în volume și periodice)

Anania, Valeriu, Ortodoxie și cultură. Câțiva poeți ai curentului ortodoxist. Mari

poeți de inspirație creștină, în: Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 21-22, 1994, p. 8-9
Anca, George, Haos, temniță, exil la Eminescu, Cotruș, Gyr și Stamatu spre o
hermeneutică a versului îmtemnițat și exilat, București, Editura Majadahonda, 1991
Antal, Maria, Radu Gyr – studiu monografic, Sibiu, Facultatea de Litere și Arte,
Universitatea Lucian Blaga, 2012
Buzași, Ion, Un răsunet: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane; Andrei Mureșanu
și Radu Gyr, în: Adevărul literar și artistic, an 9, nr. 511, 28 mar. 2000, p. 4
Calciu, Gheorghe, Radu Gyr sau Despre gratuitea eroismului în Puncte cardinale,
nr.8-9, 2000
Castro, Rosarda, Radu Gyr: Poeme de răsboiu, la rubrica „Cărți și reviste”, în:
Universul literar, București, nr. 16, 10 iun. 1943, p. 5
Chelariu, Traian, Radu Gyr: Poeme de răsboiu, la rubrica „Cronica literară”, în:
Universul literar, București, nr. 17, 20 iun. 1943
Chelariu, Traian, Radu Gyr: Balade, la rubrica „Cronica literară”, în: Universul
literar, București, nr. 4, 10 feb. 1944
Chinezu, Ion, Cronica literară, în: Gând românesc, nr. 1, anul V, ian. 1936
Chircescu, Aurel, Poetul Radu Gyr, rapsod al suferinței și sângerării legionare,
în: Falanga, anul IV, nr. 20, 28 oct. 1940
Cistelecan, Ioana, Scriitorul – damnat al puterii comuniste. Protagoniști români și
maghiari în The Proceedings of the „Europen Integration – Between Tradition
and Modernity”, Congress 6, Editura Universității Petru Maior, 2015
Constantinescu, Pompiliu, Radu Gyr: Cununi uscate, Editura Cartea românească,
la rubrica „Cronica literară”, în: Universul literar, București, anul XLIX, nr. 12, 6
martie 1940
Crainic, Nichifor, Țara lui Aron Cotruș, în: Gândirea, anul XVI, 1937, nr. 4, p.
200

214
 Cucu, Ștefan, Un poet martir (despre volumul Balade), în: Tomis, Constanța, anul
IV, nr. 11, nov. 1999, p. 5
Dragomirescu, Mihail, Regionalismul în cultură, în: Flamura, Craiova, anul IV,
nr. 1, 1926
Diaconescu, Ioana, Deținut politic sub trei dictaturi: Radu Gyr, în: România
literară, București, nr. 50, 4 dec. 2006, p. 18-19
Dugneanu, Paul, Condiția ideală a operei, în: Argeș, Pitești, anul 2, nr. 8, mai
2002, p. 9
Dugneanu, Paul, Eroism, seninătate și har (recenzie la volumul Balade, de Radu
Gyr), în: Argeș, Pitești, anul 2, nr. 7, apr. 2002, p. 13
Enache, Puiu, Calendarul lui Radu Gyr, în: România literară, București, nr. 48,
1996, p. 10
Fântânaru, Constantin, Radu Gyr: Cununi uscate în Universul literar, nr.8, 1938
Gionea, Vasile, Aspecte din poezia patriotică și de războiu actuale în Luceafărul,
nr.1, 1944
Haralambie, V. Eugeniu, Radu Gyr: Corabia cu tufănici în Universul literar,
nr.25, 1940
Macrin, George, Radu Gyr. Femeia în eroismul spiritual, moral și național în
Însemnări sociologice, nr.7, 1936
Marc, Mihaela Emilia, Radu Gyr – mucenicia întru cuvânt în Revista Atitudini,
nr.17, 2011
Mehedinți, Simion, Regionalismul cultural în Năzuința, nr. 1, 1922
Neagu, Vasile, Cărți românești, în: Flamura, Craiova, anul V, nr. 7-8, septembrie
1927
Papadima, Ovidiu, Radu Gyr: Cununi uscate în Gândirea, nr.3, 1938
Pascu, Petre, Cărți noi de poezie în Înnoirea, nr.14, 1938
Pop, Doru, Binefacerile detenției pentru poezia română (recenzie la volumul
Balade), în: Steaua, Cluj, anul L, nr. 10, oct. 1999, p. 39
Popescu, Adrian, Ultimul Gyr, în: Steaua, Cluj-Napoca, anul 44, nr. 10-11, 1994,
p. 32-33
Popescu, Adrian, Lancea frântă. Lirica lui Radu Gyr, București, Editura Didactică
și Pedagogică, 1995
Popescu, Adrian, Radu Gyr: între ideologie sau poezie?, în: Poesis, Satu-Mare, nr.
3, 1996, p. 5

215
Rău, Aurel, Cărți pe masă, în: Steaua, Cluj Napoca, anul 50, nr. 10, oct. 1999, p.
47
Romanescu, Marcel, Premierea lui Radu Gyr în Flamura, nr.2-3, 1926
Rotund, Nicolae, Crucea de stepă (recenzia lucrării cu același titlu), în: Tomis,
Constanța, anul 4, nr. 7, iul. 1999, p. 4
Selejan, Ana, Poezia românească în tranziție (1944-1948), București, Editura
Cartea Românească, 2007
Selejan, Ana, Personalitatea poeziei lui Radu Gyr, în: Tabor, anul V, nr. 2, mai
2011
Selejan, Ana, Discursul lui Radu Gyr în totalitarismul postbelic, în: Tabor, anul
VI, nr. 3, iun. 2012
Selejan, Ana, Glasul patriei, un cimitir al elefanților în comunism, București,
Editura Vremea, 2012
Sima, Horia, S-a stins Radu Gyr în Țara și Exilul, Madrid, nr.9-10, 1975
Stelian, Constantin, Radu Gyr: Balade în Gândirea, nr.3, 1944

216
 CUPRINS

Argument........................................................................................................p.2

I. Radu Gyr – aspecte biografice..................................................................p.5

II. Opera poetică a lui Radu Gyr.............................................................. .p.51

1. Contextul literar al epocii interbelice......................................................................p.52
2. Concepția despre poezie a lui Radu Gyr; contribuții critice și artă poetică........p.56
3. Opera lirică apărută antum.....................................................................................p.65
4. Opera lirică publicată postum.................................................................................p.90

III. Alte activități literare...........................................................................p.123

1. Literatura pentru copii.............................................................................................p.123
2. Eposul popular jogoslav.............................................................................................p.128
3. Radu Gyr – susținător al viziunii estetice a lui Mihail Dragomirescu..................p.130

IV. Activitatea publicistică.........................................................................p.133

1. Critic literar și poet....................................................................................................p.133
2. Colaborarea la publicațiile de extremă dreaptă......................................................p.142
3. Colaborarea la Glasul patriei.....................................................................................p.148

V. Radu Gyr, conferențiar..........................................................................p.157

1. Studențimea și idealul spiritual...................................................................................p.157
2. Femeia în eroismul spiritual, moral și național.........................................................p.162

VI. Opera memorialistică..........................................................................p.166

1. Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare...........................................p.166
2. Suferință, jertfă, cântec...............................................................................................p.186

Concluzii...............................................................................................................................p.190

Bibliografie..........................................................................................................................p.195

217