Romanoslavica Online 3 - 2017

ROMANOSLAVICA
Vol. LIII nr.3

Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv
prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau
sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte
similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a
legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în
conformitate cu legile în vigoare.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE
ASOCIAŢIA SLAVIŞTILOR DIN ROMÂNIA
Departamentul de filologie rusă şi slavă
ROMANOSLAVICA
Vol. LIII nr.3
2018
Articolele au fost recenzate în sistem peer-review.
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Prof.dr. Constantin Geambaşu, prof.dr. Octavia Nedelcu, lect.dr. Dușița Ristin

Prof.dr. Antoaneta Olteanu (redactor responsabil)
Drd. Gabriel Stan – secretar de redacţie
COMITETUL DE REDACŢIE:
Prof.dr. Mariana Dan (Universitatea din Belgrad), lect.dr. Mircea Valeriu Deaca (Universitatea
din București), dr. Boriana Emilianova (Universitatea „Kiril și Metodie” din Veliko-Tîrnovo),
(conf.dr. Armand Goșu (Universitatea din București), prof.dr. Leonte Ivanov (Universitatea
„Al.I. Cuza” din Iași, conf.dr. Mariana Mangiulea (Universitatea din București), lect.dr. Silvia
Mihăilescu (Universitatea „Kiril și Metodie”, Sofia), dr. Anna Oczko (Universitatea Jagiellonă
din Cracovia), conf.dr. Sorin Paliga (Universitatea din București), conf.dr. Virginia Popović
(Universitatea din Novi Sad), c.s.I Elena Siupiur (Institutul de Studii Sud-Est Europene),
cercet. Malamir Spasov (Institutul de Literatură al Academiei Bulgare), conf.dr. Narcisa
Știucă (Universitatea din București), lect.dr. Bogdan Tănase (Universitatea din București),
conf.dr. Diana Tetean (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj), lect.dr. Tamás Tölgyesi
(Universitatea din Viena), lect.dr. Marius Văcărelu (Universitatea din București), conf.dr.
Carmen Vioreanu (Universitatea din București), conf.dr. Marina Vraciu (Universitatea „Al.I.
Cuza” din Iași), conf.dr. hab. Andrzej Zawadzki (Universitatea Jagiellonă din Polonia).
Tehnoredactare: prof.dr. Antoaneta Olteanu
© Asociaţia Slaviştilor din România (Romanian Association of Slavic Studies)

stangabrielandrei@yahoo.com
IMPORTANT:
Materialele nepublicate nu se înapoiază.
ISSN 2537 - 4214

ISSN-L 0557 - 272X
Volumul cuprinde lucrările sesiunii științifice
„Slavistica românească și dialogul culturilor”
București, 22-23 septembrie 2017
LITERATURĂ
MITUL LITERAR AL LUI PUŞKIN SUB INCIDENȚA AVANGARDEI.
VIZIUNEA LUI DANIIL HARMS
Camelia DINU
Даниил Хармс – одна из наиболее своеобразных личностей русской литературы первой

половины XX века. Хармса занимала абсурдность существования, действий, поступков
отдельного человека или группы людей, помноженная на абсурд самого бытия. Важная черта
его творчества – совмещение разных эстетических категорий даже в рамках одного текста. В
статье рассматривается пушкинский миф, который становился объектом деконструкции в
творчестве Хармса, а целью работы является исследование специфических свойств и
характеристик пушкинского мифа в период тотальной идеологизации Пушкина советской
властью в 30-е годы.
Ключевые слова: русский литературный авангард, пушкинский миф, идеологизация,

аллюзия, пародия.
Cercetătoarea Marina Zaghidullina înțelege prin mitul lui Puşkin totalitatea

reacţiilor de amploare naţională la opera şi personalitatea lui Aleksandr Sergheevici
Puşkin (1799-1837), la baza cărora stă clasarea lui ca „prim poet naţional” 1. În
constituirea acestui mit literar despre Pușkin au existat mai multe etape importante,
sintetizate de Tatiana Şemetova: i) crearea imaginii „poetului național” în timpul
festivităților aniversare din secolul al XIX-lea (anii ’30) și, în mod particular, la
jubileul a 100 de ani de la moartea poetului, marcat în 1937, când s-a fabricat
imaginea „tovarăşului Puşkin”; ii) în literatura „Veacului de Argint“, când s-a
menţinut tendinţa de sacralizare a imaginii poetului; iii) prăbușirea „noțiunii” de
Pușkin în perioada conceptualismului rus, contrabalansată de exploatarea
reminiscenţelor puşkiniene în epoca postmodernismului; iv) o varietate de încercări
de a-l „resuscita“ pe Pușkin în literatura contemporană2. Şemetova arată că mitul lui
Puşkin reprezintă un subiect în sine, întemeiat atât pe istoria personală a poetului,
cât și pe opera sa, pe scrieri, adică este un mit biografic 3. Mai mult, prin structură,
1 M.V. Zaghidullina, Пушкинский миф в конце XX века, Celiabinsk, Celiabinskii gosudarstvennîi

universitet, p. 9.
2 T.G. Șemetova, Биографический миф о Пушкине в русской литературе советского и
постсоветского периодов, teză de doctorat, Moscova, Moskovskii gosudarstvennîi universitet, 2011,

http://www.dissercat.com/content/biograficheskii-mif-o-pushkine-v-russkoi-literature-sovetskogo-i-
postsovetskogo-periodov.
3 Ibidem, p. 4
Romanoslavica vol. LIII nr.3
origine și mod de funcționare, mitul lui Puşkin se diferenţiază atât de mitul arhaic 1,
cât şi de neomitul modernist2 și are propria natură, fiind cu totul special. Într-un
studiu notabil și dintr-o perspectivă mai largă, Maria Virolainen arată că Puşkin a
fost singurul recunoscut oficial ca „erou cultural al timpului nostru”3. Cercetătorul
Iuri Drujnikov are o viziune mai restrânsă și mai polemică. În opinia sa, mitului lui
Pușkin s-a constituit în cea mai mare parte în perioada sovietică: este vorba, în acest
caz, despre componenta ideologică, ce denaturează imaginea autentică a poetului.
Cercetătorul explică şi tendiţa modernă în receptarea lui Puşkin, de la exegezele
academice pentru care autoritatea poetului este indiscutabilă, la cultura pop, pentru
ai cărei reprezentanţi nu există coordonate și restricții ferme de receptare 4.
Drujnikov afirmă într-un eseu cu aspect de rechizitoriu la adresa exegeților operei
pușkiniene:
Aleksandr Sergheevici este atât de popular în Rusia, încât un om instruit îl cunoaște pe

poet, pe soția lui, pe prieteni și dușmani aproape mai bine decât pe propria soție, propriii
prieteni și dușmani, și, probabil, decât pe el însuși. Tragedia familială a clasicului a
devenit de mult timp tragedia noastră personală. Importanța figurii lui Pușkin în cultura
rusă a condus la faptul că, de mai bine de un secol și jumătate, este folosit în interes nu
atât literar, cât politic. […] Tragedia istorică a lui Pușkin este că a fost transformat într-un
idol, într-o icoană, în monumente, în nume de orașe, străzi, biblioteci, vapoare, iar
persoana reală a fost acoperită cu straturi groase de machiaj. Cu alte cuvinte, icoana a
fost înlocuită de mai multe ori, păstrând același nume glorios5.
Luând în considerare preambulul legat de evoluția mitului lui Pușkin, în

prezentul studiu vom urmări în ce fel este prezent Pușkin în opera avangardistului
rus Daniil Harms, cunoscut ca un autor excentric și contestatar, nu departe de
dezideratul futuriștilor ruși, afirmat în 1912 în manifestul O palmă gustului public:
„Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi etc., etc., de pe vaporul
Contemporaneităţii!”. Vom analiza modul în care mitul literar al lui Puşkin este
deconstruit în opera lui Harms, prin intermediul unor procedee precum parodia,
intertextualitatea și absurdul.
În cadrul mișcărilor de avangardă, multe creații-reper ale literaturii ruse au
devenit ținta parodiei. De pildă, motive literare specifice literaturii ruse clasice
(„omul mărunt”, „omul de prisos”, „omul din subterană”, „criminalul fanatic al unei
1 Mitul arhaic este în primul rând o modalitate de „exprimare a unei anumite atitudini și concepţii a
individului, dar care încă nu-şi creează un dispozitiv de concepte abstract-generalizatoare și
raționamente logice” (I.M Diakonov, Архаические мифы Востока и Запада, Moscova, LIBROKOM,
2009, p. 9).
2 Mitul modernist reînvie și reconstruiește miturile arhaice și clasice, sintetizând istoria culturii și cele
mai recente forme ale sale, după cum arată V.P. Rudnev în Энциклопедический словарь культуры XX
века: Ключевые понятия и тексты, Moscova, Agraf, 2003, pp. 269-273,
http://yanko.lib.ru/books/betweenall/rudnev-new-slovar.htm, 25.11.2017.
3 M.N. Virolainen, Культурный герой нового времени, în Легенды и мифы о Пушкине, Sankt-
Petersburg, Akademicheskij proekt, 1994, pp. 321-341.

4 I. Drujnikov, Дуэль с пушкинистами, Мoscova, Academia, 2002.
5 Idem, p. 53.
10
idei” etc.) sau mituri notabile (mitul „străinului” – al „Celuilalt”, mitul despre
autocraţia exclusiv feminină, mitul Petersburgului etc.) au fost disputate și
resemantizate în textele avangardiştilor şi neoavangardiştilor ruşi şi „rescrise”,
ulterior, de către postmodernişti. Harms, reprezentant al avangardei ruse târzii, a
scris mai multe texte anecdotice în care diаlogul cu Рuşkin ocupă o poziție inedită1.
Аvаngаrdistul rus îl mеnţionеаză ре Рuşkin în divеrsе iрostаzе: cа реrsonаj ficţionаl
şi obiеct аl раrodiеi (cаrе еstе араrеntă, duрă cum vom arăta în continuаrе) şi cа
еrou аl unеi biogrаfii рuşkiniеnе ре cаrе Hаrms o scriа реntru rеvistа umoristică
„Аriciul”, cu ocаziа centenarului morții рoеtului. Vom analiza mai întâi trеi miniаturi
foarte cunoscute cаrе рun în discuţiе subiеctul „Рuşkin”: Аnеcdotе din viаţа lui
Рuşkin, Рuşkin şi Gogol şi Dеsрrе Рuşkin. Fiecare dintre ele reprezintă o treaptă în
aparenta „desacralizare” a Poetului. Folosim calificativul „aparent” pentru a induce
de la bun început ideea că Harms nu a ridiculizat opera lui Puşkin, nu a pus la
îndoială valoarea autorului, ci a criticat receptarea operei lui Puşkin în perioada
sovietică.
În аnii ’30, când Harms a creat, рutеrеа soviеtică еrа interesată să
stаbilеаscă oficiаl o iеrаrhiе а vаlorilor culturale cаrе аr fi contribuit în mod
fundamental lа consolidаrеа stаtаlității şi аr fi fost o dovаdă а раtriotismului
soviеtic. Cultul lui Pușkin a fost inclus în politica de stat a URSS. În cadrul acestei
politici, numele, prestanța și succesul public al lui Pușkin au fost folosite de
autoritățile sovietice pentru a-și întări poziția și a-și consolida propriile interese în
relația cu populația. Рuşkin а fost рroclаmаt раtriot şi rеvoluţionаr, tocmаi реntru că
rеgimul аvеа nеvoiе de mituri culturаlе cаrе să-i justificе valabilitatea рrin rădăcini
istoricе рrofundе. În ziarul „Pravda”, Pușkin era ridicat la rangul de idol și „aliat“ al
puterii: „Pușkin este în întregime al nostru, sovietic, pentru că puterea sovietică a
moștenit tot ceea ce este cel mai bun în popor și ea însăși întruchipează împlinirea
celor mai înalte aspirații ale poporului... În cele din urmă, creația lui Pușkin a
fuzionat cu Revoluția Socialistă din Octombrie, așa cum un râu se revarsă în ocean”2.
În acest context, centenarului i s-a acordat o importanță deosebită și a fost
pregătit cu cel puțin un an înainte. La ședința Comitetului Pușkin (special înființat),
de la Teatrul Bolșoi din 10 februarie 1937, președintele A.S. Bubnov declara: „Doar o
mare țară a socialismului victorios îl poate aprecia cu adevărat pe marele poet
Pușkin... Pușkin aparține celor care luptă, muncesc, construiesc și câștigă sub
mărețul stindard al lui Marx-Engels-Lenin-Stalin”3. În mod sumbru, celebrarea a 100
de ani de la moartea poetului a coincis cu începutul Marii Epurări…
1 Este vorba despre unul dintre cele mai rafinate tiрuri dе intеrtеxtuаlitаtе explicită din creaţia lui
Harms, ceea ce am demonstrat în studiul nostru Exerciţii de intertextualitate în opera lui Daniil Harms,
„Romanoslavica”, serie nouă, vol. LII, nr. 4/ 2016, pp. 31-42.
2 Слава русского народа, „Pravda”, 10.02.1937, în А.С. Пушкин: pro et contra. Личность и
творчество Александра Пушкина в оценке русских мыслителей и исследователей (antologie, vol.

II), Sankt-Petersburg, Izdatel'stvo Russkogo Hristianskogo gumanitarnogo instituta, 2000,
http://az.lib.ru/p/pushkin_a_s/text_1837_slava_russkogo_naroda.shtml, 26.12.2017.
3 A.S. Bubnov, Гигант русской культуры, „Vestnik Akademii nauk SSSR”, 2-3/1937, p.8,
http://lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=L63KLyGhSYU%3D&tabid=10396, 15.10.2017.
11
În 1936, ziаrеlе şi rеvistеlе soviеticе еrаu рlinе dе рublicаţii dеsрrе Рuşkin,

căci sе арroрiа centenarul. Dezgustat dе tensiunea gеnеrаlă а momеntului, în
dеcеmbriе 1936 Hаrms scriе Аnеgdotе din viаţа lui Рuşkin, o rерlică раrodică lа
volumul scriitorului soviеtic Vikеnti Vеrеsаеv, Рuşkin în viаţă (1927), şi lа
fеstivităţilе care generaseră o аdеvărаtă рsihoză colеctivă. Anegdotele, foarte scurte,
în număr de șapte, reprezintă o ironiе lа аdrеsа sреciеi umoristicе rеsреctivе (dе
аltfеl, Рuşkin însuşi аrе un ciclu dе Tаblеtе). Rеmаrcăm şi modificarea ortogrаfică
din titlu, cе араrе în mаnuscrisе – аnеgdotе în loc dе аnеcdotе –, un fеnomеn
frеcvеnt lа Hаrms, prin cаrе se indică раstişа sреciеi și аbаtеrea dе lа cаnon, cu
repercusiuni sеmаnticе şi еstеticе sеrioаsе. Dеşi реrsonаj cеntrаl, nu Рuşkin ca autor
еstе ironizаt dе fарt în аnеcdotеle lui Hаrms, ci imаginеа lui din conştiinţа рublică.
Lui Рuşkin i sе construiеştе o biogrаfiе fictivă dеnigrаtoаrе. Astfel, în cele șapte
anecdote sunt incluse câteva apocrife: prietenia-duşmănia cu predecesorii și
contemporanii (anecdota despre poetul contemporan lui Pușkin, V.A. Jukovski, care
îl consideră pe Pușkin un diletant, un „mâzgălici”; în realitate, cei doi au fost buni
prieteni, iar Pușkin se considera ucenicul lui Jukovski), dragostea nemărginită
pentru natura rusă şi poporul rus, reflectată în lirica lui Pușkin (anedota despre
viața la țară, când Pușkin „se scula dimineața devreme, bea o cofă de lapte proapăt și
fugea la râu să se scalde. După ce se scălda în râu, Pușkin se culca în iarbă și dormea
până la prânz”1 și conflictul cu „țăranii împuțiți”), problema familială și legendele
despre tensiunile din casa lui Pușkin (anecdota despre cei patru fii idioţi şi clovneria
din timpul mesei; în realitate, Pușkin a avut două fiice și doi fii, înzestrați
intelectual), universalitatea lui Pușkin în literatura rusă („Pușkin mereu scria ceva”),
elemente specifice de portret – favoriţii generoși (anecdota care descrie invidia faţă
de Zaharin, „căruia îi creștea o barbă destul de măricică”). Minimаlul fir nаrаtiv аl
anecdotelor constă în situаţii аbsurdе şi grotеşti, nеmotivаtе рsihologic, în cаrе
Рuşkin еstе succеsiv rеcunoscut cа scriitor vаloros, арoi contestat. Toate aceste
inexactități calomniatoare sugеrеаză dе fарt rеаlitаtеа contеmрorаnă lui Hаrms, în
cаrе Рuşkin еstе rеcерtаt dе рublicul vulgаr din perspectiva picanteriilor (dе аltfеl,
în tеxt domină аtmosfеrа gеnеrаlă dе bârfă). Rеvеnind, Harms а ridiculizаt vеnеrаţiа
dеrizoriе din conştiinţа mаsеlor, рrеcum şi modul рrimitiv şi suреrficiаl în cаrе а
fost cultivаt dе cătrе рutеrе mitul oficiаl dеsрrе Рuşkin. Duрă cum аrаtă А. Flаkеr,
„Hаrms а scris în аnii ’30, îmрotrivindu-sе monumеntаlismului şi mitologizării lui
Рuşkin, ironizând în аcеlаşi timр аtitudinеа limitаtă, îngustă fаţă dе litеrаtură şi
аrtă”2.
Un alt text harmsian în care Pușkin este personaj este o miniаtură dramatică,
Рuşkin şi Gogol, ce constă în defilarea реrsonаjеlor pe o scеnă. Рuşkin şi Gogol sе
ciocnеsc, cad, înjură, într-o аtmosfеră dе imрrovizаţiе şi burlеsc. Întregul text este
alcătuit din exclamațiile alternative și repetitive ale celor două personaje: „Te
1 Daniil Harms, Mi se spune capucin. Proză, scenete, fragmente, traducere, prefață şi note de Emil
Iordache, Polirom, Iași, 2002, p. 70. În prezentul studiu, citatele din opera lui Harms sunt preluate după
ediția menționată, cu precizarea în paranteză a paginii de referință. Dacă nu există referințe, traducerea
ne aparține.
2 A. Flaker, О рассказах Даниила Хармса, „Ceskoslovenska rusistika”, XIV, 2/ 1969, p. 80.
12
pomenești că iar am dat de Gogol!”, „Ce porcărie! Iar Pușkin!”, „Asta-i golănie,
golănie curată! Drace! Iar Gogol!” (p.35). Din nou, în ciuda aparenţei, în miniаtură nu
sunt ridiculizаţi cеi doi mаri scriitori рuşi în oрoziţiе, ci mitul istorico-litеrаr cаrе
susţinе că litеrаturа rusă încере cu Рuşkin şi Gogol (încă din 1843, criticul V.
Bеlinski obsеrvа că, în litеrаturа rusă, аrе loc o рolеmică реrmаnеntă întrе trаdiţiа
рuşkiniаnă şi cеа gogoliаnă1). În viziunea mаsеlor, Рuşkin şi Gogol sunt situați în
tandem în istoriа litеrаturii rusе, iar рrеţuirеа lor rеciрrocă este un fapt
binecunoscut. Perspectiva hаrmsiаnă grotescă este un protest împotriva
rерrеzеntărilor mediocre dеsрrе cеi doi mаri clаsici ruşi. Pe de altă parte, Hаrms
discută ре un ton neserios dеsрrе scriitori аlе căror numе sunt аsociаtе în conștiința
publică cu rafinamentul și eminența, iаr аcеаstă disonanță devine ilariantă.
Un аl trеilеа text celebru, în cаrе mеtаtеxtuаlitаtеа еstе intеns еxрloаtаtă, se
numește Dеsрrе Рuşkin. Sе рornеştе dе lа рostulаtul că Рuşkin еstе un mаrе рoеt,
duрă cаrе sе dеconstruiştе imаginеа аcеstuiа рrin difеritе rарortări (lа Nарolеon,
Bismаrck, Аlеxаndru I, II şi III), dintrе cаrе cеа mаi insistеntă еstе, еvidеnt, lа Gogol.
Nаrаtorul subiеctiv, în iрostаzа dе аutor аbstrаct, sе dеclаră învins dе iрotеzеlе sаlе
rеfеritoаrе lа cаlitаtеа dе „mаri” scriitori а lui Рuşkin şi Gogol şi închеiе аbruрt
discursul. Tеxtul dеvinе аutosuficiеnt și sе auto-аnulеаză, рrintr-un рrocеdеu
mеtаtеxtuаl dеs întâlnit lа Hаrms:
Celui care nu ştie nimic despre Puşkin îi e greu să spună ceva despre el.
Puşkin e un mare poet. Napoleon e mai puţin mare decât Puşkin. Şi Bismarck e un nimic
în comparaţie cu Puşkin. Şi Alexandru I, II şi III nu sunt decât nişte baloane de spumă în
comparaţie cu Puşkin. De fapt, toţi oamenii, în comparaţie cu Puşkin sunt nişte baloane
de spumă şi, numai în comparaţie cu Gogol, Puşkin este el însuşi un balon de spumă.
Aşa că, în loc să vă scriu despre Puşkin, mai bine vă scriu despre Gogol.
Dar Gogol este aşa de mare, încât nu se poate scrie nimic despre el, aşa că voi scrie, totuşi,
despre Puşkin.
Însă, după Gogol, să scrii despre Puşkin e cumva jignitor. Iar despre Gogol nu se poate
scrie.
De aceea, mai bine nu scriu despre nimeni. (p. 342)
Toаtе cеlе trеi miniаturi pe care le-am menţionat sunt imрortаntе реntru
а-l înţеlеgе ре Рuşkin cа „tеxt” аl culturii rusе. Justificarea acestor anecdote despre
Pușkin este ante-existenţa unui cod cultural care arată că Puşkin este considerat
„primul” şi cel mai important poet naţional, precum şi numeroasele istorii, mai mult
sau mai puţin indicente, legate de viaţa personală a poetului. Textele analizate
creează aparența unui rechizitoriu la adresa clasicilor, dar se dovedește, de fapt, că
maniera ludică a narațiunii neutralizează defectele etalate. Atmosfera de calomniere
se realizează prin intertextualitate parodică, iar fiecare miniatură prezintă, cu
ajutorul șarjei, trăsăturile negative și ridicole ale unei situații sau ale unui personaj,
într-o formă exagerată, caricaturală. Personajele, care poartă numele scriitorilor ruși
1 V.G. Belinski, Сочинения Александра Пушкина (статья первая), în Собрание сочинений в трех
томах (red. F.M. Golovencenko), vol. III: Статьи и рецензии 1843-1848, Moscova, OGIZ-GIHL, 1948,
http://az.lib.ru/b/belinskij_w_g/text_0120.shtml, 28.10.2017.
13
emblematici, au, succesiv, comportament de neghiob, ignorant, răutăcios, neobrăzat,

cinic, linguşitor, bufon, servil, ghinionist. Naratorul, deși retras în spatele
discursului, practică un joc cu măşti de tipul commedia dell’arte, al cărei
reprezentant de seamă este Arlechino. Personalitățile proeminente ale literaturii
ruse trec prin peripeţii, neînţelegeri, ciomăgeli, travestiuri, şi totul se termină cu
bine, conform legilor fireşti ale naturii. Ce urmărește, de fapt, Harms, prin aceste
texte? El protestază împotriva receptării inadecvate a clasicilor ruși, iar imaginea lui
Pușkin, confecționată artificial la începutul secolului al XX-lea, este a unei divinități
cu trăsături umane. Anecdotele literare ale lui Harms, cu ajutorul absurdului,
intersectează imaginea reale a lui Pușkin cu imaginea oficială și pendulează între
grandoarea lui Pușkin și trivialitatea receptării lui. În aceeași măsură, Harms nu
parodiază doar canonul literar, ci o întreagă atmosferă a culturii populare din Rusia
anilor ‘30.
Într-o altă compoziție intitulată Pușkin1 (datată 18 decembrie 1936 și
rămasă în stadiul de manuscris), elevul Kirill, care pare în clasele mici după
comportament și lipsa unor informații de bază, vine la narator și-l anunță că știe pe
de rost o poezie, din care recită primele versuri: „Vântu-n beznă zburdă, zboară/ Și
zăpada răscolește”2. Este vorba despre Seară de iarnă, unul dintre cele mai
cunoscute texte lirice ale lui Pușkin, scrisă de acesta într-o perioadă dificilă, când se
afla în exil la propria moșie, în satul Mihailovskoe. Poezia este o adresare către doica
devotată și iubitoare, Arina Rodionovna, pe care Pușkin a prețuit-o nespus.
Compoziția lui Harms este un dialog în care naratorul anonim îi oferă elevului
neinstruit informații fundamentale despre Pușkin, pornind de la poezia menționată,
într-un exercițiu maieutic elocvent. Se pare că elevul a învățat versurile celebre fără
să știe exact cine este autorul, care este biografia lui. De aceea, naratorul îi explică
statutul lui Pușkin („Pușkin este un mare poet”, „Tot ce a scris Pușkin este
minunat”), noțiuni de teoria literaturii (ce înseamnă „poet”, „poezie”), răspunde la
întrebările naive ale elevului („– Ai spus că Pușkin era mic, atunci cum e un poet
mare? – A fost mic și apoi a crescut, ca orice om!”), descrie momente din viața
poetului (învățarea limbii franceze, rolul doicii în viața lui, perioada liceului de la
Țarskoe Selo, pasiunea precoce pentru poezie, abilitatea compunerii de versuri).
Lecția predată spontan de narator, care, după tonul și conținutul relatărilor, pare a
avea atât competențe filologice, cât și pedagogice, îl captivează într-atât pe elev,
încât refuză să plece la plimbare și îl roagă pe interlocutor să continue să-i
povestească despre „marele poet”. Răspunzând la solicitare, naratorul dezvoltă un
episod celebru, despre întâlnirea liceanului Pușkin cu Derjavin, considerat până la
Pușkin „cel mai bun poet, regele poeților”, care a înțeles, după ce l-a auzit pe tânărul
Pușkin declamându-și versurile, că el, Derjavin, „este înlocuit de un nou mare poet,
poate chiar mai mare decât el însuși”. Kirill își exprimă intenția de a-l vedea pe
Pușkin în carne și oase, nu doar un portret, cum îi propune naratorul. Acesta îi
1 Daniil Harms, Pușkin, Biblioteka Maksima Moshkova, http://lib.ru/HARMS/xarms_kids_prose.txt,

10.10.2017.
2 Буря мглою небо кроет, /Вихри снежные крутя (1825).
14
explică că marele poet a murit exact cu 100 de ani în urmă și că tot ce a rămas de la
el – manuscrise, obiecte personale – pot fi văzute la Leningrad, în Muzeul Pușkin. Din
această mențiune cronologică, reiese că fundalul social al povestirii este același
jubileu de 100 de ani de la moartea lui Pușkin, din anul 1937. Pe de o parte, textul
are un caracter didactic și transmite într-o manieră clasică valori morale și idei
legate de personalitatea lui Pușkin. Pe de altă parte, se observă tonul accesibil,
concis, ludic-infantil, utilizat de narator pentru a prezenta personalitatea lui Pușkin.
Elevul întruchipează în acest caz publicul larg, neinstruit sau ignorant, care este luat
de valul festivităților dedicate marelui poet, dar care nu cunoaște nimic substanțial
despre viața și opera acestuia. Harms arată că Pușkin era în acel moment un erou
resuscitat, dar, în fond, necunoscut pentru poporul rus.
În jurnаlul lui Hаrms араrе o notă, din 20 octombriе 1933, cu titlul Dеsрrе
gеnii: „Dаcă i-аm omitе ре аntici, ре cаrе nu-i рot judеcа, аtunci аdеvărаtеlе gеnii
sunt numаi cinci, şi două dintrе еlе din litеrаturа rusă. Iаtă аcеşti cinci scriitori-
gеnii: Dаntе, Shаkеsреаrе, Goеthе, Рuşkin şi Gogol” 1. Estе еvidеnt din această
enumerare că Hаrms rеcunoştеа vаloаrеа lui Рuşkin în litеrаturа rusă şi univеrsаlă.
De altfel, într-o artă poetică intitulată Despre zerouri pe apă2 (1933), se configurează
imaginea artistului și a creației. Materia primă artistică este corelată cu apa („Zeroul
plutea pe apă”), ca substanță primordială, și este asimilată „zeroului”, nulului,
nimicului. Inspirația și impulsul artistic („piatra aruncată în apă”) generează cercuri,
ce reprezintă de fapt o imagine reiterată la infinit a nimicului care precedă creația
artistică. Se arată că o creație artistică este un act spontan, iar artistul este aleatoriu.
Banalul Petka Prohorov nu știe că a devenit artist prin simplul fapt că a aruncat o
piatră în apă. Naturalețea și ignoranța artistului întâmplător sunt contrabalansate de
entuziasmul posterității, care consemnează opera: „Dați-ne mai repede/ carton și
culori/ vom desena creația lui Petka”. Reperul estetic este, evident, Pușkin, o dovadă
în plus că Harms îl prețuia: „Și Prohorov va suna/ ca Pușkin”. Actul de creație devine
o deviză a tinerelor generații și un model de comportament artistic: „Copii, aruncați
pietre în apă!/ Piatra naște un cerc,/ iar cercul naște un gând./ Iar gândul născut din
cerc/ Cheamă din întuneric la lumină zeroul”. Referința la Pușkin din acest text
dovedește o dată în plus că Harms nu se luptă „marele poet”, căruia îi recunoaște
valoarea, ci cu admiratorii lui și cu criticii.
Mai târziu, în anii ‘70 ai secolului al XX-lea, a apărut un ciclu de glume cu
titlul Băieții veseli3, compus de artiștii Natalia Dobrohotova-Maikova și Vladimir
Piatnițki, colaboratori în acea perioadă la revista „Pionierul”. Parodiile, denumite
Anecdote literare, sunt scrise în stilul anecdotelor literare ale lui Harms (și sunt
scrise atât de bine, încât multă vreme au fost atribuite lui Harms!). Băieții veseli este
un text amplu, care constă într-un colaj de 47 de mini-narațiuni, construite sub
1 Daniil Harms, O gheniah, Biblioteka Maksima Moșkova, http://lib.ru/HARMS/xarms_diaries.txt,

20.12.2017.
2 Daniil Harms, O vodianîh nuliah, Biblioteka Maksima Mosșkova, http://lib.ru/HARMS/xarms_
poetry.txt, 18.12.2017.
3 N. Dobrohotova, V. Piatnițki, Vesiolîe rebiata, Biblioteka Maksima Moșkova,
http://lib.ru/ANEKDOTY/charmes.txt, 19.12.2017.
15
forma scheciului, care comentează ironic, în maniera lui Harms, istoria literaturii
ruse din secolul al XIX-lea. Clasicii ruși apar ca o companie prietenoasă, o familie
veselă, dar și alienată, scriu împreună și amestecă date reale, cu deosebire
întâmplări triviale, și elemente de ficțiune. Ca și la Harms, este exploatat comicul
facil, de situație, bufoneria, intriga amuzantă și replica spirituală. Personajul central
este, evident, Pușkin, care interacționează cu diverse personalități literare
(Lermontov, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Herzen, Cernîșevski, Tiutcev,
Nekrasov). Umorul se bazează pe un joc cultural: sunt modificate sau vulgarizate
detalii biografice consacrate, sunt contestate subtil modele culturale și motive
literare recurente din operele clasicilor ruși menționați. Fiecărui scriitor i se face un
portret literar grotesc, care pornește cel mai adesea de la un element real specific,
fie fizic, fie temperamental. Pușkin este descris ca mic de statură, cu favoriți groși și
cu ghiul pe degetul arătător. Este etichetat de Lermontov ca „imaginea revoluției
ruse”1, se duelează, merge des în vizită la poetul P.A. Viazemski (prietenul și
corespondentul său constant), unde stă pe pervaz și bea ceai, asistă la travestirea lui
Gogol în Pușkin, îi scrie lui Rabindranath Tagore 2, este fugărit și agresat de Tolstoi
pe stradă, flirtează cu damele. Toți scriitorii se compară cu Pușkin, încearcă să scrie
versuri și îi roagă pe cei din jur să le evalueze, se supără dacă versurile nu sunt bune
și reacționează violent. Tot ei se înclină pe stradă în fața lui Pușkin, care constată
într-o miniatură: „Sunt un geniu, bine. Gogol este, de asemenea, un geniu. Dar și
Tolstoi e un geniu, și Dostoievski, fie-i tărâna ușoară, e un geniu. Când se va termina
cu astea?”. Este aceeași idee, de a contesta omogenitatea tradiţiei literare, de a
respinge exclusivismul estetic şi poziția limitativă a canonului.
La polul opus consolidării mitului lui Pușkin se află procesul de
demitologizare, ale cărui semne se văd de la avangarda târzie la postmodernism sau,
mai precis, de la Harms şi A. Siniavski-Terţ până la D. Prigov şi T. Kibirov, A. Bitov şi
S. Dovlatov. De cele mai multe ori, demitologizarea este compensată de exersarea
unor aspecte inedite ale mitului lui Puşkin. Scriitorii ruși contemporani care au
exploatat mitul literar al lui Puşkin fie au pornit de la imaginea clasică a poetului
(imagine consolidată şi validată prin corelarea eforturilor lui Gogol şi Dostoievski),
fie au continuat, după cum spuneam, linia umoristico-grotescă a lui Harms şi
Siniavski. De exemplu, prelucrând mitologemul duelului, Mihail Berg, scriitor din
samizdatul rus de la începutul anilor ’80 şi teoretician al literaturii, în romanul Un
duel nefericit (Nesceastnaia duel', 2003) face ca Puşkin să-l omoare pe Georges
d'Anthès în duel, şi nu invers. Versiunea lui Berg este plină de aluzii interculturale şi
de elemente parodice la adresa societăţii ruse. Poeta contemporană Liubov Klokova,
sub pseudonimul Marta Merenberg, în romanul Oglinzile timpului trecut (Zerkala
proședșego vremeni, 2005) imaginează şi ea o variantă a morţii lui Puşkin. Accentul
se pune pe maşinăria socială crudă a Petersburgului, care înseamnă comploturi de
cea mai joasă speţă. Locul central în naraţiune îl ocupă d'Anthès, iar Puşkin are un
1 Titlul unui articol celebru al lui Lenin, scris în 1908, despre Lev Tolstoi.
2 Un anacronism, deoarece Pușkin a murit în 1837, iar Tagore s-a născut în 1861.
16
loc secundar. Această alternativă contemporană la moartea lui Puşkin este populată
cu numeroase scene de homosexualitate.
Monografia cercetătoarei M.V. Zaghidullina, Mitul lui Pușkin la sfârșitul
secolului al XX-lea, conţine analiza multor situaţii, documente, resurse, legate de
aniversarea a 200 de ani de la nașterea poetului (mai-iunie 1999). Cercetătoarea
avertizează încă din introducere că acest jubileu a eliminat ghilimelele din sintagma
„mitul lui Puşkin” şi a transformat metafora într-un termen încetăţenit1. Un
argument în plus pentru a înțelege că mitul lui Puşkin, asimilat de societatea
contemporană, reprezintă un continuum în ansamblul literaturii ruse.
Bibliografie
Belinski, V.G., Сочинения Александра Пушкина (статья первая), în Собрание сочинений

в трех томах (red. F.M. Golovencenko), vol. III: Статьи и рецензии 1843-1848, Moscova, OGIZ-GIHL,
1948, http://az.lib.ru/b/belinskij_w_g/text_0120.shtml
Bubnov, A.S., Гигант русской культуры, „Vestnik Akademii nauk SSSR”, 2-3/ 1937, p. 8,
http://lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=L63KLyGhSYU%3D&tabid=10396
Diakonov, I.M, Архаические мифы Востока и Запада, Moscova, LIBROKOM, 2009
Drujnikov, I., Дуэль с пушкинистами, Мoscova, Academia, 2002
Flаkеr, А., О рассказах Даниила Хармса, „Cеskoslovеnskа rusistikа”, XIV, 2/ 1969, рр. 78-88
Harms, Daniil, Mi se spune capucin. Proză, scenete, fragmente, traducere, prefață şi note de
Emil Iordache, Polirom, Iași, 2002
Șemetova, T.G., Биографический миф о Пушкине в русской литературе советского и
постсоветского периодов, teză de doctorat, Moscova, Moskovskii gosudarstvennîi universitet, 2011,
http://www.dissercat.com/content/biograficheskii-mif-o-pushkine-v-russkoi-literature-sovetskogo-i-
postsovetskogo-periodov
Virolainen, M.N., Культурный герой нового времени, în Легенды и мифы о Пушкине, Sankt-
Petersburg, Akademicheskij proekt, 1994, pp. 321-341.
Zaghidullina, M.V., Пушкинский миф в конце XX века, Celiabinsk, Celiabinskii gosudarstvennîi
universitet 2001
Энциклопедический словарь культуры XX века: Ключевые понятия и тексты, Moscova,
Agraf, 2003, pp. 269-273, http://yanko.lib.ru/books/betweenall/rudnev-new-slovar.htm
*** Harms, Daniil, Biblioteka Maksima Moșkova, http://lib.ru/HARMS/
1 Zaghidullina, op.cit., p. 3.
17
MODALITĂȚI DE REDARE A MUTAȚIILOR ARHETIPULUI SOCIAL RUS
ÎN PROZA LUI VIKTOR EROFEEV
Florentina MARIN
Russian critics have different opinions about Viktor Erofeev’s prose, probably one of the most
controversial writers of the twentieth century. His ironical tone and the shockingly violent scenes have
generated numberless opinions, most of which negative.
In the following article we accomplished a study on the main techniques used by the writer to describe
the metamorphoses of the Russian social archetypes. In order to illustrate the new Russians, Viktor
Erofeev uses Freudian precepts, especially in analysing the human subconscious mind, where all the
negative and even sadist tendencies lie.
Clearly breaking with the traditional and Soviet literature, to which the author declares war,
Vik.Erofeev discusses the negative traits of the Russian character deeply embedded in the
contradictions which determine the Russian spirit. Throughout the centuries, according to the author,
these negative tendencies and contradictions have increased, culminating with a monstrous type,
whose atrocities are stressed out by the Communist experiment.
Keywords: postmodernism, subconscious mind, Viktor Erofeev, social archetypes, violence,

deconstruction
Tema centrală a scrierilor lui Viktor Erofeev o reprezintă descrierea ființei

umane sub forma unei ființe instinctuale, mânate de dorințele propriului
subconștient. Proza scrisă în perioada anilor ’80-’90 îl consacră pe Viktor Erofeev în
rândul postmoderniștilor, prin tonul nihilist și incisiv cu care autorul abordează
diverse problematici sociale.
De la bun început trebuie spus că obiectivul scrierilor erofeeviene este a de
deconstrui nobilul homo sapiens, reducându-l la nivelul impulsurilor inconștiente, ca
revoltă a scriitorului la adresa credințelor umaniste și sovietice în latura spirituală a
omului, în capacitatea acestuia de perfecționare. Această atitudine vizavi de om este
specifică postmoderniștilor și perfect legitimă, dacă luăm în calcul atrocitățile
secolului al XX-lea. Odată cu războaiele mondiale și cu revoluțiile sociale, credința în
ființa umană se prăbușește, conflictele militare scoțând la iveală tot ce este mai
tenebros din ființa umană.
Vădit influențat de concepțiile marchizului de Sade despre natura răului, Vik.
Erofeev redă în multe scrieri scene pline de cruzime. Astfel, în proza scurtă a anilor
’80, scriitorul creează un univers caracterizat de sadism, în centrul căruia se află
eroul sadic în diverse ipostaze: călăul, temnicerul, necrofilul. Pe baza modelului
călău-victimă, Viktor Erofeev scrie povestirile Fata și moartea (1987), Trei întâlniri
(1988), Viața cu un idiot (1980, publicată în 1991). Este interesant de urmărit faptul
că scriitorul estompează granițele dintre bine și rău, călăul transformându-se ușor în
victimă și invers, ceea ce conduce la situația în care suferințele victimei nu mai au
ecou în percepția cititorului. Interesul sporit pentru eroul sadic este justificat de
autor prin faptul că acest tip de personaj reprezintă cel mai bine tipul uman specific
secolului al XX-lea1.
Prin scenele macabre ce descriu caracteristica distructivă a ființei umane,
precum violul, crima, tortura, suicidul, scriitorul dovedește o profundă orientare
psihanalitică, care se apropie de abordarea freudiană. Conform concepțiilor
freudiene, inconștientul sau id-ul reprezintă spațiul depozitar al tuturor dorințelor
nerealizate și suprimate din cauza conflictelor produse între supra-eu – eul dator să
respecte normele sociale – și nevoile instinctuale ale ființei umane. Aceste conflicte
se reflectă, la început, prin coșmaruri, iar ulterior, iau forma unor afecțiuni
psihosomatice. La eroii erofeevieni, conflictul este redat în momentul când individul
este cuprins de o pasiune puternică care pune în mișcare mijloacele
subconștientului și intră în opoziție cu regulile sociale, cu logica și rațiunea. Un
asemenea moment este redat de scriitor în povestirea Fata și moartea, când eroul
încearcă în zadar să-și înfrângă impulsurile inconștiente. „Eu înțelegeam că intru
într-o zonă interzisă, în zona unor vârtejuri neomenești, că degenerez, că aceasta
este periculos pentru viață. Însă, să-mi stăpânesc această pasiune, n-am fost în
stare”2.
Trimiterile insistente la necrofilie evocă starea unei societăți caracterizate
de o dezvoltare nefirească a individului în familie. Sistemul totalitar cu abuzurile,
controlul absolut și interdicțiile specifice, inclusiv tabuul moral vizavi de plăceri,
reprezintă locul propice apariției indivizilor cu un psihic alienat. În opinia lui Mark
Lipovețki, Viktor Erofeev a dat naștere unei „culturologii artistice” aparte a realității
și istoriei Rusiei. Criticul observă că, pentru a reda feluritele nuanțe ale poporului
rus, Erofeev recurge la disonanțe, la logica absurdului, toate acestea dovedind
caracterul profund patologic al vieții istorice rusești3.
Pentru eroul erofeevian, agresiunea reprezintă o formă a puterii asupra
Celuilalt. Acesta nu permite valorile altei persoane și se realizează ca tiran pentru a-
și satisface propriile porniri monstruoase4. De-a lungul timpului, s-au realizat
numeroase studii asupra sadismului. Într-un asemenea studiu, observăm că pentru
eroul sadic, oamenii capătă valoarea de simple obiecte pe care acesta le supune
torturii și distrugerii în vederea împlinirii personale. Eroul sadic se vede izolat, iar
cruzimea pe care o exercită reprezintă pentru el unica eliberare posibilă din
singurătate. Exercitând acte de violență față de semenii săi, eroul sadic găsește un
limbaj comun prin care poate comunica cu restul lumii. După încheierea actului de
violență, eroul tace, cufundându-se din nou în singurătate. Astfel, în opinia criticului
1 I.S. Skoropanova, Русская постмодернистская литература; учебное пособие для студентов

филологических факультетов вузов, Moscova, Nauka, 2004, p.246.
2 Apud V. Șoptereanu, Modernism. Avangardă. Postmodernism, București, Ed. Semne, 2012, p.344.
3 Apud Skoropanova, op.cit, p.239.
4 Idem, p.246.
20
francez Maurice Blanshot, violența reprezintă modul de comunicare cu mediul

înconjurător; el comunică cu lumea și cu viața, distrugând-o1.
La personajul erofeevian, sadismul se manifestă atât prin viol, cât și prin
caracterul despotic. Totuși, acest personaj despotic este mult mai viclean la
scriitorul rus decât la marchizul de Sade, deoarece acesta recurge la ipocrizie,
atacând de pe poziția eroului pozitiv și a prietenului.
De asemenea, în povestirile menționate mai devreme, scriitorul aduce în
prim-plan anumite arhetipuri rusești atemporale, precum: călăul, victima, omul din
popor, liberalul rus, omul de stat, reprezentantul opoziției etc. Scriitorul dovedește
că aceste tipare umane sunt imuabile, rămânând neschimbate de-a lungul secolelor,
din moment ce se regăsesc și în societatea rusă actuală. În afara tematicii utilizate de
scriitor, acesta întrebuințează și un lexic specific secolului al XIX-lea combinat cu
termeni tehnici din secolul al XX-lea, pentru a reda caracterul atemporal al acestor
arhetipuri, cum este cazul povestirii Papagalul.
Toate aceste arhetipuri sociale rusești își au originea în anumite
caracteristici specifice sufletului rus. Despre ambivalența acestuia s-au scris
nenumărate studii și nu putem uita afirmația lui I. Bunin: „rusul este ca lemnul din
care se fac și bâte, și icoane”2.
Frământările interioare care determină manifestarea violentă a personajelor
erofeeviene pot fi justificate și cu ajutorul celor trei coordonate ale sufletului rus:
spiritualitate – deșertăciune – predestinare. Incontestabilul spirit fatalist, care ia
naștere din convergența acestor coordonate, intră în opoziție cu pasivitatea, lenea,
violența, agresivitatea, superficialitatea, autosuficiența, pe care numeroși călători le-
au observat la poporul rus.
Având în vedere aceste considerente, putem afirma că Viktor Erofeev
realizează o analiză lucidă, lipsită de idealizări, a transformării sufletului rus de-a
lungul secolelor. Mai mult decât atât, scenele sadice descrise de autor stau drept
mărturie unei exacerbări a contradicțiilor sufletului rus.
Deși în critica literară se remarcă tendința de a-l încadra pe Viktor Erofeev în
rândul reprezentanților soț-art, considerăm că o asemenea caracterizare nu îl
îndreptățește pe scriitor. Prin temele abordate, tonul incisiv și pesimist, ca de altfel
și interesul pentru zona subconștientului, Viktor Erofeev se distanțează clar de soț-
artiști, fiind mai curând un reprezentant al ramificației absurdiste a
postmodernismului. Prin constituția postmodernistă puternică și prin tonul său
vehement, acesta se remarcă în rândul scriitorilor primului val postmodern, ceea ce
îl determină pe un critic rus să afirme în anul 1995 faptul că Viktor Erofeev este „un
tipic reprezentant, cu totul neordinar, a ceea ce se numește postmodernism” 3.
Desigur, la aceasta a contribuit pregătirea sa temeinică în domeniul literar, unde
Erofeev a pătruns inițial ca eseist și critic – a realizat eseuri atât asupra scriitorilor
ruși (Gogol, Dostoievski, Șestov, Leontiev), cât și asupra literaturii universale
1 Ibidem.
2 Apud, Mihaela Moraru, Universul artei ruse, Ed. Meteor Press, București, 2004, p.15.
3 Șoptereanu, op.cit., p.339.
21
(Proust, Sartre, Camus, marchizul de Sade) –, iar, mai târziu, ca prozator. Cercetarea
întreprinsă l-a ajutat să-și creeze o manieră cu totul originală de scriere și o filozofie
etico-existențială proprie.
O dovadă clară a apartenenței la filonul postmodernist o reprezintă
intertextualitatea prezentă pe parcursul întregii opere, precum în titlul scurtelor
sale povestiri. Astfel, se poate observa cu ușurință suprapunerea titlului povestirii
Fata și moartea cu nuvela scrisă de M. Gorki, titlul povestirii Trei întâlniri cu
denumirea poemului filosofic al lui V. Soloviov sau titlul romanului Frumoasa
rusoaică, cu denumirea unui binecunoscut cântec rusesc. Intertextualitatea are un
scop precis în situațiile menționate mai sus, deoarece trezește sentimente de
nesiguranță și neîncredere, stârnite de neconcordanța dintre titluri, care amintesc
de opere artistice cu teme armonioase și eroi pozitivi, și conținutul tenebros al
povestirilor erofeeviene. Astfel, scriitorul întreprinde încă un demers
postmodernist, și anume deconstruirea imaginilor specifice literaturii clasice și
sovietice. Neadecvarea dintre aparență și esență, scenele macabre și sadice șochează
cititorul, motiv pentru care Viktor Erofeev a fost pus alături de V. Sorokin în fruntea
„plutonului de execuție” a „spiritualității rusești”1.
Atitudinea sa nihilistă reprezintă o constantă a crizei umanismului, despre
care vorbește scriitorul în eseul Prăbușirea umanismului nr.2 (1996). Acesta afirmă
că răul este adânc înfiripat în om, „chiar la fund, de unde se uită la noi, cu tandrețe,
marchizul de Sade, care revine la modă” 2. Scriitorul își asumă răspunderea de a reda
adevărata natură umană, dincolo de orice îmbunătățire și idealizare, într-un mod cât
mai realist. De aceea, criticul rus Evgheni Dobrenko considera proza lui Viktor
Erofeev o provocare estetică, atât timp cât scriitorul submină psihologia lui homo
sovieticus prin răsturnarea normelor etice și prin șocarea cititorului.
Pe de altă parte, demersul său de demontare a constantelor culturale
anterioare poate fi interpretat ca un atac la adresa literaturii clasice, care, prin
înaintarea imaginii eroului pozitiv și prin „filosofia speranței”, a pregătit terenul
propice „filosofiei precomuniste”. Viktor Erofeev respinge tradiția literară și filosofia
umanistă a iubirii de oameni, apelând în creația sa la scenele macabre discutate mai
sus. Totodată, trebuie consemnată afirmația autorului conform căreia, opunând
eroului pozitiv, specific literaturi sovietice, personaje sadice, criminali, nebuni sau
prostituate, acesta intenționează să deconstruiască atitudinea pozitivistă despre om,
în general3.
Continuând drumul deconstrucției, scriitorul demontează și imaginea femeii
în romanul Frumoasa rusoaică (1990). Acțiunea romanului o are ca protagonistă pe
Irina Tarakanova, o tânără frumoasă, prostituată de lux, sosită la Moscova pentru un
trai mai bun. Narațiunea este realizată din perspectiva tinerei, iar textul este
presărat cu cuvinte și expresii licențioase, argotisme, limbaj stradal pentru a evoca
1 Idem, p.338.
2 V. Erofeev, Крушение гуманизма №2,
https://yeltsin.ru/uploads/upload/newspaper/1991/mn12_22_91/index.html (28.10.2017).
3 Skoropanova, op.cit., p.244.
22
lumea din care provine aceasta. Apelând la imaginea femeii decăzute, Viktor Erofeev
reușește desacralizarea femeii ruse, a cărei imagine fusese imortalizată în literatura
rusă clasică. Scriitorul redă o lume lipsită de coordonate spirituale, unde nu mai
există nimic bun sau sfânt. Abuzată de propriul tată, Irina caută, în stil freudian,
bărbatul perfect în multiplele relații pe care le are cu diverși indivizi. Prin deciziile și
acțiunile sale, Irina dă dovadă de multă inconsistență. Pe de o parte, visează la
bărbatul perfect, însă cedează primului venit, alege să pozeze într-o revistă
pornografică, deși dă dovadă de pudoare. Uneori, eroina nutrește dorința de
împlinire spirituală: „Toți bărbații însurați, care mă luau drept o proastă, nu se
interesau de nevoile sufletului meu” 1. Nu după mult timp însă aceasta revine la
adevărata ei natură și la preocupările sale cu puternice accente pragmatice.
Această atitudine contradictorie o încadrează în rândul protagoniștilor
postmoderni, a căror personalitate este determinată de inconsistență,
fragmentarism și scindare, trăsături ce trădează o personalitate schizoidă. Utilizată
în acest scop, schizofrenia joacă un rol important în textul postmodernist. Prin
ambivalența personajului schizofrenic, prin starea de dedublare a personalității
acestuia, scriitorii ruși descriu o anumită stare socială, caracteristică cetățeanului
rus de la începutul perioadei post-sovietice.
Redând aceste contradicții în personalitatea eroinei, Viktor Erofeev se
dovedește a fi un adevărat partizan al antifeminismului, mișcare care observa în
imaginea femeii o ființă stihinică, înzestrată cu un caracter instinctual. Caracterul
fragmentar al psihicului eroinei se reflectă asupra textului romanului, care prezintă
acțiunile și gândurile protagonistei în calitate de narator, întrepătrunse cu cele ale
scriitorului. Aceste întrepătrunderi și ruperi ale firului narativ sunt intenționat
folosite de autor pentru a chestiona veridicitatea psihologică a eroinei. Redăm mai
jos un fragment din roman care reflectă caracterul fragmentar al gândirii eroinei:
Iată flacoanele de parfum, dopurile fațetate, stau în șir, Diorissimo, sunt înghesuite,
văzuța de sidef cu nu-mă-uita uscate, vată multicoloră, pieptănași de baga, cartușurile
aurii ale rujurilor. N-am măturat cioburile de atunci, lasă-le acolo, pe oglinda de toaletă
scria cu degetul IRA, am pornit patefonul meu șuierător, m-am încruntat și scriu mai
departe, mâzgăleala se reflectă în oglindă: iată flacoanele de parfum, dopurile fațetate,
stau în șir, Diorissimo…
Iată pântecele. În curând totul va fi ireparabil. Eu strig la el cum de îndrăznește să
intre: iată pântecele meu, iată-l! Cutia poștală e plină de ziare, sunt ale bunicului2.
Irina trăiește lipsită de orice tabu, după legile naturale, ceea ce îi conferă
statutul de „mașină de dorințe”, idee lansată de G. Deleuze și F. Guattari, deoarece
consideră că menirea ei pe pământ este aceea de a iubi, evident, trupește. „Eu vreau
să iubesc și să fiu iubită”; „Aș vrea să-i copleșesc pe toți cu bunăvoința, generozitatea
și bunătatea mea”3.
1 Viktor Erofeev, Frumoasa rusoaică, traducere de Antoaneta Olteanu, Paralela 45, Pitești, 2006, p. 44.
2 Idem, p.74.
23
Din aceste afirmații ale protagonistei se conturează idealul spre care aspiră
aceasta, imaginea ei de salvatoare. Pornind de la această credință utopică, Viktor
Erofeev este primul scriitor rus care a demontat mitul transformării în bine a lumii,
idee concentrată în aforismul „Frumusețea va salva lumea”. Într-unul din capitolele
romanului, eroina își asumă responsabilitatea de a salva Rusia prin propria-i jertfă și
preluare a păcatelor celorlalți asupra sa, asemenea Joannei D’Arc. Irina, o femeie
pătimașă și decăzută, crede că prin căderea sa îi va salva pe toți. De altminteri,
scriitorul personifică în imaginea eroinei întreaga Rusie, revenind la o credință mai
veche a rușilor, mesianismul religios. Această credință, formată pe fundalul unei
perioade frământate de conflicte și a mai multor profeții, a dat naștere unei atitudini
fanatice, deosebit de periculoase pentru evenimentele ce au urmat în secolul al XX-
lea.
Astfel, scriitorul chestionează ideea că Rusia, prin exemplul său social și
spiritual, ar putea salva cu adevărat lumea, cunoscute fiind conflictele sociale și
experimentul comunist. Totodată, dovada că Irina nu ar putea salva lumea se
regăsește în scenele pătrunse de elemente sadice, precum violurile, în urma cărora
eroina încearcă sentimente confuze de durere și de încântare, episoadele de
necrofilie cu logodnicul ei mort, violența fizică și verbală. Realizând că îi este
imposibil să salveze Rusia, Irina intenționează să se răzbune pe societate, aducând
pe lume un copil monstruos: „O să vă nasc un asemenea monstru care mă va
răzbuna, ca Hitler sau ca altcineva, ei tot din ăștia erau, știu eu, numai că femeile
tăceau ca să nu le dea foc, mi-am dat seama!”1
În cele din urmă, eroina decide să se sinucidă, deoarece nu mai are pe cine să
iubească. Din conflictele cu ceilalți rezultă ruptura dintre Irina și colectivitate,
înstrăinarea. Pe mama sa o consideră drept „cățea”, tatăl a violat-o, prietenii au
trădat-o, iar logodnicul a mințit-o când i-a promis că va divorța pentru a se însura cu
ea. Suicidul Irinei a fost interpretat diferit de critici. Pornind de la postulatele
marchizului de Sade, suicidul ar reprezenta rezultatul firesc al atracției dintre
dragoste și moarte. „Cel mai adecvat mijloc de a cunoaște moartea este de a deveni
adeptul libertinajului”2. Alți critici consideră că Vik. Erofeev a optat pentru acest
final al romanului, bazându-se pe o afirmație a scriitorului:
Înfrângerea este principala temă a literaturii. Literatura nu scrie niciodată despre

victorii, despre victorii scrie numai literatura proastă. Literatura bună scrie despre
înfrângeri, despre o înfrângere în iubire, despre una politică, militară, despre cădere.
Despre tot ce șochează, stresează și face să te gândești3.
Scriitorul întreprinde o deconstrucție a stereotipurilor rusești și în romanul

Enciclopedia sufletului rus. Ideea pregnantă care reiese din roman este
imposibilitatea de a construi un stat democratic în Rusia. Scriitorul acuză caracterul
contradictoriu al rusului pentru imposibilitatea implementării unei democrații
1 Erofeev, Frumoasa rusoaică, p.88.

3 Erofeev, Frumoasa rusoaică, p.369.
24
autentice. În roman se regăsesc diverse observații referitoare la specificul rușilor,

precum: „rusul e făcut din nimic, dar cuprinde în sine totul”, „rusul consideră că
nimic nu-i aparține, rusul consideră că toată lumea e a lui” 1.
Atitudinea pesimistă vizavi de ruși și de viitorul acestui stat este o
coordonată specifică curentului postmodern. Postmoderniștii consideră epuizate
valorile trecutului, iar pentru viitor nu-și mai rezervă nicio speranță. Autorul adoptă
această atitudine și în eseurile și studiile sale critice, unde afirmă: „În condițiile de
astăzi, Rusia pare pierdută, dezavantajată în raport cu restul lumii (…), Rusia este
făcută pentru molitve, tristețe și nenorociri. Rusia este un soi de țară care provoacă
oamenilor suferințe”2.
Viziunea antiutopică are ca scop demontarea miturilor pe care se clădesc
societățile „perfecte”, adică acele societăți ale căror artizani se străduiesc să
introducă în conștiința cetățenilor ideea de societate fericită, de apartenență și
siguranță socială, care contrastează puternic cu realitatea socială și cu abuzurile
comise de autorități. Viktor Erofeev creează hiperrealități caracterizate de haos,
violență și absurd pentru a surprinde pericolul pe care îl ascunde utopismul,
indiferent de domeniul în care se manifestă acesta. Scriitorul dovedește, prin
exemplul personajelor sale, precum Irina Tarakanova, faptul că indiferent cât de
frumoase și de utopice ar fi intențiile care îi ghidează, acestea nu pot fi puse cu
adevărat în practică fără a nu se devaloriza și fără a nu genera catastrofe sociale.
În urma publicării romanului Enciclopedia sufletului rus, Viktor Erofeev a fost
acuzat de rusofobie, însă acesta s-a apărat, invocând faptul că a scris un roman, „iar
textul acestuia nu poate fi tratat drept declarația sau poziția sa” 3. Pornind de la
preceptele freudismului și de la problematica subconștientului, scriitorul schițează
noul tip social rus. Caracter nemilos, cu puternice accente sadice, acesta reprezintă
produsul final al unui regim opresiv. Prin intermediul deconstrucției vechilor
credințe închistate în psihicul rusului, Erofeev surprinde unele elemente specifice
sufletului rus, acumulate și păstrate în continuare, precum ambivalența și setea de
dreptate și libertate, însă demonstrează și modul în care acestea s-au accentuat pe
fondul pornirilor despotice, specifice ființei umane. Astfel ia naștere noul cetățean
rus în proza erofeeviană, o ființă decăzută și monstruoasă, căreia scriitorul nu-i mai
rezervă nicio speranță la reabilitare.
Bibliografie
Erofeev, Viktor, Frumoasa rusoaică, traducere de Antoaneta Olteanu, Paralela 45, Pitești, 2006
Erofeev, Viktor, Крушение гуманизма №2, https://yeltsin.ru/uploads/upload/newspaper/
1991/mn12_22_91/index.html
1 Antoaneta Olteanu, Proza rusă contemporană, București, Ed. Paideia, 2008, p.381.
2 Idem.
3 Lenta.ru, Писателя Виктора Ерофеева обвинили в русофобии,
https://lenta.ru/news/2009/03/05/erofeev/ (28.10.2017)
25
Lenta.ru, Писателя Виктора Ерофеева обвинили в русофобии,

https://lenta.ru/news/2009/03/05/erofeev/
Moraru, Mihaela, Universul artei ruse, Ed. Meteor Press, București, 2004
Olteanu, Antoaneta, Proza rusă contemporană, Ed. Paideia, București, 2008
Skoropanova, I.S., Русская постмодернистская литература; учебное пособие для
студентов филологических факультетов вузов, Nauka, Moscova, 2004
Șoptereanu, Virgil, Modernism. Avangardă. Postmodernism, Ed. Semne, București, 2012
26
IRONIE POSTMODERNĂ ÎN ROMANUL MĂRIREA ȘI DECĂDEREA BOLII
PARKINSON DE SVETISLAV BASARA
Octavia NEDELCU
Le roman Grandeur et Décadence de la maladie de Parkinson est un roman allégorique avec une
structure polyphonique qui possède toutes les qualités de talent, de savoir-faire et de maturité de la
composition de Svetislav Basara : fragmentation, un style essayiste brillant, l'ingéniosité incroyable de
lìmagination et non moins un admirable sens de l'humour noir, de l'absurde et du grotesque. Si nous
devons trouver parmi les écrivains Serbes postmodernistes làuteur qui a réussi à demollir le plus le
plan de la linéarité du discours, à Svetislav Basara reviendrait une place d'honneur car sa prose
ballance entre le biographisme et le documentarisme de Danilo Kiš dùne part et lònirisme et le
déconstructivisme de Milorad Pavić dàutre part.
Mots-clés : ironie, le postmodernisme serbe, allegorie, Svetislav Basara, maladie, santé.
„De peste două mii de ani scriitorii născocesc mereu alte și alte moduri de a
scrie, în vreme ce noi citim în același mod. Eu am încercat să schimb modul de a
citi”– spunea cândva Milorad Pavić.1
Pentru literatura sârbă, Milorad Pavić (1929-2009) a fost cel mai
reprezentativ scriitor postmodernist, din famila spirituală a lui Borges, Calvino, Eco,
ori Cortazar şi alţi deschizători de drumuri literare, care a reușit să depăşească tot
ceea ce pare a ţine de condiţia zonei naționale, să surprindă esenţele matricei ei
mental-afective într-o serie de construcţii literare insolite, de o profundă
originalitate și să devină încă din timpul vieții, prin traducerile operei sale în zeci de
limbi străine, un scriitor de anvergură universală, greu de egalat și aproape
imposibil de depășit.
Moartea lui Pavić în 2009, la vârsta de 80 de ani, părea că va seca fluxul
creator al generației mai tinere de postmoderniști sârbi care se confruntau pe de o
parte cu un discurs canonic postmodernist deja construit, iar, pe de altă parte, cu
renumele acestui „viețuitor într-ale cuvântului”.
Din fericire, în literatura sârbă, pe cât de înrădăcinată în tradiţie, pe atât de
inovatoare, există astăzi o întreagă pleiada de scriitori care se încadrează în epoca
(post)postmodernistă, respectiv post Pavić și care încearcă să-și contruiască un
drum propriu, un discurs canonic distinct, „născocind mereu alte și alte moduri de a
1 Apud Cuvântul traducătorului în romanul Unicat, Ed. Pandora, București, 2015, p. 5.

scrie”. I-am aminti doar pe câțiva dintre ei, într-o ordine aleatorie: Goran Petrović,
Sava Damjanov, Radoslav Petković, Milisav Savić, David Albahari, Svetislav Basara
ș.a.
Svetislav Basara (n. 1953) este unul dintre acești scriitori la care ne-am oprit
nu numai datorită versiunii românești a romanului Mărirea și decăderea bolii
Parkinson1 apărut recent la editura Cartier din Chișinău, ci și interesului justificat pe
care opera sa bogată2 îl stârnește în rândul criticilor în recenzii, semnale de carte,
eseuri, articole în reviste literare și chiar în studii de anvergură, în volume publicate
ale unor teze de doctorat.3 Desigur că există întotdeauna o doză de risc atunci când
se emit judecăți de valoare asupra operei unor scriitori contemporani, asumat însă
de fiecare cercetător.
În literatura sârbă de multă vreme nu a mai existat un spirit atât de polemic,
parodic și oximoronic precum este Svetislav Basara (poate doar cu excepția lui
Danilo Kiš) și care să fi stârnit atâtea controverse. Romancier, povestitor, eseist,
dramaturg, jurnalist, laureat al multor premii naționale, tradus în câteva limbi
străine, Svetislav Basara este „rebelul” literaturii sârbe contemporane care contestă
totul, pe toată lumea, inclusiv pe sine. În această atitudine de „rebeliune”, de nihilism
și sceptism în care nu acceptă niciun compromis, Basara contestă toate istoriile
literare pentru că autorii acestora și-au îndreptat atenția spre trecut, dă lecții
tuturor justificat ori fără argumente, contestând limbile în care citește și chiar limba
în care scrie. Basara afirmă că romanul ca gen literar este o culegere de inepții și
fapte plăsmuite, că istoria este o simplă acumulare de evenimente inventate și că
însăși viața este absurdă și născocită4. Ulterior se contrazice și afirmă că literatura
este superioară istoriei, pentru că este produsă în atelierul de creație al scriitorului,
și nu este obligată să fie logică și riguroasă. Cu afirmațiile sale apodictice autorul
provoacă și șochează cititorii, atrăgând atenția asupra sa. Descărnarea limbii de
toate semnificațiile inutile până la nihilism, parodierea limbajului care duce la
propriul neant sunt câteva din caracteristicile poeticii lui Basara. Percepția că totul a
fost spus în limbajul mitului, că în istorie totul este relativ și că nu există învingători
și învinși, ci doar perdanți stârnește interesul cititorilor. Basara consideră că o
literatură valoroasă este cea care cercetează imposibilul, limitele existențiale și nu
cea a cărei autori cred că pot descrie ori creiona binele și răul, acestea pot fi doar
săvârșite.
Dat fiind faptul că Basara este prezent de peste trei decenii pe scena
literaturii sârbe, cu o operă impresionantă, am putea identifica anumite constante
ale discursului său narativ, specifice postmodernismului în general: sindromul
ironico-parodic al stilului, ritmicitatea și dinamismul frazei, inserții de fantastic,
1 Svetislav Basara, Mărirea și decăderea bolii Parkinson/ Uspon i pad Parkinsonove bolesti, traducere de
Octavia Nedelcu, Ed. Cartier, Chișinău, 2017, declarat ca cel bun roman al anului de către prestigoasa
revistă „NIN” în anul 2007.
2 Avem în vedere 13 romane, 5 volume de proză scurtă, 6 volume de eseuri și 3 piese de teatru.
3 Ne referim în speță la teza de doctorat publicată a Majei Rogač, Istorija, pseudologija, fama. Studija o
prozi Svetislava Basare, Belgrad, Službeni glasnik, 2010.

4 Apud Miroljub Joković, Ontološki pejzaž postmodernog romana, Ed. Prosveta, Belgrad, pp.383-385.
28
reducția subiectului, deconstruirea intrigii, fragmetarismul, hibridizarea, dar și

toposuri ale literaturii postmodernismului sârbesc: subiect regresiv, subminarea
autorității auctoriale, juxtapunerea diferitelor tipuri de discurs, negarea autorității
unor sisteme de gândire tradiționale, subminarea ierarhiei valorilor existente ale
literaturii sârbe ș.a.
Dintre strategiile narative pe care le aplică, semnul său distinctiv este însă
nota de subsol redactată parodic și care ilustrează raportul autorului față de idealul
obiectivității științifice și față de veridicitatea datelor istorice. Toate aceste
„explicații suplimentare” sub forma notelor de subsol sunt în mod evident de prisos
sau vizibil inoportune. Un alt procedeu frecvent experimentat de Basara este
raportarea la unele documente pseudoistorice de tipul fake news. În proza lui Basara
este realizată o polemică cu tradiția literară a misticismului precum și cu cea a
modelului erudiției omului vest european. Autorul citează adesea texte din diverse
tradiții mistice – creștine, ebraice, musulmane, budiste –, asociindu-le cu
personalitățile acelor contexte istorice într-un cadru literar fără a fi însă comice ori
grotești. Procedee similare și caracteristice în proza sa sunt, de asemenea,
menționarea unor sentențe latinești, a unor proverbe, reflecții care sunt însă
amplasate disproporțional în modele culturale diferite, cu o notă tragicomică,
încălcând canoanele sacre ale textelor antice. Acest procedeu de citare atipică și
inadecvată ale unor moșteniri literare specifice reprezintă un mod inedit de
problematizare a istoriei literare.
Primul roman al lui Basara, Kinesko pismo/ Alfabetul chinezesc, a generat o
adevărată revoluție în literatura sârbă în momentul apariției acestuia (1983). Până
la apariția acestui roman personajele erau preocupate îndeobște de mărețele idei de
libertate, iubire, marile pobleme sociale, familiale, existențiale în general. Personajul
lui Basara vorbește despre nimicnicia sa, fiind conștient că este o simplă creație
literară, un produs al limbii literare care nu există în afara acesteia. Naratorul lui
Basara nu crede în existența sa proprie, este speriat de capcanele și labirintul limbii
pe care este obligat s-o folosească în scrierea acestui roman pentru a exista.
Cuvintele, mulțimea de propoziții posibile și imposibile care se contrazic,
destrămarea cuvintelor în silabe, apoi în litere îl conștientizează pe narator că există
temporar doar într-o realitate lingvistică. Deconstrucția textului literar este vizibilă
atunci când se analizează structura narativă a paragrafului. De pildă, un paragraf al
naratorului romanului poate fi constituit doar dintr-un singur cuvânt, o singură
propoziție ori o singură scenă care nu are nicio legătură cu cele anterioare ori
ulterioare, anulând cauzalitatea. Atunci când naratorul spune: „În locuința noastră a
fost perfectul compus: sora mea împreună cu soțul ei mongoloid au dormit într-un
miros urât de sudoare, iar apoi brusc a survenit perfectul simplu: cu toată puterea
lovii cu piciorul în pat și ei se treziră”1 este limpede că toate canoanele discursului
tradițional au fost demolate.
Cel mai cunoscut și premiat roman al său este însă Fama o biciclistima /
Conspirația bicicliștilor (1988), considerat de unii critici drept cel mai bun roman
1 Svetislav Basara, Кinesko pismo, Narodna knjiga Alfa, Belgrad, 1977, p. 59.
29
sârbesc al sfârșitului de veac. Autorul recurge la strategia narativă a oniricului și a

tehnicii păpușii rusești, matrioșka, folosind cele mai diverse tipuri de documente
veridice, citând și atribuind date false unor personaje reale ori imaginare care se află
în același spațiu temporal. Toate personajele sale de natură schizoidă sunt
mistificatori geniali, incluzând autorul însuși ori preluate din istorie, dar maeștri ai
oniricului, capabili să interacționeze între ei indiferent de distanța spațială și
temporală. Deconstrucția narațiunii, a limbajului discursiv este axa principală pe
care își construiește Basara textul.
Pentru romanul Uspon i pad Parkinsonove bolesti/ Mărirea și decăderea bolii
Parkinson, publicat în 2006 de editura Dereta, Belgrad, autorul a fost recompensat
cu prestigiosul premiu literar al revistei „NIN.” În argumentația juriului se
menționează, printre altele, că romanul „se înscrie în seria poeticii autorului de
analiză a raporturilor dintre civilizații, moralitate și maladii care ne bântuie din
perioada inchiziției medievale până la lagărele de concentrare și gulagurile
vremurilor noastre. Folosind documente istorice apocrife, mărturii false, în cheie
ironică și grotescă, romanul reconfirmă locul meritoriu ocupat de autor în literatura
sârbă”.1
Romanul Mărirea și decăderea bolii Parkinson este o metaficțiune
istoriografică, o utopie ficțională, o proză bazată pe un procedeu narativ postmodern
deja clasic, de ficțiune factică. Demian Lavrentievici Parkinson nu este medicul care
a descoperit cumplita boală ce-i poartă numele2, ci doar personajul central al
romanului, marcat de faptul că în ultimii 300 de ani toată lumea este obsedată de
sănătate. Până în clipa morții, în 1947, în lagărul de la Kolîma, sub un nume fals,
Nikolai Nikolaievici Kuznețov, acesta încearcă din răsputeri să schimbe mentalitatea
celor din jur, să studieze aspectele pozitive ale bolii, să recompună fragmentele din
imaginea unei lumii demult scindate într-o luptă continuă între boală și sănătate cu
roluri inversate. Această inversiune carnavalescă, conform căreia „boala este cea mai
creativă parte a vieții, ba chiar calea spre însănătoșire”, că istoria este o boală care ni
se înfățișează sub masca sănătății și că omul este în esenţa sa „o maladie incurabilă”,
face din acest roman unul istoric, pe alocuri, de cele mai multe ori însă ficțional, linia
de demarcație dintre genuri, dintre adevăr și minciună, esență și aparență putând fi
trasată doar de un cititor curajos.
În roman apare figura editorului de carte, (structura romanului având forma
unei antologii de texte pseudo-documentare), un spion al serviciilor secrete rusești,
pe nume Kasatkin care are misiunea de a-l spiona pe istoricul Voznesenski, un
cercetător pasionat al vieții lui Demian Lavrentievici Parkinson, precum și al
istoricului bolii misterioase care-i poartă numele – Morbus Parkinsoni. În clipa în
care Voznesenski este el însuși contaminat de „boala sacră”, acesta dispare „într-o
direcție necunoscută”. Kasatkin reușește să pună mâna pe „crestomația” istoricului
1www.
2James Parkinson (1755-1826), medic englez care a publicat un articol științific despre tremorul unei
părți a corpului. După 60 de ani un medic neurochirurg francez Jean Martin Charcot a numit această
maladie după cel care a descris-o.
30
(un amestec cronologic de biografie și bibliografie) în care sunt adunate informații

despre „creatorul acestei boli cumplite”.
Svetislav Basara impune de la bun început o linie simbolică magistrală de
opoziție binară dintre Boală-Sănătate, în sensul că inversează judecățile de valoare
ale acestor două concepte care în istoria civilizației omenirii au statut axiomatic.
Această opoziție vitală dintre Boală și Sănătate nu va fi rezolvată și nici anulată, dar
va traversa multe metamorfoze, îmbrăcând forma mai multor manifestări istorico-
ideologice: spirit-materie, intern-extern, spiritual-trupesc, război-pace, credință-
ateism, creștinism-păgânitate, creaționism-darwinism, geocentrism-heliocentrism,
ev mediu-renaștere, teocentrism-antropocentrism, verticalitate-orizontalitate. În
acest mod este format un cadru referențial de noțiuni și valori în interiorul căruia
ironia recognoscibilă a lui Basara analizează omul și civilizația umană, cu precădere
fenomenele monstruoase parkinsoniste din istoria politică a omenirii. Ludicul ironic,
intenția ironico-deconstructivă precum și umorul negru sunt punctele cheie ale
prozei lui Basara, în sens semantic. Dintr-o semnificație stilistico-retorică, ironia
devine o ideologie literară. Istoria Rusiei și a Europei ultimelor secole este saturată
de ideologii politice care funcționează după același principiu, fie că e vorba de
comunism, fascism, capitalism. La început se naște o idee măreață și nobilă care
entuziasmează și pune în mișcare reforme și contaminează ca o epidemie mulțimile,
dar nu mult timp după materializare aceleași ideologii devin dictaturi care au făcut
mult mai multe victime decât toate bolile la un loc. 1
Sănătatea din punct de vedere medical și fiziologic, „sănătatea profană”,
echivalentul corporalității vs. spiritualității este, din punctul de vedere
parkinsonistic, doar „o formă subtilă a insesibilității” umane, în vreme ce bolile și
războaiele sunt fenomene pozitive în evoluția și selecția omenirii. În contextul
învățăturilor creștine, cei bolnavi sunt mai aproape de Dumnezeu, boala fiind un dar
divin de care nu are parte toată lumea. Renașterea care pune accent pe sănătatea
trupească este catalogată drept retrogradă față de civilizația precreștină.
În mistificarea romanescă a lui Basara multe personalități din istoria artei și
științei ori oameni politici care au marcat istoria omenirii devin personaje literare.
Voznesenski descoperă arborele genealogic al lui Parkinson care cuprinde marii
bolnavi ai omenirii, strămoșul acestora fiind însuși Sfântul și dreptul Iov, iar seria
marilor parkinsoniști continuă cu prorocii creștini, împăratul David, faraonul
Ramses, Nero, Platon, Socrate, Carol cel Mare, Sf. Augustin, Sf. Tereza, Napoleon… și
lista continuă. Apogeul bolii Parkinson este atentatul de la Sarajevo din 1914,
pregătit în mare taină la Berna. La sfârșitul crestomației se află mărturia unui
oarecare Avksenti Platonovici Mekdonald care susține că Parkinson, zis și Asiz, a fost
cel mai apropiat colaborator al lui Mustafa Kemal Atatürk în realizarea reformei
limbii, a alfabetului și societății turce. În final aflăm „că omul este o maladie
incurabilă”, și că „în esenţă, există o singură boală – boala vieţii – pe care, din raţiuni
de ordin practic, am numit-o boala Parkinson”.
1Expresia „ciuma roșie” a fost lansată de ideologul și liderul nazist Joseph Goebbels, care folosea rote
Pest ca descriere pentru formațiunile de stânga, în speță comuniste.
31
Personajele cheie ale romanului în sens ideatic sunt Dostoievski, în roman un

Faust al literaturii ruse, și Jakob Böhme, cunoscut reprezentant al filosofiei mistice
germane, în roman un cizmar filosof care susține că sănătatea e posibilă doar cu
prețul bolii. La Dostoievski boala Parkinson se manifestă sub forma viciului pentru
jocurile de noroc. Unul dintre personaje, îngrozit că în viziunile sale vede prăbușirea
Rusiei, consideră că doar o revoluție în literatură poate împiedica revoluția în stat.”.
Şi fiindcă „Rusia beneficiază de o mulţime de scriitori talentaţi”, aceştia trebuie
reuniţi „sub conducerea Ilustrului Romancier (e vorba de Dostoievski)”, iar pacea
poate fi asigurată doar dacă acesta va crea o capodoperă , un roman în care să încapă
întreaga Rusie și-n care să fie personaje toți morții și toți vii acesteia.
Caracterul metaficțional al romanului este conferit, pe de o parte, de
procedeul găsirii unui manuscris, deși este ușor particularizat, pe de altă parte prin
ficționalizarea personajelor care prin pseudoveridicitatea își justifică existența într-
o realitate paraliterară, textul se pliază pe realitate absorbind ca po gaură neagră
elemente din viața reală a cititorului.
Romanul alegoric Mărirea și decăderea bolii Parkinson cu o structură polifonică
posedă toate calitățile talentului, măiestriei artistice și maturității lui Svetislav Basara:
fragmentarea compoziției, un stil briliant, eseistic, o ingeniozitate incredibilă a
imaginației și nu în ultimul rând un simț admirabil al umorului negru, al absurdului și al
grotescului. Dacă ar trebui să căutăm în rândul scriitorilor postmoderniști sârbi pe acel
autor care a reușit cel mai mult să demoleze planul linearității discursului, lui Svetislav
Basara i-ar reveni un loc de cinste, el balansând între biografismul și documentarismului
lui Kiš și onirismul și deconstructivismul lui Pavić.
Bibliografie
Baudrillard, Jean, Simulacre și simulare, traducere de Sebastian Big, Ed. Ideea Design & Prinț,
Cluj, 2008
Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch,
postmodernism, traducere de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, Ed. Univers, București, 1995
Corbu, Daniel, Postmodernismul pe înțelesul tuturor, ediția a II-a, Ed. Princeps Edit, Iași, 2004
Damjanov, Sava, Šta to beše srpska postmoderna?, Službeni glasnik, Belgrad, 2012
Gordić, Vladislava, Korespondencija: tokovi i likovi posmoderne proze, SKC, Novi Sad, 2000
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, traducere de Dan Popescu, Ed. Univers,
București, 2002
Jerkov, Aleksandar, Nova tektualnost: ogledi o srpskoj prozi postmodernog doba, Prosveta,
Belgrad,1992
Joković, Miroljub, Ontološki pejzaž postmodernog romana, Prosveta, Belgrad, 2002
Kordić, Radoman, Postmodernistčko pripovedanje, Prosveta, Belgrad, 1998
Sâmihăian, Florentina, Proza postmodernă românească. O abordare pragmatică, Editura
Universității, București, 2013
Tatarenko, Ala, Poetika forme u prozi srpskog postmodernizma, Belgrad, Službeni glasnik, 2013
Vladiv-Glover, Slobodanka, Postmodernizam od Kiša do danas, Prosveta, Belgrad, 2003
Vučković, Radovan, Moderni roman dvadesetog veka, Službeni glasnik, Belgrad, 2013
32
PROZA DE LAGĂR. DE CE SE SCRIU MEMORIILE?
Antoaneta OLTEANU
Memoria doare surd, ca o mînă degerată, la primul

vînt rece. Nu există oameni care, întorși din
detenție, să poată trăi fie și o singură zi fără să-și
amintească de lagăr și de munca îngrozitoare de
acolo.
Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma, p.9
Tema lagărului, în literatură, nu este, în pofida interesului pe care îl

stârneşte, foarte bine reprezentată, şi nu e vorba numai de literaturile din care
provin cărţile selectate. Mai degrabă facturile memorialistică şi cea documentară
sunt cele care completează acest vid, lucru perfect explicabil, dacă avem în vedere
interesul cititorului pentru fapte, pentru datele reale, pentru întîmplări veridice.
Textele beletristice care abordează tema se deosebesc şi ele prin veridicitate:
sursele de inspiraţie erau mult prea numeroase pentru ca scriitorii să apeleze la
pura fantezie...
Dacă dorim să facem o analiză bună a sistemului de represiune în URSS și în
România, e nevoie să ne bazăm în principal pe sursele de primă mînă – memoriile
supraviețuitorilor sau scrieri beletristice bazate pe experiența carcerală –, care pot
sprijini foarte bine studiile istoricilor, concentrate în principal pe documentele
oficiale produse de sistem. Prezentul studiu își propune să studieze doar un aspect
al categoriei mai largi reprezentate de proza de lagăr, și anume scrierile
memorialistice prilejuite de experiențele carcerale. Forma profund ficțională pe care
au căpătat-o unele dintre aceste amintiri am discutat-o separat (e adevărat, nu
exhaustiv), într-un alt studiu1, așa că nu vom insista asupra ei.
În intervenția de față facem o primă tentativă de a analiza acest tip de scrieri
memorialistice, fiind conștienți că exhaustivitatea nici nu poate fi pusă în discuție în
acest caz. Aș menționa în acest sens faptul că există un site, intitulat Vospominania o
Gulaghe i ih avtorî (Amintiri despre Gulag și autorii lor), creat de muzeul și centrul
social „Pace, progres, drepturile omului” ce poartă numele lui Andrei Saharov
1Vezi studiul nostru, Proza rusă antitotalitară, în „Arhivele totalitarismului”, nr.3- 4/ 2015, pp.201-
219, ISSN 1221-6971.
(http://www/sakharov-center.ru/asfcd/auth/. Aici sunt indicate peste 1850 de

titluri de cărți, articole sau interviuri ale celor care au trecut prin Gulag, precum și
peste 2500 de titluri de bibliografie consacrată lagărului (și numărul lor este în
creștere)! În fața unui număr așa de impresionant de lucrări, îți dai seama că orice
tentativă de a prezenta cât de cât viața lagărului este o picătură de apă într-un ocean
imens. Pentru spațiul românesc, inițiativa, în curs de desfășurare, poate fi regăsită
pe site-ul Procesul comunismului, contrarevoluției și tranziției criminale
(www.procesulcomunismului.com), unde pot fi regăsite peste 40 de volume de
memorii și interviuri, alături de alte materiale cu caracter antitotalitar.
1. Cîteva considerații generale. Lagărul și memoriile sale
Cînd vorbim despre scrieri cu caracter antitotalitar, aproape tuturor ne vine

în minte instantaneu perioada de dezgheț hrușciovistă și, evident, curajul
redactorului Tarkovski, care, în revista sa devenită celebră, „Novîi mir”, l-a publicat
pe A.I. Soljenițîn, devenit icon-ul luptei cu puterea socialistă totalitară. Discuția
despre experiența concentraționară în literatura rusă se poartă încă din cadrul
realismului socialist, mai bine zis începînd cu perioada imediat următoare morții lui
Stalin (5 martie 1953). În realitatate, cu adevărat putem vorbi de detensionare, de o
perioadă cu adevărat posttotalitară odată cu Dezghețul promovat de către Nikita
Hrușciov, perioadă de oarecare relaxare ce a durat aproximativ pînă la sfîrșitul
anilor 801. În sensul restrîns al cuvîntului, Dezghețul din literatura rusă e unanim
acceptat că s-a întins între anii 1953-1964, pe perioada de guvernare a lui Hrușciov,
iar ultima perioadă a regimului sovietic cunoaște și ea, în literatură, un alt moment
de relaxare, în perioada perestroikăi (1985-1991) lui Mihail Gorbaciov.
Și în cadrul primei perioade vedem că momentul de relaxare nu a venit, așa
cum toată lumea se aștepta, chiar la moartea lui Stalin. Declanșatorul aparentelor
reforme a fost raportul secret al lui Hrușciov, din februarie 1956, în care fostul
tovarăș al liderului sovietic a denunțat cultul personalității lui Stalin și urmările
acestuia (O kulte licinosti Stalina i ego posledstviah).
Asemeni oameni cunoșteam eu acolo, în viața

obișnuită. Acum, după toate cercurile prin care
am trecut, fiecare dintre ei a devenit parcă o
carte necitită și eu mă năpustesc cu lăcomie s-o
citesc. E rău numai că toate cărțile astea vor avea
un sfîrșit tragic.
Ghinzburg, Ocna, ce binecuvîntare..., p.152
1 V. Kovski, Vîstuplenie za „kruglîm stolom”. „XX vek kak literaturnaia epoha”, „Voprosî literaturî”,
nr.2/1993, p.60.
34
Așa cum am menționat, vom aborda doar aspecte legate de memoriile

concrete, primare, am putea spune, ale celor aflați cîndva în detenție, identificînd
cîteva dintre particularitățile acestui gen aflat la granița dintre realitate istorică și
ficțiune. Primele cărți care au început vorbească despre lagărele sovietice nu au
apărut în în celebra perioadă a Dezghețului, ci mult mai devreme, e adevărat, în
străinătate. În 1926, S.A. Malsagov, ofițer din Armata Albă, evadat în același an de la
Solovki, a publicat la Londra Insulele iadului; în 1927, Raymond Duguet publică Un
bagne en Russie Rouge (O ocnă în Rusia Roșie, tot despre închisoarea Solovki). În
anul 1935, Vladimir T. Cernavin, deținut și el între 1930-1932, publică în Statele
Unite I Speak for the Silent Prisoners of the Soviets (Boston, 1935). Nu în ultimul rînd
menționăm o lucrare celebră, apărută în anii 1935-1936, scrisă de I. Solonevici,
Rossia v konțlaghere (Rusia în lagărul de concentrare, publicată la Praga). Și
Solonevici a fost în detenție în Rusia, fiind arestat în 1920, dar a evadat de acolo în
1934).
După un „îngheţ” de scurtă durată, așa cum am menționat, anul 1962 a
marcat momentul celui de-al doilea „dezgheţ”, prin apariţia povestirii lui Aleksandr
Soljeniţîn, Odin den’ Ivana Denisovicea (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici)1, care a
declanşat în fapt o lungă serie de scrieri în principal biografice inspirate de viaţa din
lagărele comuniste sau din perioada teroarei, dintre care le amintim pe cele mai
cunoscute, inclusiv publicului român: Varlam Şalamov, Kolîmskie rasskazî (Povestiri
din Kolîma); Evghenia Ghinzburg, Krutoi marşrut (Destin în bătaia vîntului, Ocna, ce
binecuvîntare...), Nadejda Mandelștam, Vospominania (Fără speranță. Memorii)
ș.a.m.d. Trebuie să menționăm aici că prima mențiune a sintagmei „proză de lagăr” a
fost făcută de către Varlam Șalamov, în manifestul său Despre proză: „așa numită
temă a lagărului este o temă largă unde își află locul o sută de scriitori ca Soljenițîn,
cinci scriitori ca Lev Tolstoi. și nici unul nu se va simți înghesuit”2.
Pe baza însemnărilor proprii, ţinute în lagăr şi în exil, dar şi a mărturiilor
altor condamnaţi, autorul a recreat, în cele trei volume, tragedia unui popor în
perioada represiunilor staliniste. Soljeniţîn declara că nu numai Stalin, în 1937, şi-a
reglat conturile cu nomenclatura, toate deceniile de regim comunist şi-au decimat
constant, nemilos propriul popor. Considerată de către autor „o încercare de
cercetare artistică”, scriitorul proclamă întîietatea unei astfel de întreprinderi în
detrimentul uneia raţionale, după regulile ştiinţei istorice:
Cercetarea ştiinţifică, ca şi metoda artistică de cunoaştere a realităţii, oferă posibilităţi pe

care nu le are ştiinţa. Se ştie că intuiţia produce aşa-numitul „efect de tunel”, cu alte
cuvinte, intuiţia pătrunde în realitate ca un tunel în munte. În literatură aşa s-a întîmplat
mereu. Cînd am lucrat la Arhipelag Gulag tocmai acest principiu mi-a servit drept
fundament pentru înălţarea unui edificiu acolo unde ştiinţa nu putea face acest lucru. Am
1„Novîi mir”, decembrie 1962.

2Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma, vol. I, traducere și note de Ana-Maria Brezuleanu, Magda Achim,
Alexandra Fenoghen, Polirom, Iași, 2015, p.14.
35
adunat documentele existente. Am studiat mărturiile a două sute douăzeci şi şapte de

oameni. La aceasta mai trebuie adăugată şi experienţa mea personală în lagărele de
concentrare şi experienţa colegilor şi prietenilor mei cu care am fost închis. Acolo unde
ştiinţa nu are suficiente date statistice, tabele şi documente, metoda artistică permite
efectuarea unei generalizări pe baza unor cazuri particulare. Din acest punct de vedere
cercetarea artistică nu numai că nu o înlocuieşte pe cea ştiinţifică, dar o şi depăşeşte prin
posibilităţile sale.1
La începutul naraţiunii sale, Soljeniţîn scrie că în cartea lui nu sunt personaje

şi întîmplări ficţionale. Oamenii şi locurile apar cu numele lor. Arhipelagul cuprinde
în fapt toate aceste „insule”, legate între ele prin „conducte de canalizare” prin care
curg oameni transformaţi de monstruoasa maşină a totalitarismului în tot felul de
lichide – sînge, sudoare, urină; este un arhipelag cu viaţa lui proprie, care „încearcă
cînd foamea, cînd bucuria răutăcioasă, cînd iubirea, cînd ura”; este un arhipelag care
a cuprins, ca o tumoare canceroasă, prin metastazele sale, întreaga ţară, în toate
părţile. Cele trei volume şi cele şapte părţi ale lui sunt consacrate unor insuliţe din
acest arhipelag şi unor perioade diferite din istoria lui. În calitate de cercetător
Soljeniţîn descrie tehnologia arestului, anchetele, diferitele situaţii care apar.
Această specie publicistic-artistică presupune lipsa ţesăturii subiectului,
deplasarea imaginii autorului în centrul naraţiunii, posibilitatea unei exprimări
directe a poziţiei auctoriale. Unitatea compoziţională a cărţii este asigurată nu prin
dezvoltarea unui subiect evenimenţial, ci de succesiunea şi logica ideilor autorului,
care este prezentată declarativ cititorului. Autorul are funcţii multiple: este şi
comentator al evenimentelor, şi erou, şi analist ce vorbeşte de pe poziţiile
specialistului (istoric, sociolog ş.a.), şi om politic care îşi priveşte experienţa de viaţă
a sa şi a celorlalţi din punctul de vedere social-politic şi istoric, poate călători uşor în
timp, poate polemiza cu personaje istorice reale de la începutul şi din a doua
jumătate a secolului…
Ar mai fi o motivaţie, una personală, mai degrabă, prin care Soljeniţîn şi alţi
autori asemenea lui au ales această formă de prezentare a materialului şi a ideilor.
Scriitorul nu se mai consideră în primul rînd un artist, ci un martor; nu-şi mai
propune sarcini estetice, ci morale. Iată ce spunea în acest sens Varlam Şalamov: „Mi
se pare că omul din a doua jumătate a secolului al XX-lea care a trecut prin războaie,
revoluţii, incendiile Hiroshimei, bomba atomică, trădare şi, cel mai important, care
este o încununare a toate acestea – prin ruşinea de la Kolîma şi prin cuptoarele de la
Auschwitz –, omul acesta pur şi simplu nu poate să nu abordeze altfel problemele
artei”2. În opinia scriitorului, literatura umanistă s-a compromis, pentru că realitatea
nu s-a dovedit a fi corelată cu idealurile ei. „Prăbuşirea ideilor ei umaniste, crima
istorică care a dus la apariţia lagărelor staliniste, la cuptoarele de la Auschwitz au
1Cf. Publicistika v treh tomah, vol.2, Moscova, 1996, p.230. În literatura rusă mai există două modele de
scrieri atipice, cu un bogat material documentar preponderent. Este vorba despre Bîloe i dumî (Lucruri
din trecut și gînduri) a lui Herzen şi de Insula Sahalin al lui A.P. Cehov.
2 A. Soljenițîn. S Varlamom Șalamovîm, în A. Soljeniţîn, Dnevnik pisatelia, publicat în „Novîi mir”,
nr.4/1999.
36
demonstrat că arta şi literatura sunt zero”1. De aici şi polemica lui Soljeniţîn cu

Dostoievski şi Cehov, care nu au putut să vadă pînă la capăt monstruozităţile
sistemului concentraţionar. Aşa se explică deci caracteristica „noii proze”,
neîncrederea pentru orice fel de imaginar, pentru idei umaniste abstracte sau
concrete, ea promovînd încrederea în fapte, în documente. Şalamov mai spunea: „Eu
folosesc proza documentului şi, într-o oarecare măsură, sunt un urmaş direct al
şcolii realiste ruse – sunt documentar, ca realismul. În povestirile mele este criticată
şi respinsă esenţa literaturii, aşa cum este ea studiată în manuale” 2. De aceea proza
nouă se fundamentează pe document, „dar nu pe orice document, ci pe cel marcat
din punct de vedere emoţional, aşa cum sunt Povestiri din Kolîma. O asemenea proză
este singura formă de literatură care îl mai poate satisface pe cititorul secolului al
XX-lea”3.
Pentru a aduna materialul pentru volum, Soljeniţîn a interogat 227 de
supravieţuitori ai lagărelor sovietice de la care a primit măturii orale, diverse
documente, mărturii oculare, precum şi alte materiale deosebit de importante,
fiecare în felul lui. Aşa cum au afirmat mulţi comentatori, tragedia Rusiei constă în
faptul că o mare parte a populaţiei nu a citit Arhipelagul… în anii ’70, cînd era citit în
toată lumea; după ce îl citeau, mulţi părăseau partidul comunist, renunţau la „stînga”
şi marxism, se deschideau în faţa lui Dumnezeu şi într-adevăr se năşteau pentru a
doua oară4.
2. Delimitările speciei: jocurile memoriei sau veridicitatea prozei?
Memoriile nu sunt decît pe jumătate sincere,

oricît de mare ar fi grija pentru adevăr.
André Gide
În fața unui volum mare de informație și de oameni cu care autorii s-au

întîlnit în lungile perioade de detenție și a cenzurii apăsătoare din societate, tema
memoriei și a uitării este una dominantă; deși știu că nu pot vedea tipărite aceste
memorii, autorii lor sunt pătrunși de importanța majoră pe care o are transmiterea,
către generația actuală sau cea viitoare, a tututor experiențelor personale care
aruncă, cît de cît, o rază de lumină asupra adevărurilor nespuse ale epocii5. Se pune
accent pe ideea de document, de realism, veridicitate, dar unele dintre ele reușesc să
1 Idem.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Cf. Antoaneta Olteanu, Proza rusă contemporană, Ed. Paideia, București, 2008, pp.94-100.
5 Cf. și L. Timofeev, care face un studiu detaliat consacrat poeticii prozei de lagăr – Poetika „laghernoi
prozî”, „Oktiabr”, 1991, nr.3, p.190.
37
stîrnească nu numai prin aceste elemente atenția cititorului. Așa cum spunea și
Eugen Simion, referindu-se la jurnalul intim, „există o ficțiune incipientă și, acolo
unde ne așteptăm mai puțin, avem surpriza de a descoperi o adevărată literatură” 1.
Așa cum am menționat, pornim de la premisa unanim acceptată că aceste
memorii de lagăr sunt scrieri cu caracter istoric, datorită gradului înalt de
obiectivare al trăirilor. Nu sunt totuși jurnale intime – în marea majoritate a
cazurilor autorii lor demonstrează clar o delimitare de orice notă de intimitate, de
trăiri proprii, militînd pentru o solidaritate de grup cu tovarășii de suferință. De aici
și justificarea scrierii și publicării jurnalului, ca un memento față de ce a fost și mai
ales despre cei ce nu mai pot vorbi chiar ei. Conform lui Philippe Lejeune, autorul de
memorii se comportă ca un martor dublu, al propriei existențe și al epocii trăite
(vorbim de pactul cu istoria); în autobiografie și jurnal intim obiectul discursului
este propria persoană (pactul autobiografic) 2. În memoriile de lagăr se observă
frecvent tendința de a pune mărturia personală pe plan secund, autorul lor
mărturisind mai ales despre ceilalți: „Mi se părea că, uite, au venit în sfîrșit acele
vremuri dorite, așteptate, cînd pot să mă exprim cu voce tare, cînd mărturiile mele
adevărate îi vor susține pe cei care vor sincer să nu se mai repete rușinea și groaza
noastră națională”, spunea Evghenia Ghinzburg 3.
Memoriile de lagăr nu sunt nici amintiri din copilărie sau tinerețe, memorii
de scriitor care nu se socot obligate să păstreze cu strictețe constrîngerile temporale
sau chiar ancorarea în realitate. Ponderea ficțiunii e mare și e unanim acceptată atît
de scriitor, cît și de cititor. În acest caz se vorbește de memorialistică, văzută ca
literatură subiectivă sau literatură a confesiunii. „Delimitare imprecisă, spune Eugen
Simion, pentru că orice operă literară este, într-un chip sau altul, subiectivă,
cuprinde, cu alte vorbe, un „subiect creator” (Jean Rousset) și propune o
reprezentare individuală, deci subiectivă, a lumii”4. Noi mergem mai departe și
spunem că un grad aproximativ identic de subiectivism îl conțin și scrierile
istoriografice, în pofida obiectivismului declarativ.
Din punct de vedere stilistic, am putea spune că o trăsătură specifică a
memoriilor de lagăr este dată de caracterul lor conservator și de accentul pus pe
veridicitate, un stil destul de neutru, o structură simplă a textului pentru a obține
destul de repede acceptul cititorului: prin continuarea și aprecierea lecturii îi va
consfinți locul în specia din care face parte:
Experienţa arată că exprimarea singularităţii este în general socotită o problemă de

conţinut (caracterul excepţional al informaţiei oferite) sau o problemă de stil (efort de
exprimare, joc al tonurilor, atitudinea naratorului în faţa eroului și a cititorului), dar
rareori ca o problemă de structură a textului. Există mai multe motive clare:
verosimilitatea, obișnuinţa, facilitatea. Orice cercetare originală în structura povestirii
1 Eugen Simion, Genurile biograficului, vol. I, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București,
2008, p.7.
2 Apud Simion, op.cit., p.18.
3 Evghenia Ghinzburg, Ocna, ce binecuvîntare, traducere și note de Antoaneta Olteanu, Ed. Corint,
București, 2016, p.533.

4 Simion, op.cit., p.17.
38
trezește neîncrederea cititorului care o percepe ca pe un artificiu, în vreme ce utilizarea

povestirii tradiţionale îi dă impresia că a mai văzut deja așa ceva.1
Lucrurile trăite dispar în timp şi reapar în literatură. Dar despre ceea ce am

trăit n-am scris niciodată la scara de unu la unu, ci numai pe ocolite. Şi a trebuit
mereu să verific dacă născocirile ireale îşi pot imagina întâmplările reale 2.
3. Definiții (in)utile?
Dacă nu vrei să fii dat uitării după moarte, spunea

Benjamin Franklin, sau scrie lucruri care merită să
fie citite, sau fă lucruri care să merite să fie scrise.
Aceasta m-a îndemnat să scriu ceea ce urmează.
Aurelian Gulan, Mărturii din Iadul roșu, p.7.
După cum vede, sunt destul de mari confuziile dintre aceste specii ce fac
parte, în mare, din genul memorialistic sau, după alte trăsături, sunt exponente clare
ale genului epic ficțional.
Dacă e să ne uităm la definițiile clasice, delimitările genului nu sunt deloc
clare:
3.1. Autobiografie: Expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane făcută
de ea însăși. ♦ Operă literară aparținând genului epic în care autorul își povestește
viața, așa cum s-a întîmplat, scrisă și prezentată la persoana întîi. ♦ Autobiografii se
bazează de multe ori doar pe memoria proprie. ♦ Are un caracter introspectiv
(DEXonline et alii).
Cominternistul sîrb Karlo Stejner3, comunist convins, ca și alții, a făcut
cunoștință cu închisorile și represiunile din Rusia sovietică pe o perioadă de 23 de
ani. E de înțeles înverșunarea lui în a depune mărturie de toate cele văzute acolo: „În
pușcăriile NKVD, în deșertul înghețat al Marelui Nord, oriunde suferința mea a
depășit limitele a ceea ce este suportabil, o hotărîre nu m-a părăsit niciodată: să
supraviețuiesc pentru a povesti lumii și prietenilor mei din partid teribila mea
experiență”4.
3.1.1. Ar mai trebui menționată aici o formă inedită de autobiografie, și
anume autobiografia-interviu: Aleksander Watt, Secolul meu, Neculai Popa, Fără
1 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Ed. Univers, București, 2000, pe scribd.com.

2 Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, traducere de Alexandru Al. Şahighian,
Humanitas, Bucureşti, 2011, p.89.
3 Karlo Stejner, 7000 jours en Sibérie, Gallimard, Paris, 1971.
4 Apud Codruț Constantinescu, Viața și moartea în Gulag, Ed. Vremea, București, 2016, p.116.
39
închisoare aș fi fost nimic, Radu Ciuceanu, Potcoava fără noroc – volumul al doilea al
memoriilor este dictat; aici includem și interviul pe care Mariana Marin i l-a luat
Oanei Orlea, Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!
3.2. Jurnal: Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate,
de obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații științifice. ♦ (La pl.)
Lucrare beletristică cu caracter evocator, conținând însemnări asupra
evenimentelor petrecute în timpul vieții autorului (și la care el a luat parte)
(DEXonline);
3.3. Memorii (chiar cu varianta, apărută în ultima vreme, memorii de
lagăr): Scriere în care sunt cuprinse însemnări asupra evenimentelor la care a
participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieții cuiva. ♦ Specie a literaturii
autobiografice în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse
pornind de la observații și experiențe strict personale. ♦ Accentul este pus pe
evenimente exterioare. ♦ De cele mai multe ori autorii de memorii sunt persoane
care au jucat un rol în sau au observat din apropiere evenimente istorice și al căror
scop este să descrie sau să interpreteze aceste evenimente. ♦ Memoriile pot fi mai
puțin structurate și mai puțin exhaustive decît autobiografiile (DEXonline et alii).
Aici includem și lucrarea lui George Sarry, Viața mea. Amintiri din închisoare
și din libertate1: „Am scris acest memorial fără nici o intenție de a face literatură.
Dorința mea cea mai vie este să las iubiților mei descendenți o mărturie despre o
perioadă grea din tinerețea mea despre care, din prudență și din delicatețe, pentru a
nu-i răni pe cei dragi, am vorbit prea puțin”. În acest punct am încadra lucrarea
memorialistică a lui Aleksander Wat, Secolul meu: „Rostul de a scrie toate acestea era
de a explica esența filosofică a fenomenului, a comunismului sovietic care sintetiza,
în viziunea lui Wat, degenerarea secolului al XX-lea. Wat simțea o datorie morală
față de nefericirea a milioane de oameni, indiferent de naționalitate, nefericire pe
care a întîlnit-o în închisorile sale succesive (...). Wat nu intenționa să fie un cronicar
al secolului său, ci căuta în miezul evenimentelor conținutul lor secret, ascuns” 2.
Wat, la rîndul lui, încearcă să dea și el o definire speciei căreia îi dă naștere astfel:
„Această carte ar putea fi nu o autobiografie, nici o spovedanie sau un tratat literar-
politic, ci o recapitulare a experienței personale de peste un sfert de veac de
„conviețuire” cu comunismul”3.
3.3.1. Aici poate fi încadrată o altă formă de memorii, memorii-scrisoare
adresate unui destinatar concret (Levon Harutiunian către Bedros Horasangian).
3.4. Proza document (Varlam Șalamov): proză cu un grad înalt de
veridicitate, care pune accent pe latura obiectivă în detrimentul ficționalului. „Cînd
sînt întrebat ce scriu, răspund: nu scriu amintiri. Nu există nici un fel de amintiri în
Povestiri din Kolîma. Nu scriu nici povestiri, mai precis, mă străduiesc să nu scriu
1 Cu o prefață de Doina Jela, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010,
p.15.
2 Czesław Miłosz, Prefață la Aleksander Wat, Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european.
Convorbiri cu Czesław Miłosz, traducere și note de Constantin Geambașu, Humanitas, București, 2014,
p.11, 12.
3 Apud Miłosz, op.cit., p.19.
40
povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată ficțiune (...). Nu o proză a

documentului, ci o proză încărcată de suferință ca un document”1.
3.5. Roman autobiografic: roman, operă de ficțiune care pornește de la
elemente împrumutate din viața autorului său. ♦ Dacă faptele relatate sunt departe
de evenimentele reale, el mai poate fi numit și roman semi-autobiografic. ♦ Fiind o
operă cu intenționalitate artistică, elementele biografice pot fi distorsionate. ♦ Nu
există pretenție de neutralitate, de exprimarea unor adevăruri. ♦ Selecția
elementelor se face potrivit dorinței autorului, iar personajele și sentimentele lor
pot părea mai intense în comparație cu cele din viața reală. Perspectiva subiectivă
poate include și pe cea a naratorului omniscient.
În privința scrierilor de lagăr, putem afirma că multe din materialele date
adesea sub numele de memorii sunt, mai degrabă, și prin stilul narațiunii, și prin
construcția lor, mai degrabă romane autobiografice. Dar, așa cum explică
hermeneuții, poziția lor de scriere de graniță îl face pe cititor să penduleze între
încredere și neîncredere, receptînd activ ambiguitatea speciei: „Un statut discutabil
are în acest tablou general al literaturii subiective ceea ce se cheamă romanul
autobiografic. Este o speță curioasă pe care Thibaudet o consideră superficială. Nu-i
totdeauna lipsită de valoare, dar dă mai totdeauna, la lectură, un sentiment de
inconfort din cauza ambiguității în care cititorul este invitat să se instaleze: e vorba
de un personaj fictiv sau de autorul care se ascunde sub un nume de împrumut? Și,
dacă este vorba de cel care se povestește (sub alt nume), cît de sincer poate fi
naratorul?”2
Titlul iniţial romanului lui Soljeniţîn, Şcea-854. Odin den’ odnogo zeka (Şcea-
854. O zi din viaţa unui puşcăriaş), reflecta o mai clară trimitere la sursa de
inspiraţiei a textului propus de Soljeniţîn revistei „Novîi mir”. Romanul a fost
concepută de scriitor în perioada în care era închis în lagărul de la Ekibastuz, în
iarna 1950-1951, dar a fost definitivat mai tîrziu, în 1959, în Riazan, după eliberare.
Soarta romanului, trimis la redacţie în 1961, a fost decisă, la intervenţiile
redactorului şef de atunci, Aleksandr Tvardovski, tocmai de Nikita Hruşciov, care, în
şedinţa Biroului Politic din octombrie 1962, a avizat publicarea lui 3.
Personajul Ivan Denisovici Şuhov l-a avut ca prototip pe un soldat din
batalionul comandat de Soljeniţîn în timpul războiului cu Germania, dar care
niciodată n-a fost închis, la care s-a adăugat experienţa personală a autorului, care,
printre altele, a fost şi el într-un lagăr special, de deţinuţi politici, unde a lucrat ca
pietrar. Ceilalţi eroi, evident, sînt personaje modelate după oameni cunoscuţi în
lagăr, prezentaţi cu biografiile lor reale. Ca în orice altă scriere consacrată vieţii din
lagăr, există pagini consacrate condiţiilor de trai, episoade insistente consacrată
problemei alimentare în lagăr (alimentaţie insuficientă, foamete, comportament
inumane provocate de foame ş.a.), condiţiile de muncă, relaţiile dintre deţinuţi şi
1Varlam Șalamov, Despre proză, în Povestiri din Kolîma, vol. I, p.18.

2Simion, op.cit., p.93.
3 În perioada noilor represalii, toate exemplarele acestei povestiri au fost scoase din biblioteci şi
distruse. În Rusia povestirea a fost retipărită abia din 1990.
41
relaţiile cu supraveghetorii. Un alt loc comun îl reprezintă imaginea/ imaginaţia

diluată a deţinuţilor referitoare la viaţa de după eliberare, considerată adesea drept
un lucru imposibil şi/ sau oricum extrem de neliniştitor pentru (fostul) condamnat.
Revenirea obsesivă la un subiect ce descrie situaţii atât de întîlnite în anii 30-
40 ai secolului al XX-lea din URSS are la bază experienţa personală a scriitorului. Iuri
Dombrovski însuşi, asemenea personajului Zîbin din Facultatea lucrurilor de prisos
(romanul e considerat a fi partea a doua a romanului precedent – Conservatorul de
antichităţi. Pe urmele şarpelui boa, 1964, apărut în tot în revista „Novîi mir”; a fost
finalizat în anul 1975, dar e publicat în 1978 în Franţa, abia peste un deceniu vede
lumina tiparului în Rusia, în timpul perestroikăi iniţiate de Mihail Gorbaciov).
Dombrovski a fost arestat pentru prima dată în anul 1933 şi apoi trimis în exil la
Alma-Ata, pentru trei ani. Au urmat ale arestări, de durate diferite, în 1936 şi apoi în
1939, cînd a fost trimis în lagărul de la Kolîma, de unde a fost eliberat, pe motiv de
invaliditate, în 1943, înainte de termen. A urmat un alt patrulea arest, în 1949, cînd a
fost trimis în Nord, la Taişet, în Ozerlag, până în 1955. Ca şi după celelalte arestări, a
continuat să trăiască la Alma-Ata, în Kazahstan, de care s-a legat sufleteşte extrem
de mult (a se vedea prezenţa oraşului pe fundalul mai tuturor scrierilor sale), după
care, după 1956, i s-a permis să revină la Moscova. Acuzaţiile care i s-au adus, ca şi în
cazul personajului echivalent din roman, sunt dintre cele mai neverosimile şi lipsite
de fundament, dovadă şi reabilitarea scriitorului, în anul 1956, din lipsa obiectului
infracţiunii! În perioada de ispăşire a pedepsei în exil, şi Iuri Dombrovski a lucrat ca
arheolog, muzeograf, ziarist, ca şi eroii săi.
Facultatea lucrurilor de prisos este un roman esenţial din cadrul literaturii
antitotalitare, şi asta din două puncte de vedere. Este, pe de o parte, o cronică
realizată din interiorul sistemului represiv al anilor 30 din Rusia sovietică: bunul-
plac al arestului, lipsa totală a motivelor – sistemul judiciar se baza, în fapt, pe
presiunile făcute asupra arestatului, care, într-un moment, mai devreme sau mai
tîrziu, trebuia să cedeze şi să recunoască ceea ce doreau anchetatorii –, condiţiile din
închisoare, presiunile psihologice ş.a. Pentru cititorul familiarizat cu sistemul de
represiune din Rusia sovietică, instituţii precum CeKa, NKVD au fost mereu
înconjurate cu o aură sumbră: populaţia era închisă aproape în mod aleatoriu, fără
motive concrete pentru detenţie, judecata, în urma aceluiaşi tip de anchetă, se făcea
mai mult decît sumar, fie sub forma unor procese publice-mascaradă, fie fără nici un
fel de proces, în urma unei sentinţe sumare a unui tribunal ad-hoc. De fapt, pe
nimeni nu interesa dacă omul este vinovat sau nu, singurul lucrul care conta era
cifra pe care o constituia, într-un raport naţional privind reuşita blocării şi
suprimării duşmanilor ascunşi ai poporului.
În Facultatea lucrurilor de prisos avem de-a face cu o situaţie de alt fel. Ne
aflăm într-o Rusie sovietică aflată într-o perioadă de acalmie, după ororile Revoluţiei
din Octombrie şi ale Războiului Civil, dar în preziua marilor represiuni. O anumită
detensionare existentă la nivelul întregii societăţi se vede şi în interiorul sistemului
represiv: arestatul e luat pe sus fără prea multe motive, e adevărat, dar ancheta se
face „democratic”: nu sunt fabricate procese-verbale ce se bagă sub nasul arestatului
42
pentru semnare, oamenii sunt convinşi de către anchetatori să recunoască lucrurile

conform concluziilor la care aceia doreau să ajungă; în multe cazuri, nu se foloseşte
violenţa în timpul interogatoriului (ba chiar anchetatorii erau pedepsiţi dacă făceau
acest lucru!) şi, lucru incredibil, extrem de modern: dacă arestatul face greva foamei,
ancheta e total blocată şi un procuror trebuie să vină neapărat pentru a vedea care
sînt solicitările deţinutului. Şi totuşi, atmosfera suprinsă de Dombrovski în acest
roman este sumbră – avem de-a face cu o angoasă permanentă, cu senzaţia
închiderii într-un labirint fără ieşire, în pofida unei anumite relaxări a anchetei, de
care am vorbit. Absurdul anchetei, kafkian, am putea spune, este dat de afirmaţiile
aberante ale anchetatorilor, care, nota bene, nu sînt, aşa cum se întâmpla cu două
decenii înainte, nişte analfabeţi cu puteri depline, ci oameni cu studii şi chiar cu o
anumită cultură. Tocmai acest paradox face ca situaţia să fie şi mai insuportabilă:
discutînd, ca de la om inteligent la om inteligent, nu poţi să nu te îngrozeşti cînd
constaţi aberaţiile sistemului, mai precis, ale ideologiei şi ale metodelor de
suprimare a libertăţii de opinie. Argumentele logice nu au nici un efect, anchetatorul
este ca de piatră (la suprafaţă, cel puţin), în pofida dovezilor nenumărate de
sinceritate din partea deţinutului. Dombrovski face, în scrierile sale, o radiografie
scrupuloasă a sistemului totalitar în general şi a celui represiv în particular. Face
analiza şi din perspectiva unui istoric, a unui arheolog, asemenea personajelor din
roman, a unui conservator – dacă nu de antichităţi –, atunci a unor elemente reale,
demne de păstrat în memorie pentru cititorii altui secol, mai bun, care ar fi în pericol
să uite toate aceste orori ale secolului al XX-lea.
Morala este următoarea: în pofida bunei credinţe a oamenilor, chiar şi a
celor care au susţinut, din primele momente, noua orînduire, cancerul neîncrederii
în semeni şi contaminarea insidioasă cu suspiciunea promovată chiar de la nivelul
autorităţilor face ca orice individ să fie pasibil de orice. Simpla arestare a oamenilor
constituia, nu numai pentru cei rămaşi în libertate, dar şi pentru anchetatori (care,
paradoxal, recunoşteau, în sine, lipsa motivelor!), un motiv suficient. Ca să-l cităm pe
Vladimir Voinovici, care concluzionează acest principiu la modul ironic: „Toţi
oamenii sunt suspecţi. Suspect este acela care e observat în ceva suspect. Cel mai
suspect e acela care nu e observat în nimic suspect. Orice suspect poate să devină
acuzat. Bănuiala este un motiv suficient pentru arestare. Arestarea acuzatului este
dovada suficientă şi absolută a vinovăţiei lui” 1. Asta pentru că, aşa cum spuneau
adesea anchetatorii, „nouă nu ne este necesar orice adevăr, ci doar acela de care
avem nevoie”. Sau, cum spune în roman personajul Buddo: „Aici nu sunt închişi
oameni nevinovaţi, Gheorghi Nikolaevici. Care pentru faptă, care pentru cuvînt, care
pentru gînd, dar toţi sunt vinovaţi. Uite, şi dumneavoastră o să fiţi vinovat”.
În spațiul românesc, romanul Ostinato al lui Paul Goma, despre viața în
închisoare și nedreptățile care s-au făcut în perioada stalinistă, a fost interzis în
România, după anii de destindere clamați de Ceaușescu. Romanul apare în Germania
și în Franța în 1971. O caracterizare potrivită a romanului a făcut-o Virgil Ierunca:
„Iată că, dintr-o dată, într-un mediu bolnav de confuzie, de căpătuială, de greață
1 Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, p.465.
43
oficială, un mediu în care „făcutul cu ochiul” e o metodă de supraviețuire, se ivește

un scriitor care își apără singurătatea și însingurarea și care vorbește despre această
dimensiune absolut inerentă a regimurilor staliniste: închisoarea. Paul Goma
restabilește demnitatea memoriei într-o vreme în care lumea a învățat să uite prea
repede”1. Tot în spațiul românesc amintim și romanele scrise de Adriana Georgescu,
La început a fost sfîrșitul, Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Anița
Nandriș-Culda, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean (ediția a doua, Douăzeci de ani
în Siberia. Amintiri din viață).
3.6. Ficțiune bazata pe amintirile carcerale (Iuri Dombrovski, Herta
Muller): operă de ficțiune bazată, într-o anumită măsură, pe adevăruri istorice,
trăite de către autor sau de o altă persoană pe care acesta a cunoscut-o, dar care nu-
și propune să respecte cronologia sau consecuția faptelor, realitatea personajelor,
topindu-le pe toate într-o materie nouă, marcată de filtrul personal și de lipsa de
obligativitate a veridicității.
Ultimul tip de proză de lagăr, care marchează cel mai mare grad de
îndepărtare de realitățile istorice și în care ficțiunea e acceptată din capul locului, în
care putem avea sau nu, în prezența scriitorului, un martor ocular sau un
simpatizant al trăirilor altor martori pe care se decide să le transpună în practică. Nu
e vorba de un autor-impostor, ci de un meșter al cuvîntului care, pe lîngă informații
reale, mai transmite idei generalizatoare care nu au aparținut martorilor, un accent
stilistic inconfundabil și niște personaje, acțiuni bine conturate.
Există ideea că scriitorul nu trebuie să-și cunoască materialul prea bine, foarte bine și
îndeaproape. Că trebuie să povestească exact pe limba acelor cititori în numele cărora el
s-a apucat să cerceteze materialul respectiv. Că înțelegerea celor văzute nu trebuie să se
depărteze prea mult de codul moral, de orizontul cititorilor.
Orfeu care a coborît în Iad, nu Pluton care s-a ridicat din iad.
Potrivit acestei idei, dacă scriitorul își cunoaște prea bine materialul, va trece de partea
acestuia. Aprecierile vor suferi modificări, se vor schimba proporțiile. Scriitorul va evalua
viața după criterii noi, de neînțeles pentru cititor, care îl vor speria, îl vor alarma (...).
Potrivit acestei idei, scriitorul este întotdeauna un pic turist, un pic străin, este literat și
maestru un pic mai mult decît este necesar.
Modelul unui asemenea scriitor-turist este Hemingway, oricît ar fi luptat el la Madrid...2
După cum se vede, toate materialele posibile ce pot cuprinde informații

despre viața din închisoare sau lagăr, torturile suferite, descrierea sistemului
totalitar, a torționarilor și victimelor acestora ș.a.m.d. pot fi scrise într-una din
aceste specii, în funcție de intenția documentară sau artistică a autorului, de
priceperea lui artistică și de tipul de mesaj pe care dorește să-l transmită cititorului
său.
1 Apud Ana-Maria Cătănuș, Vocația libertății. Forme de disidență în România anilor 1970-1980, Institutul
Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p.94.
2 Șalamov, op.cit., pp.12-13.
44
Într-o excelentă teză de doctorat, Anca Maria Mănăilă încearcă, printre

puținii, să sistematize problematica pe care o pune scriitura concentraționară în
toate aspectele ei, ajungînd la niște concluzii foarte clare:
Varietatea de perspective a dat naştere la o varietate de tehnici anamnetice şi stiluri

scriitoriceşti. Respectarea cronologiei se împleteşte cu lipsa totală a acesteia sau cu
scindări prin care autorul face digresiuni reflexive. Obiectivitatea este rar atinsă,
implicarea în cele narate fiind trădată de nota personală a stilului autorului: de la
dimensiunea liturgică a scrisului la ironia cea mai adîncă sau la agresivitatea şi grotescul
extrem, cel care (se) scrie este întotdeauna prezent. Deşi cu intenţie informativă şi fără
pretenţie de literatură, adesea declarate, aceste scrieri depăşesc limita documentului
prin faptul că în actul de rememorare a trecuturilor traumatice, implicarea, oricît de
nedorită, devine resort incontrolabil al psihicului1.
Scriitor profesionist încă din anii 20, cu o publicație, în anul 1928, chiar în
„Pravda”, Vasili Grossman nu se încadra în profilul tipic al viitorului dizident. În anii
30 și 40 îi apar numeroase volume de povestiri și chiar două prime volume ale unei
trilogii epice, Stepan Kolciughin, bucurîndu-se și de sprijinul lui Maksim Gorki.
Experiența represiunilor datează din 1933, când a fost arestată o persoană
foarte apropiată lui, o verișoară, pe care a sprijinit-o material pe când se afla în exil. Cea
de-a doua soție a sa, Olga Guber, a fost și ea arestată, dar eliberată la scurtă vreme.
Impresiile din urma Războiului Civil, pe care le cunoștea din copilărie și adolescență, pe
cînd familia locuia în Ucraina, sînt destul de bine prinse în primul volum, Panta Rhei, o
mică bijuterie a literaturii antitotalitare, un fel de biblie, am putea spune, dacă avem în
vedere că abordază aici principalele teme ale domeniului. Pornind de la scenele
cutremurătoare de foamete din Ucraina, în care numeroși cetățeni sovietici, în principal
ucraineni, au fost pur și simplu lăsați să moară din rațiunile unei politici obscure2.
Descrieri asemănătoare a trăirilor produse de foame și de umilința privațiunilor putem
găsi în romanul Leagănul respirației al Hertei Müller. Dar, deși i se acordă un spațiu
generos, aceasta nu este tema principală a romanului. Acesta vorbește de un deținut al
Gulagului care și-a ispășit atît perioada de detenție, cît și pe cea de exil și a primit
dreptul de a ajunge pînă în capitală. Înstrăinarea îngrozitoare dintre cei din spatele
sîrmei ghimpate și cei din libertate, care s-au obișnuit mai adesea cu statutul de
turnător, pentru a-și păstra pozițiile în societate, apartamentul sau integritatea fizică a
propriei familii (a se vedea interesanta tipologie a turnătorului pe care o face în roman).
Manuscrisul romanului început în 1955 a fost confiscat odată cu cel al romanului Viață și
destin, în 1961, astfel încît scriitorul a fost nevoit să producă o variantă nou a lui, care a
fost încheiată în anul 1963 (aceasta e varianta pe care o cunoaștem, publicată în
străinătate în anul 1970, iar în URSS abia în 1989).
1 Universul concentraționar în literatura română. Discursul memorialistic, teză de doctorat la

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș, 2011, p.12
2 Ca o paranteză, aș menționa aici un motiv credibil al urei lui Lenin și, mai apoi a lui Stalin împotriva
țărănimii eșecul din primele alegeri democratice, la care bolșevicii, în pofida unor instigări susținute a
țăranilor împotriva proprietarilor de pămînt și a comandanților militari, nu au obținut simpatia
majoritară a alegătorilor țărani, aceasta îndreptîndu-se în proporție zdrobitoare spre eseri (socialist-
revoluționar), partid cu veche tradiție în Rusia și care era mult mai cunoscut de către proaspeții
deținători de vot democratic.
45
În calitate de corespondent de război, Grossman a participat pe front chiar din

anul 1941 pînă la finalul acestuia, participînd chiar, alături de militari, și la bătălia
Stalingradului, dar și la eliberarea din lagărele Majdanek și Treblinka a prizonierilor de
acolo1. Imediat după război, din 1946 pînă în 1959, a început să lucreze la dilogia Za
pravoe delo (Pentru o cauză dreaptă) și Jizni i sudba (Viață și destin), consacrate, în stil
tolstoian, bătăliei de la Stalingrad. Fragmentele care au apărut au stîrnit deja o critică
furtunoasă pe linie de partid și au fost condamnate în Uniunea Scriitorilor din URSS
(abia în 1954 s-a recunoscut că această critică a fost deplasată, după moartea lui Stalin și
începerea campaniei de denigrare a acestuia!). Romanul, care avea un caracter stalinist
mai mult decît evident, fusese propus spre publicare în revista „Znamia”, dar în anul
1961 a fost confiscat de către KGB. Nici memoriul adresat lui Nikita Hrușciov nu l-a
ajutat, rezoluția primită de la M.A. Suslov spunînd clar că „nici nu poate fi vorba de
returnarea manuscrisului” și că romanul poate fi tipărit în URSS abia peste 200-300 de
ani! Abia după moartea scriitorului, o copie a romanului, prin intermediul lui A.D. Saharov
și V.N. Voinovici a fost transmisă în străinătate și publicat, așa cum am spus, în Elveția în
1980 (în Rusia a apărut tot în timpul perestroikăi, în 1989-1990). Oficial, manuscrisul a
fost transmis Ministerului Culturii de către organele KGB abia pe 23 iulie 2015.
Ce a stîrnit îndîrjirea conducătorilor politici pentru cel care a știu și să fie un
cetățean politically correct? De exemplu, lagărele sovietice erau comparate cu cele
germane și din această comparație cele ale dușmanilor erau mult mai ușor de suportat,
mai ordonate ș.a.m.d. Era criticată extrem de marea influență a comandanților politici
asupra celor militari (se făcea în felul acesta și o critică a „reformei” păcătoase făcute de
Stalin în rîndurile armatei, decapitîndu-i conducătorii profesioniști și decimînd-o prin
identificarea unor dușmani imaginari), care constituia o măsură luată de conducere
pentru a stopa prea marea inițiativă a conducătorilor armatei: numai după ce politrucii
raportau la centrul politic deciziile militare ce se doreau a fi luate, comandanții militari
puteau trece la aplicarea tacticii respective. Se punea de asemenea o altă problemă care
stîrnise nemulțumirea populației ruse majoritare, și anume o promovare nemăsurată a
minorităților în toate funcție, dintr-o viziune politically correct văzută de către Stalin.
4. De ce sînt înregistrate amintirile? Lagărul ca experiență
M-am hotărît să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă

răzbun, ci să nu-i uit și mai ales să nu-i tac.
Paul Goma, Gherla
Experiența carcerală este, pentru mulți dintre cei care au căpătat-o, un dar
prețios care nu trebuie pierdut. Suferința și chinurile supraomenești prin care au
trecut, ei și tovarășii lor de închisori și lagăre, îi fac să fie păstrătorii unor mistere
(chiar așa au și fost, pentru o lume întreagă, înainte de apariția ficțiunii cu note
autobiografice a lui Aleksandr Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici). Datoria
1În anul 1948, împreună cu Ilia Ehrenburg, publică volumul Ciornaia kniga (Cartea neagră), o culegere
de mărturii și documente despre Holocaust.
46
față de cei care nu mai sînt, nevoia cathactică de izbăvire, de scăpare de această
povară grea îi face pe mulți (dar nu pe cei mai mulți, pentru că sînt destui cei care
nici măcar nu mai doresc să-și reamintească de grozăviile prin care au trecut). Dar,
așa cum spunea Paul Goma, scrisul după încarcerare era el însuși o formă de protest
față de represiunea făcută de autoritățile statului și față de încălcarea drepturilor
omului: „E păcat că bătrînii tac. Ar trebui să aștearnă pe hîrtie, fiecare cum se
pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie
așa de liniștiți călăii, să nu mai fie siguri că victimele lor n-or să îndrăznească să
suflet o vorbă (...). Fiecare țară are tineretul pe care îl merită. Iar bătrînii să facă bine
să rupă sigiliul de la gură și să le spună adevărul, nu să le recomande tăcerea,
duplicitatea, «înțelepciunea»”, adică tot tăcerea 1.
Vom reda mai jos un citat extins din memoriile lui P.P. Astahov, care ne arată
drumul sinuos pe care îl parcurge intenția primară de a pune pe hîrtie memoriile,
cîte s-au mai păstrat, și lupta pe care o dă scriitorul, încercînd să țină echilibrul între
obiectivitatea istorică și capcanele memoriei și ale propriei subiectivități.
Pentru prima dată dorința de a descrie cele prin ce am trecut mi-a apărut demult, cînd
aveam 25 de ani. La vîrsta aceasta deja apucasem să văd și să înțeleg multe. Am fost pe
front, am fost prizonier, am trecut prin SMERȘ, prin lagăre speciale și mi-am spus: am ce
să le spun oamenilor.
E adevărat, în condiții de izolare creația scrisă era exclusă și mi-am lăsat amintirile
pentru vremuri mai bune. Anii au trecut, în minte s-au tot adunat și s-au șters fapte și
detalii.
Cînd aveam 32 de ani m-am întors în Baku și mi-am adus din nou aminte de Însemnări.
Dar, fiind liber, îmi dădeam seama că nici acum nimeni nu va avea nevoie de ele.
Așa au trecut mulți ani. Cînd au venit transparența și perestroika lui Gorbaciov, am făcut
cunoștință cu cărțile lui A.I. Soljenițîn, D. Panin și ale altora, cu tot felul de publicații din
„Ogoniok” și „Novîi mir”. Prietenii m-au rugat să nu mai amîn, să n-o mai lungesc cu
amintirile.
Am început să trec la Însemnări în a doua jumătate a anului 1989, fără să am totuși nici
cea mai mică idee despre cum să le scriu. Pur și simplu mi-am urmat dorința de a povesti
despre destinul meu complicat, primul obiectiv, și cel mai important, era acordat
sincerității povestirii.
Încă din primele pagini, pentru că le scriam greu, mi-am dat seama că nu e așa de simplu
să descriu lucrurile trăite, că pentru asta e nevoie nu numai de experiență de viață, ci și
literară. (...)
Am abandonat scrisul și apoi am luat-o de la capăt. Dar, zău, rareori eram mulțumit de
ceea ce scriam. Și totuși, încet, încet, mergram spre scopul meu, cufundîndu-mă cu mare
greutate într-o activitate ce mi-a luat, în total, cam zece ani.
Am scris aceste însemnări ale unui om aflat la necaz, la modul scupulos și obiectiv, onest
și dezinteresat, fără nici o tentativă de justificare. Am vorbit nu numai despre faptele și
comportamentul meu, am încercat să prezint lumea interioară a gîndurilor și
sentimentelor mele.
Sinceritatea mea absolută și deschiderea au stîrnit o atitudine ambiguă a prietenilor. M-
au sfătuit să scriu altfel, ținînd cont de timpurile concrete. A trebuit să protestez și să-mi
1 Paul Goma, Gherla, Humanitas, București, 1990, pp.15-16.
47
apăr pozițiile. Am spus că este o spovedanie, că nu am dreptul să schimb ceva aici sau să
înfrumusețez, să scot sau să adaug1.
Nu numai Șalamov, mulți autori continuă să scrie, chiar dacă retrăiesc

momentele dureroase; fac acest lucru și pentru propria persoană, dar mai ales
pentru ceilalți, față de care sunt datori: „Durerea trăită din noaptea aceea a fost atît
de puternică, încît s-a revărsat peste mulți ani de-atunci înainte și a ajuns pînă în
ziua de azi, cînd, după ce au trecut mai mult de douăzeci de ani, scriu despre asta.
Dar trebuie să scriu. Ca la Inber: «Fără milă față de mine, fără îngăduință, să merg
prin cîmpurile minate ale minții»”2.
Uneori autorii înșiși nu vor să uite. Tendința psihologică, perfect umană, e de
a uita, a îngropa cît mai adînc toate acele suferințe. Însă la cei care au trecut prin
încercările sistemului carceral se observă, dimpotrivă, dorința de a nu uita. Odată cu
uitarea proprie au convingerea că întreaga societate va uita tot ce s-a întîmplat, va
trece mult prea ușor peste note incipiente ale unui nou totalitarism și va permite
instituirea lui. Și de aici lupta cu uitarea:
De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt
obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită
este o valiză de piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atît doar că de șaizeci
de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori
tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele, fiindcă oricum nu pot dormi.
Imdiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez.
Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu
însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau3.
Pierderea prin uitare a fost și motivul pentru care Paul Goma, care nu a
trecut prin reeducarea de la Pitești, cînd a auzit de fenomen, în Reduit, la Jilava, în
vara anului 1957, vrea să scrie o carte-document. Aceasta este Povestea poveștii și
motivația scriitorului a fost aceasta: „De cum am aflat despre Pitești, mi-am zis, fără
promisiune fermă, fără jurămînt, ci așa, ca ceva de la sine înțeles, că trebuie scrisă
cartea Piteștiului. Ca să nu se uite”4. Scriitorul e puternic marcat de acest experiment
carceral, încît îi consacră un roman, Patimile după Pitești, în care, folosindu-se de
povestea unor gemeni, Vasile Pop și Elisav Pop, descrie cu lux de amănunte ororile
săvîrșite acolo de către Țurcanu, Bogdanovici și ai lui.
Nicole Valéry-Grossu nu e deloc sigură de rolul important al memoriilor ei.
Pe de o parte, oamenii au scris deja atîtea lucruri, așa că noutățile pe care le-ar aduce
sînt din ce în ce mai puține. Publicîndu-și cartea în Franța în anul 1970, recunoaște
că și aici s-a produs un fel de suprasaturație față de acest timp de material, de
atrocitățile de tot felul suferite de oameni în acest barbar secol al XX-lea. Ea spunea
1 P.P. Astahov, Zigzaghi sudbî. Iz jizni sovetskogo voennoplennogo i sovetskogo zeka, Rosspen, Moscova,
2005, https://www.litmir.me/br/?b=153709.
2 Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului, traducere și note de Antoaneta Olteanu, Ed. Corint,
București, 2015, p.140.

3 Herta Müller, Leagănul respirației, Humanitas Fiction, 2010, p.30.
4 Paul Goma, Povestea poveștii, op.cit.
48
cu tristețe: „Mulți oameni nu pot crede în spusele celor care au scăpat din infernul
roșu, despre torturile îndurate. Lumea liberă închide capitolul cruzimii omenești cu
înfrîngerea lui Hitler. Mulți occidentali nici nu vor să asculte. Războiul le este de ajuns”1.
La rîndul lui, Nicolae Steinhardt, marcat puternic de revelația spirituală pe
care a avut-o în lagăr, îndeamnă la altceva. Nu e vorba de uitare și de întoarcerea
celuilalt obraz, dar în nici un caz nu e vorba de răzbunare. Omul trebuie să învețe
ceva din toată această experiență așa de dură, viața nu trebuie să fie trăită degeaba:
„Cred așa: că dacă din închisoare pleci și în urma suferinței te alegi cu dorințe de
răzbunare și cu sentimente de acreaolă, închisoarea și suferințele au fost de haram.
Iar dacă rezultatul e un complex de liniște și înțelegere și de scărbă față de orice
silnicie și șmecherie, înseamnă că suferințele și închisoarea au fost spre folos și țin
de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.// Puterea de a iubi, la ieșirea
de la închisoare, trebuie a fi crescut în proporții de necrezut”2. În sensul moralei lui
Steinhard trage concluzia și Ion Ioanid: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul
importă. Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, credința religioasă
nu sînt decît accidente. Numai caracterul rămîne după filtrările produse de anii de
pușcărie ori de viață”3.
Interesantă este și explicația pe care o dă Lena Constante, în primul său
volum de memorii. Autoarea dorește să descrie pur și simplu experiența detenție,
fără nici un fel de conotații politice: „Atunci de ce să scriu? Pur și simplu ca să depun
și eu o mărturie omenească. Pe cît posibil, să nu vorbesc de aspectul politic al
detenției mele. Vreau să vorbesc despre starea de detenție ca atare. Ca perfectă
cunoaștere a faptelor. Viața de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experiență
unică. O femeie, singură, de-a lungul mai multor ani” 4.
4.1. Document istoric vs document ficțional

Pentru autorii care au trăit în lumea ororilor sistemului carceral nevoia
primară este aceea de a transmite cît mai simplu, necosmetizat, lucrurile pentru care
depun mărturie, pentru a se constitui într-o cronică despre cei care nu mai sînt,
despre suferințele celor care le-au îndurat, despre ororile sistemului totalitar
ș.a.m.d. În unele cazuri, în scriere nu apare nici o motivație exprimată, am putea
spune că autorul aflat cîndva în detenție se lasă furat de valul de scrieri pe această
temă și încearcă să vină și el cu contribuția proprie. În funcție de aceste obiective,
putem distinge între mai multe tipuri de autori:
4.1.1. O serie de autori își pun foarte serios problema păstrării unui
grad maxim de obiectivitate.
„În aceste însemnări nu e nimic născocit, răspund pentru fie care cuvînt scris
de mine și pentru fiecare faptă descrisă. Nu am putut da mereu numele adevărate
1 Nicole Valéry-Grossu, Binecuvîntată fii, închisoare... O fostă deţinută politică din România vorbeşte,
Bucureşti, Univers Publishing House, 1997
2 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
3 Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol.I, Ed. Humanitas, București, 1999-2002.
4 Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, Ed. Florile dalbe, București, 1995,
p.18.
49
(acest lucru a fost convenit în fiecare caz) și uneori am fost nevoit să maschez
personajele și faptele, fără să schimb în esență lucrurile, dar tot ceea ce descriu sunt
oamenii vii și totul, pînă în cele mai mici amănunte, e adevărat” 1, spunea Cernavin.
Alți prozatori mărturiseau că, pentru a obține adevărul și numai adevărul, și de a nu
tolera abaterile și distorsionările, e nevoie de o spontaneitate a scrisului, în afara
însă a legii simultaneității (nici o memorie de lagăr nu avea cum să fie scrisă la
momentul respectiv, în ciuda dorinței viitorilor autori ale lor). Varlam Șalamov, cel
care a „teoretizat” cel mai mult procesul de scriere a memoriilor, spunea: „Începe
scrisul, unde e foarte important să păstrezi prima variantă, să nu strici prin
corecturi. Legea care funcționează în scrierea poeziei, adică prima variantă e
întotdeauna cea mai sinceră, funcționează, se păstrează și aici2. În legătură cu o
povestire de-ale sale, Cherry Brandy, despre moartea lui Mandelștam, poetul-martir
pe care l-a prețuit enorm, Șalamov scria: „Am pus-o pe hîrtie imediat după
întoarcerea din Kolîma, în 1954, în localitatea Reșetnikov din regiunea Kalinin, unde
am scris o zi și o noapte, străduindu-mă să fixez ceva foarte important, să las în urma
mea o mărturie, să pun o cruce pe un mormînt, să nu permit să fie ascuns un nume ce
mi-a fost drag toată viața, să marchez această moarte ce nu poate fi iertată și uitată”3.
Ceea ce este excepțional la memorabila carte a Evgheniei Ghinzburg este,
dincolo de literaturitatea ei – capacitatea autoarei de a crea scene și personaje
impresionante este remarcabilă, alături de un stil bine temperat – este jocul cu
memoria care nu apare la autor la mulți ani de la trăierea evenimentelor pe care și
le-a propus să le descrie, ci chiar în timpul lor. Paradoxal, doar vorbim de condiții de
lagăr! Dar memoria fantastică a Evgheniei Ghinzburg, solicitată la maximum atunci,
a făcut funcționeze la tentativele repetate ale viitoarei scriitoare de a fixa în minte
anumite momente din viața de lagăr. Iată ce spune chiar ea: „Am știut mereu că o să
scriu. Și toți ai mei știau (...). Am început în vara anului 1959, în Zakarpatie. În
pădure, pe o buturugă, într-un caiet de școală. Am fost acolo cu Anton și Tonia. Dar
eu încă din închisoare, din lagăr, compusesem anumite capitole. Le repetam pe de
rost, ca pe versuri”4. Sau, cum spune în Epilog „De fapt, cartea aceasta a trăit alături
de mine peste 13 ani. Mai întîi ca intenție, apoi ca scriere permanentă a variantelor,
ștergerea unor fragmente mari de text, căutări ale unor cuvinte mai potrivite, a unor
meditații mai mature”5.
Mă întreabă adesea cititorii: cum de ați putut păstra în memorie așa de multe nume,
fapte, denumiri de localități, versuri?
E foarte simplu: pentru că tocmai acest lucru – a ține minte, pentru a scrie după aceea! – a
fost scopul principal al vieții mele în decursul celor 18 ani. Adunarea materialului pentru
1 V.V. Cernavin, T.V. Cernavina, Zapiski „vreditelia”. Pobeg iz Gulaga, Kanon, Sankt-Petersburg, 1999,
http://www.sakharov-center.ru/asfcd/auth/?t=page&num=8975
2 Șalamov, op.cit., p.10.
3 Idem, p.12.
4 Ghinzburg, Destin, p.484. Sau, mai departe: „Tocmai în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1948, deja
aproape de răsărit, i-am povestit capitole din Destin în bătaia vîntului pe care le imaginasem...” (Ocna,
p.347).
5 Ghinzburg, Ocna, p.531.
50
această carte a început chiar din momentul cînd am pășit pentru prima dată pragul
beciului închisorii interioare a NKVD din Kazan. În toți acești ani nu am avut posibilitatea
de a nota ceva, de a face niște crochiuri pentru viitoarea carte. Tot ce am scris am scris
numai din memorie. Singurele jaloane în labirintul trecutului au fost cînd am lucrat la
cartea mea de versuri, create și ele fără hîrtie și creion, dar, datorită memoriei mele
antrenate numai cu poezie, s-au întipărit bine în minte... (...). Pur și simplu scriam pentru
că nu aveam cum să nu scriu1.
Un proces asemănător se întîmplă și la Nicolae Steinhardt:
Creion și hîrtie nici gînd să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține
că „jurnalul” aceasta a fost ținut cronologic; e scris après coup, în temeiul unor amintiri
proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l
prezenta pe sărite, așa cum, de data aceasta, în mod real, mi s-au perindat imaginile,
aducerile-aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de
conștiință. efectul, desigur, bate înspre artificial; eu un risc pe care trebuie să-l accept2.
Și Vasile Gurău își propune același lucru: „mă voi face, în cele ce urmează,
povestitorul întîmplărilor și impresiilor strict personale; în cele ce urmează nu voi
exagera nimic, dar nici nu voi lăsa la o parte nimic din cele prin cîte am trecut sau
din cele ce-am pătimit. Nu voi romanța și nu voi născoci nimic; și nu voi căuta
cuvinte alese (...). De formație nu sînt nici istoric și nici literat. În acest context,
gîndurile mele așternute pe hîrtie (...) n-ar trebui considerate o creație literară și cu
atît mai puțin o doctă analiză a unui fenomen istoric, ci mai degrabă o
mărturisire...”3.
Probabil singurul care a reușit să păstreze însemnări făcute „la cald” este
Dimitri Lihaciov, obligat să-și facă pedeapsa în lagărul Kem din Solovki. Lucrînd la
birouri, a putut să-și ascundă însemnările proprii printre hîrtiile la care lucra și, mai
apoi, în primăvara anului 1929, cînd au venit părinții în vizită la el, să le înmîneze
lor. Însemnările respective sînt publicate mai apoi ca anexă la volumul de memorii 4.
4.1.2. Alții își asumă subiectivitatea inerentă (punînd-o pe seama

jocurilor memoriei, dorinței de a trece sub tăcere anumite momente etc.), dar
păstrează pe cît posibil autenticitatea documentului. Privind prin ochii cititorului de
azi, am putea crede că e vorba de o cosmetizare, o dorință din partea autorului dea
se prezenta cît mai bine sau a trece sub tăcere momente care nu-l avantajează. De
fapt, multe dintre memoriile analizate au fost scrie încă în perioade în care teroarea,
deși devenise mai mică, nu dispăruse și autorii lor erau îngrijorați, dacă nu pentru
propria persoană, măcar pentru celelalte personaje care erau descrise în ele: „Dar
vai, odată cu speranțele de publicare, s-a născut în sufletul meu și redactorul intern,
care mă tot enerva la fiecare paragraf cu formula sa obișnuită – «asta nu va trece de
1 Idem, pp.532-533.
2 Steinhardt, Jurnalul fericirii, http://ortodoxie.3x.ro/parinti_contemp/p_nicolae_steinhardt/Jurnalul%
20fericirii/0.%20jurnal.htm
3 Vasile Gurău, După gratii, Ed. Albatros, București, 1999, pp.10-11.
4 Dmitri Lihaciov, Vospominania, Logos, Sankt-Petersburg, 1995, p.145.
51
cenzură». Și am început să caut formulări mai neutre, adesea am stricat niște

fragmente extrem de reușite, liniștindu-mă că, chipurile, o frază nu e o jertfă prea
mare pentru dreptul de a fi tipărită, de a ajunge în fine la oameni” 1.
Autocenzura are, deci, rostul ei. Nicole Valéry-Grosu, în memoriile sale, chiar
spune că mărturiile le care le face nu au cum să fie complete: sînt trecute sub tăcere
unele amănunte tabu, intime sau de natură a primejdui viețile celor ce sînt deja
eliberați și trăiesc: „Mi-e cu neputință să descriu aici și alte fapte. Unele lucruri sînt
prea intime pentru a fi dezvăluite. De altfel, nu pot să-i pun în primejdie pe unii
oameni care trăiesc și acum în lumea comunistă”2.
În alte cazuri vorbim pur și simplu de lacune ale memoriei, și ele
îndreptățite, atît de suferințele prin care a trecut autorul, cît și de îndepărtarea în
timp a momentului în care au fost notate amintirile. Ryszard Kapuscinski, în
Călătorind cu Herodot, spunea: „Acum multe secole s-a descoperit o importantă și
totodată foarte înșelătoare trăsătură a memoriei umane: oamenii își amintesc ce vor
să-și amintească, nu ceea ce s-a întîmplat de fapt”. Dar sînt momente în care pur și
simplu memoria nu te mai poate ajuta: „Acum, Anna mi-a transmis acest secret mie,
deși sentința mea era mai înfricoșătoare decît a ei. I-am promis. Am memorat adresa
fiicei Evgheniei Podolskaia. Din păcate, nu mi-am ținut această promisiune, pentru
că, în anul 1955, cînd, după o pauză de 18 ani, am venit din nou la Moscova, am uitat
nu numai adresa, dar și numele fetei. Memoria mea, cîndva puternică, împovărată
acum cu prea multe lucruri, m-a trădat”3.
În fapt, „instinctiv, artistul operează cu două categorii de elemente: cu
propria sa sensibilitate, memorie și dorință de comunicare (ori refuz al comunicării)
și, în celălalt plan, cu tensiunea spațiului de exprimare al acestui preaplin”4. Paul
Goma, în amintirile sale carcerale, face această autoanaliză, admițînd, în ultimă
instanță, posibila subiectivitate a celor narate, chiar în pofida dorinței clare de
obiectivitate, de păstrare a adevărului, realității de către povestitor:
Cine poate jura că ceea ce povestește un pușcăriaș a fost chiar așa? Nu, nu-i vorba numai
de subiectivitatea obișnuită – zece inși au fost martorii aceluiași eveniment și vor fi zece
variante cinstite, adevărate ale evenimentelui. Vreau să spun că eu n-am fost martor, ci
erou; pe de altă parte, evenimentul a fost atît de violent, încît, vrînd, nevrînd, l-am
înregistrat... violent, deci strîmb, poate cu totul fals. Dar să admitem că l-am înregistrat
corect, corect din punctul de vedere al unei statistici, al unei medii: cu timpul, memoria
începe să facă feste. Nu prin omitere, nu prin uitare. Ci prin... Și memoria nu ar face atîtea
feste, dacă n-aș povesti acea întîmplare de atîtea ori. Dar, cu fiecare relatare, adevărul –
să zicem că prima impresie a fost cea adevărată – pe nesimțite începe să se modifice. Prin
omisiuni, prin adaosuri... A zecea variantă nu va mai semăna cu a șaptea, ca să nu mai
1 Ghinzburg, Ocna, p.534.

2 Valéry-Grossu, op.cit.
3 Ghinzburg, Destin, pp.211-212
4 Mircea Mihăieș, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea, ediția a doua revăzută, Ed. Polirom, Iași,
2005, p.90.
52
vorbim de prima.. N-are nici un rost să te asigur că, în ceea ce mă privește, m-am străduit
de fiecare dată să fiu consecvent (...). Dar cine știe dacă n-am folclorizat și eu?1
În postfața cărții sale, Ion Ioanid își descrie cu sinceritate specia:
Închisoarea noastră cea de toate zilele nu a avut pretenția să fie operă literară (...). Nu a
avut pretenția să fie lucrare documentară. Deși tot ce am relatat este purul adevăr lipsit
de orice exagerare, rămîne doar o carte de amintiri, cu multe lacune și cu unele
incertitudini și confuzii inerente, datorate operei necruțătoare a timpului asupra
memoriei (...). Am înșirat nume, fapte și atitudini, fără să ocolesc adevărul. Nu m-am ferit
să spun lucrurilor pe nume. Uneori, cînd nu m-a mai răbdat inima să tac, mi-am exprimat
și părerea, manifestîndu-mi fie disprețul, fie indignarea, fie admirația și respectul. Alteori
i-am lăsat pe cititori să tragă concluzia și să-și formeze singuri opinia despre cele
relatate2.
Și Nicolae Steinhardt își asumă nota de ficțiune pe care o iau asemenea

însemnări tîrzii: „Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că „jurnalul” acesta a fost
ținut cronologic; e scris aprés coup, în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De
vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe
sărite, așa cum, de data aceasta, în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile-
aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de
conștiință. efectul, desigur, bate înspre artificial, e un risc pe care trebuie să-l
accept”3.
4.1.3. Apariția unei ficțiuni, în grade extrem de diferite. Uneori ficțiunea

e involuntară, completează lacunele memoriei, alteori apare din dorința de a
cosmetiza, de a înfrumuseța informațiile destul de seci oferite. Dmitri Vitkovski,
comenta, la ediția sa din samizdat (1963): „Aici sînt descrise numai întâmplări
adevărate, așa cum le-am interpretat și cum am putut să le refac în memorie” 4.
Interesantă e și varianta adoptată de Viktor Kravcenko, care nu declară că scrie
pentru numeroasele victime ale Gulagului, ci își dedică această carte lor:
I dedicate this book to the people of Russia, of whom I am one. I dedicate it to the
memory of those millions who have died in the struggle against Soviet absolutism; to the
millions of innocents languishing in the Kremlin's numberless prisons and forced-labor
camps; to the memory of millions of my fellow-countrymen who died in defense of our
beloved fatherland dreaming of a better future for our people. I dedicate this book to the
progressive and socially-minded people everywhere who help in the struggle for a free
democratic Russia, without which there can be no enduring peace on earth5.
Most of my story is what I actually remember, but some is what must have been. There
are episodes and faces and words and sensations burned so deeply into my memory that
1 Goma, Gherla, pp.18-19.

2 Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele.
3 Steinhardt, op.cit.
4 Dmitri Vitkovski, O viață în Gulag, traducere de Antoaneta Olteanu, Ed. Corint, București, 2013, p.29.
5 Viktor Kravcenko, I Choose Freedom. The Personal and Political Life of a Soviet Official, Robert Hale
Ltd, Londra, 1947, p.489.
53
no amount of time will wear them away. There are other times when I was so exhausted
because they never let me sleep or so starved or beaten or burning with fever or drugged
with cold that everything was blurred, and now I can only put together what must have
happened by setting out to build a connection across these periods, a reconstruction
between those points that are quite clear (…)
I have an extremely good memory. I can see now the faces of men who tortured me in
Moscow prisons, in Lefortovo and Sukhanovka. I recall the number of every cell I was
locked in, the number of days I spent in solitary hard punishment cells, the names of
hundreds of fellow prisoners. As I worked on this book, faces and names and smells and
sounds came to me after twenty years of being forgotten, and they came with complete
clarity and vividness, just like opening a door and finding someone you know very well
but have not seen for a long, long time.
To work on this book has sometimes been exciting because of the way in which my
memory has responded to my probings. Not all the answers have been very palatable. I
know that I suppressed some of the memories for twenty years because they were
intolerable. But now, because the work of telling my story has become the foremost need
of my life, and because I know that for the story to be credible it must have detail and
texture and be very complete, even the pain of a terrible memory brings a certain reward
from the simple, clear satisfaction of having been able to remember1.
4.1.4. Martori ai suferintelor carcerale preferă transformarea integrală

a materialului obiectiv pe care l-au acumulat de-a lungul timpului,
prezentîndu-l sub formă artistică asumată (vezi și Iuri Dombrovski, analizat de
noi în studiul menționat).
4.1.5. Pe de altă parte, Varlam Șalamov propune o nouă formă de proză

bazată pe noile realități sociale și a experiențelor carcerale, proză diferită de tot ce s-
a scris pînă acum. Varlam Șalamov, unul dintre deținuții Gulagului sovietic,
contemporan cu Soljenițîn și total nemulțumit atît de succesul „facil” al acestuia și de
modalitatea de a prezenta realitățile carcerale (sub formă de beletristică – O zi din
viața lui Ivan Denisovici sau jurnalistică Arhipelagul Gulag), este convins că, „după
Auschwitz”, „oamenilor care au trecut prin revoluții, războaie și lagăre de
concentrare nu le arde de romane” 2; „mai mult chiar, autorul în care crede cititorul
trebuie să fie nu doar martor, ci și participant la marea dramă a vieții, ca să-l cităm
pe Niels Bohr”3. El remarcă, din mulțimea de memorialiști ai vremii sale, pe Nadejda
Mandelștam, care ocupă o poziție aparte, de autor de memorii-literatură4. Același
deziderat și-l impusese și Ghinzburg: „Îmi era extrem de clar că eram obligată
tuturor în nici un caz prin calitățile literare deosebite ale cărții, ci numai prin
adevărul din ea”5. „Orice povestire este întotdeauna un document, un document
despre autorul ei”6 – caracterul puternic documentar, proza-document, așa cum o
1 Alexander Dolgun, Patrick Watson, An American in the Gulag, 1975,

3 Idem, p.6.
4 Și despre Evghenia Ghinzburg se spunea în acest sens: „ea a luat-o înaintea istoricilor în înțelegerea
evenimentelor istorice” (Ocna, p.535).

5 Idem.
54
promovează Șalamov, a fost inaugurat de amintirile Nadejdei Mandelștam,

menționată nu o dată printre modelele, clasicii acestui gen.
Cred cu toată convingerea, spunea Șalamov, că proza memorialistică a Nadejdei I.

Mandelștam va deveni un eveniment de seamă al literaturii ruse nu numai pentru că este
un monument al veacului, o condamnare pasionantă a „veacului – cîine-lup întărîtat”. Nu
numai pentru că în acest manuscris se află răspuns la o întreagă serie de probleme care
tulbură societatea rusă, nu numai pentru că memoriile sînt destinele intelighenției ruse.
Nu numai pentru că aici sunt lămurite într-o formă strălucită probleme ale psihologiei
creației. Nu numai pentru că aici sunt expuse preceptele lui Osip E. Mandelștam și e
povestit destinul lui. E limpede că orice aspect al memoriilor stîrnește un imens interes
din partea întregii lumi, a tuturor cititorilor din Rusia. Dar manucrisul Nadejdei
Mandelștam mai are o calitate, foarte importantă. Este o nouă formă de memorii, foarte
cuprinzătoare, oportună.
Cronologia vieții lui O.E. Mandelștam alternează cu tablouri de viață, cu portrete de
oameni, cu digresiuni filosofice, cu observații referitoare la psihologia operei...1
Ultimele trei variante pornesc de la premisa că orice scriere pe care o

realizează cineva este chiar o scriitură artistică (oricine scrie ceva e scriitor!). De aici
strădania memorialiștilor de a imita, pe cît posibil, trăsăturile genului epic, folosind
cît mai multe figuri de stil, portrete și analize (adesea psihologice), alături de
descrieri ample de peisaj. Ca să nu mai vorbim de trăirile interioare ale naratorului...
„O ficțiune totuși există în orice narațiune memorialistică: aceea care respinge
ficțiunea literaturii. Ea nu inventează în acest sens personaje, dar transformă, dacă e
suficient de puternică, personajele reale ale unei epoci în personaje care au
relevanță, personaje memorabile, proprii literaturii”, spunea Eugen Simion 2.
Evghenia Ghinzburg sau Nadejda Mandelștam sunt exemple grăitoare în acest sens;
de partea cealaltă, minorii Dmitri Vitkovski și Nikolai Sablin rămân minori... La
Dmitri Vitkovski întîlnim totuși cîteva pagini memorabile de descriere a naturii
Nordului, dar, cu toate acestea, rămîne o povestire „modestă, concetrată aproape
estetic” (spune în prefață la volumul lui V. Lașkin).
5. Capcanele memoriei. Obiectivitate vs subiectivitate
Paradoxul pe care îl relevă proza de lagăr – încadrăm tot aici și memoriile de

lagăr, din acest motiv al unei dominante ficționale destul de importante – îl
constituie, credem noi, nota de subiectivism și deformare a realității produse de
îndepărtarea în timp față de momentele relatate. Ca să nu mai vorbim și despre
gradul de subiectivitate imprimat de trăirile dureroase pe care le-au avut cei închiși
care îi fac inevitabil să distorsioneze realitatea prezentată, deși poate că e ultimul
1 Idem, p.8.
55
lucru pe care îl doresc1. Cu alte cuvinte, cum spunea Eugen Simion, „cine scrie
memoriile, autobiografiile... a cui operă este opera nonfictivă, opera de confesiune: a
eului profund (eul pur) sau a detestabilului eu biografic?”2.
Cînd citești memorii de lagăr/ închisoare, pentru a le numi generic astfel, ești
uimit de ușurința cu care este construit firul narativ; remarci scrupulozitatea cu care
sunt făcute observațiile și buna stăpînire a detaliilor, menținerea firului narativ în
ciuda unor divagații ample, dialoguri spumoase, personaje memorabile ș.a.m.d.
Invariabil, te gîndești ce fel de memorie au putut avea acei oameni care, deși
încercați așa de greu, au reușit să păstreze așa de proaspăt în minte detalii
numeroase, uimitoare și plastice.
O autoare despre care contemporanii au confirmat posedarea unei memorii
excepționale este Evghenia Ghinzburg. Cu siguranță că multă vreme, mai ales după
ieșirea din lagăr, a tot fost întrebată cum de poate ține minte atîtea lucruri. Evident,
o memorie bine antrenată o avea de dinainte; paradoxal, restricțiile din lagăr (mai
ales la nivel spiritual, cultural), au potențat-o și au făcut-o pe autoare să remarce
această calitate extraordinară și s-o cultive cu bună știință:
După ce am stat luni întregi în închisoare, chiar ani, am avut posibilitatea să observ la ce
virtuozitate ajunge memoria omenească, sensibilizată de singurătate, izolată complet de
orice influență exterioară. Îmi aduc aminte cu mare precizie de tot ce am citit cîndva.
Reciți în gînd pagini întregi de texte pe care le considerai uitate de mult. În fenomenul
acesta chiar există ceva misterios. (...) Se dovedește că memoria, eliberată de impresiile
exterioare, s-a deschis deodată, ca o crisalidă transformată în fluture3.
Avem numeroase mărturisiri din care rezultă că proza obținută este un fel de
promisiune, de jurămînt pentru a păstra memoria cît mai completă despre tot ce a
fost, mai ales despre oamenii pe care i-a întîlnit cronicarul. Uneori se crea o
adevărată solidaritate între deținuți și colegul lor cu memoria excepțională, de care
erau siguri că va putea transmite celor din afara gardurilor de sîrmă ghimpată
dovezi ale existenței lor: „Cînd la noi, în Kolîma, a venit un lot de la închisoare,
lucram pe atunci la spital ca soră medicală, femeile au adus-o foarte bolnavă /e
vorba despre Evghenia Ghinzburg – n.n. A.O./, epuizată. Avea febră. Au adus-o și au
spus: «Vindecați-o. Jenia trebuie să trăiască, neapărat trebuie. E cea mai bună, cea
mai talentată. O să scrie despre noi toate». Și am pus-o pe picioare... (...) Și uite, ea a
trăit și a scris. Și cîte mai putea să scrie...” 4.
1 Eugen Simion: „jurnalul este scris sub impresia evenimentului, memorialul este o istorie întîmplată cu
mult timp în urmă, notată în alt timp și cu altă stare de spirit” (op.cit., p.19); „Scriptorul (naratorul)
poate fi de bună credință, memoria însă îl poate trăda” (idem).
3 Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului, p.90, 224.
4 Idem, p.463.
56
Un cominternist croat, Ante Ciliga, are și el parte de experințele carcerale

descrise în mai multe volume de memorii1. Și el consideră că, prin suferințele sau
chiar prim moartea sa poate trage un semnal de alarmă în Occident despre ce se
întîmpla în URSS. Pînă și tovarășii de suferință îl implorau să nu uite să transmită
toate aceste lucruri, așa cum se întîmpla, la vremea respectivă, și cu Evghenia
Ghinzburg: „atunci cînd veți fi în Europa, spuneți adevărul și povestiți tot ceea ce
știți despre viața poporului. Nu mințiți precum o fac scriitorii care vin aici și care,
după ce au văzut ceea ce se întîmplă, nu scriu decît elogii”2.
Sunt episoade obsesive (madeleinele lui Proust, răsturnate!) subliniate ca

atare de narator. Impactul în memorie e mult mai puternic și vizualizarea scenelor e
mai mult decăt evidentă și la un interval extrem de mare de timp:
Mă iritau foarte tare, țin bine minte, cercurile de pe tapet (Ghinzburg, Destin, p.107);
Țin minte foarte bine cum m-a susținut în primele zile de închisoare bunătatea Liamei
(Ghinzburg, Destin, pp.144-145).
N-o să uit până la moarte cerul acesta curat, înalt, din Iaroslavl (Ghinzburg, Destin, p.222).
Chiar și în ziua de azi, dacă închid ochii, pot să văd și cea mai mică proeminență sau
zgîrietură de pe aceste ziduri vopsite pînă la jumătate în culoarea preferată a închisorilor
– roșu-închis, iar în partea de sus alb murdar (Ghinzburg, Destin, p.219).
Pe de altă parte, avem și „mici” cochetării: autorul omniscient în cîteva cazuri

„nu-și mai aminteș” „bine” detaliile pe care le redă:
Nu mai țin minte ce i-am răspuns acestui colonel... (Ghinzburg, Destin, p.107)
Se pare că mai mult tăceam... (p.107)
Leșinul profund a durat, după cum se pare, atît de mult... (p.107).
Am început cu Evghenia Ghinzburg, deși ea este o excepție. Ca să revenim la

P.P. Astahov, pe care l-am prezentat mai sus cu acel citat amplu, actul nașterii
memoriilor este unul extrem de dificil, presupune un fel de cercuri, reveniri pe care
autorul le face asupra nucleului informației puse pe hîrtie, pentru a-l dezvolta sau a-l
reconstrui cît mai lizibil. Revenirea asupra textului sau, dacă nu, măcar asupra
amintirilor care sunt încă bine ancorate în minte e făcută de orice creator de
memorii. La revederea materialului uneori sunt introduse și digresiunile sau micile
considerații apreciative care nu-și au locul în fluxul amintirilor. O voi cita din nou tot
pe Evghenia Ghinzburg:
Nici pînă acum nu pot să-mi iert tonul ranchiunos cu care i-am răspuns (Ghinzburg,
Destin, p.146)
Mai apoi m-am gîndit adesea la faptul că atitudinea mea de atunci poate părea
tovarășelor mele de celulă foarte curajoasă (Ghinzburg, Destin, p.154)
1 Au pays du grand mensonge, Gallimard, Paris, 1938; Sibérie, terre de l’exile et de l’industrialisation,
1950, respectiv Dix ans au pays du mensonge déconcertant, Champ Libre, Paris, 1977 (ultimul volum
reprezintă o sinteză a primelor două).
2 Apud Constantinescu, op.cit., p.133.
57
Cu adevărat groaza de dinaintea morții am simțit-o mai tîrziu, cînd mă aflam la Moscova,
la închisoarea Lefortovo... (Ghinzburg, Destin, p.154)
Pe atunci nu știam că între timp și părinții mei fuseseră ridicați (Ghinzburg, Destin,
p.207).
6. Există un canon? Canonul poetic – memoriile ca povestire
Deși mulți dintre cronicarii de lagăr au avut veleități de scriitori, cel care a
conștientizat cel mai mult problemele artistice a fost numai Varlam Șalamov. Într-un
fel de prefață la primul său volum de povestiri din Kolîma, intitulată Despre proză, a
încercat să teoretizeze noua proză pe care o considera singură formă artistică
posibilă într-un secol al XX-lea ce cunoscuse ororile Auschwitz-ului fascist și ale
Gulagului sovietic. Întoarcerea la origini presupunea o mai mare simplitate și
claritate a prozei. Amintirea numai este teren al flecărelii și superficialității;
„îngreunată” de povara adevărului istoric, plin de emoție, dar fără prea multe
zorzoane artistice, ea trebuia să fie o mostră de viață adevărată, singura care îl putea
face pe cititor să se gîndească profund la ceea ce transmite:
Proza trebuie să fie simplă și clară. Imensa încărcătură semantică și, mai ales, sufletească
nu lasă să se dezvolte limbuția și fleacurile, asemenea unor jucării sunătoare. Important e
să reînvii sentimentul. Sentimentul trebuie să se întoarcă, biruind controlul vremii,
modificarea evaluărilor. Doar cu aceste condiții e posibil să reînvii viața.
Proza trebuie să fie o relatare simplă și clară a ceea ce este important și vital. În povestire
trebuie mereu inserate detalii – amănunte noi, neobișnuite, descrieri altfel. Noutatea în
sine, temeinicia și precizia acestor detalii încearcă să-l determine pe cititor să creadă în
povestire și în tot ce ține de ea, nu ca într-o informație, ci ca într-o rană deschisă a inimii.
Dar rolul este mult mai important în noua proză. Amănuntul este întotdeauna un detaliu-
simbol, un detaliu-semn care mută povestirea pe un alt plan, oferind „subtextul” ce
slujește voințe autorului, este un element important al soluției artistice, al metodei
artistice1.
În mod evident, scriitorul Varlam Șalamov nu abdică de la aceste principii

impuse prozei secolului al XX-lea în lucrarea sa de memorialistică. Caracterizarea
făcută acestor memorii e clară: „Proza Povestirilor din Kolîma n-are nicio legătură cu
schița. Fragmente de schiță sunt presărate pentru o credibilitate mai mare a
documentului, sînt inserate doar ici și colo, cu chibzuială, de fiecare dată fiind datate.
«Viața vie» se așterne pe hîrtie prin cu totul alte mijloace decît în schiță. în Povestiri
din Kolîma lipsesc descrierile, precizările cifrice, concluziile, elementele, elementele
publicistice. În Povestiri din Kolîma esența constă în redarea noilor legități
psihologice, în cercetarea artistică a unor teme teribile, dar nu în totalitatea
«informației», nu în strîngerea de fapte. Deși, bineînțeles, orice fapt din Povestiri din
Kolîma este de netăgăduit”2.
1 Șalamov, op.cit., pp.13-14.

2 Idem, p.9.
58
Pe de altă parte, poetul polonez Aleksander Wat, în monumentalele sale

memorii Secolul meu, afirmă altceva: natura de poet nu poate fi ignorată așa de ușor:
„Autorul nu este politician, adică cel care face istoria. Nici istoric, adică cel care
descrie faptele istorice. Este poet și, spunînd asta, nu mă refer la scrierea versurilor,
indiferentă în sine, ci la faptul că trăiește într-un mod specific anumite momente
care se petrec în devenirea Istoriei; asociază într-un mod specific fenomene, fapte și
lucruri și le exprimă într-un mod aparte”1.
6.1. Naratorul
Frecvent naratorul se prezintă în prim plan, de cele mai multe ori absolut,
centrînd acțiunea în jurul propriei persoane (Sablin, Vitkovski). Uneori se prezintă
extrem de amplu cercul de vecini și tovarăși de suferință, vorbind astfel de mai
multe personaje principale. Dacă în primul caz vorbim de orientarea autobiografică,
în cel de-al doilea avem de-a face cu orientarea spre colectivitate, pe fondul căreia se
conturează și portretul naratorului (Ghinzburg). La Varlam Șalamov, care încearcă o
abstractizare a trăirilor și o purificare cît mai mare a narațiunii, putem vorbi chiar
de un narator abstract ce posedă totuși și trăsături ale autorului propriu-zis. În cazul
variantelor marcat ficțional, personajul martor se poate ascunde în spatele unuia
sau mai multor personaje principale sau chiar secundare (vezi și jocul eurilor, cf.
Lejeune – lupta dintre eul pur și cel biografic).
6.2. Narațiunea
De regulă narațiunea se desfășoară liniar, din perspectivă cronologică,
eventual cu anumite fragmentări. Uneori salturile memoriei sînt mai mari și
naratorul alege cîteva episoade semnificative, nu neaparat în ordine strict
cronologică (dar, „Sensul dictează, și niciodată cronologia: chiar dacă deocamdată nu
avem dovezi palpabile pentru a ilustra sensul pe care dorește să-l obțină”2). „Trebuie
scrisă o povestire care să nu se deosebească de document”3. Șalamov spunea:
Sub ochii noștri se schimbă întreaga ordine a așteptărilor față de opera literarară,
așteptări pe care o formă literară precum romanul nu le poate îndeplini.
Descrierea umflată în multe cuvinte devine un viciu care anulează opera respectivă.
Descrierea înfățișării exterioare a unui om devine o frînă în înțelegerea ideii autorului.
Peisajul nu este acceptat deloc. Cititorul n-are cînd să cugete la semnificația digresiunilor
peisagistice.
Dacă totuși e folosit, peisajul e descris cu maximă parcimonie. Fiecare detaliu devine
simbol, semn și numai cu această condiție își păstrează importanța, vitalitatea și
necesitatea4.
Alte trăsături indispensabile erau: „seriozitatea temei esențiale de viață”, o

povestire echilibrată, fără patetism, concizie, simplitate, într-un cuvînt, „retezarea a
1 Miłosz, op.cit., p.18.

2 Lejeune, op.cit.
4 Idem, p.6.
59
tot ce s-ar putea numi literatură” 1. Fuga după document, reîntoarcerea la faptul
istoric pur și la mai multă sinceritate ne trimite chiar la originile literaturii. Din nou,
întoarcerea aproape la anonimatul primilor cronicari: „asemenea memorialiștilor,
autorul, povestitorul trebuie să se socoată inferior celorlalți, mai mic decît ei. Doar
astfel va avea succes și va insufla încredere. Aceasta este așteptarea morală și
artistică a prozei contemporane”2. Și, dacă tot vorbim de cronicarii vechi,
apartenența literaturii de detenție la o formă de literatură didactică este mai mult
decît evidentă – „rememorarea, rechizitoriul, avertismentul, toate modalităţile care
fac apel la conştiinţă, care vor să o trezească din inerţia somnului, le regăsim în
această literatură. Ele, mai mult decât o pedanterie didacticistă, fac dintr-însa o
literatură superlativ didactică”3.
Un dinamism se observă în multe narațiuni, prin folosirea dialogului.
Preferința pentru oralitate și stilul personal al autorului justifică astfel un grad mai
mare de obiectivitate și spontaneitate (ele însă pot fi aparente). Digresiunea e un
procedeu frecvent întîlnit în proza de lagăr. Uneori vorbim de scurte paranteze,
alteori de pagini ample, care uneori dezechilibrează structura de baza (a se vedea
Sablin, intro-urile excesiv de mari despre Buțenko, total nepotrivite pentru genul
acestei proze). Chiar în prozele mai seci se pot găsi pagini cu digresiuni lirice reușite
(vezi Vitkovski, descrierile de natură, aurora boreală ș.a.). Fără a fi marcată de
procedee literare, anumite texte capătă un grad înalt de artisticitate, literaturitate,
deși obsesia autorilor este de păstrare a veridicității și o sobrietate a stilului
(Ghinzburg, Mandelștam).
O trăsătură importantă a narațiunilor de lagăr o constituie împletirea dintre
oralitate și particularitățile textului scris. În prefața sa la amplul volum consacrat
literaturii românești de detenție, Nicolae Balotă spune, pe urmele autorului:
„Oralitatea străbate, în maniera unui bas continuu, scrierile aparţinând acestei
literaturi şi, îndeosebi, memorialisticii universului concentraţionar. Naraţiunea şi
mărturisirea sunt, pe plan general antropologic, modalităţi ale vorbirii, ori chiar în
regimul consemnării prin scris rămân în ele resturile unei oralităţi subiacente” 4.
1 Ibidem, p.13.
2 Ibidem.
3 Nicolae Balotă, Prefață – o istorie salvatoare, în Mihai Rădulescu, Istoria literaturii de detenție,
http://www.literaturasidetentie.ro/category/detentie/
4 Mihai Rădulescu, Istoria literaturii de detenție,
http://www.literaturasidetentie.ro/category/detentie/
60
FUROR POETICUS: NEBUNIA ȘI GENIUL ÎN DISCURSUL ROMANTIC
Gabriel STAN
If psychiatry broadly follows the model already established by the rationalism of the classical age,
romanticism creates a poetics of madness through the positive valorization of the exceptionality.
Romantic ideology revitalizes the sacred origin of madness, but also strengthens the consciousness of
the individual in the process of creation. The image of the romantic genius, perceived by others as mad,
and at the same time self-defining as insane to emphasize opposition to the mediocre mass, establishes
a tradition deeply rooted in the soil of Russian literature. The late critical attitude, either by irony or by
parody, to the romantic character's exceptionality, will be the engine of consolidating a new vision of
the world, generically called by the term of realism.
Key words: madness, romanticism, rationalism, exceptionality, genius
Încă din Antichitate, nebuniei i-au fost atribuite proprietăți creative. Alături
de semnificația medicală a bolii, se păstrează o viziune sacră a nebuniei concepută
drept dar divin. Platon oferă o clasificare sugestivă a nebuniei în Phaidros:
Iar nebunia e de două feluri: una pricinuită de bolile omenești și, alta, de părăsirea
rosturilor obișnuite, urmare a unui îndemn divin. [...] Iar nebunia cea divină am împărțit-
o în patru părți, după cei patru zei: inspirația celui ce străvede în viitor am raportat-o la
Apollon, pe aceea a inițiatorului întru misterii, la Dionysos, inspirația ce-i proprie
poetului, la Muze, iar nebunia îndrăgostirii, despre care am zis că e cea mai aleasă dintre
toate, am pus-o în seama Afroditei și a lui Eros1.
Aceeași inspirație divină se regăsește și în concepția creștină despre

nebunie. Semnificația ambivalentă a nebuniei creștine rezidă în caracterul metaforic
al acestei noțiuni: raportul dintre nebunie și înțelepciune este unul interșanjabil, în
funcție de centrul de referință: înțelepciunea lumească este o nebunie în ochii lui
Dumnezeu, la fel cum înțelepciunea divină este nebunie în ochii muritorilor.
Ambivalența semantică stă la baza arhetipului cultural al nebunului întru Hristos, cu
o tradiție deosebit de bogată în lumea bizantină. Antiteza mai sus menționată o
găsim în epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel:
Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit
Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui
1Platon, Phaidros, traducere, lămuriri preliminare și note de Gabriel Liiceanu, Humanitas, București,
1993, p. 120.
Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să

mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii (Corinteni 1:20,21).
Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă
decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică
decât tăria oamenilor (Corinteni 1:25).
Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi (Corinteni
1:27).
Comportamentul aberant manifestat de iurodivîi este o mască asumată a

nebuniei. Ea exercită o funcție critică la adresa normelor sociale, scoțând la iveală,
prin contrast, fățărnicia majorității oamenilor. O revitalizare puternică a tradiției
culturale antice, dar și creștine a nebuniei de sorginte divină este instituită de
ideologia romantică la începutul secolului al XIX-lea. Cea mai expresivă figură
romantică este geniul nebun, întruchipare a artistului (cel mai adesea desemnat prin
termenul general de poet) care se află într-o antiteză totală cu societatea. Însă
revitalizarea acestei tradiţii se reduce mai degrabă la un statut social de
marginalizat. Conceptual, diferențele sunt majore.
Pentru scriitorii ruși din anii 1830 textul cu cea mai mare autoritate îl
reprezintă filosofia estetică a lui Schelling. În concepția sa, geniul este în mod
necesar unul artistic. Știința, privită ca sistem unitar, impune rezolvarea unei
probleme în etape, pornind de la părțile separate și ulterior, prin asamblare,
ajungând la întreg. Arta este singura care dă naștere geniului, întrucât scopul artei
rezidă în concilierea unei contradicții ireductibile. Cu alte cuvinte, demersul artistic,
spre deosebire de cel științific, este unul holistic:
Geniul se distinge de tot ceea ce este doar talent sau dibăcie prin faptul că rezolvă o
contradicție care este absolută și nu poate fi rezolvată altfel de nimic altceva. În orice
producere, chiar și în cea mai comună și cotidiană, acționează împreună cu activitatea
conștientă una inconștientă; dar numai o producere a cărei condiție a fost o opoziție
infinită între cele două activități este o producere estetică și nu este posibilă decât
geniului1.
Contradicția care rezidă în activitatea artistică conștientă și inconștientă este

piatra de temelie a concepției romantice despre geniu. Spre deosebire de vechea
nebunie sacră, în care subiectul nu este decât un recipient al darului zeilor sau al
harului dumnezeiesc, condiția sine qua non a geniului romantic este creația
autonomă. Singura activitate pe deplin liberă, deci singura activitate care depinde în
mod exclusiv de responsabilitatea (voința) subiectului este arta. Intuiția este semnul
distinctiv al geniului; ea presupune în egală măsură o activitate conștientă, precum
și una inconștientă. Intuiția este singurul instrument care permite exprimarea
Infinitului în finit. Libertatea totală a creației artistice nu trebuie să țină seama de
nici o constrângere exterioară. Tocmai această independență, argumentează
Schelling, asigură sacralitate și puritate artei2. Așadar, produsul artistic nu trebuie să
1 F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, trad. de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas,
Bucureşti, 1995, p. 304.
2 Ibidem, p. 302.
62
țină seamă nici de principiul utilității, nici de exigențele moralei. Concepția

romantică a artei este, într-adevăr, o revoluție de proporții colosale în cultura
universală. Receptată ca atare, ea va impune o tradiție greu de zdruncinat a
artistului în ipostaza geniului.
În literatură, raportul dintre nebunie și geniu este configurat pe fundalul
antitezei radicale dintre artist și societate. Modelul pe care scriitorii ruși îl urmează
este cel dezvoltat de Hoffmann în povestirile sale fantastice, care îl plasează pe erou,
după cum afirmă N.G. Fedoseenko, „în două cronotopuri: 1) în lumea poetică a
existenței sale și 2) în lumea prozaică, lumea celorlalți” 1. Afirmația criticului rus
necesită, totuși, unele lămuriri. Semantizarea celor două noțiuni – nebunie / geniu –
se produce grație tehnicii contrastului sau, mai bine spus, strategiei narative a
perspectivismului. Artistul este perceput de mulțime sau de doctori drept nebun. La
rândul său, romanticul se definește drept geniu în raport cu societatea, pe care o
consideră bolnavă. Aceste permutări stau la baza conceptului de nebunie înaltă
(vîsokoe bezumie2), metaforă a geniului.
În povestirea Ciornaia nemoci (1829) este descrisă drama tânărului Gavrila,
născut într-o familie de negustori. Îngrijorată de starea de sănătate a fiului său, care
de doi ani de zile este mereu trist și aproape că nu vorbește nimic, mama acestuia se
duce la preotul din localitate pentru a-i cere ajutor. Părintele, om cultivat, admirator
al filosofiei lui Kant, îl invită pe băiat la el pentru a afla pricina supărărilor sale. Într-
o atmosferă de profundă compasiune, preotul reușește să-l determine pe tânăr să-i
povestească întreaga sa viață. Din confesiunea lui Gavrila reiese natura sa
excepțională. El este un geniu, pe care îl obsedează o serie de întrebări filosofice de
prim rang. Autotidact, Gavrila își petrece timpul în singurătate citind cărți și
căutând, cu disperare, răspunsuri. Însă nefericirea lui este generată de mediul în
care s-a născut. Neavând alt partener de discuție, se vede condamnat la singurătate.
În plus, familia reprezintă un mediu nociv, întrucât principala preocupare a
părinților, în special a tatălui, este îmbogățirea. În ochii tânărului, aceste aspirații
sunt absurde, însă nu are puterea necesară pentru a iniția un dialog cu tatăl său.
Ușurat după conversația plăcută cu preotul, singura persoană care îl înțelege,
tânărul promite să revină ori de câte ori va avea nevoie. Însă tatăl lui Gavrila, care nu
mai suportă comportamentul fiului, decide să-l însoare. După ce află vestea despre
viitorea căsătorie, Gavrila își pune capăt zilelor, aruncându-se în râu.
În mediul negustorilor, în care domnește ignoranța, comportamentul
melancolic al lui Gavrila este receptat drept nebunie: în acest sens, titlul este cât se
poate de sugestiv – ciornaia nemoci este denumirea populară a epilepsiei. Gravitatea
situației este cu atât mai mare cu cât „remediul” (căsătoria forțată) este o formă
mascată a avantajului financiar pe care tatăl speră să îl dobândească de pe urma
zestrei unei nore bogate. Contrastul drastic între cei doi poli – pe de o parte
1 N.G. Fedoseenko, Romanticeski fenomen bezumia, în „Vestnik Sankt-Peterburgskogo Universiteta”,

seria 9, nr. 3, 2007, p. 26.
2 Cf. V.N. Ciubarova, Motiv „vîsokogo bezumia” v russkoi literature XIX veka: dve istoriceskie modeli, în
„Naucinaia mîsl’ Kavkaza”, nr. 3, 2005.
63
ignoranța crasă a părinților, iar pe de altă parte geniul incredibil al tânărului –

aruncă asupra tuturor personajelor un grad semnificativ de convenționalitate.
Firește, Pogodin a vrut să sublinieze prin naratorul părtinitor, deosebit de
condescendent față de Gavrila, o incompatibilitate funciară între două lumi total
diferite, care compun peisajul cultural al Rusiei începutului de secol al XIX-lea.
Mesajul povestirii este de fapt o critică acidă la adresa ordinii sociale. Cu toate
acestea, textul lui Pogodin reușește să zugrăvească într-un mod foarte expresiv
mentalitatea straturilor sociale de jos, pentru care semnele genialității sunt de fapt
semne ale nebuniei.
Geniul nebun este un motiv recurent în proza prințului Vladimir Odoevski.
Interesul său pentru subiectul nebuniei este confirmat de proiectul literar,
nedesăvârșit însă, al unui ciclu de povestiri romantice intitulat Dom sumasședșih1
(Casa de nebuni). Prefața volumului avea să fie articolul-povestire Kto sumasședșie?
(Cine sunt nebunii?), în care Odoevski își exprimă în mod direct viziunea filosofico-
artistică despre nebunie. Profund dezamăgit de empirismul și materialismul
începutului de secol al XIX-lea, scriitorul rus demonstrează, printr-un lung șir de
întrebări retorice, cum știința (în toate ramurile sale: matematica, fizica, chimia,
astronomia, medicina etc.) nu a reușit decât să descrie o parte dintre mecanismele
care stau la baza existenței materiale. În ciuda imensei prețuiri, știința nu este decât
un sistem de observații neînsuflețite care nu pot explica existența sub toate
aspectele ei contradictorii. Singura capabilă să-i ofere omului imaginea completă a
vieții (să includă, deci, dimensiunea spirituală) este poezia, care trebuie să fie
obiectul demn al interogației filosofice. Poetul este, prin urmare, un ales, dată fiind
menirea sa înaltă: „Poetul este primul judecător al omenirii”2. Însă epoca luminată l-
a coborât pe acesta într-atât, încât el nu-și mai poate găsi tronul de altădată; el e
nevoit să împartă cu ceilalți „pâinea sărăciei sufletești”. Această stare de fapt a pus
semnul echivalenței între geniu și nebunie: „starea geniului în clipele descoperirilor
lui este într-adevăr asemănătoare stării de nebunie, cel puțin pentru cei din jur: el
este de asemenea uimit de un singur gând al său, nu vrea să audă altceva, îl vede
pretutindeni, este dispus să-i sacrifice totul”3. Dacă cel care găsește corelații
imposibile între obiecte este calificat drept nebun, atunci geniul, al cărei invenție
presupune stabilirea de corelații nemaivăzute până la acel moment, nu este oare tot
1 Despre proiectul său aflăm din scrisoarea, datată 30 noiembrie 1832, pe care Nikolai Gogol i-o
adresează lui Ivan Ivanovici Dmitriev: „Prințul Odoevski ne va bucura în curând cu colecția sa de
povestiri, în genul Cvartetului lui Beethoven, publicată în „Severnîie țvetî” din 1831. Vor fi aproximativ
zece, și cele care sunt scrise acum sunt și mai bune decât cele anterioare. Imaginație și minte – câtă
vrei! Este o serie de fenomene psihologice incompresensibile ale omului! Ele vor ieși sub titlul Dom
sumasședșih” (Apud M.A. Tur’ian, Strannaia moia sud’ba...: o jizni Vladimira Fiodorovicia Odoevskogo,
studiu introductiv de V. E. Vațuro, Kniga, Moscova, 1991, p. 196.
2 Vladimir Odoevski, Socineniia v dvuh tomah, studiu introductiv și comentarii de V. I. Saharov, vol. I,
Hudojestvennaia literatura, Moscova, 1981, p. 50. Articolul urma să fie folosit drept prefață, Kto
sumasședșie?, a fost publicat pentru prima oară în revista „Biblioteka dlia citeniia”, vol. XIV, 1836.
Ulterior, el a devenit parte integrantă a romanului filosofic Russkie noci, publicat în anul 1844.
3 Ibidem, p. 53.
64
„nebun”?, se întreabă Odoevski. Identitatea cameleonică a celor două noțiuni,

„nebunie”, respectiv „geniu”, se explică printr-o suprasolicitare semantică a nebuniei:
Într-un cuvânt, ceea ce noi numim nebunie, stare extatică, delir, nu este oare uneori
gradul cel mai înalt al instinctului mental uman, gradul într-atât de înalt, că devine
complet neinteligibil, imperceptibil pentru observația simplă? Pentru a-l cuprinde, nu
trebuie oare să te afli la același nivel, exact la fel cum pentru a-l putea înțelege pe om,
trebuie să fii om?1
Dualitatea receptării nebuniei capătă substanță prin integrarea ei în relația

dihotomică dintre excepționalitatea personajului principal, surprins în ipostaza
artistului, și viziunea despre lume împărtășită de comunitate, care compune norma
unanim acceptată în contactul dintre membrii grupului. Conflictul se naște din
imposibilitatea eroului romantic de a se sustrage din relațiile sociale, în ciuda
tuturor acțiunilor întreprinse în vederea izolării.
Primul text din seria tematică a nebunilor artiști, care de altfel i-a și adus lui
Vladimir Odoevski recunoașterea unanimă a publicului și a criticilor drept unul
dintre cei mai talentați prozatori romantici, este Ultimul cvartet al lui Beethoven,
publicat în revista „Severnîie țvetî” din anul 1831. Narațiunea se deschide cu o scenă
reprezentativă: într-o casă de la periferia Vienei, un grup de muzicanți interpretează
ultimul cvartet al marelui compozitor. În ciuda încercărilor repetate, compoziția nu
poate fi interpretată. Pentru muzicanți, ea este lipsită de sens; exasperați, „aruncau
arcușul și se întrebau dacă nu cumva este vorba de o luare în derâdere a operei
nemuritorului”2. Acordurile minunate, poetice ale compozițiilor precedente nu se
regăsesc în ultima creație, plină de sentimente contradictorii, exprimate prin „salturi
și triluri imposibil de redat la vreun intrument”3. O parte dintre cei prezenți pun
degradarea artistică pe seama surzeniei compozitorului, alții consideră că de vină
este nebunia. Aspectul fizic al maestrului, „în redingotă neagră, fără cravată, cu părul
vâlvoi”, susține stereotipul cultural al geniului nebun: „ochii lui ardeau – dar nu de
focul inspirației; doar extremitățile frunții, tăiate energic, foarte proeminente,
trădau o dezvoltare neobișnuită a organului muzical” 4. Interesat să închirieze
locuința, Beethoven îi surprinde pe muzicanți prin imprevizibilitatea reacțiilor sale
emoționale, care trec rapid de la o extremă la cealaltă: surzenia face ca lacrimile să-i
curgă șiroaie, nefiind în stare să surprindă muzica, însă brusc izbucnește de bucurie,
începe să bată din palme și să tropăie când, după un acord sălbatic îi revine, pentru
un moment, auzul. Singura ce-i poartă de grijă este o fostă elevă care, prin munca sa,
aduce un aport financiar modest venitului mizerabil al compozitorului. Condiția
nefericită a artistului este completată de imaginea dezolantă a locului în care își duce
traiul sărac: „o cameră mică și înăbușitoare, despărțită de un paravan. Un pat cu
1 Ibidem, p. 54.
2 Vladimir Odoevski, Mănușa neagră. Povestiri romantice:1830-1839, trad. Monica Bilan, Ed. Univers,
București, 1974, p. 5.
3 Idem.
4 Ibidem, p. 6.
65
învelitoarea ruptă, câteva teancuri de hârtie de note și o epavă de pian era tot ce o
împodobea”1.
În ciuda semnelor nebuniei, evidente în ochii celorlalți, pentru Beethoven
conștiința genialității sale este mai trează ca oricând. Planurile mărețe de a crea o
simfonie care să revoluționeze melodia clasică de până atunci stau dovadă a
activității sale creatoare pline de intensitate: „Pe când veneam acasă, am compus o
simfonie care îmi va eterniza numele; o aștern pe hârtie și ard tot ce-am scris
înainte. Cu ea voi schimba legile armoniei, voi crea efecte nebănuite până astăzi de
nimeni”2. La fel de vie este pentru el și conștiința situației sale dramatice, cauzată de
„abisul care desparte ideea de forma ei de expresie”. Rodul inspirației geniale nu
poate cunoaște desăvârșirea expresiei, întrucât interpreții nu pot înțelege armonia
muzicii sale. Ei se comportă ca niște mecanisme care redau, lipsit de viață,
acordurile compoziției. Creația este o experiență care cere implicarea totală a ființei
în actul plăsmuirii; expresia ei necesită aceeași sensibilitate creatoare, același
sentiment sublim din care a luat naștere. Actul artistic nu poate fi subordonat
exigențelor reci ale rațiunii, principalul inamic al originalității: „Extazul rece mi-e
străin! Mi-e propriu acel extaz sub imperiul căruia întregul univers se transformă
pentru mine în armonie, iar fiecare sentiment, fiecare gând răsună în mine, toate
forțele naturii devin instrumentele mele, sângele îmi zvâcnește în vine, trupul mi-e
străbătut de fiori și părul mi se ridică vâlvoi...”3
Opoziția dintre modul în care societatea percepe geniul drept nebun și
conștiința subiectivă a artistului, încrezătoare în capacitățile sale excepționale
generează conflictul întregului text. Ambivalența noțiunii de nebunie, respectiv
genialitate, este rezultatul ciocnirii dintre două modele culturale diferite: pe de o
parte, o societate în care încălcarea normelor de conduită este sancționată în
termenii nebuniei; pe de altă parte, o viziune romantică, în limitele căreia diferența
este valorizată, iar creația autentică este apanajul excepționalității. Polaritatea
nebuniei ține cont, așadar, de perspectiva narativă. În ciuda absenței unei delimitări
clare a vocilor, sfârșitul povestirii oferă cheia de interpretare a întregului text.
Naratorul presupus obiectiv (fără însă a părăsi persoana a III-a) devalorizează
perspectiva comună a celorlalți, adoptând un ton profund ironic la adresa
superficialității acestora. Moartea compozitorului este imediat uitată într-o societate
în care totul este aparență: „toată lumea urmărea cu atenție doi diplomați care
dezbăteau un conflict oarecare, între niște persoane oarecare, la curtea unui
principe german oarecare”4.
Treptat, stilul naratologic al lui Odoevski devine tot mai didactic.
Perspectivele narative sunt clar delimitate, vocea naratorului obiectiv estompându-
se tot mai tare, acesta cedând locul diferitelor personaje reprezentative pentru
conflictul dintre artist și societate. În povestirea Pictorul, trista istorie a lui Danil
1 Ibidem, pp. 6-7.

2 Idem.
3 Ibidem, p. 11.
4 Ibidem, p. 12.
66
Petrovici Șumski este redată de o târgoveață bătrână. Danil Petrovici a dorit încă de
tânăr să fie pictor, iar tatăl său l-a susținut în alegerea făcută. Însă părintele acestuia
moare, iar afacerea familiei este sortită falimentului. Sărac lipit pământului, tânărul
pictor nu renunță la menirea sa. După o perioadă de ucenicie la un maestru neamț,
Danil Petrovici își găsește o „magherniță” pe care o transformă în atelier. Găsind o
fată orfană, îi propune acesteia să-i fie model. Neavând un acoperiș deasupra
capului, tânăra acceptă, însă curând îi va deveni soție. Cei doi se înțeleg bine, dar
căsnicia este umbrită de lipsurile materiale. Cu toate acestea, caracterul dificil al
pictorului nu a făcut decât să împiedice un trai decent al tinerilor căsătoriți. Trufaș,
Danil Petrovici nu acceptă remarcele dure ale celorlalți cu privire la talentul său. El
este încrezător în capacitățile sale artistice și nu se arată dispus să facă nici un
compromis. Portretele comandate de diverși negustori ajung în cele din urmă să fie
refuzate, căci pictorul nu poate accepta viziunea trivială a clienților săi, care nu
urmăresc decât redarea pe pânză a bogăției materiale. Fără bani, tânărul continuă
totuși să se lase în voia inspirației sale: noaptea picta, la lumina lumânării pereții
odăii mizere, iar ziua ștergea totul, nemulțumit de ce realizase. Într-una din zile,
entuziasmat că a găsit expresia viziunilor sale, „se puse să picteze ceva asemănător
cu o palmă”. Cei din jur, spune bătrâna târgoveață, cred că Danil Petrovici a
înnebunit. La reproșurile insistente ale soției că trebuie să aducă bani în casă,
artistul se învoiește să picteze firma unei prăvălii ce urma să se deschidă curând. Cu
arvuna primită de la proprietar, acesta cumpără vopsele, însă în loc să picteze firma,
își continuă propria opera. Dojenit de toți cei din jur, șterge tot ce lucrase și reușește
să predea la timp comanda. Când soția, bucuroasă că poate cumpăra cafea, se
întoarce acasă, îl găsește pe Danil lat pe podea, tremurând. După un chin de două
luni, acesta își dă ultima suflare.
Relatarea bătrânei, incapabilă să recunoască talentul tânărului artist, îl
înfățișează pe Danil Petrovici în ipostaza nebunului. Singurul care apreciază geniul
pictorului este proprietarul pompei funebre care, ironic, nu îi poate oferi, în semn de
respect, decât un coșciug de calitate mai bună.
Textul care se bucură de cea mai mare popularitate, atât în rândul
contemporanilor, cât și în critica literară, este povestirea Silfida, care urmărește un
tipar evident pentru curentul romantic: personajul principal, Mihail Platonovici,
hotărăște să se retragă la moșia proaspăt moștenită de la răposatul său unchi pentru
a se trata de spleen. Dorind să fugă din societatea trivială a oamenilor mediocrii,
acesta se refugiază la țară, unde își petrece timpul într-un dolce far niente ce
contrastează cu activitatea localnicilor. Din cauza plictisului și a curiozității, Mihail
Platonovici deschide biblioteca secretă a unchiului și se apucă să studieze tratate de
alchimie și magnetism. Acaparat de noile cunoștințe dobândite, alege să facă un
experiment pentru a invoca spirite elementare, mai precis o silfidă. Treptat, o nouă
lume i se deschide, una a Fericirii eterne și a Adevărului absolut. Fiind absorbit în
totalitate în această lume, se izolează complet de ceilalți. Îngrijorat, prietenul său
decide să îl viziteze împreună cu un doctor care conchide că Mihail Platonovici a
67
înnebunit. După un tratament aplicat riguros, acesta se întremează, se căsătorește și

revine în societatea „celor normali”. Însă nu se poate opri din a-i reproșa prietenului
său că l-a făcut un mediocru, că l-a privat de accesul la o lume superioară realității
triviale în care este condamnat să trăiască.
Relatarea este gestionată de un narator obiectiv, care redă această povestire
prin intermediul scrisorilor dintre personajul principal și prietenul său. Acest
artificiu naratologic este menit să ofere veridicitatea celor două personaje aflate în
opoziție, fiecare dintre ele devenind la rândul lor un personaj-narator. Așadar,
putem distinge două mari sisteme de gândire în care noțiunea nebuniei capătă
semnificații diferite. Este vorba, pe de o parte, de o atitudine culturală generată de
modelul științific de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, reminiscență a Iluminismului,
în care nebunia este privită drept boală a psihicului, iar pe de altă parte, de o
atitudine romantică ce valorizează pozitiv nebunia în termenii unei cunoașteri
iraționale, de ordin superior, a lumii sau marcă a genialității.
Personajul principal se autodefinește și este definit drept nebun. Însă, există
o deosebire calitativă deosebit de importantă în acest joc al alterității. Din
perspectiva romanticului, aflat într-o opoziție voit asumată cu societatea, nebunia
este o alteritate radicală în raport cu Celălalt 1, întruchipat de societatea mediocră. El
își stabilește această identitate printr-o raportare negativă la Celălalt, pe care îl
supune unei operații de simplificare: Celălalt (societatea) este înzestrat cu o serie de
însușiri depreciative menite să evidențieze superioritatea personajului romantic.
Spre exemplu, pentru Mihail Platonovici oamenii din jur sunt mai răi decât
animalele, fiind „înzestrați” cu o lungă listă de defecte morale:
M-am convins, dragul meu, că ignoranța nu-i o soluție salvatoare. Foarte curând am
întâlnit și aici aceleași patimi, care mă înspăimântau la așa-zișii oameni culți – aceeași
vanitate, invidie, meschinărie, ură, aceeași slugărnicie, aceeași josnicie, cu singura
deosebire că toate aceste patimi sunt aici mai învederate, mai infame, mai fără perdea, în
timp ce obiectul lor este mai neînsemnat2.
La polul opus, în logica științifică, alteritatea radicală a nebuniei dispare.

Nebunul, din poziția Altului, este redus la Celălalt. Cu alte cuvinte, imposibilitatea de
a înțelege nebunia este depășită prin integrarea ei într-un sistem de gândire
raționalist, care îi atribuie acesteia statutul de anormalitate, abatere de la normă. Cu
alte cuvinte, în discursul medical al epocii ea devine o „ficțiune mixtă” 3, fiind astfel
posibil de asimilat în termenii acestei ideologii. Cu toate acestea, problema
identitară a nebuniei dezvăluie un aspect mai important, de natură politico-socială.
Prin reducerea alterității nebunului la Celălalt, lui i se conferă statutul de bolnav,
devenind astfel unul din personajele marginale ale societății. Sub tratamentul aplicat
de doctor și de prietenul său, Mihail Platonovici devine, volens nolens, parte într-un
1 Vezi Jean Baudrillard, Marc Guillaume, Figuri ale alterității, trad. Ciprian Mihali, Paralela 45, Pitești,
2002, p. 6.
2 Odoevski, Mănușa neagră..., op. cit., p. 254.
3 Cf. Baudrillard, Guillaume, op. cit., p. 35.
68
discurs de putere ce-l plasează într-o poziție de inferioritate față de Celălalt: el

trebuie să se supună voinței doctorului. Acest lucru amintește de teza lui Michel
Foucault, conform căreia tratarea (și internarea) nebunilor vorbește mai degrabă
despre constrângere şi represiune decât despre scopuri pur medicale1.
Sub aspect identitar, nebunia devine o noţiune negativă: ea se defineşte într-
o manieră apofatică, fiind ceea ce nu este. Jocul alterităţilor conferă nebuniei un sens
în funcţie de centrul de iradiere a percepţiei subiective a Celuilalt. Pentru societate,
Raţiunea şi norma reprezintă reperele de forţă ale viziunii despre lume, iar nebunia
devine anormalitate sancţionată sub eticheta de boală psihică. Nebunul este
întruchiparea Celuilalt, însă un Celălalt ce trebuie segregat şi „tratat”. Personajul
romantic, pentru care propria subiectivitate şi imaginaţie reprezintă principiul
orânduitor al existenţei, îşi creează o alteritate radicală, valorizând astfel pozitiv
nebunia. Ea devine o cunoaştere superioară, de natură iraţională, care îi oferă
acestuia statutul aparte al alesului. Recuperând concepţia mai veche a
nebuniei de sorginte divină, nebunia romantică are o dublă funcţie: atât una
critică, fiind un teritoriu de graniţă între individ şi societatea mediocră, cât şi
una expresivă, ea fiind metafora salvării eroului excepţional din propria-i condiţie
nefericită.
Interacţiunea dintre discursul ştiinţifico-medical şi cel literar se
materializează prin personajul doctorului, care pune un diagnostig precis
personajului romantic:
După cum ştii, stările de nebunie noi le împărţim în mai multe categorii, denumite
vesanix. Din prima categorie, fac parte diferitele forme de turbare: nu este cazul
prietenului dumitale. Din cea de-a doua, fac parte, în primul rând, predilecţia pentru
năluciri: hallucinationes, iar în al doilea, convingerea că pot intra în legătură cu spiritele:
demonomania. Este uşor de înţeles că prietenul dumitale, predispus prin firea lui la
ipohondrie, odată ajuns la ţară şi stând singur, fără a avea la îndemână vreun mijloc de
distracţie, s-a cufundat până peste cap în lectura unor nerozii; lecturile au avut o
influenţă nefastă asupra sistemului nervos central, iar nervii...2
Însă a crede că literatura contribuie conştient la dezvoltarea viziunii

ştiinţifice asupra nebuniei, întrucât „dorinţa unei abordări ştiinţifice faţă de nebunie
şi nebuni a împins o serie de scriitori către tratate originale despre nebunie şi către
introducerea în opere a eroilor-medici, fie a celor mistici”3 ar însemna să trecem sub
tăcere intenţiile programatice ale scriitorilor romantici. Într-adevăr, discursul
psihiatric din prima jumătate a secolului al XIX-lea cunoaşte o dezvoltare fulminantă
în cadrul medicinei ruseşti. În 1829 apare în traducere rusească celebra lucrare a lui
Philippe Pinel, Traité médico-philosophique sur l’aliénation mentale; ou la manie (în
rusă Vracebno-filosoficeskoe nacertanie duşevnîh boleznei). Sub influenţa medicului
1 Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, traducere Mircea Vasilescu, Humanitas, Bucureşti,
2005.
2 Odoevski, Mănușa neagră..., pp. 266-267.
3 Fedoseenko, op. cit., p. 27.
69
francez, primii psihiatrii ruşi încep, treptat, să pună bazele unei ştiinţe psihiatrice
autohtone. Cu o influenţă remarcabilă în epocă, lucrarea doctorului S. Gromov,
intitulată Kratkoe izlojenie sudebnoi mediţinî dlia akademiceskogo i prakticeskogo
upotreblenia (1832) (Scurtă prezentare a medicinei juridice pentru uz academic şi
practic), încă nu afirmă de deplin bazele materialiste ale psihiatriei și păstrează
dificultatea etiologică, enunțată și de Pinel, a punerii diagnosticului de boală psihică.
Tot mai dese, apariţiile studiilor autohtone de psihiatrie sunt influenţate de
creşterea semnificativă a azilurilor de alienaţi pe toată întinderea imperiului şi,
odată cu acestea, a numărului de bolnavi internaţi 1. În anul 1835, Ustav vîsşih
mediţinskih ucebnîh zavedenii (Statutul instituţiilor medicale de învăţământ
superior) prevede ca în anul IV de studiu profesorul de boli interne trebuie să
includă în prelegeri şi ramura bolilor psihice2. La Universitatea din Moscova,
profesorul I.E. Diadkovski este unul dintre primii cercetători care afirmă răspicat
principiul materialist al psihiatriei. Pentru el, „boala este o încălcare de proporţii
între puterile interioare ale omului şi natura înconjurătoare”. Principiul materialist
repune în discuţie întreaga semnificaţie a nebuniei de până atunci:
Pentru explicarea esenţei bolilor nervoase şi pentru tratarea lor conştientă, doctorul
trebuie să caute în ele schimbări materiale... Sufletul omului nu poate, asemenea corpului,
să se expună bolilor, întrucât aparţine lumii spirituale,... în consecinţă, şi aşa numitele
boli sufleteşti [duşevnîe bolezni – n.tr.] sunt boli ale corpului... Am prefera denumirea de
boli ale minţii [...] pentru că sufletul, fiinţă spirituală, nu este supus bolilor, dereglarea
funcţiilor sale depinde de dereglarea sau activitatea, sau organizarea creierului ca organ,
prin intermediul căruia sufletul îşi expune acţiunea în lumea fizică...3
Schimbarea de perspectivă este majoră. Nebunia nu mai are sediul în sufletul

omului (aşa cum, încă din Antichitate a fost asimilată cu intervenţia unor forţe
supranaturale, sau cum, sub apanajul moralei creştine, a fost sinonimă, în mod
paradoxal, cu păcatul sau harul divin), ci în creier. Ea îşi are originea în dezechilibrul
dintre creier şi celelalte organe. Fiziologia impune, aşadar, şi o reevaluare
lingvistică. Nebunia nu mai este o boală a sufletului, ci a minţii4.
1 Conform recensământului întreprins de medicul german Johann Georg von Ruehl în anul 1839 cu
privire la numărul bolnavilor psihic internaţi pe tot teritoriul Rusiei a reieşit un total de 15428 la o
populaţie de 41575000 de locuitori (un raport de 0,37:1000). (Apud T.I. Iudin, Ocerki istorii
otecestvennoi psihiatrii, MEDGHIZ, Moscova, 1951, p. 60).
2 Apud Iudin, op. cit., 1951, p. 43.
3 Apud Iudin, op. cit., p. 51.
4 Originea materială a bolilor psihice a permis clasificarea acestora în mai multe grupe, în funcţie de
„zona” afectată. Sistemul nervos era responsabil de buna funcţionare a întregului organism. Iată, spre
exemplu, o categorizare făcută de profesorul Kuzma Lebedev în studiul Prakticeskaia mediţina
(Medicina practică) din anul 1845:
I. Boli ale simţurilor (anaisthesiae)
1. Acuitatea maladivă a simţurilor (morbiditate generală, acuitatea maladivă a auzului, fotofobie)
2. Instabilitatea simţurilor (auzului, vederii: miopie, simptome de ameţeală)
3. Inactivitatea simţurilor (insensibilitate generală, slăbiciunea vederii, nictalopie, surzenie, lipsa
mirosului, lipsa gustului)
II. Boli ale stimulilor (epithymiae)
70
Însă conştiinţa analitică a nebuniei, care a influenţat dezvoltarea discursului

medical, nu este părăsită nici acum de o conştiinţă critică şi una practică. Nebunia ca
boală este în continuare un stigmat, căci ea continuă să fie denunţată din punct de
vedere moral. Mai mult, în interiorul grupului social ea este percepută drept
diferenţă; conceptualizată drept boală, nebunia nu este mai puţin periculoasă pentru
integritatea grupului şi, prin urmare, persoana afectată trebuie segregată şi supusă
tratamentului în vederea vindecării, adică a armonizării comportamentului deviant
al bolnavului cu normele general acceptate. În viziunea romanticului, autoritatea
discursului medical despre nebunie este anulată. Discreditarea acestuia se produce
prin devoalarea intenţiilor practice ale procedurilor medicale. Iată cum, odată adus
la normal, personajul principal Mihail Platonovici exprimă plastic scopurile actului
medical, acesta fiind rezultatul incapacităţii de a înţelege existenţa dincolo de
limitele ei materiale:
Voi, oamenii cu judecata sănătoasă, domnii mei, sunteţi ca acel tâmplar, căruia i s-a
comandat o cutie pentru nişte aparate preţioase de fizică; omul a greşit măsurătorile,
aparatele nu mai intră, ce-i de făcut? Cutia e gata şi e chiar minunat lustruită. Atunci,
meseriaşul începe să umble la aparate, pe unele le mai îndoaie, pe altele le îndreaptă, şi
gata – au încăput toate, sunt la locul lor. Ţi-e mai mare dragul să te uiţi la ele, doar că au
un mic cusur – sunt stricate. Domnilor! Să ştiţi că nu instrumentele sunt pentru cutie, ci
cutia e pentru instrumente! Faceţi cutii pe măsura instrumentelor, nicidecum
instrumente după cutie1.
Denunţarea raportului de forţe pe care îl instituie concepţia clinică a

nebuniei este exprimată plastic prin comparaţia cutiei şi a instrumentelor. Imaginea
artistică scoate la lumină o structură metonimică viciată de uniformizarea pe care
norma de conduită, cu girul unei medicalizări a nebuniei, o instituie în rândul
membrilor grupului social. A deforma instrumentele de dragul recipientului
înseamnă a sacrifica valoarea de dragul conformismului. Aşadar, lipsit de autoritatea
ştiinţifică, discursul medical rămâne, din perspectiva romanticului, un şablon
eficient pentru instrumentalizarea politică a nebuniei.
1. Suprastimulare (nesaţ, sete de nepotolit, isterie, lubricitate de nepotolit)

2. Stimulare instabilă (capricii la alegerea hranei, atracţie pentru hrană necomestibilă)
3. Stimulare insuficientă (apetit insuficient, lipsa senzaţiei de sete, lipsa apetitului sexual)
III. Boli ale minţii (synesiae)
1. Excese mintale (exces al minţii precoce, frenezie, somnambulism)
2. Instabilitate a minţii (ipohondrie, nebunie [sumasşestvie], turbare)
3. Debilitate mintală (amnezie, reverie, nebunie [bezumie])
IV. Boli de mişcare
1. Convulsii (extracerebrale: tuse, sughiţ, convulsii, bâlbâială; cerebrale: isterii, epilepsie)
2. Spasme (extracerebrale: convulsii, priapism; cerebrale: catalepsie, tetanos, hidrofobie)
3. Paralizii
V. Boli ale forţelor
1. Exces de forţă (insomnie)
2. Forţă insuficientă (somnolenţă, congestie, apoplexie, paralizii) (Apud Iudin, op. cit., p. 51).
1 Odoevski, Mănușa neagră..., p. 274.
71
Se impun, totuşi, unele precizări suplimentare. Atât viziunea pozitivist-

fiziologică pe baza căreia se dezvoltă accepţiunea clinică a nebuniei, cât şi
Weltanshauung-ul romantic, îşi fundamentează conflictul cultural prin valorificarea
caracterului tranzitoriu al noţiunii de nebunie. Pe de o parte, ea este încărcată cu o
conotaţie negativă, a bolii, deci a anormalităţii, iar pe de altă parte, ea devine marcă
a excepţionalităţii personajului romantic, astfel încât se produce o egalizare
semantică între nebunie şi genialitate. Dacă psihiatria continuă, în linii mari,
modelul deja instituit de raţionalismul epocii clasice, romantismul crează o poetică a
nebuniei prin valorizarea pozitivă a excepţionalităţii. Ideologia romantică
revitalizează originea sacră a nebuniei, însă întăreşte, totodată, aportul conştient al
individului în procesul creaţiei. Imaginea geniului romantic, perceput de ceilalţi
drept nebun şi, în acelaşi timp, autodefinindu-se ca nebun pentru a sublinia opoziţia
faţă de masa mediocră, instaurează o tradiţie adânc înrădăcinată în solul literaturii
ruse. Raportarea critică, fie prin ironie, fie prin parodie, la modelul excepţionalităţii
personajului romantic va reprezenta motorul consolidării unei noi viziuni despre
lume, generic desemnată prin termenul de realism.
Bibliografie
Baudrillard, Jean, Guillaume, Marc, Figuri ale alterității, trad. Ciprian Mihali, Paralela 45,
Pitești, 2002
Ciubarova, V.N., Motiv „vîsokogo bezumiia” v russkoi literature XIX veka: dve istoriceskie modeli,
în „Naucinaia mîsl’ Kavkaza”, nr. 3, 2005
Fedoseenko, N.G., Romanticeski fenomen bezumiia”, în „Vestnik Sankt-Peterburgskogo
Universiteta”, seria 9, nr. 3, 2007
Foucault, Michel, Istoria nebuniei în epoca clasică, traducere Mircea Vasilescu, Humanitas,
Bucureşti, 2005
Iudin, T.I., Ocerki istorii otecestvennoi psihiatrii, MEDGIZ, Moscova, 1951
Odoevski, Vladimir, Mănușa neagră. Povestiri romantice:1830-1839, trad. Monica Bilan, Ed.
Univers, București, 1974
Odoevski, Vladimir, Socineniia v dvuh tomah, studiu introductiv și comentarii de V. I. Saharov,
vol. I, Hudojestvennaia literatura, Moscova, 1981
Platon, Phaidros, traducere, lămuriri preliminare și note de Gabriel Liiceanu, Humanitas,
București, 1993
Schelling, F.W.J., Sistemul idealismului transcendental, trad. de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas,
Bucureşti, 1995
Tur’ian, M.A., Strannaia moia sud’ba...: o jizni Vladimira Fiodorovicia Odoevskogo, studiu
introductiv de V. E. Vațuro, Kniga, Moscova, 1991
72
MENTALITĂȚI
I TARTARI DI BESSARABIA E L’IMPERO RUSSO:
LA CONVENZIONE DEL 1770
Marco CASSIOLI
Articolul se referă la istoria tătarilor din Basarabia, pe baza izvoarelor genoveze, bulgare, otomane,
moldoveneşti şi ruse. După ce reaminteşte de opoziţia seculară dintre Rusia şi invadatorii nomazi din
Asia, autorul se ocupă de reconstrucţia, în linii mari, a relaţiilor dintre tătarii stabiliţi la nord de gurile
Dunării şi popoarele vecine, pentru perioada cuprinsă între Evul Mediu până la anexarea Basarabiei la
Imperiul Ţarist, în 1812. Este prezentată şi comentată, mai ales, convenţia prin care, în 1770,
comunităţile tătare din Basarabia şi din Edisan s-au dezlipit de Imperiul Otoman, punându-se sub
protecţia Rusiei. Semnarea acestui pact a fost un preludiu pentru transferul lor către Est, executat de
guvernul ţarist care, în felul acesta, a pus capăt după cinci secole, prezenţei tătarilor în regiune.
Cuvinte-cheie: Rusia, nomazi, Dunăre, Basarabia, Edisan, Imperiul Otoman.
«Un altro destino»
«E spronaron sulla traccia/ dell’empio imperatore/ e a stento lo

raggiunsero/ nella terra di Suzdal’/ e inattesi attaccarono/ le tende di Batu. // E
senza pietà/ si dettero a straziare/ sicché tutte si confusero/ le schiere dei tatari»1.
Così il Racconto sulla distruzione di Rjazan’ (in russo: Повесть о разорении
Рязани Батыем) rievoca la leggendaria spedizione condotta dal nobile Evpatij
Kolovrat per vendicare la presa della sua città da parte dei mongoli, nel 1237 2.
Tredici anni prima, nel 1224, gli invasori avevano sbaragliato russi e cumani sul
fiume Kalka; tre anni dopo, nel 1240, avrebbero saccheggiato Kiev, la „madre delle
città russe”3. Giovanni da Pian del Carpine, il frate francescano che vi soggiornò nel
1 «И погнаша (во след/ безбожного царя/ и едва угнаша) его/ в земли Суздалстей/ и внезапу
нападоша/ на станы Батыевы. // И начаша сѣчи/ без милости/ и сметоша яко всѣ/ полкы
татарскыа» (Pianto sulla distruzione di Rjazan’, a cura di Edgardo T. Saronne. In Appendice i passi delle
Cronache riguardanti l’invasione tataro-mongolica, Parma, Pratiche, 1992, p. 112 sg.).
2 Il nucleo essenziale del Racconto risale al XIII secolo. Secondo Dmitrij Lichačëv, a questo primo nucleo
furono aggiunte alcune parti all’inizio del XV secolo, tra le quali l’episodio di Evpatij Kolovrat. Le più
antiche versioni del testo giunte sino a noi non sono anteriori al XVI secolo (ibidem, p. 53).
3 Erik Hildinger, Warriors of the Steppe. A Military History of Central Asia, 500 B.C. to 1700 A.D., New
York, Sarpedon, 1997, pp. 133-138.

1246, trovò l’antica capitale ridotta alle dimensioni di un villaggio e i suoi abitanti
tenuti in schiavitù1.
Se mai avvenne realmente, quello di Evpatij fu tuttavia un successo di breve
durata, effimero come tutte le vittorie riportate dai russi sui tartari nel corso del
medioevo: stando al Racconto, l’eroe di Rjazan’ cadde infatti poco tempo dopo sotto i
colpi del nemico, insieme a gran parte della sua guardia (družina)2. Analogamente,
due anni dopo la celebrata battaglia di Kulikovo, che aveva visto i russi prevalere, i
tartari presero e saccheggiarono Mosca (1382). Il principe Dmitrij Donskoj fu
costretto a riconoscere la sovranità del khan, a dargli in ostaggio il figlio primogenito
e a scrivere il nome di Toqtamish sulle monete che avrebbe coniato. Per un altro
secolo, la Russia ripiombava sotto il giogo mongolo3. Anche la conquista di Kazan’
nel 1552 e quella di Astrachan’ nel 1556, all’epoca di Ivan il Terribile, vennero
celebrate come trionfi della croce sulla mezzaluna e molti si illusero che, da quel
momento, le incursioni sarebbero cessate; fino al 1571, quando il khan di Crimea,
alla testa di un potente esercito, venne ad incendiare i sobborghi di Mosca 4.
Nei secoli XVII e XVIII, la progressiva avanzata dell’Impero zarista verso le
coste settentrionali del Mar Nero ridusse la minaccia tartara sino ad eliminarla del
tutto, non solo nei confronti delle terre russe, ma di tutta l’Europa orientale 5. Lo
sforzo sostenuto per abbattere il giogo e, successivamente, per conquistare e
ripopolare le steppe portò i russi a rileggere in chiave epica la propria storia e ad
attribuirsi il merito di avere salvato la „civiltà” europea dai „barbari”:
Per molto tempo la Russia rimase estranea all’Europa. Accolto da Bisanzio il mondo del
cristianesimo, essa non aveva partecipato né alle svolte politiche, né all’attività spirituale
del mondo cattolico-romano. La grande epoca del Rinascimento non ebbe su di essa
influenza alcuna; la cavalleria non aveva animato i nostri antenati di pure esaltazioni, e il
nobile ardore provocato dalle crociate, non aveva avuto nessuna eco nei paesi del gelido
settentrione... Alla Russia era toccato un altro destino... Le sue sconfinate pianure
inghiottirono la forza dei mongoli e fermarono la loro invasione alle frontiere stesse
dell’Europa; i barbari non osarono lasciarsi alle spalle una Russia caduta in schiavitù e
ritornarono alle steppe del loro Oriente. La civiltà che stava per nascere era stata salvata
dalla Russia tutta lacerata e agonizzante.
1 Viaggio a’ Tartari di frate Giovanni da Pian del Carpine (Historia Mongalorum), a cura di Giorgio Pullè,
Milano, Alpes, 1929, p. 264 («Distrussero città e castella e massacrarono la popolazione ed assediarono
Kiew che è la capitale della Russia e dopo averla assediata a lungo la espugnarono e ne uccisero gli
abitanti. Perciò mentre viaggiavamo attraverso cotesta regione si vedevano innumerevoli crani e ossa
umane sparse al suolo. Era una città assai grande e molto popolata ed ora è quasi ridotta a nulla poiché
vi sono appena duecento case soltanto e quegli uomini sono tenuti in grande schiavitù»).
2 Pianto sulla distruzione di Rjazan’ cit., pp. 120-125.
3 Gustave Welter, Histoire de Russie, Paris, Payot, 1963, p. 100. La fine del giogo viene
convenzionalmente datata al 1480, quando l’Orda d’Oro, in piena decadenza, non riuscì più ad imporre
l’omaggio e il tributo a Ivan III. Dallo sfacelo dell’Orda sorsero i khanati di Crimea, di Kazan’ e di
Astrachan’ (ibidem, p. 104 sg.).
4 Ibidem, p. 119.
5 Edgar Knobloch, Russia and Asia. Nomadic and Oriental Traditions in Russian History, Hong Kong,
Odyssey, 2007, pp. 209, 224.
76
Così scriveva Puškin nell’articolo Sulla inconsistenza della letteratura russa

(1834), in polemica con quanti, in Europa, sostenevano che fosse stata la Polonia a
salvare il vecchio continente1. Al di là del discorso nazionalistico, le sue parole
possono considerarsi rappresentative dello spirito che animò i russi nel Sette-
Ottocento, quando con implacabile risolutezza si adoperarono per allontanare una
volta per tutte il pericolo tartaro.
Tra gli avvenimenti che determinarono la fine delle razzie vi furono la
conquista della Crimea nel 1771, poi annessa alla Russia nel 1783, e la meno nota
occupazione della Bessarabia nel 1770, preludio al passaggio di quella regione
all’Impero zarista nel 18122. Il presente articolo intende ricostruire proprio la
dinamica dei fatti riguardanti la Bessarabia alla luce di fonti coeve, in particolare la
convenzione con cui, nel 1770, i tartari stanziati tra la foce del Danubio e quella del
Dnepr si staccarono dall’Impero ottomano ponendosi sotto la protezione della
Russia. Prima di illustrare questo documento, rinvenuto in copia presso l’Archivio di
Stato di Torino e trascritto in Appendice, è indispensabile ripercorrere a grandi linee
la storia della presenza tartara nella regione, dal medioevo alla guerra russo-turca
del 1768-1774.
Mercanti di schiavi
In Bessarabia, i mongoli arrivano nel Duecento, al tempo delle prime

scorrerie in Europa3. Informazioni dettagliate sulla loro presenza nell’area, tuttavia,
si hanno solo a partire dal secolo successivo. Gli atti rogati nell’emporio danubiano
di Chilia dal notaio genovese Antonio di Ponzò (1360-1361) fanno sovente
riferimento ai tartari. Si tratta soprattutto di schiavi, ma anche di mercanti e di
soldati attivi nel commercio di esseri umani 4. Come quel Tangareth tartaro che, nel
1 Aleksandr S. Puškin, Opere, a cura di Eridano Bazzarelli e Giovanna Spendel, Milano, Mondadori, 2012,
p. 1235. L’articolo, scritto nel 1834, fu pubblicato solo nel 1855. In una nota al testo, il Petrarca russo
aggiunge: «L’Europa, nel rapporto con la Russia, è sempre stata tanto scortese quanto ingrata».
Sull’opinione di storici, letterati e uomini politici russi in merito alla funzione della dominazione
tartara nella storia del loro Paese cfr. Boris Dmitrievič Grekov, L’Orda d’Oro, Milano, Res Gestae, 2013
(edizione russa: Б. Д. Греков, А. Ю. Якубовский, Золотая Орда и её падение, Москва-Ленинград,
Издательство Академии Наук СССР, 1950), pp. 206-216.
2 Su questi avvenimenti cfr. Sergiu Iosipescu, Mircea Soreanu, Expansiunea imperială rusă în bazinul
pontic până la 1812, in Sergiu Iosipescu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu, Marea Neagră. State şi
frontiere. De la sfârşitul Antichităţii la Pacea de la Paris (1856), Bucureşti, Editura Militară, 2013, pp.
230 sg., 250, 288 sg.
3 Alexandru I. Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur 1241-1502. Prefaţă de George Ciorănescu. Indice general
de Alexandrina Ioniţă, Iaşi, Demiurg, 2010 (edizione originale: München, Jon Dumitru Verlag, 1983), p.
86 sgg.; Virgil Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia cinghizhanizilor la
transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1998, p. 230 sgg.
4 Sui tartari negli atti di Chilia cfr. Silvia Baraschi, «Tatars and Turks in Genoese deeds from Kilia
(1360-1361)», in Revue des Études Sud-Est Européennes, XXV (1987), fasc. 1, pp. 61-67. Sul commercio
degli schiavi nella Chilia genovese cfr. Geo Pistarino, I Gin dell’Oltremare, Genova, Civico Istituto
77
settembre 1360, vende a Percivalle Marchesano, cittadino genovese, uno schiavo

russo di circa ventiquattro anni, al prezzo di due sommi e venticinque aspri
d’argento1; o quel Thoboch tartaro che l’11 febbraio 1361 cede al notaio Bernabò di
Carpena, console genovese in Chilia, la schiava tartara Bayrana, di circa tredici anni,
al prezzo di tre sommi e trenta aspri d’argento. Thoboch è un militare. Nel
documento si legge infatti che egli appartiene alla chiliarchia di Coia, alla centuria di
Rabech, alla decuria di Boru. Tartari sono anche tre dei testimoni presenti alla firma
dell’atto: Bechangur, Aruch e Oia. Il primo è definito sulla base della funzione
ricoperta nell’esercito, quella di messaggero del chiliarca Coia (nuncius Coia); degli
altri due, invece, viene specificato il luogo di provenienza (habitatores Iavarii)2.
Chilia è un fiorente mercato di schiavi e non è raro trovarvi tartari che
vendono altri tartari: il 21 febbraio 1361 Themir tartaro della chiliarchia di
Conachobei, della centuria di Cheloghi, della decuria di Cogimai cede a Francesco del
fu Guglielmo di Mezzano, che compera a nome del proprio fratello Oberto di
Mezzano, la schiava tartara Ianecotolo, di circa ventidue anni, al prezzo di tre sommi
e trentotto aspri d’argento3; il 12 maggio dello stesso anno, Daoch tartaro della
chiliarchia di Meglibocha, della centuria di Cogichariosi, della decuria di Thocoiar
vende a Manoli Offilimas di Costantinopoli la schiava tartara Taytana, di circa tredici
anni, figlia di una sua schiava, per due sommi d’argento e cento aspri. Viene
specificato che il contratto sarà rescisso qualora Taytana riveli problemi di
incontinenza urinaria4.
Il fatto di vendere gente della propria stirpe non è poi così inconsueto, nel
Mar Nero medievale, anche tra popolazioni cristiane: nella colonia genovese di Caffa,
in Crimea, il 1° luglio 1289 il russo Giovanni e l’astigiano Giacomo Piazza cedono a
Bonifacio Piccamiglio, agente per conto di Pagano di Savignone, la metà di
un’imbarcazione e i propri diritti sullo schiavo russo Stefano, di venticinque anni,
che essi possiedono in comune con Pagano e Socino di Varazze5; il 30 giugno 1290, è
Colombiano, 1988, pp. 290-293. Secondo Geo Pistarino, «non si può negare la possibilità che Chilia
genovese fosse un centro di mercato di schiavi orientali, soprattutto di donne tartare; ma è ugualmente
forte l’impressione che queste sclave assumessero e svolgessero funzioni domestiche per la vita
quotidiana degl’immigrati occidentali, privi della famiglia, che era rimasta nei lontani luoghi di
provenienza» (ibidem, p. 292 sg.).
1 Michel Balard, Gênes et l’Outre-Mer, t. II : Actes de Kilia du notaire Antonio di Ponzò 1360, Paris, École
des Hautes Études en Sciences Sociales, 1980, doc. 86.

2 Geo Pistarino, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò (1360-61),
Bordighera, Istituto Internazionale di Studi Liguri, 1971, doc. 9. Sull’organizzazione militare dei
mongoli cfr. Boris Dmitrievič Grekov, L’Orda d’Oro cit., p. 30 sg. («Tutta questa società mongolica era
nello stesso tempo anche un’organizzazione militare, essendo divisa in miriarchie, chiliarchie, centurie
e decurie, sebbene non sempre l’entità numerica espressa da questi termini corrispondesse agli
effettivi delle relative unità militari e la divisione amministrativa indicasse più che altro le
circoscrizioni militari su cui poggiava l’esercito mongolico»).
3 Geo Pistarino, Notai genovesi in Oltremare cit., doc. 15.
4 Ibidem, doc. 97.
5 Michel Balard, Gênes et l’Outre-Mer, t. I : Les actes de Caffa du notaire Lamberto di Sambuceto 1289-
1290, Paris - La Haye, École Pratique des Hautes Études - Mouton & Co, 1973, doc. 244.
78
sempre il russo Giovanni che, a nome suo e del proprio cognato Todari, vende a
Giacobello di Fornio uno schiavo di circa tredici anni, Ianino, anch’egli russo1.
Accanto all’allevamento del bestiame e all’artigianato, il commercio degli
schiavi rimane, nei secoli, una delle principali attività economiche dei tartari. In età
moderna, le loro incursioni nei territori polacchi, russi, valacchi e moldavi hanno
essenzialmente lo scopo di rifornire di schiavi la capitale ottomana. I turchi, inoltre,
si servono di queste scorrerie per contenere l’avanzata delle potenze rivali e frenare
le spinte autonomistiche degli Stati vassalli2.
In attesa di prendere la via di Istanbul, gli uomini e le donne catturati
durante le razzie vengono ammassati alla periferia di Izmail, sul basso Danubio. Una
città di «quindicimila case costruite di canne e rami d’albero perché scarseggia la
pietra», osserva il vescovo di Nicopoli, Filippo Stanislavov, che vi giunge nel 1659
durante la visita pastorale. «Qui i tartari del Budjak3 conducono i loro prigionieri da
diverse province della Polonia, della Lituania, della Russia, della Prussia, della
Transilvania, della Valacchia e della Moldavia», prosegue il vescovo. «Fra di loro vi
sono siculi4 e altri cattolici, che chiamano papisti, poiché sono obbedientissimi e
devotissimi figli del Pontefice Romano e della Santa Sede Apostolica» 5. Un raggio
d’azione amplissimo, dunque, quello dei tartari di Bessarabia, che abbraccia tutta
l’Europa orientale, dai Carpazi alla Moscovia, dal Mar Nero al Mar Baltico.
Di fronte alla minaccia delle incursioni, i popoli vicini non stanno a guardare
e spesso reagiscono attaccando a loro volta i tartari: nell’estate e nell’autunno del
1544, ad esempio, sono i polacchi, guidati dal castellano di Bracław, a sconfinare in
Bessarabia, uccidendo alcuni pastori e razziando in gran numero montoni, buoi e
cavalli6. Nel 1573 sono i moldavi che passano all’azione: «Hanno incendiato Bender
e Akkerman», riporta il cronista Grigore Ureche con stile lapidario, «hanno fatto un
ricco bottino e hanno salvato molti schiavi e prigionieri»7.
Le ultime scorrerie di una certa importanza a danno dei Paesi romeni
avvengono durante la guerra dei sette anni, quando il pretendente al trono
1 Ibidem, doc. 697.

2 Charles King, The Black Sea. A History, New York, Oxford University Press, 2004, p. 122.
3 Budjak: nome turco e tartaro della Bessarabia. Occorre precisare che il termine Bessarabia designava,
all’epoca, soltanto la parte meridionale del territorio che, nel 1812, fu annesso alla Russia.
4 Siculi di Transilvania (in romeno: secui).
5 Acta Bulgariae Ecclesiastica ab a. 1565 usque ad a. 1799, collegit et digessit P. Fr. Eusebius
Fermendžiu, Ordinis S. Francisci, provinciae S. Joannis Capistrani, sacerdos, edidit Academia

Scientiarum et Artium Slavorum Meridionalium, Zagrabiae, 1887, p. 264 («In ea sunt domus 15.000
constructae ex arundine et aliis ramis arborum, carent lapidibus [...]. Tartari Buciachenses hic
conducunt suos captivos ex diversis provinciis Poloniae, Lituaniae, Russiae, Prussiae, Transilvaniae,
Valachiae et Moldaviae. Inter quos sunt Siculi et alii catholici, quos Papistas appellant, eo quod
Pontificis Romani et s. sedis apostolicae sunt obedientissimi et devotissimi filii»).
6 Mihnea Berindei, Gilles Veinstein, L’Empire ottoman et les Pays Roumains 1544-1545. Étude et
documents, Paris - Cambridge, École des Hautes Études en Sciences Sociales - Harvard Ukrainian
Research Institute, 1987, doc. 1.
7 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Prefaţă, Tabel cronologic, Referinţe critice şi Glosar de Dan
Horia Mazilu, Bucureşti, Gramar, 2009, p. 130 («Cu foc au arsu Tighina şi Cetatea Albă şi multă pradă
au făcut şi mulţi robi şi plean au scos»).
79
crimeano, Kirim Quiray, lancia dalla Bessarabia un raid devastante contro la

Moldavia meridionale (1758), e durante la prima parte della guerra russo-turca del
1768-1774, quando distaccamenti turco-tartari, con base a Bender, razziano a più
riprese il territorio moldavo fino al Prut, riducendo in schiavitù oltre sedicimila
persone1. Nel 1770, la presa di Izmail e di Chilia, poi l’assedio di Bender da parte
dell’esercito zarista non lasciano ai tartari molte alternative: essere completamente
annientati o abbandonare i turchi per sottomettersi alla Russia.
Al campo sotto Bender
Il 6/17 agosto 1770, nell’accampamento intorno a Bender assediata (la città

sarebbe caduta un mese dopo), ventisei rappresentanti dei nobili e degli anziani
delle comunità tartare della Bessarabia e dello Jedisan giuravano di fronte al
generale Panin «di staccarsi interamente dal partito dei turchi e di fare amicizia e di
riunirsi all’Impero russo, sotto la condizione positiva di essere sotto la protezione
immediata di Sua Maestà Imperiale di tutte le Russie, godendo delle nostre antiche
leggi, usanze e prerogative». Promettevano inoltre che i propri nobili si sarebbero
adoperati per favorire, con l’appoggio della Russia, l’indipendenza della Crimea
dall’Impero ottomano. Lasciavano quindi in ostaggio due tra i nobili e due tra gli
anziani. In cambio, il generale Panin accordava loro il libero passaggio del Dnestr
con tutti i loro beni, assicurando che avrebbero avuto l’assistenza delle truppe russe
per il presente e per l’avvenire2.
A condurre la trattativa con i tartari era quel conte Pëtr Ivanovič Panin che
quattro anni dopo avrebbe schiacciato la rivolta di Pugačëv. Nel saggio storico
dedicato alla celebre insurrezione, pubblicato nel 1834, Puškin si compiace di notare
come, nell’esercito affidato al comando di Panin durante la campagna del 1770
prestasse servizio proprio Emel’jan Pugačëv, allora un ignoto cosacco 3. Nelle pagine
puškiniane il «vincitore di Bender» assume statura leggendaria: nel giro di pochi
anni sbaraglia turchi e tartari in Bessarabia e stronca la più acerba rivolta contadina
della storia russa. Tra le «canaglie» di cui è composta l’armata ribelle, Puškin non
manca di sottolineare la presenza di calmucchi, baschiri e tartari di Jasak 4. Moderno
eroe russo, Panin porta a termine l’opera iniziata dagli eroi, veri o presunti tali,
immortalati dai testi antichi, come Evpatij Kolovrat e Dmitrij Donskoj. Questa
dovette essere la percezione dei fatti in età romantica.
Le ragioni che spinsero i tartari di Bessarabia a fare atto di sottomissione
alla Russia vengono esplicitate dallo stesso generale Panin in un dispaccio giunto a
Varsavia il 2 settembre 1770 e riassunto sulle pagine del Mercure Historique et
1 Sergiu Iosipescu, Mircea Soreanu, Expansiunea imperială rusă cit., pp. 223, 229 sg.
2 Cfr. Appendice.
3 Aleksandr S. Puškin, Storia della rivolta di Pugačëv, in Id., Opere cit., p. 1135.
4 Ibidem, p. 1139.
80
Politique, rivista francese pubblicata in Olanda fra il 1686 e il 1782. Ecco il contenuto
del dispaccio tradotto in italiano:
Il 17 del mese passato, le orde tartare della Bessarabia e dello Jedisan, o Očakov, hanno
concluso con questo generale una convenzione e si sono date alla Russia. L’atto è firmato
dai murzà, o capi delle nazioni. Esso consiste di tre articoli contenenti in sostanza: I. La
sottomissione di queste orde per sempre all’Impero russo, con tutte le loro libertà e
immunità secolari ed ecclesiastiche; II. Che essi serviranno, a cominciare dall’anno
prossimo, al soldo della Russia, anche contro la Porta; III. Che esorteranno le orde di
Nogai e di Precop, così come il khan di Crimea, a prendere le loro stesse decisioni. Per
timore di qualche rovescio, le orde della Bessarabia, che sono fra il Danubio e il Dnestr,
emigreranno prima dell’inverno nella regione dello Jedisan, fra il Dnestr e il Dnepr. Le
loro continue perdite, unite ai motivi di malcontento che la Porta gli dà in continuazione,
violando i loro privilegi e forzandoli a riconoscere un khan che non hanno eletto loro,
benché ne abbiano il diritto in base alle convenzioni con la corte ottomana, sono le
ragioni principali che hanno portato questi popoli a sottrarsi all’obbedienza del Gran
Signore e a darsi alla Russia1.
La decisione di passare nel campo russo, dunque, era dovuta, secondo Panin,
sia a motivi contingenti (evitare di seguire i turchi nella disfatta) sia a tensioni di
lunga data nei rapporti con la corte ottomana. È su questi contrasti fra potere
centrale e poteri locali che fece leva il generale per scardinare il fronte avversario.
In seguito, sulla base della convenzione firmata sotto Bender, dodicimila
tartari lasciarono la Bessarabia per trasferirsi al di là del Dnestr2. Al termine del
conflitto, tuttavia, l’esercito russo dovette ritirarsi da gran parte dei territori
occupati e restituire ai turchi la regione3. Fu così che, dopo il passaggio della Crimea
alla Russia (1783), proprio in Bessarabia trovarono rifugio molti dei tartari crimeani
che non si rassegnavano a vivere sotto il governo zarista, fondandovi un loro
khanato4. Nel corso della guerra russo-turca del 1787-1792, essi non mancarono di
1 Mercure Historique et Politique, Septembre 1770, p. 345 sg. («Le 17 du mois dernier, les hordes
tartares de Budziak et de Jendson, ou Oczakow, ont conclu, avec ce général, une convention, et se sont
données à la Russie. L’acte est signé par les murzas, ou chefs des nations. Il consiste en trois articles,
contenant en substance : I. La soumission de ces hordes à perpétuité à L’Empire de Russie, avec toutes
leurs libertés et immunités séculières et ecclésiastiques ; II. Qu’ils serviront, à commencer de l’année
prochaine, à la solde de la Russie, même contre la Porte ; III. Qu’ils engageront les hordes de Nogais et
de Precop, ainsi que le kan de Crimée, à entrer dans les mêmes vues. De crainte de quelques revers, les
hordes de Budziak, qui sont entre le Danube et le Niester, émigreront avant l’hyver dans le Pays de
Jendson, entre le Niester et le Nieper. Leurs pertes continuelles, jointes aux sujets de mécontentement
que la Porte leur donne toujours, en violant leurs privileges, et en les forçant de reconnoître un kan,
qu’ils n’ont pas élu eux-mêmes, quoiqu’ils en aient le droit, selon leurs conventions avec la cour
ottomane, sont les motifs principaux, qui ont porté ces peuples à se soustraire à l’obéissance du Grand-
Seigneur et à se donner à la Russie»).
2 Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas,
1991, p. 164.
3 Adrian Tertecel, Marea Neagră otomană şi ascensiunea Rusiei (1654-1774), in Marea Neagră. Puteri
maritime – Puteri terestre (sec. XIII-XVIII), coordonator: Ovidiu Cristea, Bucureşti, Institutul Cultural
Român, 2006, p. 344; Sergiu Iosipescu, Mircea Soreanu, Expansiunea imperială rusă cit., p. 237.
4 Brian G. Williams, The Crimean Tatars: the diaspora experience and the forging of a nation, Leiden –
Boston – Köln, Brill, 2001, p. 200 sg.
81
dare il proprio appoggio alle truppe ottomane. In particolare, il khan Schbaz Quiray
giocò un ruolo determinante nella riconquista di Iaşi, che era stata occupata dagli
imperiali1. Per questo motivo, durante la campagna militare del 1806 le cinquemila
famiglie tartare presenti allora in Bessarabia furono trasferite per precauzione in
Russia, più esattamente in Crimea e nel Kuban’2.
Terminavano così cinque secoli di presenza tartara fra il Danubio e il Dnestr,
fonte di ricchezza per l’Impero turco, causa di grandi sofferenze per le popolazioni
cristiane dell’Europa orientale. Nel 1812, ha scritto Ion Nistor, non rimaneva
nell’area un solo tartaro3. Successivamente, la russificazione della Bessarabia
avrebbe cancellato ogni traccia del passato ottomano. Coloni bulgari, tedeschi e russi
ripopolarono la regione4, insediamenti in stile occidentale sorsero al posto degli
antichi villaggi, chiese ortodosse in muratura sostituirono le caratteristiche moschee
in legno. Come quelle che il vescovo Stanislavov vide a Chilia nel 1659, o quelle che,
nello stesso periodo, connotavano il paesaggio urbano di Akkerman5.
Bibliografia
Acta Bulgariae Ecclesiastica ab a. 1565 usque ad a. 1799, collegit et digessit P. Fr. Eusebius
Fermendžiu, Ordinis S. Francisci, provinciae S. Joannis Capistrani, sacerdos, edidit Academia
Scientiarum et Artium Slavorum Meridionalium, Zagrabiae, 1887.
Balard, Michel, Gênes et l’Outre-Mer, t. I : Les actes de Caffa du notaire Lamberto di Sambuceto
1289-1290, Paris - La Haye, École Pratique des Hautes Études - Mouton & Co, 1973.
Balard, Michel, Gênes et l’Outre-Mer, t. II : Actes de Kilia du notaire Antonio di Ponzò 1360, Paris,
École des Hautes Études en Sciences Sociales, 1980.
Baraschi, Silvia, «Tatars and Turks in Genoese deeds from Kilia (1360-1361)», in Revue des
Études Sud-Est Européennes, XXV (1987), fasc. 1, pp. 61-67.
Berindei, Mihnea; Veinstein, Gilles, L’Empire ottoman et les Pays Roumains 1544-1545. Étude et
documents, Paris - Cambridge, École des Hautes Études en Sciences Sociales - Harvard Ukrainian
Research Institute, 1987.
Ciocîltan, Virgil, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV. Contribuţia cinghizhanizilor la
transformarea bazinului pontic în placă turnantă a comerţului euro-asiatic, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1998.
Gonţa, Alexandru I., Românii şi Hoarda de Aur 1241-1502. Prefaţă de George Ciorănescu. Indice
general de Alexandrina Ioniţă, Iaşi, Demiurg, 2010 (edizione originale: München, Jon Dumitru Verlag,
1983).
Grekov, Boris Dmitrievič, L’Orda d’Oro, Milano, Res Gestae, 2013 (edizione russa: Б. Д. Греков,
А. Ю. Якубовский, Золотая Орда и её падение, Москва-Ленинград, Издательство Академии Наук
СССР, 1950).
Hildinger, Erik, Warriors of the Steppe. A Military History of Central Asia, 500 B.C. to 1700 A.D.,
New York, Sarpedon, 1997.
1 Sergiu Iosipescu, Mircea Soreanu, Expansiunea imperială rusă cit., p. 257.

2 Ion Nistor, Istoria Basarabiei cit., p. 164.
3 Ibidem.
4 Mémoire concernant la Bessarabie et la Bucovine du nord (avec 1 carte ethnographique), Bucureşti,
Académie Roumaine, 1940.

5 Acta Bulgariae Ecclesiastica cit., p. 265.
82
Iosipescu, Sergiu; Soreanu, Mircea, Expansiunea imperială rusă în bazinul pontic până la 1812,
in Sergiu Iosipescu, Alexandru Madgearu, Mircea Soreanu, Marea Neagră. State şi frontiere. De la
sfârşitul Antichităţii la Pacea de la Paris (1856), Bucureşti, Editura Militară, 2013, pp. 221-289.
King, Charles, The Black Sea. A History, New York, Oxford University Press, 2004.
Knobloch, Edgar, Russia and Asia. Nomadic and Oriental Traditions in Russian History, Hong
Kong, Odyssey, 2007.
Mémoire concernant la Bessarabie et la Bucovine du nord (avec 1 carte ethnographique),
Bucureşti, Académie Roumaine, 1940.
Nistor, Ion, Istoria Basarabiei. Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti,
Humanitas, 1991.
Pianto sulla distruzione di Rjazan’, a cura di Edgardo T. Saronne. In Appendice i passi delle
Cronache riguardanti l’invasione tataro-mongolica, Parma, Pratiche, 1992.
Pistarino, Geo, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò (1360-61),
Bordighera, Istituto Internazionale di Studi Liguri, 1971.
Pistarino, Geo, I Gin dell’Oltremare, Genova, Civico Istituto Colombiano, 1988.
Puškin, Aleksandr S., Opere, a cura di Eridano Bazzarelli e Giovanna Spendel, Milano,
Mondadori, 2012.
Tertecel, Adrian, Marea Neagră otomană şi ascensiunea Rusiei (1654-1774), in Marea Neagră.
Puteri maritime - Puteri terestre (sec. XIII-XVIII), coordonator: Ovidiu Cristea, Bucureşti, Institutul
Cultural Român, 2006, pp. 325-346.
Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei. Prefaţă, Tabel cronologic, Referinţe critice şi
Glosar de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Gramar, 2009.
Viaggio a’ Tartari di frate Giovanni da Pian del Carpine (Historia Mongalorum), a cura di
Giorgio Pullè, Milano, Alpes, 1929.
Welter, Gustave, Histoire de Russie, Paris, Payot, 1963.
Williams, Brian G., The Crimean Tatars: the diaspora experience and the forging of a nation,
Leiden - Boston - Köln, Brill, 2001.
83
Appendice
Archivio di Stato di Torino, Corte, Materie Politiche per Rapporto all’Estero, Corti Estere,
Russia, m. 1 inventariato, doc. 21, 6 agosto (17 agosto) 1770, Convenzione segnata al campo sotto
Bender tra i tartari della Bessarabia ed il generale russo conte di Panin per staccarsi dall’Impero
ottomano e mettersi sotto la protezione immediata della Russia, copia.
Un’altra copia di questo documento è pubblicata in Mercure Historique et Politique, Octobre
1770, pp. 464-466, accompagnata dall’annotazione: «Cette convention a été signée par 26 Tartares».
Au camp sous Bender, le 6/17 août 1770
Nous soussignés deputés de tous les mourzes1 de Jedissensk2 et de Budziak3 declarons par le
présent acte que tous les mourzes et anciens de Jedissensk et de Budziak sans en exclure qui que ce
soit, s’etant rendus aux persuasions tant par ecrit que verbale de S.E. le général commandant de
l’Armée Imperiale comte de Panin, ont promis sous serment selon leurs formes et religion, de se
détacher entierement du parti des Turcs et de faire amitié et se réunir à l’Empire de Russie, sous la
condition positive d’être sous la protection immediate de S.M.I. de toutes les Russies, jouïssant de nos
anciennes loix, usages et prerogatives et non sous sa dépendance ; promettant que par les soins de nos
mourzes y fesant entrer aussi la Crimée avec les autres Tartares, nous ne voudrons ni ne souffrirons
jamais un cham4 qui n’accedera pas à ce vœu général de rendre par les secours de la Russie toute la
Tartarie libre et indépendante, comme elle l’a été anciennement. C’est ce que nous certifions et
garantissons solennellement et positivement dez ce moment en vertu de notre plein pouvoir. Et pour
plus de sureté laissons ici en otage d’entre nous autres mourzes un de Jedissensk et un de Budziak, de
même que deux d’entre les anciens jusqu’a la parfaite conclusion de ce traité tendant au bien général.
Par contre, S.E. le général comte de Panin nous accorde à tous par sa puissante et immanquable parole
le libre passage du Niester5 avec tous nos biens et la possession de nos anciennes demeures, assurant
que du moment de la signature du présent, les troupes imperiales de Russie, / [f. 1v] de quelque qualité
et dénomination qu’elles soient, nous accorderont de l’amitié et de l’assistance pour le present et
l’avenir. En reconnoissance de quoi toute notre societé non seulement tâchera de maintenir
inebranlablement le present traité, mais se fera même un devoir en toute occasion de prévenir et
d’avertir dans le moment par des exprés de tout ce qui parviendra à leur connoissance des tentatives
que les Turcs pourroient faire sur les troupes russes.
Que le Seigneur Dieu, auteur de toutes les bonnes actions, aide et benisse notre bonne
intention et affermisse pour jamais notre amitié avec l’Empire de Russie.
Cet acte, pour plus de seureté et de pouvoir signé de nos mains et scellé de nos sceaux, a été
presenté à S.E. le comte de Panin, en échange de quoi nous avons reçu un pareil de S.E.
[f. 2v] 1770. Convention entre les Tartares de Bessarabie et le général Panin pour se detacher
de l’Empire ottoman et se mettre sous la protection de la Russie.
Envoyée par le marquis Corder avec sa lettre du 28 septembre.
1 Murzà: titolo che, presso i tartari, designava i membri della piccola nobiltà (cfr. il russo мурза).
2 Jedisan.
3 Budjak.
4 Khan.
5 Dnestr.
MULTICULTURALISM ÎN CONTEXT SLAV – STUDIU DE CAZ
Carmen Cerasela DARABUȘ
Le papier a en vue à présenter deux aspects : premièrement, le rôle de la personnalité prolifique de

Petru Cardu dans la médiation des relations culturelles entre la Serbie et la Roumanie dans sa qualité
de traducteur, éditeur et animateur culturel – sans faire des concessions à la condition de marginalité
clamée parfois par le diaspora. Par le prestige de la Maison d’Edition KOV il a réalisé des importants
contacts avec la littérature roumaine et avec la littérature européenne, généralement. Réalisateur
d’anthologies et de recueils, il avait traduit lui-même en plusieurs langues, en facilitant l’accès à la
littérature universelle. Le deuxième aspect vise son recueil de poème, Complicitate (Complicité), une
radiographie des thèmes et des motifs littéraires récurrents, sa réception dans l’espace serbe et dans
celui roumain comme écrivain qui a expérimenté le style ludique et le discours poétique
intellectualiste.
Mots-clef: Voïvodine, local, universel, création, identité.
Statutul și evoluția comunităților etnice din diaspora depind de mai mulți

factori, precum gradul de democrație și de permisivitate a grupului majoritar în care
s-au inserat, gradul de coeziune a grupului, interesul pentru asumarea unui tip de
identitate, apropierea sau depărtarea față de țara-mamă, păstrarea legăturii cu
evoluția limbii, culturii și civilizației sale. În acest sens, apariția și dezvoltarea unei
literaturi de limbă română în diaspora/comunități românești istorice are un rol
important; în cazul comunităților istorice, cu vechime mare (precum cea din
Ungaria, din Ucraina, de pe Valea Timocului, din Voivodina), traseul urmat este cel
dinspre literatura populară spre cea cultă, în vreme ce emigrația recentă coagulează
mai curând un tip de literatură cultă. Primele publicații românești din Banatul
sârbesc, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au în primul rând caracter
pedagogic, apoi cultural: „Steaua”, „Convorbiri Pedagogice”, „Educatorul”, „Familia”,
„Opinca”. Studierea fenomenului literar poate dezvălui aspecte ale statutului acestor
grupuri sociale, pentru că „Antropologia literară este parte a antropologiei culturale;
de fapt, în istoria literaturii alternează codurile estetice ale « artei pentru artă » cu
cele ale implicării sociale, în care arta este o consecință estetică a sublimării realității
articulate social”1. Artiștii proveniți dintr-un astfel de mediu se raportează: la grupul
lor etnic, la cultura oficială din care grupul face parte, la țara-mamă, la cultura
1Carmen Dărăbuș, Virginia Popović, Literatura de limba română din Serbia și antropologia culturală,
Editura Europa/Editura Risoprint, Novi Sad – Cluj-Napoca, 2012, p. 5.
universală. Avem de-a face cu un statut foarte complex, mai ales sub aspect socio-
literar. Păstrarea și promovarea identității se face, inițial, spontan, prin dorința
membrilor unei comunități de a-și asuma o identitate. Mai apoi, în drumul spre
instituționalizare, se creează asociații culturale care vor câștiga și statut juridic.
Tradiția unor astfel de asociații se conturează în secolul al XIX-lea, se diversifică,
apoi capătă consistență și continuitate: „Societățile culturale românești din Banatul
iugoslav (sârbesc) au continuat în perioada interbelică tradiția începută în timpul
stăpânirii austro-ungare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul
secolului al XX-lea”1. În jurul acestor structuri se formau nucleele conservării și
promovării creațiilor românești – literare, muzicale, teatrale.
Scriitor bilingv, asemeni poeților voivodineni Florica Ștefan și, într-o mai
mică măsură, Vasko Popa, care a acordat repede exclusivitate limbii sârbe, Petru
Cârdu este fondatorul și animatorul unor instituții și evenimente importante, care
depășesc un caracter local, restrâns. Născut la Barițe (Sâmianăș), în Voivodina,
Serbia, face studii de filologie la Belgrad, apoi de istoria artei la București. Se
stabilește la Vârșeț, unde pune bazele Editurii KOV și ale publicației „Kovine”, este,
de asemenea, președintele Consiliului Artistic al Teatrului Românesc profesionist
din Vîrșeț.2 Încă din perioada studenției, este foarte activ în mediul publicistic,
colaborând la revistele „Tribuna studențească, „Lumina”, „Polja”, apoi activează în
cadrul Redacției Programului în Limba Română la Radioteleviziunea din Novi Sad.
Vîrșețul este un loc privilegiat al instituționalizării identitare, pentru că cea mai
importantă instituție școlară „în care cursurile se desfășurat în limba română în
perioada habsburgică [...] este Institutul Clerical Sârbo-Român din Vîrșeț, care a
funcționat (ne referim la secția în limba română) în perioada anilor 1822-1865. [...]
La Școala Gramaticală din Vârșeț, înființată în 1790 ca liceu inferior, la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cursurile se desfășurau după
necesități și în limba română”3. Dialogurile incitante din interviurile realizate cu
personalități din cultura universală, ex-iugoslavă și din cea română (Günter Grass,
Gustav Keklec, Czeszław Miłosz, Miloš Crnjanski, Milorad Pavić, Dušan Matić,
Miodrag Pavlović, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu,
Marin Preda, Nichita Stănescu, Ștefan Augustin Doinaș) – unii dintre ei fiind scriitori
bilingvi, asemeni lui Petru Cârdu însuși – au valoare documentară prin stilul
persuasiv și prin conținutul întrebărilor, care provoacă răspunsuri clarificatoare fie
pentru crezul artistic al unui scriitor, fie referitoare la configurația unui mediu
artistic.
Ca traducător, este preocupat de a transpune textele traduse într-un context
cultural potrivit, acordând atenție sporită mediului care a produs un scriitor și
mișcării culturale generale care a facilitat apariția unor opere literare, filosofice, de
istorie a culturii, în general. Activitatea sa în domeniul traducerilor datează din anii
’80 ai secolului trecut, mai întâi în prestigioasa revistă „Lumina”, care apare acum la
1 Mircea Măran, Românii din Voivodina, Editura ICRV, Zrenjanin, 2009, p. 15.
2 Cf. Vasa Barbu, Nicu Ciobanu, Costa Roșu, Pe aripile inspirației, Editura Libertatea, Panciova, 2008.
3 Măran, op.cit., p. 14.
86
Panciova, apoi în alte reviste literare din spațiul ex-iugoslav, românesc și chiar
european. Editura KOV, pe care o fondează și o conduce, îi permite o activitate
susținută, depășind sporadicul, prin volume de autor sau prin antologii tematice.
Premiul European pentru Poezie KOV, premiu care acum îi poartă numele, este un
rezultat combinat al activității de traducător, manager cultural și artistic, reușind să
aducă, la Vârșeț, nume importante precum Ana Blandiana, Ștefan Aug. Doinaș, Husto
Horhe Padron, Vjačeslav Kuprijanov, Julian Kornhauser, Tomas Transtromer,
Charles Simić, Titos Patrikies, Miodrag Pavlović, Roberto Mussapi, Eugenio de
Andrade, Reiner Kunze, Tadeusz Rózewicz, Paavo Haavikko, Paul Muldoon, Adam
Zagajewski – scriitori deținători și ai altor premii europene importante. Volumele
traduse din română în sârbă și din sârbă în română constituie o punte culturală
permanentizată între cele două culturi: Boža senka de Lucian Blaga, Stanje poezije de
Nichita Sănescu, Pijač Rose, Rođeni u utopiji și Akvarijum de Ștefan Aug. Doinaș,
Svedoci de Ana Blandiana, Beskrajni stub de Mircea Eliade, Prepiska i rumunske
pesme de Paul Celan, Prizonier al corpului de Ciril Zlobec, Țițiban de Oton Zupančić
etc.; antologii din lirica slovenă: Efemera mea veșnicie, din lirica românească
voivodineană: Popodne u gradnu/ După-amiază în oraș, Rumunska avangarda/
Avangarda românească, Poeți sârbi. Antologia poeziei sârbe contemporane.
Prin simțul valorii, prin exemplul personal, Petru Cârdu a reușit să coaguleze
în jurul său spiritul creativ din comunitatea românească din Serbia, foarte bogată,
multă vreme, în asociații și organizații care vizau conservarea și transmiterea
culturii orale, comunitate istorică ajunsă acum la un alt grad al conștiinței de sine,
care a reușit să treacă dinspre manifestările populare, naive, spre abstractizări, spre
rafinarea modalităților de expresie: „Sentimentul apartenenței la un alt spațiu
lingvistic, precum și conexiunea cu literatura română au creat, pentru scriitorii
români din Serbia, un cert statut identitar. Deschiderea către cultura europeană a
constituit un catalizator pentru racordarea la structurile stilistice moderne și
postmoderne”1. Urmând modele instituționale din țara-gazdă, din țara-mamă,
europene, în fond, Petru Cârdu a filtrat bogate forme de manisfestare cultural-
artistică, scoțând la iveală și promovând, dincolo de subiectivități, o fericită
„dictatură” a valorii.
Dintotdeauna-s pereche/ omul și moartea/ două

chipuri în care te cufunzi/ în timp ce o pasăre
zboară prin tine/ iar tu habar n-ai/ că o pușcă de
vânătoare,/ burdușită-n trupul de-alături,/ stă de
vorbă cu Dumnezeul tău în fiecare zi.
Colocviu
1Virginia Popović și Ivana Janjić, Cultura (a)română din Serbia în context european, Editura Gutenberg
Univers, Arad, 2015, p. 30.
87
Titlul volumului de debut e Menire în doi (1970), dar debutul în revistă se

petrece cu doi ani mai devreme, în ziarul „Libertatea” din Panciova. Este colaborator
permanent al unor publicații de prestigiu din Serbia, din România și din fosta
Iugoslavie, în general. După volumul de debut urmează, cu oarecare constanță,
volumele: Aducătorul ochiului (1974), Pronume/ Zamenice (1081) – ediție bilingvă,
Căpșuna în capcană (1988), apoi varianta sârbească, în același an, Jagoda u klopci,
traducerea în limba engleză, la Londra, în 1990 – The Trapped Strawberry, În biserica
Troia (1992), traducerea volumului în același an – Ljubičasto mastilo, Saučesništvo
(2003); cu excepția traducerii englezești, restul volumelor apar în Serbia (ex-
Iugoslavia). În România, apar volumele Cerneală violetă (1998) și Școala exilului
(1998). Poeziile sale sunt traduse în toate limbile fostei Iugoslavii, dar și în limbi de
circulație internațională. Mediul artistic ex-iugoslav era unul efervescent, deschis
experiențelor europene, ca urmare a unui context politic mai relaxat în raport cu
celelalte țări ale fostului lagăr comunist: „În general, se știe despre poezia iugoslavă
că este excelentă și s-a putut dezvolta în liniște, pe coordonate europene firești, în
perioada când la noi pustia realismul socialist”1. Așadar, spațiul Balcanilor de Vest a
funcționat ca un portal pentru experiențele artistice românești aflate în spațiul ex-
iugoslav, ce se bucura de o liberalizare a modului de viață. Recuperând momentele
culturale pierdute în evoluția literaturii europene, este specifică acestui spațiu
arderea etapelor, trecerea de la tradiționalism la avangardism, la modernism și la
postmodernism: „Spiritul avangardei poetului Petru Cârdu duce la negarea artei
tradiționale, la contestarea și depășirea continuă a formelor curente și acceptate ale
creației”2. Așa cum literatura română a acoperit distanțele, începând cu secolul al
XIX-lea – cunoscând deplinătatea în perioada interbelică –, în raport cu experiențele
artistice importante ale Europei, literatura din Voivodina are perioada sa de
concentrare în sensul recuperării.
Premiul Cartea Anului Editorial 2007 este oferit de Editura Libertatea din
Panciova pentru culegerea sa de poezii Complicitate. Poeme alese.3 Volumul
cuprinde, esențializată, istoria experimentelor sale poetice, prin care contribuie la
integrarea artei literare românești din Voivodina în circuitul universal: „Poezia care
se poate sincroniza cu fenomenul postmodernismului literar românesc este cea din
creația lui Ioan Flora, Pavel Gătăianțu, Nicu Ciobanu, Ioan Baba, Petru Cârdu și pe
care o regăsim prezentă în paginile revistei „Lumina” încă de la debutul acestora” 4.
Raporturi tensionate cu sine și cu cosmosul dau un sentiment general de căutare
într-un exil perpetuu, un sentiment beckhettian al așteptării unui Godot care să
confirme, să dea sens și certitudini – nevoi dintotdeauna ale ființei. Imaginat
descinzând dintr-o poveste, ochiul verde, inima-i verde contaminează peisajul cu
pasiunea identificării și a nașterii: „El vine și coboară pe-o seară/ sau prin amintire
1 Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, ediție îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1994, p. 80.
2 Dărăbuș, Popović, op.cit., p. 130.
3 Petru Cârdu, Complicitate. Poeme alese, Editura Libertatea, Panciova, 2007.
4
Popović, Janjić, op.cit., p. 43.
88
rară./ Dintr-o frunză cu marginile-n nori,/ cu păduri de tei în răsăritul ierbii.// Îi

arde flăcări în ochiul/ și vântu-n jocul lui” (Se pare că începe să existe: 13). Sosirea lui
din timpuri mitice face eul lirică și natura să exulte „dintr-un ochi de încercare
verde/ [...]// El vine și este/ fără veste” (Mă paște presimțirea: 14). Elementul
cromatic favorit e verdele sfredelitor prin care cel chemat se arată și înfăptuiește.
Sosirea lui „între cuvinte” dă har, iar logosul revelează materia: „Ziua lui e ochiul
profetic/ cu privirea verde-ntinsă./ Las să vorbească cel fără vorbă/ din amintirea
ninsă, ninsă” (Amintire stearpă: 14). Căutarea sensurilor e privilegiul trecerii prin
înflăcăratul ochi divin. Din străfundurile vremii și ale memoriei, se ițește viața:
„Înverzește cântecul din norul de-ntrebare./ E bunicul bunicilor această întrebare.//
Îmi cad amintirile/ în două-trei brațe deschise (Întâiul început de cântec: 15). Tema
timpului, supratemă romantică, e, alternativ, scoasă din istorie și adâncită în mit sau,
dimpotrivă, scoasă din mit și adusă în prezentul trăit: „El nu există în timp,/ un timp
de ochi tânăr./ Ți-oi depăna privirea-nchisă,/ verde la o parte,/ nu cumva să-mi
curgă în două-trei soarte” (Al doilea început de cântec: 17-18). Verdele este etalonul
trecerii timpului; din crud, el capătă nuanța experiențelor trăite. Este un element-
martor al tuturor raporturilor existențiale: „Mai bine ai fi tu/ cel de la capătul unei
îmbrățișări în zadar,/ după ce vei deveni bătrân/ și vei ști totul despre verdele
amar.// [...] Te uiți cu gândul prin livezi/ când fără verde nu te vezi” (Mult timp după
aceea: 19). Cerul și pământul își corespund, iarba se-nstelează, iar vântul, leit-motiv
în poezia lui Petru Cârdu, catalizează conexiunile permanente dintre spații, dintre
planurile temporale, dintre creator și creație. Refugiul după „rănile mătăsoase” e sub
cer, nu de puține ori se instaurează o domnie a vântului care mișcă lucrurile și
gândurile aproape firesc. Cerul e adăpost nocturn, loc de somn și de căutare, din care
se revine prin aerul impregnat de sentimente. El este modelat, destrămat, legat de
aer și spulberat în visul tocmai trecut: „Să pună cerul, să-l pună/ între degete în
formă de liniște,/ cu secundele,/ alunecând zânele” (Strămoșilor celor mai frumoși:
22). Puterea gândului, precum cea a memoriei, poate face ca lucrurile să se miște.
Cromatica se animă, capătă conținut personalizat în cheie postmodernă, cu
inflexiuni de poezie populară: „Nu-mi clătina ochiul din vârf de frunză verde./ Te
rog, nu-mi clătina ochiul verde./ Tu povestește-mi albastru, numai albastru,/ vântul
bate, iarba fuge/ din deal în vale,/ din vorba mea la tine-n cale” (Ideea de pe frunză și
nemișcarea: 27). Mereu ceva se află în mișcare: gânduri, priviri, amintiri – mișcare ce
vrea, în fond, să se sustragă morții, pentru că tema simbiozei viață-moarte, în
manieră neoexpresionistă, e mereu prezentă.
Imaginația face legătura dintre sentiment și intelect prin imagini inedite:
„Petru Cârdu descrie imagini poetice complicate, chiar cu expresii confuze, lipsite de
cursivitate, inspirate de poezia lui Vasko Popa şi Nichita Stănescu” 1. Tocmai această
lipsă de cursivitate care apare uneori e semnul unei căutări încrâncenate a unei noi
expresii poetice care să traducă sensibilitatea contemporană lui în general, și a celui
1Virginia Popović, Opinii și reflecții. Lirica românească din Voivodina, Vol. I, Ed. Libertatea, Panciova,
2013, p. 44.
89
de poet bilingv, în special. Harul artei pare a-i fi conferit printr-un act de șamanism
cosmic: „El se trezește mereu în creștere/ din acet ochi prelung./ Este legat de inimă
cu ochiul meu./ Dintr-o privire pot să-l ajung./ Leagănă nori în trei brațe,/ dansează
a vrajă în ochiul meu,/ închide ochiul și visează/ înghițit de curcubeu” (Acest ochi
prelung: 16). Obsesia stănesciană a privirii este original asimilată; cele trei perechi
de ochi absorbite în trei vorbe de crin infuzează natura cu sens. Eu și tu – pereche
erotică sau, în egală măsură, pronume generice, doar trecându-și inima prin El își
deschid privirea lăuntrică. Zborul cosmic stănescian este adus în mundan, „pe crivăț
de nalbă”, pe vânt, pe marginea stelelor coborâtoare în ierburi. Umerii capătă câte
două perechi de aripi spre a putea zbura pe „câmpia întinsă a vrajei tale” (Peană:
30). Zbor, pasăre, vânt, nori – sugestii ale verticalității imaginii, ale năzuinței de a se
desprinde din sinele comun. Un fel de dedublare a unui alter ce privește dinlăuntru:
„Eu strig după mine/ precum norii după ploaie./ A aștepta e-un adevăr
întâmplător!/ Câtă singurătate poate fi în el” (A aștepta e-un adevăr întâmplător: 36).
Dorința de a fixa, paradoxal, zborul în oglinzi se face prin intermediukl logosului
poetic. Există, în seria Pronume, un ritual al dedublării în care „Un om se-aude în
îmbrățișarea realului,/ condamnat să vorbească cu inima” (Logos și existență: 37), „A
murit cineva fără mine/ în propria-mi privire” (Acest eu: 36), „Cineva se mută în
noi,/ în vreme ce noi/ ne mutăm în altcineva” (Timpul de acum: 39) etc. Impulsurile
dragostei, bucuriile, suferința sunt de cele mai multe ori camuflate în sugestii;
rareori versurile curg transparent: „o femeie care te-a refuzat niciodată n-o uiți/ cu
ea ai făcut mai multă dragoste/ decât cu oricare alta” (Dialectica fecioară: 52). În
cheie postmodernă, aluzii livrești, aluzii ideologice despre alienare: „maestrul
rimbaud a rămas repetent/ în fața elevilor săi/ zeii muriseră la ora 19/ la cencalul
nostru se dă examen pe tema/ sorbirea din nebunia roșie” (Café arp: 53).
Romantismul pare neputincios pentru că evită patima: „iepurele romantic evită
tufișul de foc” (La locul faptei: 55). Mari evenimente sunt bagatelizate, cad în
derizoriu: ca omagiu adus pietrelor prețioase, „concetățenii noștri au ridicat cu
propria lor mână/ un enorm wc” (Deschidere festivă: 61), operă de artă aducând
după sine suite barbare încoronate de toate semințiile, întru desfătarea presei de
seară. În Discuție liberă este demitizat discursul solemn și găinos, oficializat de
instituții, întru slava nimicului. Amorul ilicit dă titlul unui ciclu poetic – Căpșuna în
capcană -, inserat în firescul cotidian: „Ura/ la miezul nopții începe secerișul/ într-
un pat străin desfășor o activitate obștească// treptat aleg titlul/ Căpșuna festivă în
capcană” (Căpșuna festivă în capcană: 67). Rezultat al „lehamitei estetice”, sintagmă
care dă titlul unui poem, poetul face un istoric succint al evoluției artei spre estetica
urâtului: „am trăit în memoria eternității/ am învățat frumosul să fie urât iar
adevărul/ să se subțieze cu invidie către viitor” (p. 84), râvnind la crearea unui
limbaj care să se detașeze de multele experiențe contemporane lui, refugiat, astfel,
„într-o fragilă chilie”. Dinspre estetic textele evoluează spre social în poemul Târfa
Balcanilor, scris în 1991, an de cumpănă în conflictele din lumea ex-iugoslavă, în
care estetica urâtului contaminează spațiul public: „am urmărit cum borțoasă de
surplusul istoriei/ balcania își durează pecetea zgrunțuroasă/ în care iov
90
colecționează hotare/ scârbit de vatra părintească” (p. 90). Un fundal istoric

contorsionat creează o literatură pe măsură.
Poemele din Cerneala violetă aduc umbra morții: „De la o iarnă la alta/
întunericul cel mai drag/ se furișează în viață” (Calendar: 99). Clopotele bisericii
vuiesc a moarte peste peisajul verde din celelalte cicluri poetice. Peisajul sublunar își
pierde magia la cheremul mundanului: „Luna în crai-nou părăsită de opinia publică/
nu se încumetă să dăinuie” (Acest cântec e condiția pisicii de pluș: 100). Sacrul este
adus, brutal, în experiența umană concretă, amestecând imagini culturale
oximoronice: „Ei bine să plecăm marchize de Sade/ Maria și-a cumpărat garsonieră/
ne-așteaptă în ea lângă altar/ nu se va spovedi ca de obicei// citim Vita Nuova până
în străfundul materiei vii/ miroase a smirnă pe clopotnița Sfânta Maria/ doi tineri
prin oblăduire dobândesc experiența dintâi” (Pe clopotnița Sfânta Maria: 101).
Profanul, „materia vie”, se sacralizează, în final, în contextul unei contaminări
culturale postmoderne, generale. De fapt, alcătuirile poetice îndrăznețe sunt
proteste față de ființa care și-a pierdut libertatea, sclavă a rețetelor de viață, a
convenționalismelor, a fricii de a fi ea însăși: „omul blindat cu multe formule/
deplânge marile adevăruri/ condamnate în pripă” (Treptele oglinzii: 110). Arta
literară a lui Petru Cârdu e un melting-pot firesc al interiorizării galopante a vieții în
epoca globalizării, în ciuda condiției minoritare, totuși fertilă în spațiul multicultural.
Versuri grave și versuri ludice stau în același context, dovedind o bună
interiorizare a colajului postmodern: „Versul lui Petru Cârdu aduce o permanentă
opoziţie dintre «noutate» și «tradiţie», ordine și aventură, clasic și modern, o
senzaţie de colaj poetic, nu numai în ceea ce privește limbajul, cât mai ales senzaţia
de mimetism a manierelor de a scrie poezia”1. Ritmuri din poezia populară sunt
asimilate mai ales alături de leit-motivul vântului: „Bate vântul pietrele,/ curg
lacrimi pietrele.// E drumul meu, drumul meu de vânt,/ crescut pe-o întrebare.//
Când cineva îmi fură vântul/ dintr-un ochi de așteptare” (Între somn și piatră: 25).
Păsări stănesciene îi populează întregul univers poetic, prăbușite din ceruri într-o
vegetație a sentimentelor contorsionate: „Mai bine cu tine într-o pasăre/ și cu
pasărea-ntr-o frunză.// A mea pasăre e zborul./ A mea pasăre e dorul.// Mă izbește
dintr-un tei,/ mă izbește dintr-un lung cântec.// Ferice de tine/ cel ce ai o pasăre.//
Zeii stau lângă ea,/ dorul la căpătâi” (Nediferențiată dorința de pasăre: 29). Mozaicul
lingvistic, de culturi și civilizații este propice eterogenității postmoderne:
„Multiculturalismul era înțeles ca o șansă de a dialoga cu postmodernitatea prin
diversitate și tocmai din această cauză ideea putea să antreneze curiozitatea omului
istoric dezavantajat”2. Simbioza avangardă-modernism sfârșește, firesc, în
disparitatea postmodernistă, produs al unui eclectism datorat mediului compozit în
care s-a format și a evoluat.
Activitatea sa prolifică și diversă a fost răsplătită cu premii: Premiul „Pavle
Markov Adamov”, Premiul revistei „Lumina” pentru volumul Aducătorul ochiului,
1Idem, p. 47.
2 Slavco Almăjan, Hacienda cu beladone. Tratat de imagologie, în Rigoarea și fascinația extremelor,
Editura Libertatea, Panciova, 2007, p. 240.
91
„Insigna de aur” din partea Comunității Cultural-Instructive din Serbia, Premiul

pentru Traduceri decernat de Societatea scriitorilor din Voivodina. Dincolo de
condiția formală a apartenenței la spațiul european geografic vorbind, există
criteriul psihosocial1 ce constă în facturi de nuanțare, mai greu sau mai ușor de
identificat. Interiorizând avangarda suprarealistă franceză, care a influențat atât
literatura română, cât și pe cea sârbă, familiarizat cu mediul artistic românesc,
bucurându-se de mediul ex-iugoslav permisiv în comparație cu restul țărilor din
lagărul comunist – toate acestea creează articulații complexe, fertile, datorate
diversității: „Conceptele de identificare, proiecție și introproiecție s-au dovedit
extrem de utile în explicarea modului în care un individ se poate adapta modelelor
culturale”2. Foarte bun cunoscător al artei sârbești, românești, europene, activitatea
de traducător a lui Petru Cârdu i-a influențat maniera de a scrie, printr-o asimilare a
experiențelor cu care s-a familiarizat. Devenit adevărată instituție în comunitatea
românească din Voivodina, el a conturat un model al excelenței.
Bibliografie
Agache, Catinca, Literatura română din Voivodina, Editura Libertatea. Panciova, 2010
Almăjan, Slavco, Hacienda cu beladone. Tratat de imagologie, în Rigoarea și fascinația
extremelor, Editura Libertatea. Panciova, 2007
Barbu, Vasa, Nicu Ciobanu, Costa Roșu, Pe aripile inspirației, Editura Libertatea. Panciova,
2008
Cârdu, Petru, Complicitate. Poeme alese, Editura Libertatea. Panciova, 2007
Dărăbuș, Carmen, Popović, Virginia, Literatura de limba română din Serbia și antropologia
culturală, Editura Europa/Editura Risoprint, Novi Sad/Cluj-Napoca, 2012
Enache, Andreea, Identitatea europeană. Reprezentări sociale, Editura Lumen. Iași, 2006
Măran, Mircea, Românii din Voivodina, Editura ICRV. Zrenianin, 2009
Negoițescu, I., Scriitori contemporani, Ediție îngrijită de Dan Damaschin. Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1994
Popović, Virginia, Opinii și reflecții. Lirica românească din Voivodina, Vol. I-II, Editura
Libertatea. Panciova, 2013, 2016
Popović, Virginia, Janjić, Ivana, Cultura (a)română din Serbia în context european, Editura
Gutenberg Univers. Arad, 2015
Weissbort, Daniel, Poezia lui Petru Cârdu, prefaţa în volumul The Trapped Strawberry, Forest
Books, London & Boston. 1990
Sitografie
Marina, Lucian, Poetul Petru Cârdu a plecat ân eternitate, http://agenda.liternet.ro/

articol/13333/Comunicat-de-presa/Poetul-Petru-Cardu-a-plecat-in-eternitate.html (04.10.2017)
1 Cf. Andreea Enache, Identitatea europeană. Reprezentări sociale, Editura Lumen, Iași, 2006.
2 Idem, p. 115.
92
VALUL NEGRU IUGOSLAV, MOMENTUL DE SINCERITATE
AL FILMULUI SOCIALIST
Andreea Gabriela IONESCU-BERECHET
The socialist cinema was not defined by the truth. Propaganda put a lot of fake mirrors in which the
real socialist life was hidden. From all the socialist countries, Yugoslavia was the one where a unique
cinema movement appeared and it was called The Yugoslavian Black Wave. Yugoslavia had a special
status due to Tito's rapid split from Stalin and the Soviet politics in 1948. The appearance of this
movement was triggered by certain political, economic, cultural and ideological premises. The
underlying philosophy was rooted in the Praxis School of philosophy. In their attempts to constantly
measure the distance between socialist ideals and reality they were everywhere, they were highly
critical and evidently, highly influential. Beyond the topics and their astonishing criticism bravery they
triggered a shift in the collective psyche. In order to prove the shift from the Soviet model and the
similarity with the Holywood story structures, that this wave had, I will use elements from Robert
McKee's story structures. Nevertheless, the Yugoslavs were relaying a different message, the content
was different and solely the discourse form resembled the American cinematographic style. These
movies follow the classical narrative structure of the archplot. The archplot delivers a closed ending
where all questions raised by the story are answered, all emotions evoked are satisfied,fulfilled?
nothing is left in doubt, nothing remains unsaid. Obvious even from its name, „The Black Wave”,
promoted the dark perspective and a dark end. As illustration, I will use the „When I am Dead and Pale”
movie directed by Zivojin Pavlovic 1967.
Key words: Cinema, narrative, propaganda, Yugoslavian, criticism, Black Wave, sincere
Studiul prezentat astăzi este desprins din cercetarea mea doctorală asupra
modelelor feminine propagate de cinematografiile socialiste -Est Diva .
După aproape cinci ani de cercetare și mii de filme văzute, căutând pierduta
Divă a Estului prin mulțimea de cadre prăfuite ale filmului socialist european, după
catalogarea unor tipare impuse drept model aspirațional și a acelora de frondă anti-
sistem, după o călătorie lungă pornită de la Moscova, cu voltă în Azerbaidjan,
Georgia și Moldova continuând în Cehia, Polonia, Iugoslavia și România, pot spune că
o singură dată am întâlnit un discurs unitar al adevărului nemistificat. Dintre toate
cinematografiile blocului socialist, singurul moment de sinceritate îi aparține Valului
Negru Iugoslav. În mod paradoxal aici goana după himere, după idealul feminin se
împiedică în concret, fardul se spulberă în vânt și rămâne doar o poveste despre
viață așa cum a fost. Nu spun că momente de luciditate sau de asumare a realității ar
fi absente în celelalte spații socialiste, dar acele momente, concretizate în filme
manifest, în metafore perfecte au fost în general accidente fericite dar singulare, pe
câtă vreme filmele aparținând Valului Negru iugoslav au însemnat singurul curent
coerent al sincerității. Propaganda a așezat permanent oglinzi care au deformat
percepția, iar adevărul a fost o piatră rară și greu de dibuit pentru un ochi neexersat.
Momentul Valului Negru iugoslav a răsturnat citirile metaforice, întoarcerile
nostalgice în poala istoriei îndepărtate sau în cea a literaturii clasice a povestit pe
șleau iar eroii au apărut așa cum erau: simpli, debusolați, săraci, încercând să își
croiască un drum să își facă un rost, să țină pasul cu niște timpuri profunnd
schimbate. Dacă ar fi să mă întrebe astăzi fiul meu de 18 ani, influențat poate de
nostalgia retro, ce film îi recomand pentru a înțelege cum au fost anii socialismului,
i-aș proiecta Kad budem mrtav i beo (Când voi fi mort și palid), regia Zivojin Pavlovic,
din 1967.
Pentru a înțelege cum de a fost posibil să apară acest curent, cum de mai
mulți regizori au putut realiza asemenea filme la care parcă cenzorul ar fi fost
absent, încuiat de echipă într-un depozit de recuzită, trebuiesc studiate realitățile
politice și economice ale spațiului iugoslav. Trebuie să reconstituim contextul istoric
definit de confluența a trei elemente cheie:
1) Tito – un lider aparte;
2) istoria luptelor de partizani (obiceiuri și idiosincrazii);
3) calea autonomă spre socialism – autonomie economică și ideologică –
școala Praxis, neo-marxismul cu mutarea centrului de interes de la masă/mulțime,
către individ.
1. Tito sau schimbarea ideologică
Iosip Broz Tito, luptător glorios în primul război mondial, în Războiul Civil
rus (de partea Armatei Roșii), în războiul din Spania, iar apoi conducătorul
gherilelor de partizani iugoslavi anti-fasciști, a fost singurul lider socialist care a
îndrăznit o poziție de frondă și de forță împotriva lui Stalin. În 1948, el se dezice de
dictatul rus și adoptă calea autonomă spre socialism. Comuniștii iugoslavi justifică
această ruptură drept consecință a unor profunde neînțelegeri ideologice, a
prăpastiei creată între cele două interpretări diferite ale societății comuniste.
Începând din anii 50, Uniunea Sovietică devine ținta ironiillor și a criticilor
ideologice iugoslave. Ironiile vizau aspecte economice, culturale sau ale traiului
zilnic în URSS și în țările rămase prizoniere influenței sovietice, țări care au fost
denumite „socialist-realiste”. Acest termen a definit mai apoi eufemistic prăpastia
dintre rama ideologiei anunțate și realitățile politice și economice ale acestor țări.
Doctrina realismului socialist a fost printre aspectele cele mai criticate de către
iugoslavi. Dar a apărut întrebarea: „Și ce așezăm în locul realismului socialist?”
În domeniul literar și cel al artelor vizuale, artiștii se puteau întoarce către
curentele și tradițiile moderniste de dinainte de război. Dar, cinematograful era un
produs postbelic și nu avea pe ce ușă a trecutului să pășească. Rezolvarea
îndepărtării de rețeta sovietică socialistă trebuia găsită în prezent. Modelul cultural
94
cel mai apropiat, atât geografic cât și ideologic, a fost acela neorealist. Îmbrățișat cu
drag, el a mers o perioadă (anii ’50) de mână cu cinematografia iugoslavă. Dar nu a
fost singurul tovarăș de drum.
După despărțirea de sovietici, multe filme „made in USA” au luat locul pe
ecrane proiecțiilor rusești. Această reorientare a adus un considerabil succes de
public, și în rândul profesioniștilor. Revistele de film ale vremii („Filmska Kultura”1,
1957) publică ample dezbateri, analize aplicate pe marginea unor pelicule semnate
de Orson Welles, John Huston, Elia Kazan, William Wyler. În 1960, aceeași revistă
publică un supliment dedicat „mitologiei westernului”, pornindu-se de la eseul lui
André Bazin.
În realitate sunt mulți factori implicați și evoluția fimului iugoslav nu se
rezumă doar la relația dintre ecran și spectatori. Până în 1948 economia iugoslavă a
urmat modelul sovietic al economiei planificării centralizate și cu orientare către
industria grea. După ruptura de URSS, Iugoslavia a intrat într-o criză profundă de
materii prime. În acea perioadă, în Statele Unite președinte era Harry Truman care
își dorea un aliat strategic pentru Războiul Rece, iar Iugoslavia se califica, atât ca
politică cât și ca poziționare geografică. Prin urmare, la negocierea Planului
Marshall, în 1949, Iugoslavia a primit suma de 9,5 milioane de dolari drept ajutoare.
În plus, SUA a acordat o mulțime de burse de școlarizare inclusiv la Hollywood,
pentru specializare în industria filmului. În septembrie 1951, Iugoslavia semna un
tratat de cooperare de apărare militară reciprocă cu SUA.
În căutare de know-how și sprijin logistic, Tito se orienta și către țările vest
europene. În același timp, în discursurile publice înfiera capitalismul bazat pe
exploatarea omului și a popoarelor. Dualitatea politicii lui Tito este foarte bine
surprinsă de Tvrtko Jakovina prin titlul cărții sale, Tito – An American Communist
Ally (American Communist ally; Croats, Tito's Yugoslavia and the United States 1945-
1955 )2. Interesul lui Tito era să achiziționeze noi tehnologii pentru a transforma
economia rurală și haotică a țării sale într-una industrială organizată. În urma
acestor eforturi și importuri între 1955-1961 Iugoslavia are o creștere a
industrializării cu 13% pe an și o creștere a consumului personal cu 10% pe an,
proces denumit și „miracolul iugoslav”3. Dar mai apare un fenomen: odată deschisă
ușa importurilor, în Iugoslavia pătrunde și stilul de viață vestic. De exemplu în 1954,
primul supermarket cu autoservire apare în Ivanec, un orășel în nord-vestul
Croației, la doar șase ani după lansarea primului supermarket britanic. Viața
culturală devine strălucitoare, apar festivaluri: de muzică (copiate după San Remo),
de film (celebrul festival de la Pula), de teatru BITEF, reviste glossy de consum, de
benzi desenate si numeroase producții tv. O realitate mult diferită de cea a celorlalte
țări socialiste.
1 „Filmska Kultura”, revista croată de film, a apărut la Zagreb bilunar timp de peste trei decenii, în
1957-1991.
2 Preluată din cartea Non-alignment and Its Origins in Cold War Europe: Yugoslavia, Finland and the
Soviet Chalange (Rinna Kullaa, I.B.Tauris, New YorkȘ London, 2011, 6).
3 Pribicevic Branko; Relations with the Superpowers, In Beyond Yugoslavia - Politics, Economics, and
Culture in a Shattered Community, Colorado: Westview Press, 1995.
95
2. Istoria luptelor de partizani
Tito a decis formarea unor comisii compuse din delegați ai clasei muncitoare
care participau direct la deciziile socio-economice. Această practică democratică
este extrasă direct din tactica luptelor de partizani, și datorită istoriei recente, dar și
a unui firesc implicit, a fost foarte bine primită și perfect funcțională. O asemenea
comisie a fost alocată și cinematografiei. Era condusă de un „consiliu al
muncitorilor” care stabilea producțiile, distribuția, în timp ce realizatorii de cinema
aveau statutul de liberi profesioniști. În fond, Tito, Statul și Partidul Comunist
Iugoslav aveau ultimul cuvânt, în felul acesta puterea se exercita mai voalat și a
rezultat o manieră relativ mai relaxată, comparativ cu alte țări ale lagărului
socialist.Totul era supus judecății bunului simț comun, al omului simplu.
3. Autonomia economică
Al treilea element cheie al unicității cinematogarfiei iugoslave în peisajul

estic, îl constituia autonomia economică a cine-cluburilor. Pe de o parte, existau
studiouri în fiecare republică, și pe de altă parte apăruseră cine-cluburile. Dacă
marile studiouri ultra dotate construite pentru a turna superproducții istorice și
filme de propagandă intraseră într-un regim economic capitalist- erau frecvent
închiriate pentru italieni, est germani și chiar americani (la Avala Studio din Belgrad
a filmat și Orson Welles), cine-cluburile în care filmau în fond rebelii disidenți erau
construite ți folosite în sistem clasic socialist. Cine-cluburile, rezultat direct al
politicii de descentralizare, ofereau mici bugete de producție si suport tehnic sub
titlul de „tehnică pentru popor”.1
Grupări de artiști organizați în „colective politico-economice și de creație”
puteau lucra și auto-finanța ajungându-se astfel la o formă de autonomie. De
exemplu, regizorul sârb Zelmir Zilnic în filmul său, Rani radovi (Lucrări timpurii,
1969), folosește un buget de 130 000$ și obține un profit de 650 000$. Acest profit
putea fi investit în înnoirea aparaturii sau în bugetul unei viitoare producție.
Autonomia devenea reală.
În 1964 ia ființă Școala Praxis 2, cu revistă susținută de stat. Acest curent
filozofic era reprezent în toate cele trei universități iugoslave (la Belgrad, Zagreb și
Ljubljana) prin liderii Gajo Petrovic, Danilo Pejovic și, Mihailo Markovic (care
rămâne editorul șef al publicației „Praxis International” și după destrămarea revistei
din Iugoslavia în 1974). Ei readuc în discuție publică filozofia marxistă și încearcă o
1 Regizori precum Dusan Makavejev, Želimir Žilnik, Karpo Godina au creat filme în acest sistem
2 Gajo Petrović definește pentru prima oară curentul în 1964, într-u articol intitulat De ce Praxis,
https://www.marxists.org/subject/praxis/issue-01/why-praxis.htm „Praxis” a reprezentat o grupare
iugoslavă neo-marxistă ce-și propunea să reformeze învățătura clasicilor marxismului. Un reper avut în
vedere de această mișcare filozofică l-a reprezentat „filozofia praxis”-ului aparținând lui Antonio
Gramsci.
96
definire anti-totalitaristă, anti-leninistă, un marxism umanist axat pe individ. Se

promovează susținut libertatea de opinie și spiritul critic (mai cu seamă asupra
realitățiilor imediate- șomaj și inegaliatate socială). În încercarea de a măsura
constant distanța dintre idealurile socialiste și realitate, filozofii noului marxism
sunt extrem de critici, de prezenți și evident de influenți.
Prin prisma înțelegerii acestui fenomen, regizorii 1 noului val iugoslav sunt
mai lesne de descifrat. Dincolo de tematică (alegerea marginalilor, lumea țiganilor, a
șomerilor, a celor fără ancore burgheze) și de uimitorul curaj critic, ei declanșau o
răsturnare a mentalului colectiv.
Istoricul și teoreticianul sârb Dusan Stojanovic afirma în revista „Filmske
Sveske”2 (text preluat apoi de Daniel J. Goulding în cartea sa, Liberated Cinema: The
Yugoslav Experience. 1945-2001) că „regizorii noului val se străduiesc să înlocuiască
mitologia colectivă cu mitologii individuale.” 3
În filmele regizorilor4 Valului Negru iugoslav descoperim azi, dincolo de
poveștile individuale contemporane narate frust și fără menajamente, un decor
cotidian (în care personajele evoluează). Toate filmele spun, în fond, povești. Dacă ar
fi să ne întoarcem în timp, la Aristotel, și chiar mai departe în negura timpului, am
constata că mereu au existat povești. Oamenii au avut și au nevoie de povești pentru
a ordona, a înțelege și a transmite sensul vieții. Robert McKee 5 compară scrierea
unui scenariu cu munca unui compozitor de simfonii: acordurilor aproape
matematice în puritatea armoniilor, McKee le așează alături strădania scenaristului
de a se descurca în hățișul complicatei cunoașteri a naturii umane. Nimic mai flatant.
Dar, așa cum un compozitor excelează în știința principiilor compoziției muzicale,
tot așa, există o compoziție a povestirii. O compoziție neschimbată din antichitate și
până azi. Un arhetip. Ce se schimbă? Timpurile. Dacă poveștile sunt menite să
ordoneze haosul, ele ordonează, și au ordonat mereu haosul vremurilor lor. Au fost
mereu unelte de înțelegere pentru mentalitatea unei anumite perioade.
Parafrazându-l pe Forrest Gump6, pot afirma că fiecare poveste/ film este o cutie de
amintiri.
Perioada socialistă a fost însă definită prin presiunea unor elemente de
propagandă pentru a contura într-un anume fel acele amintiri. Regizorii care au avut
însă știința eludării acestui șablon au redesenat metaforic realitatea .
1 Branco Brauer, Dušan Makavejev, Žika Pavlović, Saša Petrović, Želimir Žilnik, Mika Antić, Lordan
Zafranović, Mića Popović, Marko Babac.
2 Revista „Filmske Sveske” editată de Institut za Film – Belgrad, una dintre principalele publicații
privind dinamica cinemaului mondial din fosta Iugoslavie.

3 Daniel J. Goulding, Liberated Cinema: The Yugoslav Experience. 1945-2001, Ed. Indiana University
Press, 1985, p121.

4 Dušan Makavejev, Žika Pavlović, Saša Petrović, Želimir Žilnik, Mika Antić, Lordan Zafranović, Mića
Popović , Marko Babac.

5 Robert McKee, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai naratologiei scenariului de film,
în Story: Substance, Structure, Style and the Principles of Screenwriting, editura Methuen, 2014.
6 Forrest Gump, personaj din filmul cu același nume, 1994, regia Robert Zemeckis.
97
Regizorii Valului Negru iugoslav nu au dat curs comenzilor propagandistice,

nu au evadat în metaforă sau în trecutul romanțat, ci, dimpotrivă, au adoptat
retorica „sincerității”. Adaug un citat din Pavlovic pentru a fi mai pe înțeles:
Aceia care vorbesc despre război prin intermediul peliculei de celuloid nu critică și nu
acuză istoria, ci o înfrumusețează, în cel mai dezgustător fel cu putință. În cinematograful
iugoslav, variate forme de neadevăr se înlocuiesc permanent unele pe altele. Cele cvasi-
poetice le înlocuiesc pe cele cvasi-epice, cele cvasi-dramatice le înlocuiesc pe cele cvasi-
psihologice și cvasi-mitologizări ale istoriei înlocuiesc cvasi-documentări. În loc de artă
despre revoluție avem un revoluționar kitsch.1
În filmul Kad budem mrtav i beo/ Când voi fi mort și livid (Zivojin
Pavlovic, 1967) descoperim o lume în derivă. În primele planuri suntem confrutați
cu o mulțime de muncitori disponibilizați care pleacă peste câmp. Dezordinea
continuă și domnește și în cadrele următoare. În gară nuntași și lăutari se amestecă
cu trecătorii, veselia lor, iar strădania lăutarilor nu alterează starea de grabă a
muncitorilor șomeri. Nepăsarea și țintele divergente sunt cheia acelei realități.
Camera urmărește un tânăr, până la barăcile administrației de șantier, unde
domnește aceeași dezordine și lipsă de empatie. Slujba pe care o obține este
temporară (pentru câteva zile), însă o înjunghiere precipită spiritele. Agitație, foame
de spectaculos, dar nici un fel de implicare emoțională. În acest haos se naște eroul,
el, tânărul, care fură și fuge. În tot acest peisaj, actul lui nu pare cu totul imoral, este
în acord cu spiritul locului și cu nepăsarea generală.
Eroul este mereu însoțit de o fată, cam șleampătă și fără personalitate.
Prezentată la un moment dat drept logodnică, are mai mult rol de cățel pe care îl
fluieri și vine (la propriu, el așa o apelează cu un fluierat, fără să o cheme pe nume).
Această fată îl va însoți pentru o perioadă, dar povestea este și rămâne a lui.
Maturizarea lui, luptele și încercările, strădania de definire (din Janko devine Jimmy)
sunt structurate clasic în filmul lui Pavlovic.
Punând la ochi lentilele de lectură ale lui Robert McKee, vedem ce se află în
cutia de amintiri din acele timpuri iugoslave. Să rememorăm care este gramatica /
stilistica de bază a filmului, așa cum o definește McKee: structură, eveniment
(schimbare), momente ale poveștii cu diferite valori, scene și impulsuri (beats),
secvențe și acte și, în final, povestea. „Când un personaj pășește în imaginația
scenaristului, aduce cu sine o abundență de posibilități. După dorință, povestea
poate începe chiar de dinaintea nașterii personajului și se poate încheia după
moartea sa. Între o secundă și o eternitate, povestea unei vieți aduce o mie de
posibilități. Talentul, măiestria, constau în selectarea câtorva momente care vor crea
sensul vieții.”2
1 Pavle Levi, Disintegration in Frames ,Aesthetics and Ideology in the Yugoslav and Post-Yugoslav Cinema,
Stanford University Press, 2007, ISBN-13:978-0-8047-5368-5, cap. 1, p. 16, apud Zivojin Pavlovic,
preluat de Pavle Levi.
2 Robert McKee Story, Substance, Structure, Style and the Principles of Screenwriting, Harper Collins
Publisher, 1997, Ed. Methuen, 2014, ISBN978-0-413-71560-9, p.31.
98
În Kad budem mrtav i beo povestea începe cu o alungare. Protagoniștii

pleacă dintr-un fost loc de muncă și de adăpost pe un drum noroios înghesuiți într-
un camion. Tot filmul este construit într-o structură de road movie, urmărind traseul
eroului. Momentele sunt astfel alese încât imaginea „construirii viitorului socialist”
este mereu în tonuri de gri. Pentru că vechile reguli țărănești ale satului au fost
uitate, acești tineri muncitori itineranți nu mai au trecut, și deci nici loc de
întoarcere sau adăpost. Dar pot avea noroc, de întâlniri, de fete și de scurte momente
de glorie.
Între încărcătura valorică a unui personaj de la începutul filmului și
încărcătura lui valorică din final, se construiește clar arcul filmului, sub care are loc
marea schimbare a vieții pornind de la o anume condiție până la transformarea din
final. Cum elaborează fiecare acest arc, care este traseul său, este opțiunea fiecărui
autor. Ce fel de protagonist există (activ sau pasiv), ce fel de conflicte (externe sau
interne), ce fel de timp (continuu sau discontinuu), cum este finalul- închis sau
deschis, din toate aceste elemente se poate desena o hartă a posibilităților.
„Designul clasic” înseamnă povești construite în jurul unui protagonist activ
care luptă cu forțe externe antagonice, pentru a-și impune dorința. Timpul
desfășurării este continuu, cu o realitate ficțională consistentă care respectă regulile
cauzalității, către un final închis al unei schimbări absolute și ireversibile. Aceste
principii atemporale sunt denumite de McKee Archplot, prin analogie cu
arhanghelul, cel care este deasupra celorlalți îngeri, conducătorul suprem.
Archplotul1 are finalul închis, prin el toate dilemele ridicate de poveste își găsesc
răspuns, toate emoțiile declanșate sunt satisfăcute. Audiența rămâne cu o experiență
completă, închisă, fără dubii. Filmul lui Zivojin Pavlovic, Kad budem mrtav i beo, este
clar înscris în traseseul clasic al Archplotului. Eroul este un protagonist activ,
conflictele sunt externe, timpul este continuu, iar finalul închis.
Aceeași rețetă, de proveniență evident americană, se poate observa și la alți
regizori ai Valului Negru Iugoslav. Filmele lor urmăresc această structură clasică. În
plus au în comun perspectiva întunecată. Întreaga structură este descărcată într-un
final închis și sumbru. Filmele hollywoodiene studiate în școală de cineaștii iugoslavi
se bazau tot pe Archplot, dar urmau legea Happy End-ului. Diferența era majoră.
Iugoslavii aveau un alt tip de mesaj. Comună cu stilul american rămânea doar forma
de discurs. Îndepărtarea de tiparul sovietic este evidentă prin structură, prin lipsa
elementelor de mici atractivități ce puteau tulbura percepția percepția sumbrei
realități. Majoritatea regizorilor acestui Val Negru au emigrat odată cu intrarea în
dizgrație a curentului la sfârșitul anilor ‘70. Nici unii dintre ei nu au mai reușit să se
impună la nivel internațional, deși până atunci filmele lor făcute în Iugoslavia
fuseseră premiate la Cannes, Veneția sau Berlin.
Deși este aproape lipsit de dive, cinematograful iugoslav este elementul
revelator pentru construcția propagandei socialiste exercitate prin putera
modelului feminin. Acest fenomen al îndepărtării curajoase față de modelele impuse
1 Arch – prefix care intră în construcția superlativului în limba engleză.
99
se datorează în primul rând politicii de frondă față de soviete dirijată de Iosip Broz
Tito, care a construit „o cale autonomă spre socialism”. Alți factori importanți sunt
descentralizarea și rolul cinecluburilor care aveau libertatea de a reinvesti
profiturile în producții ulterioare, influența occidentală și americană, și structura
echipelor de cenzori formate din oameni obișnuiți care se roteau la șase luni. Un rol
important l-a avut și Școala Praxis. Pavlović și Dușan Makavejev, regizori importanți
care au spus povești ale marginalilor, înlocuind mitologia colectivă cu o mitologie
individuală negând curentul realist socialist și acționând sub influența
cinematografului american și a neorealismului iatalian.
Dar cum stau divele în această structură? Ele lipsesc, și chiar și atunci când
există fotogenie certă, când există prezență feminină cu partitură principală,
frumusețea ei, chiar nuditatea trupului ei gol este doar un semn grafic. Apariția nu
produce emoții nici în protagonist și nici în publicul receptor, ea nu are o trenă a
unor priviri sau atitudini admirative în spate, nu are un soclu construit.
Militantismul regizorilor Valului negru iugoslav împotriva rescrierii
romanțate a istoriei, împotriva falsului psihologic sau rezerva în folosirea
protagonistelor în construcții adoratoare este în fond rețeta unei sincerități
nemaiîntâlnite niciunde în cinematografiile socialiste.
Bibliografie
Goulding, Daniel J., Liberated cinema: the yugoslav experience, Bloomington: Indiana
University Press, 1985
Kullaa, Rinna, Non-alignment and Its Origins in Cold War Europe: Yugoslavia, Finland and the
Soviet Chalange, I.B.Tauris, New York, Londra, 2011
Levi, Pavle, Disintegration in Frames ,Aesthetics and Ideology in the Yugoslav and Post-Yugoslav
Cinema, Stanford University Press 2007
McKee, Robert, Story: Substance, Structure, Style and the Principles of Screenwriting, Regan
Books, Harper Collins Publisher, 1997
Mortimer, Lorraine, Terror and Joy: The Films of Dušan Makavejev, University of Minesota
Press, Mineapolis, Londra, 2009
Pribicevic, Branko, Relations with the Superpowers, în Beyond Yugoslavia – Politics, Economics,
and Culture in a Shattered Community, Colorado: Westview Press, 1995
Pavlovic, Zivojin, Film u školskim klupama,. Zajecar, Timok, 1964
100
LINGVISTICĂ
ОБ ОТРАЖЕНИИ ЯЗЫКОВЫХ КОНТАКТОВ В БАЛКАНСКОЙ ОНОМАСТИКЕ
Petia ASENOVA
La symbiose ethnolinguistique dans les Balkans se manifeste clairement dans la toponymie et

l’oïkonymie des régions qui étaient de grands carrefours où coexistaient différents groupes ethniques
et où les échanges entre les populations s’établissaient aussi bien grâce au le bilinguisme que le
polylinguisme. Cette recherche est fondée, d’une part, sur deux registres ottomans des impôts – l’un, du
Péloponnèse, datant de la seconde moitié du XVe s., l’autre, de la région de Jannina, datant du 1551, et,
d’autre part, sur mes propres enregistrements des toponymes actuels dans la région de Golobordo
(Nord-Est de l'Albanie) et sur la côte bulgare de la Mer Noire.
Mots clés : contact de langues, onomastique, toponymie, proto-slave, albanais, grec
Роль ономастики для лингвистических исследований
Данные ономастики играют важную роль в разных областях

языкознания. Они бесценны, особенно когда остаются единственным
свидетельством изчезнувших или совершенно неизвестных фрагментов
истории языка и истории общества.
Топонимика помогает восстановить историю миграции народов,
языковые изменения, замену одного языка на другой на той или иной
территории. Достаточно привести в качестве примера открытие Вл.
Георгиевым догреческого (пеласгского) языка или предложенное им же
разграничение на основании дистрибуции топонимов двух древних языковых
и этнических областей в юго-восточной и северо-восточной части
Балканского полуострова, а именно дакомизийской и фракийской. Топонимы,
содержащие компоненты para ‘поток, река’ (50 топонимов, напр. Agatapara,
Αθυπαρα, Βενδιπαρα, Bessapara), bria ‘город’ (15 топонимов, напр. Πολτυμβρία,
Σομβρια, Μεσημβρία, Σηλυ(μ)βρία, Βρουτοβρία), diza ‘крепость’ (11 топонимов,
напр. Ορουδίζα, Τυρόδιζα) встречаются только во Фракии, в то время как в
Дакии, в Верхней и Нижней Мизии засвидетельствовано около 50 топонимов с
компонентом dava (deva), напр. Arcidava, Burridava, Sacidaba 1.
1
Владимир Георгиев, Българска етимология и ономастика. София: БАН. 1960, 85-86 и сл.;
Vladimir Georgiev, L’onomastique et la géographie historique.- Actes du XIe Cogrès International des
Наряду с исторической ономастикой или с описанием ономастических

состояний прошлого нужно учитывать возможность диахронических выводов
из синхронного анализа и важность диахронических „измерений“
синхронного исследования1. Синхронная ономастика является источником
важных свидетельств об этногенезе и о первоначальном расселении славян на
Балканах, что показано в трудах А. М. Селищева, М. Фасмера, Й. Заимова2. Вл.
Георгиев был сторонником создания атласа древней топонимии Балканского
полуострова; он также высоко ценил вклад этих исследователей в
лингвистику и в историю Балкан3.
1. Цель настоящего доклада
Целью настоящего доклада является выявление этнического и

языкового смешения в отдельных регионах Балканского полуострова
(Пелопоннес, Эпир, Северовосточная Албания, Черноморское побережье
Болгарии) на основе данных исторических документов и собственных
полевых записей.
1.1. Исторические (архивные) документы

Речь идет о двух османских архивных документах по сбору налогов,
находящихся в Восточном отделении Народной библиотеки „Свсв. Кирилла и
Мефодия“ в Софии: они включают, помимо налоговых ставок, также названия
поселений и имена налогоплательщиков.
Первый документ, налоговый регистр (48 листов, сигнатура 1/14662),
предоставляет информацию о сборе десятины в военно-феодальных
владениях в Северозападном Пелопоннесе и содержит список из 232
ойконимов и около 3000 антропонимов и патронимов. Регистр не датирован,
но палеографические особенности и упомянутые в нем исторические
личности позволяют отнести его к середине ХVI-го века.4
sciences onomastiques. Sofia, 28. VI – 4. VII. 1972. Sofia. Edition de l’Académie bulgare des sciences.
1974. 339-340.
1
Александра В. Суперанская, В. Э. Сталтмане, Н. В. Подольская, А. Х. Султанов, Теория и методика
ономастических исследований. Москва: „Наука“ 1986. 218, 231.
2
Афанасий Селищев, Славянское население в Албании. София 1931/ София: Наука и изкуство
1981(фототипно издание); Max Vasmer, Die Slaven in Griechenland, Berlin: Abhandlungen der
Preuss. Acad. der Wissenschaften, 12., 6. 1941; Йордан Заимов, Заселване на българските славяни
на Балканския полуостров. София: БАН. 1967.
3
1974. 341-343.
4 Этот документ был предметом подробного исследования моих покойных коллег Р. Стойкова и
Т. Кацори и моего (см. Pétia Assénova, Thoma Kacori, Russi Stoykov , Oikonymes et anthroponymes de
Péloponnèse vers la moitié du XVe siècle.- Actes du XIe Congrès international des sciences onomastiques,
t.I, Sofia 28.VI – 4. VII 1972. 1974. 69-72. ; Pétia Assénova, Thoma Kacori, Russi Stoykov, Prénoms, noms
de familles et noms de localités dans le Nord-Ouest du Péloponnèse vers la moitié du XVe siècle.-
104
Во втором документе (7 листов, сигнатура ОАК 133/7) перечислены

227 названий поселений из области Янины (Янинска кааза) в Эпире, где были
собраны налоги ладочников 1. Документ датирован 1551 г.
Оба архивных документа показывают в близких хронологических
рамках демографическую ситуацию и этнический состав населения в двух
балканских регионах.
2.1.1 Первый из них был, несомненно, составлен вскоре после
завоевания Пелопоннеса турками (1460–1461) и, вероятно, представляет
собой первый налоговый документ турецкой власти. Локализацию поселений
можно с большой вероятностью отнести к епархиям Ахеи, Элиды, Аркадии и
частично Ахарнании. Большинство поселений указано как албанские – 152 из
232. Подавляющее множество названий (118) является производным от
антропонимов и патронимов, совпадающих с именами их жителей, напр.
Спани, Мажи, Прифти, Дуранкорги, Кратуле, Кочи, Зога, Манси, Крипси, Барчи.
Как ойконим четырежды засвидетельствовано имя албанского рода Буа:
Морик Буа, Франко Буа, Никола Буа и Буаси. Патронимический характер
названий албанских поселений и небольшое количество хозяйств в них (не
более 20, в половине случаев – до 10) свидетельствует об относительно
позднем заселении албанцев – незадолго до составления регистра. Для
сравнения, греческие поселения, особенно прибрежные, насчитывают по 50-
100 хозяйств – для своего времени много.
По большому количеству топонимов, происходящих из личных имен,
ситуация в Пелопоннесе аналогична ситуации, отмеченной в турецких
источниках, начиная с последней четверти XV-ого века. Такие топонимы
связаны с социально-экономической структурой, которая возникает сразу
после турецкого завоевания: новые поселения получают название по имени
землевладельца2 .
Названия поселений славянского и романо-латинского происхождения
в Северозападном Пелопоннесе немногочисленны. Славянские имена
составляют не более 10% – как простые аппелятивы, напр. Слива, Глава, так и
производные от них с типичными топонимическими суффиксами: -ица –
Linguistique balkanique, XVIII (1975), 2. 1975, 59-77; Петя Асенова, Руси Стойков, Тома Кацори,
Селищни, лични и фамилни имена от Северозападен Пелопонес през средата на ХV век.- Годишник
на Софийския университет. Факултет по славянски филологии. Том LXVIII, 3 (1975). 1977. 211-
297). Здесь хочу вспомнить о них и почтить их память.
1 Документ неопубликован. Его перевели дла меня Руси Стойков (1978), позже (1997) – Мария
Михайлова-Мръвкарова. Хочу здесь поблагодарить их еще раз. Первоначальные заключения

опубликованы в Pétia Assénova, Oikonymes de la région de Joannina datant de la moitié du XVIe siècle.-
Proc.of 13th Int. Congress of Onom. Sciences, Cracow 1978. Kraków, 1978. 117-121.; Петя Асенова,
Селищни имена от Янинската кааза, датиращи от средата на ХVІ в. (предварителни
наблюдения).- В: Петя Асенова, Избрани статии по балканско езикознание. София: АПП „Аля“.
2016. 448-456.
2
Catherine Asdracha, Sur la toponomastique de la Thrace au XVe siècle: noms de lieux et structure socio-
économique.- Actes du XIe Cogrès International des sciences onomastiques. Sofia, 28. VI – 4. VII. 1972 .
Sofia: Edition de l’Académie bulgare des sciences. 1974, 65-67. 67.
105
Полица, Вирица, Ангелоница, Склавица, Хлумица; -ово – Строгово, Кресово; -ище

– Лукище, Петровище. Сюда включаются и ойконимы албанских поселений,
отражающие славянские заимствования в албанском, напр. Стоян, Брати,
Големи, Златка, Глава. А. М. Селищев, напр., насчитывает в Пелопоннесе 446
славянских топонимов1 . Количество славянских имен также невелико (оно не
выходит за пределы количества, например, романских имен), но они более
разнообразны, напр. Божа, Милош, Радо, Скливе, Слав, Стайко, Станило, Стойе,
Тихо, Цани, при этом часто образованы с помощью устаревших и уже
непродуктивных формантов, напр. -уш(а): Владуш, Вландуша, Сирвуш, Палуш, -
овит: Драговит, -ун: Драгун, -аш: Драгаш.
Несмотря на то, что албанские поселения возникли недавно, в них
встречаются христианские имена, такие как Димитре, Йорги, Яни, Атанас,
Тома, но также и типичные для албанцев имена, напр., Барди, Буа, Лека, Згур,
Прогоно, Гелюш. Инфильтрация албанцев в этнос, который они застали на
новом месте, подтверждается тем фактом, что названия этого типа
встречаются также в неалбанских поселениях, напр. Гьон, Згур, Лека, Пете,
Прогоно, Сетони, Барди. С другой стороны, свидетельством смешанного
этнического состояния и билингвизма является наличие в ономастиконе
албанских поселений греческих имен, напр., Димитри Власопулу (алб. с.
Казнеш), Стамат Ставраки (алб. с. Дзеки), Димитри Аксенопулу, Михал
Аксенопулу, Яни Аксенопулу (алб. с. Вирзахо), Влаш Кондойорги (κοντός ‘низкого
роста’, алб. с. Аксения), Йорги Платистому, Михал Платистому (гр. πλατύς
‘широкий’, στώμα ‘рот’), Йорги Йергопулу (алб. с. Платистому), Теодор
Милиоти, Гин Граматикопулу, Марко Варибоби, Йорги Граматико (алб. с.
Трахия Манси), так же как и наличие имен романского (венецианского)
происхождения, напр. Петро Ронджари, Никола Ронджари (алб. с. Литария).
Романские (венецианские) имена собственные, такие как Бонифачо,
Джованела, Доменико, Луизо, Ронджари, и патронимы, такие как Бернардо,
Вартоломия, Джакоми, Джовани, Луиджи, Романо в албанских поселениях
встречаются чаще, чем в греческих.
Названия отдельных поселений могут указывать на происхождение их
жителей и на миграционные потоки – в них сохраняются сведения о стране
или области из которой они пришли (ср. подобное наблюдение В. А.
Жучкевича о ситуации в Канаде 2). Османский регистр подтверждает
направления албанской миграции на территорию Балканского полуострова:
Албанские поселения в Северозападном Пелопоннесе, очевидно, связаны с
Южной Албанией. Одна пятая топонимов (32) находит 48 соответствий с
топонимами в трех компактных регионах Южной Албании – первый
находится между реками Вьоса и Семани, второй охватывает западную часть
1
Vladimir Georgiev L’onomastique et la géographie historique.- Actes du XIe Cogrès International des
sciences onomastiques. Sofia, 28. VI – 4. VII. 1972 . Sofia. Edition de l’Académie bulgare des sciences.
1974: 342.
2 Вадим А. Жучкевич, Общая топонимика. Минск: „Высшая школа“. 1980: 59.
106
Южной Албании, третий расположен прямо к северу от реки Скумбин.

Пелопоннесское происхождение албанских колоний в Южной Италии также
подтверждается данными регистра: кроме знаменитого Сан Деметрио Короне,
названного в честь города Короны в Пелопоннесе, можно привести еще
следующие соответствия: Мбузати (Ю. Италия) < Бузе (из фамильного имени
Бузе), Вакарицио < Кукле Вагарети (из ФИ Вагарети), Кавалери < Кавалари и
Кавалари Труса (ФИ Кавалари), Сан Базилио < Айо Васил, Сан Никола < Айо
Никола.
2.1.2. Второй регистр, на этот раз из района Янины, составлен через
сто двадцать лет после турецкого завоевания Эпира (1430 г.) и отражает
результаты смешения языков и этнических групп на протяжении более чем
трех столетий. При этом основные этнические группы современного Эпира,
греческая и албанская, представлены преимущественно славянскими
ойконимами. На их долю приходится 55%, за ними следуют греческие (около
25% ) и албанские (до 10%). Все ойконимы можно локализовать вокруг
городов Янины, Превезы и Трикалы.
Славянские названия сохранили особенности праславянского периода,
до появления первых письменных памятников староболгарского языка, т.е.
между VI-ым и IX-ым веками, и, видимо, относятся к эпохе появления славян
на Балканах.
В фонетике можно указать на такие особенности, как:
– отсутствие метатезы плавных, напр. Ардумишта = Радомишти < ЛИ
Радом ; в архивном документе из Пелопоннеса находим аналогичный пример
1
Гардичко; тип „Гардики“ М. Фасмер находит 14 раз – в Пелопоннесе, Епире,

Этолии, Фессалии2 ;
– сохранение аканья, напр. Макрину = *Mokrino 3 < мокръ, Сирако <
široko , ср. Широка 5;
4
– отсутствие второй палатализации, напр. Вереники вм. Вереница <

*verenica ‘последовательность однородных предметов, ряд, цепь’, сохраненное
в рус. вереница ‘ряд, цепь, стая птиц’, ср. Вереница, Долна и Горна, имена
селений в области Монтаны6.
1
1981(фототипно издание): 268, 269)
2
1974: 342.
3
Max Vasmer, Die Slaven in Griechenland. Berlin: Abhandlungen der Preuss. Acad. der Wissenschaften,
12. 6. 1941: 40.
4
Max Vasmer, Die Slaven in Griechenland, Berlin: Abhandlungen der Preuss. Acad. der Wissenschaften,
12. 6. 1941: 53.
5
1981(фототипно издание): 263.
6
БЕР І = Български етимологичен речник. т. I. (ред. Вл. И. Георгиев). София: Издателство на БАН.
1971: 135.
107
В словообразовательном аспекте должна быть отмечена частотность

суффикса -ани /-jaни в именах жителей. Согласно Й. Заимову, его дистрибуция
определяет основные пути славян на Балканах в восточном, центральном и
южном направлении .
Примеры из Янинского регистра: Доляни , ср. Доляни 1, Коритяни <
*koryto 2, Добряни, Загоряни < за-гора ‘за горой’, ср. Загорца 3, Селичани =
*Selьčane 4. Хотя в средние века Эпир был владением болгарского царя Ивана
Асена II (1204-1430) и сербского короля Стефана Душана, архаический
характер славянских названий, зарегистрированных в османском налоговом
регистре, указывает на то, что в середине XVI-ого столетия славянское
население в этой части Греции было уже ассимилировано.
Число ойконимов албанского происхождения, напротив,
незначительно. Некоторые отмечены как временные (катуны). В основном они
имеют патронимическое происхождение. Это имена известных средневековых
феодальных семей (кланов), напр. Големи, по патрониму Γουλάμος, упомянутый
в 12535 < голэмъ; Барчи по ФИ Bardhi < i, e bardhë ‘белый’; Мазараки; Тоскеси
бизюрг (т. е. большой); Тоскеси катун < алб. этнонима toskë ‘житель южной
Албании’. Все это приводит к выводу, что албанские поселения возникли
незадолго до создания налогового регистра и, может быть, связаны с
албанскими переселениями в XV-ом веке в Пелопоннес, Аттику и южную
Италию под давлением турецкого вторжения. С другой стороны, не
исключается, что жители поселений со славянскими названиями были
албанцами. Параллель в этом отношении дает сохранение доболгарского
турецко-татарского топонимического слоя в Одесской области (в Буджаке).
Татары заняли Буджак в 1569 г., турки – немного раньше (в 1484 г.). До конца
XVIII-ого – начала XIX-ого в. на данной территории болгар не было. Болгары
сохранили „в преобразованом, переведенном, а то и просто лишь усвоеном
виде немало тюркской топонимии“ 6.
Историческая ономастика Греции отражает этнолингвистический
симбиоз на Балканах, где языковые контакты были не только би-, но и
полилингвстичными. В этом отношении необходимо учитывать особую
1
12. 6. 1941: 82; Афанасий Селищев, Славянское население в Албании. София 1931/ София: Наука и
изкуство 1981(фототипно издание): 58, 224.
2
12. 6. 1941: 63.
3
4
12. 6. 1941: 102.
5
6
Юрий А. Карпенко, Топонимия болгарских сел Одесской области (Вопросы типологического
взаимодействия языков) В: - Александра В. Суперанская (отв. ред.) Историческая ономастика.
Москва. „Наука“. 189-208. 1977:190.
108
способность албанского языка перерабатывать и ассимилировать элементы

иностранного языка таким образом, чтобы, несмотря на их неалбанский облик,
они становились элементами албанского языка: в Пелопоннесском регистре,
напр. (но и в других источниках), ойконимы – апеллятивы славянского
происхождения, такие как Големи, Врана, Брати, Сопи (алб. sop < болг. соп
‘затычка, втулка’), по существу соответствуют албанским патронимам.
Ойконим Варибоби, кроме Пелопоннесского регистра, встречается в Аттике и в
Трифилии в Греции, в районе городов Фиер и Пермет в Албании, среди
арберешей в Италии и идентичен патрониму-кличке продуктивного
болгарского типа императив + имя существительное, напр. стърчи-опашка,
загори-тенджера, лапни-шаран, развей-прах в данном случае – вари (импер. гл.
варя ‘варить, готовить’) + боб ‘фасоль, бобы’.
Названия (пра-)славянского происхождения адаптируются с помощью
албанских топонимических суффиксов, напр. -ezë: Балтеза (алб. baltë ‘грязь’ <
праслав. *balt-), Магулеза (< праслав. *magyla ‘холм’), но и наоборот – албанские
основы являются оформленными заимствованными славянскими суффиксами,
ставшими продуктивными в албанской топонимии, напр., -icë: Арвеница (алб.
arbën/arbër/arvën ‘албанский’1); -ishta: Кречуништа (алб. kërçu, мн.ч. kërçunj
‘пень’), Дардишта (алб. dardhë ‘груша’ 2).
Напрашивается вывод о существовании на территории Греции слоя
славянской ономастики, который возник через посредство албанского, гораздо
позже появления славян на Балканах. Предполагается, что в процессе создания
греко-славяно-албанского языкового и этнического симбиоза албанцы играли
роль посредников. Доказательством, помимо приведенных выше примеров,
могут служить случаи образования онимов из албанских основ при помощи
греческих суффиксов и грамматических формантов мн.ч. (-δες, -ες, -α), -άκι:
Тоскесаки (алб. tоskë ‘тоск, обитатель южной Албании’); -άδα / ίδα: Малесиада
(алб. mal ‘гора’ > mal-ës-i-ada), Гялпидес (алб. gjarpër/ gjalpër ‘змея’ + -ίδ- + -ες); -
όνι/-όνια: Пемониа (алб. pemë ‘плодовое дерево’ + -ια); Гувес (алб. guvë ‘пещера’
или гр. γούβα ‘яма, полость’+ -ες ). Примечательный тип смешения кодов (code-
mixing) можно видеть в гибридных названиях типа Амбелошалеси (гр. αμβέλι
‘виноградник’ + алб. ФИ Shalësi), Дафнокуки (гр. δάφνη ‘лавр’ + алб. i, e kuq
‘красный’, по модели zemërbardhë ‘щедрый’, Gurakuqi ‘Красный камень’),
Палеомури (гр. παλαιός ‘старый’+ алб. mur ‘стена’), свидетельствующих о
билингвизме в эту отдаленную эпоху 3.
1
Eqrem Çabej, Studime etimologjike në fushë të shqipes, t. II A-B. Tiranë. Akademia e Shkencave e RPS të
Shqipërisë. Instituti i Gjuhësisë dhe i Letërsisë. 1976:61.
2 Demetrius Georgacas, William. A. McDonald, Place-names of Southwest Peloponnesus. Minneapolis. P.
University of Minnesota press. 1969:300.

3
Charalambos Syméonidis, Petia Asenova, Albano-graeco-bulgarica dans lònomastique de la Grèce.-
Relations et influences réciproques entre Grecs et Bulgares XVIIIe - XXe siècle. Cinquième colloque
organisé par l’Institut des études balkaniques de Thessaloniki et l’Institut d’études balkaniques de
l’Académie bulgare des sciences à Thessaloniki et Jannina, 27-31 mars 1988. Thessaloniki : Institute for
Balkan Studies - 225. 1991: 431-440.
109
2.2. Полевые записи

Интересно сравнить описанные явления, характеризующие
историческую ономастику на территории Греции, с современными полевыми
записями микротопонимии. Микротопонимы, особенно на границе двух
языков, приобретают особую значимость для истории и этнической
интеграции 1. В нашем случае это относится к микротопонимии северо-
восточной Албании и болгарского побережья Черного моря.
2.2.1. В области Голобордо, Северо-восточная Албания, было
зарегистрировано 186 топонимов, происходящих из земель 5 болгарских
деревень: Стеблево, Кленье (Кл), Требиште (Тр), Радоища (Р) и Пасинки (П). Все
топонимы без исключения болгарские, характерные для дебарского диалекта.
Стоит отметить, что патронимические суффиксы -овци и -ишта < *itьje,
которые были продуктивными до конца староболгарского периода и
плотность которых больше всего в районе первоначального поселения
болгарских славян, а именно – в Македонии, в Центральной и Южной
Албании2, широко представлены в регионе Голоборда, напр.:
-овци: Бегьовци (Р), Бояджиовци (П), Буцовци (П), Койчиновци, Лековци
(П), Симановци (Р), Тановци (П), Шатровци (П);
-ишта: Леништа (Тр), Продишта (Кл), Сефте Колишта (Тр),
Тропчаништа (Р).
Все жители Голоборда, особенно молодые и социально активные,
албано-болгарские билингвы, но болгарские деревни замкнуты и не живут
повседневно вместе с албанцами. Это объясняет языковую чистоту
топонимики. Зарегистрировано одно заимствование из албанского – предлог
gjer ‘до, возле (домов)’: Г’ири кук’и (Р) и Џиро кук’и (Р)3.
2.2.2. Состояние болгаро-греческого двуязычия в черноморских
городах Болгарии имеет совершенно иной характер, чем в Голобордо. Можно
сказать, что оно в принципе сохранено, хотя на юге ослабевает, а на севере
исчезло. Потомки первых греческих колонистов (VII- VI вв. до н.э.) в настоящее
время остаются билингвами, основное болгарское население – монолингвы.
Исходя из устойчивости гидронимов к этническим изменениям, можно
сделать вывод, что болгары поселились на побережье Черного моря поздно:
болгарских названий рек, впадающих в Черное море, нет. Здесь мы находим
1
Milivoj Pavlović, Balkan language assimilation and onomastic orientation .- Les noms de lieux et le
contact des langues (Place Names and Language Contact). Henri Dorion , Christian Morissonneau .
Québec: Les Presses de l’Université Laval. 1972: 145.
2
Йордан Заимов, Заселване на българските славяни на Балканския полуостров. София: БАН.
1967: 27, 101-102.
3
Подробнее см.: Петя Асенова, Местни имена от Голо Бърдо – Североизточна Албания. –
Езиковедски проучвания в памет на проф. Йордан Заимов. София: Академично издателство
“Марин Дринов”. 2005: 42-53.
110
одну большую и одну среднюю реку, а также небольшие реки с греческим

именами 1.
Топонимика отражает разную степень двуязычия, наблюдаемую в
различных поселениях на побережье Черного моря.
Наши наблюдения основаны примерно на 350 топонимах из 22000,
зарегистрированных на территории до 40 км. от береговой линии2.
Топонимы греческого происхождения не имеют никаких архаических
особенностей – их перенесли в сегодняшний день носители греческого языка.
Фонетический облик топонимов соответствует особенностям
северногреческих диалектов (которые разделяют тоже восточно болгарские
диалекты): редукция безударных гласных о и е, напр. Курýла (Созополь) <
κορούλα ’девочка’, Тýмбис (Бяла) < τούμπα ’холм’, Хаврàдис (Бяла) < χαβράδα,
мн.ч. χαβράδες ’пустое место’, Милисар’ò (Бяла) < μελισσαριό ’пасека, пчельник’);
утрата безударных гласных верхнего подъема у и и, напр. Стомòпло
(Созополь) < στομόπουλο ’ротик’.
Болгарская адаптация греческих топонимов была реализована
следующими способами:
1) перевод
– сознательный (официальный) перевод (государственным
управлением), напр. Поморие вм. Анхѝало,
Цàрево вм. Василикò, Маслен нос вм. Елиà;
– спонтанный перевод (болгарским населением), в результате чего
получились дублирующие имена – греческое + болгарское, напр. Ай Галинѝ и
Ста Галѝна (Созополь), Aлепý и Лѝсино (Созополь), Алон’à и Хармàните
(Созополь), Kòраката и Гàрване (Царево);
– что-то вроде частичного перевода, создающего гибридные болгаро-
греческие имена, напр. Пал’ý могѝла (Ахтополь) < παλιός ’старый’, Ходрý нѝва
(Обзор) < χοντρός ’толстый’, Мил’à нѝва (Обзор) < μιλιά ’яблоня’, нѝва ’поле’;
2) с помощью грамматических маркеров – определенные артикли и
флексии – переводящих топоним в определенный лексико-грамматический
класс в болгарском языке, напр., Керас’àтa (Ахтополь) < κερασιά ’черешня’,
Панайàтa (Ахтополь) < Παναγιά ’Богоматерь’, Пéтрата (Ахтополь) < πέτρα
’камень, скала’, Плàката (Резово) < πλάκα ’напольная плитка’, Aвгòтo (Резово)
< αυγό ’яйцо’, но тоже и Руѝту (Царево) < ροή ж. р. ’ ход реки’, в болг. ср. р. ,
Màпи (Созополь) < μάππα ’капуста’, Акладѝте (Черноморец) < ακλαδιά
’грушевое дерево’, Алòните (Созополь) < Αλώνι, Αλώνια ’ток, гумно’.
1
Vladimir Georgiev L’onomastique et la géographie historique.- Actes du XIe Cogrès International des
sciences onomastiques. Sofia, 28. VI – 4. VII. 1972 . Sofia. Edition de l’Académie bulgare des sciences.
1974:342-343.
2
Подробнее см.: Petia Asenova, Adaptation slave de toponymes grecs du littoral bulgare de la Mer
Noire.- Славянские культуры и Балканы. Т. 2: XVIII–XIX в. София: Наука и изкуство, 1978. // Les
Cultures slaves et les Balkans. V. 2: XVIII–XIXe siècle. Association internationale pour l’étude et la
diffusion des cultures slaves. Sofia: Naouka i izkoustvo, 1978 : 284–298.
111
Следует отметить, что в городах с грекоязычным населением (Созополь,

Поморие, Несебр) греческие топонимы более многочисленны и сохранены в
более чистом виде. В монолингвистичных поселениях топонимы
модифицированы болгарскими морфологическими формантами. Отсутствие
знания греческого языка привело к значительным изменениям, нарушению
грамматических норм, вплоть до искажения, напр. Микрò (ср. р.) скàла (ж. р.)
(Черноморец), Трѝа (τρία ‘три’) рéмa (ρέμμα ‘река’ ед.ч.) (Бяла), Армàзово (прил.
ср.р..) лòнгос (λόγγος ‘лес’ м. р.) (Приморско).
2. Выводы
Предлагаемый здесь ономастический материал, неоднократно

становился объектом исследования. Относящийся к разным эпохам, он, тем не
менее, позволил прийти к одинаковым выводам о языковых контактах на
данной территории.
Топономастика отражает время перехода от билингвизма к
монолингвизму, время ассимиляции языка, которому принадлежат исконные
местные имена. Это дается сравнением древности славянских названий в
Греции и современности греческих топонимов на болгарском побережье
Черного моря.
Этническое и языковое взаимодействие запечатлено в исторической и
в современной топономастике сходным образом. Следует обратить внимание
на такие явления, как:
1) Сочетания
– чужой именной основы и собственных деривационных ресурсов;
– собственной именной основы и заимствованного суффикса (слав. -
ица в албанском и греческом).
2) Гибридные названия типа Амбелошалеси в исторической
топономастике, и типа Пал’ý могѝла в современной, которые представляют
своего рода смешение кодов (code-mixing).
3) Нейтрализация топонимов иноязычного происхождения с помощью
собственных грамматических маркеров – определенные артикли и флексии.
Это самая сильная форма ассимиляции элемента другого языка, устранение
его «чуждости».
Библиография
Асенова, Петя, Руси Стойков, Тома Кацори “Селищни, лични и фамилни имена от
Северозападен Пелопонес през средата на ХV век”.- Годишник на Софийския университет.
Факултет по славянски филологии. Том LXVIII, 3 (1975). 1977. 211-297.
Асенова, Петя “Местни имена от Голо Бърдо – Североизточна Албания”. – Езиковедски
112
проучвания в памет на проф. Йордан Заимов. София. Академично издателство “Марин Дринов”.
2005. 42-53.
Асенова, Петя „Селищни имена от Янинската кааза, датиращи от средата на ХVІ в.
(предварителни наблюдения)“.-В: Петя Асенова. Избрани статии по балканско езикознание.
София. АПП „Аля“. 2016. 448-456.
БЕР І = Български етимологичен речник. т. I. (ред. Владимир И. Георгиев). София. Издателство на
БАН. 1971.
Георгиев, Владимир Българска етимология и ономастика. София. БАН. 1960.
Жучкевич, Вадим А. Общая топонимика. Минск. „Высшая школа“. 1980.
Заимов, Йордан Заселване на българските славяни на Балканския полуостров. София.
БАН. 1967.
Карпенко, Юрий А. „Топонимия болгарских сел Одесской области (Вопросы
типологического взаимодействия языков)“ В: - Александра В. Суперанская (отв. ред.)
Историческая ономастика. Москва. „Наука“. 1977. 189-208.
Селищев, Афанасий М. Славянское население в Албании. София 1931 (фототипно
издание) София: Наука и изкуство. 1981.
Суперанская, Александра В., В. Э. Сталтмане, Н. В. Подольская, А. Х. Султанов Теория и
методика ономастических исследований. Москва. „Наука“. 1986.
Asdracha, Catherine „Sur la toponomastique de la Thrace au XVe siècle: noms de lieux et
structure socio-économique“.- Actes du XIe Cogrès International des sciences onomastiques. Sofia, 28. VI
– 4. VII. 1972 . Sofia: Edition de l’Académie bulgare des sciences. 1974. 65-67.
Asenova, Petia. „Adaptation slave de toponymes grecs du littoral bulgare de la Mer Noire“.-
Славянские культуры и Балканы. Т. 2: XVIII–XIX в. София: Наука и изкуство, 1978. // Les Cultures
slaves et les Balkans. V. 2: XVIII–XIXe siècle. Association internationale pour l’étude et la diffusion des
cultures slaves. Sofia: Naouka i izkoustvo, 1978. 284–298.
Assénova, Petia, Thoma Kacori, Russi Stoykov „Oikonymes et anthroponymes de Péloponnèse

vers la moitié du XVe siècle“.- Actes du XIe Congrès international des sciences onomastiques. t.I, Sofia
28.VI – 4. VII 1972. 1974. 69-72.
Assénova, Pétia, Thoma Kacori, Russi Stoykov „Prénoms, noms de familles et noms de
localités dans le Nord-Ouest du Péloponnèse vers la moitié du XVe siècle“.- Linguisrique balkanique,
XVIII (1975),2. 1975. 59-77.
Assénova, Pétia “Oikonymes de la région de Joannina datant de la moitié du XVIe siècle”.-
Proc.of 13th Int. Congress of Onom. Sciences, Cracow 1978. Kraków, 1978. 117-121.
Çabej, Eqrem Studime etimologjike në fushë të shqipes, t. II A-B. Tiranë. Akademia e Shkencave
e RPS të Shqipërisë. Instituti i Gjuhësisë dhe i Letërsisë. 1976.
Georgacas, Demetrius, William A. McDonald Place-names of Southwest Peloponnesus. P.
University of Minnesota press. Minneapolis. 1969.
Georgiev, Vladimir I. „L’onomastique et la géographie historique“.- Actes du XIe Cogrès
International des sciences onomastiques. Sofia, 28. VI – 4. VII. 1972. Sofia. Edition de l’Académie bulgare
des sciences. 1974. 337-346.
Pavlović, Milivoj „Balkan language assimilation and onomastic orientation“.- Les noms de lieux
et le contact des langues (Place Names and Language Contact). Henri Dorion , Christian Morissonneau .
Québec: Les Presses de l’Université Laval. 1972. 134-154.
Syméonidis, Charalambos, Petia. Asenova „Albano-graeco-bulgarica dans lònomastique de la
Grèce“.- Relations et influences réciproques entre Grecs et Bulgares XVIIIe - XXe siècle. Cinquième colloque
organisé par l’Institut des études balkaniques de Thessaloniki et l’Institut d’études balkaniques de
l’Académie bulgare des sciences à Thessaloniki et Jannina, 27-31 mars 1988. Thessaloniki. Institute for
Balkan Studies - 225. 1991. 431-440.
Vasmer, Max Die Slaven in Griechenland. Berlin. Abhandlungen der Preuss. Acad. der
Wissenschaften, 12. 6. 1941.
113
DAS BULGARISCHE IM LICHTE DER KOGNITIVEN LINGUISTIK:
EIN KURZER THEMATISCHER ÜBERBLICK
Martin HENZELMANN
В последно време редица български учени усилено се занимават с въпросите на когнитивната

лингвистика, която по същество представлява всеобхватна теория за езика и познанието.
Основни теоретични аспекти на въпросната наука са структурният анализ на езика,
възможностите за неговото изучаване и анализиране на употребата му. Необходимо е
изброените компоненти да бъдат разглеждани в неразривна връзка с човешкото мислене.
В статията се проследяват някои тенденции, които се открояват при когнитивните
изследвания в България. С примери е показано върху какви въпроси се акцентува в
проучванията.
Ключови думи: български език, българска когнитивна лингвистика, езиково разпознаване на

реалността
1. Grundsätzliche Vorbemerkungen
Während die Kognitionslinguistik seit mehreren Jahrzehnten in den USA

diskutiert wird1, so ist in Bulgarien zu beobachten, dass die Wissenschaft sich in
letzter Zeit ebenfalls intensiv mit Fragen beschäftigt, die der kognitiven Linguistik
zuzuordnen sind. In ihren Grundzügen ist kognitive Linguistik als übergreifende
Sprach- und Kognitionstheorie zu interpretieren, und als solche wird sie teilweise
auch explizit und in voller Breite aufgefasst (s.u.). Die Grundfrage, die der
Erforschung des Gegenstandes dienen soll, ist die Analyse der Struktur einer
Sprache, die Fähigkeiten, sie zu erlernen und die Analyse ihres (datenbasierteren
und somit tatsächlichen) Gebrauches. Diese Komponenten sollen in Zusammenhang
mit dem menschlichen Denken erklärt werden.
Einen zentralen Stellenwert markiert das symbolische Prinzip sprachlicher
Elemente, welches ausgesprochen heterogen bezeichnet wird (etwa als Frame,
mentaler Raum, Domäne, Skript, Szenario, Szene, Schema usw.). Symbolisch
1An dieser Stelle soll es allerdings nicht darum gehen, den Streit zwischen Gegnern und Befürwortern
der Theorien Chomskys zu skizzieren.
bedeutet in diesem Kontext, dass entsprechende sprachliche Mittel genutzt werden,

um die Wirklichkeit durch kognitive Modelle zu konstruieren1.
Unter den zahlreichen Forschern, die sich um die Ausarbeitung kognitiver
linguistischer Konzepte besondere Verdienste gemacht haben, sind vor allem
folgende Namen zu erwähnen2: Charles Fillmore gilt als Begründer der
Kasusgrammatik, die Sätze als Kombination aus einem Verb und einem oder
mehreren Tiefenkasus betrachtet (bei ihm semantische Rollen bzw. Kasusrollen).
Des Weiteren ist er der Begründer der Frame-Semantik, die sich zum Ziel setzt, eine
profunde Analyse der Bedeutung von sprachlichen Ausdrücken in Bezug zum
Weltwissen der Sprecher zu setzen. Die Frame-Semantik findet ihre Anwendung als
kognitionswissenschaftliche Methodik in der Semantikforschung und in der Theorie
zur Erfassung von Wortbedeutungen. Die Hypothese, die Fillmores Studien zu
Grunde liegt, ist die folgende: „People understand things by performing mental
operations on what they already know. Such knowledge is describable in terms of
information packets called frames”3.
Um diese Grundannahme darzulegen und zu visualisieren, wie sich
assoziative Konstrukte modellieren lassen, wurde Fillmores Projekt mit dem Titel
„FrameNet“ entworfen, welches kognitive Raster des Englischen systematisiert.
Darin wird verdeutlicht, welche Verknüpfungen von lexikalischen Einheiten und
ihrer illokutiven Kraft ausgehen, so dass es sich weiterhin um den Versuch einer
Abbildung mentaler Sprecherkonzepte in Form einer Internet-Datenbank handelt.
Über die konzeptionelle Aufbereitung erfahren wir:
The FrameNet project is building a lexical database of English that is both human- and
machine-readable, based on annotating examples of how words are used in actual texts.
[…] For the researcher in Natural Language Processing, the more than 200,000 manually
annotated sentences linked to more than 1,200 semantic frames provide a unique
training dataset for semantic role labeling, used in applications such as information
extraction, machine translation, event recognition, sentiment analysis, etc.4
Besonders nachhaltigen Einfluss auf die kognitive Forschung im Rahmen

der Sprachwissenschaft hat vor allem die Arbeit George Lakoffs. Dieser betrachtet
die Sprache als System von Metaphern menschlichen Denkens und erarbeitet damit
1 Alexander Ziem fasst in seinen Ausführungen zahlreiche Strömungen zusammen und zeigt auf,
welchen grundsätzlichen Annahmen in der Forschung nachgegangen wird. Sein Beitrag lohnt sich, um
einen allgemeinen Überblick über das Thema zu bekommen, siehe Ziem, A., Kognitive Linguistik heute:
ein Überblick über zentrale Positionen und Konzepte, https://www.phil-fak.uni-
duesseldorf.de/fileadmin/Redaktion/Institute/Germanistik/AbteilungI/Mitarbeiter/ziem/Zie
m_KognitiveLinguistikHeute.pdf, 02.10.2017
2 Hier kann natürlich nur skizziert werden, welche Strömungen sich innerhalb der Forschung
herausgebildet haben. Diese differieren in ihren Ansätzen zum Teil sehr, so dass unbedingt erwähnt
werden sollte, dass die kognitive Linguistik keine einheitliche Kategorie darstellt, sondern vielmehr als
eine Vielzahl von Möglichkeiten zur Untersuchung linguistischer Schemata betrachtet werden sollte.
3http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:ZLv8bX5AhZ8J:courses.ischool.berkeley.ed
u/i290-2/f04/lect ures/Fillmore-Framenet.ppt+&cd=1&hl=de&ct=clnk&gl=de, 12.10.2017

4 https://framenet.icsi.berkeley.edu/fndrupal/about, 30.09.2017
116
ein neues Paradigma in der Wissenschaft. Seiner Ansicht nach sind Metaphern in ein
Denkmodell integriert, das sich durch die Verwendung von bestimmten
Schlüsselbegriffen erklärt, wobei die Metapher in ihrer Anwendung Hyperonymen
ähnelt. Lakoff schreibt:
Categorization is not a matter to be taken lightly. There is nothing more basic than
categorization to our thought, perception, action, and speech. Every time we see
something as a kind of thing, for example a tree, we are categorizing. Whenever we
reason about kinds of things – chairs, nations, illnesses, emotions, any kind of thing at all
– we are employing categories1.
Somit wird ersichtlich, dass Metaphern – und so wird es auch in spätern

Publikationen immer wieder unterstrichen 2 – als essentieller Bestandteil
menschlicher Kommunikation und als Voraussetzung zur Produktion neuer
Bedeutungen und als Erklärung extralinguistischer Mechanismen verstanden
werden. In engem Zusammenhang damit stehen die Überlegungen John R. Taylors,
der von einer sprachlichen Kategorisierung ausgeht 3. Hierbei wird die Theorie
sprachlicher Prototypen und Routinen aufgeworfen, die sich durch Kategorien
definieren, deren inhaltliche und assoziative Bausteine thematisch
zusammengefasst werden können. Im Prinzip sollte man folgende Grundlagen
ansetzen:
The starting point of Cognitive Grammar is uncontroversial: a language is a means for

relating sound and meaning. More specifically, a language enables speakers to represent
their thoughts and intentions by making available to them an inventory of symbolic
associations between units of form (phonological structures) and units of meaning
(semantic structures). Hearers familiar with the symbolic associations are able to
recover, or to intimate, the speaker’s semantic intentions4.
In diesem Zusammenhang treten weiterhin Fragen nach der Einbettung

einzelsprachlicher Strukturen auf, so etwa grammatikalischer Einheiten und ihrer
systembedingten Funktion. Daher wurde auch die Grammatik in ihrer Gesamtheit
als „Bild“ (image) beschrieben, und dies vor allem von Ronald Langacker. Dieser
geht davon aus, dass demzufolge auch die Lexik näher an der Grammatik sein
müsste, als bislang angenommen, da sie in grammatische Formen eingeflochten
wird und erst so ein vollständiges Sprachkonzept entstehen kann. Demzufolge, so
die Annahme, bilden Lexikon und Grammatik ein Kontinuum symbolischer
Elemente, denn ähnlich wie das Lexikon ist auch die Grammatik geeignet, um
konzeptualisierte Inhalte zu transportieren. Dies erklärt wiederum den bildhaften
1 Lakoff, G., Women, Fire, and Dangerous Things. What Categories Reveal about the Mind, Chicago,
London, The University of Chicago Press, 1987, S. 5-6
2 Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors we live by, London, The University of Chicago Press, 2003, S. 196-
197
3 Taylor, J. R., Linguistic Categorization, Oxford Textbooks in Linguistics, 3 rd Edition, Oxford, Oxford
University Press, 2004

4 Taylor, J. R., im Druck [2015]
117
Charakter der Sprache, denn wenn etwa ein bestimmtes Morphem verwendet wird,
so wird eine abstrakte sprachliche Einheit zu einem bildhaften Konzept
transformiert1. Was im weiteren Verlauf auch für das Bulgarische besonders wichtig
wird, ist die Hervorhebung Langackers, dass sich Sprachen in ihrer grammatischen
Struktur unterscheiden und dass sie daher auch im Hinblick auf die Anwendung
linguistischer Konventionen Differenzen aufzeigen: Symbolische Ressourcen in
einer Sprache werden aktiviert, um linguistische Ausdrücke zu realisieren, auch
wenn wirklich festgelegte Definitionen fehlen und daher fließende Übergänge
zwischen der Symbolkraft einzelner Bilder veranschlagt werden müssen2. Damit
hängt auch das Sprachwissen zusammen, wie Langacker erklärt: „A speaker‘s
linguistic knowledge is procedural rather than declarative, and the internalized
grammar representing this knowledge is simply a “structured inventory of
conventional linguistic units”3.
Constantin Frâncu fasst in seiner sprachwissenschaftlichen Einführung die

Ergebnisse anschaulich zusammen. Er nennt kurz die wesentlichen Aspekte bei
Langacker und klassifiziert anschließend die drei wichtigsten Strömungen, die sich
erkennen lassen:
1. Structura semantică se bazează pe o imagine convenţională a realităţii şi se

caracterizează prin relaţia cu structura cunoaşterii. Structura semantică nu este
universală, căci ea diferă de la o limbă la alta.
2. Gramatica sau sintaxa nu reprezintă un nivel autonom de reprezentare: gramatica este
simbolică în naturaleţea sa şi constituie o simbolizare convenţională a structurii
semantice.
3. Nu există o diferenţă semnificativă între gramatică şi lexicon, între sintaxă şi
semantică. Lexiconul, morfologia şi sintaxa formează un continuum de structuri
simbolice, care diferă în anumiţi parametri, dar care numai în mod arbitrar pot fi
compartimentate4.
Es geht also der kognitiven Linguistik im Wesentlichen darum zu erfassen,

welchen individuellen Vorstellungsgehalt sprachliche Äußerungen repräsentieren 5.
Im Anschluss soll gezeigt werden, wie die kognitive Linguistik in Bulgarien
untersucht wird, welche thematischen Inhalte dominieren und welchen Bezug man
zur Forschungstradition insgesamt sieht.
1 Langacker, R. W., Concept, Image, and Symbol. The Cognitive Basis of Grammar, Berlin, New York, De
Gruyter, 2002, S. 12
2 ebd.
3 ebd. S. 15
4 Frâncu, C., Curente, şcoli, direcţii şi tendinţe în lingvistica modernă, Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus,
2016, S. 193
5 Eugen Munteanu spricht in diesem Zusammenhang auch von einer „lexikalischen Kreativität“ („[…]
este vorba despre ceea ce numim creativitate lexicală […]“), vgl. Munteanu, E., Introducere în lingvistică,
Collegium: Litere, Iaşi, Polirom, S. 236
118
2. Kognitivistik und kognitive Linguistik in Bulgarien
In Bulgarien werden die wichtigsten Studien aus den USA in der Forschung
aufgegriffen und weiter entwickelt, teilweise stellen die Publikationen aber auch
Zusammenfassungen der wesentlichen Grundzüge und Erkenntnisse der kognitiven
Forschung insgesamt dar, um sie dem heimischen Publikum zugänglich zu machen.
Es wird ebenso der Versuch unternommen, die kognitive Linguistik im Kontext mit
anderen Disziplinen zu betrachten, vor allem gehören dazu: Kognitive Linguistik als
ein Baustein innerhalb der kognitiven Wissenschaften, allgemeine Überblicke über
die thematische Bandbreite, Semantik von Gegenständen und sprachliches Weltbild,
Bezüge zur Phraseologietradition und Sprachvergleiche, kognitive Linguistik im
Fremdsprachenerwerb sowie kognitive Linguistik und ihr Verhältnis zu semantisch-
funktionalen Komponenten. Überschneidungen zu russischen
Forschungstraditionen werden hauptsächlich im Rahmen phraseologisch
orientierter Studien sichtbar, während anthropologisch-kulturell orientierte
Linguistik sich eher in balkanlinguistische Forschungsaspekte einreiht.
Psycholinguistik und Neurolinguistik sind teilweise wenig auf eine bestimmte
Sprache fixiert, sondern konzentrieren sich u.a. auf atomische Prozesse, die bei der
Sprachverwendung aktiviert werden.
Ein erstes und bis heute vielzitiertes Beispiel ist in der bulgaristischen
Forschung die Arbeit Ivan Kucarovs, die Mitte der 1980er Jahre publiziert wurde1.
Dem Verfasser geht es in seinen Ausführungen insbesondere um die Analyse der
Beschaffenheit funktional-semantischer Prinzipien, die erläutert und hinterfragt
werden. Es handelt sich dabei um eine stark an der traditionellen Grammatik
orientierte Herangehensweise, die jedoch Zweifel an der bestehenden Klassifikation
einiger Kategorien äußert. So wird etwa die Steigerung der Adjektive und deren
prinzipielle Klassifikation in Frage gestellt 2. In diesem Zusammenhang werden
Fragen der Kognitionslinguistik mit Fragen der Semantik in Verbindung gebracht
und an Hand von praktischen Beispielen untersucht, die sich im Rahmen der Studien
zur grammatischen Struktur des Bulgarischen verorten lassen.
Spätestens Anfang der 1990er Jahre wird eine Bewegung immer wichtiger,
die die kognitive Linguistik als Teil der kognitiven Wissenschaften insgesamt
betrachtet. Sprachwissenschaftliche Ansätze markieren somit nur einen Mosaikstein
innerhalb der Erforschung von Kognitionsstrukturen. Als zentrale Figur sollte hier
Bojčo Kokinov von der Neuen Bulgarischen Universität Sofia genannt werden, der
sich außerordentliche Verdienste im Bereich der Kognitionswissenschaften gemacht
hat. Einen wichtigen einführenden Überblick über die Situation in Bulgarien mit
dem Titel Когнитивна наука: състояние и перспективи legte er im Jahre 1991
vor. In diesem Papier beschreibt er, dass es im Kern um die Modellierung der
1 Куцаров, И., Очерк по функционално-семантична граматика на българския език, Пловдив,

Пловдивски университет „Паисий Хилендарски“, 1985
2 Dazu schreibt Kucarov: „В същност обаче положителната степен не може да се нарече степен в
същинския смисъл на думата. Тя по-скоро е отрицание на степените за сравнение, докато

сравнителната и превъзходната степен са същински степени.“, ebd. S. 169
119
menschlichen Erkenntnisprozesse geht. Er gibt zudem eine Übersicht zu den

Arbeiten in den USA und in Europa, bevor er sich zu speziell bulgarischen
Themenfeldern äußert, wobei er ein zentrales Problem anspricht. Kokinov schreibt:
„Изследвания по отделни проблеми на когнитивната наука се провеждат в
България отдавна, но за съжаление разпокъсано и до голяма степен
изолирани едни от други. Липсват истински интердисциплинарни
колективи”1.
Der Autor bemängelt die thematische Zerklüftung und die mangelnde
Abstimmung der unterschiedlichen Strömungen aufeinander, zudem vermisst er
einen interdisziplinären Rundblick innerhalb der Forschung. Die Gründe, die das
Fehlen unterschiedlicher methodologischer Zugänge erklären würden, sieht er vor
allem in folgenden Komponenten (die natürlich vor dem Hintergrund der zeitlich
bedingten Umstände zu lesen sind): 1. Das Bildungssystem in Bulgarien sei
vollkommen auf die jeweils eigene Disziplin konzentriert, was zu einer zu
engstirnigen Spezialisierung führe. Dies geschehe sogar in solch einem
umfangreichen Maße, dass man oft derartig verschiedene Ansichten zu bestimmten
Fragestellungen habe, dass jeglicher Dialog untereinander vermieden werde. 2. Das
Fehlen eines Zusammenhalt gebenden Vereins o.ä. verhindert den Dialog von
Wissenschaftlern mit ähnlichen Interessenschwerpunkten. 3. Es lassen sich
erschwerte Kommunikationsbedingungen mit der Außenwelt feststellen, die als
große Hürde wahrgenommen werden2. 4. Die langjährige Abschottung und Isolation
Bulgariens und das damit zusammenhängende Fehlen von internationalen
Ergebnissen zur Psychologie sowie die dogmatische Ablehnung kognitiver
Erkenntnisse. Ungeachtet dessen haben bulgarische Forscher eine Reihe
brauchbarer Ergebnisse geliefert, die der Verfasser durchaus hervorhebt. Zu den
Themen, mit denen man sich bis dato befasse, zählen u.a. Semantik,
Verstehensanalysen, experimentelle Phonetik, mündliche Perzeption, generative
Syntax, Textlinguistik und andere verwandte Bereiche 3. Des Weiteren führt er aus:
В областта на когнитивната психология има редица изследвания по проблемите

на семантичната памет, на представянето на човешкия опит в паметта, на
развитието на когнитивните способности, на възприятието. В областта на
когнитивното моделиране се сформира работна група по проблемите на
моделиране на паметта, разсъжденията и зрителното възприятие4.
Somit unterstreicht Kokinov, dass man sich sehr wohl aktiv mit den Fragen
und Problemen der Kognition beschäftigt, und sogar neuere Strömungen aus der
Informatik und der Psychologie werden von einem Forscherkreis aufgegriffen. Es
1 Кокинов, Б., Когнитивна наука: състояние и перспективи, „Наука“ 4, 1991, 7-8

2 Auch hier sei darauf verwiesen, dass die Kommunikationsbedingungen mit der Außenwelt
unmittelbar nach dem Sturz des kommunistischen Regimes deutlich stärker eingeschränkt waren als
im heutigen Zeitalter des Internets.
3 ebd. S. 8
4 ebd.
120
erwächst schließlich die Bulgarische Gesellschaft für kognitive Forschung

(Българско дружество по когнитивна наука), in der man sich mit rund 40
verschiedenen Richtungen befasst, die in irgendeiner Form mit Kognition zu tun
haben, so etwa auch Fragen der künstlichen Intelligenz, der Psycholinguistik oder
der Philosophie. Als Ziele und Perspektiven nennt Kokinov in erster Linie die
Absicht, für eine stringentere Vernetzung der Wissenschaftslandschaft zu
sensibilisieren. Vor allem junge Forscher sollen enger an die bereits bestehenden
Netzwerke angebunden werden, um die Interdisziplinarität auch künftig zu sichern 1.
Das Ergebnis dieser ambitionierten und intensiven Arbeit ist, dass der Kreis bis
heute fortbesteht, mit Kokinov als Präsident an der Spitze. Von ihm kommen
wesentliche Impulse in der bulgaristischen Forschung, so dass an der Neuen
Bulgarischen Universität Sofia nach wie vor ein wesentlicher Schwerpunkt auf der
Erforschung kognitiver Prozesse und Zusammenhänge liegt. Linguistik wird als eine
tragende Säule komplexer kognitiver Aspekte betrachtet, markiert aber nur einen
Pfeiler in einem Gerüst von ineinandergreifenden Forschungsansätzen. Es sei daher
die These aufgestellt, dass es im Umkehrschluss nicht möglich ist, die Linguistik aus
der Erforschung kognitiver Strukturen zu streichen. Was auf den ersten Blick
selbstverständlich scheinen mag, kann als robustes Argument für eine verstärkte
kognitive Untersuchung des Bulgarischen geltend gemacht werden. Dennoch sei
darauf verwiesen, dass es in diesem Kontext explizit nicht nur um Linguistik geht
und daher abgewogen werden muss, welche Konzepte Linguisten tatsächlich in
Zukunft bei der Erforschung der bulgarischen Sprache dienen werden. Außerdem
sind seither zahlreiche gesellschaftliche Veränderungen eingetreten, die unter
anderem auch die Inhalte der regelmäßig abgehaltenen internationalen
Sommerschule2 motivieren. Somit ist man sichtlich bemüht, aktuelle internationale
Forschungen einzubeziehen. Es handelt sich daher bei den Ansätzen Kokinovs eher
um eine Menge an kognitiven Modellen, die in Wechselwirkung zueinander stehen
und die mehrere kognitive Ebenen untereinander verbinden. Letztlich ist dieser
Ansatz sehr umfangreich und thematisiert eine exhaustive Fülle an Material. Er stellt
somit den (zugegebenermaßen ambitiösen) Versuch dar, enge und einseitige
Traditionen zu überwinden und einen ergebnisoffenen Rundblick in der
Kognitionswissenschaft insgesamt herzustellen.
Publikationen, die sich den semantischen Feldern und weiteren
Strömungen widmen und somit einen Beitrag zur Erforschung konkreter Muster der
bulgarischen Sprache darstellen, sollen ebenfalls kurz umrissen werden. In seiner
Monografie mit dem Titel Познанието в езика на българите. Граматично
изследване на концептуалната категоризация на предметността3 widmet
sich Stojan Burov der konzeptionellen Bedeutung von Gegenständen. Diese bilden
ebenfalls eine Form der Kategorie, die vom Autor aufgegriffen und systematisiert
1ebd.
2 Näheres dazu unter https://cogsci.nbu.bg/en/international-summer-school-in-cognitive-science,
30.09.2017
3 Буров, С., Познанието в езика на българите. Граматично изследване на концептуалната
категоризация на предметността, Велико Търново, Фабер, 2004
121
wird. So werden Gegenstände als kulturspezifische Artefakte gedeutet, deren

Erforschung zwei wesentliche Erkenntnisinteressen zu Grunde liegen: Einerseits die
Semantik der Gegenständlichkeit als eine gemeinsame Bedeutung der Substantive,
und andererseits ihre Extension und Intension. Substantive decken den ganzen
Rahmen der linguistischen Gegenständlichkeit ab, weshalb sie Benennungen sowohl
von ontologischen als auch von epistemologischen und rein grammatischen
(syntaktischen) Konzepten sind. Eine systematische Aufbereitung der hinterfragten
Gegenstände erfolgt nach dem Parameter „Ganzes, das gezählt werden kann und
Kontinuum, das nicht gezählt werden kann”. Die sprachliche Kategorisierung der
Gegenständlichkeit wird in der Grammatik der bulgarischen Sprache
widergespiegelt, vor allem durch die Wechselwirkung und durch die Hierarchie der
grammatischen Kategorien Numerus und Genus1.
Bei Phraseologismen handelt es sich ebenso um sprachliche
Kategorisierungen, um deren Erforschung man sich in zahlreichen slavischen
Sprachen seit Langem bemüht. Insbesondere in der Untersuchung des Russischen
gibt es eine weitreichende Tradition, die sich in ähnlichen Zügen auch im
Bulgarischen erkennen lässt. So wird eine grammatische oder lexikalische
Verbindung von Einheiten schon dann als Phraseologismus aufgegriffen, wenn sie
eben nicht durch ihre einzelnen Elemente, sondern nur durch den Ko- und Kontext
korrekt gedeutet werden kann, was mit den zentralen Annahmen der kognitiven
Linguistik im Kern übereinstimmt. Daher soll an dieser Stelle davon ausgegangen
werden, dass die Phraseologieforschung letz tendlich als wesentlicher Bestandteil
der Kognitionsforschung interpretiert werden kann.
Ein aktuelles Werk, welches sich der Komparatistik im Rahmen der
Erforschung slavischer Sprachen widmet ist die Monografie von Stefka Georgieva.
Sie stellt russische und bulgarische Phraseme gegenüber und vergleicht ihre
semiotische, semantische und kognitive Basis untereinander. Das Werk kann daher
als wichtige Erkenntnisquelle im Hinblick auf Überschneidungen mit der russischen
Phraseologieforschung und als genereller Sprachvergleich betrachtet werden 2.
Gleichzeitig sei hervor gehoben, dass keine spezifizierte Akzentuierung auf die
kognitive Linguistik vorgenommen wird, auch wenn ihr die Analyse inhaltlich sehr
verwandt ist. Dies legt den Schluss nahe, dass sich die kognitive Linguistik sehr viel
Material aus der Phraseologie zu eigen machen kann, denn zahlreiche
Gemeinsamkeiten, die integriert und weiter entwickelt werden können, sind
deutlich erkennbar. Vor allem der Ansatz, dass es sich bei Phraseologismen um
zusammengesetzte Konstruktionen mit eigenständiger Bedeutung und Dynamik
handelt, entspricht der Vorstellung der Kognitivisten. Hinzu kommen als zentrale
Aspekte der Zusammenhang und die Wechselwirkung zwischen Sprache und Kultur,
die nachhaltig aufgegriffen werden. Sprache funktioniert demnach immer vor dem
1 Буров, С., Концептуална и езикова категоризация на предметността в българския език,

„Издание на Филологическия факултет при Великотърновския университет “Св. св. Кирил и
Методий”, кн. 1, год. XV, 2006, S. 5
2 Георгиева, С., Русская фразеология в зеркале болгарского языка, София, Heron Press, 2011
122
Hintergrund eines bestimmten Weltbildes, das sich aus einem kulturellen Umfeld
heraus ergibt1.
Einen allgemeinen Überblick über die Gesamtproblematik stellt das
Wörterbuch von Majja Penčeva aus dem Jahre 2011 dar, welches den Titel
Когнитивна лингвистика. Речник на понятията и термините trägt. Darin
werden die wichtigsten Begrifflichkeiten zu unterschiedlichen Strömungen
gebündelt vorgestellt. Zunächst weist die Autorin auf die Bedeutung der
amerikanischen Forschung hin und skizziert unterschiedliche Zugänge zur
Problematik, wovon vier besonders wichtig sind: Erstens liegt der menschlichen
Kommunikation die Fähigkeit der Interpretation zu Grunde, die jedoch nicht
hinreicht, um Phänomene der Sprachwissenschaft zu erklären. Das Verhältnis von
Mensch und außersprachlicher Wirklichkeit lässt die Frage aufkommen, welche
Prozesse aktiviert werden, um inhaltliche Bedeutungen zu erweitern. Zweitens ist
Sprache ein dynamisches Instrument, das einem ständigen Wandel unterliegt und
dessen Prozesse es zu ergründen gilt. Drittens ist sprachliches Wissen
enzyklopädisch angelegt, so dass es gemeinsam mit anderen kognitiven Funktionen
interagiert, und viertens gründen sprachliche Bedeutungen im weitesten Sinne auf
Erfahrungswerten und auf gebrauchsbasierten Routinen2. Hervorgehoben wird
abschließend die Interaktion unterschiedlicher Komponenten: „Всички
когнитивни способности на човека си взаимодействат с езика и се влияят от
езика”3.
Es kommt zugleich die Frage auf, ob der systematische Charakter einer
Sprache auch die systematische Struktur eines konzeptionellen Systems erkennen
ließe. Im Sinne der kognitiven Linguistik ist das durchaus der Fall, denn man nimmt
an, dass einige Aussagen in einer Sprache bereits von deren systematischer
Konzeptualisierung zeugen und ihre Struktur abbilden4. Vordergründig werden die
Forschungsinteressen von der Frage geleitet, wie die natürliche menschliche
Sprache mit mentalen Aspekten und soziophysiologischen Erfahrungswerten in
Verbindung zu bringen ist. Genau dadurch lässt sich auch begründen, warum es
unterschiedliche Teilrichtungen innerhalb der Kognitivistik gibt, die sich auf
verschiedene Komponenten konzentrieren. Im Wesentlichen spielen jedoch
1 Als Beispiel führt Georgieva die Symbolik von Brot und Salz an, denen im slavischen Kulturkreis eine
herausragende Bedeutung zukommt: „У русских и у болгар […] символами стали хлеб и соль, с
которыми связан обычай преподнесения хлеба-соли особо желанному гостю: поднести хлеб-
соль – приемам с хляб и сол; встречать хлебом-солью – посрещам с хляб и сол […]“, ebd. 25.
Somit werden eigentlich auch bestimmte Schlagworte und deren Einbettung in einen phraseologischen
Kontext interessant. Heute wird das auch in der Schlagwortforschung aufgegriffen und im Rahmen von
konstruktionsgrammatischen Studien berücksichtigt (s. Leuschner, T., Schröter, M., Von der
Schlagwortforschung zur soziokognitiv orientierten Konstruktionsgrammatik – das Beispiel Drang nach
Osten, in: Ziem, A., Lasch, A. (Hrsg.), Konstruktionsgrammatik IV. Konstruktionen als soziale
Konventionen und kognitive Routinen, Linguistik 76, Tübingen, Stauffenburg, 2015).
2 Пенчева, М., Когнитивна лингвистика. Речник на понятията и термините, София,
Унверситетско издателство „Св. Климент Охридски“, 2011, S. 8-9

3 ebd. S. 9
4 ebd.
123
folgende Aspekte eine Rolle 1: 1. Der Zusammenhang zwischen Syntax und Semantik,
2. der Zusammenhang zwischen Grammatik und Lexikon, 3. die Interaktion
zwischen Lexikon und enzyklopädischem Wissen, 4. die Arten kognitiver Kategorien
und Konzepte, 5. die Einordnung und Bewertung prototypischer Klassen und
Vorstellungen, sowie schließlich 6. die Interpretation der Bedeutung sprachlicher
Aussagen. Zu den jeweiligen Aspekten kommt hinzu, dass sie im Rahmen
verschiedener Forschungstraditionen und Teilrichtungen verortet und daher
unterschiedlich betrachtet werden können. Einige Strömungen, die innerhalb der
kognitiven Forschung aufgekommen und daher dazu zu zählen sind, sind etwa die
Konstruktionsgrammatik, die Mental Space Theorie, das Blending und das
Embodiment. Abgesehen davon gibt es eine ganze Vielzahl von Ansätzen, denen
gewisse Grundannahmen gemeinsam sind, die allerdings eigene Schwerpunkte und
Fragestellungen akzentuieren und deshalb funktionell einige grundverschiedene
Ansichten der jeweiligen Autoren repräsentieren. Dies beschreibt Penčeva mit den
Worten: „Ако деконтекстуализацията е основна характеристика на
граматическата теория през ХХ в., Когнитивната лингвистика представлява
реконтекстуализация, тенденция споделяна от функционалните подходи”2.
Weitere thematisierte Inhalte sind bei ihr die Modellierung des
sprachlichen Wissens und des damit verbundenen Hintergrundwissens, die
Dynamik des Sprachgebrauchs und dessen Wandel sowie die allgemeine sprachliche
Beschaffenheit. Es wird empfohlen, sich an einer Kombination aus mentalen
Ansätzen und extralinguistischen Faktoren zu orientieren, denn ansonsten bestehe
die Gefahr, die Kognitionslinguistik als eingeschränkte Wissenschaftsrichtung zu
deklarieren. Daher werde es immer wichtiger, eine sozial ausgerichtete kognitive
Richtung einzuschlagen3. Die herausragende Leistung des Wörterbuchs kann
letztlich darin gesehen werden, dass die Verfasserin bulgarische Äquivalente für
Fachterminologie anführt, durch die die ursprünglich englischen Begrifflichkeiten
dem heimischen Publikum zugänglich gemacht werden.
Ein weiteres Beispiel, welches die Einbettung der kognitiven Linguistik in
die Sprachwissenschaften demonstriert, ist die Frage nach ihrer Funktion im
Fremdsprachenerwerb. In diesem Bereich ist Vasil Rajnovs Artikel aus dem Jahre
2011 zu erwähnen, der den Titel Kогнитивните измерения в науките за езика.
Към въпроса за разбирането, овладяването и затвърдяването на езикови
знания в прагматиката и езиковото обучение trägt. Hier werden konkrete
Beispiele zum Bulgarischen aufgegriffen, besonders in Anlehnung an die Arbeiten
zur Syntax von Jordan Penčev, und wir finden den Verweis darauf, dass bislang
hauptsächlich Fragen der Syntax und der Sprecherkognition miteinander in
Verbindung gebracht wurden. Im Hinblick auf Probleme der Wortstellung, auf
konkrete Kommunikationssituationen, das Verhältnis von Thema und Rhema usw.
hält Rajnov fest:
1 Zusammengefasst nach ebd.

2 ebd.
3 ebd. S. 10-11
124
Безусловно в изложение от подобен род (като напр. Академична граматика) не би

могло да се търсят и да се изискват интерпретативни и детайлни анализи на
синтактичносмисловите взаимоотношения. Макар че между изброените фактори
се споменават и някакви „мисловни“ или други, обуславящи словоредните
отношения на ‚пациенс/агенс‘, основните описания за българския език са
представени по принцип и в един обобщен, но недостатъчен от
психолингвистична, респ. от когнитивна гледна точка, план на обсъждания
феномен. Още повече това важи при обсъждане на корпуси и на методи за
обучение на други езици, освен майчиния1.
Damit greift er einen zentralen Aspekt auf, denn kognitive Ansätze sind
durchaus aufschlussreich, um den Fremdsprachenerwerb zu erleichtern, gerade im
Hinblick auf mentale Konzepte und Vorstellungensinhalte, die in einer fremden
Sprache adäquat vermittelt werden müssen. Es geht Rajnov im Wesentlichen darum,
die korrekte Wortabfolge in einer Sprache sowie deren Zusammensetzung und
kontextuelle Einbettung zu hinterfragen (was schließlich auch als eine
Herausforderung im Fremdsprachenerwerb betrachtet werden kann).
Dass die kognitive Linguistik aber nicht nur daran interessiert ist,
allgemeine Fragen des Interpretationsspielraums innerhalb einer konkreten
Sprache zu untersuchen, zeigt die Monografie von Miroslava Vărbanova Vătova von
20122. Sie legt eine profunde Analyse der kognitiven Rauminterpretation,
unterschiedlicher Bewegungskonzepte und der Auffassung von Zeit im Bulgarischen
vor3. Zur kognitiven Erfassung des Abstraktums „Raum” führt sie den Verweis
darauf an, dass für ihn keine exakt definierte Größe als Abgrenzungsrahmen
gegeben werden kann (im Unterschied zu Konkreta wie Stein, Baum etc. 4), daher
greift die Verfasserin auch Lakoffs Konzept einer Gesamtheit oder eines Ganzen als
metaphorisches Konstrukt auf5. Sie fokussiert sich auf die Untersuchung einiger
Modelle, die zur kognitiven Einbettung des Raumkonzepts beitragen, so
beispielsweise auf die Richtungsorientation, die sich aus der Opposition einiger
Begriffspaare ergibt (detailliert dazu illustriert am Muster БЛИЗО–ДАЛЕЧЕ mit
1 Райнов, В., Kогнитивните измерения в науките за езика. Към въпроса за разбирането,

овладяването и затвърдяването на езикови знания в прагматиката и езиковото обучение,
http://slav.unisofia.bg/naum/lilijournal/2011/8/1/rajnovv, 20.09.2017
2 Вътова, М. В., Представи за пространство, време и движение в българския език (когнитивно
изследване), Библиотека „Филология“, София, Унверситетско издателство „Св. Климент

Охридски“, 2012
3 Vgl. insbesondere ebd. S. 79-291
4 ebd. S. 84
5 ebd. S. 88. Weiterhin schreibt sie: „Типичният случай на пространствено разположение и
различните му разширения са използвани от човека като област-източник за разбиране и

структуриране на редица абстрактни области. Получените на базата на метафората
разширения заемат най-отдалечената, най-периферната част на разширената изходна
структура на категорията ПРОСТРАНСТВО.“, ebd. S. 90
125
sämtlichen dazu gehörenden räumlichen Abgrenzungsmöglichkeiten) 1. Die Autorin

widmet sich auch dem Vergleich der entsprechenden Konzepte im Russischen und
im Englischen, wobei hier vor allem der Blick auf das Russische eine interessante
Erkenntnis transportiert: Der Vergleich zwischen bulgarisch БЛИЗО und russisch
БЛИЗКО zeigt, dass beide Formen unterschiedliche Teilkonzepte bereitstellen. So
existiert eine besondere semantische Konzeption in der russischen Konstruktion
„ближнее зарубежье”, welche sich als Konzept für das Bulgarische nicht
automatisch erschließt und erläutert werden muss. Somit wird ersichtlich, dass
weiträumige Vergleiche kognitiver und kompositioneller Elemente in
unterschiedlichen Sprachen sehr ergiebig sein können, darüber hinaus lässt sich
folgende Überlegung an die oben skizzierten Ausführungen anschließen:
Feldstudien zu Konzepten wie БЛИЗО oder ДАЛЕЧЕ könnten besonders
aufschlussreich sein, gleichzeitig verspricht solch ein Ansatz eine Fülle von
Informationen zu erschließen, deren Klassifizierung und Auswertung einen
enormen Arbeitsaufwand bedeuten würde. Es dürfte jedenfalls feststehen, dass eine
messbare geographische Entfernung deutlich zur Motivierung des Konzepts
beiträgt. So liegt es nahe, dass in Bulgarien Assoziationen mit dem Konzept СОФИЯ
teilweise nah, ggf. aber auch teilweise als weit empfunden werden, jeweils in
Abhängiglkeit von mentalen Faktoren. Das Konzept МОСКВА wird von Bulgarien aus
mit sehr hoher Wahrscheinlichkeit ausschließlich als weit interpretiert, während
СОФИЯ in Russland vielleicht sogar noch eher in das Konzept der mentalen
Entfernung passt, da sich die geografischen Ausmaße auf die Wahrnehmung
niederschlagen können, als Nähekonzept könnte andererseits der slavische
Kulturkreis kognitiv aktiviert werden. Gerade vor dem Hintergrund derartiger
Überlegungen, die an dieser Stelle nur exemplarisch die Ausmaße des zu
erforschenden Gegenstands andeuten sollen, scheint es, als könnten empirisch
angelegten Studien wesentliche Schlüsselrollen zukommen.
3. Schlussbemerkungen
Im Hinblick auf die oben umrissenen Problemfelder und deren

Untersuchung im Bulgarischen bzw. in Bulgarien lässt sich Folgendes festhalten: 1.
Im Bulgarischen werden die Arbeiten zur kognitiven Linguistik rezipiert und
diskutiert. 2. Wesentliche Grundlagen werden gedeutet und theoretisch reflektiert
(auch im Rahmen von innerslavischen Sprachvergleichen, in erster Linie mit dem
Russischen bzw. vergleichenden Studien mit Fokus auf die Sprachen Bulgarisch und
Englisch). 3. Es wird der Versuch unternommen, die theoretischen Überlegungen
dem heimischen Publikum nahe zu bringen und es für die Problematik im
Allgemeinen zu sensibilisieren. 4. Es werden unterschiedliche Schwerpunkte gesetzt
1ebd. S. 93-97. Es werden dazu ebenfalls semantische Reihen aufgezeigt, die zu den beiden Begriffen
gehören, etwa до, около, край, покрай, близо usw. zu „близо“ und в далечината, там (някъде),
някъде си u.a. zu „далече“.
126
(interdisziplinär, sprachvergleichend, assoziativ etc.). 5. In den Ansätzen wird das

Englische als Mittlersprache der Forschungstradition nicht als ungeeignet
empfunden, gleichzeitig werden die Erkenntnisse aus der russischen Forschung
aufgegriffen und weiter entwickelt. 6. Bislang gibt es jedoch nur eine überschaubare
Anzahl an Einzelstudien, die sich umfangreich und explizit mit dem Bulgarischen
auseinandersetzen. 7. Daraus resultiert, dass man sich oftmals an
angloamerikanischen Studien orientiert und deren Kerninhalte streut, auch wenn
zahlreiche eigene Akzente gesetzt werden. 8. Somit bleibt zu hoffen, dass man sich
im Rahmen kognitiver Einzelstudien in Zukunft noch intensiver dem Bulgarischen
zuwendet.
Bibliogrаfiе
Frâncu, C., Curente, şcoli, direcţii şi tendinţe în lingvistica modernă, Iaşi, Casa Editorială
Demiurg Plus, 2016
Lakoff, G., Women, Fire, and Dangerous Things. What Categories Reveal about the Mind,
Chicago, London, The University of Chicago Press, 1987
Lakoff, G., Johnson, M., Metaphors we live by, London, The University of Chicago Press, 2003
Langacker, R. W., Concept, Image, and Symbol. The Cognitive Basis of Grammar, Berlin, New
York, De Gruyter, 2002
Leuschner, T., Schröter, M., Von der Schlagwortforschung zur soziokognitiv orientierten
Konstruktionsgrammatik – das Beispiel Drang nach Osten, in: Ziem, A., Lasch, A. (Hrsg.),
Konstruktionsgrammatik IV. Konstruktionen als soziale Konventionen und kognitive Routinen, Linguistik
76, Tübingen, Stauffenburg, 2015, S. 155-177
Munteanu, E., Introducere în lingvistică, Collegium: Litere, Iaşi, Polirom, 2005
Taylor, J. R., Linguistic Categorization, Oxford Textbooks in Linguistics, 3rd Edition, Oxford,
Oxford University Press, 2004
Taylor, J. R. im Druck, Word-formation in Cognitive Grammar, in: Müller, P. O., Ohnheiser, I.,
Olsen, S. und Rainer, F. (Hrsg.), Word-Formation: An International Handbook of the Languages of Europe,
Handbücher zur Sprach- und Kommunikationswissenschaft / Handbooks of Linguistics and
Communication Science (HSK), Berlin, De Gruyter, [2015, S. 145-157]
Ziem, A., Kognitive Linguistik heute: ein Überblick über zentrale Positionen und Konzepte,
https://www.phil-fak.uni-
duesseldorf.de/fileadmin/Redaktion/Institute/Germanistik/AbteilungI/Mitarbeiter/ziem/Ziem_Kogni
tive LinguistikHeute.pdf, 02.10.2017
https://cogsci.nbu.bg/en/international-summer-school-in-cognitive-science, 30.09.2017
https://framenet.icsi.berkeley.edu/fndrupal/about, 30.09.2017
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:ZLv8bX5AhZ8J:courses.ischool.ber
keley.edu/i290-2/f04/lectures/Fillmore-Framenet.ppt+&cd=1&hl=de&ct=clnk&gl=de, 12.10.2017
Буров, С., Познанието в езика на българите. Граматично изследване на

концептуалната категоризация на предметността, Велико Търново, Фабер, 2004
Буров, С., Концептуална и езикова категоризация на предметността в българския език,
„Издание на Филологическия факултет при Великотърновския университет “Св. св. Кирил и
Методий”, кн. 1, год. XV, 5-19
127
Вътова, М. В., Представи за пространство, време и движение в българския език

(когнитивно изследване), Библиотека „Филология“, София, Унверситетско издателство „Св.
Климент Охридски“, 2012
Георгиева, С., Русская фразеология в зеркале болгарского языка, София, Heron Press,
2011
Кокинов, Б., Когнитивна наука: състояние и перспективи, „Наука“ 4, 1991, S. 3-9
Куцаров, И., Очерк по функционално-семантична граматика на българския език,
Пловдив, Пловдивски университет „Паисий Хилендарски“, 1985
Пенчева, М., Когнитивна лингвистика. Речник на понятията и термините, София,
Унверситетско издателство „Св. Климент Охридски“, 2011
Райнов, В., Kогнитивните измерения в науките за езика. Към въпроса за разбирането,
овладяването и затвърдяването на езикови знания в прагматиката и езиковото обучение,
http://slav.unisofia.bg/naum/lilijournal/2011/8/1/rajnovv, 20.09.2017
128
ОБРЪЩЕНИЯТА И ТИТУЛУВАНЕТО В ДЕЛОВАТА КОРЕСПОНДЕНЦИЯ
В БЪЛГАРСКИЯ И СЛОВАШКИЯ ЕЗИК
Даниела КОНСТАНТИНОВНА
The article discusses some differences in speech etiquette in Bulgarian and Slovak. It is focused on
speech formulas of address and titling (such as academic rank, degree, positions and others) in official
correspondence (business and administrative documents). Speech etiquette formulas have some
lingvo-cultural specifics which must be known in order to avoid verbal conflicts and misunderstanding.
Some conclusions about official communication in Bulgarian and Slovak are drown.
Key words: speech etiquette, addresses, titling, Bulgarian, Slovak, official correspondence
Обръщенията, заедно с поздравите-приветствия, са с особен статут в

общуването. Като речеви формули за начало на комуникативния акт те имат
основополагащо значение – понякога от тях зависи не само първоначалното
впечатление, но и цялостното протичане на комуникацията (както устна, така
и писмена). Споделяме схващането на словашката лингвистка О. Саболова, че
обръщението принадлежи към специфичните особености на всеки език и в
чужда езикова среда е особено необходимо то да се познава и употребява в
рамките на съответстващите езикови реалии1.
Проблематиката за обръщенията в българския и словашкия език е
многообхватна и може да бъде разглеждана от различни лингвистични
аспекти – словообразувателни, морфологични, стилистични, етно- и
социолингвистични и др., затова в настоящата статия ще ограничим
периметъра на проучването си. Предмет на анализ тук са обръщенията и
титулуването в официалната писмена сфера на общуване (делова
кореспонденция) в българския и словашкия език. Нашите разсъждения ще
бъдат фокусирани върху някои от особеностите на този вид речеви формули с
оглед на определени характеристики на комуникантите (адресанти и
адресати) като познатост/непознатост, йерархия, полова диференциация.
Няма да се спираме върху обръщенията в конкретните разновидности
(административна, търговска, протоколна) и жанрове делова
кореспонденция. Също така няма да разглеждаме и въпросите за
1 Oľga Sabolová, Oslovovanie v slovenčine, Studia Academica Slovaca 12, Bratislava, Alfa 1983, s. 463.
техническите специфики при оформянето на кореспонденцията (например

позициониране и обособяване на обръщенията и титлите в текста). Целта на
статията е да се обърне внимание върху някои лингвокултурологични
специфики в българския и словашкия език, с акцент най-вече върху
различията в двата езика. Във връзка с това селектирахме български и
словашки текстове от различни жанрове делова кореспонденция (запитвания,
уведомителни писма, молби, електронни писма и др.), които студентите,
изучаващи словашки език, трябва да превеждат в часовете по специализиран
превод, и анализирахме някои семантично-граматични особености при
употребата на обръщенията и титлите (с оглед на горепосочените
характеристики на комуникантите).
Обръщението като вид речева формула за начало на комуникацията
се отличава с разнообразие и многофункционалност. Сред най-важните му
функции са комуникативната (за установяване на контакт и привличане на
вниманието), идентификационната (за опознаване и назоваване),
информативната (да даде информация за ранга и социалните отношения
между комуникантите – познатост, непознатост, социален ранг и др.) и
експресивно-оценъчната (за изразяване на респект, дистанцираност, близост и
др.). Споделяме схващането на О. Саболова, че обръщенията имат голяма
вариабилност в зависимост от това дали адресатът е познат или непознат,
както и по отношение на стила на общуване, а именно – колко по-нисък е той
(в неофициална, лична, фамилиарна комуникация), толкова по-пъстри са те.
Според О. Саболова най-пъстра е палитрата от обръщения, когато
комуникантите са познати, и обратно – най-малко пъстра е тя, когато
общуването се извършва в т.нар. обществена сфера между непознати 1.
Смятаме също, че съществени различия в обръщенията се наблюдават и в
зависимост от това дали обуването протича устно или в писмен вид. При
устното общуване има директен аудио и/или визуален контакт между
комуникантите, при който от значение са както редица езикови особености,
например суперсегментни средства (интонация, ударение, тембър и др.), така
и елементи от невербалната комуникация като езикът на тялото (мимики,
жестове и др.). Тези специфики отсъстват при писмената комуникация и
затова се налага да бъдат компенсирани по различни начини – най-често и
чрез употребата на пунктуационни знаци или графични средства. Безспорно
изборът на обръщение при всяко едно общуване (писмено или устно) е в
пряка зависимост от сферата на общуване, целите и комуникантите.
Обект на нашата статия са текстовете на деловата кореспонденция,
за която приемаме дефиницията на А. Кондукторова, че представлява писмено
речево общуване, свързано със създаването на служебни документи2, които в
зависимост от сферата на предназначението си могат да бъдат
1Oľga Sabolová, Oslovovanie v slovenčine, Studia Academica Slovaca 12, Bratislava, Alfa, 1983, s. 464.
2 Анастасия Кондукторова, Делова кореспонденция, Варна, УИ „Икономически университет”,
2000, с. 6.
130
класифицирани като административни, търговски, съдебни, протоколни.

Въпреки, че служебните документи имат различни жанрови особености
(уведомително писмо, писмо, запитване, оферта, дипломатическа нота и др.),
всички те изпълняват две основни функции: информативна и
репрезентативна. Като всеки писмен текст служебните документи имат за
цел да предадат определен обем информация, като същевременно целят да
характеризират и институционално да представят своите адресанти, тяхната
връзка и отношения с адресатите. Деловата кореспонденция като част от
деловото общуване се осъществява по строго определени езикови норми и
правила. В тази връзка съществува делови език, който според А.
Кондукторова има редица особености, противопоставящи го на останалите
езикови регистри – отличава се с официалност, обективност, императивност,
стандартизация, точност и коректност, рационалност, вежливост 1.
Познаването на деловия език, а също и на особеностите на административно-
деловия стил, на деловия етикет и на начините за изразяване на вежливост са
от абсолютна необходимост при работата с делова кореспонденция. Наред с
това не трябва да се подценява и обстоятелството, че в деловите отношения
важни са както езиковите, така и извънезиковите факти, обусловени от
индивидуални психологически, но и от национални общокултурни фактори.
Най-общо можем да кажем, че обръщенията в деловата
кореспонденция на български и на словашки език си приличат по това, че се
характеризират с официалност и шаблонност. Има обаче и различия,
обусловени както граматично, така и културологично, т.е. от възприетите
норми за вежливост, които са национално специфични и исторически
изменчиви.
При съпоставката на обръщенията в българския и словашкия език на
първо място трябва да изхождаме от някои основни граматични особености.
От една страна това е фактът, че словашкият се характеризира с добре
развита шестчленна падежна система при имената и местоименията, при
която (за разлика от повечето славянски езици) е налице отмиране на
звателния падеж, за чието изразяване (т.е. при обръщенията) е прието да се
употребяват формите за именителен падеж. От друга страна българският,
чийто отличителен белег е аналитизмът, се характеризира с остатъчни
звателни форми при някои местоименни и именни форми (някои
съществителни и прилагателни). Р. Ницолова отбелязва, че обръщението в
български се изразява със съществителни имена в звателна или в обща
форма, нечленувани, с членувани съществителни или прилагателни имена, с
няколко прилагателни имена в звателна форма, например мили, драги,
любезни, нещастни, с именни словосъчетания и с частици, например бе, ма,
мари, бре, хей, които се използват самостоятелно или в съчетания с именни
обръщения, но са стилистично ограничени и се употребяват в битово-
1 Кондукторова, с. 16.
131
разговорната реч1. Именно въз основа на тези и още някои особености на

българския и словашкия език е интересно да се направят съпоставки за
начините за изразяване на обръщенията тях.
Когато общуването е официално и комуникантите (адресант и
адресат) са напълно непознати характерно за деловата кореспонденция и в
двата езика (по нататък съкратено български = бълг., словашки = слш.) е, че
като обръщение се употребяват общите уважителни етикетни формули: бълг.
Уважаеми господине; Уважаема госпожо; слш. Vážený pán; Vážená pani. В
редица официални документи на български може да се срещне и съкратено
изписване на обръщението Уважаеми/а господине/госпожо, както и
неправилните Уважаеми господине/госпожо и Уважаеми г-не/г-жо (тук
формата на прилагателното име е само за мъжки род, а е необходимо да се
добави и тази за женски). В цитираните български обръщения почти всички
форми са звателни (без тази на прилагателното име в женски род), въпреки
силно ограничената употреба на звателните форми в съвременния език – „В
съвременния български език се наблюдава в редица случаи конкуренция
между звателните и общите форми на съществителните имена или пълно
изместване на звателните от общите форми”2. Когато обръщението е към
адресати, които са повече от един и техният социален ранг и пол са
неизвестни, в български се употребява учтивата етикетна формула Уважаеми
госпожи и господа, съставена от формите в множествено число на
съществителните имена госпожа и господин и формата за множествено число
на прилагателното уважаем, която е една за трите рода и в случая съвпада със
звателната за мъжки род. В словашкия език е малко по-различно – в случай, че
напълно непознати комуниканти в множествено число се употребява
обръщението Vážené dámy, vážení páni, при което поради съществуването на
мъжколичен род е необходимо да фигурира както формата на прилагателното
име за женски род, множествено число (Vážené), така и за мъжки род,
множествено число (vážení). Наред с това e прието да се употребява лексемата
dámy, вместо множественото число на ‘госпожа’ – panie. Такъв вариант на
обръщението има и на български Уважаеми дами и господа и той се
възприема като синонимен на цитирания по-горе, макар че лексемите
госпожa и дамa имат разлики в семантиката – докато първата служи основно
за номинация на непознато или омъжено лице от женски пол, то втората има
по-широка семантика и силно изразена положителна конотация (красива и
елегантна жена, високопоставена особа, партньорка в танц, любима). От тази
гледна точка е препоръчително да се употребява първият вариант на
българското обръщение, защото е по-неутрален, макар че под влияние на
други езици (английски Dear Ladies and Gentlemen или немски Meine Damen und
Herren) по-често се среща вторият. С официалност и уважителност, но
1 Калина Иванова, Руселина Ницолова, Ние, говорещите хора, София, УИ „Св. Климент Охридски”,
1995, с. 25.
2 Иванова, с. 25.
132
същевременно симпатия, се отличава обръщението в офциални покани бълг.

Мили дами, уважаеми господа, слш. Milé dámy, vázení páni (по-рядко във
варианта Milé dámy, milí páni, тъй като лексемата milý ‘мил’ се среща
ограничено в обръщения към мъже). В някои български и словашки
документи (най-често под формата на бланки или писма-шаблони, изпращани
до многобройни адресати) може да се срещнат и съкратени обръщения,
състоящи се само от прилагателните имена бълг. Уважаеми, слш. Vážení. Тези
безлични етикетни формули, възникнали вероятно под влияние на стремеж
за езикова икономия, се отличават с незавършеност и не отговарят напълно
на нормите за вежливост и речев етикет. В някои делови текстове най-вече в
официални писма в интернет (електронна поща1) при общуване между
непознати комуниканти все по-често комуникативната функция на
обръщението може да бъде поета от поздрав-приветствие, например бълг.
Добър ден; слш. Dobrý deň, по-рядко бълг. Добро утро; Добър вечер; слш. Dobré
ráno; Dobrý večer (тъй като деловото общуване обикновено се извършва през
работно време, макар че все по-голяма част от служебното общуване по имейл
става по всяко време благодарение на различни мобилни приложения).
Употребата на тези поздрави е характерна най-вече за словашкия начин на
комуникация по имейл, докато при българския се наблюдава известна
спонтанност – все по-често имейлите между непознати започват с поздрава
Здравейте, смятан за равностоен на поздравите за доброто протичане на деня,
а формата му в множествено число е възприемана като учтива. Употребата на
подобен поздрав в словашки е недопустима – семантичните еквиваленти на
Здравейте на словашки Ahojte, Čaute, Zdravím се разговорни и се смятат за
фамилиарни.
Когато общуването е официално и комуникантите са познати
(или поне адресатите са известни) етикетните формули за начало на
деловата кореспонденция се характеризират с няколко особености. Най-често
обръщенията се изразяват с нарицателни и лични имена – т. нар. нормативни
обръщения според Р. Ницолова2. Като нарицателни най-често се употребяват
цитираните вече съществителни, изразяващи уважение бълг. господин,
госпожа (предимно в звателна форма госпожо), слш. pán, pani в съчетание с
фамилно име: бълг. Господин Иванов, Госпожо Иванова, слш. Pán Ivanov, Pani
Ivanová3. В българския уважителните думи господин и госпожо не е прието да
се употребяват в обръщения със собствени имена – това се смята за
1 На електронното писмо няма да се спираме подробно тук, тъй като то представлява

специфичен жанр.
2 Калина Иванова, Руселина Ницолова, Ние, говорещите хора, София, УИ „Св. Климент Охридски”,
1995, с. 28.
3 Въпреки, че и в двата езика за назоваване на млада жена, но и на неомъжена жена,
съществуват думите бълг. госпожица, слш. slečna в деловата кореспонденция те не се използват

при обръщения, тъй като се смята, че в официалното общуване експлицирането на възрастта и
семейния статус на адресатите (особено от женски пол) е недопустимо и може да се възприеме
като дискриминационно или фамилиарно.
133
просторечно, шеговито и дори иронично, докато в словашкия употребата им

със собствено име (слш. Pán Ivan, pani Mária) и задължително говорене на
„Вие” е допустима, макар и само между комуниканти, които се познават и имат
известна степен на близост в отношенията. И в двата езика обръщението само
с фамилно в деловата кореспонденция не е прието – такава проява се
възприема като грубост и нарушаване на нормите за вежливост.
Когато между комуникантите има силно изразена асиметрия в
социалния ранг и дистанция, трябва да се употребяват вежливи етикетни
формули, включващи както употреба на уважителни съществителни и
прилагателни имена, така и названия на длъжности, звания и титли. Общо и
за двата езика е, че се избягва натрупване на нарицателни имена пред
собствените от типа Уважаеми господин директор Петров. В зависимост от
комуникативното намерение трябва да се избере етикетна формула, която да
бъде уважителна и достатъчно информативна. Най-често това са обръщения,
съставени от уважителни думи (прилагателно и съществително) и фамилно
име (бълг. Уважаеми господин (г-н) Петров, слш. Vážený pán Petrov). На
български се употребяват също уважителни думи и длъжност/звание/титла,
понякога и с фамилно име (бълг. Уважаеми господин (г-н) Директор,
Уважаема госпожо (г-жо) Министър, Уважаема госпожо (г-жо) Професор,
Уважаеми доцент (доц.) Стоянов, Уважаема професор (проф.) Петрова. На
словашки най-учтивият начин за обръщение е без фамилно име (макар и то е
добре известно), но с уважителни думи и назоваване на
титлата/званието/длъжността: слш. Vážený pán riaditeľ, Vážená pani ministerka,
Vážený pán docent, Vážená pani profesorka. И тук достигаме до една от
съществените разлики в двата езика – докато в българските обръщения
длъжностите, званията и титлите е прието да се употребяват в само мъжки
род (дори и при наличие в езика на словообразувателни възможности за
форми за женски род, например професорка, министърка, деканка и др., които
често се смятат за стилистично маркирани), то в словашките обръщения
титлите, длъжностите и званията задължително се употребяват с формите и
за двата рода (мъжки или женски). Въпросът за маскулинизацията на
названията на професии, длъжности и титли, както и за употребата на
генеричен мъжки род в езиците (не само в български) е един от спорните
въпроси в лингвистиката. Той е разглеждан и в много публикации, свързани с
родовите изследвания (gender studies), затова тук няма да се спираме
подробно на него. Като цяло сме съгласни със становището на М. Кошкова и Й.
Сатола-Сташковиак, които, проследявайки употребата на общ мъжки род и
маскулинизацията в словашки, полски и български, констатират две сходни
тенденции в български и полски – и при двата езика установените традиции
налагат официалната употреба на названия на професии, длъжности и титли
в мъжки род, въпреки че не липсват словообразувателни възможности и за
женски род. Също така авторките констатират, че и в българския, и в полския
все още няма категорични правила, които да регламентират употребата на
134
рода при названията на професии, длъжности, титли и различни дейности в

зависимост от пола на човека1.
Направените разсъждения за обръщенията и титулуването в
българската и словашката делова кореспонденция показаха някои различия в
двата езика, които е важно да се знаят, за да се избегнат евентуални
комуникативни недоразумения (снижаване на социален престиж, нарушаване
на йерархия и личностен статус). В деловото си общуване българите са по-
спонтанни и непринудени, отколкото словаците, което е в резултат на някои
културно-исторически предпоставки. Една от тях е формирането на речевия
етикет във времето и традициите. Споделяме схващането на А. Кондукторова,
че „В българското делово общуване етикетните знаци се появяват твърде
късно в сравнение с елегантната европейска галантност за вежливо
изразяване” 2.
Библиография
Иванова, Калина, Руселина Ницолова, Ние, говорещите хора, София, УИ „Св. Климент
Охридски”, 1995
Кондукторова, Анастасия, Делова кореспонденция, Варна, УИ „Икономически
университет”, 2000
Кондукторова, Анастасия, Деловият език, София, Албатрос, 2001
Bednárová, Lýdia, Písomnosti v našom živote, Bratislava, Príroda, 2005

Bednárová, Lýdia, Korešpondencia v obchodnej praxi, Bratislava, Príroda, 2006
Koškova, Mária, Joanna Satoła-Staśkowiak, Všeobecný mužšký rod a maskulinizácia v
slovenskom, poľskom a bulharskom jazykovom prostredí, Slavica slovaca, r. 52, 2017, č. 1, s. 3–16
Líšková-Kukulová, Soňa, Prakticka korešpondencia, Bratislava, SPN, 2010
Sabolová, Oľga, Oslovovanie v slovenčine, Studia Academica Slovaca 12, Bratislava, Alfa, 1983,
s. 457–468
1 Mária Koškova, Joana Satoła-Staśkowiak, Všeobecný mužšký rod a maskulinizácia v slovenskom,

poľskom a bulharskom jazykovom prostredí, Slavica Slovaca, r. 52, Bratislava, 2017, č. 1, s. 15.
2 Анастасия Кондукторова, Деловият език, София, Албатрос, 2001, с. 16.
135
THE SUBSTRATUM (THRACIAN) PLACE NAMES IN ROMANIA AND BULGARIA.
SOME THOUGHTS REGARDING METHODOLOGY AND DEONTOLOGY
Sorin PALIGA
The paper analyses the most relevant situations in the case of the Thracian, occasionally Illyrian, place
names and their persistence until now, mainly in the modern territories of Bulgaria and Romania, as
well in the adjacent areas. The focus is on the Romanian and Bulgarian place names, the origin of which
may be labelled as ‘substratum origin’.
The paper also tries to locate approximate areas with different phonetic treatment in the final phases
of Thracian, why we are not allowed to postulate ‘several Thracian languages’, and why the data
suggest a close relationship between Thracian and Illyrian, rather than divergence. The available data
lead to the general conclusion of a vast area of closely related satem idioms—Thracian and Illyrian—
with quite clear relations with the Baltic (or Balto-Slavic) and Iranic (or Indo-Iranic) linguistic groups.
Not at all rarely, some form suggest a very old, Pre-Indo-European origin, which is in full accordance
with the archaeological discoveries, which reveal rich, wonderful cultures and civilisations emerging in
the early Neolithic period in the Fertile Crescent, then migrating towards southeast Europe, then north
towards the Carpathian basin.
The Thracians and the Illyrians, together with the Greeks and the Hittites, were expressions of a
cultural mix between the local, indigenous populations and the new comers—the Indo-Europeans.
Many place names do support this reconstruction.
Key words: substratum, Thracian, Illyrian, place names, southeast Europe
1. General Issues
In a recent study dedicated to the place name Brăila, Suhačev1 shows that
this place name (and others, as shown below) allows (and allow, respectively)
several possible explanations: it may an archaic, old, not excluded a substratum
element or it may be a newer development, Celtic, Turkic or Slavic (South Slavic).
Before exposing our hypothesis, it is perhaps useful to make a brief introduction in
the complex problems of the archaic (read: substratum) place names in Romania
and the surrounding area, from Central Europe (e.g. Czech and Slovak cultural
space), through Hungary and going to the South Slavic area and Greece.
Bizarre or not, the substratum place names of this area have been better and
more systematically analysed by our colleagues in Bulgaria and former Yugoslavia,
than in Romania. As this analysis has a limited scope, I shall not approach too many
1 Н.Л. Сухачев, К етимологии топонима Брэила. Voprosy onomastiki 13, 2 (2016): p. 40–55.
details, therefore the main purpose of this paper is to outline the principles of
analysing the Thracian and Illyrian heritage in place names, with parallels in other
areas, e.g. Celtic or, in general, any substratum heritage in the European place
naming. It is not the intention of this paper to extend the analysis to other cultural
and linguistic areas, but—in general—the problems are either identical or very
similar. They may be included in what the linguists current label as ‘substratology’.
There are common features to any such attempt as there are differences, and these
are—perhaps—the most interesting and useful, as they precisely differentiate a case
A from a case B, even if in both case we deal with ‘substratum elements’.
1.1. Stratification
In a reference study, Skok1 correctly identified the main linguistic strata in
the case of the Croatian place names along the Adriatic Coast. Specifically, Skok
analysed the toponymy of the Idriatic islands. On that occasion, he suggested a
stratification, which may be taken as a model for any similar attempt: the oldest
stratum represented by the Pre-Indo-European (or ‘Mediterranean’) heritage; a
newer, but also old, prehistoric stratum represented by the Indo-European
expansion, in that specific case by the Illyrian place names; several strata of
Romance place names as a result of the various aspects in the process of
Romanisation; a newest, Slavic (Croatian) stratum. In the same book, Skok also
outlined several principles of linguistic analysis, among these the fundamental
principle of repeatability (opetovanja toponima), which may be briefly presented
like this: a good etymological analysis of place names must consider any similar or
identical forms, thus allowing a reliable, convincing analysis. In fact, comparative
and historical linguistics cannot be imagined without a certain amount of
repeatability, as only a series of similar or identical situations can lead to a reliable
explanation. Such details are even more important in the case of Thracian and
Illyrian, which are languages without written documents. What we know from these
languages are words, mainly place names (hereafter PN) in the Greek and Latin
documents. The most complete such list of the Thracian elements is in Dečev’s
reference book Die thrakischen Sprachreste2, with some later additions and
corrections (not always welcome, as detailed below for some cases). An essential
question, ambiguously answered, if at all, is: how reliable are these forms? How did
the the ancient writers succeed in rendering the original, genuine phonemes?
The stratification suggested by Skok may be easily used for the
neighbouring areas, if we consider that, west of the area analysed by Skok, we have
the Thracian heritage, also with its Pre-Indo-European (Pre-Thracian) component;
and north and north-west of the Adriatic area we have a Celtic (and Pre-Celtic)
heritage. Things are similar because similar phenomena occurred in prehistory: the
existence of an indigenous, non-Indo-European, presumably Pre-Indo-European
1 Petar Skok, Slavenstvo i romanstvo na jadranskim otocima. Toponomastička ispitivanja. Zagreb:

Jugoslavenska akademija znanosti i umjetnosti, 1950.
2 Dimităr Dečev (Detschew), Die thrakischen Sprachreste, Wien, R.M. Rohrer, 1957.
138
ethnic groups, perhaps reflecting both indigenous, local survivals of some Upper
Palaeolithic groups, but also the influx from the Fertile Crescent, the creators of the
‘Neolithic Revolution’; the Indo-European expansion, which developed in similar or
identical forms over a large area from Europe to north-west India; Romanisation,
which affected a large part of Europe (and, of course, North Africa and the Near
East). If we ‘copy-paste’ the methodology of Skok, we may identify, therefore, the
toponymic stratification of the Thracian world: Pre-Thracian, Thracian (Indo-
European), Romance (as a result of Romanisation) and Slavic.
2. The Thracian heritage
The Thracians inhabited a larger area than the Illyrians, it is therefore

expected to identify a larger, more consistent set of place names reflecting, by and
large, the area inhabited by the Thracian groups, mainly the area represented now
by the territories of Romania and Bulgaria, but also a neighbouring area. The
modern political frontiers just roughly correspond to the Thracian world in the
antiquity.
If we have a look at the studies dedicated to the archaic Thracian heritage in
the case of place names, two things are obvious: these studies are indeed rare in
Romania, also in the context in which the substratum—in general—has been largely
ignored in most studies; the Bulgarian colleagues have paid no attention to the Pre-
Indo-European (Pre-Thracian) heritage, ignoring (by a bizarre attitude) Skok’s
analysis. But not only Skok’s. To note the remarkable results for the archaic place
names in Provence analysed by Rostaing1, another reference book for the analysis of
the European toponymy, by chance published in the same year—1950. In fact, both
Skok and Rostaing reflected older studies dedicated to the archaic heritage of
Europe, in both vocabulary and place names.
2.1. One of the insistent discussions of the 1960’s through the 1980’s
referred to the question whether there were two (or more?) Thracian idioms, at
least two insistently analysed mainly by the Bulgarian colleagues: one Thracian
language proper or ‘echtthrakisch’, as once suggested by Duridanov, who was one of
the most active linguists in the field of what is currently labelled, at least in Bulgaria
and Romania, Thracology. The series opened by Duridanov may be dated in 1969 2.
He was one of those linguists, mainly in Bulgaria, who inclined for a (radical)
difference between Thracian proper (echtthrakish, in Duridanov’s terms) and Dacian
or Daco-Moesian idiom, which would have been (radically) different from Thracian.
Or even we may speak of three Thracian idioms [!], as Schütz (1984) suggested 3.
1 Charles Rostaing, Essai sur la toponymie de la Provence, Paris, éd. d'Artrey, 1950.
2 Duridanov, I. (1969). Thrakisch-dakische Studien, I. Linguistique Balkanique 13, 2.
3 István Schütz, A propos de quelques éléments communs du lexique roumain et du lexique albanais, in
Nagy Béla (ed.), Magyar-román filológiai tanulmányok. Budapest: Elte román filológiai tanszék,
139
Such views reflected, to a large extent, a certain political attitude, usual in those
times, in which the then current political atmosphere should have been projected
back into the Thracian times. Unfortunately, the intrusion of politics into the
scientific debate was so obvious in the communist world, and still is (see my
polemical analysis, with reference to the long debated ‘Albanian ethnogenesis’1).
The hypothesis that there were (at least) two radically different Thracian
idioms belonged almost exclusively to the Bulgarian school of Thracology. In
Romania, it was (partially) accepted only by Poghirc 2; and recently and with much
conviction by Dan Dana3. Dana practically copy-pasted the hypotheses of our
Bulgarian colleagues in the 1960’s through 1980’s, which have been meanwhile
abandoned. Recently, Janakieva accepts4, even if not quoting, what I wrote as early
as 19875: there is no serious argument supporting the hypothesis of ‘several’
Thracian idioms, but there are indeed data which suggest certain dialectal
differences, which is entirely logical with a language spoken on such a vast area,
covered today by several states, and the nucleus of which is not represented by the
territories of Romania and Bulgaria. Nevertheless, east Slovakia, east Hungary, south
Ukraine, Republic of Moldova, Macedonia and Serbia may be also considered to
represent the area where the Thracians spread in the antiquity. It is also probable
that the Phrygians also reflected a Thracian migration to Asia Minor, reflected in
what is currently labelled ‘Phrygian A’, an idiom of satem character, different from a
later development, Phrygian B, which seems a centum idiom, which replaced the
initial language. This is the principle which guided us when working out a lexicon of
the Thracian and Phrygian god names6.
The argument invoked in favour of a radical difference between Thracian
proper (‘echtthrakisch’) and Daco-Moesian referred precisely to the distribution of
Budapest, 1984, p. 522–537. It is not my intention to underestimate or put down Schütz’s contribution
to the Balkansprachbund. His contribution in the field should be analysed with care, this cannot be
done in this brief study.
1 Sorin Paliga, The Albanian Ethnogenesis, an ‘Enigma’? A brief answer to Genc Lafe. In honorem
Dagmar Maria Anoca. Ed. by Antoaneta Olteanu. București: Editura Universității București, 2016, pp.
303–316. The frequent political motivations in the field of thracology has been recently outlined Petăr
Delev in his introductory speech at the 13th international congress of Thracology, Kazanlăk, Sept. 3–7,
2017.
2 Cicerone Poghirc, Influența autohtonă, in Al. Rosetti, B. Cazacu, I. Coteanu, (eds.), Istoria limbii
române, 2 vols, Bucureşti, 1965–1969, Editura Academiei. vol. 2, pp. 313–364. C. Poghirc, Thrace et
daco-mésien: langues ou dialectes? Thraco-dacica, 1976, 1, pp. 335–347.
3 Dan Dana, Les Daces dans les ostraca du désert oriental de l’Égypte. Morphologie des noms daces.
Zeitschrift für Papyrologie und epigraphik, Band 143, Bonn, 2003, pp. 166–186. D. Dana, Onomastique
est-Balkanique en Dacie romaine (noms Thraces et Daces). Orbis Antiquus. Studia in Honorem Ioannis
Pisonis, ed. by Ligia Ruscu, Carmen Ciongradi, Radu Ardevan, Cristian Roman, Cristian Gazdac, Cluj-
Napoca, 2004, pp. 430–448.
4 Svetlana Janakieva,Thrakisch und Dakisch – Sprachen oder Dialekte, Orpheus 21 (2014), pp. 21–37.
5 Sorin Paliga, Thracian terms for ‘township’ and ‘fortress’, and related place-names. World
Archaeology 19, l (1987): 23–29.

6 Sorin Paliga, An Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian. București,
2006, Ed. Evenimentul, pp. 327–337.
140
place names: dava and deva would have been specific to the northern Dacian (or
Daco-Moesian) area; while bara/para, bria and diza would have been specific to the
southern, Thracian proper, area (‘echtthrakisch’). As the author underlined a long
time ago (see note 11), these specific forms attested in many place names do not
indicate a radical linguistic frontier, nor do they indicate two radically different
languages. It would be too simple to draw linguistic isoglosses based on such
examples only. Before developing on this details, I would just remind the situation of
the place names ending in ‑ești in Romania: they are (very) frequent in southern
Romania, specific for both big, important towns like Pitești or Ploiești, and small
villages e.g. Conțești, Popești, Tâncăbești etc. And, last but not least, București. In
most cases, these forms are derived from personal names in ‑escu, very frequent in
Romanian, hence a plural ‑esci > ‑ești, which may be translated as ‘the family name-
of-family‑escu’. These place names are quite rare in the eastern Romanian area, and
almost absent, with very rare exceptions, in the western part. They roughly
correspond to the main dialectal isoglosses of Romanian, but they cannot be used, as
such, for the dialectal differentiation. Or, otherwise put, there is no serious argument
for dividing the Romanian dialects along an isogloss ‑ești in place names. And, in fact,
there is no such attempt.
With these details in mind, let us analyse some typical examples, which
indeed indicate a certain local, dialectal or regional phonetic evolutions, which may
prove interesting for reconstructing the situations in late Thracian until its
extinction as a language. I would also remind that this analysis is a linguistic one,
and considers linguistic data as far as we can use them. The archaeologists sometime
have their specific language, in which one may identify cultural differences in the
Thracian world. This is, of course, normal, as it is also normal to identify a certain
evolution of the Thracian language. I would just highlight the importance of
discriminating the linguistic analysis against the archaeological analysis: in the
course of time, the southern parts of the Thracian world, corresponding to the
modern territories of Bulgaria and Macedonia (both the northern part of Greece and
FYROM), and gradually moving north, began to get Hellenistic, then Roman
influences. These political, historical and economic changes are analysable in the
archaeological finds, and—for sure—led to a gradual change in the structure of the
language, which culminated with Romanisation of the vast Thracian area. This was a
dynamic process, but it cannot be used as an argument for several Thracian idioms.
Finally, a detail is crucial in analysing the Thracian forms: Thracian was not
a written language, therefore the forms available to us are in Greek and Latin
spelling. The direct consequence, often forgotten by linguists, is that these forms
may be corrupt, especially when specific Thracian phonemes, reconstructable to a
certain extent, cannot be accurately rendered in Greek or Latin spelling. These are,
in principle, the median vowels like [ə] and [ɨ], and the specific palatal consonants
like [ʃ], [ts], [tʃ], [ʒ], [dʒ] etc. Thracian was, beyond any doubt, a satem language, and
such phonemes, and perhaps others, must be accepted as probable or, at least
141
possible. We may also reconstruct a specific phoneme of laryngeal type or, perhaps
better, a velar spirant. Therefore, in order to correctly reconstruct the Thracian
phonetic inventory, we must permanently refer to the modern forms preserved in
Romanian and Bulgarian, incidentally in other languages as well.
3. Relevant Case Studies.
In order to correctly judge how the Thracian place names were distributed
and how some of them have been preserved until now, some relevant examples have
been chosen. The criterion of selection refers to either repeatability or specific
(local, dialectal) evolutions, allowing us to see how they were spread over a large
area, and how the phonetic evolution may be reconstructed. The list is of course
longer, an addendum tries to make this list minimally relevant for a larger
discussion.
3.1. Proto-Indo-European (hereafter PIE) *ser‑, *sreu- ‘to flow’, *ser-mo-
‘river’ as in Illyrian Sirmium, preserved in the modern form Srem, hence Sremska
Mitrovica, Serbia, province of Vojvodina.
In the Thracian area, there two areas, where we may identify the
preservation of this root:
a. Eastern part, in the case of RN Siret (ancient spellings Τιάραντος,
Ἡιέρασος, Gerasus, as we may note quite inaccurate from our linguistic perspective)
and Siriu, Vrancea region. There is another RN Seret in Ukraine, and a series of forms
in the ancient Illyrian territory: Serétion (Dalmatia) and Séretos (Dardania). With the
same phonetic evolution, also Rom. șirói (noun) ‘a meandering water’ and the verb a
șiroí ‘to flow out’, usually ‘to flow in meanders’.
b. Central and southern part, with the peculiar phonetic evolution of the
group *sr- followed by a vowel to *str-: the two rivers in Transylvania Strei and
Stremț, with the obvious correspondence Struma in Bulgaria, ancient spelling
Strymon. There are other South Slavic forms, presumably of Thracian origin: Strima,
Strjama and Struga. Ukrainian river Stryj is also of Thracian origin1.
From the same root must also be another substratum element, strugur(e)
‘grape’, the main component in the production of wine. It is irresistible to associate
this form to PN Struga, on the lake Ohrid in Macedonia.
Analysis. While the forms are obviously or probably related, one may note
that the central and southern part of the Thracian dialects witness the peculiar
evolution *sr- + vowel to *str-, while some of the eastern forms do not witness this
evolution. Ukr. Stryj also witness this evolution, even if—theoretically—in the ser-,
sir- area. The noun șirói and the verb șiroí also witness the same phonetic evolution
like Siret and Siriu, shared by the Illyrian forms too. These examples may be
explained as a peculiar evolution in the eastern Thracian dialects, even if Ukr. Stryj
1 O. N. Trubačëv, Nazvanija rek pravoberežnoj Ukrainy, Moskva, Nauka, 1968, pp. 157 and 196.
142
would oppose this explanation; or perhaps an Iranic influence? Given the expansion
of the Scythians to the North Pontic area, this may be possible.
3.2. Thracian dava, deva, dova ‘fortress, fortified place, urban fortified
settlement’. It has been erroneously claimed that intervocalic ‑b‑ and ‑v‑ cannot be
preserved in the substratum elements of Romanian, as they should follow the same
evolution like Latin intervocalic ‑b‑ and ‑v‑. First of all, to note that Latin intervocalic
‑b‑ and ‑v are exceptionally preserved, as in the frequent verb a avea ‘to have’, and
some of the inflected forms like avem, aveți ‘we, you have’. In other cases, we have
exceptional and irregular evolution like Lat. uber > Rom. uger ‘udder’; and Lat.
naevus > Rom. neg ‘a mole (on the human body), a birthmark’.
In change, we may be sure that intervocalic ‑b‑ and ‑v‑ has been preserved in
ALL the substratum elements, and intervocalic ‑l‑ has not been changed to [r]. This
erroneous hypothesis has affected the correct analysis of some forms. On the other
hand, substratum elements like căciulă ‘a fur cap’; bală and balaur ‘a dragon’ (typical
term in tales) have been long accepted as substratum elements, with intervocalic ‑l‑
preserved, not [r]; also PersN Balaur(e), Balaurescu etc. PN Deva, in southern
Transylvania, in a naturally fortified location with successive archaeological layers
from various historical periods, and with the ruins of a Medieval fortress is another
good example. A similar forme Deve is nearby (a small village), and is obviously
related to Bulgarian PN Plovdiv, ancient Pulpu-deva, seemingly a calque of Greek
Philipo-polis ‘the town/fortress of Filip’. Also a compound form is PN Kokodiva,
Kukudiva, north of Varna in Bulgaria. See the ‘classical’ analysis in Duridanov (1995),
less acceptable being his repeated reference to two distinct Thracian languages (see
the discussion above).
The etymon of Thr. dava, deva, dova must be PIE *dhē‑ ‘to set, to put’, hence
‘to build a locality’ > ‘locality, fortress’. In Romanian, forms like Deta and Dej are
probably related to Deva and from the substratum too. The distribution of these
forms does NOT confirm the hypothesis, discussed above, that it represent a proof of
a dichotomy north~south in Thracian. On the contrary, it proves a remarkable
uniformity in its presence north and south of the Danube1.
Problems are related to the form Moldova. It could be explained in various
ways, but the only logical is to consider it a compound: mol‑, perhaps related to the
literary form mal ‘a river bank’ (in Albanian it means ‘hill’) and dova, a variant of
dava, deva, with these variants also attested in some Thracian forms. If so, Mol-dova
may be explained as a substratum survival with the initial meaning ‘the fortress on
the hill/river bank’, initially applied to an important fortress in the area, then
extended to the whole region. The area was once inhabited by the Carpians and
1A detailed analysis of the place name Plovdiv < Pulpudeva in Ivan Duridanov, Thrak. DEVA, DIVA.
Studia in honorem Georgii Mihailov, ed. by Alexandre Fol (ed. in chief), Bogdan Bogdanov, Petăr
Dimitrov, Dimităr Bojadžiev, Sofia, Institute of Thracology, Sofia University “St. Kliment Ohridski”,
1995, pp. 169-173.
143
Costoboces, the north Thracian groups, which survived Romanisation, and were still
attested in the 4th c. C.E.
Forms like RN Sabara and Sabasa, MN Săbișa and RN, PN Sebeș, which
witness intervocalic b and a root sab‑ and seb‑, most probably from the substratum,
are other arguments that intervocalic b and v have been preserved in ALL the
substratum elements. Or, otherwise put, it is an error to consider that a form
preserving intervocalic b and v must be considered newer, and reflecting a form
borrowed after—say—8th c. C.E. All the available data and a careful analysis show
that the preservation of intervocalic b and v in the substratum elements is regular,
as well as intervocalic l, which does not turn into r. These phenomena are specific to
postclassical, colloquial Latin, and cannot be automatically attributed to the
Thracian elements, which obviously had some specific features, including specific
phonemes and, therefore, specific phonetic evolutions. A RN like Savu is obviously
related to the Pre-Slavic RN Sava, in Serbia, a tributary of the Danube in Belgrade,
and English RN Severn; ancient spelling was Savus or Σάουος. Cf. Sava, in Russia,
presumably of Ossetic origin.
3.3. Thracian ā > Rom. o and u, Bulg. a in the case of the substratum
elements. An interesting analysis is offered by the different phonetic evolution in
late Thracian in its northern dialects v. the southern dialects. Let us take some
examples.
Rom. Mureș v. Bulg. Marica. It is obvious that Rom. Mureș reflects ancient
Marisia, reconstructed pronunciation *Māreš, attested in later sources as Moreses,
seemingly in the transitional phase from Thr. ā to u via an intermediary phase *ô
[uo]. This evolution in the northern dialects of Thracian is confirmed by forms like
mumă ‘mother’, only in tales and in forms like Muma Pădurii ‘the mother of forest’,
usually imagined as an old, wicked woman, sometimes with positive features. This
form cannot be explained from Latin, as Romanian preserved the usual form mamă,
together with the Slavic form maică < Serbian majka. Rom. mumă must be a
substratum element, also preserved in the case of hill name Codru Moma, with o v. u
in mumă, and confirming the evolution from Thr. ā to o and u. Related to these
forms, and also a substratum element must be the verb a murá, referring to
vegetables kept in water with salt and/or vinegar over winter.
It is acceptable to consider that some forms spread in the Slavic area are
related to these. In most cases, if not all, they are also substratum survivals. These
are:
a. Morava, a river in Serbia and another one at the frontier between Czech
Republic and Slovakia. The Serbian river is attested in the antiquity as Μάργος, Latin
spelling Margus.
b. Morač, a hill in Macedonia, name derived from NFl Morača, in its turn
related to Morava, in all cases substratum forms from Thracian.
The evolution a to o in the Slavic forms may reflect an internal evolution or,
in some cases, the adaptation of the late Thracian evolution ā > o, then u. The
situations are not very clear, as we lack spellings for the centuries dividing antiquity
144
from the Medieval period.

3.4. Timava ~ Timok ~ Timiș ~ Thames etc.
There are several river names Timiș in Romania, the best known being the
one in western Romania, hence the PN Timișoara ‘the town [on the river] Timiș’.
Ancient Tibisis, Tibisca, later Tiphesas, Timeses; Τιβίσκος, Τιφήσας, Τιμήσης. The
ancient town on this river was spelled Tibiscum, Tibiscium, Tibis. If we start the
discussion from the modern forms, the RN Timiș seems related to RN Timava and
Timok, as well as Thames.
The alternating b ~ m seems to be repeated in the case of RN and PN Buzău,
ancient Μουσαῖος, Μουσέος. Dečev1 is inclined to consider the forms beginning in m
as deformed from *Βουσέος. The modern form Buzău seems, on the other hand,
related to the ancient Thracian name Byzas, Byzes, Βύζας, hence Byzantion ‘the town
of Byzas’. This Thracian personal name seems to correspond exactly to Romanian
PersN Buzea, also Buzescu, also PN Buziaș. Rom. buzunar ‘pocket’ (buzu-nar,
something with 2 lips) seems also to belong to this group, which opposes the
hypothesis that it might be of Neo‑Greek origin, rather vice versa.
Reverting to the ancient spelling Tibiscus instead of the expected *Timiscus
and, on the other hand, spelling Mousaios instead of *Bouseos, as Dečev suggested, it
is not easy to clarify. The most probable explanation is that the spellings are more or
less deformed in Latin or Greek spelling. This might suggest either a specific
phoneme, impossible to be accurately noted in Greek or Latin; or just a deformed
spelling, even if the original phoneme was indeed [b] or [m]. As the related forms of
Timiș are, very probably, Timava and Timok, both of Pre-Slavic origin, it is probable
that the ancient phoneme was also [m], while in the case of Buzău it must have been
[b], even if the Latin and Greek spelling would suggest [m]. This bizarre inversion of
phonemes must be analysed for further clarification. The pronunciation of Spanish b
and/or v as [ƀ] in some positions may indicate a similar phoneme in Thracian, of
course as in independent innovation in the two areas.
3.5. The typical river and, hence, place names with the root Ved‑, Vid‑ also
suggest a substratum origin. These are Vedea, Vidu and Videle, hence the PN Roșiori-
de-Vede, a town on the river Vedea. These must be related to Vit and Vidin in
Bulgaria, also Vidbol or Vitbol, as river names tributaries of the Danube. In one
variant, Vidin would be of Celtic origin, and would thus indicate the presence of the
Celts in the area, cf. Bologna and Boulogne, both Bononia in the antiquity. We are
rather inclined to see here Thracian forms in both the Romanian and Bulgarian
territory, related to Iberian Avos and Avo-briga, Provence Avèze from ancient Avedo.
These are rather connected to the IE root for ‘water’ as preserved in Greek ὕδρος, -α,
Lith. údras, Latvian udris, English Otter. Slavic vydra, despite a very large view, seems
borrowed from either Thracian or, perhaps later, from (Proto-)Romanian, where the
form vidră may be easily explained with the group represented by the related forms
1 Dimităr Dečev (Detschew), Die thrakischen Sprachreste, Wien, R.M. Rohrer, 1957, p. 320.
145
Vedea, Videle, Vidu, Vidraru ~ vidră. The hypothesis of a Slavic borrowing in

Romanian is not supported by this context.
3.6. Are there Celtic forms in Thracian? Or, refining this question: are there
forms, which may be labelled as ‘substratum elements’ in Romanian and/or
Bulgarian and which, in their turn, were borrowed from Celtic some time before the
1st c. C.E.? Let us take some examples, hopefully relevant.
Iza is a river name in north-west Romania. It must be related to one of the
most typical Celtic river names, Isère, Celtic Isara; also to Oise, from *Isiā. In the same
area, we have RN Zăláu, also pronounced Zal u, hence the homonymous town on the
same river. It must be related to RN Zala, a river flowing at the Slovene-Hungarian
border. Finally, river and place name Ip, in the same area, obviously related to a RN
spelled Ipoly in Hungarian, Ipeľ in Slovak and Eipel in German. The three spellings,
relevant too for how spellings may vary in general, reflect the reality: the river flows
in the area delimiting the 3 linguistic areas: Slovak, Hungarian and German.
There seems a counterargument: Romanian form Zălau cannot be old, Pre-
Romance, because it has preserved intervocalic ‑l‑, which has turned to r
(rotacisation) in the Latin elements; see the discussion above.
The three Romanian forms analysed above, i.e. Iza, Zălau and Ip are located
in the area where an important Celtic invasion occurred in the 4th c. B.C.E.
Therefore, the preservation of these forms in a quite compact area cannot be a mere
chance. To note also the largely spread forms derived from the root gal‑ as in PN
Galați, the best known town on the Danube, but also as PN referring to secondary
localities like Galaț. These reflect the expansion of the Celtic Gaelic groups in the
antiquity.
3.7. Ancient Samus, Rom. Someș, French Somme; and ancient Alutus, Rom.
Olt, also lake Oltina, in Dobrudja. In the series of typical situations is the pair Samus
~ Someș, paralleled in French Somme and Alutus ~ Olt. According to a largely spread
hypothesis, ancient a v. Rom. o would suggest a Slavic intermediary. Very debatable.
As shown above, there are substratum river and place names, which preserve vocal
a even if the Slavic intermediary may be also presumed, e.g. Argeș from a would-be
attested form Ordessos (which cannot explain directly the modern form, with or
without a Slavic intermediary), Ardud, Ardusat—a compound form with sat ‘village’
< Lat. fossatum as second element and a root ard‑ as first element of substratum
origin etc. Nevertheless we may accept that spelling ss in Ordessos is for [ʃ], which is
supported by the frequent occurrence of substratum PN ending in ‑aș, ‑eș, ‑iș.
Vowel o in forms like ancient Samus ~ modern Someș or ancient Alutus ~
modern Olt cannot be explained as a Slavic influence, there is no serious argument
supporting this hypothesis as long as there are similar forms, which preserve vocal
a. One thought would be that the initial vowel was a specific one, noted a, but in fact
perhaps an open o [IPA ɔ], heard as [a] or a specific vowel evolution difficult to
reconstruct starting from the scarce written forms. It is interesting to note the
parallel Rom. Someș ~ Fr. Somme, both presumably of Pre‑IE origin, via Celtic in
France, via Thracian in Romania.
146
3.8. The series Suciu (RN, PersN), RN Suceava and Slovene Soča, Italian
Isonzo, a river flowing at the Slovene-Italian border. At a first sight, the Romanian
and Slovene forms seem related, in the former case as a substratum element of
Thracian origin, in the latter as a Pre‑Slavic element of Illyrian origin. The ancient
and Italian form rather indicate a later evolution to the form Soča, as preserved in
Slovene. Nevertheless we may reconstruct an Illyrian form *Soča or *Isoča, spelled
Isontius, as long as a phoneme č (IPA tʃ) could not be accurately noted.
4. The typology of the Thracian place, river and mountain names shows, on
the one hand, obvious similarities with the Pre-Romance and Pre-Slavic forms, all to
be included in what we currently label ‘substratum elements’, i.e. forms preserved
from languages spoken before the ample process of romanisation and slavicisation,
respectively. Some forms preserved in Romania, Bulgaria or Serbia witness similar
or identical evolutions, sometimes with peculiar local, dialectal evolutions, e.g. the
case of Strei, Stremț (Romania) and Struma (Bulgaria) v. Siret, Siriu (Romania) and
Srem (Serbia-Vojvodina). The latter is considered of Illyrian origin, which is not at all
certain, it rather seems a Thracian survival. This may be a detail of further analysis.
The author of this paper shares Russu’s view that Thracian and Illyrian were
(closely) related, not (radically) different languages 1. Some authors disagree, but
their attitude should be supported by more solid arguments, not by simple
assertions. Thracian and Illyrian formed a quite compact satem area in southeast
Europe, and many forms prove similar and, sometimes, identical—at least in the
Greek and Latin spellings.
The analysis of the substratum heritage in Romania has a major problem: it
has been ignored for decades. The last major work published by the Romanian
Academy, in which the substratum heritage has a minimally important place is
almost 40 years old2. Other approaches are rare and, often, incomplete. The
substratum influence seems an isolated adventure, rather than a coherent, academic
approach.
With these notes, let us turn back to the substratum forms preserved in
place, river and mountain names. Trying to make some order in the available
material we may note that:
– There is a certain local, dialectal phonetic evolution in certain forms, e.g.
north and south Thracian treatment of the sequence *ser- + vocal to str‑ as in Strei,
Stremț and Struma, but a preservation of the initial sequence in Siret, Siriu (east
Thracian) and Srem (west Thracian, some hold this form for Illyrian, which is
improbable; if indeed so, then east and west Thracian share this feature with
Illyrian).
1 Ion I. Russu, Illirii, Bucureşti, Editura Științifică, 1969.

2 See note 8, Istoria limbii române.
147
– A certain opposition is north v. south as witness by the different treatment

of Mureș v. Marica, therefore ā > o and u v. ā > a.
Such differences are normal, and cannot be invoked as proofs of ‘radically
different Thracian dialects’ or different languages. These show a most logical and
entirely expected dialectal differences, which became more and more obvious as
time went on, and accompanied by cultural differences: Hellenisation in the south,
then Romanisation, which later continued in the northern areas.
There is no typological difference between the substratum elements of
Romanian, on the one hand, and those in south Slavic, mainly in Bulgarian. Both
areas witness similar or identical forms, with or without different dialectal
differences. The South Slavic area has preserved a consistent set of Pre-Slavic
elements, of Thracian origin in its central and eastern part, of Illyrian origin in its
western part; and also sometimes of Latin origin, the result of Romanisation.
5. The Thracian place names represent the substratum for a series of place
names spread over a large area. They reflect:
– The Pre-Indo-European stratum, which is in full accordance with the
archaeological data: the first nucleus of the ‘Neolithic Revolution’ may be located
with fair accuracy in the Fertile Crescent, then it migrated both west and east. The
first area where it spread to Europe roughly corresponds to Ancient and Modern
Greece, and hence it spread north and further west, first to the Danube and the
Carpathian basin, then to Central and West Mediterranean. Skok (1950) has one of
the best analysis referring to this oldest linguistic stratum in southeast Europe.
Paradoxically, the analysis of the Pre-IE linguistic heritage of Europe has vanished
during the last decades, exactly when the archaeological investigation of the
Neolithic societies has revealed outstanding, often breathtaking discoveries.
– The Indo-European stratum, reflecting a newer wave of migratory groups,
presumably originating in the North Pontic steppes. Their role in consolidating the
ancient ethnic groups is essential. The amalgamation of the Pre-Indo-European and
Indo-European groups led to the emergence of the historically documents groups:
the Hittittes in Anatolia (with Hatti the Pre-IE indigenous component), the Greeks,
the Thracians and the Illyrians in southeast Europe. The Etruscans probably reflect a
local, Pre-IE group, the origin of which may be local or possibly an earlier migration
from more eastern regions. The legend of the oriental origins of the Etruscans is not
confirmed by archaeological discoveries. Since the publication of the ‘classical’ book
on Etrucan1, there are very few new data, which may lead to different views, just
speculations without argument.
It is not clear how the Neolithic groups of the Fertile Crescent could
influence parts of Western Europe, as reflected in the Pre-IE place names of
Provence, analysed by Skok 2 and Rostaing1, both with a large analysis of the Pre-IE
1 Giuliano Bonfante, Larissa Bonfante, The Etruscan Language. An Introduction, Manchester:

Manchester University Press, 1983.
2 See note 2.
148
influence. If the data presented in both Skok and Rostaing are correct, and there is
little doubt they are, then we must face the major problem of interpreting the ample
human and cultural movement back in time, from the 8th to the 4th millennia B.C.E.,
before the Indo-European migration, which led to a new cultural wave in the vast
Euro-Asiatic space.
The Thracians and the Illyrians seemingly reflect two satem related groups,
as Russu proved many years ago (Russu 1969). This may explain the relationship of
the languages grouped in the so-called Balkansprachbund.
6. Is Brăila a substratum place name?

We began this analysis from the situation of Brăila, starting from a recent
study (Suhačev 2016). Brăila is seemingly an isolated form, there is no immediate
correspondence, and therefore the principle of repeatability cannot be invoked with
ease, at least not with much ease. If we admit that, in principle, Brăila may be a
substratum survival, there are several old forms, which may be invoked: the root br‑,
bre‑, bri‑ is indeed present in some (probable or possible) substratum elements.
One such certain example is brad ‘a fir-tree’ and its related forms, e.g. PersN
Brad, Brădean, Brădeanu, PN Brad, Brazi (the latter is the plural of brad); these
forms seem relared to Eng. brad ‘a nail with a blunt head’ < IE *bhar‑ ‘a projection, a
nail’. These forms seem to continue the Thracian attested PersN Brazaca, Brais
(feminine names), Braiades (masculine).
Another series is represented by breabăn, the plant Dentaria glandulosa,
obviously related to brábin, brăbín, the plant Bunias orientalis. The form brei, i.e. the
plant Mercurialis perennis seems to inevitably belong to this group; and bríe, the
plant Meum athamanticum, also brioálă, the plant Ligusticum mutellina.
The series continues with the forms brândúșă, a generic name for the family
Crocus, heuffelianus, aureus or reticulatus. And to brâncă, the plant salicornia
herbacea, related to the series of PersN like Brâncuș(i), one of them the famous
sculptor of the 20th c.
And finally brustur(e), the plants Lappa or Petasites officinalis. It is related to
Albanian brushtull(ë). According to a long-lasting error, many linguists think that
Alb. ll (pronounced as a lateral palatalised approximant, not as a geminated
consonant) is the original phoneme, while Rom. r would indicate a rotacisation in
intervocalic position. In fact, it is exactly vice-versa: the original phoneme was [r], as
preserved in Romanian. The Albanian pronunciation of ll is, in fact, close to its
pronunciation in English, Bulgarian or Russian, denoting a local evolution, not the
preservation of an initial phoneme. See a recent, polemical discussion regarding the
relations between Romanian and Albanian2. The hypothesis that Albanian would
have influenced Romanian in the Middle Ages is a total absurdity, starting from the
1 See note 4.
2 See note 7, item #1.
149
politically motivated hypothesis that Albanian is the survival of an Illyrian

vernacular, another impossibility: Illyrian became extinct in the 2nd c. C.E. As the
Bulgarian thracologists have long proved, Albanian is a Neo-Thracian idiom with a
consistent set of Romance elements, the best proof that a certain, limited
acculturation occurred AFTER the 6th c. C.E. during the period of the great
migrations, when a more northern Thracian group, which survived Romanisation,
settled in the former Illyria and, together with the local Romanised Illyrians,
contributed to the emergence of a new ethnic group, the Albanians.
Is Brăila related to these forms, or to some of them? We cannot be of course
sure, but this is perfectly possible. In fact, the examples above, all of them referring
to various plants, are the closest examples and the only ones, which may explain the
root bra‑, bre‑, bri‑. The nearest town of Galați, ultimately of Celtic origin (just like
other place names with the root gal‑), is also an old place name surviving the
migrations of the postclassical period. And just like the Pre-Romance and Pre-Slavic
river names of the same area, Siret and Siriu. There is nothing spectacular or strange
here, therefore Brăila may very well be another substratum element, even if we
cannot be sure it indeed is. In statistical terms, it is more probable it is indeed a
substratum place name, rather than it is not, unless more consistent arguments are
invoked. Of course, I refer to serious arguments, not the ones once invoked in works
like Iordan 1963 (Romanian place names) or Iordan 1983 (Romanian personal
names)1. Despite Iordan’s very influential activity in post-war period, not ultimately
due to his political activity in the communist party, his studies referring to
onomastics are of little use today in a serious approach. Many of his etymological
analyses are simply incorrect, misguiding and therefore unreliable.
Abbreviations
IE = Indo-European
MN = mountain name
PIE = Proto-Indo-European
PN = place name
PersN = personal name
Pre-IE = Pre-Indo-European
RN = river name
References
Bonfante, Giuliano – Bonfante, Larissa, The Etruscan Language. An Introduction, Manchester,

Manchester University Press, 1983.
Dana, Dan, Les Daces dans les ostraca du désert oriental de l’Égypte. Morphologie des noms
daces. Zeitschrift für Papyrologie und epigraphik, Band 143, Bonn, 2003, pp. 166–186.
1Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei, 1963; Iorgu Iordan, Dicționar al
numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1983.
150
Dana, Dan, Onomastique est-Balkanique en Dacie romaine (noms Thraces et Daces). Orbis
Antiquus. Studia in Honorem Ioannis Pisonis, ed. by Ligia Ruscu, Carmen Ciongradi, Radu Ardevan,
Cristian Roman, Cristian Gazdac, Cluj-Napoca, 2004, pp. 430–448.
Dauzat, A., Les noms de lieux, 2nd ed., Paris, Delagrave, 1947.
Dečev (Detschew), Dimităr, Die thrakischen Sprachreste, Wien, R.M. Rohrer, 1957.
Duridanov, Ivan, Thrakisch-dakische Studien, I. Linguistique Balkanique 13, 2, 1969.
Duridanov, Ivan, Thrak. DEVA, DIVA. Studia in honorem Georgii Mihailov, ed. by Alexandre Fol
(ed. in chief), Bogdan Bogdanov, Petăr Dimitrov, Dimităr Bojadžiev, Sofia, Institute of Thracology, Sofia
University “St. Kliment Ohridski”, 1995, pp. 169–173.
Iordan, Iordan, Toponimia romînească, Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
Iordan, Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Știinţifică şi
Enciclopedică, 1983.
Janakieva, Svetlana, Thrakisch und Dakisch – Sprachen oder Dialekte? Orpheus 21, 2014, pp.
21–37.
Kiss, Lajos, A földrajzi nevek etimológiai szótára (etymological dictionary of place names),
Budapest, Akadémiai Kiadó, 1st. ed., 1980.
Poghirc, Cicerone, Influenţa autohtonă, în Rosetti et alii (ed.) 1965–1969, 2, pp. 313–364 (see
below s.v. Rosetti…)
Poghirc, Cicerone, Thrace et daco-mésien: langues ou dialectes? Thraco-dacica 1, 1976, pp.
335–347.
Paliga, Sorin, Thracian terms for ‘township’ and ‘fortress’, and related place-names. World
Archaeology 19, l, 1987, pp. 23–29.
Paliga, S. An Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian,
București: Ed. Evenimentul, 2006.
Paliga, S., Influențe romane și preromane în limbile slave de sud. Ed. a 3-a, definitivă, cu indice,
București, Editura Universității din București, 2012.
Paliga, S., The Albanian Ethnogenesis, an ‘Enigma’? A brief answer to Genc Lafe. In honorem
Dagmar Maria Anoca. Ed. by Antoaneta Olteanu, București, Editura Universității București, 2016, pp.
303–316.
Rosetti, Al., Cazacu, B., Coteanu, I. (eds.), Istoria limbii române, 2 vols., Bucureşti, Editura
Academiei, 1965–1969.
Rostaing, Ch., Essai sur la toponymie de la Provence, Paris, éd. d'Artrey, 1950.
Rostaing, Ch., Les noms de lieux, 7th ed., Paris, PUF, 1969.
Russu, Ion I., Illirii, Bucureşti, Editura Științifică, 1969.
Schütz, István, A propos de quelques éléments communs du lexique roumain et du lexique
albanais, in Nagy Béla (ed.), Magyar-román filológiai tanulmányok, Elte román filológiai tanszék,
Budapest, 1984, pp. 522–537.
Skok, Petar, Slavenstvo i romanstvo na jadranskim otocima. Toponomastička ispitivanja.
Zagreb, Jugoslavenska akademija znanosti i umjetnosti, 1950.
Skok, P., Etimologijski rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika, vols. I–IV, Zagreb, Jugoslavenska
akademija znanosti i umjetnosti, 1971–1974.
Suhačev, N. L. (Сухачев, Н. Л.), К етимологии топонима Брэила, Voprosy onomastiki 13, 2,
2016, pp. 40–55.
Trubačëv, O. N., Nazvanija rek pravoberežnoj Ukrainy, Moskva, Nauka, 1968.
151
Addendum
A tentative, selective glossary of related substratum (Thracian and Illyrian) place names in
Romania and South Slavic. The data are excerpted mainly from our etymological lexicon of the
substratum elements in Romanian, including the addenda, also from the ample analysis of place and
personal names in South Slavic1.
The list is not of course exhaustive, it just attempts to show the similarities, sometimes
identities, of forms and also the differences, including possible dialectal differences among the Thracian
dialects. It is a list showing both clear data, but also problematic, debatable data. Most of the forms
refer to place names (in its extended sense: place names proper, mountain names, river names, names
of lakes). Some forms reflect personal names. There are several analyses dedicated to the inherited
personal names in Romanian and Bulgarian.
The forms are quoted in the alphabetical order in Romanian. This is for convenience only,
any other order may be also useful, but this detail does not change the general analysis.
Abrúd, RN, a tributary of Arieș. No clear reference to this river in the antiquity, but similar
forms are attested, e.g. PN Abrutus, today Abtat in Bulgaria. See also RN Aborna and Abrnca in Slovenia,
also of Pre-Slavic origin. The ultimate origin is either IE *ab‑, *ap‑ ‘water’ or a Pre-IE root *AB‑, *AP‑,
with unknown meaning. An initial relationship with Rom. abur, abure, pl. aburi ‘vapour(s)’ is probable,
or at least possible.
Agriéș, RN, PN in Bistrița. Perhaps related to agriș, the plant Ribes Grossularia or Rubrum, the
gooseberry. A plant with thorny branches. A series of place names Agriș is also atttested on a large area,
several locations with this name.
Ampói, Hu. Ompoly (where the group ly is semivowel j, Rom. final i). It must reflect the
ancient town Ampelum, approximately located in the same area, now Zlatna < Sl. zlato, as the area is
rich in gold ore. It is not certain that the Hungarian pronunciation influenced the Romanian form, but
this may be possible in a bilingual zone. The root am‑, an‑ may be or not related to amúrg ‘sunset’. If so,
the initial meaning of the root an‑p-, am-p‑ chromatic, as suggested by the reference to gold: to shine, to
glitter ~ gold. Cf. RN Anieș, and Anio, a tributary of Tiberis in Italy.
Arád, also Ard (today obsolete, unsed), related to RN Arda in Bulgaria. Cf. Illyrian Ardotion
and PN in Provence Arda2. Other forms are probably related: Aar, Switzerland; Ar, Moselle, France. In
Romania: RN Aranca, RN Argeș, RN Arieș, cf. PN Araden, Minoan Crete. If all these forms are indeed
related, then a most probably Pre-IE origin.
Árgeș, RN, one of the most important rivers of southern Romania. See above under 3.7 and
here under Arad.
Ariéș, RN. See s.v. Arad and Argeș. Probably related to arțár, the tree Acer platanoides, which
cannot be explained from Lat. acer.
Bac u, RN and PN. According to a largely spread wrong hypothesis, forms ending in ‑ u are of
Hungarian origin. This cannot be true at least for forms like Buz u, Rar u or Bac u, which are outside
the Hungarian influence. Bac u is located in the same area like Buz u, Rar u or Brăila (see above #6),
i.e. eastern Romania. The root bac‑, bak‑ is not transparent to an etymological analysis, but the form is
consistent with other forms of the area, some of them of certain substratum origin, e.g. Buz u.
Bârzáva RN, Semenic Mts. Cf. Thr. βέρζαυα, in Dardania, Bersovia, Bersobis a town in
southwest Dacia, approximately in the same area like the river name. Probably related to the
1 Sorin Paliga, Influenţe romane și preromane în limbile slave de sud. Ed. a 3-a, definitivă, cu indice.
București: Editura Universității din București, 2012, mainly pp. 115–182; Sorin Paliga, An Etymological
Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian. București: Ed. Evenimentul, 2006.
2 Ch. Rostaing, Les noms de lieux, 7th ed., Paris, PUF, p. 16.
substratum element barză ‘a stork’ (the bird Ciconia), Albanian bardh ‘white’ < IE *bher g- ‘to shine;
white, bright’.
Buz u, RN, PN. Related to búză ‘lip’, cf. ancient Byzes, hence Byzantion. Romanian family
names Buzea, Buzescu, Buzilă, Buzatu etc. obviously related to buză show the persistence of these old
forms of Thracian origin. See further discussions under # 3.4 above.
Carpați, MN. Also related is the ethnic name Carpi, Korpiloi located in the East Carpathians,
the Thracian group with latest documented existence, at least the 4th c. C.E. The root car‑, kar‑ in place
and ethnic names must reflect Pre-IE root *K‑R-, *G‑R‑ ‘stone, cliff’, cf. Alb. karpë ‘stone, cliff’. Related
forms must be Caraș, Caransebeș (compound: Caran‑ and Sebeș, see # 3.2), Cărand, Cârpa (by folk
etymology associated to cârpă ‘a rag; duster’, in fact related to Alb. karpë). The Pre-IE root *K‑R‑ is one
of the most resistant in southeast Europe and Asia Minor. It is probable that the name of the fish
Cyprinus, Eng. carp, Germ. Karpfen etc. is related (urverwandt) to Carpathians.
Ceahlău, MN. One of the most problematic forms in Romanian place naming. Ending ‑ău is the
same as in Bacău, Buzău, Rarău etc., perhaps initially masculine names ending in ‑a, to which the
definite article ‑u was added. The root ceah‑ [IPA tʃiax‑] is not easy to explain. If we admit a series of
variants like MN Cheáfa [IPA kiafa], Parâng Mts, and PN Céfa [IPA tʃefa], Bihor county, both related to
ceafă ['tʃafə], ‘the back part of the neck’, also used in place names mainly in mountainous areas, then we
may go father west and relate these forms to Čech, Čechy ‘Czech, the Czech lands’, a place and ethnic
name without etymon. As I once explained, the alternating f/h [IPA x] must indicate an initial specific
phoneme, conventionally labelled ‘laryngeal’, perhaps a velar spirant, with later developments like f, v
and h, also th in Albanian. Forms like vătáf (old, specific term referring to a local leader) and PersN
(family name) Vătáfu ~ Vătășéscu indicate such a state. The ancient attested form seems Ouetespios,
where [s] stands for a specific phoneme of velar type.
Ciuc and Ciucaș, both MNs may be used for the whole series of words with root cio‑, ciu‑ [IPA
tʃo‑, tʃu‑] reflecting IE root *kwe-, kwo‑ ‘sharp; a sting; something prominent, e.g. a peak’. Other related
forms are cioc ‘a beak, a bill’ (hence ciocán ‘a hammer’), ciot ‘a knot, a gnarl’ (‘čokot, čot su pred-rimske
panonske riječi’1, [Serbian-Croatian forms čokot and čot are Pre-Slavic Pannonian words, ciuf ‘a turf of
hair’, ciump and ciomp as variants of ciot, ciung ‘one-armed (man)’ and some others.
Criș RN, one of the most important rivers of Transylvania, with three branches. Ancient
Krisos, Crisia, Grisia, Gresia. Reflects IE *(s)ker‑ ‘to curve, to bend’, a meaning which is full accordance
with the course of this 3-branched river. Etymologically related to creț ‘curly’ (with curly hair). Hu.
Körös is from Romanian, wherefrom a small rivulet Chiuruș is again borrowed back to Romanian.
Deva was discussed above, related to Bulgarian PN Plovdiv < Pulpu-deva ‘the deva of
Phillipos’, where Pulpu is the Thracian equivalent of the Greek name. Other related forms are Deda,
district of Mureș, and Deta, district of Timiș. See above # 2.1. It is not clear whether Moldova (*mol- and
dova, as variant of dava, deva) is also derived from this root.
Dréncova, PN in district of Caraș. Seemingly related to RN Drina, Serbia, of Pre-Slavic origin.
Ancient attested forms are Δρέγκον, Δρηκων, with alternating ε ~ η, perhaps the indication that a
specific vowel was in Thracian, maybe [ə] or [ɨ]. Similar PN are Drancea, Drâncea2. Earliest written
form of Drencova is Dranka, the modern form has been reshaped under a Serbian influence with suffix
‑ova.
Dridu PN. Seemingly related to Drencova, also to Drava and Drina, both Pre‑Slavic.
Dúnărea, the Danube. Ancient Danubius, the root contained a reconstructed *ā, therefore it
must have been *Dān-ar- in Thracian. The evolution ā > u is normal for this area of Thracian, see above
# 3.3. The Slavic forms with the root Dun‑ reflect a borrowing from either Late Thracian or rather
Romanian, after the phonetic change *ā > u ended.
1 Petar Skok, Etimologijski rječnik hrvatskoga ili srpskoga jezika, I–IV, Zagreb, Jugoslavenska akademija
znanosti i umjetnosti, 1971–1974, vol. 1, p. 335.
2 See n. 21, #1, p. 65.
153
Gagu, also Gogu, Gogiu, Gugu, a series of place and mountain names. Root g‑g‑ is perhaps of
Pre-IE origin. Cf. ancient Kogaion, the sacred mountain of the Dacians. Cf. gogă ‘a ghost, hobgoblin’, a
term in fairy tales, related to Alb. gogë, of similar meaning.
Galați PN, see above # 3.6. Ultimately of Celtic origin.
Gherla PN. Similar forms spread in Central Europe, e.g. Gerla, in Hungary and Gerlah in the
Tatra Mts. All these seem old forms, of Thracian (or Celtic?) origin. An etymological relation to Rom.
gheară ‘a claw’ (of a prey bird or animal). Rom. PN Gherța and Gurghiu, PersN Gorghiu may be related
to Gherla and the other forms.
Hațeg MN Seemingly related to hățiș ‘thicket, bushes’. The words containing [x], spelled h, in
Romanian are problematic. Some of them are for sure old, Pre-Slavic and Pre-Romance. Such examples
may be Hațeg and hățiș. Rom. [x] may reflect an initial laryngeal or, perhaps more probable, a velar
spirant.
H rșova PN in Dobrudja, ancient Carsium. The evolution, if starting from the assumption that
ancient [k] was indeed this phoneme, cannot be explained, but perhaps we may suppose an initial
specific phoneme, maybe a velar spirant, as in Hațeg and hățiș. The explanation given by Iorgu Iordan,
reffering to a form cârșe ‘peaks’, cannot be accepted1. The reconstructable Thracian form may be *xarʃ‑,
*x rʃ‑, spelled Cars‑ium in Latin, which is a normal approximation of the original form.
Ibru RN, PN in district of Alba. Related to similar forms like Bulg. RN Ibăr, Serbian Ibar,
Ukrainian Ibr, Ibra. Ancient spelling for these Thracian forms was Ebros, Hebrus, Ebrus. The forms
correspond to the Strei-Stremț-Struma area, and also Deva‑Plovdiv area.
Iza RN See # 3.6 above.
Jiu RN Seemingly related to dialectal form jelț ‘a brook’ and RN Jijia, with reduplication,
presumed IE root *gel‑ ‘to glitter’. The hypothesis of a borrowing from Slavic živ‑ is improbable, as it
does not explain the related forms. The river Jiu is in an area with quite numerous substratum river
names: Timiș, Bârzava, Olt, Argeș, and—of course—Dunăre. This is not, of course, a decisive argument
that the Slavic origin is impossible, but is a further argument for the analysis of the series Jiu‑Jijia‑jelț as
substratum survivals.
Málnaș PN, related to mal ‘river bank’, Alb. mal ‘hill’. The initial meaning was probably ‘rocky
river side, hill along a river’. These forms must continue Thracian forms attested as Dacia Malvensis as
opposed to Dacia Ripensis, PN Malva, Malontum (southern Illyria), Di-mallum ‘two hills’. Derived forms:
maldác, dialectal ‘a bunch of hay’ and máldăr, general in Romanian, ‘a heap (of), a large quantity of’.
Mánea PersN Personal names of Thracian origin are rare, but some forms may be identified.
This is one of them, other related forms being Manu, Mănescu. Bulg. Manto belongs to this group too.
Thracian attested forms are Manes, Manis, Mannis, Manites etc. All are from IE *manu-s ‘man’. Other
related forms are Mandra, Mandrea, Mendrea and mendre, now in the expression a-și face mendrele ‘to
behave like a man’, i.e. ‘to have excessive sexual life’.
Médiaș PN, Sibiu. Seemingly an old Pre-Romance root *med-, related to the Pre-Slavic place
names Medija, a tributary of Sava in Slovenia, probably related to Friulan Medée; also Medulin, Istria,
Croatia, ancient Mutila, a spelling for an indigenous Illyrian form; also Mežanj, in the Croatian islands.
Míniș RN, PN Thracian related forms attested as Mende, Menda, a god name Mendeis, PersN
Mendi-doros, also Minacos, Minas, Minno. Perhaps related is PN Míntia, Míntiu and PersN Mina, Minea,
quite frequent as family names.
Motru RN Ancient spelling Amoutrion, Amutria, Amytron. Similar RN in France, e.g. Matra,
Moder, Marne, Meyronne2. The ultimate root seems IE *māter ‘mother’, with the expected evolution *ā >
o and u in the central dialects of Thracian. See above # 3.3 and Dunăre.
Mureș RN, ancient Mārisia, see the discussion under # 3.3.
Néra RN. Related to RN Nera, Nerav, Neretva, all of Pre-Slavic origin in the South Slavic area.
Also Nărúja and PN Ner u, near the river Nera.
Nístru RN, one of the most important river names at the easternmost frontier of the Thracian
world. The modern, Romanian form must be explained together with nisétru, the fish Acipenser, mainly
1 See n. 21, #1, p. 89.

2 A. Dauzat, Les noms de lieux, 2nd ed., Paris, Delagrave, 1947, p. 199.
154
Acipenser Güldenstaedti and Studio, the sturgeon. also related is násture ‘a button’. The initial meaning
of the root must have been ‘curved, rounded’. The river is thus named from its meandering course. The
Russian form Dniestr, Ukr. Dnistér is influenced by Iranic dānu, hence also Don. The Romanian forms
cannot be explained from the reconstructed Iranic form *dānu-nazdyō1, but this should be held for
influencing the Russian and Ukrainian forms by a later contamination. Both Nístru and nisétru must be
explained together as mutually relevant; also násture. The ancient name Tyras has not been preserved.
Olt RN See above # 3.7.
Orádea PN Related to Órșova (with Slavic suffix) and Orăștíe, then with oráș ‘town’ and uriáș
‘giant, huge’. A detailed discussion about this big group in our paper for LB, 2017 (forthcoming).
Par ng MN, South Carpathians. Probably related to Bulg. MN Pirin. The forms with root par‑
often reflect the Pre-IE heritage. Related to PN Péreg, Arad, and Péreț.
Prut RN Flows parallel to Sirét (for which see above # 3.1.a). Ancient spelling Πυρετός,
Scythian Ποράτα, Βροῦτος, in Petcheneg lists as Βουράτ, from IE *preu‑ ‘to spring out, to flow’. A
Scythian origin is not excluded, but little probable.
Rar u MN Like other forms, e.g. Bacău, Buzău, one of the forms ending in ‑ău, probably
initially masculine nouns in ‑a, cf. ancient Thracian forms Araros, Arauros, RN Arar in France. From a
Thracian *Arara‑, masculine gender > Rom. Rarău, with the definite article ‑u, just like Bacău or Buzău.
Those who assume that the Romanian forms ending in ‑ău must of Hungarian origin are entirely wrong.
Rébra RN, PN (Rodna Mts). Related to Thracian and Illyrian forms, e.g. Rabon (Dacia), Rēbas
(bythinia), a series of Thracian personal names with root Rebo‑, Rabo‑; seemingly related is RN Raba,
German Raab, a river flowing at the border of Hungary, Slovenia and Austria, ancient Ar(r)abo.
Sadu RN, a tributary of Jiu (see above). Cf. Thr. forms like Sadaios, Sadaeus or 2nd element in
compound forms like Béri-sádēs etc.2 The reference to Slavic sadъ ‘garden’ is erroneous.
Savu RN Related to RN Sava, of Pre-Slavic origin, see # 3.2 above. The form witnesses the
preservation of intervocalic ‑v‑ in the substratum elements.
Sebeș RN, PN See # 3.2 and Savu above.
Sirét RN See # 3.1.a. Related also to Siríu.
Siríu RN ee # 3.1.a. Related also to Sirét.
Sómeș RN See # 3.7 above.
Stréi RN See # 3.1.b above.
Stremț RN See # 3.1.b above.
Súciu ['sutʃiu] RN, also PersN. See # 3.8 above.
Sulína A branch of the Danube, also PN. Cf. Thr. forms ‑sula, ‑sule, e.g. Scapte-sule etc. Many
linguists have doubted the old origin because of intervocalic ‑l‑, nevertheless this is normal in the
substratum elements.
Șar NM, NL, several locations in mountainous areas, the best known is Șaru Dornei. Related to
Šar, Mecedonia, ancient Σκάρδον ὄρος and probably PN Škar in the Croatian islands. Perhaps related to
Lithuanian skardùs ‘hill side’. Ancient Macedonian was probably an idiom of Thracian type, also
reflected by the identity of the two forms Șar ~ Šar.
Tálma RN Oaș. Cf. Greek τέλμα ‘a marsh, a moor’, NL Τελμεσσός, also Tolmin, Tolminka in
Slovenia, of Pre-Slavic origin.
Tăpía PN, Banat. Approximately where the ancient Tapae was located. See also the dialectal
form tipíe ‘a small hill’ and tăpșán ‘an elevated place’.
Tibru RN A small river in the district of Alba. Related to the numerous river names of similar
or identical forms spread all over Europe.
Tímiș RN, PN See above # 3.4.
Tur RN, also Túrda PN There are numerous forms like this, perhaps some interfering with
Slavic turъ. Nevertheless, some forms must be ancient, of Pre-Romance and Pre-Slavic origin, like these
1 Lajos Kiss, A földrajzi nevek etimológiai szótára, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1st ed., 1980, p. 181.
2 See n. 3, p. 408–409.
155
two ones, cf. Thracian forms Tyródiza etc. Other related forms are Tura, Turdaș, Turț, perhaps others
too. They must perpetuate ancient, Thracian forms. Cf. Turiec, a river in Slovakia, which may also be a
Pre-Slavic relic.
ȚŢébea NL in West Carpathians. Related to other old forms like Tabia, Tavia (today Taggia, in
Liguria), cf. Alb. thep ‘a peak’. The intervocalic ‑b‑ is entirely normal in a substratum elements. Also
related is NM ȚŢíbleș.
Vaslúi RN, PN Seems related to German Wasser, Eng. water. A rare case when a place name
shows affinities with Germanic. A Gothic influence? Cf. Vișéu.
Vídele NL See # 3.5 above.
Vídu RN, a tributary of Crișu Negru (see Criș). See # 3.5 above.
Vința PN, Alba; also Vínțu, also Alba district. Related to Bulg. RN Văča and Serbian PN Vinča.
All these must reflect very old, Pre-IE forms transmitted via Thracian.
Vișéu, dial. pron. is Viș u RN, Maramure; reflects IE *weis‑ ‘to flow’, related to Vešala, a
tributary of Vardar, and Wisła, Poland. Cf. Vaslui.
Vráncea Name of the region where the abruptly turn north. Beyond any doubt an old form
derived from IE *wer‑ ‘to bend, to curve’ as in Latin verto, vertere. Probably related to varză, pl. verze
‘cabbage’, incorrectly explained from Lat. viridia.
Zăláu RN, PN See # 3.6 above.
156
RECENZII
158
Serghei Iarov, Повседневная жизнь блокадного Ленинграда/ Viața cotidiană în timpul
Blocadei Leningradului (Moscova: Molodaja gvardija, 2013, 358 p., ISBN 978-5-235-03617-8)
Serghei Iarov (20 iulie 1959 – 14 septembrie 2015, Sankt-Petersburg, Rusia) a fost un istoric
rus, doctor în științe istorice, autor a numeroase studii despre istoria Rusiei în secolul al XX-lea,
specialist în istoria Blocadei Leningradului, profesor la Universitatea Europeană din Sankt-Petersburg
și la Universitatea Pedagogică de Stat din Rusia „A.I. Herzen”, director științific al Institutului de Istorie
din Sankt-Petersburg al Academiei Ruse de Științe. Pentru ultimele sale cercetări, Iarov a primit două
premii naționale prestigioase în domeniul științelor umaniste: premiul „Anțiferov”1 (2012) pentru
studiul Блокадная этика: Представления о морали в Ленинграде 1941-1942 гг./ Etica Blocadei:
reprezentări asupra moralității în Leningradul anilor 1941-1942 (2012), și premiul „Prosvetitel′”2
(2014) pentru studiul Повседневная жизнь блокадного Ленинграда/ Viața cotidiană în timpul
Blocadei Leningradului (2013). Acest din urmă studiu sociologic impresionant constituie și obiectul
prezentei recenzii.
În 358 de pagini, Iarov descrie viața cotidiană a leningrădenilor în perioada Blocadei și arată
modul în care oamenii au încercat să supraviețuiască în orașul încercuit de trupele germane, cât au
suferit și ce sacrificii au făcut pentru a-i salva pe cei dragi.
Studiul are trei părți, organizate tematic, și cuprinde mai multe subiecte descrise în detaliu.
Astfel, prima parte, intitulată Orașul, cuprinde capitolele Blocada, Străzile, Casele, Magazinele, Cantinele,
Piețele. A doua parte, În pragul morții, cuprinde capitolele Foametea, Bombardamentele, Criminalitatea,
Moartea. Ultima parte, Oamenii, cuprinde capitolele Aspectul fizic, Evacuarea, Cartelele, Hrana, Timpul
liber, Salvarea.
Sursele primare sunt scrisorile, jurnalele și memoriile lenigrădenilor din perioada Blocadei,
precum și materialele oficiale, rapoartele și memorandumurile. După cum comenta Iarov într-un
interviu, aceste surse „diferă foarte mult de canonul istoriografic constituit în anii 1950-1970, și tocmai
în acest aspect constă și forța lor: ele ne arată Blocada așa cum au văzut-o înșiși martorii acestei
tragedii”3.
Studiul se bazează și pe arhivele personale și jurnalele devenite deja clasice ale unor
personalități precum Liubov′ Șaporina (1879-1967)4, Lidia Ghinzburg (1902-1990)5, Lena Muhina
(1924-1991)6. Sunt exploatate și Amintirile filologului și culturologului D.S. Lihaciov (1906-1999),
Jurnalul de Blocadă al istoricului și arhivistului G.A. Kniazev (1887-1969), Amintirile despre Blocadă ale
istoricului și scriitorului Viaceslav Glinka (1903-1983). Apar și fragmente din jurnalul lui Iuri
Riabinkin, un adolescent decedat în perioada Blocadei, ale cărui însemnări s-au păstrat și au fost
incluse în Cartea Blocadei, un amplu documentar publicat în 1981 de Ales′ Adamovici și Daniil Granin.
1 Premiu rus, acordat din 1995, pentru a încuraja cele mai bune lucrări contemporane despre istoria
Sankt-Petersburgului. Premiul este dedicat memoriei istoricului și iluministului N.P. Anțiferov (1889-
1958).
2 Premiul rus „Prosvetitel′” se acordă din 2008 în domeniul științelor.
3 Interviu cu Serghei Iarov, acordat portalului științific Postnauka.ru, 12.11.2014,
https://postnauka.ru/books/36459
4 Traducătoare, artistă, creatoarea primului teatru de marionete din Rusia sovietică. Jurnalul său în
două volume descrie perioada 1920-1960 (politica, economia, religia, viața orașului și a regiunii
Leningrad, Blocada, represiunea politică, activitatea NKVD, viața literară, muzica, pictura, teatrul) și se
poziționează negativ față de puterea sovietică.
5 Scriitoarea și memorialista Lidia Ghinzburg are niște însemnări care se numesc chiar Записки
блокадного человека/ Însemnările unui om din Blocadă (1989).

6 Viitoarea artistă a ținut un jurnal în perioada Blocadei. Este printre puținele jurnale de copii păstrate
din acea perioadă.

De altfel, pe baza acestui studiu, regizorul Aleksandr Sokurov (n. 1951) a realizat, în 2009, un film
nonficțional impresionant, intitulat Читаем «Блокадную книгу» (1h36 min)/ Citim Cartea Blocadei.
Studiul lui Iarov insistă pe cele mai importante și dificile probleme ale momentului: furnizarea
și distribuția de alimente și produse industriale în oraș, stratificarea socială intensificată de starea
catastrofală a orașului, accesul la aprovizionare al liderilor orașului, starea de spirit a leningrădenilor
obișnuiți și suspiciunile cu privire la competența celor care le-au decis soarta.
Cercetătorul a selectat, analizat și armonizat documente a căror existență nu a fost dezvăluită
până în acel moment, la care istoricii nu au avut acces și care constau în declarații „atipice” ale
leningrădenilor. Mai precis, ele nu reiterează imaginea clasică asupra asediului orașului și spulberă
mitul despre cele „900 de zile de apărare eroică“.
Studiul este șocant prin autenticitatea sa, prin veridicitatea și exactitatea descrierilor selectate
din jurnalele leningrădenilor. Sunt menționate și încadrate în context jafurile, cozile pentru rație,
bătăile izbucnite pentru o bucată infimă de pâine, agresiunile împotriva celor slabi – copiii și bătrânii,
cărora li se furau cartelele, uciderea animalelor pentru hrană, miile de cadavre transportate cu
camioanele sau abandonate pe străzi, jefuite și dezbrăcate până la lenjeria intimă, canibalismul.
Cruzimea din perioada Blocadei a fost copleșitoare. Investigația lui Iarov confirmă acest fapt, dar relevă
și generozitatea oamenilor care s-au spijinit în acele momente cumplite. Și într-un sens, și în celălalt,
cercetătorul a realizat o prezentare fără ornamente. Faptele sunt clare, bazate pe dovezi ale martorilor
oculari, pe date oficiale și statistici. Nu de puține ori, în interviuri, Iarov a menționat efectul zguduitor
pe care l-a avut asupra sa documentarea în vederea realizării studiului, mărturisind că examinarea
atâtor surse și mărturii sumbre l-a traumatizat.
După cum am menționat, cercetarea istoricului rus distruge tabuurile despre eroismul
leningrădenilor. Mult timp a fost imposibil să se vorbească public despre atrocităile din oraș, pentru a
nu compromite imaginea glorioasă a poporului sovietic, în special a leningrădenilor. În interviul
menționat anterior, Iarov explică: „Blocada nu a fost o tragedie optimistă, nu a fost deloc așa. A fost
iadul, prin care oamenii au trebuit să treacă nu după moarte, ci vii fiind. Nu este nevoie de un patos fals,
a fost o tragedie absolută”.
Studiul recenzat prezintă o pagină de istorie sumbră a omenirii și nu trebuie să lipsească din
biblioteca niciunui om interesat de procesele sociale reale, obiective. Personal, volumul mi-a fost
indispensabil pentru a înțelege atmosfera din Leningradul scriitorului Daniil Harms (1905-1942), care
a murit de foame în prima iarnă a Blocadei și a reflectat în textele sale, chiar dacă în manieră ludic-
avangardistă, oroarea acelor zile.
Camelia Dinu
Mihai Mitu, Viața lui Ioan Budai-Deleanu, București, Ed. Saeculum, 2017, 527 p.
Cartea Viața lui Ioan Budai-Deleanu a regretatului nostru profesor Mihai Mitu de la
Universitatea din București, cunoscut om de cultură în înțelesul bogat și generos al acestui cuvânt,
adună între paginile sale tot ce este mai semnificativ dintr-o viață creatoare dedicată cercetării
științifice și activității intelectuale de excepție. Este o carte care, după cum mărturisește autorul, are o
istorie a ei, care coincide efectiv „cu istoria propriei mele vieți. […] Practic, ea a fost scrisă toată viața
(…). Deci, din 1944, când, copil fiind, am avut prima dată în mână un volum al Țiganiadei lui Budai,
160
pentru a-i face o legătură trainică, până astăzi, în 2017, când închei lucrul la monografia Budai-Delanu,
au trecut peste 70 de ani.” O carte pe care, spre finalul vieții sale, profesorul nostru a ajuns să o vadă
tipărită.
Volumul deosebit de valoros este structurat, pe lângă partea introductivă alcătuită din
Cuvântul înainte și observațiile din Preliminarii, în 3 părți mari și dense: I, Acasă în Ardeal, (1760-ʼ77), II,
Viena, următorii zece ani (1777-1787), III, În Galiția (1787-1820). Avem apoi Anexele (I-XXV), deosebit
de necesare pentru întregul lucrării și eventual, pentru folosul altor cercetări și lista lor, iar ca postfață,
însemnările din O viață pentru „o viață” sau povestea acestei cărți, Bibliografie și un Rezumat.
Ioan Budai-Deleanu este unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care Transilvania i-a dat
culturii românești. Tocmai de aceea, de-a lungul anilor, numeroși cercetători i-au consacrat studii și
articole valoroase: Aron Densușianu, Ovid Densușianu, Nicolae Iorga, Gheorghe Bogdan-Duică, Gh.
Cardaș, Teodor Bălan, Dimitrie Popovici, R. Munteanu, Paul Cornea, Lucia Protopopescu, David Prodan,
Ioana Em. Petrescu și alții.
Pornind de la vastitatea preocupărilor lui Ioan Budai-Deleanu, în spiritul enciclopedic al
Secolului Luminilor (în primul rând poet, dar şi filolog-lingvist, istoric şi jurist, şi în plus cu multe
cunoştinţe sau înclinaţii în domenii variate ale artei şi ştiinţelor exacte, incluzând muzica şi teatrul, dar
şi medicina şi ştiinţele naturii), autorul își propune să adune la un loc toate datele care se cunosc până
acum, încercând să alcătuiască – pe baza contribuţiilor biografice ale unor cercetători români şi străini,
precum şi ale sale, o lucrare despre Viaţa lui Ioan Budai-Deleanu. Se oferă astfel cititorului o Viaţă a lui
Ioan Budai-Deleanu, aşa cum a ieşit de sub condeiul profesorului Mihai Mitu după mulţi ani de
cercetare, și pe care o consideră „mereu posibilă de completări, pe măsura informaţiilor ce mai pot
apărea”.
Profesorul Mihai Mitu a cercetat arhivele cu o rară pasiune și a adunat, ani de zile, în țară și
străinătate, un volum imens de date, concretizate în largi contribuții biografice și în ceea ce privește
opera scriitorului ardelean, bogate și interesante, în care interpretarea materialelor este una inedită și
care ni-l prezintă pe Budai-Deleanu ca pe un om de știință la nivelul cel mai ridicat în vremea lui, multe
din ideile pe care le-a evidențiat situându-se la baza culturii noastre moderne de astăzi.
Caracterizarea pe care profesorul Mihai Mitu o face lui Ioan Budai-Deleanu fixează caracterele
personalității sale în societatea cultivată a timpului său din a doua parte a secolului al XVII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, animată de elanuri patriotice de libertate și propășire pe tărâm social.
Autorul aduce contribuții noi la biografia lui Budai Deleanu, în legătură cu numele său, cu locul ocupat
în ierarhia judecătorească, la Lvov, amănunte asupra familiei sale, legăturile de prietenie cu unele cadre
universitare și participarea la viața culturală.
Calitatea esențială a cărții trebuie căutată, fără îndoială, în calitatea interpretării, care se ridică
la nivelul vastității materialului informativ, de unde rezultă calitatea adevăratului om de știință nu
numai de a cerceta ce e necunoscut, dar și de a controla orice afirmație, orice lectură, orice știre
acceptată în general ca exactă. Cercetarea este făcută, prin urmare, cu o mare atenție, pentru fiecare
problemă sau amănunt, ceea ce cere efort și timp, o munca intensă depusă cu răbdare, mulți ani, pentru
o lucrare care a căpătat proporții, de peste 500 de pagini, și care va deveni de referință în cultura
românească.
Un lucru care ne reține atenția în mod deosebit este faptul că se întâlnesc în această carte
multe accente de caldă admirație față de creatorul Țiganiadei, profesorul Mihai Mitu se exprimă în scris
într-un stil vibrant, ce merge de la înduioșarea ușoară până la exploziile de patetism, de unde avem și
prezența pe alocuri în text a semnelor de exclamare. Cartea are un sens, un ritm, o melodie care nu vine
din afară, ci dinlăuntrul țesăturii textului rezultat din împletirea unor fire diferite pentru a alcătui un
covor de cuvinte, cu un desen mai mult sau mai puțin laborios, stimulator, ceva care să intre într-un
dialog cu cititorul și să se citească cu mare plăcere. Figura lui Ioan Budai-Deleanu nu este acum nu
numai a unui scriitor, ci și a unui înaintat cărturar, cu o cultură vastă și preocupări multiple, un
adevărat enciclopedist, care cinstește Epoca Luminilor și se situează la nivelul altor iluminiști europeni.
Viața lui Ioan Budai-Deleanu este pentru profesorul Mihai Mitu subiectul care să-i dea
satisfacție pasiunii sale de investigație, descoperire și identificare a multor lucruri rămase cu mult timp
161
în urmă. Perioada petrecută de Ioan Budai-Deleanu în Polonia, între 1787-1820, constituia terenul cu
multe necunoscute, de legat cu alte fapte, și lucrarea de față este o mină de date istorice și lingvistico-
filologice, precum și de interpretări, care, alături de contribuțiile realizate de Lucia Protopopescu, Iosif
Pervain, Ion Gheție, Florea Fugariu și alții, înseamnă o luminare în plus a vieții și activității scriitorului
ardelean.
Dușița Ristin
Ivo Andrić, Domnișoara, traducere de Dorin Gămulescu, Ed. Uniunea Sârbilor din România,
Timișoara, 2016, 246 p.
Creația literară a lui Ivo Andrić, cel mai cunoscut autor din spațiul fostei Iugoslavii, primul și
singurul, până în momentul de față, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1961), este prezentată
cititorilor din România prin traducerea în limba română în 2016 a romanului Domnișoara, o traducere
realizată de profesorul nostru Dorin Gămulescu, și editată de Uniunea Sârbilor din România. Este vorba
despre cel de-al treilea roman al acestui autor care vede lumina tiparului la noi, după romanele E un
pod pe Drina (1962) și, respectiv, Cronica din Travnik (1967), alături de alte două cărți de proză scurtă,
precum Povestea cu elefantul vizirului (1966) și însemnările cuprinse în cartea Semne de lângă drum
(2010).
Un intelectual cu o putere de reflecţie şi de spirit europeană, de o educaţie deosebită,
aparţinând elitei diplomatice dintre cele două războaie mondiale, numit la 25 noiembrie 1921 pentru o
perioadă de aproximativ un an și la Consulatul General al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor de
la București ca viceconsul de rangul al II-lea, opera sa literară este o sinteză a tradiționalului și
modernului, cu rădăcini spirituale și sufletești în spațiul balcanic, pe pământul încărcat de istorie și
legendă al Bosniei sale natale. Năzuind să exprime în scrierile sale „neliniștile veacului său”, Andrić și-a
creat propria sa individualitate estetică și de viață, dincolo de mișcările literare la care a participat în
perioada de tinerețe, prins în același timp și în vâltoarea ideologică și politică a timpului său. După cum
se arată și în Prefața Ivo Andrić – un Homer al Balcanilor, de la traducerea românească a romanului
Domnișoara, semnată de Octavia Nedelcu, prin scrierile sale, „Andrić reprezintă cheia înțelegerii
complexității contextului balcanic și al țărilor fostului spațiu iugoslav. În moștenirea sa literară cu
puternice valori umaniste, Andrić dezvăluie în cuvinte simple forța tumultoasă a istoiriei și a mitului,
frumusețea narațiunii umane de la începuturi. Întrega sa viață a purtat în suflet Bosnia natală, o țară
aflată la răscrucea dintre Răsărit și Apus și imaginile copilăriei, legate de Višegrad, în care râul Drina
este traversat de podul pașei Mehmed, iar miturile și legendele sunt adânc înrădăcinate. Forța
Răsăritului derivă din puterea lui despotică și convingerea în imuabilitatea orânduirii prestabilite, iar
cea a Apusului care i se opune, în deschiderea față de civilizație, cultură și toleranță” (pp. 20-21).
Cea mai productivă etapă din creația literară a lui Ivo Andrić este marcată de orientarea spre
realism, o caracteristică generală a prozei iugoslave din anii ʼ30-ʼ40, și aici vorbim mai ales despre cele
trei romane scrise în timpul celui de-al doilea război mondial, E un pod pe Drina, Cronica din Travnik și
Domnișoara, publicate toate în 1945, alături de culegerea de Povestiri noi, din 1948, cu teme din viața
belgrădeană și din trecutul bosniac mai apropiat.
În romanul Domnișoara sunt prezentate două arii tematice ce au în vedere relevarea „alienării
umane sub forța distrugătoare a banilir”, cât și „conflictul dintre veche societate cu valori morale bine
așezate și respecate și noua societate în care valorile cele mai căutate sunt cele de ordin material”,
acțiunea romanului desfășurându-se la Sarajevo și la Belgrad între anii 1905-1935, în prima jumătate a
secolului XX. Prin mijlocirea talentului său de povestitor, Ivo Andrić invită đn acest roman cititorul să
162
contemple lumea multiculturală balcanică, cu varietatea de civilizații care se întâlnesc în Sarajevo, un

oraș „în care se intersectează sferele de influență, se interferează cele culturale și se ciocnesc diferite
moduri de viață și mentalități diametral opuse. Însă toate aceste clase, religii, naționalități și grupuri
sociale diverse și diferite au o trăsătură comună: toți au nevoie de bani și toți au nevoie de mult mai
mult decât dispun.” De asemenea, Belgradul este văzut cu naturalețe și nonconformism ca un loc unde
după primul război mondial exista o așa-zisă „întreagă floră luxuriantă și colorată subacvatică” umană,
un loc care avea ceva „din agitația și haosul unui nou Eldorado ce se regăsea în viața și aspectul acestei
capitale a unui stat mare care nu avea încă stabilite granițele, nici orânduiala socială și nici o denumire
definitivă”.
Personajul central care dă și titlul acestui roman se regăsește în înfățișarea Rajkăi Radaković,
prezentată cu mult rafinament narativ de Ivo Andrić ca o întruchipare a tipului avarului într-o haină
feminină, o Domnișoară care ajunge ca în Sarajevo să aibă „un renume bine consolidat, deloc prestigios
și în toate privințele neobișnuit, mai întâi de copil-monstru straniu și pocit, apoi de Domnișoara-
cămătar, de creatură fără suflet și mândrie, o excepție în lumea femeilor, ceva ca o vrăjitoare modernă”,
care doar adună ban lângă ban și care „nu i-ar da nici tămâie lui Dumnezeu.”
Traducerea în limba română a romanului Domnișoara de Ivo Andrić este o încercare reușită
de apropiere a cititorului român față de lumea lui Andrić, care de multă vreme trezește interesul și
dorința de interpretare a operei și vieții sale, departe de hotarele originii sale spirituale. Astăzi, opera
sa, poate mai mult decât oricând înainte, poate fi o cheie de înțelegere a situației complexe din Balcani
și din țările fostelor republici iugoslave, iar moștenirea literară cu redutabile valori umaniste a lui Ivo
Andric ne descoperă puterea povestirii, care „trebuie să fie deschisă spre iubire și să fie mânată de
necuprincul și seninătatea spiritului liber al omului. Căci povestitorul și opera sa nu slujește la nimic
dacă într-un fel sau altul nu slujește omului și omenirii. Acest lucru este cel mai important.” (Ivo
Andrić)
Dușița RISTIN
Alexandre Stroev, La Russie et la France des Lumières. Monarques et philosophes, écrivains et

espions, Institut D’Études Slaves, Paris, 2017, 511 p., ISBN 978-2-7204-0551-8
Cartea lui Alexandre Stroev este un studiu clasic din istoria relațiilor ruso-franceze. De la Ambasada lui
Petrul cel Mare pînă la cochetăriile hotărîte ale Ecaterinei a II-lea cu corifei ai Luminilor franceze –
Diderot și Voltaire –, influența franceză în Rusia imperială nu poate fi contestată. Ca să nu mai vorbim
de faptul că ea a prins atît de bine, încît limbra franceză a fost, pentru multă vreme, limbă oficială, limbă
de Curte și a aristocrației, limbă în care au scris marii poeți ruși precum Pușkin... Inițial mai mult venită
ca o presiune impusă de sus, influența occidentală a început să contureze, ferm, făgașul european al
Rusiei. Însă în nici un caz nu putem vorbi exclusiv de un creuzet occidental în care s-a format cultura
rusă mai ales din secolul al XVIII-lea: elementul autohton a fost dintotdeauna bine reprezentat și s-a
implicat din prin în melanjul care a dat mai apoi lumii întregi cultura secolului al XIX-lea.
La ora actuală cunoșteam două studii occidentale excelente în privința acestei occidentalizări masive a
nobilimii ruse, extrem de francizată mai ales, scrisă de autori de acolo – Larry Wolff, Inventarea Europei
de Est, respectiv Orlando Figes, Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei. Iată că vine, pe acest teren, și
studiul amplu al lui Alexandre Stroev, La Russie et la France des Lumières. Monarques et philosophes,
163
écrivains et espions (până la spioni, perspectiva este aceeași!). Stroev este totuși tranșant în acest caz
– francezii sunt cei care au inventat Rusia, de la Fontenelle și Voltaire la Sade
Autorul este un reputat profesor de literatură generală și comparată la Universitatea Sorbonne
Nouvelle – Paris 3, specialist în domeniul relațiilor culturale franco-ruse. Studiile pe care le-a realizat
pînă acum confimă din plin domeniul de interes, dar și maniera de punere în contrast a celor două
poluri geo-culturale: Les aventuriers des Lumières, 1997 (cartea de față este un fel de continuare a
ei); Corespondența dintre Voltaire și Ecaterina a II-a, 2006; L’Image de l’Étranger, 2010; La
francophonie européenne aux XVIII e – XIXe siècles, 2012 (coautor), L’Invention de la Sibérie par les
voyageurs et écrivains français. XVIII e – XIX e siècles, 2014 ș.a.
Perspectiva originală a cărții nu e dată numai de felul în care s-a realizat circulația ideilor între Franța
și Rusia în timpul domniei Ecaterinei a II-a, ci și de mitologia Luminilor și impactul ei asupra politicii și
a mizelor diplomației vremii. Rusia la rîndul ei e puternic mitologizată, mai ales în primele pagini ale
corespondenței cu celebrii filosofi francezi (sărmanul Voltaire, în 1771, chiar i se adresa Ecaterinei
folosind o sintagmă extrem de „generoasă”, Lumina care vine de-acum de la Nord!), în direcția pe care
și-o dorea ambițioasa împărăteasă. Imaginea ei de stat tînăr cu potențial mare de civilizare a excitat
multă vreme imaginația „călătorilor” europeni aflați în căutare de „sălbatici” chiar la frontierele lumii
civilizate, generînd o multitudine de proiecte utopice pentru schimbarea Rusiei... Oricum ar fi, imaginea
Rusiei și mai ales tentativele civilizatoare ale Occidentului au generat, de-a lungul timpului, dispute
ideologice impresionante, atît în Rusia, cît și în afara granițelor ei. Cartea lui Alexandre Stroev este o
sinteză extrem de utilă a perspectivelor imagologice asupra Rusiei în perioada Luminilor și a modului
în care au început să se pună bazele unei simpatii culturale ruso-franceze care a durat și durează încă.
Antoaneta Olteanu
164
Despre autori
Asenova, Petra – dr. la Catedra de lingvistică generală, balcanică și indoeuropeană a

Universității „Sf. Kilment Orhidski” din Sofia.
Cassioli, Marco – cercetător asociat în cadrul laboratorului Telemme al Universității Aix-
Marseille, din Franța (unde a obținut titlul de Doctor în Istorie, printr-un program de cotutelă cu
Universitatea din Torino) și alumnus al Colegiului Noua Europă – Institut de Studii Avansate din
București. Cercetările sale se axează mai ales pe studierea spațiilor de frontieră din Europa medievală
și modernă.
Dărăbuş, Carmen Cerasela – conf. dr. la Catedra de Literaturi comparate a Facultăţii de
Litere, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca-Centrul Universitar Nord, Baia Mare; domenii de interes:
imagologie, literaturi comparate, studii culturale europene (c.darabus@gmail.com).
Dinu, Camelia - Cаmеliа Dinu, lect.dr. la Departametul de filologie rusă şi slavă, Facultatea de
Limbi şi Literatură străine, Universitatea din Bucureşti. Domenii de interes: modernismul şi
postmodernismul rus, literatura rusă contemporană. (camelia.dinu@lls.unibuc.ro)
Henzelmann, Martin – dr. la Universitatea Tehnică din Dresda. Domenii de interes: linvistică
slavă (martin.henzelmann@tu-dresden.de)
Ionescu-Berechet, Andreea Gabriela – profesor asociat dr. la SNSPA, Departamentul Master
în Comunicare audio-video. Domenii de interes: istorie și teorii cinematografice, naratologie, istorie
contemporană, literatură (andreea.berechet@gmail.com)
Konstantinova, Daniela
Marin, Florentina – preparator drd. la Departamentul de filologie rusă şi slavă al Facultăţii de
Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, domenii de interes: literatură
(florymr@gmail.com)
Nedelcu, Octavia – prof.dr. la Departamentul de filologie rusă şi slavă al Facultăţii de Limbi şi
Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, domenii de interes: literatură şi cultură sîrbă,
literaturi iugoslave (cnedelcu2004@yahoo.com)
Olteanu, Antoaneta – prof.dr. la Departamentul de filologie rusă şi slavă al Facultăţii de
Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, domenii de interes: literatură rusă
(perioada veche şi modernă, literatura secolelor al XX-lea – al XXI-lea), istoria mentalităţilor, etnologie
(antoaneta_o@yahoo.com).
Paliga, Sorin – conf.dr. la Departamentul de filologie rusă şi slavă al Facultăţii de Limbi şi
Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, domenii de interes: lingvistică slavă, tracologie,
relaţii lingvistice româno-slave (sorin.paliga@gmail.com).
Ristin, Duşiţa – lect.dr la Departamentul de filologie rusă şi slavă al Facultăţii de Limbi şi
Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, domenii de interes: slavă veche, gramatică comparată a
limbilor slave, mentalităţi (dusica_ristin@yahoo.com)
Stan, Gabriel Andrei – doctorand la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității
din București; domeniu de interes: literatura rusă, mentalități (stangabrielandrei@yahoo.com)
CUPRINS
Volumul cuprinde lucrările sesiunii științifice „Slavistica românească și

dialogul culturilor”, București, 22-23 septembrie 2017
Literatură
Camelia Dinu, Mitul literar al lui Pușkin sub incidența avangardei.

Viziunea lui Daniil Harms ..................................................................................................... 9
Florentina Marin, Modalități de redare a mutațiilor arhetipului social rus în proza
lui Viktor Erofeev ................................................................................................................... 19
Octavia Nedelcu, Ironie postmodernă în romanul „Mărirea și decăderea bolii
Parkinson” de Svetislav Basara ........................................................................................ 27
Antoaneta Olteanu, Particularități ale prozei de lagăr ruse ................................................. 33
Gabriel-Andrei Stan, „Furor poeticus”: nebunia și geniul în discursul romantic ........... 61
Mentalități
Marco Cassioli, I tartari di Bessarabia e l’Impero Russo: la convenzione del 1770 ...... 75
Carmen Cerasela Dărăbuș, Multiculturalism în context slav – studiu de caz ................. 85
Andreea Gabriela Ionescu-Berechet, Valul negru iugoslav, momentul de sinceritate
al filmului socialist ............................................................................................................... 93
Lingvistică
Petia Asenova, Oб отражении языковых контактов в балканской

ономастике .......................................................................................................................... 103
Martin Henzelmann, Das Bulgarische im Lichte der kognitiven Linguistik:
Ein kurzer thematischer Überblick ............................................................................... 115
Daniela Konstantinova, Oбръщенията и титулуването в деловата
кореспонденция в българския и словашкия език ............................................... 129
Sorin Paliga, The substratum (thracian) place names in Romania and Bulgaria.
Some thoughts regarding methodology and deontology …………………………. 137
Recenzii
Camelia Dinu, Serghei Iarov, „Повседневная жизнь блокадного Ленинграда”,

Moscova: Molodaja gvardija, 2013, 358 p. ................................................................. 159
Dușița Ristin, Mihai Mitu, „Viața lui Ioan Budai-Deleanu”, București, Ed. Saeculum,
2017, 527 p. ............................................................................................................................ 160
Dușița Ristin, Ivo Andrić, „Domnișoara”, traducere de Dorin Gămulescu,
Ed. Uniunea Sârbilor din România, Timișoara, 2016, 246 p. ................................ 162
Antoaneta Olteanu, Alexandre Stroev, La Russie et la France des Lumières.
Monarques et philosophes, écrivains et espions, Institut D’Études Slaves,
Paris, 2017, 511 p., ISBN 978-2-7204-0551-8 ………………………………………. 163
Despre autori ...................................................................................................................................... 165
168
Tiparul s-a executat sub c-da nr. 4384/2018,
la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

Romanoslavica Online 3 - 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romanoslavica Online 3 - 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMANOSLAVICA

Vol. LIII nr.3

Departamentul de filologie rusă şi slavă

Vol. LIII nr.3

Prof.dr. Constantin Geambaşu, prof.dr. Octavia Nedelcu, lect.dr. Dușița Ristin

Tehnoredactare: prof.dr. Antoaneta Olteanu

© Asociaţia Slaviştilor din România (Romanian Association of Slavic Studies)

ISSN 2537 - 4214

Даниил Хармс – одна из наиболее своеобразных личностей русской литературы первой

Ключевые слова: русский литературный авангард, пушкинский миф, идеологизация,

Cercetătoarea Marina Zaghidullina înțelege prin mitul lui Puşkin totalitatea

1 M.V. Zaghidullina, Пушкинский миф в конце XX века, Celiabinsk, Celiabinskii gosudarstvennîi

постсоветского периодов, teză de doctorat, Moscova, Moskovskii gosudarstvennîi universitet, 2011,

Aleksandr Sergheevici este atât de popular în Rusia, încât un om instruit îl cunoaște pe

Luând în considerare preambulul legat de evoluția mitului lui Pușkin, în

Petersburg, Akademicheskij proekt, 1994, pp. 321-341.

творчество Александра Пушкина в оценке русских мыслителей и исследователей (antologie, vol.

În 1936, ziаrеlе şi rеvistеlе soviеticе еrаu рlinе dе рublicаţii dеsрrе Рuşkin,

emblematici, au, succesiv, comportament de neghiob, ignorant, răutăcios, neobrăzat,

1 Daniil Harms, Pușkin, Biblioteka Maksima Moshkova, http://lib.ru/HARMS/xarms_kids_prose.txt,

1 Daniil Harms, O gheniah, Biblioteka Maksima Moșkova, http://lib.ru/HARMS/xarms_diaries.txt,

Belinski, V.G., Сочинения Александра Пушкина (статья первая), în Собрание сочинений

Keywords: postmodernism, subconscious mind, Viktor Erofeev, social archetypes, violence,

Tema centrală a scrierilor lui Viktor Erofeev o reprezintă descrierea ființei

1 I.S. Skoropanova, Русская постмодернистская литература; учебное пособие для студентов

francez Maurice Blanshot, violența reprezintă modul de comunicare cu mediul

Înfrângerea este principala temă a literaturii. Literatura nu scrie niciodată despre

Scriitorul întreprinde o deconstrucție a stereotipurilor rusești și în romanul

1 Erofeev, Frumoasa rusoaică, p.88.

autentice. În roman se regăsesc diverse observații referitoare la specificul rușilor,

Lenta.ru, Писателя Виктора Ерофеева обвинили в русофобии,

1 Apud Cuvântul traducătorului în romanul Unicat, Ed. Pandora, București, 2015, p. 5.

prozi Svetislava Basare, Belgrad, Službeni glasnik, 2010.

reducția subiectului, deconstruirea intrigii, fragmetarismul, hibridizarea, dar și

sârbesc al sfârșitului de veac. Autorul recurge la strategia narativă a oniricului și a

(un amestec cronologic de biografie și bibliografie) în care sunt adunate informații

Personajele cheie ale romanului în sens ideatic sunt Dostoievski, în roman un

Memoria doare surd, ca o mînă degerată, la primul

Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma, p.9

Tema lagărului, în literatură, nu este, în pofida interesului pe care îl

(http://www/sakharov-center.ru/asfcd/auth/. Aici sunt indicate peste 1850 de

1. Cîteva considerații generale. Lagărul și memoriile sale

Cînd vorbim despre scrieri cu caracter antitotalitar, aproape tuturor ne vine

Asemeni oameni cunoșteam eu acolo, în viața

Ghinzburg, Ocna, ce binecuvîntare..., p.152

Așa cum am menționat, vom aborda doar aspecte legate de memoriile

Cercetarea ştiinţifică, ca şi metoda artistică de cunoaştere a realităţii, oferă posibilităţi pe

1„Novîi mir”, decembrie 1962.

adunat documentele existente. Am studiat mărturiile a două sute douăzeci şi şapte de

La începutul naraţiunii sale, Soljeniţîn scrie că în cartea lui nu sunt personaje

demonstrat că arta şi literatura sunt zero”1. De aici şi polemica lui Soljeniţîn cu

2. Delimitările speciei: jocurile memoriei sau veridicitatea prozei?

Memoriile nu sunt decît pe jumătate sincere,

În fața unui volum mare de informație și de oameni cu care autorii s-au

prozî”, „Oktiabr”, 1991, nr.3, p.190.

Experienţa arată că exprimarea singularităţii este în general socotită o problemă de

București, 2016, p.533.

trezește neîncrederea cititorului care o percepe ca pe un artificiu, în vreme ce utilizarea

Lucrurile trăite dispar în timp şi reapar în literatură. Dar despre ceea ce am

Dacă nu vrei să fii dat uitării după moarte, spunea

Aurelian Gulan, Mărturii din Iadul roșu, p.7.

1 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Ed. Univers, București, 2000, pe scribd.com.

povestiri, ci o proză care să nu poată fi considerată ficțiune (...). Nu o proză a

1Varlam Șalamov, Despre proză, în Povestiri din Kolîma, vol. I, p.18.