Conferința științifică internațională „Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European

al Cercetării și Educației”, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul, 7 iunie 2017, Volumul II

IZVORUL IDENTITAR ÎN OPERA LUI ION DRUȚĂ

Ludmila BALȚATU,
Universitatea de Stat „B. P. Hasdeu‖ din Cahul

Abstract: In the present article, weřll undertake to elucidate the national origin identity in the
literary creation of Ion Druţă Ŕ the writer who by means of his drama and prose creation, preserves
the traditional narrative structures, with ample epic development.
Druţăřs writings is a matter of interest not only for readers, but for the experts in the domain as
well, for the reason that his way of creation is like a presentation of a lesson in an authorřs activity
experience. In the most of his writings there predominate folklore themes and motives that acquire
varieties of nuances from one historic epoch to another.

În timpul de față la noi, și nu numai, se întâmplă lucruri stranii de tot: se depun maximum
eforturi pentru a copia, a imita tot ce ne este străin și, de fapt, puțin înțeles, dând într-un mod brutal
uitării, ceea ce ni s-a transmis nouă din moși-strămoși, ignorând drept urmare valorile perene ale
neamului nostru, care într-adevăr merită a fi profund studiate, analizate și aplicate în viață.
În consecință, fără a conștientiza, noi devenim treptat niște ființe fără suflet, roboți ce automat
preluăm tradițiile ce nu ne aparțin, ce nu ne sunt apropiate sufletului, ce nu ne sunt pe înțeles. Care
este cauza apariției unora asemenea fenomene? E o urmare a neînțelegerii profunzimii tezaurului
nostru folcloric, e o tendință oarbă de a părea cât mai modern, e o lacună admisă în disciplinele de
predare în școli, gimnazii și licee, e o propagare excesivă a valorilor morale și materiale ce ni-s străine
nouă.
În rândurile ce urmează voi întreprinde o încercare de a elucida izvorul identitar în opera lui I.
Druță – scriitor care, prin operele sale dramatice și în proză, conservă structurile narative tradiționale,
cu desfășurări epice ample.
Concludente, în contextul dat, sunt următoarele opinii ale admiratorilor creației sale: „I. Druță,
omul cu cele mai multe doruri, este un promotor al valorilor ce cristalizează frumusețea, originalitatea
și existența unui popor. Astfel, pentru personajul druțian este esențial substratul sufletesc, interioritatea
cea mai ascunsă. Omul conceput de scriitor e o ființă profundă, capabilă să comunice cu lumea la un
nivel mai complex promovând valori ca: familia, munca, dragostea și cele mai nobile calități:
demnitatea, bunătatea, mila, curajul, credința‖ 1.
Înainte de a trece nemijlocit la opera acestui scriitor cu renume, voi reproduce unele îndemnuri
druțiene către cititor care se rezumă la faptul că, necătând la condițiile diferite în care ne aflăm, e
necesar să găsim și frumosul. Ai o bucată de pâine, ai un acoperiș, ține să atenționeze I. Druță, nu
strica frumusețea acestei zile cu prea mult vin, cu fel de fel de socoteli, cu invidie, răutate, ci bucură-
te.
Așadar, în urma reproducerii acestor apeluri druțiene, considerăm necesar să trecem direct la
conținutul scrierilor sale, care, de altfel, prezintă un deosebit interes nu numai pentru cititori, ci și
pentru exegeții în materie. De exemplu, vestitul critic literar Ion Ciocanu scrie următoarele despre
creația acestui prozator și dramaturg cu renume: „Farmecul operei druțiene se datorează unui stil

1
Bârlădeanu L. I. Druță Ŕ o emblemă a moldovenismului. În: Contrafort, 9, 10 septembrie-octombrie, p. 7
287
 Conferința științifică internațională „Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European
al Cercetării și Educației”, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul, 7 iunie 2017, Volumul II

bogat, original și unui limbaj poetic, sugestiv‖ 1. Iar Ion C. Ciobanu, alt vestit cunoscător în materie, e
de părere că: „Urmărită sub acest aspect, al perfecționării continue, metoda de creație a lui Ion Druță
ne demonstrează o adevărată lecție de exigență literară. Fără teme și subiecte senzaționale, fără
exerciții frapante și alambicate ca formă, proza și dramaturgia lui I. Druță, prin talent și trudă, s-a
impus în țară și dincolo de hotarele Patriei noastre‖ 2.
Intenționând a apela la opere concrete, ieșite de sub pana druțiană, în prealabil vom sublinia
îndeosebi faptul că în majoritatea scrierilor sale predomină teme și motive folclorice ce capătă nuanțe
diferite de la o epocă istorică la alta. Constant însă rămâne caracterul profund și unitar. Or, o altă
constantă este și sentimentul legăturii stabile a omului cu locul în care s-a născut.
Semnificativ, în această ordine de idei, este romanul druțian Povara bunătății noastre – operă
ce reprezintă istoria unei colectivități omenești – satul Ciutura – întruchipată în existența țăranului
Onache Cărăbuș. Mai precis fie spus, romanul ilustrează o spiritualitate ce-i nevoită să-și conserve
identitatea împotriva nenumăratelor hărțuiri cu care a încercat-o istoria. Satul Ciutura, apreciat, de
altfel, de către criticii literari drept spațiu mitic, rabdă parcă dintotdeauna vuietul vremurilor și voința
adeseori apăsătoare a fatalității. Onache Cărăbuș, ce-și trage rădăcina din aceste locuri, acceptă în
existența sa întâmplările etern repetabile ale vieții, preluând în planul romanului funcția de reflector al
temei pe care o exprimă cu o voce distinctă: „O fi ars, Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra
satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri stă pe loc? Și dacă ai un cer
frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecele și să dregi un sat de iznoavă?!‖
Incontestabil, în aceste afirmații a lui Onache Cărăbuș sunt exprimate reperele universale ale
existenței: cerul, dealurile, matca – reunite în simbolul concentrat al vetrei. La ele vom adăuga și alte
elemente, ce-s permanent prezente în mitologia românească: Pădurea – locul unde locuitorii din
Ciutura, în cazul când le-au fost arse casele, își găsesc adăpostul. Iar pietrele mari, de la marginea
satului, reprezintă prin sine un simbol al trăiniciei și statorniciei, îndeplinind multiple funcții: sunt un
loc de joacă pentru copii, servesc drept unealtă pentru gospodari, reprezintă prin sine și un punct de
observare a împrejurimilor, prognozând totodată și schimbările vremii, fiind far călăuzitor pentru
întoarcerea celor plecați. Portița, ce-i meșterită de Onache Cărăbuș, e o mărturie a permanenței și a
condiției de existență a ciuturenilor: „Iată că se mai ținea încă pe picioare portița ceea împletită,
Dumnezeu știe când, cu o viață de om în urmă. Și să mai zici după asta că viața de salcie nu ține!‖
Vom mai adăuga că drumul în roman devine subiect de epopee condensată, simbolizând
legătura ciutureanului cu lumea, felul său direct da a fi și de a detesta ocolișurile.
Spiritul providențial al locului este Moldova – cățeaua din legenda întemeierii – „minune‖ ce își
face salvator apariția ori de câte ori ciuturenii se află în fața vreunei primejdii cu care îi amenință lupii
sau oamenii.
Având scopul de a studia, la ce nivel e prezentată opera lui I. Druță în manualele gimnaziale și
liceale de peste Prut îndeosebi mi-a atras atenția manualul clasei a XII (autori Grigor A., Iuncu M.,
Ilian A. etc.). În el anume se atrage atenția la modul de viață a oamenilor acestor locuri, se
concluzionează că ei trăiesc la întretăierea vânturilor potrivnice ale istoriei și naturii, suportându-le ca
pe un dat, fără să facă din asta un motiv de glorie. Mai mult ca atât, ei au vocația vieții trăite cu
simplitate și împăcare, fără mari supărări interioare și la distanță de revolte violente ori de sentimente
vindicative. Totul se ordonează firesc, în jurul convingerilor străvechi că, dacă au arat și au semănat
pământul, au avut dreptate.
Legătura aceasta cu pământul are pentru ei rațiuni coborâte mult spre origini, care se conservă în
ciuda oricăror rupturi temporare și artificial provocate: „De când e lumea ei au mers împreună,
poporul și pământul lui […] deoarece pământul este vatra și soarta unui popor‖.
De altfel, ne convinge în aceste adevăruri și opera Frunze de dor. Acest roman (Frunze de dor)
vede lumina tiparului în anul 1957, constituind un salt calitativ nou în activitatea literară druțiană.
Conținutul operei date ne impresionează prin multitudinea temelor și motivelor abordate: dragostea,
războiul și pacea, contradicția dintre vechi și nou. Ca un fir roșu prin toată scrierea trec însuși trăirile
autorului – participant nemijlocit la multe dintre evenimente ce-s descrise profund și într-un mod
accesibil în roman, fapt ce permite ca el să fie pe înțelesul cititorului de toate vârstele, din diferite

1
Ciocanu I. Literatura română. Chișinău: Prometeu, 2003, p. 393
2
Ciobanu I. C. Cuvânt despre Ion Druță. În: Druță I. Scrieri. v. I. Chișinău: Literatura artistică, 1989, p. 10
288
 Conferința științifică internațională „Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European
al Cercetării și Educației”, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul, 7 iunie 2017, Volumul II

pături sociale.
Unul dintre personajele centrale ale acestei creații e Gheorghe Doinaru care, după cum afirmă
Andrei Hropotinschii: „ … poartă în suflet povara mult prea grea a omului vinovat fără vină. Necazul
că a rămas de prietenii săi plecați pe front devine unul din mobilurile zbuciumului său sufletesc. Lupta
cea mare e strămutată de autor în sufletul lui Gheorghe‖ 1.
În așa mod, consideră critica literară, personajul sus comentat devine un caracter artistic cu un
fond sufletesc mult mai profund, cu o psihologie integră.
Or, zugrăvind zbuciumul sufletesc al lui Gheorghe Doinaru, ce izvorăște din dragostea lui
excesivă pentru pământ, din tendința de a deveni gospodar într-un moment de răspântie a istoriei,
scriitorul I. Druță reușește să redea cadrul social-politic din acele timpuri, ce direct influențează asupra
destinului personajelor.
Dacă e să revenim la izvorul identitar în opera lui I. Druță, în baza acestui roman vom remarca
următoarele: în el toate liniile de subiect sunt împletite. De exemplu, casa e prezentată aici în calitate
nu numai de lăcaș, ci și de oglindă a sufletului, ea reprezentând totodată un simbol al familiei, al
dragostei.
În lumina acestor constatări vom mai adăuga următoarele: în Frunze de dor este accentuat într-
un mod deosebit rolul familiei. De exemplu, același personaj din roman – Gheorghe Doinaru –
impresionează prin valorile umane ce le-a preluat de la tatăl său: „… și așa frumos mai era Vasile al ei,
că nu era nuntă să nu joace el mireasa, și așa era harnic, că uite aproape din nimic și-au înjghebat ei o
casă și ceva lângă casă, și era așa de cuminte … (Druță I. Frunze de dor).
O altă valoare umană, ce-și găsește un loc de cinste în roman, o constituie munca. Anume ea
formează omul în deplinul sens al cuvântului.
Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că: pentru personajele druțiene, munca reprezintă prin
sine cele mai frumoase și nobile activități, mai mult ca atât, ea constituie și una dintre cele mai
principale forme de existență. Și iarăși, în calitate de argument, apelăm la niște exemple concrete,
spicuite din opera druțiană: „Aș zice că era harnică și silitoare ca o furnică mama, dar nu știu ce fac
furnicile acolo în furnicarul lor iarna, pe când mama, iarna întreagă torcea, țesea, cosea, cârpea, iar de
cu primăvară și până toamna târziu basmaua ei albă, căci purta basma albă, zbura ca o pasăre – ba e în
casă, ba e afară, ba e în cuboltă, unde erau hectarele…‖ (Druță I. Horodiște).
Și pentru Moș Mihai din nuvela Sania munca constituie sensul vieții. Bătrânul i se dedă ei cu
trup și suflet, până la sacrificiu, urmărind un scop nobil: „O sanie – atâta îi trebuie omului și iar e om.
Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toți lemnarii de pe lume, câți lemnari au fost, o sanie pentru
care ar plânge după drum și drumul după dânsa…‖ (Druță I. Sania).
În baza pasajului dat ne convingem în faptul că moș Mihai – personajul central din nuvela Sania
– e gata de jertfe în numele operei sale. El s-a dedicat în întregime muncii asemenea meșterului
Manole, jertfind din propriile sale necesități, ignorând până și familia. Și, nu întâmplător, vestitul critic
literar Mihai Dolgan, a atras atenția, în unul dintre studiile sale, că protagonistul nuvelei date are o
sănătoasă filozofie țărănească, cu pravilele ei de bine, de adevăr și de vrednicie.
Or, același lucru îl putem afirma și despre personajul altei opere druțiene, ce-i intitulată Odihna.
Pentru confirmarea celor expuse recurgem iarăși la pasaje: „Avea ceva mătușa că nu se mai putea opri.
Zicea că o poartă mâinile, căutându-și singure de lucru – ar sta ea cuminte cum i se spune, dar o poartă
mâinile și nu le mai poate stăpâni…‖ (Druță I. Odihna).
Aici e cazul de a reveni la unele opinii druțiene cu privire la principiile de care el se conduce în
activitatea sa scriitoricească: „Ca scriitor mă preocupă în mod deosebit mecanismul frământării și
coacerii valorilor artistice în sânul poporului‖ 2. În același context, în altă lucrare, tot el (I. Druță) ține
să menționeze următoarele: „A avut dreptate Alecsandri, ne naștem poeți, dar nu totdeauna de zile
bune facem versuri. Oricum, ne ușurăm sufletul, ne ajutăm unul pe altul să viețuim. Apoi, după ce de
bine, de rău, ne-am luminat sufletul cu o melodie, aducem în ogradă roada acelui an, căpițăm, curățim,
punem în saci, urcăm în pod sau turnăm în sâsâiac, viața însă nu se reduce doar la pâinea cea de toate
zilele.
Casa trebuie ținută, familia trebuie îmbrăcată, încălțată, vine iarna, vine frigul‖ 3.

1
Postfață Brazda vieții să răstorni, În: Druță I. Scrieri. Chișinău: Literatura artistică, 1986, p. 543
2
Druță I. Balada de care se teme timpul. În: Druță I. Ora jertfirii. Chișinău: Editura Cartea Moldovei, 1998, p. 41
3
Druță I. Nunta melodiilor pe coardele destinului. În: Druță I. Opere., v. I. Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, p. 180
289
 Conferința științifică internațională „Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European
al Cercetării și Educației”, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul, 7 iunie 2017, Volumul II

De altfel, motivul casei e unul des întâlnit în opera dramatică și în proză a lui I. Druță. Deosebit
de concludentă în acest sens este drama Casa mare, care reprezintă prin sine o adevărată școală de
comportare morală, valabilă și pentru generația de astăzi.
Găsind forma cea mai adecvată de exprimare – lirismul – autorul a reușit să cuprindă, în această
operă valoroasă, drama tuturor localităților rurale ce-s golite de viața lor firească, în urma războaielor,
destinul oamenilor ce au de suferit în urma neîmplinirii dragostei autentice.
În ordinea de idei de mai sus, vom remarca și următoarele: „Compozițional, dramaturgia
druțiană în totalitatea ei mizează pe conceptul unui prezent oglindit în matricea stilistică a neamului. În
Casa mare acesta poartă denumirea de rânduială a pământului‖ 1.
Exegetul N. Bilețchi ține să sublinieze faptul că, spre deosebire de dramele timpului ce erau
concepute preponderent sub formă de cronici, adică în ele se respecta fidel redarea evenimentelor
strict cronologic, I. Druță utilizează în drama Casa mare un procedeu care îi dă posibilitatea să
elucideze rânduiala apropiată de mit a pământului, altfel fie spus de matricea spirituală, care constituie
punct de reper pentru Vasiluța în acțiunile sale.
În linia acestor constatări vom apela și la altă operă dramatică druțiană, ce poartă titlul sugestiv
Păsările tinereții noastre.
E cazul să se constate că în Dicționarul de motive și simboluri literare am găsit următoarele
semnificații a simbolului pasărea, apelându-se la scrierea sus menționată druțiană: „În piesa Păsările
tinereții noastre cucoarele mătușii Ruța și ciocârlia îndrăgită de Pavel Rusu se identifică cu idealurile
celor două generații, mesajul căpătând strălucire și densitate: „În tinerețe toți vor să zboare, toți își aleg
câte-o pasăre care le este mai dragă. Noi, fiind oameni diferiți, ne-am ales și păsări diferite, dar
dragostea noastră, la rădăcina ei, e una și aceeași – arătură, semănătură, zare‖, spune Pavel…‖ 2.
Parafrazând aceste relatări, vom adăuga și următoarele: adeseori pasărea o asemănăm cu
aspirațiile fiecăruia dintre noi, spre a atinge anumite idealuri. Cele două personaje centrale ale piesei -
mătușa Ruța și Pavel Rusu - tind spre diferite idealuri. Dorința Mătușii Ruța constă în a păstra
tradițiile și obiceiurile transmise din moși strămoși.
Casa ei e din lut, acoperișul – acoperit cu stuf, focul îl face cu tizic. În fiecare primăvară mătușa
așteaptă cocorii, care duc cu gândul la viața de la țară pașnică, la legătura indisolubilă a omului cu
pământul.
Această femeie de la țară face tot posibilul ca tradițiile și obiceiurile să nu fie dezrădăcinate, ci
păstrate cu sfințenie.
Iar reprezentantul altei generații – Pavel Rusu – tinde spre modernizare. Dovadă e și faptul că
insistă ca casele oamenilor să fie acoperite cu foi de ardezie. El întreprinde modificări substanțiale în
agricultură. Dar, pe ambele personaje, ce-s de vârste diferite, îi unește sufletește dragostea pentru glia
natală, pentru tot ce întruchipează frumusețea și sfințenia.
Pentru clarificarea situației, e necesar de a reproduce un fragment din scrierea sus menționată:
„Mătușa Ruța vine să-l viziteze pe Pavel, nepotul său, care e grav bolnav. Îi aduce apă neîncepută, pe
care numai ea știe de unde și când s-o ia. După ce bea din apă, Pavel nu mai este chinuit de sete.
Discută apoi despre neînțelegerea între ei. În final, aceste personaje înțeleg că au idealuri comune:
arătura, semănăturile, zarea… Înainte ca Pavel să moară, se împacă, spunându-și fiecare urarea: „Să ne
trăiască păsările tinereții!‖ 3.
În baza celor relatate, nicicum nu putem pune la îndoială faptul că Druță, prin intermediul
scrierilor sale, a cântat vatra părintească – leagăn al copilăriei, al alinării durerilor sufletești, plaiul
natal – sursă a puterii și rezistenței, șesul, câmpia, ce bucură ochiul și împrospătează mintea.
Anume acest pământ – vatră, imortalizat în cântece bătrânești, în doine și balade strămoșești,
legende și basme, constituie o punte de legătură între trecut și viitor, altfel fie spus între ceea ce am
fost și între ceea ce vom fi.
„Decenii de-a rândul mă obsedează imaginea unui copac la o răscruce, i se destăinuie I. Druță
cititorului. Tot stă și stă copacul acela cu frunza veșnic colbăită, cu tulpina jupuită de coastele vitelor,
cu crengile înmuiate în dor și jale. E o muncă grea, aproape imposibilă pentru o frunză ce năzuiește să
vadă oarecum de la distanță copacul din care a răsărit și de care se ține. Dar, pe de altă parte, am ajuns

1
Bilețchi N. Dramaturgia lui Ion Druță și impactul ei asupra genului dramatic. În: Akademos, nr. 4 (31), decembrie 2013, p. 150
2
Ruști D. Dicționar de motive și simboluri literare. Iași: Polirom, 2009, p. 111
3
Iordăchescu I. Predarea textului literar în bază de repere. Chișinău: ARC, 2016, p. 90
290
 Conferința științifică internațională „Perspectivele și Problemele Integrării în Spațiul European
al Cercetării și Educației”, Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu” din Cahul, 7 iunie 2017, Volumul II

astăzi la acel hotar de vremuri, pe care nu-l vom putea depăși, până nu vom ști cine suntem, de unde
venim și încotro ne ducem‖ 1.
Sprijinindu-ne pe aceste mărturisiri ale scriitorului I. Druță, pe înseși scrierile sale literare,
putem afirma cu certitudine că : „Opera lui I. Druță, concepută și realizată, în bună parte, în condițiile
ingrate ale totalitarismului, e străbătută - de la un capăt la altul – de ideea supraviețuirii fizice și
spirituale a moldovenilor pruto-nistreni prin afirmarea lor plenară ca structură etnică bine
conștientizată în contextul istoriei naționale și universale, temelia acestei supraviețuiri constituind-o
demnitatea individului și a neamului ‖ 2.
Ion Druță sincer i se destăinuie cititorului că, în calitate de scriitor „pe el îl preocupă în mod
deosebit mecanismul frământării și coacerii valorilor artistice în sânul poporului‖ 3.
În urma celor relatate se pot trage concluziile corespunzătoare. Noi le vom formula cu ajutorul
convingerilor, așternute cu grijă pe hârtie de către acest înalt apreciat scriitor al neamului nostru:
„Memoria este piatra de temelie a orișicărei civilizații. Sunt țări care-și cunosc istoria filă cu filă de-a
lungul secolelor. Sunt familii care își cunosc străbunii cu patru-cinci generații în urmă. În clipa când se
stinge memoria, se stinge și neamul‖ 4.

1
Druță I. Neamul la răscruce. În: Druță I. Ora jertfirii. Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, p. 7
2
Corbu M. Ion Druță: Supremația demnității și istoria. În: Druță I. Opere în 8 volume, v. 1. Chișinău: Cartea Moldovei, 2008, p. 30
3
Druță I. Balada de care se teme timpul… În: Druță I. Ora jertfirii. Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, p. 41
4
Druță I. Plecarea îngerilor păzitori. În: Druță I. Ora jertfirii. Chișinău: Cartea Moldovei, 1998, p. 32
291