CHIȘINĂU,

Evocări interbelice
© Editura EIKON

București, Str. Smochinului nr. 8, sector 1,

cod poştal 014606, România

Difuzare / distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74

mobil: 0733 131 145, 0728 084 802
e-mail: difuzare@edituraeikon.ro

Redacţia: tel: 021 348 14 74

mobil: 0728 084 802, 0733 131 145
e-mail: contact@edituraeikon.ro
web: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din Învățământul Superior (CNCSIS)

Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României

ISBN: 978-606-711-922-0

Fotografiile de pe copertă sunt preluate din colecțiile

Iurie Svet și Iurie Cojocaru

Tehnoredactor: Mihăiță Stroe

Editor: Valentin Ajder

 CHIȘINĂU,
Evocări interbelice

Cuvânt înainte de Adrian Dinu Rachieru

Ediție îngrijită și argument de Diana Vrabie

București 2018
 Cuvânt de însoțire

În ultimii ani, hărnicind la câteva antologii de ecou, pro-

punând „introspecții ieșene” (cum zicea, cu o vorbă nimerită,
Liviu Papuc), stăruind asupra unui suprapersonaj fabulos („dul-
cele târg”, desigur), Diana Vrabie părea a-și fi părăsit temele de
altădată, deschizând fronturi noi. Îmbietoare și rodnice, se vede
bine, după ce reevaluările autenticității anunțau un uriaș pro-
iect-șantier, doar amânat (sper), gest recuperator, impunând
prin seriozitatea demersului. În fond, interesată de acea „nouă
tradiție”, exegeta cobora în „Arcadia culturală” a interbelicului,
chemând la rampă martori credibili.
Antologia de față, consacrată Chișinăului, colecționează
„mărturii sugestive” din același segment temporal, indenti-
ficând – prin alte voci – „reconfigurările ființiale” pe care, în
timp, le-a cunoscut capitala fostei gubernii. Acolo unde simțirea
românească a fost sugrumată, renăscând spectaculos în agita-
tul interbelic. Or, pornind de la premisa că acel Chișinău este
o necunoscută, Diana Vrabie trece în revistă puzderia de eveni-
mente care, prin ritmul reformelor și ofensiva culturalizării, îl
transformă într-o „portavoce a comunității”, devenind „fanio-
nul românismului”. Ne întoarcem, astfel, în interbelic (cosme-
tizat, edenizat, de regulă, în alte tentative) pentru a descoperi
fața / fețele orașului prin ochii presei. Dezgropând texte vechi,
antologia se vrea un prim florilegiu, identificând – prin proiec-
ții (ne)sentimentale – mărcile identitare ale metropolei. Acest
buchet de mărturii, însoțit de un util minidicționar al autorilor
antologați traversează „vremuri de mari decizii”: o epocă zbu-
ciumată, de măreție și efervescență, vestind reapropierea spiri-
tuală. Argument-ul ne lămurește asupra criteriilor de selecție;

5
micul eșantion ne prilejuiește, sub pecetea nostalgiei, întâlnirea
cu autori de felurite calibre, cu toții doritori a prinde și a fixa în
pagină poezia metropolei; adică orașul din amintire, cum scria
George Dorul Dumitrescu, un oraș plin de contraste și curio-
zități, cu tristeți și bucurii, închipuind „o magnifică sinteză de
viață națională”. Adică veșnicia românească...
Dacă Sadoveanu purcede, cu știuta-i molcomeală, într-un
„oraș somnoros”, părând o „cetate abandonată” (e drept, de în-
fățișare imperială), nu trebuie să uităm că marele prozator, în-
crezător în viitorul României reîntregite, s-a implicat în viața
culturală a Basarabiei, subiectul revenind periodic în meditațiile
sale sfătoase. Geo Bogza, dimpotrivă, interesat de mahalalele te-
nebroase, culege alert în ancheta sa impresii care „zgârâie viața”,
vădind o curiozitate stupefiată. Cu escortă, trecut prin școala
reportajului insurgent, viitorul patriarh moralizator (devenit,
peste ani, „paznic de far”) descoperă, răzvrătit, înclinat spre
exces, hiperbola și poezia penetrantistă, pendulând între senti-
mentalism și sarcasm, făcând – programatic – din arta nouă „o
formulă de viață”. Laurențiu Fulga ne face părtași, în 1942, la o
reîntâlnire târzie cu Orașul de la răsărit. Participând la o șezătoa-
re literară, retrăiește „miracolul basarabean”, asaltat de duhuri
cenușii și vutcă. Este în fapt o întâlnire cu umbrele, cum mărtu-
risește, în „descrieri triste”, și Gala Galaction în Scrisori basara-
bene, rememorând misionarismul preoțesc și aureola didactică
a Facultății de teologie în provincia sa adoptivă, reîncreștinată.
Meditând la destinul Chișinăului, o așezare care și-a tot mutat
vatra, Constantin Virgil Gheorghiu descoperă un „oraș ars”, fă-
când bilanțul distrugerilor (bolșevice). Gheorghe G. Bezviconi,
în schimb, vrea să fixeze spiritul locului, descriind, interesat de
memoria urbană, sufletul etnic al acestor provinciali sentimen-
tali, primitori, într-un Chișinău romantic, năpădit de biserici și
cimitire.
În treacăt, să pomenim și talciocul, o podoabă a Chișinăului
în ochii lui Gh. V. Madan, să-l însoțim pe George Meniuc în

6
plimbările sale nocturne sau să ascultăm, alături de meteoricul
Alexandru Robot, „zgomotele” din piața nouă. În fine, încro-
pind „priveliști fugare”, Nichifor Crainic descoperea lupta (de
un tragism înăbușit) între ce a fost și ce va trebui să fie, confrunta-
re care, și azi, bântuie, întreținută de stegarii moldovenismului,
cultivând schizoidia identitară. Periplul, scutit (păgubos, după
mine) de încleștările ideologice care au marcat epoca, va conti-
nua însă. Mai mult, aflăm că volumul de față „deschide o întrea-
gă serie”, găzduită la Eikon, combinând impresiile celor veniți
din Regat, luând pulsul marelui oraș cu paginile localnicilor,
fără a avea, aceștia, și o „conștiință a urbei, bine edificată”, ne pre-
vine Diana Vrabie. Oricum, efortul antologatoarei Diana Vrabie
merită laudele noastre, așteptând încrezători serialul promis.
Înlăturând, astfel, „vălul necunoașterii”, selecția din acest prim
volum (subiectivă, neîndoielnic și inevitabil) se oferă comple-
tărilor care vor veni, relevând „potențialul Chișinăului”. Fiindcă
„alte garnituri publicistice” sunt pregătite...

ADRIAN DINU RACHIERU

7
 Argument

Urbe învăluită în taină, oraș descins „din amintire” (George

Dorul Dumitrescu), „oglinda Iașului privit de pe Galata”
(Ion Th. Simionescu), „oraș al basmelor” (Laurențiu Fulga),
„Chișinăul romantic” (Gheorghe G. Bezviconi) dintre cele două
războaie mondiale își trăiește epoca de glorie, devenind centru
de provincie românească și primind în anii `20 ai secolului al
XX-lea apostolatul elitelor culturale din celelalte provincii ale
României Mari, după ce a dat tonul Marii Uniri.
Deopotrivă optimist și resemnat, ambițios și descumpănit,
cordial sau circumspect, Chișinăul interbelic rămâne încă o
necunoscută ce și-a trăit cu demnitate trista izolare, marea sin-
gurătate și suferință, constituind, în același timp, un spațiu al
simbolurilor și al amintirii, al moștenirii și al conservării unui
excepțional patrimoniu identitar, prea puțin cunoscut și valo-
rificat. Dorința de a completa aceste „locuri ale memoriei”, prin
relevarea unor texte ce vorbesc în numele orașului, a stat la baza
demersului nostru de cercetare.
Am încercat să adunăm mărturii sugestive, coagulate în ju-
rul acestui topos, ținând cont de evoluția sa în timp și de ipos-
tazele pe care le-a îmbrăcat de la o etapă la alta. Am remarcat
că proiecțiile sale cumulează forme variate în funcție de treptele
existențiale prin care a trecut. După o perioadă catastrofală, a
surpării tuturor modelelor, a anihilării spiritului și a mutilării
întregii culturi, perioada interbelică se impune, datorită nepre-
țuitelor valori ce le cuprinde, drept cea mai prolifică etapă a dez-
voltării culturii noastre naționale și ideal al libertății de spirit.
Astfel, Chișinăul, în debutul decisivului an 1918 mai trăiește
clipe de derută, aflându-se sub autoritate dublă, până în data

8
de 24 ianuarie, când este proclamată independența Republicii
Democratice Moldovenești. Instalându-se în vârsta ei efectiv
modernă, cultura românească se va afirma competitiv în toate
registrele semnificative ale creației: artă, știință, medicină, filo-
zofie etc. Marea Unire din 1918, când are loc reapropierea spi-
rituală dintre cele două maluri și conștientizarea apartenenței la
același neam a fost urmată de o perioadă extrem de benefică pen-
tru întreg neamul românesc, în care era garantat dreptul la pro-
prietate, introdus votul universal, înființată Patriarhia Română
etc. Chișinăul devine protagonistul multiplelor reforme și acți-
uni culturale, fiind direct implicat în acele vremuri de mari deci-
zii, primenindu-și straiele și portul.
Chișinăul interbelic a avut o viață agitată, complexă, a respi-
rat și s-a dezvoltat laolaltă cu evenimentele aprige ale celor mai
bine de douăzeci de ani premergători celei mai cernite perioade
a umanității, al doilea război mondial. Chișinăul devine porta-
voce a comunității pe care o reprezintă pentru că imaginea unui
oraș se proiectează și în comunicarea intelectuală, în raporturile
cu celălalt, în cunoașterea și definirea alterității. Important este
modelul de umanitate care exprimă cele mai adânci aspirații ale
unui grup sau ale unei societăți. Fiecare comunitate este legată
de un spațiu cu limite aproape stabile; de unde, pentru fiecare
dintre ele, o geografie particulară, a ei însăși, care implică o serie
de posibilități, de constrângeri date, unele cvasipermanențe, ni-
ciodată aceleași de la o comunitate la alta.
Dacă la începutul perioadei interbelice, Chișinăul, aflat în
plină epocă de tranziție, nu e pe deplin dezmeticit („Fosta ca-
pitală a guberniei Basarabiei – focar de cultură rusă, în mijlocul
unei populațiuni moldovenești, cu un funcționărit crescut în
școală și suflet rusesc, cu o nobilime și o burghezie suprapusă,
ori ruptă și înstrăinată de la băștinași – mai păstrează încă mult
din mentalitatea slavă, mistică, străină de ceea ce în adevăr este,
care poate crede uneori că realitățile sunt idealuri și care adese-
ori și-a închipuit că idealurile sunt realități” – Eugen Dârzeu),

9
către anii `30 simțirea românească e mai vizibilă („Unitatea nea-
mului e ziua proslăvită a acestei agape frățești. O bucurie fără
margini cere să izbucnească din atâtea piepturi tinere, și iată că
fanfara începe să sune săltăreț, și prisosul acesta de viață nestăpâ-
nită se dezlănțuie în ghirlandele horelor. Jocurile noastre tradi-
ționale deprinse și aici, de curând, au întâietatea (…). În sufletul
celor mai buni Basarabeni se dă această luptă, nu fără un tragic
înăbușit, a trecerii de la ce a fost, la ce trebuie să fie” – Nichifor
Crainic).
***
În prezenta antologie, Chișinău, evocări interbelice, orches-
trată cu bunul prieten Alexandru Corduneanu, am încercat să
surprindem tabloul complex al Chișinăului dintre cele două
războaie mondiale, pornind de la ziarele și revistele româ-
nești, reperabile încă la această oră („România” (Iași), „Lumina”
(București), „Lamura” (București), „Sfatul Țării” (Chișinău),
„Viața Basarabiei” (Chișinău), „Opinia” (Iași), „Adevărul literar
și artistic” (București), „Gazeta Basarabiei” (Chișinău), „Izbânda”
(Chișinău), „Adevărul” (București), „Tribuna Școalei” (Chișinău),
„Dimineața” (București), „Pagini basarabene” (Chișinău),
„Cetatea Moldovei” (Iași), „Dreptatea” (Chișinău), „Din trecutul
nostru” (Chișinău), „Iașul” (Iași), „Universul literar” (București),
„Viața Românească” (București) ș.a.), dar și de la unele fragmente
memorialistice (În preajma revoluției de Constantin Stere; Pe ur-
mele Basarabiei: note și impresii din revoluția rusească (1927) de
Romulus Cioflec; Arde Chișinăul de Constantin Virgil Gheorghiu
ș.a.). Farmecul acestor relatări, precum și calitatea de documente de
epocă, ne-au determinat să adunăm între copertele acestui volum
un prim florilegiu de astfel de mărturii, până acum risipite în presa
vremii, ce urmează să deschidă o întreagă serie la editura Eikon.
Antologia cuprinde o selecție de peste 60 de texte, mărtu-
rii ale unei realități edilitar-culturale, reflexe (auto)imagologice
sugestive. Textele antologate au fost extrase din ziare și reviste

10
de circulație extinsă sau mai redusă, ori din volume, în mare par-
te nereeditate sau mai greu reperabile pentru cititorul comun.
Aflați în această zonă a „contabilizării” statistice ținem să pre-
cizăm că nu am inclus în prezentul volum evocările autorilor
străini, aceasta reprezentând apanajul unui viitor proiect edito-
rial, deși cu greu ne-am abținut să nu includem unele pasaje re-
prezentative, cum este cel al lui Em. de Martonne, din volumul
Lucruri văzute în Basarabia (1919): „Animația, luminile maga-
zinelor, cafenelele și hotelurile dau impresia unui veritabil oraș.
Dar este orașul rusesc, cu aleile nemăsurat de largi, mărginite
de case doar cu un etaj; chiar și Hotel d’Angleterre, cu alura de
palat foarte corect, chiar și clădirile publice: primăria, comanda-
mentul militar etc. Tot orașul de sus, cu bulevardele sale paralele
plantate cu arbori și străzile care urcă cu pavajul colțuros, este
plăcut. Liceele, muzeul și palatul Consiliului național (Sfatul
Țării), fost colegiu al tinerelor de nobili, sunt edificii demne de
un mare centru. Orașul de jos, cu piețele și cartierele evreiești cu
micile maghernițe, amintește de târgurile Basarabiei rurale …”.
Având la bază elementul afectiv, susținut de un interes isto-
rico-literar, antologia are un caracter compozit, structurându-se
pe criteriul tematic instituit de toposul urbei: se pronunță asu-
pra esenței Chișinăului dintre cele două războaie mondiale doar
scriitorii interbelici, care îi (re)înnoiesc, fiecare în manieră pro-
prie, cu ingredientele stilistice individualizante, caracterul pluri-
valent. Volumul încearcă să impună, cu inevitabile „pierderi”, o
constelație tematică planând peste vechea cetate. Am urmărit să
adunăm texte inedite, în măsură să contureze imaginea comple-
xă a Chișinăului. Astfel, au rezultat evocări ale diverselor aspec-
te ale vieții sociale și culturale, cu elanuri spectaculoase, dar și
stagnări, frânări, complexe provinciale, de unde registrele tema-
tice variate care ar solicita și alte criterii ordonatoare. Gruparea
tematică a textelor – istorie, arhitectură, tradiție, cultură, învă-
țământ, aspecte culinare etc. – ar fi anulat însă posibilitatea ur-
măririi devenirii istorice a Chișinăului pe fundalul cronologic.

11
 Alături de criteriul tematic, un alt fir ordonator rămâne cel
cronologic, în dorința de a urmări o minimă evoluție istorică a
Chișinăului în perioada interbelică. Avem deci, odată cu sem-
nificativul an 1918, decelabil în articolul care deschide în chip
sugestiv antologia (Ziua de 24 ianuarie la Chișinău de Mihail
Sadoveanu), și o mică istorie a percepției în funcție de reconfigu-
rările ființiale ale Chișinăului, care se va întinde până la conclu-
dentul text Orașul din amintire de George Dorul Dumitrescu.
Astfel, între cele două borne cronologice, legate de două eveni-
mente cruciale, Marea Unire de la 1918 și al doilea război mondi-
al, avem un întreg panopticum, o multitudine de fragmente care,
conjugate, pe retina lectorului, produc un portret al Chișinăului.
Un portret care însumează și istoria, și modernitatea, și prezența
lui obiectivă, și asumarea lui subiectivă. Am fost tentați să oferim
o radiografiere a momentelor trăite, cu schimbările inerente de
atitudine, cu sarcofagul crizei și reminiscențele războiului, cu so-
litudinea, și contradicția dezarmantă, toate reflectate sugestiv în
oglinzile presei și memorialisticii interbelice.
După Marea Unire din 1918, se înregistrează un interes
vizibil din partea călătorilor din afara provinciei, îndeosebi
români, dar și al băștinașilor instruiți, care au trăit atracția, și
în egală măsură necesitatea de a pune în circulație impresiile și
informațiile legate de străzile și bulevardele Chișinăului, biseri-
cile și cimitirele, muzeele și școlile, teatrele și parcurile acestuia.
Vizitarea Chișinăului, ca și a altor orașe din Basarabia interbe-
lică, era determinată de curiozitatea individuală, dar și de do-
rința risipirii vălului necunoașterii spațiului de peste Prut. Așa
se face că românii din Regat, care vin și vizitează Chișinăul,
oferă materiale generoase, în care își aștern impresiile, spre de-
osebire de basarabenii mult mai puțin volubili, care nu au, se
pare, la acea oră, o conștiință a urbei, bine edificată. Cu fericitele
excepții, cum este cazul lui Gheorghe V. Madan (O podoabă a
Chișinăului: talciocul; Toamnele Chișinăului românesc de altă-
dată; Golanii Chișinăului), George Meniuc (Chișinăul nocturn)

12
ș.a. Nu lipsesc nici mărturiile băștinașilor stabiliți în metropola
bucureșteană, care evocă, în pagini savuroase ritmurile citadine
ale Chișinăului din anii premergători celui de-al doilea război
mondial (Laurențiu Fulga, George Dorul Dumitrescu). Am in-
clus și unele texte anonime, cum ar fi cazul reportajului Impresii
din Basarabia. Spre Chișinău. – Prutul – zi de târg la Ungheni,
Patru ani de mari realizări municipale la Chișinău, demne de
tot interesul în ceea ce ține de refacerea atmosferei din Chișinău.
Acestea sunt marcate în text prin asterisc (***).
Două dintre cele mai lămuritoare texte dedicate Chișinăului,
dar și cele mai ample, semnate de Ștefan Ciobanu (Basarabia,
Chișinăul), ce conturează elocventa imagine a capitalei la acea
oră, dar și în parcursul ei istoric mai larg, le-am trecut la Anexe
pentru a nu recurge la compromisul fragmentării.
Criteriile de selectare ale textelor au vizat prioritar calitatea
literar-artistică, originalitatea și ineditul subiectelor, importan-
ța istorică, capacitatea de ilustrare a specificului urbei etc. Aceste
criterii, ca și alte câteva, au permis decuparea unui număr rela-
tiv mare de texte, uneori inegale ca realizare artistică, unele fi-
ind reținute totuși pentru ineditul aspectelor abordate. În mod
previzibil, după prima etapă de selectare, lista autorilor a fost
una mult mai densă, fiind triată pe parcurs din rațiuni obiecti-
ve. Am lăsat în afara antologiei articolele statistice, insipide, re-
nunțând, de asemenea, la lucrările excesiv ideologizate, tributare
unor concepții perimate sau de calitate îndoielnică. Bineînțeles,
nu am putut nici pe departe cuprinde totul, dar am căutat, pe
cât ne-a fost posibil, să ne oprim asupra celor mai edificatoare,
din care să rezulte „fizionomia” Chișinăului și a chișinăuienilor.
Textele selectate aparțin, în cea mai mare parte, unor scriitori
consacrați ai literelor române, care nu mai au nevoie de pre-
zentare: Mihail Sadoveanu, evocatorul generos al Basarabiei
și, implicit, al Chișinăului, care și-a publicat în volum impre-
siile de călătorie, scriitorii din Vechiul Regat, Gala Galaction,
Nicolae N. Beldiceanu, Romulus Cioflec, dar și figuri notabile

13
ale scrisului basarabean: Constantin Stere, George Meniuc,
Gheorghe V. Madan ș.a. Nu am insistat în exclusivitate asupra
scriitorilor notorii, ale căror texte sunt mai mult sau mai puțin
cunoscute, ci am căutat să identificăm și alte nume de cărturari,
artiști, geografi, istorici, alte articole mai puțin „curtate”, capabi-
le să reliefeze pitorescul „orașului alb”, cum este, de pildă, textul
lui Volbură Poiană-Năsturaș, Ce a văzut un consumator într-un
restaurant din Chișinău, alături de care se raliază textele unui
Dimitrie P. Micșunescu, Eugen Ionescu-Dârzeu, ale Eufrosiniei
Simionescu, motiv pentru care am organizat un minidicționar
al autorilor antologați. Am rezervat, de asemenea, spațiu în
acest eșantion, unor mărturii și relatări mai degrabă științifice
decât literare, dar care merită reținute pentru consistența supor-
tului informațional, cum este cazul studiului lui Petre Cazacu,
Chișinău sau al celui lui Ion Th. Simionescu, Chișinău.
Drept reper de orientare științifică ne-a servit Dicționarul
presei literare românești (1790-2000), ediția a III-a, de I.
Hangiu, dar și Presa Basarabeană de la începuturi până în anul
1957 (ediție îngrijită de Lidia Kulikovski), iar cercetarea și acu-
mularea materialului a fost realizată în baza fondului de carte
și de publicații periodice ale Bibliotecii Naționale a României
din București, ale Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai
Eminescu” din Iași și a Bibliotecii Naționale a Republicii
Moldova din Chișinău. Realizarea antologiei a presupus un
mare volum de muncă, având în vedere identificarea presei in-
terbelice și, mai ales, a materialelor vizând subiectul dat. Au
fost desfoliate colecții de publicații și arhive, parcurse sute de
pagini de publicistică și proză memorialistică, au fost decupa-
te fragmente ce conțin, într-un fel sau altul, referințe la istoria,
cultura, arhitectura sau spiritualitatea ieșeană. Nu toate revistele
interbelice identificate le-am putut găsi la momentul cercetării.
Mai mult, nu toate revistele găsite ne-au putut oferi materiale
concludente despre Chișinău, dar pentru constatarea acestor lu-
cruri ele trebuiau mai întâi cercetate.

14
 Secvențele mai puțin relevante pentru profilul Chișinăului,
într-un text de proporții întinse, au fost eliminate, marcându-le
locul prin puncte de suspensie între croșete. Titlul periodicului
sau volumului, cu toate referințele adiacente, a fost dat imediat
după text. Menționăm că am operat cu primele ediții ale textelor
care au beneficiat de reeditări ulterioare.
Deoarece ediția de față, pe de o parte, cuprinde texte din
perioada interbelică, iar pe de altă parte, se adresează unui anu-
mit cerc de cititori, ne-am străduit ca transcrierea în ortografia
curentă a textelor să nu denatureze particularitățile lingvistice
reale ale epocii, eliminând inadvertențele.
Interbelicii, indiferent de modul de abordare (ironică, gravă,
ludică sau persiflantă) evocă „orașul din amintire” cu interes au-
tentic, reținându-i mărcile reprezentative. Dacă Laurențiu Fulga
ne oferă în reportajul său „cu dragoste, vutcă, balalaici și moar-
te”, Chișinău – orașul basmelor, imaginea unui Chișinău „cu case
igrasioase”, „femei inutile”, „cântece de întortocheate cuvinte ru-
sești”, „duhuri cenușii”, „mascaradă”, „vutcă și tutun prost”, cu oa-
meni care sunt altfel, care „trăiesc intens, trăiesc cu toți porii, cu
toată carnea”, un Chișinău, în consecință, al beznelor, cu o „viața
lipsită de orice aspect mai interesant, mai omenesc”, ce se desfă-
șoară monotonă, fără niciun repaos intelectual, fără nicio dispe-
rare sau bucurie”, George Dorul Dumitrescu reabilitează oare-
cum imaginea Chișinăului, găsindu-l „frumos și alb iarna”, „alb
și roz primăvara, până sub teii cu mireasmă tare ai străzii Gavriil
Bănulescu-Bodoni”, singuratic și violet, toamna (Chișinău).
Cititorii prezentei antologii vor identifica și alte numeroa-
se pagini pline de efuziuni tulburătoare, de amintiri vibrante,
de mărturii despre ce a însemnat Chișinăul interbelic și argu-
mentări științifice și literare ale prezenței lui decisive în viața
unor nume ale culturii noastre. Modelându-și un anumit tip de
conștiință specifică, Chișinăul se dovedește, plecând de la în-
semnele relevate de publiciștii în cauză, un „semn ușor” și, toto-
dată, „greu de citit”. Ajustat în mare măsură de factorii istorici,

15
sufletul etnic al chișinăuienilor își cultivă ospitalitatea solară,
sentimentalismul anacronic, pigmentat cu o anume exaltare pe-
renă, în ani de grație istorică, așa cum rezultă din acest splendid
fragment semnat de Gheorghe G. Bezviconi: „Vizitatorilor, care
cunoșteau, doar, două-trei străzi din bu­levardele largi și drep-
te ale capitalei Basarabiei, care admirau verdeața șerpuitoare a
grădinilor noastre, le părea adeseori, că în dosul zidurilor groase
ale caselor puțin stilizate, dar cu un bogat interior, se ascundea
o viață străină, oameni departe de a fi înțeleși de cei de astăzi.
Primul contact risipea, însă, această neîncredere, deoarece în
fața oaspeților apăreau niște Moldoveni primitori, dintre acei
pomeniți în analele Basarabiei de altădată. După prima cunoș-
tință, descopereai calități nebănuite la acești provinciali senti-
mentali, care îți manifestau o dragoste cu ade­vărat românească,
străină – doar – de orice socoteli egoiste și de ritmul riguros al
actualității. Un trai senin de oraș moldo­venesc, îmbelșugat și pa-
triarhal, cu frumoase tradiții și obiceiuri, vesele petreceri, dar și
porniri nobile, culturale și artistice...”
***
Cum orice selecție este marcată de subiectivitate, ne-am
asumat gestul, fără a pretinde exhaustivul și lăsând paginile an-
tologiei deschise completărilor. Ne-am propus doar un demers
modest în vederea încurajării culturii memoriei urbane și a rele-
vării spiritului locului decelabil în palete istorice, etnoculturale,
spațial-urbanistice etc. Alte garnituri publicistice referitoare la
chipul și identitatea Chișinăului sunt pregătite, în vederea unor
eventuale apariții editoriale – dacă publicul cititor își va mani-
festa interesul pentru acest tip de rememorări, menite să releve
potențialul Chișinăului, patrimoniul său peisagistic, arhitecto-
nic și uman de excepție.

DIANA VRABIE

16
 MIHAIL SADOVEANU

Ziua de 24 ianuarie la Chișinău

Ziua de 24 ianuarie la Chișinău.

Mi se pare că visez. Rostesc încet cuvintele. Îmi apar ca o
stranie împerechere. În juru-mi se întinde un oraș mare, cu
străzi largi și drepte, cu firme străine. Pe bulevardul din centru
statuile vechiului țarism sunt acoperite. În turnul cel mare al
Mitropoliei bate clopotul, chemând poporul la serbarea națio-
nală a României. Drapelul tricolor fâlfâie în toate părțile.
În ziua senină și liniștită de iarnă goală, fără zăpadă, trec în­
cet prin mulțimea care se îmbulzește spre sunetul clopotului.
Ce s-a întâmplat în acest oraș, care un veac a stat pentru su­
fletul românesc ca supt o negură? Ce chemare nouă a străbătut
aici, ca și-n întreaga țară? Prutul nu mai este un ocean de despăr­
țire. Lanțurile românismului de aici au căzut cu mare sunet.
Acum câteva zile chiar, în capitala Basarabiei stăpânea teroa­
rea. Domnia soldaților anarhiei era tot așa de cruntă ca și ve-
chiul țarism. Şi, deodată, s-a făcut lumină. Hotarul Prutului s-a
deschis. Oastea românească a străbătut dincoace, aducând liniș-
tea. Lumea a răsuflat, ca după un vis rău. Ş-acum pretutindeni
trec oameni cu fețele luminate spre necontenitul zvon al arămii.
S-au luminat inimile. Frații au chemat pe frați. Suntem încă
nedumeriți, – dar simțim cu toții, cu inimi calde și cu ochii plini
de lacrimi că se plinesc destinele neamului nostru și că vremea

17
aduce, după grele încercări, și pentru noi începutul dreptelor
răz­bunări.
La Mitropolie, în curtea largă, stau înșiruite batalioanele, ca­
valeria și tunurile noastre. Sunt ostași căliți în atâtea lupte grele,
care s-au bătut în toate colțurile românismului. Au o înfățișare
serioasă și marțială. Ei reprezintă aici ordinea, după furtunile
anarhiei. Citești pe fețele celor mai simpli soldați, conștiința
înal­tei datorii naționale, pentru care Patria i-a trimis aici.
În catedrală slujbă solemnă. Aud rugăciuni și cântări
româ­nești.
– Le-aud pentru întâia oară, îmi spune cineva. Aici era odi­
nioară cetatea rusificatorului arhiepiscop Serafim, în care nu pu­
tea pătrunde cuvântul românesc. Nu numai cuvântul românesc
nu putea străbate – dar nici umbra măcar a unui umilit preot
moldo­vean de la sate ...
Acum înaltul prelat rus, într-un discurs larg, salută oști-
le ca­re au adus pacea și înalță rugăciune pentru slăvitul Regele
Ferdinand I, pentru Principele Carol și pentru întreaga dinastie
a României ...
Curând, afară, în zvonul puternic al clopotelor și-n sunetul
mu­zicilor militare care intonează imnul regal, generalul tre-
ce în re­vistă șirurile de oșteni. Pihota și husarii moldovenești
ai Basara­biei salută și ei, cu glasul și cu muzica lor, pe regele
României. Aeroplane trec pe deasupra mulțimii înțesate, virând
îndrăzneț și salutând din limpezimea cerului cea dintâi serbare
românească de pe pământul Basarabiei.
Aclamații, urale, zvon de clopote, furnicar de mulțime.
Urmea­ză defilarea. Am o ciudată senzație, când văd pe bule-
vardul larg al Chișinăului șiragurile luptătorilor de la Oituz,
Mărăști și Mărășești, cu baionetele lucind. Bronzați de vânturi,
suferințe și ger, ei poartă în țara fraților drapelele României, –
simbolicele drapele ale eroismului și energiei lor fără seamăn. O,
nu sunt soldați de paradă. În ochii lor tragici și adânci lucește
voința nebiruită a unui vrednic popor.

18
 Îi privește toată lumea. Numai țarii rusești, pe soclurile lor,
au fețele mascate...
La Casino, se primesc felicitările. Se țin cuvântări calde.
Apoi, deodată, spontan, toată lumea iese afară. Muzica intonea-
ză Hora unirii și frați cu frați din Basarabia, din România și în
celelalte țări ale neamului românesc se prind de mână și în șira-
guri, în mijlocul uralelor, încep danțul înfrățirii. E o însuflețire
de nedescris. Nimenea nu s-a așteptat la aceasta. Hora aspira-
țiilor noastre seculare se întinde sub cerul senin al Chișinăului
– și pretutin­deni în juru-mi văd fețe strălucind de veselie și ochi
plini de rouă ...
Bătrâni basarabeni își fac semnul crucii.
– Doamne Dumnezeule... oftează cineva lângă mine. Altceva
nu mai pot spune. Mă-ntorc.
Văd un bătrân cu barba albă. Stă cu ochii ațintiți asupra
dănțuitorilor. Încet, cu mâna tremurătoare, își șterge lacrimile
năvalnice...
Sunt clipe în viață, clipe de adâncă emoțiune, așa de drama-
tice și de zguduitoare, când parcă ai impresia că pulsația vieții
trebuie să se oprească... Ceea ce ar mai urma, parcă nu mai are
niciun rost. Simțirea aceasta de aspru fior m-a încercat în acele
clipe – și mi-au picurat în inimă, ca niște lacrimi înflăcărate, cu-
vintele evanghelice: – Acum slobozește, Doamne, pe robul tău
în pace...
În jurul meu sună muzicile și se învârte hora frăției ...

[„România” (Iași), An. II, nr. 330, 31 ian. 1918, p. 2]

19
 ***Impresii din Basarabia
Spre Chișinău – Prutul – Zi de târg la Ungheni

De la Iași la Chișinău în automobil…

Șase ore de drum. Ploaia nu căzuse încă și praful zăcea pe
drumuri de o palmă. Zic: pe drumuri, căci dincolo de Prut, de
la Ungheni la Chișinău, de șosea nu poate fi vorba, ci numai de
drumuri bătute. Carele, căruțele și automobilele și le croiesc,
pe dreapta, pe stânga, sus, jos, cum le vine mai la îndemână. Ce
trebuie să fie pe aci în perioada „rasputiței”, adică a începutului
primăverii, când topirea zăpezii face toate drumurile Rusiei im-
practicabile, îngropând roțile vehiculelor în noroi! Mi se lămu-
rește că nu trebuie așteptată „rasputița” și că mai multe zile de
ploaie ajung pentru a produce efectele ei.
La Ungheni am stat în copilărie adesea pe malul românesc
al Prutului și am căutat să surprind silueta uriașei Rusii. Ca ado-
lescent, am avut o oroare de pământul țarilor… La Prut se sfâr-
șea Europa, cu civilizația și libertatea ei, dincolo începea secția
a treia, temnițele, Pohodul na Sibir, iar ca unic punct luminos
Rusia subterană, luptătoare, încrezătoare în vitorul poporului,
al omenirii, Rusia martirilor și eroilor…
Acum, pe lângă podul drumului de fier, altul improvizat lasă
trecere liberă călătorului. „Tamojna”, adică mult temuta și rigu-
roasa vamă, nu mai există. Și tamojnicul a dispărut… Poate că a
trecut și el Nistrul.
***
În Unghenii din stânga Prutului e zi de târg. Târgul e mare.
Sute și sute de care și căruțe, sute de țărani și țărance, vând și
cumpără. Portul rusesc s-a impus mai ales la bărbați, deși sub

20
acest port recunoști lesne tipul moldovenesc. Un rând nesfârșit
de femei șade de-a lungul drumului. În fața lor ceva zarzavaturi
sau fructe de vânzare, sub braț o găină. Șed și nu vorbesc, nici
nu strigă. Așteaptă cu răbdare cumpărătorul, pe care nu-l trag
de mânecă.
Unde am citit descrierea unui târg asemănător? În amintirile
deportaților în Siberia? Sau în descrierile realiștilor ruși?
O sută de ani de conviețuire cu Rusia n-au putut trece fără a
lăsa urme, mai cu seamă în manifestațiunile exterioare ale vieții.
Cele interioare, sufletești, au rămas moldovenești… Ascultă-i pe
cei doi ruși de colo, cu părul tuns rotund la ceafă, cu cămașa
roșie peste pantaloni prinsă cu o curea la mijloc, cu șapca mus-
călească: vorbesc moldovenește!
***
În prima jumătate a drumului de la Ungheni la Chișinău,
peisajul e monoton, puțin atrăgător, dar în a doua jumătate a
drumului se înviorează, prezintă o bogată vegetațiune, acum
înapoiată din cauza secetei, și încântă ochiul prin sinuozități-
le sale, prin permanenta variație dintre deal și vale, cu lanuri și
ogoare care se țin lanț și care ne arată ce ar fi fost dacă cerul s-ar
fi îndurat și ar fi deschis la vreme cataractele sale…
Satele au absolut caracterul celor moldovenești, numai că
denotă mai multă bunăstare. De altfel impresia este că întreaga
regiune e prea puțin populată, aglomerațiile de locuințe ome-
nești succedându-se la distanțe foarte mari.
Drumul pentru care se ține când lângă calea ferată, când se
depărtează de dânsa.
La un moment dat vedem într-o mică stație numeroase li-
nii de garaj și pe ele grămădite una într-alta sute de locomotive.
Sunt locomotive de ale căilor noastre ferate. Când s-a crezut că
înaintarea germană va continua și dincolo de Mărășești, s-a ho-
tărât salvarea parcului nostru de mașini prin evacuarea în Rusia.
Dar se știe că liniile rusești au altă lărgime decât ale noastre. S-a

21
tras deci în toată graba o prelungire a căii noastre mai înguste
până unde s-a putut, și s-a putut până aci, la o depărtare destul
de mică de Prut. Aci sutele de locomotive au fost parcate, fără a
putea fi acoperite și fără a putea fi vopsite. Expuse tuturor intem-
periilor, ele s-au ruginit și se pare că astăzi nu mai au altă valoare
decât cea a fierului vechi. Sute de milioane s-au prăpădit astfel…
Dar mai mare încă decât valoafrea în bani sunt valorile econo-
mice care s-au pierdut prin faptul că aceste mașini ar fi fost de un
ajutor enorm pentru restabilirea și întremarea economică a țării,
acum după război. Și aceasta e una din nesocotințele modului
cum a fost condus războiul nostru!
***
Urme de ale războiului se văd de-a lungul drumului.
Schelete de cai însemnează locurile pe unde au trecut armatele
muscălești. Ele zac pe marginea drumului, schelete lamentabile
și hidoase, încă în descompunere, un simbol al halului în care
se găsește marele și altă dată atât de temutul imperiu al Țarilor.
Într-o gară stau parcate sute de chesoane, care sanitare, tu-
nuri, unele de calibru mare, tot material rusesc, alte milioane
ruginite și pierdute.
Dar automobilul parcă se înfiripează de ce se apropie de țin-
tă. Numai 20 de verste mai sunt până la Chișinău. Urcăm un
deal, cu pantă destul de repede. Din vârful lui zărim contururile
capitalei Basarabiei… Curând intrăm în raza orașului. O linie
îngustă de tramvai electric e primul indiciu. Drumul devine de-
odată șosea pietruită și plantată de ambele părți… Parcurgem re-
pede vechiul oraș cu ulițele lui întortocheate. Intrăm în cel nou
– dar despre el, altă dată.

[„Lumina” (București), An. II, nr. 301, 4 iul. 1918, p. 1]

22
 ION C. TEODORESCU

Impresii din Basarabia

Din frageda copilărie am avut pentru Basarabia o atracție și

o simpatie deosebite. Primele lacrămi amare le-am vărsat și cea
dintâi grea suferință am simțit-o când ni s-au „răpit” cele trei
județe de peste Prut. Niciodată nu m-am putut împiedica, de
atunci încoace, de a mă sfârși de jale și de a tremura de mânie ori
de câte ori auzeam sau vedeam scris cuvântul Basarabia, și sim-
țimintele acestea erau cu atât mai vii cu cât mereu parcă zăream
plutind deasupra numelui provinciei furate cuvintele „lasciate
ogni speranza”.
V-amintiți, voi cititori bucureșteni, ce s-a petrecut în sufle-
tele și-n mințile tuturora când, prin aprilie 1918, negrul cer al
vieții noastre cele ticăloase a fost brăzdat de știrea că „Republica
moldovenească s-a unit cu România”? Eu unul vă mărturisesc
că mi-am simțit inima tresărind ca zbuciumată de un curent
electric și capul învârtindu-se de amețeală. Uluit mi-am cuprins
pieptul cu o mână și fruntea cu cealaltă, înțelegând atunci pen-
tru întâia oară cum e cu putință ca bucuria să te ucidă sau să te
înnebunească.
Multe și felurite motive am avut ca să fiu potrivnic politicii
ce s-a dus, iar între acestea figurează marea iubire amestecată cu
amară gândire ce o purtam Basarabiei noastre, știind, pe dea-
supra, ȘTIIND, zic, că acum va reveni copilul la sânul mamei

23
sau niciodată, în vecii vecilor, ci mort și îngropat va fi în cimitirul
istoriei.
Dați-mi voie să intercalez aci o anecdotă, cam glumeață dar
absolut tipică și care mi se pare că rezumă și hotărăște minunat
discuțiile nesfârșite între partizanii unui război spre Orient sau
spre Occident.
Cândva fui întrebat:
Dacă te-ai afla pe puntea unui vapor și ți-ar cădea în valuri
mama, soția și fata – pe care ai încerca s-o scapi mai întâi?
Nu-i tocmai lesne de hotărât. Dar autorul anonim al anecdotei
a avut el grijă, ca de obicei, să ne dea soluția cea mai bine chibzuită
a cazului. De aceea întrebatul răspunse, foarte repede și scurt:
Pe acela care-mi va fi mai la îndemână.
Negreșit. Mai poate încăpea aci calcul și ezitare?
Mai la îndemână ne era Basarabia, una din surorile în nevo-
ie. Cazul ei era și cel mai oportun, și cel mai grabnic, și cel mai
grav. Era deci firesc și logic să întindem mâini salvatoare spre
acela care se afla și cu apa la gură, și cea mai la îndemână de a
fi scăpată de la pieire. Alții au crezut însă că e mai înțelept ca,
trecând peste capul Basarabiei ce se scufunda, grăbindu-i astfel
moartea cea sigură, să alerge spre cele care se luptau mai în de-
părtare cu valurile numai până la brâu.
Dar să lăsăm deocamdată toate acestea.
Voiam numai să vă spun de ce m-am agățat cu nespusă bucu-
rie de prima ocazie de a merge peste Prut, despre care călătorie
țin să vă dau aci câteva notițe și icoane.
***
Când am trecut „Prutul, râu blestemat”, luna plină, cu pân-
za-i de lumină melancolică și nesigură, îți trimitea din toată pri-
veliștea o impresiune de vis. Părea că intri în lumea de pe tărâ-
mul celălalt.
Dar la lumina hotărâtă și strălucitoare a Soarelui cel dătă-
tor de viață, ogoarele rodnice, dealurile, apele, satele, întreaga

24
înfățișare a ținutului te făcea să crezi că te afli dincoace de fos-
ta graniță, în dulcea țară a Moldovei. Căci Basarabia nu-i de-
cât o prelungire, în toate, a pământurilor dintre Carpați și Prut.
Moldova și Basarabia sunt ca două surori gemene îmbrățișate,
atât de mult li se aseamănă nordul cu nordul, mijlocul cu mij-
locul, sudul cu sudul. Până și direcțiunea și mărimea dealurilor
e cam aceeași, iar la poalele ambelor țări se întind câmpii la fel.
Deosebirile se arată numai în amănunte, dar cât de impor-
tante sunt totuși și cât sunt de triste pentru noi aceste amănunte!
Toate satele răsar în drum ca niște imense cuiburi de ver-
deață. Fiecare casă e pierdută în mijlocul unei livezi de pomi
roditori. Din turmele de vite ce pasc pe câmp, se deslușesc cele
mai felurite culori de păr, semn de corcitură, adică dovadă că
s-au adus aci nenumărate soiuri de prin multe țări, spre a li se
îmbunătăți rasa. Un cârd de vite cornute moldovenești ți se în-
fățișează alb aproape uniform: rasă staționară, nepăsare, tipic;
unul basarabean e cât se poate de bălțat: grijă de îmbunătățire,
atenție, progres.
Cu toate că linia Chișinău-Ungheni era poate cea mai puțin
umblată și cea mai neimportantă din tot imperiul rusesc, un fel
de linie moartă, și cu toate că în vremea războiului, până în cele
din urmă zile, a avut dimpotrivă să ducă greul transporturilor și
să fie încă și în puterea unei revoluții care a dat dovadă de mare
brutalitate în fapt – această linie te surprinde în primul rând,
față de liniile noastre, prin gări și stații mai spațioase și printr-o
mai bună stare de întreținere a clădirilor.
Singura decepțiune este gara Chișinăului, cu totul nedem-
nă, din toate punctele de vedere, de orașul pe care-l deservește.
Când am ajuns în capitala Basarabiei, pe la 8 jum. diminea-
ța, de unde în ajun fusese o zi caldă și frumoasă, ne-a întâmpi-
nat, la coborârea din vagon, un aspru crivăț și un cer posomorât.
Părea că-i ultima sforțare a nordicului imperiu rusesc de a ni se
pune în cale și de a ne aminti despre existența lui cea apăsătoare
și plumburie.

25
 Ca scoborâtori ai vechilor și superstițioșilor romani, să zi-
cem și noi că zgribulirea trupului și întristarea sufletului de la
primii pași pe-acest pământ să fie, și numai întru atât să fie, par-
tea soartei nemiloase, jertfa dată Nemesisei.
În adevăr, figurile radioase și mâinile întinse ale celor ce ne
ies înainte pe peron, ale gazdelor noastre, căci suntem așteptați
aci, ne înveselesc repede și ne fac să nădăjduim într-o petrecere
plăcută în Capitala Basarabiei.

Impresii din Basarabia. Capitala țării

Vă puteți lesne închipui dacă am deschis ochii mari și mi-am

mișcat mereu capul în toate direcțiile, când am parcurs capita-
la Basarabiei! Și era și de ce. Înfățișarea orașului e din cele mai
interesante.
Poziția lui e pitorească. Cu poalele pe vale, unde se află și
strada principală, Chișinăul se odihnește comod pe coasta dul-
ce a unui deal, încoronându-i muchea. Dincolo de muchie se
întinde o altă vale, foarte largă, plină de grădini minunate, care
se isprăvesc tocmai departe, la malul unui pârâu ale cărui unde
sclipesc în soare. Dincolo de acest pârâu începe regiunea rurală,
satele toate purtând nume moldovenești, căci județul Chișinău
e populat aproape numai de români.
Ceea ce te impresionează în primul rând e lărgimea, spațiul.
Între gară și capătul extrem al Centrului, spațiul e chiar prea de
măsurat. Locurile virane, imense, se țin lanț, de-abia întrerupte
de câteva clădiri.
Străzi aproape că n-am văzut, ci numai bulevarde, și acestea
de o lărgime excepțională.
Mai toate casele mai bogate, precum și multe clădiri publice
și localuri de școală, sunt înconjurate de grădini foarte mari, cele
mai multe plantate cu vie și pomi roditori. Am cunoscut o „vilă”,
nu prea departe de centru, așezată în mijlocul a șapte fălci de
pomi și trei de vie, o vie minunată, al cărei produs era un deliciu.

26
O adevărată moșie într-o capitală de provincie.
Aproape toate aceste bulevarde spațioase se întretaie în
unghi drept, iar mai de după fiecare colț vezi până la bariera
orașului.
Afară de rare excepții, imensitatea aceasta e mărginită de
case mici și despărțite de grădini, astfel că în majoritatea lui
Chișinăul prezintă o înfățișare semi-rurală.
Din această pricină, din lipsa aceasta de caracter orășenesc,
în înțelesul și după aspectul occidental, îi vine greu cuiva, la în-
ceput, chiar dacă natura l-a dotat, cum e cazul meu, cu un deose-
bit simț de orientare, să se poată lesne desluși asupra punctului
în care se află.
Monotonia asta de loc și de verdeață, care-ți dă impresia de
oraș croit din ordin și după plan de sus, e răscumpărată, deși nu
în mod fericit, de varietatea esențelor din care sunt sădiți pomii.
De-a lungul sforii inginerului, care n-avea, se vede, alt or-
din decât să alinieze larg și lung, fantezia proprietarilor și-a dat
drumul nestingherită. Unuia i-au plăcut castanii, altuia stejarii,
unui al treilea teii, și așa mai departe, încât fiecare bucățică de
bulevard a fost plantată cu o esență deosebită. Atotputernicia
autorității n-a putut doar decât să caute a-i tunde și fasona la
aceeași înălțime. Încolo e un adevărat babel de copaci.
Ca să sfârșesc cu străzile, în partea lor publică, voi remarca
încă două lucruri.
Trotuarele, cele de-o lățime cât o stradă largă de-ale noastre,
sunt meschin pavate la mijloc cu câte o cărare de cărămidă, semn
că țara e lipsită de piatră; iar străzile sunt așternute cu un fel de
piatră cubică, atât de rău cioplită, și așa de puțin cubică, încât
din primul moment ce-ți apleci ochii la picioare cu o oarecare
atenție, înțelegi imediat că pe acele străzi a meșteșugit odată și
odată faimoasa „ciupeală” a renumitei birocrații rusești.
Orientul extrem e reprezentat prin lipsa de canalizare – sau
poate că grija curățirii târgului a fost lăsată în seama aerului care,
mulțumită lărgimii, lungimii și regularității, mătură străzile fără

27
greș, precum și în a ploilor cărora de asemenea le este îngăduit să
le spele cu ușurință.
***
Stilul clădirilor – vorbesc bine înțeles de acelea care se dis-
ting de masa micilor și uniformelor case de locuință – stilul clă-
dirilor de seamă diferă cu totul de ceea ce se vede obișnuit la noi.
Biserici, bănci, școli, clădiri administrative, case mari particula-
re etc. poartă o pecete aparte. În genere mai spațioase decât ale
noastre, au în ele multă înfățișare de cazarmă, dar cu bizareria de
formă și de colorit al acelor icoane pe care negustorii ambulanți
le expuneau odată pe gardurile târgurilor noastre, a acelor lito-
grafii populare cu care se garnisesc încă și acum multe case din
mahalale sau de la sate.
E drept însă – spre confuzia noastră – că localurile școlare
din Chișinău întrec, în toate privințele, cu mult pe cele mai fru-
moase și mai moderne de la noi.
Clădirea cea mai interesantă însă, nu pe din afară – un cuib
curios colorat – dar pe dinăuntru, este Muzeul.
E un muzeu în care s-a adunat, pregătit, expus și clasat cu cea
mai mare îngrijire și cât se poate de complet, tot ceea ce conține și
produce Basarabia, de la piatra ordinară, de la lemn, pește, cereale,
fructe, păsări, animale sălbatice și îmblânzite, și până la cele mai
fine țesături și broderii ale tuturor neamurilor care locuiesc țara.
Parcurgând acest muzeu, care face fala târgului, vezi, cu-
noști, știi tot ce i-a dat natura Basarabiei, și cu ce a înzestrat-o și
îmbogățit-o mâna și mintea locuitorilor ei.
Pleci oarecum întristat din această superbă permanentă ex-
poziție, zicându-ți că la noi nu s-a gândit încă nimeni la înființa-
rea unui asemenea muzeu, așa de instructiv și de interesant, dar
și întrucâtva consolat – dacă asta poate fi o consolare – că cel
ce-a întemeiat, lucrat, aranjat și condus până mai deunăzi acest
muzeu n-a fost un rus, ci un neamț.
***

28
 În total, luându-l din punct de vedere panoramic și din
mersul trăsurii, Chișinăul ți se arată ca un oraș pitoresc, privit
în masă; monoton în majoritatea locuințelor și în aranjamentul
străzilor; vesel și sănătos din pricina verdeții cu care-l împodo-
besc bulevardele, grădinile și cele două imense parcuri publice
din centru; curios, bizar, dacă consideri unele clădiri publice,
catedrala lui „Soborul”, cea mult aurită în gust rusesc, curtea
mitropolitană cu stilul ei de litografie populară; spațios până la
imens; regulat, drept, aliniat până la plictis.
Negreșit, n-aș putea spune mare lucru despre sufletul acestei
capitale de provincie, căci în câteva zile, ce poți ști, afla și simți
în această privință?
Lăcașul unei însemnate administrații a unei țări cu totul ru-
rale, un cuib al unei clase dominante căreia i s-a îngăduit, pot
zice chiar care a fost împinsă și încurajată să petreacă, să lene-
vească, să trăiască în larg și din belșug o viață vegetativă, să facă
orișice dar să nu se agite și să nu cugete prea mult.
Oricât m-ați crede de prevenit, vă spun totuși că Chișinăul,
la prima vedere, ți se înfățișează cu adevărat ca o Capitală
semi-rurală a unei țări rurale de mari proprietari și de guvernare
absolută.
Cine-l va vedea după 30 de ani îmi va da dreptate tocmai
prin schimbările ce va suferi orașul prin revenirea lui la o viață
liberă.

[„Lumina” (București), An. II, nr. 425 și 433, 5 și 13 nov.

1918, pp. 1-2]

29
 ION D. ŞTEFĂNESCU

Un cuget înnoitor în pictura bisericească

(Soborul din Chișinău)

Cercetăm așa de rar bisericile, de la o vreme și cu ochi așa de

străini, cu suflete așa de neînțelegătoare!
Puținii închinători rar se gândesc să-și arunce privirea la
icoanele care împodobesc pereții și care nu au de altfel de atâtea
ori decât înfățișarea rece de simbol mai mult neînțeles; chemări
ale amintirii care răspund slab de tot și fără nimic din viața pe
care ar avea să o păstreze singure din darul artei și din care s-ar
împărtăși și simțirea noastră.
Cu multă și nespus de păgubitoare neștiință de tainele su-
fletului nostru și ale artei se dărâmă mereu bisericuțe vechi în-
conjurate cum sunt de cruci strâmbe de cimitir care înseamnă
morminte uitate sub straja copacilor bătrâni.
Se înalță în locul lor din temelie și alteori și aiurea mai aproa-
pe de miezul satului, ori în vreo piață mai largă la orașe, clădirea
cea nouă, cu năzuințe de măreție și de lux.
Şi mormintele rămân în pustiul lor, în ploaia toamnei, în vi-
forul iernii, fără revedere, fie și nebăgătoare în seamă cum era a
rudelor și prietenilor care veneau la slujbă.
Cu ele rămâne însă și sufletul dăruit zidirii celei vechi, vin
închinări curate din vremea care a sfințit-o în răgaz.
Nu e bine încheiată clădirea cea nouă și iată, aleargă zugravii

30
să o înfrumusețeze cu icoane; în grabă, fără credința care înviază
și fără știința unei arte pe care nu au învățat-o și care ar fi în stare
să ducă mâna pe care nu o duce cugetul convins.
Drept orice îndreptar, o carte care învață în cuvinte cum se
face un sfânt și cum îi este chipul – un număr de sfaturi culese
de un meseriaș din vremea târzie a bizantinismului, ori de alții
mai puțin pregătiți.
Şi pe deasupra lipsa de conștiință și de dragoste de muncă.
Foarte rar o îndemânare de meseriaș bunișor. – Roadele se văd:
zidurile bisericilor se împodobesc cu sfinți și sfinte ziși ai unei
arte și tradiții bizantine, pe care nu avem nevoie să o părăsim,
fiind legată de un trecut național și de un trecut al credinței creș-
tine, care ar fi să păgubească din cea mai mică noutate; umbre
colorate șters și fără nicio noblețe, fără rotunjimile și relieful
corpului omenesc, haine și draperii liniate cu aspect lemnos ori
păstrând d-a dreptul înfățișarea tencuielii reci și triste.
Zugrăveală pentru mulțumirea unei teorii necugetate cu-
noscută întunecat de tot chiar de acei care se sprijină într-una pe
ea, nu pictură pentru ochii îndrăgiți de frumos și cu niciun chip
icoane care să vorbească sufletului și să-l mărturisească.
Cu cunoașterea neînțeleasă și pripită a picturii noastre bise-
ricești străvechi, în pildele ei de adevărată artă și cu neluarea în
seamă a tot ceea ce meșteșugul modern a descoperit ca pătrun-
dere a naturii și ca mijloace de expresie al adevărului ei, nu se
poate ajunge, firește, decât la atât.
Am străbătut Chișinăul, în atâtea dăți, d-a lungul ulițelor lui
largi, tăiate în voie de dorul de spațiu al ochiului deprins cu în-
tinsul stepei și răzbunându-se parcă aici de libertatea pe care nu
o avea aiurea, fermecat de pajiștile pe care le afli, la capătul lor,
ori de apusul de soare care-și cerne trist lumina printre crengi de
plopi închinați de vântul serii.
Am întrebat d-a lungul aleilor mărginite cu tufișuri de
crâng, cu salcâmi și cu tei mirositori, de sufletul așezării celei
vechi, moldovenești, luptând să înviez cu mintea ulițele strâmte

31
și cotite cu casele mari boierești, cu ceardacul primitor, în larga
curte umbrită de copacii bătrâni.
Glasul trecutului abia mai șoptește în orașul cel nou al
străinului.
La ceasul acesta străzile sunt pustii. La răspântii doarme pe
capra unei trăsuri răbluite isvorcic-ul vreunei troici, la care visea-
ză acum. Trecători rari, grăbiți și, se cunoaște, așa de puțin obiș-
nuiți cu graba, se înfundă în spațiul larg, pe caldarâmul măturat
de vânt cald care vine de departe aducând nori negri.
Casele-s mici, joase, cu obloanele trase mai totdeauna.
Atâtea din ele sunt goale, în urma revoluției.
Împrejmuiri de zid înalte cu porți ferecate ascund grădini
umbroase care se deschid în spatele locuinței.
Peste tot simți sufletul retras după obloane care cercetează
rar și strada, dar care, mai ales, se hrănește într-un interior bogat
rânduit cu belșugul unei vieți de visare și de uitare și care primeș-
te tot ce este nou, de lene, de nevoie, nerenunțând la nimic din
aceea ce-i este nădejdea.
Undeva a stat Pușkin, cu avântul lui îngândurat de visător
romantic chinuit de dorul altor zări; cugetul lui plutește parcă și
acum în lumea aceasta care se ascunde și petrece în visare vremea
care trece pentru ea ca o durere plăcută.
Într-un colț, pe Alexandrovskaja, la geamurile oblonite ale
unei bănci, pâlcuri de evrei care se sfătuiesc îngrijați, străduin-
du-se cu simțul lor de lucruri, cu căutătura lor îngrijorată, să ho-
tărască viitorul încă turbure.
O înviorare, care n-a prins bine să se întărească, se resimte
pretutindeni. O energie tânără urzește, din ce a fost odată și din
prisosul pe care-l aduce, viața cea nouă românească.
M-au oprit mult lângă ele bisericile din Chișinău, care nu
cheamă deloc pe nimeni și par, pitite cum sunt, în luxul lor întu-
necat, la colțuri zăbrelite, cu ușile strașnice, cu cei câțiva copaci
înalți drepți ca niște santinele, că s-au închis și ele supărate de
curând.

32
 Bisericile noastre de la orașe chiar, de sat și mănăstirești mai
cu seamă, au streșini bune de adăpost și care îmbie și tindă prie-
tenoasă care nu te întreabă cine ești, de unde vii și nu te iscodește.
Bisericile de aici privesc dușmănoase, printre gene, cum ne
privesc mai toți acum în locurile acestea.
Deasupra orașului străjuiește domul aurit, care vrea să fie
măreț și impunător, al Soborului.
În mijlocul unei grădini sădită cu mult gust și pricepere, pă-
trunzi în ea printr-un arc de triumf, imitație occidentală, masiv
și trist, o grădină imensă care, îngrijită cum trebuie, va fi odată
o minune, în perspectiva care i se cuvine, se ridică catedrala care
este stăpânul și sufletul orașului și tot pe atâta simbolul autorită-
ții țarului care nu mai este.
Pe dinafară nu încântă. Meșterul arhitect a avut năzuințe
pentru care nu avea nici mijloacele, poate și nici talentul care
se cerea.
Planul este al unui pătrat ale cărui laturi închipuiesc searbe-
de portice dorice, fără proporțiile necesare și sărăcăcioase de tot
ca înfățișare, cu materialul lor ușor și cu fățuiala lor ieftină.
S-a alergat mult după măreție, fără spor însă. Întreaga clădi-
re îți apare înălțată în dorul și de dragul cupolei, care a rămas pe
jumătate albă, pe jumătate aurită, și visează la domul invalizilor
din Paris.
Interiorul te farmecă însă și vorbește sufletului armonia cal-
dă a zugrăvelii lui, cu bogăția serioasă și susținută cu atmosfera
de rugăciune și de reculegere.
O lumină veselă, fragedă ca cernută prin frunzare de primă-
vară, aleargă prin biserică asemenea unui cuget prietenos și pri-
mitoare cântă sub bolta cea mare, sărută pe rând icoanele și duce
voie bună până în ungherele umbrite.
O urmăresc, încerc să-i descopăr izvorul și o aflu cu uimire
răsărind din friza de sus a icoanelor celor mari de pe zid, care
înoată în lumina aceasta de cântec de sărbătoare.
Zugrăveala soborului este opera renumitului pictor

33
Vasnetzov, capul școalei impresioniste rusești, care s-a ajutat, în
această lucrare, de meșteri greci și italieni, mai cu seamă. Pictura
lavrei Pecerska din Kiev a slujit de model, de îndreptar mai bine
zis.
Faptul modelului avut în vedere, nevoia de a respecta o tradi-
ție pe care trebuia să o cinstească, priceperea meșterilor ajutoare
și personalitatea de artist înnoitor a lui Vasnetzov au tras fiecare
în cumpănă, hotărând la urmă trei rânduri de zugrăveli, cuminte
și cu înțelegere împrietenite de artiști într-un tot armonios.
Elementul decorativ, înfloritura veche a chenarelor care des-
part și înconjoară icoanele cele mari, înfloritura arcurilor și în
genere întreaga podoabă e din izvoade vechi rusești care sunt ale
unei arte bizantine trecute prin cugetul unui popor cu simțire
de artă și care știe să și le facă ale lui.
Cugetul acesta a potolit strălucirea de pietre prețioase a cu-
lorilor bizantine, apropiindu-le de fața stofelor vechi bisericești
și de aceea a florilor de câmp; el a înviat și din stilizarea prea
înaintată, ramura și frunzele de stejar și crucea de unde a pornit
ideea decorativă a chenarelor acestora.
Spiritul înnoitor al artei moderne a rotunjit și încovoiat lini-
ile cu eleganță și tinerețe.
Geniul renașterii italiene a săvârșit frumoasele icoane cu în-
fățișarea de pânze vechi, care se văd așezate în cadre potrivite la
iconostase și pe pereți în friza de jos.
Pline de farmec cu câmpul lor de umbră caldă care tăinuiește
și care cheamă ochiul.
Sfinți și sfinte cu făptură zveltă, care cugetă și trăiesc cu ade-
vărat și cu priviri pline de o grație înlăcrămată ca-n tablourile lui
Correggio.
Iisus pe Muntele Măslinilor e un întreg poem.
Minunata alegere a culorilor întâlnește mai des galbenul au-
riu al frunzelor de toamnă care strecoară raze de soare, verdele
mai rece al smalțului vechi unit cu acela viu al ierbii muiate de
ploaie.

34
 Cu mult meșteșug li s-a dăruit și o patimă pe care vremea
doar de știe să o întreacă.
Se strevăd și străduințele de a asculta de învățătura modelu-
lui, mai nereușite acestea, mai ales când e vorba de lucirile ver-
niului împrospătat.
Umbra adâncă cu un fel de dogoare care vine din fund în-
văluie ușor și înmoaie marginile, învie liniile și catifelează, ca și
surdina pusă vioarei, glasul care șoptește din icoane.
La strana din stânga, în genul unei picturi spaniole din vea-
cul al XVII-lea, un sfânt, cu ochii așa de mărturisitori, stăpâneș-
te vecinătatea și te întâmpină cu privirea lui, de cum pășești în
naos.
La plecare iar te cheamă, mai are de întrebat un cuvânt; pare
sufletul unei umbre chinuit de dorul lumii.
Iisus pe Muntele Măslinilor este o adevărată elegie robită și
înălțătoare.
Câtă îndemânare și cât meșteșug nu a întrebuințat pictorul
ca să ne înfățișeze o icoană veche, cu amintiri de sute de ani.
Cugetul modern al veacului al XIX-lea, în înțelesul lui ro-
mantic și simbolic, omenesc și înduioșător cu îndoielile lui a
vorbit însă mai tare; el răscolește gânduri care sunt ale unei reli-
giozități care judecă taina în loc să se împărtășească din ea.
Icoane însă sunt toate prin mulțumirea aleasă de ordin ar-
tistic pe care ți-o dăruiesc și prin puterea de a-ți răscoli mintea
punând-o la lucru și îndreptând-o spre gânduri senine.
Şi acum icoanele lui Vasnetzov el însuși. Sf. Olga: chipul ru-
sesc, îmbrăcată în costumul tradițional al împărăteselor, porun-
citor și de o măreție reală în fața altarului pe care îl păzește și în
câmpul fără hotar al stepei plin de lumină plumburie de toamnă
și de care o desparte apa tulbure și adâncă care curge încet împli-
nind albia până în maluri.
Icoană pe zid, lucrată ca un adevărat portret, cu atâta mlă-
diere voită a liniei și cu atâta respect al suprafeței zidite câtă în-
găduie simțul naturii și câtă cere stilizarea cuminte, de nevoie în

35
acest gen de pictură.
Pe zidul dimpotrivă Sf. Vladimir, rus din popor, cu uitătura
aspră și amintiri de războinic, de autocrat al secolului al XVI-
lea, o icoană națională.
Trei compoziții de o îndrăzneală neîntâlnită încă în pictu-
ra bisericească a Orientului, în ceea ce privește interpretarea și
mijloacele de realizare, și anume: Învierea lui Lazăr, Intrarea lui
Isus în Ierusalim și Botezul poporului rus (?).
Învierea lui Lazăr este cea mai grea problemă pentru artistul
care prinde să lămurească o taină cu spiritul vremii noastre.
Mormântul este într-un zid de peșteră puțin adâncă, Isus a
pătruns în ea și în urma lui năvălește lumina zilei, care luptă cu
lumina de o altă compunere și cu alt caracter, care se desface din
mantia Mântuitorului și din chipul lui.
Câțiva privitori cu fețele uimite scoboară treptele în grabă,
doritori de a vedea întâmplându-se minunea.
La glasul lui Hristos, Lazăr s-a înălțat din mormânt învelit
în giulgiul muiat în lumină albăstrie de lună, așa cum străbate
prin nouri negri subțiri, în nopțile ploioase.
Meșteșugul foarte simplu, nimic ascuns, nimic deosebit, mai
degrabă de disprețuit; ici prea rece albastrul pietrei și subțire și
de o compoziție întâmplătoare; dincolo prea multă stăruință în
pensula care nu se stăpânește și nu se supraveghează.
Deodată ochii singuri sunt ațintiți și locul și întâmplarea ți
se întipăresc ca un lucru trăit.
Simțirea adâncă se deșteaptă târziu. Abia atunci înțelegi că
în icoana aceasta nu oamenii, nu chipurile, niciochii măcar, nu-s
ei făptuitorii, nu ei vorbesc.
Dimpotrivă, actorii scenei parcă așteaptă și ei și se înfioară
împreună cu tine.
Pe gura peșterii năvălește, întrebătoare și nerăbdătoare în
bogăția și avântul ei, valul de lumină a zilei, zgomotoasă parcă și
neîncrezătoare cu tot ceea ce aduce din afară, din viața de toate
zilele.

36
 În pragul de jos o întâmpină lumina din alte zări, albăs-
trie-viorie cu luciri de noapte, care izvorăște din haina lui Isus,
din chipul lui și din giulgiul lui Lazăr.
Valul luminii de afară s-a oprit uimit și schimbată în calitatea
și caracterul ei, pe alt drum și cu alt ritm se închină și se întoarce
ca pentru a vesti tuturor minunea. – Chipul Mântuitorului se
umbrește ușor de raze care-l înstrăinează de tot ce-l înconjoară.
Lumina cântă veselă și zgomotoasă în afară, unde răsună ca un
acord triumfal de orgă.
De bună seamă ea este săvârșitorul tainei din tabloul acesta.
Aceste este însă meșteșug de muzicant și simțirea răscolită
de priveliștea aceasta e rudă cu aceea pe care o resimți după ce
ai ascultat Moartea și Transfigurația lui Richard Strauss și se și
strecoară târziu, din adâncul sufletului, așa cum se nasc simțirile
trezite de muzică.
Botezul poporului rusesc (?). Din apa râului repede, cu valu-
rile care saltă, răsar bărbi de mujici cu ochi speriați, capete de
femei cu copiii în brațe, un popor întreg înfrigurat care așteaptă
botezul cu nădejdi nebănuite.
Capetele sunt așa de real construite, așa de aievea cu uitătura
lor expresivă și personală – aspră, iluminată de misticism, barba-
ră ori înduioșătoare.
Trupurile sunt bine zidite, bine văzute cu rotunjimile și re-
lieful naturii.
Toate mijloacele picturii întrebuințate cu știință deplină în
această zugrăveală pe zid, care după teoria admisă trebuie să se
mărginească, pictură decorativă fiind, la foarte puține din ele.
Covoare scumpe ca în tablourile lui Van Eyck, fără străluci-
rea de pietre prețioase a culorilor de acolo, care aci este înlocu-
ită cu căldura florilor de câmp din covoarele orientale, acoperă
treptele tronului împărătesc, spre care se țintesc privirile tuturor.
Întreaga scenă este de un naturalism nespus de îndrăzneț,
un adevărat plein-air de impresionist înaintat care este și un cer-
cetător și un stăpân desăvârșit pe mijloacele de construcție ale

37
unui realism la care nu renunță.
Şi mai este și lumina: mai puțin vorbitoare aci, mai goală de
înțeles, dar în stare să fure ochii și să transforme scena povestind
din alte vremi, înviind astfel cu adevărul ei lumea istorică care
trebuie, la depărtarea care i se cuvine.
Soarele de patru ceasuri al verii pătrunde potolit prin feres-
trele colorate ale domului.
În Biserică pornește, deslușindu-se iute, o armonioasă cân-
tare triumfală, opera luminii în care plutește Intrarea lui Isus în
Ierusalim, psalmodie însoțită de un acompaniament în șoaptă.
Când ai văzut cum trebuie Intrarea în Ierusalim, pictată de
Grigorescu la Agapia, cu minunatele ei tonuri de covoare de
Flandra și de gobelinuri, cu căldura de soare de toamnă, trist
ca o amintire, pricepi toată deosebirea dintre geniul unui pic-
tor adevărat, îndrăgostit de linii și de culori, și dintre acela al lui
Vasnetzov, impresionist cu suflet de muzicant armonist aseme-
nea celor din școala cea mai înaintată, și care cinstind forma și
realitatea materiei, face totuși din lumină mijlocul lui principal
de expresie.
O icoană care nu mulțumește spiritul și nu [...] este
Pogorârea Duhului Sfânt, în chip de limbi de foc, asupra capete-
lor apostolilor.
Nu ar fi răzbit aici decât geniul și lumina creatoare a lui
Rembrandt: este prea grea problema.
În Sobor icoana are ceva înmărmurit, o lipsă de viață care su-
pără. Apostolii așteaptă, rânduiți în semicerc, cu chipuri care nu
spun nimic, harul Sf. Duh. Limbile de foc se scoboară deasupra
capetelor cu întreaga lor asemănare reală, fără elementul acela de
taină ori de meșteșug măcar care ascunde și deslușește.
Aci lumina nu vorbește și ea însăși este înghețată.
Îmi vine mai mult să cred că aci nu este nici spiritul nici mintea
maestrului, ci lucrul unui ucenic, și sunt semne bune că așa este.
Vasnetzov înseamnă și hotărăște luminos, în pictura aceasta
a Soborului din Chișinău, o problemă de ordin artistic de mare

38
preț pentru pictura bisericească.
La noi, Orientul creștin, domnește, în chestiunea aceasta,
năzuința de a păstra neatins elementul tradițional, pictura bi-
zantină care a rămas legată de credința noastră și s-a învrednicit
de frumoase realizări artistice în bisericile vechi.
Elementul acesta tradițional este însă foarte puțin cunoscut
în adevărata lui lumină de acei ce zugrăvesc astăzi biserici. El nu
este nicidecum acela înțeles îndeobște, și care este al unei prac-
tici târzii, rezemate pe imitația și amintirile călugărilor călători
prin Bulgaria, Serbia și țara noastră, învățată uneori din carte,
din vorbă și lăsată pe seama unor necunoscători ai meșteșugului.
Vasnetzov a cunoscut bine acest element tradițional și l-a pă-
zit în opera lui ca un cinstitor înțelept al trecutului.
Pictura bizantină însă nu a fost primită aidoma de-a dreptul
de neamul sârbesc, ori de cel românesc și rusesc, și executată ca
atare. Sufletul artistic, original al acestor neamuri a răsărit fără
voie, viu și înnoitor în opera pe care a săvârșit-o.
Meșterul pictor al Soborului a avut în vedere acest factor na-
țional și se vădește aceasta în respectul tradiției rusești propriu
zise, în caracterul înfloriturii decorative și mai ales în chipurile
pe care le zugrăvește, care sunt toate luate din jurul lui, așa cum
sunt cu siluetele lor greoaie, cu uitătura de iluminați și cu trăsă-
turile aspre.
În sfârșit pictura bisericească nu poate să lase deoparte, de
bună voie, toate progresele ajunse de pictură, până azi.
Sunt anume descoperiri ale meșteșugului și sunt mai cu sea-
mă luminișuri sufletești pe care ni le-a deschis renașterea, ro-
mantismul și impresionismul zilelor noastre.
Ştiința aceasta modernă, care l-a învățat pe pictor să vadă și
să știe să înfăptuiască chipuri cu viață, trupuri bine zidite, cu ro-
tunjimile și cu masa lor, și cu deosebire darul de a face atmosfera
și de a înmuia făpturile în aerul în care plutesc în natură, acestea
nu pot și nu trebuie lăsate la o parte de dragul unei teorii despre
care vom avea de întrebat și de lămurit multe lucruri aiurea.

39
 Dar lumina și îndemânarea care a ajuns să o stăpânească și
să facă din ea o săvârșitoare de taine și cel mai expresiv glas, cum
poate fi uitată de un meșter care înțelege arta?
Oricum, iată trei elemente pe care un artist adevărat cugetă și
le cumpănește îndelung cu judecată și simțul său, în concepția sa.
În afară de prețul ei ca realizare de viață și ca operă de artă,
pictura lui Vasnetzov reprezintă, în Soborul din Chișinău, o
lecție limpede și o pildă frumoasă de cuget înnoitor în pictura
bisericească.
***
Pe Alexandrovskaja un val de lume se îndreaptă spre grădina
publică în lumina aurie, tristă a apusului de stepă.
Deodată, ca la un semn nevăzut, prinde să se înfiripe o fer-
mecătoare muzică, chemarea clopotelor cu sunet argintiu care
aleargă prin văzduh sosind de la toate bisericile și pe care le
primește măreț și evocator glasul plin de amintiri al bronzului
catedralei.
Chemarea mă rupe din farmecul visării și mă aduce iarăși în
Sobor...
La altarul din stânga slujește un preot bătrân cu barba albă
colilie și cu splendidă voce de bariton.
Doi diaconi, un bas de o putere și de o dulceață cum numai
în părțile Rusiei se întâlnește și un bariton cu mijloace rare de
mânuire a cântării, se unesc din când în când cu preotul într-un
cor de vis care pătrunde și răscolește atâtea simțiri, atâtea dorin-
țe și păreri de rău nelămurite.
Umbrele serii pun surdină luminii din icoanele cele mari.
Biserica e goală, slujba vecerniei are totuși un farmec nespus.
Umbra care învăluie este prietenoasă și bună, plină de adieri de
tinerețe și de bucurie, care se răspândesc în tot cuprinsul.
Icoanele de jos, cu amintirile lor de Renaștere, cu misticis-
mul lor înveselit și cu noaptea care le mistuie, trezesc un cuget
înfiorat.

40
 Un sfârșit de rugăciune mlădiat de glasul unuia din diaconi
se leagănă încet în sus, spre golul domului, ca o cântare de corn
călătoare în codrii depărtării.
Liniștea nopții vine cucernică să crească ecoul pașilor care
se-ndepărtează.
Copacii din grădină freamătă ușor, iar pe cărarea cotită luna
urzește horbotă vie, străbătând prin frunzele mângâiate de vânt.
Agapia.

[„Lamura” (București), An. I, nr. 2, nov. 1919, pp. 126-135]

41
 CONSTANTIN FILIPESCU
EUGENIU N. GIURGEA

Chișinău

… Chișinăul nu este un oraș propice artelor, – cel puțin pen-

tru prezent. Lucru e explicabil. Clasa care pricepe și se adaptează
la un regim artistic era formată din nobilimea rusă și din nu-
mărul cel mare de funcționari veniți aici cu rosturi bune și cu
mijloace din belșug.
În acel timp, erau trupe de artiști ruși, veniți din Petrograd,
Moscova, Odesa sau Kiev, care făceau stagiuni întregi de operă,
operetă sau artă dramatică, fiind bine susținute. Această proti-
pendadă, fiind astăzi redusă la o existență îndoliată și cu preo-
cupări de altă natură decât artistice, a făcut ca și întreaga viață a
orașului să nu fie înfiorată de niciun suflu artistic. O clasă româ-
nească, care să guste arta și să fie totodată și o clientelă suficien-
tă pentru susținerea unui teatru, o stagiune întreagă, nu există
până în prezent. Puținii demnitari basarabeni, fiind prea ocupați
într-o mulțime de direcțiuni, n-au timpul necesar să se ocupe
prea mult de artă, – iar românii veniți din țară sunt prea puțini
pentru a susține mai multe rețete ale uneia și aceleași piese. Dacă
la aceasta se mai adaugă adeseori mediocritatea artiștilor, pie-
selor și prețurile exorbitante, ne putem face o idee exactă de ce
situația artistică a Chișinăului e sub mediocră.
Totuși din timp în timp, a venit câte o trupă de la Iași și a

42
reprezentat piese cu un caracter puțin lăuda­bil. Ne-a surprins
mai ales că tocmai valorosul artist și poet Zaharia Bârsan, care
în alte timpuri și cazuri a desfășurat un program valoros, a adus
pe scena unui teatru din Chișinău două piese răsuflate și fără ni-
ciun pic de învățăminte patriotice, pe când pentru jucarea piesei
D-sale: „Se face ziuă”, a trebuit să vie o trupă cu artiști mediocri,
care i-au micșorat mult valoarea dramatică.
Din când în când s-au dat și câteva concerte cu elemente adu-
nate din diferite părți și cu programe corespunzătoare armoniei și
aptitudinilor artiștilor. Totuși, în această privință trebuiesc aduse
cuvinte de laude d-șoarei Dicescu, o cântăreață de mare talent, de
origine basarabeană; baritonului Atanasiu și violonistului Bobescu,
care, adeseori, și-au pus talentele lor la contribuție, pentru a face să
se resimtă și pe acest colț de pământ fiorii artei românești.
Dar de-o mare importanță au fost și sunt așa nu­ mitele
„Matineurile populare”, aranjate de Universita­tea populară, care au
loc în fiecare Duminică în sala eparhială, – o frumoasă și spațioasă
sală, însă, – din nenorocire, fără acustică, și fără un dispozitiv în am-
fiteatru. La aceste matineuri vine un public foarte nu­meros, cu atât
mai mult, cu cât intrările sunt gratuite. Acolo, pe lângă o conferință
cu caracter adeseori național, – rar de altă natură, – restul sunt nu-
mai producțiuni artistice. Recitări, declamări, lecturi, cântece nați-
onale, coruri, orchestră, concerte și orice fel de producții, care fac
parte dintr-un gen de artă oarecare. Influența acestor matineuri po-
pulare a fost și este covârșitoare pentru deșteptarea sentimentelor
naționale și cultivarea simțului artistic, într-o direcție bine definită.
Printre cei mai de seamă cuvântători de pe amvonul acestei
instituții de cultură, au răsunat multe glasuri calde. Menționăm
printre conferențiari pe d-l Nistor, pro­fesorul de Istorie, de la
Universitatea din Cernăuți – aflat în refugiu – d-l Gh. Tofan,
tot bucovinean, d-l Munteanu Râmnic, neobositul apostol
Halippa, frații Haneș profe­sori, agronomul Giurgea, Profesorul
Murgoci, profesorul Frățiman, macedoneanul Nuși Tuliu etc.
De altfel Chișinăul, în afară de sala eparhială, mai are încă

43
două săli de teatru: sala teatrului nobilimii (blagorodnoe sobra-
nie) și sala teatrului Făclia. Cea din­tâi este o sală spațioasă și cu
un aranjament scenic, care se poate adapta tuturor cerințelor
artei moderne.
În ceea ce privește viața artistică în celelalte orașe din
Basarabia, trebuie să menționăm că ea aproape nu există.
Improvizări, mici tresăriri artistice și diletantistice, aceasta-i tot.
Un mediu artistic mai distinct a lipsit și înainte de război, toată
viața superioară de cultură, fiind concentrată numai în capitala
guberniei.
*
O înfățișare lăudabilă se observă și în tendința îm­bucurătoare
pe care o manifestă basarabenii alături de frații din țară, de câte
ori e vorba să se înființeze câte o societate cu scop cultural na-
țional sau de binefacere. Datorită acestui simț, au luat naștere o
mulțime de societăți sau filiale ale societăților din țară. În capul
aces­tor societăți stă societatea „B. P. Hașdeu”, cu scop pur cultu-
ral, istoric și literar; societatea „Luceafărul”, pe lângă scopul cul-
tural al răspândirii în popor a cuvântului scris în românește, mai
are și un scop material în legătură cu cel dintâi și anume, acela de
a întemeia o mare edi­tură cu tot ceea ce se leagă de dânsa.
Societatea Caselor Naționale, fondată de vajnicul luptător
pe tărâmul naționalismului, Colonelul Manolescu, are o puter-
nică filială în Chișinău pusă sub președinția de onoare a d-nei
general Patrașcu, care dezvoltă o pro­digioasă activitate. Această
societate urmărind întărirea prin cultură națională a sufletului
poporului românesc, țintește ca în fiecare sat, – dacă se poate,
– să se înființeze câte o casă națională, în care să se adune țărăni-
mea dornică a se adăpa de la izvorul culturii românești.
Trebuie să mai menționăm că, în afară de aceste societăți,
mai sunt societatea „Armonia” pentru cor și tea­tru și societatea
„Făclia” care, – din motive pe care nu le amintim aici – și-a în-
cheiat activitatea.

44
 Cercul economic este o reuniune de specialiști care își
spun părerile lor pentru promovarea problemelor eco­nomice
basarabene.
O mulțime de societăți de binefacere, societăți pen­tru inva-
lizi, Cruce roșie, sunt conduse cu multă însuflețire de doamne
și d-șoare basarabence, care-și pun toată râvna pentru ducerea
la bun sfârșit a îndatoririlor ce li s-au încredințat. Dar mai ales
D-na Herța, D-na și D-șoara Russo și D-na Pelivan dezvoltă o
febrilă și lăudabilă activitate.
*
Publicistica în Basarabia nu ocupă locul pe care ar trebui să-l
aibă, nu din punctul de vedere calitativ, dar cantitativ și anume,
din punctul de vedere românesc. Singurul ziar de bază atât ca
organ politic, cât și ca organ al susținerei tuturor cauzelor nați-
onale a fost și este „Sfatul Țării”. Acest cotidian, care în curând
va împlini un an de apariție, a fost veșnic în slujba democrației
și a rezolvării problemelor vitale basarabene. El a avut și o latură
culturală bine lămurită, prin bucățile sale de lite­ratură care au
apărut în paginele sale și nu mai puțin a avut și o latură informa-
tivă și politică, ca fiind o ga­zetă oficioasă și deci în legătură cu
toate sursele și cu toți factorii conducători ai Basarabiei. Având
o factură impunătoare, un aranjament de ziar statornic și serios
și o rezervă în stil plină de demnitate, „Sfatul Țării” s-a impus în
toate straturile societății românești, ajungând, în cele din urmă,
a fi o foaie căutată și mult citită. Desi­g ur că acest merit revine în
mare parte și redactorului ei prim, macedoneanului Noie, care
pune multă însufle­țire la confecționarea gazetei, după tipul zia-
relor vrednice de atenția marelui public.
O altă gazetă care a contribuit mult la luminarea publicu-
lui și la trezirea conștiinței românești a fost „România Nouă”,
redactată de profesorul Dr. O. Ghibu și avocatul dr. I. Matei și
apărută la început sub nu­mele de „Ardealul”.
În present gazeta nu mai apare, deoarece redactorii ei, fiind

45
chemați la roluri precumpănitoare în Transilvania, au hotărât ca
la momentul oportun să scoată acolo această gazeta. Prin dispa-
riția ei a lăsat un gol pe care din nenorocire nu s-a găsit până în
prezent cine să-l înlocuiască.
O gazeta săptămânală care a înfruntat asprimea vre­murilor
muscălești cu naționalismul său accentuat este „Cuvânt moldo-
venesc”, redactată de d-l Halippa și scris cu litere chirilice.
Un timp de câteva luni, a mai apărut în Chișinău și gazeta
„Basarabia” de sub direcția d-lui Sipsomo.
Era un jurnal cu tendinți prea accentuate de clasă și în spe-
cial pentru susținerea chestiunei agrare, văzută prin prisma ma-
rilor proprietari.
Dealtfel era o foaie bine scrisă, în care se ducea o luptă, nu
cu ieșiri prea violente, însă pe teren foarte aventuros și greșit. Nu
știm datorită căror înprejurări gazeta și-a încetat apariția, dar
probabil inaniției, lipsei de cititori.
În țară, apar mai multe foi locale. La Tighina apare „Tighina”;
la Soroca „Deșteptarea”, la Bălți „Unirea”, la Orhei „Frăția româ-
nească”, „Cetatea Albă” la Ce­tatea Albă.
În afară de aceste ziare au mai apărut în Chișinău câteva re-
viste dintre care citam în locul de frunte, revista „Răsăritul” a
d-lor Manolescu (acelaș colonel despre care am mai vorbit) și
I. U. Soricu, talentatul poet al doinelor și dorințelor poporului
românesc.
Această revistă se bucură de o mare trecere în Ba­sarabia și pa-
ginele ei sunt adevărate raze de cultură, aruncate cu profunzime
de la înălțimea a două talente și a două inimi care oriunde vor fi,
vor radia lumină și o netăgăduită credință în torțele inepuiza-
bile ale neamului nostru. În revistă, se publică literatură: proză
și versuri, sociologie, literatură populară, lingvistică, istorie etc.
Revista „Furnica” este revista cooperației, deși e în limba
moldovenească, e scrisă eu litere rusești. Aceasta, atât din cauza
lipsei de tipografii românești, cât și din cauză că la țară, nu se
cunoaște încă pretutindeni al­fabetul latin.

46
 Dela 1 Ianuarie 1919 a început să reapară la Chișinău re-
vista populară „Casa Noastră” care a fost foarte bine primită de
plugari și a cărei răspândire corespunde scopului vulgarizării
științei plugăriei și cultivării sufletului românesc. Revista pu-
blică, pe lângă concen­trate rânduri de agricultură și economie,
și schite, snoave și poezii populare sau pe înțelesul poporului.
Mai apare revista bisericească „Luminătorul”; „Buletinul econo-
mic”; „Şcoala Basarabiei”, revistă pentru învățământ; „Cu­vântul
Dreptății”, revista juriștilor; „Buletinul viticol”; „Revista de viti-
cultură și horticultură” și în fine „Bule­tinul oficial al Basarabiei”,
care este organul oficial al acestei provincii.
Gazetele rusești și-au încetat apariția aproape toate. Ediția ru-
sească a „Sfatului Ţării”, care acum apare sub numele de „Basarabia”,
reprezintă ideile conducătorilor de astăzi și se scoare în rusește,
pentru a putea fi citită de oricine. Cu toate că din punctul de ve-
dere strict na­țional, a mai scoate o gazetă care să apere nevoile și
aspirațiile neamului nostru, în rusește, ni se pare un anacronism,
totuși, pentru informarea rușilor și risipirea tuturor criticelor și
intrigilor, tot mai este, – poate, – nevoie de astfel de organe.
De altfel, pentru completarea lecturii zilnice, poșta ne aduce
din țară toate gazetele.
Cele care se citesc mai mult, credem, a fi : „Nea­mul
Românesc” al d-lui profesor N. Iorga; „Dacia” fon­dată de
colonelul Zăvoianu și redactată de d-nii A. Vlahuță și I. A.
Brătescu Voinești, „Îndreptarea” d-lui Ge­neral Avereseu și apoi
„Universul”, „Mișcarea” din Iași etc.
Librării românești nu sunt decât una, înființată sub auspici-
ile fostei gazete „România Nouă” și acum de curând, încă una,
înființată de Directoratul de Instrucție publică. Dimpotrivă, li-
brării rusești, sunt foarte multe și foarte bine asortate.

[Basarabia. Considerațiuni agricole, economice și statistice,

Chișinău, Institutul de Arte Grafice „România Nouă”, 1919]

47
 MIHAIL SADOVEANU

Chișinău. Aspecte din 1919

Călătorul la Chișinău coboară într-o gară meschină, intră

însă într-un oraș mare și foarte întins. Într-un tramvai plin, în
care taxează două femei cu șapcă și cârlionți bălai, pornește
încet, deocamdată prin ulițe înguste și întortocheate – târgul
vechi – până ce ajungi la bulevardul cel larg, Alexandru, de unde
începe orașul nou, al cinovnicilor vechi, al clădirilor administra-
tive, al școlilor.
Chișinăul nou e frumos împărțit, pe cvartaluri, cu străzi
drepte care se taie regulat, cu aer mult, lărgime, plantații și gră-
dini. Vechea administrație moscovită avea patima lărgimii și mă-
rimii: totul trebuia să aibă o înfățișare imperială.
În mijlocul unei grădini, cam neglijată acum și coborâtă la
oficii prea democratice, episcopia – rusește, soborul, – cu mul-
te podoabe și aur, încearcă să aibă liniile unei mari catedrale
Romane. Grădina publică, curată ținută, ocupă un cartier în-
treg. Școlile, mai ales liceele, foarte numeroase, sunt niște adevă-
rate monumente, cu bună gospodărie, amfiteatre și laboratorii.
Dragostea aceasta a Petersburgului, în ultimul deceniu, pentru
școală în Basarabia răspundea unui serios plan de rusificare.
Cenușiul val moscovit începea să năpădească și să înece…
Așa cum este Chișinăul e un interesant oraș și merită să fie
văzut. Își are caracterul și particularitățile lui.

48
 Mai întâi, casele „burjuilor” sunt ceva cu totul deosebit de
ale noastre. La noi casa tinde la un aer de pretenție și cochetărie
exterioară: un balcon, cerdac, podoabe. Confortul și soliditatea
sunt cerințe de ordin secundar – casa la noi, acu, e un fel de ima-
gine a cetățeanului care vrea să pară.
Dincolo, casele sunt mohorâte și închise. O simplă ușă ma-
sivă, într-un colț, dă înspre stradă. Ograda e împrejmuită cu un
zid de temniță, cu poartă zăvorâtă. Înăuntru veghează un câine
sălbatic. De cum înserează, obloane tari orbesc pe dinăuntru fe-
restrele. Ușa dublă se închide cu chei, zăvoare, clempușuri și lan-
țuri. În această cetățuie, clădită de cele mai multe ori din piatră
de Orhei, așa de dușmănoasă, chiorâșă și țăpoasă pe dinafară, –
e lumină, lărgime, parchet, mobilier masiv, ș-o societate blajină
care stă la sfat împrejurul samovarului familiar.
Cum crâșme și cafenele nu sunt în oraș, viața pare mai strân-
să și mai intimă.
În seara fumurie, treci încet pe subt copacii desfrunziți, pe
ulița tăcută, te oprești la niște lespezi de piatră și învârți pe di-
nafară în ușa posomorâtă, o sonerie care țipă, spărietă parcă, de
cealaltă parte. Aștepți. S-aud pași. Se deschide o altă ușă, se tra-
ge un zăvor, se ridică niște cârlige. S-aprinde un bec, – un glas
întreabă, un ochi te cercetează printr-o ferestruică zăbrelită. Și
se deschide o a doua ușă, întâi puțintel, reținută de un lanț cu
meșteșug așezat.
În asemenea case lumea pe semne se îndeamnă foarte mult
și la somn. Oamenii înceți, domoli, se scoală târziu și că părere
de rău. Ca să mai câștige ceva timp, măcar dimineața, au ceasor-
nicele cu jumătate de oră în urmă. Așa cam către amiază, func-
ționarii se duc la birouri. Acolo mai vorbesc câte ceva, mai beau
un ceai și se înspăimântă de cât au de lucru. Pe urmă, pe la vreo
trei după-amiază, se duc la amiază … Cei care duc o viață ticnită
și strânsă seara beau un ceai și mai gustă ceva. Alții iau și cina,
într-un restaurant târziu, către miezul nopții. Dar aceia nu sunt
oameni serioși.

49
 Un cunoscut din Chișinău îmi povestea despre mirarea ne-
mărginită a localnicilor când au văzut făcând invazie lumea de
peste Prut și furnicând așa de repede în toate părțile. Ovreii de
acolo cereau lămuriri celor de aici: de ce fug așa, pe cine alun-
gă, ce urmăresc, de ce se scoală așa de dimineață … „Drept să-ți
spun, noi ne-am speriat”, mărturiseau ei. Liniștea blajină și înce-
tineala sunt o veche și serioasă boală împărătească.
Pe bulevardul Alexandru, se plimbă lumea în amurg. Femeile
sunt mai vesele și mai vioaie decât bărbații. În aceste procesiuni
fără țel au o înfățișare deosebită preoții, cu părul tufos și buclat
subt pălărie, cu lanțuguri și cruci de argint pe piept, c-o severă
înfățișare de maiestate detronată. Lumea aceasta care vrea s-au-
dă și să vadă e aceeași pe are o întâlnește fie Duminica, la amiază,
la matineurile universității populare; fie, seara, la o reprezenta-
ție de operă; fie la balurile din saloanele primăriei, unde femeile
țin să apară mai ales bizar și frumos coafate de artiștii capilari ai
Chișinăului …
Orașul e liniștit, cuminte și somnoros. Vremuri tulburi ale
bolșevicilor ș-ale bandelor de hoți au trecut; așa încât oamenii
se pot deda în voie deliciilor somnului. Vardiștii de modă nouă,
recrutați dintre autohtoni naivi și de bună-credință, toată noap-
tea, din două în două minute, fluieră din țignale prelung și cu
mlădieri artistice. Fluieră unii lângă alții, în spatele comisarului
de serviciu care-i inspectează, între doi trecători întârziați, flu-
ieră necontenit și fără odihnă … Pe unele ulițe, proprietarii de
fortărețe au mai păstrat un vechi obicei: țin străjeri, care bat din
când în când din ciocănele într-o toacă atârnată de gât …
În grădini cu frunza troienită, pe ulițe sonore, peste case cu
uși și obloane ferecate, plutește parcă duhul cetăților abandona-
te …
[„Opinia” (Iași), An XVI, nr. 3824, 17 ian. 1920, p. 1]

50
 ***Ziua Mare

La Chișinău sosește familia Regală. Capitala Basarabiei ro-

mânești sărbătorește bucuros și cu evlavie ziua aceasta frumoasă
de primăvară, când, pentru întâia oară, i s-a dat marea și mult
așteptata fericire de a putea primi în zidurile ei, pavate cu ver-
deață și flori, pe adevărații ei suverani. Toată suflarea omenească
a Chișinăului – de la cei bătrâni până la copiii cei mai mici, de la
cei bogați până la cerșetorii cei mai umili – saltă astăzi de dorul
nemăsurat de a-i putea vedea pe Cei Care au primit sub înalta și
înțeleapta Lor ocârmuire și oblăduire această mănoasă provincie
moldovenească. Unirea cu Țara-Mumă, zămislită la Chișinău și
tot aici înfăptuită de către cei mai vrednici fii ai poporului ba-
sarabean, se încununează astăzi prin sosirea la noi a Suveranilor
democrați. Măriilor Voastre! Fiți bineveniți la noi în Chișinăul
Românesc! Tu, Mărite Domn, Eliberator al Basarabiei și Rege al
Țăranilor, și tu, Slăvită Doamnă, mamă a Orfanilor și Bucurie a
Săracilor, fiți bine veniți! Chișinăul Unirii, Chișinăul Românesc
vă sărbătorește!

[„Бессарабья” (Chișinău), nr. 111, 19 mai 1920, p. 2 ]

51
 EUGEN DÂRZEU

Însemnări răzlețe. Chișinăul

O rază galbenă furișată printre obloanele de lemn luminează

planul orașului bătut în perete.
De câteva minute îmi port ochii pe liniile drepte care se în-
tretaie în forme geometrice și simetrice și, în tihna prea caldă a
odăii, de la un timp, mi s-a părut că privesc planul unei vaste ce-
tăți în care forturile se îmbulzesc cât mai aproape unele de altele,
de parc-ar vrea să se susțină reciproc contra unui atac neîntârziat.
Şi în fumul țigării mi-am reprezentat apoi orașul.
Frumos, curat – fără a fi curățit – cu străzi largi umbrite de
pomi prietenoși; cu clădiri masive de piatră; cu porți formida-
bile; cu ferestre oblonite ca să nu se strecoare priviri curioase în
interioruri bogate, ori sărace; cu o viață care în întregime trebuie
să pulseze puternic, dar ale cărei exteriorizări le vedem doar în
exuberanța tinereții.
Mă văd umblând pe străzi lungi, pe sub ziduri și case tăcute.
Pretutindeni parcă am fi într-un oraș de vilegiatură, în care nu
s-a început încă sezonul. Casele ferecate așteaptă parcă oaspeți
– și eu sunt totuși înăuntru. Străzile largi așteaptă defileul1 tră-
surilor, faetoanelor, a căruțelor cu poveri – și ele abia ici colo
se încrucișează. Iată grădinile cu băncile lungi și joase: din zori
până seara, o lume de toate sexele și vârstele, stă și așteaptă. Din
1
defilarea [N.L.P.]

52
tot ungherul izvorăște parcă așteptarea. De aceea poate porțile
stau ferecate și sufletele-nchise.
Dar viața își are totuși legile ei.
Oricât de ferecate ar fi porțile, peste ele ramuri verzi răsar
îmbietoare. Seva vieții cere aer, libertate. Tineri și tinere se stre-
coară printre uși deschise o clipă și pornesc în străvezii haine de
vară, cu râsul în ochi și pe buze, spre inima orașului, purtători și
ei ai unor inimi dornice de viață, de libertate.
Nici într-un oraș din țară nu se mișcă atâta tineret pe stradă
și în grădini, și până mai târziu noaptea, ca într-acesta. De la
gimnazist imberb și domnișoară adolescentă și până la cei ce se
mai țin tineri încă – credem că puțini vor fi rămânând după ora
șase în fortărețele familiale. E ordin de zi imperativ: toată lumea
afară, la plimbarea tinereții, a iubirii.
Văd grădina orașului într-o duminică noaptea: sute de ti-
neri și tinere în umbra prielnică se mișcă zgomotos în căutarea
necunoscutului, a neprevăzutului. E râs, e voie bună, e amestec
de vorbiri deosebite. Acolo se încheie și se dezleagă dragostele.
Pe bănci, umăr lângă umăr, perechile își cântă melodia iubirii,
fiecare cum o înțelege, și fără să-i pese de perechile vecine care
oficiază de asemenea în slujba aceleiași chemări impusă de dure-
rile și necazurile războiului: setea de viață!
A, desigur, astăzi poetul privind pozele mai puțin estetice
decât cele pe care le va fi văzut în patriarhalele timpuri – care
de-abia deunăzi au fost! – n-ar mai putea cânta, gândindu-se la
tot ce prin timpi s-a făcut mai frumos, mai înalt, mai inspirat:

Iubire, sete de viață,

Tu ești puterea creatoare...

ci, neapărat – blazat poate nu, căci ar fi știut că oricum, fără

ideal lumea nu poate trăi – dar adaptat pentru un moment me-
diului din jur și-ar încorda lira și ar cânta:

53
 Iubire, sete de viață,
Tu ești puterea procreatoare ...

Fapt este că în orașul acesta ferecat tineretul a înfrânt starea

de prevenție la care majoritatea localnicilor s-a condamnat din
propriu imbold. Deci tineretul petrece. El face să trăiască acest
paradis: ca într-un oraș mort – e totuși viață!
Desigur, Chișinăul e într-o epocă de tranziție.
Fosta capitală a guberniei Basarabiei – focar de cultură rusă,
în mijlocul unei populațiuni moldovenești, cu un funcționărit
crescut în școală și suflet rusesc, cu o nobilime și o burghezie
suprapusă, ori ruptă și înstrăinată de la băștinași – mai păstrează
încă mult din mentalitatea slavă, mistică, străină de ceea ce în
adevăr este, care poate crede uneori că realitățile sunt idealuri și
care adeseori și-a închipuit că idealurile sunt realități.
Această întreagă lume nu este dezmeticită încă.
Realitatea pentru dânsa nu este ceva aievea, ci aceea pe care
o poartă în suflete, pe care o ascunde după ferestre oblonite și
porți ferecate. Dar oricât s-ar sili cineva să ție ochii închiși spre
a se convinge prin persuasiune că este întuneric – lumina totuși
este.
Numai tineretul zburdalnic, dornic de viață și libertate, care
azi se strecoară printre porțile deschise doar o clipă spre a parti-
cipa la imnul intonat tinereții, cu fiecare zi ce trece se deprinde
tot mai mult a vedea că necesitățile istorice trec peste oameni și
că cuminte este acel care se supune lor, iar nu cel ce le înfruntă.
Prin tineretul de acum, atâta de vioi – se desăvârșește trece-
rea de la trecutul rus sau rusificat la viitorul cât mai românesc.
Când, după cum vinul în fierbere, tinerețea în ebulițiune se
va fi maturit completamente – obloanele se vor da în lături, por-
țile se vor deschide îmbietoare și o viață nouă curată, frumoa-
să, de progres se va începe în acest oraș atât de bine întemeiat,
atât de fericit împodobit cu străzi, case, grădini și împrejurimi
desfătătoare.

54
 Având școli multe și în toate ramurile, el va fi jurnalul în care
se va altoi, pe cultura și sufletul românesc, mentalitatea și misti-
cismul slav, câștigată cu sau fără voie în cursul ocupației străine.
Şi desigur, sufletul și mentalitatea ce vor răsări în viitorul
apropiat vor aduce o notă nouă, o tendință nouă, o aptitudine
nouă și poate chiar o lumină nouă în caracteristica și însușirile
neamului românesc. Poate de aici va fi să se presare, peste ma-
terialismul dominant al societății noastre de azi, o bură de ide-
alism, de înălțare spre rosturi în care sufletul să fie călăuza cea
adevărată.
Şi iată că privind din nou planul orașului bătut în perete și
luminat de-o jucăușă și galbenă rază de soare, figurile geometrice
de pe el nu mi-au mai reprezentat forturile unei vaste cetăți, ci
alcătuirea unei imense uzine, a unui uriaș laborator în care se
va frământa din aluaturile sufletelor, dospite sub căldura a două
culturi deosebite – aluatul noului suflet românesc caracteristic
Basarabiei.

[„Sfatul Ţării” (Chișinău), An. III, nr. 655, 18 iul.

1920, p. 1-2]

55
 NICOLAE N. BELDICEANU

Teatrul popular din Chișinău

Răvaș țăranilor basarabeni

După focul războiului, care s-a ridicat în nopțile de iad ca

niște guri cu mii de limbi, țăranii noștri s-au întors mai pregă-
tiți pentru viață și mulți din ei care habar n-aveau ce înțeles au
buchiile, s-au întors în satele lor cu știință de carte, și gustul de-a
citi s-a întins, dovadă îngrămădeala din școlile de adulți de la
țară. Am avut bucuria de-a vedea o odaie plină de flăcăi cu puf
la guri și fetițe subțirele și gingașe, și oacheșe, ca niște căprioare
și niște moșnegi cu bărbile albe ca de Moși-Crăciuni. Toți învă-
țau slovele într-un glas, cu tragere de inimă, înțelegând foloasele
învățăturii. N-am văzut clasă mai cuminte, n-am văzut învățăcei
mai cu cuviință ca-n școala de pe malul prăpăstios al Nistrului,
la o zvârlitură de băț de Soroca.
Gospodarii și gospodinele au înțeles că omul cu știință de
carte e cu patru ochi. Schimbarea aceasta prin toate satele din
România; dorul de a despecetlui tainele buchiilor s-a arătat, ca
un răsărit frumos de soare, după războiul care, dacă ne-a adus
și multă jale și mult amar și n-a fost casă în care marama neagră
a Morții să nu-și fi așternut umbra de gheață a necunoscutului,
pe inima unei neveste ori pe inima unei mame ori pe inima unei
fete cu ochii geamuri disperate. Dar bunurile războiului, putem
poate zice, c-au cumpănit suferințele fără de număr. Un flăcău a

56
învățat seara la foc, în tranșee a sloveni din „Neamul Românesc”
și din „România”. Domn sergent Țarcă, de meserie pălimar la bi-
serica de lemn din Poiana-Mărului, da lecție de citire lui bădica
Hurmuz, cioban pe munții Bistriții:
„Zi, mă frate-meu, că mi-i dor de jântiță și caș de mioară la
stână: a,bî,cî,dî…”.
Și flăcăul: „a, bî, cî, dî…”
Și azi și mâine iar, a ajuns într-o bună dimineață să citească
fudul, zâmbind pe sub mustață, din „Visul Maicii Domnului” și
din „Psalmii lui David”.
Și iacă încă un știutor de carte în țara analfabetismului. Și
așa mii și mii de soldați s-au întors acasă cu sânul plin de cărțulii.
Dar alții care au ajuns prizonieri în Germania, în Austria, în
Ungaria și s-au pomenit în fabrici, unul a învățat a țese postav
la războiul mecanic, deși nu mai văzuse asemenea comedii de
când maică-sa l-a făcut; altul s-a pomenit c-a învățat să fabrice
ulei din semințe de Floarea-Soarelui, și ce ulei, Doamne, să te
lingi pe buze! Pe altul l-a dus Dumnezeu într-o fabrică de pa-
nere și-învățase în 3 zile meșteșugul dracului – zicea el – de se
minunau nemții, că ei, mai grei de cap, învățau mai langzan, cam
două, trei luni.
Pe alții i-a dus păcatele războiului în Japonia, pe alții în
America și acolo s-au crucit de ce-au văzut și fiecare s-a întors la
el în sat cu brățara de aur a unui meșteșug bănos, cu care poate
face înconjurul pământului. În sfârșit, războiul i-a luminat în
atâtea taine încâlcite; i-a luminat asupra vieții pe care o duc po-
poarele ce-au ajuns hăt departe, cu carele încărcate de bogățiile
muncii harnice, cu mașinile meștere cumplit, pe care le-a mere-
metisit parcă Scaraoschi în cuptoarele iadului în care ard oame-
nii păcătoși și leneși.
Pe alții i-a dus întâmplarea într-un teatru așa de înalt, că
omul se uita în pod ca în cer și și-a făcut cruci mari și-a râs cu
hohote, cu șiroaie de lacrimi, de-a întors toți barbarejii capul la
el. Mulți din oamenii de țară au văzut minunățiile teatrelor cu

57
mașinării și când au venit în țară au simțit seara, la gura vetrei,
un fel de alean, că nu mai poate vedea asemenea drăcii.
Vestesc gospodarilor basarabeni ispitiți, peste granițe, de în-
vățătura din viață, pe care le așează teatrul pe cele câteva scân-
duri, că în Chișinău, o mână de oameni, cărturari, dornici de-a
semăna grâul de lumină în sufletele noastre flămânde de tainele
vieții, au întemeiat un teatru românesc, botezat, cu tâlc „Teatrul
Popular”.
Venim la voi întâi, oameni buni și cuminți și harnici, fiindcă
voi ați stat vreme de mai bine de un veac, îmbrobodiți în hohotul
de întuneric al țarismului, care stăpânea noroadele din Împărăția
muscălească, cu spaima închisorilor siberiene și cu spânzurătoa-
rele. Dacă n-ați murit ca neam și nu v-ați uitat limba părinților
voștri, e că neamul nostru e înzănat în zeana suferințelor de mii
de ani. Vă poftim frumos să veniți la teatrul nostru care se află
în ulița Alexandru cel Bun și care vă așteaptă cu porțile deschise.
De câte ori nevoile vieții vă vor aduce pe drumurile Chișinăului,
veniți la noi, că vă așteptăm, cu brațele deschise ca pe niște ade-
vărați frați. Veniți cât de mulți, cu nevestele și cu copiii voștri,
să ospătați din praznicul sufletesc, veniți fără zăbavă, și mâncați
din pâinea cea albă făcută din grâul graiului românesc, ca să-i
simțiți dulceața și să vă îndreptați inimile cu credință și dragoste
spre neamul românesc și spre țara noastră cât o împărăție, cu
ajutorul lui Dumnezeu și cu vrednicia oștirii.
Când veți veni la noi, veți vedea povești frumoase și pline de
tâlc, întruchipate în carne și oase și în bucăți de suflet, mereme-
tisite de meșteri, care au darul de la ziditorul lumii să zidească
oameni ce se frământă, pe o podișcă în suferințele, în bucuriile și
în patimile din care se încheagă viața. Învățături din viața, vieții
date, spre îndreptarea răutăților omenești, căci păcatele sunt pe
oameni.
[„Dreptatea” (Chișinău) ,
An I, nr. 28, 12 decembrie, 1920, p. 2]

58
 RAUL MIRCESCU

Impresiunile lui Puiu Iancovescu

Chișinăul
– Când am intrat de la gară în oraș, văzând casele acelea mici,
credeam că Chișinăul e un mare sat. Dar ajungând în centru, clă-
dirile mari, solide, străzile largi și drepte mi-au schimbat îndată
opinarea. Senzația de tuse și de gol, pe care am avut-o la început,
s-a transformat într-o deosebită plăcere. Călcând pentru întâia
oară, în capitala Basarabiei, am fost nespus de fericit.
Locuiesc într-un hotel curat unde nu se mai vorbește mai
deloc românește. Când am cerut un cearșaf, mi-a adus chelnerul
un … prosop. În elegantele saloane ale „Blagorodniei Sobranii”
am dat de niște vechi prieteni, pe care nu i-am văzut, de vreo
cincisprezece ani. Înțeleg bine că dânșii ce terminau un chef în-
ceput de trei zile, au luat-o din nou da capo cu mine. Spre hotel
și în liniștea nopții, am avut impresia că sunt urmărit de o ceată
de lupi, probabil din cauza întunericului și a nestabilității per-
soanei mele.

Teatrul popular din Chișinău

Găsesc teatrul ce-l aveți nu tocmai așa de frumos. Arhitectul
care l-a construit s-a gândit mai mult la spectatori, la public, nu
la regulile estetice. Între sală și scenă e o mare diferență.
Și nu mă așteptam la așa ceva.

59
 Cunoști ca și mine dragostea ce au avut-o rușii pentru arta
decorativă și, în general, cultura lor dezvoltată teatrală, încât lu-
crul acesta m-a mirat mult.
Găsesc că Statul ar trebui să facă sacrificii mult mai mari ca
în prezent. Să aducă prin rotație elementele cele mai de valoare,
ale scenei române, deoarece să nu uităm că în Basarabia, avem
de a face cu un strat social și popular ce adoră opera, operetele,
îi plac dansurile și orice balet, savurează orice reprezentație tea-
trală și numai astfel se explică de ce la orice spectacol rus, sălile
sunt arhipline.
Toți camarazii mei, chiar eu însumi, deși am jucat de atâtea
ori repertoriul nostru, ne-am dat silința să ne întrecem unul pe
altul, știind că avem înaintea noastră, în publicul din sală, un
cunoscător al teatrului.
De altfel, orice artist trebuie să vadă în public un dușman
ce e gata să-l critice, să pună în evidență lipsurile fatale și deci
silința noastră a fost mult mai mare, de astă dată în Chișinău.

Planuri de viitor
Am auzit că este în Chișinău un alt local de teatru mult mai
frumos în str. Pușkin. Am de gând să-l vizitez. În tot cazul poți
anunța că la primăvara viitoare voi veni cu un alt turneu, numai
de comedii și voi juca cu trupa mea ultimele noutăți ale Parisului
și ale Bucureștiului.
Deoarece ne place Basarabia foarte mult și mai ales știm că
suntem cântăriți la justa noastră valoarea, voi veni cu un ansam-
blu ales.

Idealul lui Puiu …

Am două dorințe pe care sper să le realizez. Prima: să pot
călători în tren CFR, comod ca în vremurile trecute (au să mai
revină oare?). Și secunda: să am micul meu teatru, cu maximum
trei sute de locuri, unde voi juca numai pentru cei aleși și care
pricep toate rafinăriile subtile ale artei.

60
 … Numai că-mi lipsesc bani, căci mie precum știi din
„Ghiara” îmi trebuie bani, mulți bani și iarăși bani […]

Chișinăul
Am venit aici mânați de același dor puternic de care ți-a vor-
bit Elvira.
Deși am avut multe triumfuri în cariera mea, îți mărturisesc
că am fost mișcat de atenția publicului din Chișinău, în care am
recunoscut, de altfel, vechi cunoștințe din capitală și din Regat.
Până și artiștii ruși din metropola Basarabiei, fermecați de re-
prezentațiunile noastre, au venit alaltăieri între antracte și ne-au
adus omagiile lor de admirație față de teatrul și arta românească.

Teatrul popular din Chișinău

Mi-a făcut multă plăcere Teatrul Popular din Chișinău.
Apreciez munca dlui Mitu Dumitriu și a tuturor elementelor
grupate împrejurul său, trebuind să lupte cu un mediu până as-
tăzi încă refractar culturii românești.
Pentru numerosul strat de aicea de intelectuali, care price-
pe arta, trebuie ca Statul sau Direcția generală a teatrelor din
București, să trimită prin rotație toate elementele mai de valoare
pe care le avem. Numai astfel alternând cu reprezentațiunile tea-
trului popular, vom atrage toate elementele basarabene, astăzi
refractare. Trebuie luptă, multă luptă, dar vom triumfa…

[„Dreptatea” (Chișinău),
An I, nr. 50, 15 decembrie 1920, p. 2]

61
 NICHIFOR CRAINIC

Vederi basarabene
Foi răzlețe

Sâmbătă 26 Mai, 1918

Sosim la Chișinău cu șase ceasuri mai târziu. De diminea-

ță, mulțime de lume, alcătuită din tot ce are orașul mai deose-
bit și mai românesc ne așteptase zadarnic în gară cu steaguri
și fanfara studenților. Un scurt popas la casa „Făcliei”. Din
Alexandrovscaia, strada cea largă, dreaptă, cu ziduri de o înfă-
țișare europeană peste care cad așa de bizar chirilicele arhaice
ale firmelor, automobilele cotesc pe ulițe mărginașe, ale căror
case scad treptat până la umilință și sărăcie. Rămân, în dreapta
și-n stânga, bisericile greoiului stil rusesc, pe colinele orașului,
cu bulbul turnurilor verde peste verdele copacilor. Coborâm o
vale și-am ieșit din oraș, suim o coastă și suntem la țară.
Căsuțe românești, păreți cu chenare negre sau înflorite cu
culori vii. Pe marginea drumului, lângă fântâni, troițe, multe
troițe, pe care se chinuie, în basoreliefuri de gips, Hristoși co-
lorați, în ramă de tinichea, – lucruri grosolane ale unui gust de
suburbie. Nimic din simplitatea solemnă și impresionantă a cru-
cilor noastre simcelite cu migală fină de necunoscute mâini evla-
vioase. De-asupra Răstignitului, inscripția I.N.R.I. e schimbată
de fosta Rusie pravoslavnică în I.N.T.I. pentru a apropia și mai

62
mult pe Țar de prestigiul dumnezeiesc.
Încep să se desfășoare răcoroase plantații raționale. Intrăm
pe o alee de plopi. Clădiri spațioase biruie greu năvala arborilor
și a pomilor roditori. Suntem la școala de viticultură, una dintre
cele mai desăvârșite ale specialității, ni se spune. Potecile arcuite
de ramuri lărmuiesc de veselie. E studențimea și învățătorimea
care ne așteaptă. Ce repede se leagă, în revărsarea amurgului,
prieteniile între oameni care se iubeau înainte de a se cunoaște …
În sala cea mare a școlii, corul tineretului basarabean ne salută
cu imnuri scumpe, cu mărturisirile de văpaie ale năzuințelor noas-
tre nemuritoare. Marșul de redeșteptare al lui Murășanu capătă, în
glasurile lor, o zguduitoare noutate, ca-n ziua când, pe plaiurile ar-
delenești, s-a cântat întâia oară. O fericită spovedanie din inima lor
desbobocită de căldura mamei regăsite, ne-o împărtășesc și nouă:
„Mult e dulce și frumoasă
Limba ce vorbim …”
Iar, când gurile tuturor, contopite în același strigăt măreț, jură:
„Pe-al nostru steag e scris Unire…”, sufletul neamului întreg ni se
pare un bloc solidar pe care mii de trăsnete nu-l vor mai despica.
Între zidurile acestea unde până mai ieri atârnau portretele Țarilor,
și răsuna strivitor cuvântul moscovit, jurământul românesc străba-
te biruitor și împuternicit de fapta acestor luminați tineri care, cu
umeri de Samson, au năruit coloanele vechiului așezământ tiranic
și, vrednici de străbunii lor, au ridicat lângă 24 Ianuar pe 27 Mart.
*
Cinăm la o masă imensă, împodobită cu flori de mac, într-un
nețărmuit freamăt sufletesc. Închinările înfloresc din adâncul
simțirii și se încrucișează din amândouă părțile.
Unitatea neamului e ziua proslăvită a acestei agape frățești.
O bucurie fără margini cere să izbucnească din atâtea piepturi ti-
nere, și iată că fanfara începe să sune săltăreț, și prisosul acesta de
viață nestăpânită se dezlănțuie în ghirlandele horelor. Jocurile
noastre tradiționale deprinse și aici, de curând, au întâietatea.

63
Dar petrecerea pornită nu e încă stăpână pe mișcările, pe forma
potrivită acestor gânduri și simțuri.
Pentru a se purta în sprintenă libertate, ca o zburdalnică pe-
trecere ce este, ea e nevoită să îmbrace încă vechea formă în care
a crescut de o sută de ani. În sufletul celor mai buni Basarabeni
se dă această luptă, nu fără un tragic înăbușit, a trecerii de la ce
a fost, la ce trebuie să fie. Cultura rusă cu înrâuririle ei tirane
nu este încă, pentru ființa lor, un amurg, iar cultura românească
este abia un revărsat de zori.
Înțelegem limpede de ce, în seara asta serbătorească pentru
frații regăsiți, mazurca și polca biruiau și stăpâneau până târziu
în noapte. În legănarea muzicii, când domoală, când furtunoasă,
urmăream mișcările acestor flăcăi voinici și fecioare rumene, care,
din trupurile lor mlădioase, împleteau cununi de linii dănțuitoa-
re, pline de grație și de fantezie. Mi se părea, o clipă, că sunt de-
parte, departe de țara mea. Jocurile lor respirau o sănătate robustă
și castă și descriau în aer figuri și grupuri armonioase, vrednice să
împodobească frescele bogate ale unui pictor de pe alte meleaguri.
Îi urmăream și învățam să-i iubesc mai real pentru ce au, dar
mai ales pentru ce trebuie să aibă, pentru ce trebuie să le dăm
noi. Târziu, luam cu mine această icoană plastică a puterii lor
de viață, a frăgezimii lor feciorelnice și în mintea mea, ștergeam
motivele străine, îi împuterniceam liniile neoașe, și atunci mi se
lămurea limpede ca o înlănțuire de Ilene Cosânzene și de Feți-
Frumoși, în vreme ce polcile și mazurcile se potoleau în noapte.

Duminică, 27 Maiu
O dimineață calmă licăre pe noianurile de verdeață și mângâ-
ie coardele ridicate ale buruienii bahice. Veselia de aseară parcă
n-a trecut pe aici. În tufișuri piruie privighetori, și e întâia oară
când trilurile lor mi se par păreri de rău. Pornim spre oraș. La
ora zece, o comisie ține concursul de limbă românească pentru
Basarabeni. Ceilalți se duc să vadă „Soborul”, catedrala cetății, a
cărei cupolă gigantică de argint, cu vârful auriu, astupă, cum vii

64
dinspre gară, toată perspectiva uliței Șmidscaia și e prea nouă și
prea strălucitoare ca să poți spune că pare casca unui uriaș răz-
boinic din balade. Intrarea este întâi o dezamăgire: gândul îți
pregătea ochii pentru o mohorâtă pictură bizantină, dar de-oda-
tă pereții și bolțile desfășoară într-un lux de podoabe, o uimitoa-
re armonie modernă de culori. Sfinții scapă de sub faldurii albaș-
tri și roșii ai largilor veșminte, rotunzimi de brațe, bine hrănite și
modelate după toate regulile anatomice. În altarul măreț, icoane
de-o stilizare pe care n-am întâlnit-o nicăieri în țara noastră; sce-
nele evanghelice sunt așezate în cadrul unei naturi înflorite.
Isus răsare dintre brazde de crini care înalță corolele albe
ca niște urechi ascultătoare de cuvântul buzelor lui. Ortodoxia
rusă, oricum, se mișcă într-o mai largă libertate, cu mai multă
fantezie, cu mai multă viață decât a noastră, care a rămas în-
țepenită în forme uscate de bătrânețe și de mediocritate. Dar
haosul acesta strălucitor de încărcătura atâtor ornamente grele
și scumpe, cu icoanele lui împlătoșate în argint și aur, din care
numai nasurile zugrăvite se mai văd, cu prapurii lui bagatelisați
în fireturi, cu sfeșnicile acelea greoaie, nu-ți deșteaptă în suflet
gândul pios și eteric, nu-ți cheamă între gene lacrima unui fior
sfânt. Credința e simplă, delicată și imaterială. Povara gătelilor
o doboară și o înăbușă. Materialitatea lor e brutală, e jignitoare.
Neputincioasă să-ți sugereze înălțimile spiritului, ea îți aduce
aminte mai mult de puternicii lumii acesteia. Dincolo de toate
podoabele de preț, vezi mâna bogată a Rusiei care prin fastul său
imperial a căutat să ieie ochii acestui norod de oameni simpli.
E o impresie pe care, în Chișinău o ai la fiecare pas: palatele,
străzile, grădinile publice, bisericile, monumentele, toate închid
în ele crâmpeie solemne din liniile nesfârșite ale fostului impe-
riu. Va trebui o trudă grea pentru a deprinde sufletul înviat al
Basarabiei cu modestia Regatului nostru.

[Priveliști fugare, București, Editura Librăriei Pavel Suru, 1921]

65
 ION C. TEODORESCU

Școala Națională de Viticultură de la Chișinău

Există la Chișinău, chiar la marginea orașului, pe o latură nu

prea depărtată de gară, una din școlile care, atât prin trecutul ei,
dar mai ales prin rolul ce ar putea fi chemată să-l joace în viitor,
are dreptul să atragă atenția deosebită a tuturor organelor con-
ducătoare ale acestei țări.
Legată cu orașul printr-un drum strâmt, întortocheat și
murdar, școala aceasta a rămas aproape necunoscută multora
din cei ce ar fi trebuit s-o vadă, până când chiar și celei mai mari
părți dintre orășeni.
Unii din aceștia o apreciază mai mult pentru aerul curat pe
care-l pot respira cu ocazia vremii obositoare preumblări ce ar fi
putut să facă până acolo, sau pentru reușita serbărilor ce se dau
uneori de către elevi. Atunci poate fi relevată și calitatea vinuri-
lor ce se servesc la bufet.
Alții – și cei mai mulți – o cunosc numai de prin cronicele pre-
sei locale, cu ocazia campaniilor ce s-au dus în contra organizării și
conducerii ei, de către toate ziarele cu slovă rusească din Chișinău.
Cu un cuvânt această școală, nu este îndeajuns cunoscută.
Rolul articolului de față este de a învălui într-o scurtă ochire,
ce a fost această școală în trecut și care este starea ei actuală.
Cu atât mai mult mi-am impus acest articol, cu cât nici până
astăzi nu este măcar lămurită ideea călăuzitoare în organizarea

66
acestei școli, ea fiind veșnic nodul încurcat pe firele căruia se
pierd atâtea energii ce încearcă să dea o formă hotărâtă rolului
ce se cuvine a se încredința pentru viitor acestei școli.
*
Existența școlii de Viticultură de la Chișinău este legată de
ființa unei alte școli de grădinărie, ce a fost înjghebată pe acest
loc la anul 1842 și a cărei cursuri s-au început la 1844.
Sub această formă și cu grad elementar, școala de grădină-
rie a durat până la 1891, când datorită marelui flagel al filoxe-
rei, care amenința cu distrugerea cea mai repede a tuturor vi-
ilor indigene, statul rus s-a gândit s-o transforme în școala de
Viticultură, fapt ce s-a și pus în practică la 1894, când, în urma
măririi localurilor și amenajării plantațiilor, s-au deschis prima
dată cursurile școlii de Viticultură și Enologie.
Pe acea vreme cursurile durau 4 ani – ultimul an fiind rezervat
numai pentru practică – iar pentru admitere se cereau candidați-
lor 5 clase reale (secundare). Datorită însă faptului că condițiile
de admitere erau prea grele pentru acele vremi, numărul elevilor
era cu totul redus, motiv care a dat naștere la numeroase interve-
niri din partea conducătorilor pentru reorganizarea acestei școli.
Abia la anul 1911 școala ia titlul de Școala secundară de
Viticultură, dând dreptul absolvenților de a se putea înscrie la
institute speciale (silvicultură și agronomie) cu obligațiunea ca
aceștia să treacă un examen de diferență la obiectele ce nu erau
predate în școală.
Din informațiile ce avem, nu s-au putut bucura de acest
privilegiu decât doi absolvenți, restul îmbrățișând cariera de
specialist, cu titlul pe care școala li-l acorda: „Viticultor” sau
„Oenolog”(Vinificator).
Datorită faptului că și așa se prezentau puțini candidați cu
5 clase reale, s-a luat apoi hotărârea de a se primi prin concurs
și elevi cu 2-3 clase secundare și chiar numai cu cursul primar
(echivalent).

67
 De data aceasta elevii trebuiau să treacă un an pregătitor și
apoi să facă cursurile teoretice de 4 ani, rămânând ca anul ce era
consacrat stagiului de practică să fie transformat în an de studiu,
iar stagiul de practică să fie făcut în cursul vacanței de vară ce
preceda anul de absolvire.
Sub această formă s-a găsit organizată școala când s-a realipit
Basarabia la Patria-mumă.
*
Modul de înzestrare cu totul bogat de care dispunea această
școală, atât ca confort pentru internatul celor 100-120 elevi ce
ar putea frecventa cursurile, cât și ca plantații și material didac-
tic (cabinete și laboratoare), dar mai ales faptul că pe lângă ea
a existat și funcționează și azi o stațiune experimentală de viti-
cultură și Vinificație (cu secțiunile: Viticultură, Agrogeologie,
Oenochimie și Microbiologie) dau o însemnătate specială, în-
semnătate ce imperios niciodată nu ar trebui să fie coborâtă.
Chiar dacă școala este așezată pe un teren impropriu pentru
vie, la o înălțime prea mică de la care nu poate îndeajuns domina
valea Bâcului – de pe urma căreia plantațiile au prea mult și prea
des de suferit – totuși, ea a putut să deservească nevoile viticole ale
întreg imperiului rusesc, întrucât chiar de la întocmirea ei, aceas-
tă școală nu a fost creată numai pentru Basarabia, ci pentru toate
regiunile viticole europene și asiatice ale fostului imperiu mosco-
vit. Frecventau alături de aproximativ 40-48% elevi basarabeni, un
procent și mai mare de elevi veniți din Podolia, Crimea și Caucaz.
Cu trecerea sub adminsitrația românească, școala secundară
de Viticultură de la Chișinău, a avut nevoie să fie reorganizată în
așa fel ca ea să se adapteze nevoilor țării noastre care nu posedă
în nicio parte a teritoriului său altă asemenea școală ca grad și
mai ales ca bogăție.
Reorganizarea aceasta a trebuit însă a fi influențată, pe de
o parte, de evenimentele istorice de o importanță covârșitoare,
ce se urmau prin reunirea rând pe rând a provinciilor dezrobite

68
precum și de prefacerile sociale atât de adânci de care nu se putea
să nu se țină seama când era vorba de hotărât gradul și forma pe
care trebuia s-o aibă asemenea școală.
Partea cea mai grea a chestiunii a constat – și și persistă și as-
tăzi încă – în întârzierea unificării învățământului general agri-
col, și mai ales în influența nefastă a spiritului politic regionalist,
care nu a putut vedea mai departe lucrurile decât prin prisma
locală a unor mici interese ce trebuiau satisfăcute.
Cu atât mai mult greutățile deveneau și mai de neînvins cu
cât dăinuiau o completă dezinteresare a „centrului”.
*
La început, s-a înfăptuit pe lângă vechea școală secunda-
ră rusească un Institut (superior) de Viticultură, Oenologie și
Horticultură, care îmbrățișa întreg câmpul de activitate al nevo-
ilor României-întregite.
A fost poate unica ocazie când s-a vegheat la satisfacerea
intereselor întregii țări, trecându-se peste hotarele strâmte ale
unui regionalism, care n-are și nici nu poate avea vreun rost, în
această țară.
Sub acest raport se cuvine să exprimăm toată gratitudinea
noastră d-lui dr. Ciugureanu și d-lui Inculeț – foști miniștri pe
atunci, care au vegheat la completarea și prevederea lui cu toate
cele necesare unei temeinice funcționări. Atunci au fost aduși
acei profesori specialiști, încercați, prevăzuți cu titluri înalte aca-
demice care puteau fi o garanție a unei sigure reușite.
Din nenorocire, atât lipsa unei legi care trebuia să consfin-
țească și întărească acest institut, cât și frecvența și mai ales alte
condiții ce nu puteau fi împlinite, au făcut ca prin însăși voința
corpului profesoral, institutul să fie închis, după un an de func-
ționare, trecând studenții – destul de puțin numeroși – secției
agricole a facultății de științe din Iași, în anul al II-lea.
Cu această ocazie s-a găsit necesar acum a se transforma te-
meinic vechea școală secundară rusească, în școală românească

69
și potrivit nevoilor țării noastre.
Reorganizarea aceasta a trebuit să absoarbă toată energia,
puterea de muncă și dragostea de meserie a unui mănunchi de
profesori care se devotaseră cauzei acestei școli.

[„Tribuna Școalei” (Chișinău), An. I, nr. 4, mai, 1921, pp. 18-22]

70
 PETRE CAZACU

Chișinăul1

Orașul meu natal, al doilea în țară după numărul populației,

și de trei ani făcând parte din România mărită, este încă puțin
cunoscut și în țară și în lumea mare; nici chiar în manualele de
geografie nu este deplin descris.
Ca orice oraș moldovenesc, nou sau vechi, este așezat pe
mar­ginea unui prea mic pârâiaș, aici numit Bâcu, în care altădată
1
Istoricii şi filologii nu s-au fixat încă bine dacă numele aceste vine dela Câş-
la-nouă adică odaia, târla nouă, sau de la Keşen (schit, mânăstire), aul (sat),
sat mănăstiresc. În orice caz originea numelui este indubitabil tătărească ca şi
originile unor nume vecine: Buiucanii (Buiuc-han), Ghidighiş (Gâde-kâş),
Burcut, care vin alături de numele moldoveneşti a moşiilor, pe care s-a făcut
aşezarea târgului: Visternicenii, Gițeoanii, Ciocana. În documentele moldo-
veneşti prima mențiune de numele Chişinău se găseşte în hrisovul lui Alexan-
dru – cel - Bun dat în Suceava la 25 Aprilie 1420 boierului Venea (Documente
Venelin Petersb. 1840) în expresia mănăstirii Kâşno-varzarev. A doua menți-
une este de la 1436 în hrisovul Domnilor Moldovei Ilie şi Ştefan, dat logofătu-
lui Vancea (Hurmuzache, vol. II, port. I, pg. 878); apoi vin hrisoavele lui Petru
Rareş (1527-1538) dat lui Tomşa de la Ciobruci, a lui Petru Şchiopu (1576, 25
Aprilie, prin care moşia şi satul Chişineu a lui Vlaicu, care avea hrisov de la Şte-
fan-cel-Mare, se vinde de cătră Va-sula, fiica Marikii, nepoata lui Eremie, fost
vistiernic-lui Drăguş); a lui Radu Voievod, din 29 Noiembrie 1667 (Constan-
tin-vel-vistiernic cumpără moşia Kişineu de la moştenitorii lui Drăguş); a lui
Vasile Voievod, din 4 August 1641 (moşia Kişineu se dă călugărilor mănăstirii
Sf. Vineri şi Balicăi 7). În hrisovul din 14 Iulie 1712 a Voievodului Neculaie
Alexandru, Chişinăul pentru întâia oară se numeşte târg. Hrisoavele multiple
de mai târziu arată acest târg, unele ca ținând de Orhei, iar altele de Lăpuşna.

71
se prin­deau pești mari și pe care erau mori. Este o datină veche
la orașele moldovenești (cu mici excepții Bacău-Roman) că pâ-
râiașul din mar­ginea (câteodată și din mijlocul) lor să fie debu-
șeul tuturor gunoaielor și murdăriilor, din care cauză capătă un
nume comun, foarte plas­tic și expresiv, dar foarte puțin estetic.
Așa este și cu Bâcul pe care sunt așezate tăbăcăriile și toate mur-
dăriile orașului.
Pe malul drept al pârâului sunt așezări vechi cu străzi strâm-
te, întortocheate, cu clădiri joase, lipite una de alta, cu curți
mici, fără pomi, fără verdeață : vechea și primitiva întocmire
orășenească nu­mită târgul vechi, locuită acum de lucrători ma-
nuali, de agricultori, de mici negustori și meseriași în mare parte
evrei. Vechile clădiri boierești s-au ruinat, – moștenitorii și-au
făcut așezări noi în partea de sus a orașului. Din vechime (re-
lativă) n-au mai rămas decât bi­serica lui Mazaraky pe un deal
pietros de sub care izvorăște apa, care alimentează întreg orașul,
soborul vechi (catedrala veche) de lângă rohatca Orheiului, bi-
serica Rășcanu pe malul stâng al Bâcului, cu ci­mitirul vechilor
boieri moldoveni din jurul el, biserica armenească și, aproape de
hotarul dintre târgul nou și târgul vechi, biserica Sf. Ilie, veche
întocmire a meseriașilor Moldoveni, făcută și întreținută de ei,
și biserica Sf. Haralambie.
Toată așezarea orășenească ce vine mai la miază-noapte de
li­nia care unește aceste două biserici, în sus pe coasta de deal,
este nouă, de abia de 60-70 ani. Străzi largi, drepte, ca bulevar-
dele din București, cu trotuare largi, plantate, taie în pătrate
mari această parte nouă și mare a orașului, făcută după un anu-
mit plan pe coasta dealului fostelor moșii Buicanii a mănăstirii
Galata, și Chișinău a mănăstirii Sfintei Vineri. Strada principală
merge paralel cu Bâcul și cu linia ferată de la rohatca Sculenilor
la rohatca Benderului de la Răsă­rit la Apus. Toate străzile ce-
lelalte sunt paralele, sau exact perpendiculare pe ea, menajând
pătrate mari pentru grădina publică, pentru catedrală, pentru
primărie, pentru episcopie, pentru iarmarocul de vite, pentru

72
piață (târgul nou), pentru liceu, pentru școala spirituală, pentru
liceul real etc.
De cum intri în oraș, îți izbește privirea o clădire mare cu
turn, pe un vârf de deal: școala secundară pentru fete de clerici,
cu inter­nat și cu biserică. Așezământul acesta este făcut din ba-
nii clericilor moldoveni pe atunci, pentru fetele lor, încă sub
oblăduirea țarismului rusesc, nu din deosebită dragoste pentru
cultură sau tendințe feministe, ci pentru o mai repede rusifi-
care a clerului prin soții și viitoare mame, și a poporului prin
învățătoare-preotese.
În mijlocul orașului, lângă frumoasa și impozanta clădire a
băncii orașului, și aproape de clădirea simplă, sobră, dar mare
și so­lidă a palatului de justiție, se înalță frumoasa clădire a pri-
măriei, cu mulțimea de prăvălii elegante în față și cu biblioteca
rusească în spate. Ceva mai departe, vechea clădire de reședin-
ță a arhiepisco­pului cu biserica ei. E simplă, în stilul clădirilor
vechi din mănăs­tiri. I se zice și astăzi de moldoveni și după ei
și de ruși, Mitro­polie, pentru că a fost clădită de Mitropolitul
Gavriil Bănulescu Bodoni. Alături se înalță cea mai mare și cea
mai impozantă clădire nouă din Chișinău, casa eparhială făcută
de un episcop Rus pentru specularea chiriilor.
În fața Mitropoliei se înălță monumentul imens de bronz
al lui Alexandru I, răpitorul Basarabiei, cu niște ciubote colo-
sale, iar în fața lui pe soclu o femeie – reprezentând Rusia – cu-
prinde de gât o altă femeie, care trebuia să reprezinte Basarabia.
Trecătorii subversivi dintre români, moldoveni, poloni, evrei și
chiar unii ruși, șopteau arătând figurile celor două femei: uite
cum Rusia strânge de gât Ba­sarabia. Acum toate figurile sunt
duse la muzeu și soclul de granit roș stă pustiu, așteptând un
sculptor și o imagine.
Alături vine o întreagă serie de clădiri: Seminarul cu biserica
lui este unul din cele mai vechi așezăminte din oraș, mereu mă-
rit, mereu renovat. A fost clădit de la început tot de mitropolitul
Gavriil pentru pregătirea preoților; dar în tot timpul existenței

73
sale, acest așezământ a fost întrebuințat în interesul politicii siste-
matice de stat, pentru rusificarea preoțimii și prin ea a poporului,
ca și școala de fete de clerici. Ambele școli au fost obiect de deo-
sebită grijă din partea episcopilor ruși pe timpuri și a guvernelor,
și nu s-ar putea spune că într-o măsură oarecare scopul urmărit,
în ce privește clericii, nu a fost atins. Dar de îndată ce timpul și
împrejurările s-au schim­bat, aceste două școli ca și școala spirituală
(seminarul inferior) în mod natural și fără nicio silnicie s-au roma-
nizat complet și instan­taneu, elevii din primul an dând la examene
rezultate egale cu orișice elev, de la orice școală, cât de veche, din
orice parte a României, – pentru că elevii au fost și au rămas ro-
mâni de rasă, din clasa cea bine hrănită de popor a clericilor.
Imediat după seminar, pe aceeași stradă, vine pătratul mare
al grădinii publice, în care a rămas bustul de bronz al lui Pușkin
cu inscripția: „Aici cu lira nordică pustietățile umplând de sune-
te, ră­tăceam”. Această grădină este foarte frecventată de tineret,
Sâmbetele și Duminicile, când cântă muzica militară. În fața
grădinii a rămas soclul gol al fostei statui a lui Alexandru al II-
lea, împăratul Rusiei, aliatul nostru de la 78, care ne-a răpit din
nou sudul Basa­rabiei, redevenit românesc la 54. Peste drum se
înalță vechiul palat al guvernatorului. Nu este o casă frumoa-
să, are stilul clădiri­lor turcești și rusești din epoca Ecaterinei II,
dar e simbolic aspec­tul acestei foste reședințe a nobilimii, apoi
a guvernatorilor, marii stăpânitori trimiși de la Petrograd, apoi
a sovietului lucrătorilor și soldaților din lumea întreagă, acum a
corpului nostru de armată, cu steagul nostru tricolor deasupra și
cu dorobanțul de planton în față.
Peste drum de reședința Corpului de armată este teatrul și
clu­bul orașului. Clădirile nu sunt nici frumoase, nici impozante.
Inte­resant însă e cercul, – un fel de Jokey-club al Chișinăului, al-
tădată club englezesc, apoi cerc al nobilimii, acum pur și simplu
club. Este interesantă și evoluția lui internă în ultimii ani.
La începutul anului 1917 sălile lui erau pline de demni-
tari lo­calnici și veniți de aiurea, de funcționari în uniforme, de

74
militari; intrarea muritorilor comuni era dacă nu imposibilă, to-
tuși grea. La sfârșitul aceluiași an, sălile clubului erau cercetate
de orice soldat și lucrător. Cătărău, pe atunci șef de garnizoană,
venea și el să controleze publicul, să vâneze burjui. La începutul
anului 1918 încep să reapară la club vechii membri și Românii.
Raporturile bune s-au stabilit repede. Aici s-a sărbătorit la 24
Ianuarie 1918 proclamarea republicii moldovenești și la 27
Martie unirea. Acum, peste jumătate din membrii clubului și di-
recției lui sunt români din regat, magistrați, ofițeri, funcționari,
profesori; nu mai vezi uniforme militare și civile rusești: unirea,
atât la mesele de mâncare din sufragerie, cât și la biliard, poker,
maus, bridj, este deplină; chiar biblioteca are cărți românești și
aproape toate ziarele.
Mai departe, pe aceeași stradă, sunt clădirile mari – liceul al
doilea cu biserica lui, și administrația financiară, pe frontispiciile
că­reia nu se mai văd urmele Vulturului cu două capete.
Dacă clădiri frumoase nu sunt multe în Chișinău, în schimb
clă­dirile solide și mari abundă și nu sunt toate la centru. În spa-
tele episcopiei, pe un mare pătrat, este așezat liceul de băieți cu
biserica lui. În acest liceu și-au făcut studiile multe generații de
basarabeni – voi cita câteva nume cunoscute la noi: Bogdan
Petriceicu Hajdeu, Zamfir C. Arbore, C. Stere și S. Witte, fostul
ministru a lui Neculae II.
Alături de liceul I din 1918, numit al lui Bogdan P. Hajdeu,
în localul fostului liceu de fete, este liceul nostru militar.
Mai sus, pe deal, este liceul real cu biserica lui, seminarul in­
ferior cu biserica lui și liceul No. 3 cu biserica și internatul lui,
fru­moasă clădire albă construită de nobilimea din Basarabia
pentru co­piii săi. Această clădire este istorică: în ea s-a sărbătorit
suta de ani de subjugare a Basarabiei de Nicolae II în persoană,
venit anume la Chișinău și tot aici s-a adunat Sfatul Ţării și s-a
proclamat uni­rea la 27 Martie 1918.
Singurele clădiri din Chișinău într-adevăr frumoase și ca
stil, sunt Muzeul, în care sunt adunate toate exemplarele din

75
flora, fauna și producția locală, precum și oarecare începuturi de
etnografie și artă, și închisoarea.
Bisericile din Chișinău, afară de cele din târgul vechi, nu
sunt interesante, fiind prea noi și nici frumoase ca arhitectură;
în schimb sunt mari, bine ținute și aproape toate au cupole ro-
tunde și colorate în verde. Aproape fiecare școală secundară mai
însemnată își are biserica ei. Cea mai veche pare a fi biserica Sf.
Arhangheli din târgul vechi – numită și soborul vechi – cate-
drala veche. O inscripție moldovenească din 1806 arată că a fost
zidită de frații maiorul și sărdarul Măcărescul, în locul vechii
biserici Sf. Neculae din târgul Chișinăului, ținutul Lăpușnei.
Biserici mai vechi sunt biserica Mazaraki și biserica Râșcanu;
dar toate bisericile, prin transformări, re­parări și renovări și-au
pierdut cu totul stilul și farmecul. Biserică frumoasă și în stil este
biserica grecească1.
II
Este curios aspectul mulțimii de pe străzile din Chișinău.
Sub țarism trei sferturi din mulțime era uniformată. Pe lângă
militari în uniforme variate, absolut toți funcționarii, de la co-
pist și ușier până la guvernator, umblau în uniforme. La aceș-
tia se adăugau școlarii și școlărițele, pensionarii și o mulțime de
nefuncționari, care dacă nu aveau uniforma completă, purtau o
șapcă cu insignă, dovadă de o slujbă onorifică. La uniforme se
mai adăuga și mulțimea de deco­rații complete sau reduse și in-
signele. Afară de lucrători și negus­tori, rar întâlneai om fără uni-
formă, decorații sau insignii. În timpul războiului, când și lucră-
torii și mulți negustori au fost mobilizați și au îmbrăcat unifor-
mele, rămăsese[ră] numai femeile neuniformate, dar și dintre ele
multe purtau broboada albă cu crucea roșie. Din Martie 1917
mulțimea și-a adăugat pe lângă uniformă câte o panglicuță roșie.
1
O particularitate locală este că şi astăzi toate crucile (mari, portative) din
bisericile din Chişinău şi probabil din toată Basarabia, au încă ca suport dea-
supra mânerului vulturul cu două capete şi inițialele împăraţilor N. I, A. II,
A. III, N. II.

76
În Noiembrie și Decembrie 1917, în timpul mișcărilor bolșevi-
ce, toate uniformele luxoase și epoletele au dispărut; nu vedeai
pe stradă decât uniforme simple soldățești; nicio doamnă în pă-
lărie cu bijuterii; și, cu tot frigul, nicio blană. Toată mulțimea
avea aspectul cenușiu. Era exodul soldaților ruși de pe front: o
masă imensă cu saci în spate se îndrepta spre gară pentru a lua
trenul cu asalt sau mișuna prin tot târgul. Nu vedeai nicio trăsu-
ră de casă, niciun cupeu. Încet-încet s-a scurs și valul acesta. În
Ianuarie 1918 a apărut uni­forma dorobanțului, zgribulit de frig,
cu haina boțită, pătată și de­colorată, pentru a schimba aspectul
gri al mulțimii, cu petele albastre-verzui ale uniformei lui. Dar
vechile uniforme reapărute un timp, încet-încet au plecat peste
Nistru. Străzile s-au umplut de oa­meni îmbrăcați civil, au apărut
femei cu pălării, bijuterii și blănuri, în trăsuri, pe jos și în auto-
mobile. Astăzi numărul șepcilor merge mereu scăzând, șepcile
înlocuindu-se cu pălării și căciuli; și doroban­țul și-a schimbat
aspectul: e mai gras, mai rumen, mai vesel, mai robust și e îmbră-
cat kaky, cu ciobote americane.
Chiar țăranul autohton, care apare zilnic în Chișinău, la
tribu­nal și la administrații, pe la băncile țărănești, la iarmarocul
de Mercurea, la piață ba cu lemne, ba cu cărbuni, ba cu alte pro-
duse și transporturi, – și-a modificat aspectul. În zilele de înain-
te de război, costumul alb, simplu, fără nicio floare, cu brâu roșu,
cu cu­rea, ciobote, mintean, cojoc alb, căciulă sau șapcă decolo-
rată și su­man, îl distingea de toată lumea. În timpul și imediat
după război, a apărut și el în manta cazonă rusească și cu diferite
părți din cos­tumul militar. Încet-încet toate aceste zdrențe cazo-
ne rusești s-au rupt, și el revine la costumul lui natural. Numai
țăranca nu și-a schimbat deloc și niciodată, nici portul, nici as-
pectul, nici vorba. Războiul și revoluția i-a făcut poate un bine:
i-a redat furca cu care ea meșteșugește, cum făcea din bătrâni,
toată îmbrăcămintea familiei. Scumpetea și revoluția au readus
și vechea opincă, care din când în când își permite să calce ma-
cadamul Chișinăului.

77
 III
Biserici bogate, clădiri publice și particulare, cu aparență de
soliditate și mărime, magazine mari, pline de toate felurile de
măr­furi, piețe mari, școli, grădini publice, restaurante, hoteluri,
cinema­tografe, teatre, operă, balet, lumină electrică, pavaj, apă
bună, tram­vai electric, birji și automobile, mulțime elegantă, –
toate atributele (afară de canalizare) ale unui oraș mare și nou,
sunt de față.
Întreg orașul, dar mai cu samă mahalalele și împrejurimile,
sunt pline de vii, livezi cu fructe și grădini de zarzavat. Este unul
din orașele care abundă în vinuri bune și variate și în fructe din
cele mai alese și mai gustoase.
Toată întocmirea aceasta orășenească se bizuia și până acum
se bizuie încă pe producția de cereale, fructe, vinuri, tutun, vite
și pe comerțul cu ele. Sub Ruși se mai bizuia și pe organizarea
da stat care făcea din Chișinău centrul unei întregi provincii1:
aici era singurul tribunal pentru întreaga provincie, singura ad-
ministrație fi­nanciară, autoritățile superioare administrative și
polițienești, mulți­mea școlilor secundare, băncilor etc.
Acum această bază artificială de înflorire și întărire a
Chișinăului va începe să scadă.
Basarabia de Nord, ținutul Hotinului, adiacent Bucovinei,
apro­piat de Cernăuți, legat de el prin șosele bune și linii ferate
directe și apropiate, având acolo o piață de cereale, și drumul
spre Polonia, și o piață de aprovizionare cu mărfuri occidentale,
va scăpa de Chișinău, cum scapă și din punctul de vedere al or-
ganizării de Stat; i s-a dat și tribunal și administrație financiară
1
Sub Moldova veche, Basarabia nu exista ca provincie sau unitate adminis-
trativă distinctă; ea intra în unitatea Moldovei, făcând parte integrantă din
ea. Partea de Nord a Basarabiei ținea de Ţara de sus, partea de jos ținea de
Ţara de jos, având centrele administrative pe malul drept al Prutului. Cetățile
Hotinului, Sorocii, Benderului şi Cetății Albe constituind pârcălăbii, iar sub
Turci având raiele de jur îm-prejur. Ruşii au instituit Moldova dintre Prut şi
Nistru ca provincie aparte şi i-au dat ca centru târgul Chişinăului din ținutul
Lăpuşnei.

78
și școli și licee și prefec­tură și poliție.
Tot așa scapă de Chișinău ținuturile Bălților și Sorocii, care se
leagă economicește în mod natural cu Iașul și prin el cu Galațul,
iar din punct de vedere a organizării juridice, financiare, școlare,
administrative, constituie organisme de sine stătătoare.
Scapă Chișinăului pentru aceleași motive și ținuturile
Cahulului, Ismailului și Cetății Albe care fac parte, ca legătură
economică, cu complexul de la gura Dunării, iar din punct de
vedere al organi­zării de Stat constituie unități aparte, egale cu
Chișinăul, fără nicio dependență de el.
Efectele acestei situații nu se resimt încă îndeajuns, din ca-
uza stării tranzitorii și a haosului, dar se desemnează și se vor
pronunța.
Centralismul provincial fondat de Ruși este profund surpat
în favoarea vieții locale ținutale. Toate sforțările autonomiste
care au și acest substrat de reminiscență de centralism provincial
în Chișinău, nu vor putea rezista mersului fatal, supus necesită-
ților economice.
IV
În orașul acesta mare, modern, înflorit și liniștit, cu muzici,
cu teatre, hoteluri, operă, – sub aspectul acesta calm, se petrec
o în­treagă serie de transformări și o cumplită tragedie: tragedia
decă­derii vechilor stăpâni.
Din centru administrativ și politic, sub absolutismul rusesc,
din reședință a marilor bogătași rurali, din sucursală a tuturor
băn­cilor și caselor de comerț rusești, Chișinăul pe zi ce merge
devine cum e și fatal, fără siluire, din ce în ce mai românesc, cum
sunt toate satele din ținutul său.
Cu căderea absolutismului rusesc, instinctul maselor moldo-
venești cu ajutorul statului român a respins elementele străine.
O mare masă de funcționari ruși, importați, au plecat. S-a dus
guvernatorul cu cancelaria și administratorii, polițaii, vardiștii,
strajnicii, ureadnicii săi; s-au dus administratorul financiar cu

79
controlorii, finanții, percep­torii, strajnicii; s-a dus direcția poș-
telor și telegrafului; s-au dus episcopii cu clericii, rectorii, profe-
sorii, preoții și călugării lor; s-au dus generalii cu ofițerii și sol-
dații lor; s-a dus Direcția căilor fe­rate cu toți nacealnicii și sluj-
bașii; s-a dus direcția școlelcr cu toate ajutoarele; s-a dus direcția
vămilor, s-a dus sudul (tribunalul) cu sudiacli (judecători).
S-au dus peste Nistru, în Ucraina lui Scoropadsky, încă din
1918. Au rămas din ei puțini, fără nicio ocupație, trăind la în-
ceput din economii, apoi vânzând lucrurile, apoi căutând orice
muncă, suferind moralicește de decăderea statului căruia i-au
slujit, de inadaptarea lor la noile împrejurări, suferind materiali-
cește, decăzând din zi în zi, câștigând cu greu existența prin ex-
pediente sau ocupații pentru care n-au fost pregătiți, murind de
foame sau învățând repede românește și alergând după funcții la
instituțiile locale sau la instituțiile de Stat, acoperindu-se cu acea
denumire de Basarabeni care le ascunde și lor naționalitatea, tre-
cutul, profesia, credințele …
În urma revoluției, marii proprietari latifundiari au rămas și
fără pământuri, care au fost luate de țărani încă din 1917, și fără
averi, care erau depuse la băncile din Rusia și au rămas pe mâi-
nile bolșevicilor de acolo. Lipsiți de mare parte de venituri, de
privilegii și respectul deosebit al organelor de stat, întâi, și a lu-
mii întregi mai pe urmă, deprinși a fi stăpâni, a trăi larg, a cheltui
mult și a lucra puțin sau deloc, mare le-a fost bucuria (tainică)
la ideea că vin Românii din România oligarhică și vor introduce
întocmiri oligarhice pentru ei; dar mai mare le-a fost amarul și
deziluzia când întocmirea oligarhică nu s-a introdus. Mulți și-au
adunat rămășițele, și-au restrâns cheltuielile și au încercat să se
adapteze noilor timpuri. Nemulțumiți, profund jigniți în spe-
ranțele lor de către Români, când valul de peste Nistru le pare
amenințător, ridică mulțumiri Domnului că i-a adus pe Români,
care îi scapă de mai rău. Cei mai mulți nu sunt Ruși de sânge și
de rasă, aparțin în mare parte acelui amestec din porturile Mării
Negre, care la Constantinopol își zic și Turci și Greci, la Varna

80
Bulgari, la Constanța și Galați Români, la Odesa și Cherson
Ruși. Sunt și Ruși adevărați, dar puțini de tot și amestecați cu
Moldoveni, provenind mai toți din ofițerii ruși de cavalerie, în-
surați cu fetele vechilor boieri moldoveni proprietari de moșii.
Încolo Armeni, Poloni, Greci și un mic grup de Moldoveni mai
mult sau mai puțin curați.
La aceste două categorii de stăpânitori: foștii administratori
și funcționari ruși puțini rămași, foștii demnitari ai statului rus
și proprietari ai pământurilor din Basarabia, în urma valurilor
tot mai intense ale bolșevismului, în urma descompunerii arma-
tei lui Iudenici, Denikin, Colceag, Vranghel, vin rânduri-rân-
duri noi epave. Oricine a avut vreodată vreo legătură oarecare
de rudenie, cât de îndepărtată, de proprietate, cât de mică, cât
de fictivă și cât de părăsită, se salvează în Chișinău. Întâlnești
aici foști guvernatori de Ufa, foști camerieri de la curtea țaru-
lui, foști generali pe la Tobolsc și pe la Tașkent, foști magistrați
și avocați pe la curțile și tribunalele din Kiev, Odesa și Cursc;
vin valuri-valuri de naufragiați. Găsești între ei: nume istorice
moldovenești, nume din protipendada birocratică țaristă, foști
stăpâni, foști privilegiați, foști bogătași; și după ei, tot fugind de
bolșevici, vin intelectuali, publiciști, profesori, ofițeri, medici,
dantiști, cântăreți, baletiști, gazetari, samsari, speculanți, ban-
cheri etc., etc.
Toată această lume stă dezorientată, în continuă decădere și
cu o psihologie curioasă, psihologie complexă de exilați, emi-
grați, dezrădăcinați.
În momentul când Denikin a debarcat la Odesa și mergea
spre Kiev, mulți, și din localnici, mai cu seamă foști ofițeri, s-au
grăbit să plece la dânsul – pentru a nu întârzia la restaurarea
unui oricare regim neobolșevist la Moscova, pentru a lua parte
la împărțirea primei prăzi. Unii sperau chiar că se vor întoarce
în Basarabia în fruntea unei armate a lui Denikin, care avea în
statul său major și un Guvernator pentru Galiția și unul pentru
Basarabia, plătiți, în speranța viitorului, cu ruble de hârtie, din

81
propria fabricație. Dar a trecut și acest val: au trecut și altele și au
revenit mai săraci, mai deziluzionați și mai umiliți. Când sosesc
și gustă pâinea albă și mămăliga moldovenească, vinurile albe,
roșii și rubinii, se văd în libertate, nespionați și liniștiți, nepuși la
muncă … binecuvântează România și pe Români, ceartă pe local-
nicii nemulțumiți de timpuri, împrejurări, oameni și întocmiri,
pentru ca peste puțin timp reminiscențele trecutului, privilegii,
bogății, măriri și ușurințe de trai, să facă și din ei nemulțumiți.
Toată lumea aceasta oftează după trecut. Vinde și ipotechează ce
au, caută să se plaseze pe la diferite întreprinderi, speculează cu
valută, cu bijuterii. Mulți lichidează tot, împart banii rămași pe
o perioadă de un an, doi, trei, după calcule proprii, când așteaptă
să le vie telegrama de la Moscova, de la Petrograd, de la Kiev, de
oriunde, să-i poftească acolo, la restaurare, la situații, la funcții.
Pentru această masă de foști stăpâni, și localnici, și venetici, câți-
va gazetari le scot gazete rusești, câțiva artiști înjghebează con-
certe, opere, baluri de binefacere, bazaruri, loterii.
Masa aceasta de foști stăpâni deoarece a aparținut unui stat
mare și puternic, care a elaborat o cultură literară și artistică în-
semnată, își închipuie că dacă ea n-a fost inițiatoare și făuritoare a
statului și culturii aceleia, a contribuit totuși la ele. Această închi-
puire este o trăsătură a caracterului lor și ea se răsfrânge și asupra
autohtonilor moldoveni. Dar această închipuire în mare măsu-
ră nu are un fundament real. În fond, ei erau mai mult supuși
umili ai unui stat străin și îngrășăminte pentru o cultură străină
lor. Cultura artistică și literară, organizarea de stat le era în mare
măsură și le este aproape cu totul străină. Mulți din ei erau mai
cu seamă tipurile de decadență și descompunere din lucrările ar-
tistice ale lui Gogol și ale lui Cehov și Gorki. Cultura artistică și
literară a trecut pe lângă cei mai mulți fără să-i atingă, fără să-i
miște, fără să-i transforme. Izolați, fără gazete, fără reviste, fără
literatură, fără artă, trăiesc cum au trăit: dorm mult, mănâncă
mult și bine, se mișcă încet rumegând vechile idei, împrumutate,
iar din actualitate mulțumindu-se cu ce le dau telegramele…

82
 Așa se prezintă în trăsături generale foștii stăpâni. Dar între
ei sunt multe straturi și individualități. Localnicii, cărora le-a ră-
mas ceva după reforma agrară, din cei mai tineri și mai activi se
adaptează noilor împrejurări, învață românește – cei care n-au
știut – se împrumută la Băncile Românești, se asociază, între-
prind industrii, comerț, lucrări agricole, luptă cu „Casa noastră”
(„Cirezviciaica”, îi zic ei) ca să se lase mai mult la pământ, să le
deie preț mai bun pentru pământul expropriat. Alții au mers mai
departe: sub forma de țărăniști, averescani (în viitor sub alte for-
me) intră în parlament, în comisiile interimare a zemestvelor și
orașelor, la prefecturi, în diverse funcții, bănci etc. În lupta care
se dă pentru autonomism, trebuie văzut și acest mobil pentru un
plasament, pentru un locușor, pentru o slujbă. Aceste speranțe
ale foștilor stăpâni, care țin a deveni buni Români, cum au fost
buni Ruși, a servi cu aceeași credință romanizarea naturală, cum
au servit rusificarea artificială, desigur că votul universal le va
dezminți în mare măsură, aducând la suprafață alte elemente.
V
Pătura negustorească din Chișinău cu strânse legături în
Rusia, de unde cumpăra și unde vindea, de unde se împrumuta și
unde plătea, în mare parte străină și cu profunde ranchiune față
de România, ca singura țară rămasă antisemită, care nu dăduse
drepturi Evrei­lor și, ținând minte tratamentul aplicat la Şipote
dezertorilor din ar­mata rusească, în mare parte basarabeni din
această clasă și rasă, mult timp a privit mișcarea națională și uni-
rea cu nesimpatie, neîn­credere, dacă nu cu sentimente și mai
aspre.
Era și frica justificată că antisemitismul local, susținut de
an­tisemitismul de peste Prut, va duce la dezastre. Revoluția ru-
sească le dăduse atât de mult: rolul pe care l-au jucat în ea și acel
pe care de aici încolo credeau să-l joace, legăturile comerciale,
bancare, de rudenie și cultură, îi legau strâns cu tot ce era pes-
te Nistru. Frica și neîncrederea acestor cetățeni, de curând cu

83
drepturi în marele stat rusesc, față de noile împrejurări dintr-un
stat mic și cu reputație an­tisemită, era într-o măsură justificată,
cu toate că și propaganda in­teresată a tuturor formelor de eta-
tism rusesc lucrase mult la excita­rea acestei pături contra mișcării
naționale, care fatal trebuia să ducă la unire, și contra unirii. Din
fericire, elementele locale, naționale trecuse[ră] în mare parte
prin revoluție și război, care le purificase[ră] în mare măsură de
antisemitism, iar intrarea armatei române în Ianuarie și unirea
din Martie 1918 s-au petrecut în momente când nimănui nu-i
ardea de antisemitism; iar masele, și cele locale și dorobanții, nu
fac prostii decât când sunt asmuțite. Au fost desigur și incidente
urâte și rele. Ele au fost exploatate cu mare zgomot și persisten-
ță de către interesați. Dar în total această pătură din Chișinău
și din în­treaga Basarabie n-a avut să se plângă de antisemitism.
Desigur că cei responsabili au avut mult de lucru pentru a opri
unele porniri și a reprima unele prostii și infamii. Dar încet-în-
cet, masa mare s-a convins că antisemitism sistematic, organizat
și ca politică de stat, nu există și că se pot face aranjamente. Apoi
a venit compararea cu ce era și este peste Nistru, conștiința im-
posibilității de a importa de peste Nistru și a exporta acolo (afa-
ră de mici contrabande pe­riodice) – nu din cauza împrejurărilor
locale sau ale statului, ci din cauza lucrurilor așa cum sunt peste
Nistru. S-a adăugat apoi mișcarea lui Petliura de peste Nistru cu
pogromuri groaznice, apoi luptele bolșevicilor cu Denikin, re-
crutări și rechiziții din toate părțile, bande, noi pogromuri, care
au făcut că mulțime de negustori, meseriași și simpli muncitori
evrei, cu neveste și copii, unii cu oarecare avere, alții săraci lipiți,
toți plini de boli sau cu germeni de boli, să-și cate scăparea vieții
la noi. Toate aceste valuri de împrejurări și refugiați îngroziți au
făcut mult pentru schimbarea sentimentelor pătu­rii locale. La
aceasta s-au mai adăugat și mișcările antisemite din Polonia și
Ungaria, astfel că împăcarea cu starea actuală a venit fatal până
acolo, încât recrutarea și în această pătură a mers fără greutăți,
mai cu samă că, cine nu vroia să fie recrutat, era liber să emigreze.

84
 Necesitățile vieții comerciale și de credit au împins aceas-
tă pătură la legături directe și imediate cu comerțul și băncile
românești, cu atât mai mult, cu cât băncile locale, cu scăderea
valorii rublei, de abia respirau, iar sucursalele băncilor rusești nu
aveau mijloace. Au început călătoriile la Iași, Galați, Cernăuți,
București, transport și trafic de mărfuri, tranzacțiuni și com-
binații de toate felurile, într-un cuvînt „afacerile”, iar afacerile
primează în această pătură și în această epocă și, cum afacerile și
speculațiile merg bine, ei sunt mulțumiți, foarte activi și foarte
întreprinzători.
Desigur că în masa aceasta mare de negustorime sunt mai
multe stratificări cu deosebite mentalități și sentimente, dar
ar fi prea lung și mult de spus dacă am stărui asupra tuturor
amănuntelor.
VI
Chișinăul nu este oraș industrial; câteva mori, câteva tăbă-
cării, fabrici de spirt, bere, cărămidării, teracotă, parchete – și
s-a is­prăvit industria mare; astfel încât de o masă de lucrători
industriali de aici nu se poate vorbi. Mici meserii de toate fe-
lurile sunt multe, între acești lucrători de toate naționalitățile,
masa mare o formează moldovenii și ovreii; ei sunt nemulțu-
miți: chirii scumpe, alimente scumpe, îmbrăcăminte, încălță-
minte scumpe. Mișcarea revoluționară din 1917 a încercat să-i
organizeze în sindicate profesionale; a fost mult entuziasm, s-a
clădit foarte repede, dar toate aceste organizații au fost efemere
și au dispărut curând din cauza stării de asediu și cenzurii de
o parte și din cauza îmboldirilor străine la acțiuni revoluționa-
re contra întocmirii sociale și a stării de stat actuale, pe de altă
parte. De peste Nistru valurile aruncă mereu lucrători în mare
parte ovrei, flămânzi și goi, care fac și propagandă antibolșevică,
dar și concurență. Desigur că printre refugiații din diferite cla-
se sunt trimiși anume de peste Nistru pentru a face o anumită
propagandă. Această propagandă susținută cu destule mijloace

85
și îndrăzneală în masa care până ieri făcea parte din ciracii lui
Crușevan, apoi din soiuzul adevăraților Ruși, pentru a deveni
repede revoluționari, când era ordin de la Petrograd pentru a se
a se adânci revoluția, nu poate să nu albă și succese și să nu cree-
ze dificultăți. Curțile marțiale judecă mereu bolșevici mal mult
sau mai puțin veritabili și agenți trimiși de Lenin pentru a ridica
răscoale între lucrători și soldați, prin bani și manifeste.
VII
Dar târgul vechi și târgul nou nu este tot Chișinăul. Nu este
oraș moldovenesc fără mahalale, și Chișinăul le are : Mahalaua
ru­sească, bulgară, Pietrăria, Melesteu, Gățăoanii, Malină Mare,
Malină Mică, Valea Curvei, Petrecani, Râșcanu, Valea Buicanii,
Valea Dicescului, Rohatca Sculenilor, a Orheiului, a Benderului,
a Hânceștilor.
Prin ce se deosebesc toate aceste mahalale ale Chișinăului
de cele ale oricărui alt oraș din Moldova? Prin prea puțin lu-
cru. Mai întăi, ele nu au aproape deloc țigani, afară de fierari și
potcovari, dar și aceștia prin stabilitate, muncă, imitație și con-
strângere admi­nistrativă au pierdut mult din aspectul așezărilor
lor și casele lor sunt solide, văruite, împrejmuite și puse la linie.
Lăutarii, puțini câți au rămas din vechime, toți au așezări civili-
zate. Afară de mahalaua ru­sească, Bulgaria (numită așa mai mult
pentru grădinări decât pentru originea locuitorilor) și Caucazul
(locuite de Ruși emigrați, în mare parte sectanți, molocani sau
storoveri), toate celelalte sunt pline de Moldo­veni plugari, vieri,
lăptari, zarzavagii, meșteșugari, grădinari, hamali, mici slujbași.
Mai toți au întocmiri și așezări bune, sunt harnici și productivi.
Ei se împacă mai bine cu noua stare de lucruri, care nu le atin-
ge interesele deloc, dar le deschide mari posibilități, de care își
dau sama. Obiectul marii lor mirări actuale este ușurința cu care
copiii lor învață carte și transmit învățătura familiei. Cu școala
rusească ei nu se prea împăcau niciodată, le era străină și grea.
Dacă straturile de sus ale societății Chișinăului, birocrația,

86
ma­rii proprietari și negustorimea au avut de suferit și moral-
mente și materialicește de schimbarea împrejurărilor și întoc-
mirilor, masa lu­crătorilor și mahalalele au rămas neatinse, noile
împrejurări și întoc­miri neaducându-le decât neplăceri ușoare și
trecătoare: starea de asediu pentru organizațiile muncitorești și
criza economică și financi­ară; dar cu starea de asediu ei erau de-
prinși sub regimul țarist, iar criza, își dau sama și ei, nu este un
factor local. În schimb, noua stare de lucruri le-a dat liniștea și
ordinea, la mulți pământ și la toți școala și posibilitatea culturii
omenești pe calea naturală, ușoară, singura posibilă a limbii și
obiceiurilor rasei lor.
VIII
Basarabia și Chișinăul în cadrul statului țarist erau clasa-
te ca o provincie înapoiată, puțin cultă, aproape analfabetă.
Antisemitis­mul și extremismul drept al lui Crușevan, Purișkevici
și Serafim, po­gromurile, ce au avut loc aici, altădată, au făcut o
anumită reputație, care era așa de bine stabilită, încât la 1917
după constituirea gu­vernului provizoriu, Kerensky și sovietul
lui din Petrograd au trimis pe un mare demnitar al Revoluției,
advocatul Socolov, să cerceteze și să ia măsuri preventive împo-
triva unei mișcări antisemite separatiste sau de restaurare (con-
trarevoluția) la Kișineu. Rezultatul prac­tic al acelei misiuni a
fost trimiterea din Petrograd a unui grup de tineri de origine
(proaspeți prozeliți ai revoluției) basarabeni cu multe mijloace,
ca să adâncească revoluția, să lupte cu separatismul și necultura
locală. În capul acestui grup de trimiși ai lui Kerensky se aflau
doi tineri, care, după ce au luptat pentru Rusia revoluționară
contra separatismului, împinși de timpuri, au schimbat frontul,
au de­venit republicani independenți, apoi separatiști, apoi mo-
narhiști dem­nitari și se mențin și acum la suprafață schimbând
firmele: naționalism, marghilomanism, țărănism, averescanism,
federalism, – iar în vi­itor și altele, care li se vor părea că au șanse
să vie la putere. Afară de acești doi, restul de 39 sosiți la Chișinău

87
la 1 Iunie 1917 au dispărut ca și un alt grup trimis cu același scop
de sovietul din Odesa.
Cu tot numărul mare de școli secundare, viața intelectua-
lă era puțin însemnată. Masa mare a absolvenților acestor școli
dispărea în imensitatea Rusiei; iar puțina intelectualitate loca-
lă era tributară producției importate de peste Nistru. Înaintea
războiului trăiau cu greu aici două gazete zilnice locale rusești
și „Cuvântul moldovenesc”, săptămânal și lunar. În timpurile
„Sfatului Ţării” au mai apărut două gazete zilnice care apărau
interesele naționale și locale: „Sfatul Ţă­rii” în rusește și româ-
nește. Deși în timpurile cele mai grele și tulburi aceste gazete au
rezistat, în timpurile liniștite ele au murit în mâinile celor din
urmă ai lor conducători.
Acum apar următoarele gazete: „Basarabia” în rusește, cea
mai mare, a partidului țărănesc din Basarabia. În românește, cu
li­tere latine sau slave, țărăniștii din Basarabia nu au nicio gazetă.
„Nașe Slovo” („Cuvântul nostru”), „Novoe Slovo” („Cuvântul
nou”) și „Zvezda” (Steaua) tot în rusește, toate își zic că sunt
guvernamen­tale averescane, în realitate reprezintă nuanțe de-
osebite în dosul că­rora se grupează diferite mici interese. Este
curioasă această situație a partidelor politice locale, care își ex-
primă ideile și fac propa­gandă în limbă străină, dar foarte ex-
plicabilă: Masa cea mare românească nu citește deloc sau puțin.
Cei care citesc recurg la gaze­tele românești mari și bine infor-
mate din București. Rămâne o pătură care își ascunde originea,
rasa, trecutul, ideile, interesele și idealurile sub numele comun
de „Basarabeni” pentru a nu spune din diferite motive ce sunt.
Aceștia cu rămășițele rusești și cu refugiații de peste Nistru con-
stituie masa disputată de atâtea gazete rusești, câte n-au fost nici
în timpul țarismului din cauza că nu au concurență din afară și
sunt și subvenționate.
Gazete românești în Chișinău avem două: „Dreptatea” na-
țional-liberală și „Steaua” averescană. „Dreptatea” este gazetă
mare, bine informată, și bine făcută, ține de dogma și tactica

88
partidului națio­nal liberal, cu mici abateri de ranchiune locale.
„Steaua” românească averescană este slabă, mică, anemică.
Avem în schimb două reviste pedagogice românești, bine
con­duse de două grupuri deosebite de profesori de liceu; o foar-
te bună revistă juridică românească susținută de distinși magis-
trați și o re­vistă excelentă de popularizare pentru masele țără-
nești: „Plugarul”. Mai avem reviste literare românești: „Moldova
de la Nistru”, „Vultu­rul Basarabiei”, „Renașterea Basarabiei” și o
revistă economică. Pen­tru un oraș care a stat o sută de ani sub
Ruși, care are o imensă masă de refugiați de peste Nistru și care
este de abia de trei ani al statului românesc, în asemenea timpuri
grele, producția intelectuală românească este destul de însemna-
tă și în progres.
Sub Ruși, orașul avea o mare bibliotecă rusească pusă gratu-
it la dispoziția publicului și un număr de biblioteci particulare
care, ca și biblioteca orașului, împrumutau cărți pentru o pla-
tă modestă acasă. Erau mijloace de cultură și de rusificare. Pe
lângă aceasta era un număr însemnat de librării. Acum multe
biblioteci, afară de acea a primăriei, s-au închis din cauza scum-
petei chiriilor, învechirii și scum­pirii cărților și lipsei celor ru-
sești nouă. Pe lângă școli s-au înjghe­bat și sunt în dezvoltare bi-
bliotecile românești. Librăriile rusești sunt reduse acum și din
cauza lipsei de marfă; multe au început să facă comerț cu cărți
românești, pe lângă cele două mari librării românești care fac un
comerț înfloritor.
Teatrul local rusesc pe timpul Rușilor ducea o existență grea
din cauza lipsei de forțe locale; nu trăia decât prin operetă, trupe
de drame și comedii importate și rare ori prin opere și concer-
te. Nici acum nu se pot da și nu se dau reprezentații: drame și
comedii ru­sești; cele românești, date de o înjghebare locală, cu
multă sârguință și cheltuială, nu prea au succes. În schimb tru-
pele românești bine în­jghebate, cum a fost turneul Manolescu
și apoi Demetriad, au avut teatrul plin, succes moral și material
complet. Iarna aceasta a fost și o înjghebare de operă rusească

89
cu forțe unitare bune, câteodată ex­celente (Tobuc-Caravia), dar
cu secondanți, orchestre, coruri și cele­lalte părți (înjghebarea
locală) dacă nu lamentabile, cel puțin sub medi­ocre. În schimb
concertele diferitelor păsări călătoare, din cauza fur­tunii, de la
Nord la Sud, au fost în cea mai mare parte foarte reușite.
Dar publicului mare, masei, fără deosebire de rasă, idei, par­
tide, interese etc. i-a plăcut opereta română și cele câteva con-
certe ale orchestrei simfonice de la Iași. Aici s-au unit toți fără
distincții recunoscând caracterul decent simpatic și vesel al ope-
retei și superi­oritatea orchestrei simfonice din lași.
A fost și balet la Chișinău. Bineînțeles, forțe individuale ex­
celente, dar tot păsări călătoare de furtună și fără ansamblu.
IX
Păturile sociale vechi din Chișinău sunt în decădere și
transfor­mare, pături noi se ridică și se transformă și ele.
La demnitățile politice, în perioada de tranziție, s-au urcat
ele­mente noi tinere, ieșite din popor și aduse la suprafață de va-
lurile vieții cumplite de astăzi. Ele ies, în cea mai mare parte, din
Moldo­veni, nu din orașe ci de la țară, sunt mulți din neam de
clerici, din răzeși cuprinși, țărani, sau dacă sunt din târgoveții,
apoi din mahalale. Sunt voinici la trup, sănătoși, au osatură și
mușchi puternici, cu dinți buni, cu poftă de mâncare și poftă de
muncă pentru a-și face loc și a cuceri o situație. Au făcut școli
rusești, puțini au terminat univer­sitatea, cu greutăți mari și în
timpuri turburi, cei mai mulți au stu­dii mai reduse. Din limbi
străine știu numai rusește, dar majoritatea nu o vorbesc perfect;
literatura, cultura, arta universală, ca și pe cea rusească, le cunosc
în cea mai mare parte puțin, din manuale; originea și mijloacele
materiale, greutățile vieții și organizarea socie­tății țariste nu le
dădeau posibilități mai mari de a pătrunde mai sus, de a vedea
și studia mai mult, mai pe îndelete și mai adânc. Au trăit regi-
mul țarist cu disciplina lui severă, cu necesitatea de a-și disi­mula
naționalitatea, instinctele, dorurile, gândurile, dar căutau să se

90
adapteze acestui regim ca să parvină a-și satisface necesitățile
vie­ții. În același timp, îi atrăgea ce era oprit: broșurile revoluțio-
nare, cercurile, tot ce era opus organizării de stat care le oprima
rasa, clasa, persoana, instinctele.
Unii au trecut și prin război, fiind soldați sau plutonieri, în
orice caz în situații prea mici, în subordine, și au trebuit și acolo
să disimuleze, să se supună și să înghită mult amar.
Alții au stat pe la Petrograd – Kiev și alte orașe în mici func-
ții subordonați, amărâți și umili, mișcându-se din loc în loc, din
situație în situație, prin anticamerele demnitarilor timpului:
Casso, Serafim, Krupensky. În sfârșit a venit revoluția făcută de
alții departe de ei, dar izvorâtă și din amărăciunile și umilințe-
le lor. Au trebuit să se adapteze noii situații, noilor împrejurări,
noilor stăpîni ca să stea lângă ei. Dar haosul și schimbările verti-
ginoase i-au respins și au trebuit să se supună mulțimii devenite
stăpână. Această mulțime aruncând pe vechii stăpâni a impus
satisfacerea instinctului ei oprimat de rasă și de dreptate și ei au
slujit-o cum ar fi slujit pe oricine, cum ea le-a cerut, cum ei au
putut și cum împrejurările au făcut.
Această pătură ține acum să-și fixeze situațiile câștigate în
noul cadru al vieții, din ea s-au recrutat în mare parte actualii
senatori, deputați, unii prefecți și alți cârmuitori mai mari sau
mai mici. Pre­gătire și practică mare de conducere și de stăpânire
nu au. Au însă o plasticitate încercată, o ușurință remarcabilă de
a-și schimba as­pectele, credințele, totul pentru a se menține, a
ajunge, a nu mai fi su­puși, a supune, a avea, a stăpâni, a lua par-
te la banchetul vieții. Calitățile lor îi slujesc bine, unii au ajuns
la situații, mulți s-au îm­bogățit repede, puțini au rămas mai în
urmă, unii au căzut și cad, și valuri noi vin, acestea însă trec prin
școala noastră națională, fie universitară, fie politică. La aceștia
s-au adăugat și din vechii stăpâni mai energici, mai curajoși, mai
elastici, mai fără scrupule și din negustori.
Acum vezi tineri, săraci și idealiști, cu puține studii și pu-
țină muncă, într-un an-doi de activitate politică, devenind

91
proprietari de case și mobile scumpe, de vii, grădini, bijuterii,
ducând o trenă de burghezi, de altădată, și alături de ei specu-
lanți de făină, cereale, navete, furnituri, schimbători de ruble,
cumpărători de acțiuni etc., etc. „Așa a fost, așa va fi”.
Așa pare masa noilor stăpâni. Sunt desigur între ei exempla-
re rare de curățenie cristalină, de idealuri pure, de naționalism
neînti­nat, de democratism și abnegație încercată, dar cât de pu-
țini par ei până ce va veni precipitarea, filtrarea și curățirea.
Din toamna anului 1918 Chișinăul a devenit reședința
Curții de apel. Tot atunci s-a introdus magistratura românească.
Magistratura în­treagă din Chișinău: Curtea, Tribunalul, jude-
cătoriile, – este formată în majoritate din magistrați distinși din
Regat și din Moldoveni localnici, foști în magistratura vechiului
regim. Dintre toate așezămintele și func­ționarii – supuși unei
aspre critici drepte și nedrepte – magistratura sin­g ură a fost cru-
țată desigur pentru un prea puternic motiv: nu s-au găsit motive.
Pe lângă curțile, tribunalele și judecătoriile de aici, a venit un
număr mare de avocați din regat. Din localnici puțini s-au în-
scris în barou. În schimb sunt și femei avocați, și localnice și din
regat. O particularitate locală în materia juridică este instituția
notariatului: birouri particulare, după depunerea unui anumit
examen și cauțiuni, în care se autentifică actele. Majoritatea,
dacă nu toate notariatele, sunt ocupate de localnici și sunt și
două notărese. Un progres față de alte părți ale țării româneștii.
La celelalte instituții funcționarii sunt amestecați: localnici
cu veniți din regat.
Băncile locale sunt puține, mici și slabe. Sucursalele bănci-
lor particulare rusești, neavând fonduri și neputând nici lichida,
nici face față plăților, mor. Sucursalele Băncilor statului rusesc,
printr-o aberație, continuă încă să funcționeze, mai exact să
încaseze numai. Nevoia locală de credit și nevoia băncilor din
țară, de a-și plasa abundența numerarului, au creat în Chișinău
o mulțime de sucursale ale Băncilor mari. Pe această cale s-au
închegat o mulțime de relații comerciale și financiare strânse.

92
Toate aceste instituții fac afa­ceri splendide. Este un teren unde
afacerile, dorul de câștig a unit toate națiile – cum însă capitalul
este în mare parte românesc, acțiunea acestor instituții este bi-
nefăcătoare și în interes de stat.
X
Am arătat reputația de oraș necultural și țară la fel, pe care
o avea Chișinăul și Basarabia. În aceste împrejurări și, cum re-
gimul țarist n-a fost de natură a dezvolta decât politica claselor
privilegi­ate, și deci, fără să vrea, oprind de la politică, a dezvoltat
în așa măsură spiritul de opoziție a tout prix în celelalte clase, în-
cât nu se poate vorbi, mai cu samă în timpurile de tranziție, criză
și suflu revoluționar în care trăim, în mediul așa cum l-am descris
și cum a fost crescut și format de împrejurări, de cristalizațiuni,
de organizațiuni de partide stabile și tradiționale politice. Masa
mare rurală, obținând satisfacția pornirilor instinctive de rasă și
de posesiune a in­strumentelor de muncă, este liniștită ; mai sunt
fulgere și valuri, dar cele de după furtună, nu de înainte. Cei ce
se mișcă, se agită la suprafață pentru a nu cădea la fund. În haosul
de idei, în resenti­mente, se observă curente, rămășițe, frânturi de
organizări politice și începuturi de clădiri. Puținii Ruși și rusi-
ficați autohtoni s-au uitat mult timp peste Nistru socotind că
vine repede restaurarea și cu ea trecerea din nou la Ruși, cu atât
mai mult cu cât toate nuanțele de peste Nistru încurajau aceste
tendințe, iar aliații noștri, cu întârzierile lor, ajutau. Și acum, cu
toată recunoașterea, mulți în fundul inimii ascund dorul tre-
cutului liniștit și îl transpun într-un viitor analog cu trecutul!
Toate nenorocirile timpului le aruncă pe noi, peste greșelile și
ale noastre, și ale localnicilor. În acest curent se disting ele­mente
foarte variate. Cei mai activi din extrema dreaptă furnizează și
astăzi material împotriva noastră lui Krupenschi, cei din extre-
ma stângă dau material tot împotriva noastră lui Smitd (soci-
al-popular), lui Moghiliansky (social-revoluționar) și Țiganco
(social-democrat). Supra-extremiștii lucrează și ei mult, dar cu

93
stăpânii actuali de peste Nistru. Ura împotriva noastră îi unește
pe toți aceștia. Unii din inconștienții noștri furnizează și ei arme
vrăjmașilor.
Neextremiștii sunt puțin activi, ei cer timp pentru a se adap-
ta noilor împrejurări, sunt gata să treacă și la dreapta și la stânga
și înainte și înapoi, dar preferă să stea pe loc, în spatele altora
și în așteptare, iar deocamdată oftează, speră și visează, întrețin
presa, opera, teatrul, baletul rusesc și critică toate neajunsurile,
și cele re­ale, și cele inventate, ale noastre.
Moldovenii și străinii mai puțin rusificați caută să se orien-
teze, să câștige timp, să mențină particularisme și rămășițe, prin
ajutorul cărora să-și păstreze unele avantagii, în concurența vita-
lă cu cei mai bine adaptați și pregătiți în viața de stat românesc,
veniți din altă parte.
Îi vezi și pe ei oftând după trecut.
Elementul național activ, vechiul partid moldovenesc, care a
făcut unirea, s-a risipit, în mare parte trecând la țărănism, de la
care unii din dezgust, alții din interes au trecut la averescanism,
alții la liberalism. Toate aceste elemente sunt în criză de creș-
tere, maturi­zare și orientare. Cu toate disensiunile, participarea
la munca unirii și emoțiile puternice împreună trăite îi leagă.
Dar arivismul și demagogismul unora îi pune în rezervă pe alții,
le strică raporturile și sporul muncii comune, atât de necesare.
Acest fapt: izvorârea aproape a tuturor noilor formațiuni politi-
ce din vechiul partid moldovenesc al cărui bloc din Sfatul Ţării
a votat unirea, explică de ce cu toate deosebirile momentane,
în unele momente unirea tuturor grupărilor politice locale este
posibilă.
Avem deocamdată un club și o mică grupare liberală cu ga-
zeta ei.
Este încă proaspătă și slabă această formație fără adânci legă­
turi locale. Desigur că la venirea partidului liberal la putere ea se
va mări mult cu elemente oportuniste din diferite părți.
Al doilea grup este cel țărănist, mai puternic, cu mulți

94
aderenți și organizare locală, dar sfâșiat de multe ambiții, chesti-
uni personale și curente variate.
Al treilea grup este cel averescan, împărțit și el din capul
lo­cului în mai multe curente și format din elemente ocaziona-
le dispa­rate, mai mult cu ocazia venirii la putere, fără rădăcini
adânci.
Alte grupări nu se desemnează, ca începuturi de organizare,
nici cât cele descrise mai sus. Bolșevicii complotează. Foștii soci-
al-democrați, socialiști-revoluționari, socialiști-populari, deși nu
par a com­plota, – totuși nu vor să ia parte, cu toate invitațiile, –
la grupările din țară, ci privesc peste Nistru. Foștii cadeți tac sau
luptă pentru au­tonomie sau centralism provincial. Foștii adepți
ai lui Crușevan, Purișkevici, Serafim, din soiuzul adevăraților
Ruși, din aderenții lui Krupensky, stau ascunși și în rezervă sau
au pătruns individual la averescani, la țărăniști etc. În scurt timp
vor deveni mulți din ei adevărați Români.
*
Administrația comunală locală încă din 1918 este în mâna
comi­siilor interimare diferite, schimbate până acum de trei ori
în raport cu schimbările guvernelor. Cetățenii nu au simțit o
mare diferență în modul lor de administrare: încet-încet admi-
nistrația comunală se romanizează. Cu mari greutăți are de lup-
tat, în special financiare și dacă nu face mari îmbunătățiri, nu i
se poate aduce învinuirea că, în timpuri așa de grele, nu luptă cu
succes pentru a menține gospo­dăria la limită.
Războiul, revoluția, criza economică și financiară, depreci-
erea banilor, schimbarea regimului de stat, decăderea unor pă-
turi sociale, venirea altora, îmbogățiri și sărăciri subite, emigrări
și imigrări, perindări de diferite armate, Ruși, Nemți, Francezi,
Greci, Poloni, care sub diferite și puține steaguri adunau diferite
rase, clase și neamuri, toate aceste valuri au zdruncinat profund
omenirea, au făcut un trau­matism nervos care se manifestă cu
fenomene patologice nervoase și morale cum traumatismele

95
fizice dau manifestațiuni și turburări fi­zice. Și Chișinăul suferă
de aceste urmări ca și întreaga Basarabie: banditismul, tâlhăriile,
escrocheriile, șantagiile, speculațiile și toate crimele din codul
penal înfloresc, ca și toate manifestațiile mai re­duse care nu intră
în cadrul codurilor penale, dar se apropie de ele. Desigur poliția,
jandarmeria și justiția luptă cu ele, dar prea încet și prea greu,
suferind și personalul acesta de urmările traumatismu­lui nervos
al omenirii întregi. Pe lângă aceasta suprapopularea orașului cu
elemente străine imigrate fără ocupații, și de aici scumpetea,
îngreunează mult atmosfera. Numărul crimelor și numărul cer-
șetorilor în Chișinău, oraș așa de calm și liniștit în timpuri nor-
male, este excesiv acum. Atmosfera aceasta nervoasă creează o
stare psihică totală curioasă : se nasc din nimic știrile cele mai
groaznice și cele mai neverosimile, ele se colportează din gură în
gură, sunt amplificate și crezute pentru a dispărea ca stafiile și a
reapărea subt alte forme.
Oricum, cu toate neajunsurile și deasupra tuturor lucrurilor
trecătoare stă faptul că Chișinăul se românizează în mod verti-
ginos. Nu există instituție, magazin, piață, local, întreprindere
unde să nu se vorbească românește, să nu se înțeleagă elementele
autohtone cu cei (cum se zice) din Regat. Protipendada, ofițe-
rimea, magistrații, oameni de afaceri, negustorimea se întâlnesc
la cluburi, la restau­rantele de la Suisse, London, Savoia etc. îm-
preună la mese și discuții în vizite. Mijlocașii au localuri comune
mai puțin pretențioase. Iar masa, la piață și iarmaroc se înțelege
perfect. Vizitarea pieții și iarmarocului, unde se întâlnește orașul
și negustorimea cu satele de jur împrejur, dovedesc stăpânirea
completă a acestora din urmă. Nu auzi aici o vorbă, un strigăt,
un oftat, nici chiar o înjurătură rusească. Nu se vorbește decât
românește: nu pentru că ar fi oprite limbile străine, dar pentru
simplul motiv că sunt nenaturale aici și deci im­posibile mai ales
acum, după ce Rușii, cu o sută de ani de stăpânire silnică, nu
le-au putut introduce. Desfid pe oricine să deosebească un re-
crut moldovean din Vaslui, Iași, Fălciu, Tutova, Covurlui, etc.

96
de unul din ținuturile Chișinăului, Bălților, Sorocii, Cahulului,
etc., întâlnindu-i în iarmarocul de vite de Miercuri din Chișinău.
Satele, re­crutarea a două contingente în armata română și cu de-
osebire școala șterg repede urmele trecutului și împing Chișinăul
pe calea culturii în limba națională a maselor – singura pe care
se pot bizui cetățile, statele și se poate asigura mersul normal al
omenirii pe calea bine­lui, dreptății și progresului.

[„Viața Românească” (București),

An. XIII, nr. 8, august, 1921, p. 264-280]

97
 WRATISLAVIUS

Muzeul din Chișinău

Într-una din zilele petrecute de curând în capitala Basarabiei

am prins, trecând pe lângă un grup care-și discuta impresiile, și
următoarea frântură de dialog:
– Dar muzeul l-ați văzut?
– Nu. Nici nu știam că există.
– Trebuie să vă duceți. E o frumuseță.
Și nu mai aveam de stat decât o singură zi, cu timpul com-
plet împărțit. Cum să găsești un ceas-două pe care să le devotezi
vizitării lăcașului într-atât lăudat?
Întâmplarea mi-a venit în ajutor. Excursia făcută afară din
oraș – la C. neprezentând obligația de a sta la infinit în sala de
„spectacole”, am convins și pe alți trei amici și… „paidiom gaspa-
din na muzeu”, cu toate avertismentele date că „e închis publicu-
lui, din cauză de reparațiuni interne”. Chiar dacă n-o să putem
vedea decât clădirea și încă e ceva, căci mă asigurase un localnic
că e o podoabă de arhitectură – „în stil egiptean”.
Ajunși, am constatat într-adevăr că patriotismul local al in-
formatorului nostru nu exagerase. Într-adevăr, o clădire monu-
mentală. Dar la intrare – un bilet, confirmarea celor spuse de
avertizori: „Închis – pentru reparații”…
Cu toate acestea, rugându-ne frumos de bătrâna custode a
muzeului, am înduplecat-o repede să meargă cu noi – nu pe din

98
față, e drept, să ne arate încăperile.
Deziluzie. Dar numai de o clipă. Eu îmi închipuiam că o să
găsesc aici cine știe ce tezaure de-ale vizigoților sau mobilierul
din cortul lui Attila… Și când colo: un muzeu de istorie naturală.
Dar, cum am spus: decepție de o clipă. Căci pe măsură ce intram
în sala mare și începeam să disting conținutul dulapurilor, indi-
ferența se schimba brusc în interes, pentru ca tot atât de repede
să treacă în admirație și să plec entuziasmat. Doar cu regretul că
– pe de o parte amurgul înaintat, pe de altă parte timpul scurt de
care dispuneam, nu ne îngăduia să ne întipărim toate comorile
adunate acolo.
Dar și așa, am strâns într-un singur ceas mai mult decât mi-
au dat ani întregi de școală, atât de pregnante sunt toate grupu-
rile expuse.
Am spus: muzeu de istorie naturală. Ca să fiu mai precis:
Toată fauna Basarabiei și, în comparație, și o parte din aceea a
Siberiei – la aceeași latitudine. De asemenea o a doua sală cu
fructele care dăinuiesc în țară.
În fond ceva banal – nu e așa? Păsări și animale împăiate. Ei,
tocmai aici este cheia. O mână și un ochi de artist neasemănat
au știut să aranjeze aceste lucruri moarte atât de minunat, că le-a
insuflat mai multă viață decât chiar ne-a dat de obicei să vedem
când, câteodată, avem o clipă norocul să le surprindem în mișca-
re pe sălbătăciunile care cresc în pădurile, câmpiile sau stufăriile
noastre.
Ce e mai banal ca o broască fixată, o șopârlă împăiată sau o
veveriță fixată pe o scândurică? Aici intervine însă artistul – cum
am spus – fără pereche. Îi zicea Osterman, originar din Boemia.
Zeci de ani, având alături pe credincioasa sa tovarășă – actuală
custode, au lucrat ei singuri și au construit grup cu grup, fruct
cu fruct, crenguță cu crenguță minunatele colecțiuni. Și vă voi
da o pildă.
Ne oprim în fața unui raft: vulturul (aquila). Vedem: o
stâncă, într-un colț cuibul și în cuib trei puișori de vulturi, cu

99
gâturile întinse spre o cracă pe care se găsește mama cu vânatul
între gheare – adus pare-se chiar acuma. Mai picură sângele din
sărmanul iepuraș, care, avântându-se nebăgător de seamă, prea
departe, a fost înșfăcat de vulturoaica repezită glonț asupra lui și
ridicat apoi între gheare – până în slăvile cerului, colo, unde pe
un colț de stâncă așteaptă – numai puful pe ei – puii de vultur…
Sau rața sălbatică înconjurată de rățuște mărunțele – abia
ieșite din ou, cu toatele plutind pe iaz – iaz construit cu o vera-
citate, cu o poezie uimitoare, cu tot decorul: plante și jigănii și
care constituie frumusețea specială a stufărișului. Și luciul apei
nu e ca sticla, ci e sticlă cu adevărat, dar cu deosebită meșteșugire
așezată.
Sau vulpea. Vine vulpoaica acasă cu un pui de găină în gură.
Și împrejurul scorburei se strâng mititeii, ieșiți probabil la che-
marea mamei că… a adus ceva bun… Unul singur mai e încă în
vizunie: Se codește. Să iasă? Să nu iasă? Totul într-un decor de
pădure minunat reconstruit…
Mă oprește vechiul nostru dușman: lipsa de loc. Altfel v-aș
mai înșira o sumedenie de frumuseți. în grabă le-am văzut și to-
tuși atât de multe, întipărite viu, puternic, că n-o să le uit nicio-
dată. Nici sutele de varietăți de mere, pere, piersici, prune etc.,
toate lucrate după natură de către d-na Osterman – azi singură
și ninsă de cei treizeci de ani de custodie, nici nenumăratele bor-
cane în care de ani de zile se găsesc conservate ciorchinele de
struguri cu roua pe dânsele, nimic nu mai pot descrie cu amă-
nunțimea cu care ar trebui.
Și numai în treacăt mai pot pomeni despre minunata repro-
ducere – în miniatură – a bisericii istorice de lângă Tighina, re-
dată cu toate detaliile picturale și arhitectonice.
Iar ca încheiere: Cine se duce la Chișinău și nu-și întipăreș-
te comorile strânse în muzeu, comite un păcat față de el însuși.
Căci vizitatorul pleacă din lăcașul acela om bogat, îmbogățit cu
o comoară de cunoștințe, pe care ani întregi și biblioteci nu i le
pot da.

100
 Dacă aș avea cuvânt la ministrul școalelor – pe toate și din
România Mare le-aș duce pe rând să vadă și să învețe din minu-
nile strânse în tăcutul și izolatul muzeu al Chișinăului.

[„Opinia” (Iași), An. XVIII, nr. 4536, 10 iul. 1922, p. 1]

101
 ION PETROVICI

Spre Tighina. Note de drum

Ajunul Sfântului Gheorghe sosește c-o dimineață de aur

limpede. După trei zile de ploaie ș-o a patra posomorâtă, e cea
dintâi biruință a albastrului. Te bucuri, dar te și miri cum s-a pu-
tut, așa de repede, la adăpostul întunericului, evacua atâtea straie
de nouri, care până seara, târziu, nu păreau să aibă gândul de
ducă. Acum seninul e întreg și nicio pată de abur nu amenință să
taie din galbenul luminii. Mai fericite chiar decât omul se arată,
în atmosfera matinală, câmpurile înverzite și copacii înfrunziți.
Până mai ieri, acestora încă li se vedeau coastele, fiind prea pu-
țin acoperiți de ia subțire și rară a frunzelor mijinde. Astăzi au
găteală completă, veșmintele de sărbătoare pe care nu le mai lea-
pădă până la toamnă, mantiile grele care coboară de pe umeri
în paftale late de smarald. Această îmbrăcare s-a făcut ca prin
farmec, cât ai clipi, deodată...
*
Trenul care pleacă din Iași spre Basarabia, pentru a fi în nota
epocii, e desigur întârziat. Totuși o șapcă roșie ne asigură, cu
ochii încântați de progresele zilnice ale căilor ferate, că întârzi-
erea e de numai cincizeci de minute. Vom porni deci, în loc de
nouă dimineața, la zece.
În sfârșit, după o plicticoasă așteptare în restaurantul gă-
rii, unde aveam alt rost decât paza geamantanului, după vreo

102
două-trei păcăleli din partea unor locomotive de manevră, care,
trecând pe linia ferată, ne-au făcut să credem că vine trenul și să
ne sculăm în picioare ca împinși de-un resort – acceleratul de
București, cu destinația Chișinău, a sosit la peron. Asalt pentru
un loc și, dacă se poate, unul la fereastră. Aglomerația o făcea
însă mai mult precipitarea decât numărul călătorilor – așa că s-a
găsit câte un colțișor pentru toată lumea și n-a rămas mai nimeni
nemulțumit. În fine, după puțin timp se împlinesc toate forme-
le: glasul argintiu al clopoțelului, goarna șefului de tren, șuierul
locomotivei... o smuncitură a trenului, ș-apoi treptat-treptat, în
timp ce amfiteatrul majestuos al Iașului rămânea în urmă, noi o
zoream spre răsărit...
*
E adevărat că obișnuința tocește vioiciunea sensibilității.
Totuși n-am ajuns încă – deși de câteva ori am trecut Prutul de
când nu mai e hotar – n-am ajuns să pornesc spre Basarabia cu
aceeași stare de pace indiferentă pe care o am când călătoresc
înspre o regiune a vechii țări libere. Şi de această dată, pe apele
sufletului se ridică unele încrețituri, iar urma emoțiunii de-a mă
apropia de locuri despărțite până mai ieri de linia unei granițe
teribile nu e dispărută cu desăvârșire.
S-au mântuit și cele din urmă căsuțe periferice ale Iașului,
care se ivesc și se înșiră după terminarea frontului de palate și
biserici, întocmai ca niște poame putrede, la fundul sacului des-
cărcat de poamele cele bune. Trenul se abate de lângă dealurile
cu vii ale Socolei, care treptat, îndepărtându-se, capătă o tinctu-
ră albăstrie – în timp ce colinele din pragul Basarabiei, albastre
la întâia lor ivire, dobândesc încetul cu încetul înfățișarea pă-
mântului înverzit. Străbatem șesul Jijiei, așa de mult revărsate,
că dunga albiei sale nici nu se mai cunoaște. Peste tot, o vastă
întindere de apă din care stuful se luptă să ridice capul. Călătorii
care se îndeletnicesc cu vânatul – și sunt vreo doi în compar-
timentul meu – privesc peisajul cu ochi lacomi de pradă și, ca

103
niște oameni cărora le pare că pierd o ocazie norocoasă, îngâ-
nă cu melancolie: „Doamne... ce mai rațe s-ar împușca pe aici!”.
Am trecut Cristeștii, gara de pe moșia prințului Sturza, și mai
avem puțin până la Prut. Viteza trenului se mărește – ai zice că-
și face o plăcere diabolică să alerge pe-acolo unde altă dată era
oprit și cercetat. Vechiul local de vamă și vechea stație de fronti-
eră trec cu iuțeală de fulger și iată-ne aproape fără veste angajați
pe podul care leagă malul Moldovei cu acel basarabean. În cîteva
clipe numai solida construcție de fier, într-o vâjâială asurzitoare
care îți străpunge urechile, este traversată de la un capăt la altul.
N-am avut nimeni răgaz, în repeziciunea cursei – așa cum spe-
ram cu voluptate – să mai comparăm formalitățile și șicanele de
altădată cu fericita libertate de azi; nici măcar să sfidăm cursul
de apă care pe vremuri ne aducea atâta tristețe. A fost un zbor
vijelios în care icoanele se suprapun, se contopesc și-ți face im-
presie de glumă amintirea că altădată, aci, era o prăpastie care
despărțea două lumi!
*
Peisajul Basarabiei, cu ghemurile lui de dealuri și scobiturile
lui de văi, se desfășoară aproape uniform de-a lungul drumului
de fier. La început terenuri nelucrate, sărace, pe care iarba nu
crescuse bine și lăsase multe ochiuri goale, apărând ca un covor
găurit, de casă nevoiașă. Nicăieri calea ferată nu întâlnește șo-
seaua, care, aici în Basarabia, e un ideal de viitor. Cele câteva
vite slăbănoage și de coloare mohorâtă, care se silesc să pască,
contribuie la nota neospitalieră pe care o prezintă ținutul câtăva
vreme... Dar nu trece mult și iarba se înalță, verdele nu mai e pă-
tat de goluri, ci de flori albe sau viorii care uneori, adunându-se
multe, îl copleșesc. Pustietatea încă durează – de la Ungheni la o
bună distanță nu mai apare niciun sat – însă dealurile se acoperă
cu arături, dându-ți iluzia unor zaplazuri uriașe de care sunt atâr-
nate felurite scoarțe, una lângă alta. Pe-un vârf mai proeminent
de colină, se vede la distanță verticala unui monument de piatră:

104
e statuia vestitului Potemkin, care a încetat din viață pe drum,
prin aceste locuri chiar. Statuia, însemnând o clipă de suferință
și de jale, nu o izbucnire de trufie, cum era aceea a lui Arpad de
pe Tîmpa Brașovului – a putut să rămâie mai departe, și după
întoarcerea stăpânirii noastre.
Iată și cele dintâi așezări. Sate cu căsuțe primitive, zvârlite
într-o văgăună, toate însă având câte-o strălucită biserică monu-
mentală, ale cărei turle de formă rusească îți scot ochii, în bătaia
soarelui. N-ai timp să-ți dai socoteală dacă biserica e frumoasă
sau urâtă. Ceea ce te izbește e contrastul între sălbăticia locu-
ințelor satului și luxul pretențios al acestor lăcașuri de rugă. Nu
există nicio armonie, nicio păstrare de nivel. Biserica nu cores-
punde câtuși de puțin dezvoltării centrului în care se găsește, nu
e crescută din el, ci pare căzută de aiurea. Deși e închinată unui
Dumnezeu care voia să fie adorat cu simplicitatea naturală a su-
fletului și s-a coborât pe pământ punându-se la nivelul celor mai
umili – dânsa tronează ca o teologie savantă la care mulți vor fi
căscând gura, fără să priceapă nimic...
Rând pe rând defilează, cu opriri foarte scurte, gările, toate
cu nume românești. Pe la amiază, pe neașteptate, observăm că
soarele se întunecă. Întocmai ca o oaste care n-a fost definitiv
învinsă, norii, dispăruți dimineață, încearcă să se întoarcă. Am
crezut o clipă că e vorba numai de vreun nouraș neînsemnat,
dar uitându-ne bine, îi vedem rădicându-se din toate părțile. În
gând facem câte-o rugă care să alunge ploaia și s-avem vreme
bună de excursie. Din pricina grijii acesteia, observăm cu mai
puțină băgare de seamă caracterele ținutului care se mai desfă-
șoară până la Chișinău, unde ne vom opri câteva ore. Totuși se
remarcă schimbările principale. Dealurile se acopăr cu păduri,
iar câteva sate pe lângă care trecem au dimensiuni de adevărate
orașe, cu toate că – exceptând iarăși biserica – mai toate casele
sunt mărunte și elementare. Preferabile cu mult însă unor târ-
gușoare – cum este Călărașul Basarabiei – în care se oploșește
o murdărie groaznică și din locuințele cărora par să izvorască

105
roiuri de insecte, care chiar la adăpostul distanței și al vagonului
îți dau senzații neplăcute.
În sfârșit, în zare se arată Chișinăul, revărsat ca și Iașul
pe-o coastă de deal. Câteva momente și-l avem în față. La poa-
le se desfășoară un sat – vechiul sat moldovenesc – iar călare
pe dânsul se înșiră o linie de palate și de turnuri. Tot așa după
cum în sate luxul și trufia bisericilor era un anacronism, întreg
Chișinăul, construit din ordinul împărăției moscovite deasupra
satului românesc, e un fel de anacronism, care nu se armonizea-
ză cu mediul în care a răsărit. Altminteri, în interiorul său poate
să-ți placă, din moment ce uiți înconjurimea și te izolezi de rest.
La gara capitalei basarabene descindem pentru cea întâi
etapă.
*
Străbat iarăși stradele Chișinăului, care nu-mi era necunos-
cut – strade largi. Ţărmurite de case care par prea mărunte față
de lățimea drumului. O singură excepțiune face artera principa-
lă – astăzi numită Alexandru cel Bun – unde pe o întinsă porți-
une se înalță două șiruri de edificii impunătoare. Deși trotuarele
sunt neobișnuit de late, totuși, drumeții se izbesc unii de alții,
fiindcă mai peste tot locul pavajul trotuarului se reduce la o în-
gustă dungă de bazalt – restul fiind pământ gol sau bolovani. Şi
cum pașii tuturora ar voi să calce pe dunga aceea, circulația e in-
comodă, deși este atâta loc. Altfel dimensiuni împărătești pretu-
tindeni, iar casele, chiar acele modeste, sunt construcții trainice,
cu ziduri înălțate fără economie, atât de groase că pe locul dintre
cele două rânduri de geamuri ale ferestrei ar putea să se serveas-
că un ospăț. Aspectul general al orașului e desigur foarte diferit
de al târgurilor românești. Locuințele sunt la marginea străzii și
numai o dată sau de două ori am zărit câte-o casă în câte-un fund
de ogradă sau pierdută printre copaci de grădină, așa precum în
vechea țară sunt așa de multe reședințe boierești.
De data asta îmi mărginesc preumblarea pe două-trei ulițe

106
și mai mult prin partea monumentală a capitalei basarabene,
care nu e lipsită de frumusețe, cu otelele luxoase, cu primăria
înzorzonată, cu palatul episcopal, cu catedrala, a cărei cupolă de
aur, printre clădirile întunecate, pare un vârf de munte care stră-
lucește încă în lumina soarelui, atunci când s-a făcut umbră de
jur-împrejurul lui...
Seara iau parte la o masă nesfârșită, o cină sardanapalică, la
care, după vreo douăzeci de feluri, pe când așteptam apoteoza
eliberatoare a desertului, am văzut cu spaimă că sosește supa,
căci până atunci nu fusese decât numai... zacuscă.
Nu știu în ce direcție misionarii noștri au românizat provin-
cia, dar cât privește masa, constat că s-au rusificat dânșii cu toții!
*
A doua zi dis de dimineață, plecare cu trenul spre Tighina.
Peisajul e foarte asemănător cu acela dintre Prut și Chișinău,
cu mai multă monotonie încă. De la un timp, nici nu mai caut
pe fereastră, așteptând să mi se anunțe apropierea de Nistru, care
reprezenta pentru mine principala atracție a călătoriei. Era în-
tâia dată când aveam să privesc această apă evocatoare, pe acest
vechi străjer istoric, care după un secol de declasare și-a redo-
bândit iarăși drepturile lui de paznic la un loc greu și primejduit.
Trec ca vreo două ore, în care timp mi se arată, ca cel mai
interesant lucru din partea locului, punctul unde, câteva zile
în urmă, trenul fusese atacat de bandiți. În fine, mi se spune că
Nistrul se va ivi într-un minut. Şi-n adevăr, iată că și apare într-o
vale, pe care o dominăm ca pe-o prăpastie, urma argintie a unui
curs de apă. Nistrul!!... Dar fără îndoială nu era ceea ce aștepta
o închipuire încărcată de atâtea amintiri istorice și înzestrată cu
optica ei specială. Desigur fără nicio dreptate, dar speram parcă
să văd alt lucru decât linia banală a unui curs de apă ca oricare
altul.
Curând însă și dispare după o creastă de mici ridicături.
Calea ferată, care înainta drept către hotar, se încovoaie spre sud,

107
mergând paralel cu apa, care din cauza terenului nu se mai vede.
Trecem Varnița, un sat care, acum două sute de ani, a fost teatrul
unei tragedii istorice cu care multe centre mari n-ar putea să se
laude: a servit ca adăpost mai multă vreme, pentru persoana sa
primejduită și pentru planurile sale de revanșă, eroului învins la
Pultava, regelui suedez Carol al XII-lea.
... Numai puțin și ajungem în Bender, astăzi redevenit
Tighina, cu numele său de odinioară.
*
Nu știu dac-am văzut vreodată vreun oraș mai urât decât
acesta. Căsuțe liliputane la marginea unor străzi croite după
moda rusească, cu dimensiuni de fluviu larg și aliniat. Pavaj nu
există. Când plouă, circulația este întreruptă. Iar când se usucă,
străzile sunt un vast depozit de noroi închegat. Ca să poată um-
bla trăsurile și, desigur, prin silințele lor, prin mijlocul străzilor
s-au bătătorit drumuri naturale, sub forma unor cărări șerpui-
toare care se desfășoară în cuprinsul marilor întinderi de glod
solidificat. Avem dar ceva nou: drum natural care s-a alcătuit
permanent în interiorul unor străzi de târg!
Afară de această originalitate, nimic de văzut în această
Tighină a strămoșilor, pe care stăpânii ulteriori ne-au trans-
mis-o așa cum o vedem.
M-aș grăbi să mă îndrept spre malul Nistrului și spre vechea
cetate, dacă nu m-ar întârzia puțin obligația de-a participa la o
întrunire politică, despre al cărei scop și năzuințe nu am a vorbi
în aceste note de drum. Voi spune totuși că am ascultat acolo
câteva cuvântări frumoase, unele în vechiul grai moldovenesc. Şi
mai presus de toate că m-a impresionat felul de vorbă al unui ar-
mean din Cetatea-Albă, care nu știe românește decât de la unire
încoace și care și astăzi se exprimă fără gramatică și punând un
cuvânt în locul altuia, cu care se aseamănă numai pe departe.
Totuși, la spatele frazelor improprii și stâlcite, scăpăra atâta inte-
ligență și clocotea atâta suflet, încât nu numai că n-a fost comic

108
nicio clipă, dar a izbutit să încălzească sala. Ceea ce dovedește că
celebrul Cațavencu nu și-a câștigat gloria lui nemuritoare prin
întrebuințarea unei gramatici personale și prin încurcarea ter-
menilor. Acestea produc ridicolul doar atunci când lasă ca să se
străvadă o nulitate de cugetare, căptușită cu mari pretențiuni.
Cazul de la Tighina constituie, în privința asta, o experiență
decisivă...
*
În fine, pot porni către cetate. Întovărășit de câțiva prieteni,
ieșim pe bariera orașului și ne îndrumăm spre Nistru. Aci o serie
de formalități, din cauză că vechea zidire a cetății a fost de mult
înglobată într-o centură mai largă unde rușii au ridicat cazărmi
și-n care – deși dărâmate în parte – se adăpostesc astăzi unitățile
noastre militare care păzesc în această regiune.
Trebuie, pentru a căpăta învoirea, unele parlamentări, care
însă se termină cu bine. Străbatem raza cazărmilor, ale căror
ruine ne povestesc de cea din urmă luptă înverșunată pe care
au dat-o bolșevicii în contra oștirilor noastre, pentru a păstra
Basarabia. Căci și Moldova de peste Prut n-a putut fi realipită
la România numai prin votul deputaților din Sfatul Ţării, mai
fiind necesară o hecatombă de vieți, plătită tot de fiii vechiului
regat.
Am ajuns la cetate. O zidire dreptunghiulară, cu turnuri ro-
tunde în cele patru colțuri. Bine păstrată pe din afară, că-ți pare
încă în funcțiune, înlăuntru este invadată de bălării și ierburi ca-
re-ți zugrăvesc melancolia părăsirii. Un dulce miros de pajiște
ajută și dânsul, îmbătându-te la visarea pe care atâtea alte lucruri
prielnice o provoacă.
Sergentul care ne-a întovărășit tot timpul ne indică o scară
de piatră, în stare încă bună. Suim treptele ei și ajungem la coa-
ma zidului, printre crestăturile căruia putem îmbrățișa o vastă
perspectivă dincolo de apa Nistrului, care se vede șerpuitor și
albastru, la picioarele noastre, pe-o mare distanță. Scotocim cu

109
ochii lacomi malul ucrainean. În primul plan o masă de arbori,
de unde răsar, din distanță în distanță, câțiva plopi, rămași par-
că singuri în picioare într-o grămadă care ar sta cinchită. Mai
în fund marele sat al Purcanilor, cu profuzie de acoperăminte
roșii. Iar departe de-abia se zăresc niște turnuri de biserică: in-
dică Tiraspolul, care însă nu se poate vedea. Peste tot o tăcere
impresionantă. Nu se mișcă nimica, nu clintește nimic. Pe malul
nostru aleargă copiii și pasc vite. Dincolo nici urmă de viață. De
n-ar fi de tot în zare niște dealuri cu arături, semn de muncă paș-
nică, ai crede că ai în față locuri abandonate sau un mister în care
se pregătesc primejdii.
Şi cum ne tot uitam, silindu-ne ochii să surprindem măcar
o ușoară clătinare, precum probabil, atâtea veacuri în urmă, se
vor fi uitat străjerii cetății să descopere simptome de invazii și
de năvăliri – privirea noastră, magnetic atrasă, se opri asupra
unei arătări care nu fusese de la început. Înfipt pe un cal ale că-
rui picioare dinainte atingeau apa Nistrului – într-o uniformă
cafenie, cu sabie la coapsă și c-o pușcă de-a curmezișul spinării,
un bolșevic încremenit în contemplare inspecta malul nostru și
pe noi. N-am văzut de unde și când a apărut, ne-am pomenit –
în timp ce ochii noștri rătăceau în spațiu – cu dânsul drept în
fața noastră. Ş-a stat mult înțepenit, ca un sol implacabil al unui
destin de zile rele. S-a ivit ca o fantomă ș-a dispărut tot așa, căci
la un moment de distracție a noastră, locul pe care el stătuse s-a
făcut iarăși gol. După dispariția lui, s-a împlinit din nou pus-
tietatea, simțindu-ne din ce în ce mai puțin la malul unui râu
dintr-o lume cunoscută, ci parcă la marginea lumii, lângă apa
sinistră a Styxului...
Într-un târziu, ne-am smuls din vraja pe care o au misterele
întotdeauna, am scoborât scara de piatră și am ieșit din cetate.
Fuseserăm până la pragul necunoscutului și, acum buimaci, ne
întorceam între oameni, înapoi. De la vreo sută de pași, ne-am
întors capul să mai privim cetatea încă o dată. Pe un fond alcă-
tuit mai jos din malul ucrainean, iar mai sus de splendidul cer

110
albastru care lua tonurile amurgului, se profilau trainicele ei zi-
duri, atât de intacte că-ți păreau parcă ireale. Ai fi zis că ai înainte
fundul unui decor de teatru, construit pentru o reprezentație de
circumstanță.
Şi totul aci a fost un teatru unde nu s-au simulat suferințele
și unde în multe rânduri a curs sânge adevărat. Şi n-am putea
zice decât: deie Domnul ca de-aci înainte teatrul acesta să se în-
chidă și niciodată să nu se mai joace nimic!...

[„Adevărul literar și artistic” (București),

Seria III, An. IV, nr. 133, 10 iun. 1923, p. 4]

111
 ION TH. SIMIONESCU

Chișinău

Prutul e ca o axă de simetrie. Dincolo și dincoace de el sunt

două părți de țară, mult asemănătoare. Când treci podul de la
Ungheni, nimic nu-ți spune că ai părăsit pragul de unde până
mai deunăzi începea Asia. Natura peisajului, oamenii, obiceiu-
rile sunt aceleași ca și pe malul lui drept. Așezarea celor două
mari orașe – Chișinău și Iași – împlinește simetria. Configurația
terenului fiind cam aceeași, aduce asemănare și în dispoziția ge-
nerală a celor două orașe.
Chișinăul văzut de pe drumul Orheiului e oglinda Iașului
privit de pe Galata. Până și Bâcul molatec, aduce aminte de
Bahluiul plin de broaște. Casele însă sunt înșirate mai mult de-a
lungul coastei unui deal, pe când ale Iașului sunt revărsate peste
poalele a două dealuri. De la Copou până la Eter­nitate cobori
și sui; de-a lungul lungii străzi Alexandru-cel-Bun ți se urăște
mergând.
Dacă de departe este asemănare între așezarea celor două
orășele, planul lor amănunțit este deosebit.
Iași e un oraș vechi, cu amintirea valurilor de demult, cu sfin-
țenia evocată de trecut, cu melancolia trebuinței de a-și pri­meni
haina la care ține. Străzile sunt întortocheate, cu fundacuri.
Casele vechi boierești, masive, luminoase, mândre, se împotri-
vesc tendinței de aliniere; par ca monturele dintr-un trup numai

112
pielea și ciolanele.
Chișinăul dimpotrivă e relativ nou. Pe la sfârșitul veacului
al XVI-lea era un sat. Partea nouă, după plan american, îi arată
tinerețea. Mai în jos către valea Bacului, e dreptul, a rămas tot
orașul cu străzi întortocheate, înguste, furnicar în bună parte
negustoresc. Mahalalele sunt ca și pe aiurea asemenea satelor
din jur.
Partea nouă e făcută după poruncă ca și linia drumului de
fier, drept ca o sfoară întinsă, dintre Petrograd și Moscova.
E o rețea cu ochiuri regulate, dreptunghiulare, „cvartalurile”.
Te pierzi în regularitatea străzilor monotone, aceleași pretutin-
deni. Fiind loc din belșug, mai toate sunt bulevarde. Pe toate le
întrece artera principală, lată de două, ori chiar de trei ori cât bu-
levardurile Bucureștiului. Privind dintr-un capăt al ei apare mai
degrabă ca o șosea bine pietruită, tăiată într-o pădure. Palatele
numeroase, deși mari, biserica Soborului, deși aproape monu-
mentală, se pierd în desișul arborilor din lungul bulevardelor.
Până și trăsurelele cu un cal, cu speteaza joasă, par niște jucării
de copil, în spațiul larg.
Celelalte străzi proporțional sunt la fel. Casele sunt mai
scunde, ca niște cutiuțe. Toate însă poartă același tipar. Îți tră-
dează o particularitate din psihologia etnică ori umbra vremu-
rilor de teroare.
Îmi făcură impresia omului ascuns, concentrat în sine, pe a
cărei față, mască rigidă, nu prinzi nici veselia, nici sinceritatea,
nici mânia ori zbuciumul sufletesc.
Casele sunt aliniate la marginea drumului. Obloanele de
lemn de la ferestre, sunt închise de cum se amurgește; rar când
scapă printre ele o dungă de lumină. Până și porțile înalte, fe-
recate sunt bătute cu scânduri, iar portița mică, îngustă, e ca și
intrarea într-o tainiță.
Viața este ascunsă îndărătul zidului ce se ține de la un capăt
la altul al ulițelor. Puținele felinare aproape stinse, nu înving bez-
na întunericului ce se lasă seara pe străzi. Florile, arborii, râsul și

113
plânsul sunt tăinuite. Rar clădire, probabil, a celor care nu puteau
fi bănuiți de nimic, cu o grădină în față și o împrejmuire care să
nu oprească privirea drumețului. N-am putut încă să-mi scot din
minte impresia de taină, ce mi-au lăsat-o clădirile din Chișinău.
Explicarea însă vine de la sine. Ţi-o dă cetatea medievală
dinspre marginea orașului; e închisoarea, citată și în La gran-
de Encyclopédie, ca o curiozitate. Zidită de un maestru italian,
reproduce în veacul al 19-lea icoana dispărutelor cetăți, greu
de luat, din vremurile vechi. Strânsă grămadă, înaltă, cu turnuri
masive la colțuri ca niște metereze, cu ferestruici aproape de aco-
perământ, era veșnic pumnul amenințător. Și atunci orice vorbă
trebuia cântărită, orice gest cumpănit. Sinceritatea trebuie zidi-
tă. Veșnica amenințare a făcut și pe oameni închiși în sine. Nici
cei zece ani de schimbare politică nu a topit masca neîncrederii.
De altfel orașul cuprinde istoria întregii Basarabii, în ulti-
mul veac de încercare tristă. E un mozaic etnic, plantat pe fon-
dul românesc.
Orașul e complet înstrăinat. După harta etnografică a lui
Nour, nu mai puțin de 13 soiuri de neamuri îl forma, în propor-
ții variate. Evreii domină, chemați prin înlesniri mari, din lăun-
trul Rusiei. Între pogromuri și Basarabia, ei au ales pe aceștia din
urmă. Se dau 32 de sinagogi față de cele 18 biserici ortodoxe.
Majoritatea evreilor sunt strânși grămadă, furnicar caracteristic
înspre vale, în jurul halei, demnă de văzut.
Încolo întâlnești tot soiul de neamuri, ademenite prin privi-
legii anumite într-un oraș nou format, ridicat într-o regiune bo-
gată. Pentru acești nou veniți, care trebuiau să dea tiparul rusesc
unei provincii moldovenești, s-au clădit monumentalele școli.
Liceele sunt adevărate palate cu capele spațioase, numai icoane.
În schimb școlile primare sunt așa de ascunse, încât trebuie des-
coperite. Cele dintâi erau hărăzite puternicilor; în cele din urmă
ar fi putut străbate și băștinașii, „țiganii” lui Pușkin.
Orașul era clădit doar pentru dominatori, pentru cei mlădioși,
pentru toți care socoteau limba moldovenească numai ca a pariei.

114
 Prin rusificarea orașului nou clădit, se credea că se va schim-
ba caracterul etnic, prea tenace, al guberniei întregi. Metoda însă
a prins în oraș. Limba străină și-a înfipt rădăcini atât de adânci
în casele chiar ale moldovenilor, încât azi îi greu să fie pe deplin
înlocuită. O auzi în intimitatea familiilor cu nume get-beget ro-
mânești, ca și a celora cu rol politic și național însemnat. Se înțe-
lege că nu poate fi ștearsă ușor o intensă și metodică activitate de
decenii, cu o prea domoală și șovăielnică acțiune de câțiva ani.
Și totuși, dacă râcâi puțin pojghița, dai de starea reală, după
cum înlăturând lichenii iese la iveală stânca sănătoasă.
Mă coboram prin furnicarul de lume de pe strada Alexandru
cel Bun; abia auzeam câteva vorbe românești între cei socotiți
tot ca nepoftiți, deși au adus servicii reale, veniți de peste Prut.
Cu cât mă lăsam mai către gară, cu atât dispăreau și aceste slabe
ecouri ale vremii noi. Chișinăul de ieri era neschimbat. Doar fir-
mele, multe într-o limbă stâlcită arătau revenirea la matcă.
Ajung la capătul lungului bulevard și urc dâmbul pe care se
înalță școala eparhială. Pavajul de piatră a încetat; i-a luat locul
lutul, pavajul natural, uscat numai cât bate soarele. Au dispărut
însă și zidurile de împrejmuire ale caselor, aici mai vesele, mai
deschise, cu grădinița în față. Un glas de copil care se juca în-
tr-o ogradă, îmi lămuri schimbarea. Eram în vechiul Chișinău
moldovenesc, lăsat spre periferie. Eram în mijlocul poporului
băștinaș pentru care liceele rămâneau închise, spre norocul lui.
De pe înălțimea dindărătul cimitirului, privirea aluneca
peste frumoasele vii ce împrejmuiesc orașul, dar și peste casele
tupilate, acoperite de stuf, strălucitoare în îmbrăcămintea lor de
var; în ele s-a păstrat cu toată temnița ce-și arată capul, sufletul
întreg, curat, al moldoveanului răbdător, toată înțelepciunea
strămoșească, ca și dulcele grai românesc, neprihănit, de pe vre-
mea bătrânilor cronicari.
Chișinăul, orașul silnic înstrăinat, este împresurat de
Basarabia veche, rămasă ca pe vremea de acum sute de ani în
urmă.

115
 Sub haina-i nouă, cuprinde și mărturii străbune, umile, pre-
sărate spre periferie de-a lungul Bâcului, unde se întindea pri-
mitiv satul românesc. Sunt mai ales locașurile de rugăciuni, de
care nu s-a putut atinge nimeni afară doar de prăpădul focului
turcesc.
Dintre ele Biserica Râșcanului de pe dealul Visterniceilor
atrage mai mult decât toate. De jos din vale nu i se vede decât
turla; nici de aproape nu se prea vede mult din ea, de după zidul
înalt de piatră, în care e tăiată o poartă largă, tot cu ușori masivi
și înalți de piatră. ,,Această sfântă Biserică din temelie s-a zidit
cu cheltuiala robului lui Dumnezeu Constantin Rășcanu biv. v.
spătar. 1777”. Pe cât de modestă e, pe atât de scumpă prin arăta-
rea vremurilor când ea era pe pământ moldovenesc. Şi ca ea mai
sunt câteva, luminoase, înșirate în lungul liniei ferate de se văd
cele dintâi când intri cu trenul de la Iași. Ici e biserica Mazarache,
apoi Sf. Mihai, ori Bunavestire, biserici asemenea în totul cu cele
de prin orășelele Moldovei de dincoace de Prut, pe clopotnițele
cărora nu s-a înălțat cupola vopsită verde ori albastru și cu forma
unui pântec de garafă.
E atâta sfințenie tainică în aceste bisericuțe străbune, în jurul
cărora sunt multe morminte de ale boierilor vechi cu inscripții
românești! Ele ne dovedesc că vechiul Chișinău era moldove-
nesc curat și că numai mai târziu s-a înstrăinat, prin partea nouă
a orașului, clădită după poruncă pentru elementele aduse din
întinsa țară stăpânitoare.

[Orașe din România, București,

Cartea Românească, 1925]

116
 OCTAVIAN GOGA

Mustul care fierbe

Sunt aspecte care nu se uită...

La Chișinău, în primele zile de clocot după realipirea
Basarabiei, era un haos cu adevărat pitoresc. Capi­tala Moldovei
răpite, cu ulițele ei drepte și largi, forfotea de viață proaspătă în-
tr-un vârtej zgomotos și isteric. Se prăbușise stăpânirea recentă,
era măturată și nebunia bolșevică care decapitase vechea ordine de
drept, dar la adăpostul trupelor noastre nu se fixase încă în mod
de­finitiv noul regim. Era o epocă de intermitență plină de aven-
turi, de întrebări și de surprize. Potentații de ieri, căzuți pe brânci,
nu mai ieșeau din casele lor, în vreme ce „Sfatul Ţării” cu deputații
lui improvizați, în ședințe interminabile, punea lumea la cale.
O atmosferă de noutate, o nelămurire vagă plutea împre-
jur, accentuată parcă la fiece pas de strălucirea ciudată din ochii
trecătorilor în care ardeau frigurile de morbideță slavă cu toate
misterele lor.
În ziua de Rusalii, mi-aduc aminte, tabloul mi s-a părut
mai agitat ca oricând. Stăteam în fața catedralei cu un grup
de nou-veniți și ne uitam la marea de cape­te din jurul nostru.
Pe bulevard trecea în arșița dogo­ritoare un escadron de husari
moldoveni, echipați cu uniforme rusești din vremea păcii, găsite
în te miri ce depou descoperit atunci. Era „armata Basarabiei”,
pusă sub comanda unui domn marțial, care mi se spunea că e

117
ministrul de război al provinciei dezrobite. O enormă muzică
militară călare defila în frunte, în același cos­tum decorativ, cân-
tând Marseillaisa. Pe urma acestui marș postum al țarismului
prăvălit, un regiment de in­fanterie românească închidea corte-
giul cu soldații noș­tri mărunți și vioi, mi se pare din Mehedinți.
Era ieșirea din biserică și în fața noastră se strecurau în toată
mândria lor reprezentativă notabilitățile actu­ale ale țării: mi-
niștri, secretari generali, dignitarii zilei, fel de fel, o largă eflores-
centă, urcând în automobilul cu sirena ascuțită ...
Deodată un murmur străbate mulțimea și în jurul monu-
mentului lui Alexandru I, învelit în zdrențe, pâl­curi de femei
de mahala se agită cu gesturi nervoase, cu stridente manifestații
guturale. Le strălucesc ochii sub broboadele negre, poporul se
mișcă și câteva brațe împing o scară pe soclul statuii. O clamoare
generală, strigăte, agitație... Vine poliția...
– Ce e, leliță? întreb pe o surată din dreapta mea, care strigă
și ea pe moldovenește.
– Ce să hie, cocoane? îmi răspunde dârz vecina mea, vrem să
descoperim pe țarul.
– De ce?
– Până nu ne milostivim noi cu el, nici Dumnezeu nu se mi-
lostivește cu noi și nu ne dă ploaie, îmi repli­că cu toată hotărârea
moldoveanca fanatizată.
Cele văzute și auzite m-au pus pe gânduri și pe mine, și pe
tovarășii mei. Retrași pe o bancă în parcul de peste drum, am
rezumat culorile vii ale acestui tablou, am trecut în revistă toate
înfățișările proaspetei alcătuiri de stat. Eram de acord cu toții
că biata Basarabie se gă­sește într-o stare haotică, dar nu ne prea
dam seama de ziua de mâine și nu prea pricepeam în ce chip și de
unde vor ieși energiile de conducere ale zbuciumatei provincii.
Un profesor de la Iași, cu zâmbetul lui obișnuit de filosof
sceptic, ne-a dat formula situației:
– Domnii mei, acum țara s-a făcut, mai trebuie și oameni în
ea și atunci toate lucrurile sunt în perfectă ordine ...

118
 – Fiți pe pace, se nasc ... răspunse unul. E o veche axiomă în
biologie: funcțiunea creează organul.
– Bine, dar pân-atunci? am replicat îngrijorați trei deodată.
Bătrânul doctor francez care era cu noi, venit în in­specție
sanitară la diviziile de peste Prut, a intervenit în discuție cu ad-
mirabila lui bonomie galică.
– Pân-atunci e mustul care fierbe. Toate revoluțiile, oricât
de creatoare, au o perioadă de elaborare. Vă spune acest adevăr
consacrat un om ai cărui înaintași au fost de patru ori pe barica-
de în ulti­ma sută de ani. E mai lungă sau mai scurtă, după cum
societatea a fost mai curând ori mai târziu fecundată de ideea bi-
ruitoare. E, cu alte cuvinte, procesul normal de procreație, care
trebuie să-și facă cursul ca în toate domeniile vieții organice.
– Ai dreptate, doctore, surâse profesorul. Ce te faci însă în
vremea când procesul de procreație e abia la începutul lui și nu
poți să-ți dai seama care va fi rezultatul: un exemplar de elită ori
un monstru? ...
– Aștepți liniștit și mai ales îngrijești pe bolnav, făcu glumeț
înțeleptul breton.
Împrejurul nostru a început să roiască unda de pe stradă, lu-
mea Chișinăului pestriță cu amestecul de neamuri și de limbi, de la
evreii din Polonia până la bulgarii de la Ismail, toată zgura azvârlită
de vitregia vremii pe pământul lui Ştefan cel Mare. Erau și diverși
mandarini ai fostei republici moldovenești care treceau din zece
în zece pași, plimbându-și sub ochii noștri prezumția și norocul...
Conversația s-a oprit o clipă și ne-a lăsat pe gânduri.
Doctorul privea cu indulgență la trecători și mișca din cap în-
torcându-se spre toți cei de față:
– Un lucru însă, d-lor, din experiența mea de medic. Toate
chinurile facerii dor și, credeți-mă, sunt profund antipatice ...
Nu mai era nevoie nici de argumente, nici de răs­puns, aici îi
dădeam cu toții dreptate.
*

119
 Mustul care fierbe...
De patru ani Ardealul liberat îl văd sub ochii mei în goa-
na lui înfrigurată de viață nouă. Povestea e la fel și la Tisa, și la
Nistru. Şi aici istoria a venit cu avansul ei. Întâi s-a făcut țara și
acum e pe cale să se facă societatea care o conduce...
În vinovata opresiune seculară a regimului ungu­resc, un po-
por despoiat zilnic, retranșat după izolarea sărăciei și neștiinței
lui, n-a avut nici vremea, nici pu­tința să-și închege o clasă dirigu-
itoare. Libertatea cu praznicul ei formidabil ne-a surprins peste
noapte. La masa ei ne-am așezat în pripă ca toți scăpații din puș­
cărie, cu o învechită foame și fără straie de sărbătoare.
Din clipa liberării însă, deodată cu fatalele noastre neajun-
suri s-au dezlănțuit într-o tumultoasă năvală și energiile acumu-
late în anii de inerție. Suntem în plin proces de procreațiune as-
tăzi. Sub ochii noștri se face societatea, se recrutează statul-major
al unei grabnice prefaceri sociale. Din ascunzișul satelor, unde
în de­plina conștiință a unei protestări naționale se zbătea din
vechime țărănimea noastră, singura pătură nor­mal constituită,
un val vijelios de sănătate se ridică la suprafață și apucă drumul
orașelor. Centrele streinismului de ieri sunt năpădite de acest
asediu permanent. Un popor chemat la viață își afirmă dreptu-
rile cu în­drăzneală și vivacitate, strângând ca cu o suflare de foc
cercul împrejurul insulelor deplasate ale dominațiunii de ieri.
Pretutindeni pe ruinele alcătuirilor dărâmate e zbucium și cu-
loare, sunt pachetele de nervi pe care le risipește cu profunziune
ceata năvălitorilor robuști ce au umplut arena cu strigătul lor...
O, desigur, un scupulos estetism nu este un agrea­bil tova-
răș în aprecierea acestei viitori. Doctorul de la Chișinău avea
atâta drept să spună că chinurile facerii dor și sunt antipatice.
Societatea noastră conducătoare în truda ei de închegare are, fi-
rește, destule momente brutale și respingătoare. Valul e inform
și deasupra lui plutesc multe apariții meschine. E atâta zgomot
împre­jur, e aventură uneori, e lăfăială parvenită pe alocurea,
e rapacitate adese și o largă eclipsă a bunului simț. Ca în casa

120
nouă a unui îmbogățit în pripă care și-a chemat la el rudele, sub
acoperișul confecționat de curând se întâlnesc figuri stângace
și rudimentare. Odată și oda­tă, observatorul de mâine în opera
lui de retrospecțiune după ce valorile s-au clasat și procreația s-a
înfăp­tuit, își va putea permite luxul să scrie pagini glumețe des-
pre goana contemporană cu care oaspeții grăbiți la banchetul
vieții noi de stat, se prezintă să pună stăpâni­re de tacâmul lor.
Sunt așa de sigur că o justiție târzie îi va ajunge cu verdictele ei,
încât ironia iertătoare o putem anticipa de pe acum.
Deocamdată însă suntem organismul în epoca de elabora-
re care cu tot plusul lui de sănătate, sau poate tocmai din acest
motiv, trebuie urmărit cu îngrijire ca să nu dea greș. Această bur-
ghezie care se naște astăzi în labirintul atâtor tranzacții de con-
știință, această faună agitată a libertății care și-a însușit acțiuni la
bănci și opinii politice, trebuie ținută în frâu, ca să nu apuce pe
panta povârnișului moral, scoțând la iveală deodată cu triumful
clipei și germenul fatal al disoluției. Aici e, poate, cel mai delicat
punct din întregul proces de transformare febrilă care se petrece
sub privirile noas­tre. Criza morală a societății ce se face acum
în Ardeal explică atâtea și atâtea balansări de diferit ordin și nu
sunt excluse zguduiri apropiate pe urmele ei.
Încolo, trecut odată momentul critic, selecțiunea liniștită va
începe și poporul nostru va apuca să pri­mească binefacerile so-
cietăților constituite.
Această zi însă e departe încă.
Noi cei de astăzi n-o vom ajunge niciodată. Suntem genera-
ția sacrificată, care nu poate avea altă consolare decât ideea că a
făcut din jertfa ei puntea de trecere în­tre trecut și viitor.
Fericiți cei de mâine. Ei din mustul ce fierbe astăzi vor putea
gusta vinul pur, după ce fermentația a înce­tat, unda s-a limpezit
și drojdiile, vai, drojdiile s-au co­borât la fund ...

[Mustul care fierbe, București,

Imprimeria Statului, 1925]

121
 GHEORGHE V. MADAN

Golanii Chișinăului

Nicăieri în alt loc nu se găsesc decât în Chișinău.

O zestre rămasă moștenire de la ruși.
Pe rusește li se zicea: „boseac” la care li se mai adaugă și po-
recla de „huligan”, cuvânt tătăresc, care însemnează haimana,
făcător de rele și bețiv. Îmbrăcămintea lor – niște bulendre ter-
foase, încât de departe nici nu te pricepi ce au pe dânșii, haine
sau hamuri – numai zdrențe, numai petece.
Parcă au rupt câinii dintr-înșii.
Şi prin spărturi cât ochiul de ferestruică li se vede nerușinat
goliciunea trupului.
Aproape niciunul nu poartă cămașă.
Anină jarcanaua de haină de-a dreptul peste hoitul gol.
În picioare niscai potloage rupte de bocanci sau galoși vechi,
cu talpa desfăcută și legată de căpută cu frânghiuță, ca să nu fugă.
Pe cap – ce se nimerește; dar mai mult șepci de apași, aduse
pe sprânceană sau date mehenghi pe o ureche.
Netunși, nespălați și nețesălați. Zoioși și lipoși.
Seamănă mai mult a dihănii decât a oameni. Buni de înțăr-
cat copiii cu ei.
Mereu mișcă din umeri sau se scarpină de ziduri și de garduri
ca vitele, că-s plini de gângănii crăcănețe și mășcățele cât grăun-
tele de orz.

122
 Că de-ar arunca vreunul buleandra de pe dânsul jos, ar mer-
ge buleanra singură.
Staniștea lor este în cuprinsul pieței orașului: în cărnărie, în
pescărie, în medeanul cu verdețuri, la răscrucea dughenelor cu
de-ale mâncării, pe lângă cârciumi și în oborul unde trag carele
cu fructe.
Aici li-i viața. Trăiesc de capul lor și n-au nicio căpetenie.
Liberi și neatârnați!... Şi nu plătesc niciun bir. Bețivi și leneși.
Căci beția și lenea i-a adus în halul în care se află. Unii din ei au
avut gospodărie și familie, unii au fost funcționari – în Rusia
erau și prinți printre golani – , dar beția i-a nenorocit. Își dau
seama de ceea ce au ajuns și de aceea stau sau umblă tăcuți și
sfioși.
Nu-s pomanagii, nu cerșesc, dar caută să câștige un ban de
băutură prin o oarecare muncă. Câștigul lor zilnic – între 40 și
60 de lei.
Cară saci și lăzi cu marfă din beciuri în dughene.
Duc coșuri și saci cu greutăți până la trăsură, cară apă și mă-
tură prin curți și dughene.
Ciuruiesc mangalul în magaziile cu cărbuni. Descarcă și în-
carcă mărfuri.
Însă când îi vezi uneori în zori de zi, cărând din beciuri în
dughene cărnurile de vite tăiate și când te gândești la puzderia
de mișcoci, pe care îi au pe trup și în fleandura lor de haină...
Când te gândești că aceste cărnuri au mai fost cutreierate
peste noapte și de guzgani și când îți mai aduci aminte și de ace-
ea cum rag și mugesc bietele vite înainte de a fi înjunghiate, cum,
unele din ele, cad în genunchi și la toate le curg lacrimile șiroaie...
Când le știi și le-ai văzut cu ochii toate acestea, atunci mai-
mai că-ți vine să nu mai mănânci carne de vită cât îi trăi …
Dacă nu găsesc nimic de lucru, atunci încep a se strecura
printre căruțele și carele țăranilor și caută să hălească, să cior-
dească vreun sac gol, vreo traistă sau vreun căpăstru, ca să-l dea
pe băutură.

123
 *
Înspre seară, după ce s-a deșertat piața de lume, golanii se
înfundă prin cârciumi și se pun pe băutură.
Mâncarea lor – un borș de doi lei.
Cei care au – trebuie să primească în tovărășia lor și pe cei
care nu au, căci așa cere legea bețivilor ca cel care are să primeas-
că pe cel care n-are, să nu-1 lase cu gâtlejul uscat. „Toți pentru
unul și unul pentru toți!”
În piața mare sunt vreo câteva cârciumi, care huzuresc și în-
floresc mai mult de pe urma golanilor.
Acolo beau și petrec până la miezul nopții. Petrec cu lăutari
... nu așa cum credeți dumneavoastră. Muzica regimentului, nu
altceva!...
Căci sunt simțitori. Au fire de artist și apucături boierești.
Unii din ei au glas frumos și cântă bine, cu foc. Alții au meș-
teșugul de a danța dibaci și sprinten.
Se adună la un loc cu ei și golancele, căci sunt și femei go-
lance – huligance bețive și desfrânate. Bărbații unora din ele
s-au spânzurat de răul lor. Te prăpă­dești de râs, când le vezi cum
țopăiesc din picioare și zvâcnesc din pântece.
După ce se închid cârciumile, se împrăștie, care încotro, și se
duc să se culce pe sub gardurile din fundul curților din cuprinsul
pieței, prin lăzile de gunoaie sau – mai ales iarna – la azilul de
noapte.
A doua zi – același trai, aceeași viață...
Unii zic că pe niște răi ca aceștia nu-i păcat să-i aduni într-un
grajd... gaz petrol și un chibrit... Că nu-i păcat!...
Însă nu trebuie să-i judecăm așa de aspru, mai degrabă – să-i
jelim. Căci dânșii sunt jertfa celei mai grozave patimi.
Că nu-i pe lume patimă mai grozavă și mai greu de biruit
decât beția.
Şi nu în zadar poporul a alcătuit aceste stihuri despre
bețivi:

124
– Al cui trup îi degerat?
– Al celui de s-a-mbătat!
– Al cui este deșert sac?
– Al celui cu gâtul larg!
– Unde-i cucoana sărăcie?
– La omul cel cu beție!
– Acolo pe cine-l bat?
– Pe cel ticălos și beat!
– Ai cui ochi îs turburați?
– A celor bețivi-turbați!
– Cine-i, bre, acest rufos?
– Ia un bețiv-ticălos!
– Ai cui copii îs flămânzi?
– Ai celor răi și bețiji!

[De la noi din Basarabia, București,

Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, 1925]

125
 ROMULUS CIOFLEC

În Basarabia revoluționară

Baba zilei acesteia, îndărătnică și urâcioasă – ca și iarna care

așa de silnic se îndepărtează – înălbise iarăși stepa abia dezgolită
a Ucrainei și mână acum pe dincoace de Nistru necruțătoarea ei
vifor­niță, ce nu mai lasă răgaz fulgilor să se așeze ... Scormonește
omătul de pretutindeni, îl face vârtejuri și-l aruncă în vagon, în
stâlpii de telegraf, în crengile dezgolite – la întâmplare... Şi stâl-
pi și copaci trec mereu prin dreptul ferestrei înapoi, șfichiuiți –
grăbiți ca niște drumeți în căutarea unui adăpost – și ca năluci se
pierd iar în noapte. O lumină ostenită, turbure, croiește forme
nelămurite în încăperea îngustă a compartimentului și aruncă
paloarea morții pe fețe. Printre șoapta stăpânită a doi călători
care și-au luat o porție de somn, străbat, din vreme în vreme,
înainte, răsuflările celorlalți.
Ci din duruitul surd al vagonului se desface iarăși șuierul
prelung de bariton al locomotivei: Chișinăul!..
În tact mai rar, tot mai rar, ne strecurăm printre șiruri ninse
de vagoane și ne oprim în fața unui peron lung, în lumina că-
ruia fulgii nenumărați de argint plutesc ca un roi nesfârșit de
fluturași.
E ceasul trei din noapte.
După atâta drum în necunoscut, prin largă străinătate a
oceanu­lui rusesc, pășesc pe pământul Basarabiei revoluționare,

126
al Moldovei, o sută de ani călcată de nepăsare, străinătate ori
tiranie: pe moșia lor, a bătrânilor, sfâșiată la Prut, înecată în
Pustiu, în bătaia crivă­țului rece – în continentul fără hotare ...
Sunt numai o sută de ani... Așa de puțin și așa de mult.
Ce poate oare să mai reînvie Moldova, cheia viitorului nos-
tru zăvorit la Prut?!
Dar azi frânele sunt rupte, cătușile cad zuruind prin largul
de necuprins al „Sfintei împărății dreptmăritoare” și popor
după popor, buimac se ridică, caută, ar vrea și nu poate să creadă
minunea...
Neașteptată minune! Căci a căzut și clipa hotărâtoare din
marea încăierare de tiranii. O fâșie de soare sparge acum negura
îndelungă – și de aici are să limpezească tot cerul ... Acum în
împărăția Pustiu­lui robii au început să gonească în amestec, de-
parte de temniți, învălmășiți, buimaci, fără țel, stârniți de biciul
destinului ...
Pe drumul acesta – iată-l! – pornește și fratele nostru mai
mic ... Ochii lui turburi poate ne caută; dar din panta calvarului
nostru – suit sub ochii călăiior lui – nu cutezăm a-l chema cu
tot dinadinsul...
M-am strecurat spre ferestrele cu mai multă lumină, în
restau­rant, unde lume destulă se încălzește cu ceai, ori – arunca-
tă parcă la întâmplare printre mesele înghesuite – luptă cu som-
nul: mai mult șepci și mantale muscălești, lumea sură din noua
tovărășie a tâl – ului (dosul frontului).
Cu bendiță roșie la șapcă ori cocardă pe piept, „moscalul”,
candidat la sovietul de mâine, picotește înfipt pe același scaun cu
ofițerul. În dosul bufetului, doi chelneri, rezemați de dulapuri,
palizi în bătaia luminii, își deschid mereu ochii și restabilesc –
mereu provizoriu – echilibrul capului între umeri ... Mai la o
parte, o față înviorează samovarul. Lângă acest auxiliar al stepei,
al gerului și prieteniei fac cunoștința unui slujbaș, al consulatului
sârbesc de la Odesa, care o rupe și pe românește și așteaptă, ca și
mine, ivirea zorilor. Căci la hotelurile din oraș nu găsești un pat

127
nici de cu seara, atâta muscălime a tăbărât pe stolița Basarabiei ...
De la o vreme ne uităm fiecare cum, din timp în timp, mai
trece câte cineva prin fața celor doi chelneri, dă târcoale samo-
varului, față de care noi am câștigat oarecare vechime, își plimbă
ochii peste gustările bufetului, ia ceva ori rămâne în așteptare.
.. Mai târziu, vine un altul, dintre cei care picotesc undeva prin
coridoare ori de afară, îmbrobodit, nins, grăbit...
La un moment dat sârbul ridică degetul și sprâncenele, i-a
venit o idee. Trebuie să găsească el o odaie la hotel Național,
unde are încâtva trecere la portar ... și, fără șovăire, o rupem cu
samovarul spre a ne arunca în necunoscut ... La ieșire, chiar, dar
peste un izvoscic. Mogâldeața sură, ninsă și picotindă de pe ca-
pră, punându-se în mișcare din toate laturile deodată, ca prin-
tr-un resort arată îndată două mâneci, deslipindu-se din masa
ninsă, capul se saltă dintre umeri, mâinile fug la vale și prind
biciul.
–Svobondo?
–Svobondo!..
Trăsura calică, capricios descumpănită și muzicală, are în
fund un loc, cel mult un loc și jumătate, dar fără răzimătoare ...
Un avan­taj... Căci mușteriii, putând să se reverse în afară, încap
și doi.
Ocupat cu combaterea frigului, eu îmi reduc pe cât pot vo-
lumul. Sârbul, lățit binișor și îmbrăcat căldicel, vorbește mereu,
iar eu, ținându-mă abia pe o jumătate de loc, răspund de mântu-
ială, bătând insistent scara cu piciorul înghețat. Trec pe o parte
și pe alta – după ce am urcat un piept cotit – acoperișe albe, mai
mult joase, case fără etaj, vechi, strânse sub broboadă de zăpadă,
ca să asculte viscolul în singurătatea nopții ... Uliți după uliți se
desfac de o parte și de alta, cu clădirile lor împachetate în cvar-
taluri. La răspântii, roiurile de fluturi joacă mereu în lumina be-
curilor electrice ... Şi în noaptea aceasta adâncă, cu ulițile pustii
și înfiorate de șoapta vântului, cu becuri abia pe alocuri făcând
gol în întuneric – chiar și acum când nu-i suflare omenească pe

128
uliță, simt cât de străin e Chișinăul...
Am oprit în fața unei clădiri cu etaj. Sunăm grăbit, apoi
înde­lung ... De la o vreme, se simte o adiere de zgomot înăuntru,
ușa se deschide și se ivește în semi-întunericul coridorului o um-
bră ce se apleacă somnoroasă, scrutătoare... Apleacă într-o par-
te și în tr-alta capul, ca o găină, ținând crăpată ușa, și ispitind...
Sârbul întreabă și împinge. Convorbirea se întărâtă. Eu mi-am
întrerupt tropotul pe piatră și stau gata... Pare a se ajunge la o
înțelegere – și ușa îngăduie, sârbul îngână ceva și încape tot prin
crăpătură cu geamantanul după dânsul, apoi ușa se închide între
mine și geamantan...
Întotdeauna când rămâi așa pe dinafară, îți vine să mai spui
ceva ... Mie însă surpriza aceasta din partea celui cu ușa, ca și a
celui cu geamantanul, mi-a amuțit glasul. Lasă că, până să moară
pașii lor pe coridor, nici nu puteam iute să găsesc limba în care să
mă indig­nez cu efect... Fără să stau multă vreme la gânduri, o iau
la drum. Nu vreau să spun că n-aveam vreme de pierdut, dar mă
gândeam la patrule și mă înviora și frigul. Cu gândul oscilând
între samovarul aburind din gară și un arest rusesc, iar cu ochii
în căutarea unei fe­restre luminate, o iau întins pe strada princi-
pală – mi se păru princi­pală, fiindcă venisem pe ea de la gară, dar
aveam dreptate – apoi, după o vreme, repede înapoi spre gară, pe
aceeași stradă largă și lungă, prea lungă – și pe întuneric ...
Dar nu trec două cvartale și zăresc o lumină în geamuri la
etaj, și poarta deschisă la coridor... Urc la stânga niște scări de
piatră întune­coase căutând drumul cu mâniile, și socotind să ies
cam pe acolo de unde mă chemase lumina. Ajuns într-un ves-
tibul – străbătut de paloarea slabă a omătului de afară, încerc
să mă orientez ... Se desfac din întuneric mai întâi două uși, ba
trei... Dar lumina nu răspunde de nicăieri. Mă aplec. Parcă e lu-
mină... Dar ascult în zadar. Apăs clanța. Nu e încuiat – și totuși
nu se poate deschide... Ceva e răs­turnat în cale ... împing – și,
după străduinți binecuvântate, am scă­pat între uși, înfipt: e o
sală mare cât o ogradă boierească – și sub lumina slabă a unui

129
singur bec se vede o îngrămădeală de soldați și bagaje, tot locul
e negru-sur că n-ai găsi unde să stai într-un picior... Dar călduț
aer și… greu.
Cel din ușă pare că se trezește – și mai împing o idee ... Dar
o mai slăbesc, căci bombănește – și întreb de ceainărie ... Omul
iar mai îngână nu știu ce, mai răspicat ceva – și străbate și o vor-
bă cunoscută din Moldova: ciort!. care nu însemnează bine. În
cazul cel mai rău m-a dat dracului. După asta las clanța, ușa se
închide automat și trec la cea din față...
În sfârșit, aici e rânduială: mese înșirate, cu fețe ori mușama-
le curățele, aer mai proaspăt și căldură potrivită. Dacă m-or lăsa
aici, să nu mai zic nimic...
Când fac cel dintâi pas înăuntru, zăresc în colț la o masă,
încotit, unul mare cu tot trunchiul deasupra ... Parcă doarme,
parcă nu tocmai... Dar iată că își saltă capul și începe să se tot tra-
gă spre tavan – că acu te-aștepți să-l vezi desprinzându-se de jos.
Mă privește încurcat. Eu pe el cam mirat ... Curios, parcă nici
nu se bucură de mușterii...
–Aveți ceai?
–Deodată nu-i ...
–Dar are să fie?!
–Caniecina...
Bag de seamă că-i lipsește un picior... M-am lăsat pe un scaun
și caut să-i citesc în față ce gândește la asta ... A căscat odată, apoi
a oftat ușor, zicându-și parcă: „Deamu s-o mântuit cu hodina”
– a cătat spre sala îngustă din dreapta, cea cu „uzina” de ceai
(trei cazane pentru kipiatoc, zidite în perete); apoi s-a așezat iar
la masă, sprijinindu-și capul într-o mână...
–Dumneata ești rus?...
Omul se gândi o clipă ... Întrebarea a venit prea neașteptată.
–Nu mai știu nici eu ce-s ...
–Apoi, ceva trebuie să fii.
–Moldovan ... Mata ești român?..
–Da... moldovan.

130
 –Nu ești de dincolo de brazdă?...
–Ba da, român din Moldova... Ai fost vreodată în Moldova?
–N-am fost: da’ vorba la dumneavoastră merge oleacă altfel...
–Merge, oleacă, la oamenii cu învățătură. Asta-i la toate
nea­murile.
Tăcurăm. Câteva clipe rămâne pe gânduri; parcă ar avea ae-
rul să verifice spusele mele; mă cercetează foarte atent din fun-
dul ochilor, și în curând începe iar să picotească ...
Se aud pași. Intră o fată; și calcă a hozeaică. Mai târziu o fată
de serviciu, apoi alta. A început muzica vaselor (ceainice, pa-
hare...) După îndelunga luptă cu umbrele, lumina nouă a zilei
prinde a face dâră prin ferestre, iar cea dinăuntru a se aduna tot
mai palidă în jurul becurilor... Lumea cea mai matinală începe
să urce scările. Sunt to­varășii de drum ai zilei, lucrători și lucră-
toare, precupeți și căruțași, care, mai înainte de a începe lucrul,
vin să se încălzească cu kipiato-cul evreului... Care cum se așază,
primește tava cu un ceainic mare de apă fierbinte și un mic ceai-
nic cu esență și zahăr cu porția și pa­harul. (De la al doilea pahar
înainte se mai plătește doar zahărul, iar cine și-l aduce de acasă
– nimic! Unii îl țin între dinți și strecoară kipiatocul rumenit pe
lângă el).
Şi cum lumea tot crește, femeile alunecă fără preget printre
mese, cu cele două ediții ale ceainicului, cu porțioarele de zahăr,
cu apa.. Şi pe când unii, cu îndemânare și cu mișcări ce par a
îndeplini un ceremonial, își toarnă apă potrivită în ceainic ori în
pahar, alții, încotiți, cu bărbia între mâini aproape lipită de masă,
sorb ceaiul din farfurioară, care le-a cuprins gura toată... Şi vorba
domoală potolită, curge, ca în fața paharelor cu bere... Nu-i înțe-
leg întotdeauna, dar nici războiul, nici revoluția nu lipsește din
convorbirea lor. Fiecare are lângă dânsul un pachet, merinde, un
coș, un bici, o căciulă ori o șapcă muscălească respectabilă. E lu-
mea cea de dimineață din mar­ginile Chișinăului, la ceainăria de
clasa a doua... Unii amestecă în convorbirea rusească și frânturi
din românească lor, ca niște drumeți ce nu nimeresc cărarea...

131
 După al doilea pahar am băgat de seamă că nu pot ține pas
cu ceilalți, mi-am împrospătat apa și, cu un adaos de încredere,
am rămas în fața ceainicurilor, până ce au început să împroaște
razele soarelui în fereastră...
Când cobor în uliță, vântul s-a potolit de-a binelea și din
norii sub­țirei, în dosul cărora citești albastrul, se scutură fulgi
rari, mărunți, ofticoși, pentru lapoviță... Parcă ar putea să steie,
și nu vrea...
Orașul e bine rânduit, croit în felii pătrate, cu străzi largi,
drepte, zidit solid, din larg și pe pantă, să fie curat și plin de soa-
re ... Merg tot pe ulița cea mare, spre centru: Alexandrovscaia
ulița... Clă­dirile – tot mai arătoase, mai întâi pe stânga, apoi și
pe dreapta... Deși locul începe să fie mai umblat pe aici, nu pot
să prind o singură vorbă înțeleasă... Ici-colo, la ușile, la ferestre-
le prăvăliilor câte-un steguleț roșu se învăluie în adierea leneșă,
rece, umedă de diminea­ță... O grădină mare, în dreapta, cu cren-
gile copacilor îmbrobodite – albe, cu o mare biserică rusească,
albă, la mijloc, iar în față cea mai mândră clădire… Şi iată! Iată
„monumentul dezrobirii Basarabiei”. La picioarele „dezrobito-
rului” impozant două femei: una, Rusia, îmbrățișează ocrotitor,
cealaltă îi cade la sân, leșinată de fericire, recunoscătoare că a
fost, în sfârșit, luată subt scutul pravoslaviei a toate încăpătoare..,
„Basarabia recunoscătoare”!...
Dar peste capul Ţarului de bronz fâlfâie steagul roșu al răz-
vrătirii și al răsturnării...
Ce taine mai ascunde oare în cutele pânzei sale acest simbol
al viitorului?!..
Să ne reînvie mai întâi trecutul!...

132
 Glasuri străine și graiu’ de departe

Într-o singură zi soarele și vântul mistuiseră omătul, și

dealuri­le aburesc, iar copacii desfrunziți se ridică mai negri și
mai mari în lumină, eliberați din straiul alb, amorțitor. Toate au
ieșit din aspri­mea iernii, ca de sub o povară grea, și se înviorează
la soare, precum sufletul Rusiei se înviorează sub razele primă-
verii lui ...
Chișinăul e cuprins și el de înfrigurare, – de înfrigurarea de
a deveni grabnic revoluționar ... Căci, cu cenzura regimului răs-
turnat, cu turburarea în administrație și cu timiditatea fatală a
guberniei moldovenești, stolița Basarabiei întârziase. A fost mai
greu până ce oamenii s-au putut încredința că nu-i amăgire, a
fost destul ca lumea setoasă de libertate să se asigure că trunchiul
țarismului a fost răs­turnat și trecut în istorie – și nu de o cama-
rilă – pentru ca și provin­cia să facă revoluție, pentru ca și ea să
răstoarne și să înlocuiască, la Chișinău ca în toate părțile...
1-8 Martie au fost zile chinuitoare pentru „sufletul revoluți-
onar al Basarabiei”, care, pentru ca să nu riște, era și de astădată
osândit să vie cu întârziere... Căci nu era nicio legătură telegra-
fică cu Petrogradul, iar zvonuri destule ... În sfârșit, la 8 Martie,
Capitala Basara­biei era informată și la 9 ale aceleași luni a intrat
în rând cu lumea, adică a făcut procesiune cu steaguri roșii, cu
discursuri, cu strigăte, a dat jos pajurile împărătești de pe edifi-
ciile publice, iar „moscalii” au mărturisit credință noului regim
vremelnic revoluționar și, firește, hotărârea „de a continua lupta
cu dușmanul din afară, pentru apărarea libertăților dobândite
cu sînge”. Ca la Petrograd...
Apoi și ceilalți, civilii, cinovnicii, s-au pus pe lucru... Mai ti-
mid, e drept. La diferitele așezăminte și administrații publice se

133
alcătuiesc comisiuni și comitete, se pregătesc congrese pentru ca
mulțimea aso­ciațiile profesionale și corporațiile să-și dea păre-
rea în toate ches­tiunile mari și tot așa în toate chestiunile mici,
a căror deslegare Rusia revoluționară se pare că o așteaptă, cu
răbdare, din toate unghiurile celor două continente încălcate de
țarism, în vederea „noii construcții” politice și sociale... Fiecare
părtaș al marei familii revoluționare – și, minune, toți par a
face parte din această familie – își va avea pietricica lui în noul
edificiu.
Şi așa, la Chișinău, se fac toate cele cuvenite. În numele
guber­niei dintre Prut și Nistru, pentru marea revoluție – ca și
în celelalte gubernii. Atât numai că prin alte părți lumea din co-
mitete se mai înțelege în graiu cu lumea din afară de barierele
orașului și din afară de comitete.
Căci lumea aceasta, care răgușește vorbind de „libertatea
norodului” aici în Chișinău, nu prea vorbește despre libertatea
no­roadelor din Rusia. Şi de bună seamă „publica” aceasta, în
majorita­te revoluționară până la un loc, ar rămânea indignată
să-i vadă, la un moment dat, pe Moldoveni intrând cu nunta lor.
Şi așa, în vreme ce la Chișinău vântul revoluționar se întețeș-
te mereu pătrunzând tot mai mult în arterele de viață ale fostei
gubernii împărătești, „Cuvânt Moldovenesc”, neobișnuit cu ase-
menea intemperii, plutind la început fără o orientare sigură, aci
se pierde după valuri, aci se arată în zare... Dar, în cele din urmă,
tot de acolo trimit Moldovenii guvernu­lui vremelnic o mărtu-
risire de bucurie moldovenească pentru răstur­narea fostei oblă-
duiri țariste și de nădejdi pentru așezarea Rusiei pe așa temelii,
încât să le fie asigurat și lor dreptul la viață națională ... Acest de-
mers, pentru început destul de îndrăzneț și care pe povățuitorii
Rusiei libere și mari îi irită ca și cățelușul din fabulă, n-a primit
niciun răspuns, ba încă niciun ziar n-a luat notă de „hiritisirea”
Moldovenilor ...
Şi cum din toate părțile, la Chișinău, revoluția merge înainte
și fiecare tagmă, fiecare corporație grăbește gestul său de aderare

134
la marea prefacere rusească, iată că se „grămădesc” și femeile în
piața Nemțească la meetingul lor revoluționar...
Locul acela viran, poreclit „Piața Nemțească” – suprafa-
ța întreagă a unui cvartal – e încă cam ... măricel pentru întâia
adunare politică a femeilor sub cerul liber. Căci sunt, în afară de
câțiva curioși din sexul vechiu-revoluționar, abia două-trei sute
de femei. Pare un mănunchi de păpuriș într-o luncă … Şi totuși
mai rar atâta seriozitate și încredere! […]

[Pe urmele Basarabiei: note și impresii din revoluția

rusească (1927), București, Cultura Românească, 1928]

135
 CONSTANTIN STERE

La Pastorat

Chișinăul se întinde pe o coastă de deal înclinată spre nord

până la valea Bâcului.
De-a lungul acestui râuleț mlăștinos, în partea cea mai veche
a orașului, sunt așezate mahalalele românești. Ceva mai sus se
află celebrul Talcioc („învălmășeala”), un fel de Târgul Cucului al
Chișinăului. Iar și mai sus, în „târgul rușilor”, străzi largi și drep-
te împart orașul în pătrate regulate, ca într-o tăblie de șah. Două
din aceste două pătrate, în centrul orașului, care se întâlnesc la
colțurile lor în diagonală, formează două mari grădini publi-
ce: „Parcul orășenesc” și „Bulevardul”; în mijlo­cul acestuia din
urmă se ridică impozantul „sobor” – catedrala arhiepiscopiei.
Acum șaptezeci de ani, capitala Basarabiei făcea impresia
unui mare sat adormit, dacă nu chiar mort. Vastele străzi ne­
pavate și necanalizate se transformau pe vreme ploioasă în râuri
de noroi care se scurgeau la vale, iar pe timp de secetă erau aco-
perite veșnic de un adânc strat de praf.
Imensa piață „Polițienească” se înfățișa în acele vremuri ca
adevărată Sahară și străbaterea ei prin nisipul în care se înecau
picioarele cerea un efort fizic la care nu mulți îndrăz­neau să se
expună, iar după ploaie nimeni nu avea curajul să întreprindă
navigațiunea prin noroiul ei fără fund.
Casele, cele mai multe fără etaj, se pierdeau între largi trenuri

136
virane numai în parte plantate cu arbori.
Dintre puține clădiri cu etaj răsăreau, în centrul orașului, în
contururi masive, palatele Rășcan-Derojinski și Semigradov, iar
spre marginea de est, în mijlocul unui alt vast pustiu de nisip:
„Piața ostrovului”, se profila „castelul” închisorii, o sumbră clă-
dire cu aspect medieval, cu ziduri înalte și turnuri sinistre.
La vest, în strada Moscovei, numită în urmă Alexandru, se
ridica zveltul turn pătrat al bisericii luterane, cunoscută sub nu-
mele popular de „Chirca” (Kirche).
Printre copacii parcului care o împrejmuiau se putea zări din
stradă, mai în fund, casa pastorului înconjurată de vasta ei ve-
randă cu geamuri colorate […].

[În preajma revoluției, vol. II, București,

Editura Adevărul, 1931]

137
 PETRE CONSTANTINESCU-IAȘI

Cele mai vechi case din Chișinău

Chișinăul considerat azi ca unul din orașele înstrăinate prin

caracterul eterogen al populației, păstrează încă multe amintiri ale
vechilor timpuri, înainte de 1812, pe când făcea parte din Moldova
românească. Îndeosebi orașul vechi, adică jumătatea din jos a așe-
zării de azi este necontestat de caracterul citadin al ticurilor moldo-
venești – de altfel de același aspect ca al tuturor orașelor orientale
cu străzile întortocheate și înguste, cu casele variate înconjurate de
curți. Un singur colț din partea de sus a orașului, adică târgul nou
rusesc, are în­ceputuri mai vechi, acel numit „Ograda armenească”,
ce mai păstrează încă și azi puține urme ale acestei vechimi.
În vechiul Chișinău se află astăzi cele cinci sau șase biserici
– dacă adăugăm și st. Gheorghe, pe care noi o credem mai veche
– cunoscute la 1812, cele mai multe ridicate nu cu mult înaintea
acestei date. Vechiul Sobor, identificată cu st. Nicolae pomeni-
tă întâi la 1739, e sigură sub forma actuală de la 1806; biserica
Rășcanului de la Visterniceni datează de la 1777; St. Ilie, amin-
tită la 1799, e de la 1808, Buna Ves­tire probabil la 1810, deși din
lemn de la 1795; biserica Mazarachi are inscripția de la 1812,
dar e mai veche – iar St. Gheorghe se termină sub forma actuală
la 1819. Toate sunt construite în vechiul stil moldovenesc, din
ultima fază a evoluției sale, în strânse raporturi cu celelalte bise-
rici de peste Prut.

138
 După cum se vede târgul Chișinău luase un avânt deosebit
între anii 1795-1819, de când datează construirea sau refacerea
în piatră a cinci din cele șase biserici mai vechi ale sale. A fost
o perioadă de refa­cere a orașului, explicabilă după nenoro­cirea
care-l lovise în războiul ruso-turc de la 1789 – 1792. Ofițerul
rus, secund-maiorul von Raan povestește în „memoriile” sale că
cele mai multe din clădirile Chișinăului au fost arse de Turci la
1789. „Prăvăliile ne­g ustorilor, care alcătuiau un parter de „pia-
tră de 300 stânjeni de jur împrejur, zăceau sub cenușă împreună
cu șase sau șapte biserici”). În același timp se construiesc o serie
de case, în stilul românesc al vremii, din care unele și-au păstrat
existența și vechea lor înfățișare până-n ziua de azi, putându-ne
servi de sigure criterii ale reconstituirii aspectului ce-i va fi pre­
zentat Chișinăul în preajma alipii ei sale la Rusia.
Vechile case ale Chișinăului – înțelegând pe acele dinainte
de 1834, data fixată pen­tru considerarea monumentelor istori-
ce – se pot împărți în trei categorii. Cele mai in­teresante și mai
vechi derivă din tipul ro­mânesc cunoscut sub numele de „culă”,
de un aspect orășenesc, însă mai mult locuință decât casă fortă-
reață, cum sunt culele boierești de la țară. Au de obicei un etaj
împărțit în două apartamente printr-un cori­dor mijlociu, cu
cerdac și balcon deasupra gârliciului și cu subsolul – pivniță, în
care se pătrunde printr-o ușă largă de la aceeași fațadă sau prin
interior. Zidărie masivă, zăbrele de fier la ferestre și hrube largi
pentru provizii bogate mai amintesc și la tipul „culelor” orășe-
nești caracterul de apărare pentru eventuale atacuri.
Al doilea tip de case prezintă un aspect mai simplu: cu un
singur rând, dar totdeauna cu cerdac susținut de stâlpi, de cele
mai multe ori îngrijit lucrați, are intrarea înălțată pe o prispă ce
susține cerdacul și care formează un soclu înalt de 1 metru –
tip intermediar – sau de-a dreptul la parter, având în acest caz
aspectul unei case țărănești, transpusă la oraș. În sfârșit, al trei-
lea tip de casă ia un aspect străin de vechea tradiție arhitecto-
nică prin influențele occidentale, care pătrunseră la începutul

139
secolului XIX în toate orașele românești. Sub influența târzie a
Renașterii, stâlpii cerdacului românesc sunt înlocuiți cu coloane
rotunde, cu un ușor capitel, pe care se sprijină o arhitravă simplă,
împodobită cu triglife decadente și mai general cu gute sau mu-
tule ca la templele grecești.
Ne vom ocupa în acest studiu, în care am înglobat aproape toa-
te casele mai vechi existente în mahalalele vechiului Chișinău de
primul și al doilea tip, care prelungesc până-n sec. XIX vechea tra-
diție a caselor românești de tip orășenesc, locuințe ale ne­g ustorilor
și mahalagiilor plugari. Caracterul românesc, ușor evident la cele
mai multe, îl precizează stâlpii de lemn ai cerdacului, pe o fațadă
cel puțin, cu încrustături în lemn la capitel și entasis, mai rar la
bază, ca pretutindeni la similarele sculpturi din restul țării româ-
nești. Aceleași încrustături apoi și pe tălpile ce susțin acoperișul pe
căpițele, ca și capetele grinzilor de lemn, care se văd sub streșină.
Sunt opere simple ale meșterului român, țăran sau târgoveț, din
care azi nu se mai găsesc demult în Basarabia, unde afară de covoa-
re se pare că a dispărut priceperea și practica acelei arte naționale
țărănești, atât de complexă în alte ținuturi românești.
De altfel, stâlpii încrustați formează sin­g urul element artis-
tic al caselor de care ne ocupăm. Mai toate ruinate, de proporții
comune, de dimensiuni mijlocii sau mo­deste, uneori cu modi-
ficări imposibile și izolate în mijlocul locuințelor fără gust și de
stil variat, azi nu mai prezintă decât acest interes istorico-arhe-
ologic al mărtu­riilor unui trecut românesc și cu mai multă uni-
tate ,,artistică” dacă ne putem exprima astfel pentru aceste slabe
vestigii decât al constrictorilor urbanistici de azi. Ca mâine vor
dispărea și aceste urme, ce-au străbătut mai mult de un veac – un
veac de alte tendințe, căci cele mai multe sunt prost întreținute
azi și nu vor rămânea decât chipurile lor în fotografiile ce le pre-
zentăm. Fie pentru a nu se pierde urma lor de tot – patru din ele
au fost reproduse într-o lucrare a d-lui Ciobanu, fie pentru a se
îngriji menținerea unora dm ele cel puțin, am crezut necesar să
le facem cu­noscut în studiul sumar de față.

140
 *
Din mărturiile contemporanilor, ruși gu­vernați sau călători
străini, se pot desprinde câteva slabe informații asupra aspectu-
lui târgului, pe care unii îl găsesc dezgustător, alții dimpotrivă
îl laudă. Pomenit ca „târg” încă de la finele veacului XVII, fu
locuit de moldoveni mărginași, a căror locuințe sim­ple nu se de-
osebeau de cele existente încă în satele basarabene, de tipul celor
mai simple case de caro se mai văd azi puține în Chișinău și de
negustori moldoveni sau străini (Greci, Armeni, Evrei), cărora
se adaugă la începutul sec. XIX bulgari zarza­vagii, ale căror lo-
cuințe au uneori un as­pect mai deosebit, de primul tip amintit
mai sus. Cele mai însemnate clădiri trebuie să fie ale boierilor,
care se așează în târg pe la finele sec. XVIII, când Chișinăul luase
oarecare avânt deoarece la ocupația rusească se pomenesc de mai
multe familii boierești aici. La 1812 devenind capitala noii pro­
vincii rusești, după oarecare ezitări, ia un avânt deosebit, care va
aduce și schimba­rea aspectului edilitar; până la 1870 mai lent,
vertiginos apoi.
La 1816, generalul Kiselev îl găsește „murdar și prost, cu pa-
tru sau cinci case de piatră”, între care trebuie de numărat casa
lui Donici de la finele sec. XVIII, dărâmată demult, dar a că-
rei fotografie s-a păstrat, arătându-ne o clădire înaltă cu două
etaje, în stil elvețian. La fel trebuie să fi fost și casa boierului
Toader Crupenschi, unde întreaga nobilime locală primește pe
țarul Alexandru I la 1818; cronicarul vremii, A. Veltman, po-
vestește că la sosi­rea țarului ,,căciulile de pe câteva sute de ca-
pete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”). De-atunci
trebuie să dateze alte două clădiri, încă destul de bine păstrate
și impozante, casa lui Costachi Catacazi, guvernatorul civil al
Basarabiei după 1812, în partea de jos a orașului și casa boie-
rului Vartolomeu, azi ocupată de comandamentul corpului de
armată, pe strada principală a orașului, cu un singur etaj, dar cu
frumoase coloane, ca și la casa Catacazi. În același stil s-au mai
păstrat încă puține clădiri nemenționate până acum, între care

141
cităm doar casa din fața Vechiului Sobor, despre care se spune
c-a fost prima locuință a mitropoliei pe vremea lui Bănulescu-
Bodoni, înaintea durării actualei case mitropolitane, în alt stil.
Toate aceste clădiri, din care se mai păstrează în Chișinăul
vechi și alte exemplare, de dimensiuni și forme mai modeste, se
deosebesc atât de clădirile mai noi, care nu mai păstrează uni-
tatea stilului cu amintiri de Renaștere, dar și de clădirile mai
modeste ale târgoveților, durate după alt stil local, moldovenesc.
Adevăratul caracter național al Chișinăului îl prezentau tocmai
aceste case, pe care scriitorul polonez Kraszewski le descrie ast-
fel: „Eu am întâlnit numai câteva căsuțe de lemn, cu balustra-
de și cerdacuri cu acoperișuri înalte și cu scări pe dinafară, cu
obloane care se ridică în sus și cu adaosuri care dau umbră”. „Era
un om de gust acest „simpatic” polonez, care-și dădea seama de
valoarea acestor case moldovenești ce dispăreau”. Dar numărul
acestor case, care se prezintă atât de pitoresc pentru călători, cu
încetul se micșorează” – adaugă el.
Aceasta la 1843, când înseamnă Kraszewski. Dacă socotim că
la 1823, când vine la Chișinău scriitorul rus F. Vighel, orașul încă
mai face proastă impresie – „Eu n-am văzut un sat mai urât și mai
dezordonat decât el”, scrie Vighel – prima prefacere a Chișinăului
trebuie s-o socotim în al doilea sfert al veacului XIX, când vechile
case în stil național sunt înlocuite prin „cutii mari și comode, se
numesc case mari de piatră”, cum le ironizează scriitorul polon
citat. Mai toți călătorii ce trec prin Chișinău în această perioadă
– A. Storojenco, Nadejdin, I. Kohl, Hommer de Hell, I. Vuici
– remarcă creșterea orașului și prefacerea lui, din care se pierdea
mereu caracterul moldovenesc. Într-o pagină sugestivă, germanul
Kohl ne arată procedeul violent prin care guvernatorii ruși înles-
neau această prefacere: un ordin era suficient ca locuințe întregi
să fie în scurt timp dărâmate, chiar de erau de curând construite,
străzi întregi să fie modificate, chiar de erau proaspăt croite altfel.
O a doua perioadă de și mai completă schimbare se începe
după 1870 și-n special după vizita țarului cu prilejul războiului din

142
1877-1878. Din 1862 încep să se paveze străzile; bisericile se con-
struiesc în stil rusesc și numai în partea de sus a orașului, care intră
într-un plan nou de construcție; se leagă Chișinăul prin cale ferată
cu restul Rusiei și astfel aspectul sufletesc chiar se schimbă în sen-
sul unei rusificări accentuate. De unde până la 1870 Rușii învățau
moldovenește, înșiși Moldovenii vorbesc de-acum rusește. Din fe-
ricire însă, orașul vechi, cu străzi încă nepavate până azi, rămâne în
uitare completă, conform principiilor politicii oligarhice și numai
astfel se mai pot păstra cele câteva urme neglijate ale aspectului ce-l
prezenta Chișinăul în prima jumătate a secolului trecut.
Cea mai bine păstrată e casa Zagorodnii, cum vom numi-o
după proprietarul ei de azi. E așezată în partea cea mai de jos a
orașului, pe ultimul colnic care mărginește câmpia de pe malul
Bâcului ce servește și astăzi în parte pentru grădinarii de zarza-
vat; strada Ogorodnaia, pe care se află, înseamnă ulița grădina-
rilor, nume ce-l poartă însăși proprietarul. Cu fața spre sud-est,
prezintă vechea intrare pe-o scară de șapte trepte de piatră, ca și
marginile, ce duce la cerdacul lat de 1,80 m și lung de peste 10
metri pe o singură fațadă; la dreapta scării se-ntinde balconul
(ca „loggia” foișoarelor românești) de 3 m pe 1,5 m, așezat dea-
supra gârliciului (gura pivniței). Balconul e susținut de 3 stâlpi
de lemn la față și 2 la colțuri; cerdacul are numai 3, se mai văd
urmele unui al 4-lea la parapetul scării. În capătul din dreapta al
cerdacului s-a zidit azi o încăpere ce i-a schimbat aspectul.
Stâlpii sunt de-un lucru atent. Din lemn de stejar, în patru
muchi, mai subțiri sus, prezintă capitelul și umflătura entasisului
sculptate cu dinți de ferestrău și muluri ascuțite. Sunt prevăzuți
cu baze sculptate și cu tălpi, de asemenea ornate, pe care se spriji-
nă grinzile; capetele grinzilor podului sunt tăiate oblic și ornate
cu crestături. La fațadă se văd 4 ferestre joase – 1 m înălțime – cu
un mic arc deasupra, ce s-a păstrat numai la una și prevăzute cu
gratii încovoiate și bare de fier.
Planul interior este același ca al mai tuturor caselor de ace-
eași vechime și proveniență. Prin ușa scundă (1,80 m înălțime

143
pe 0,80 m lățime) arcuită se pătrunde într-o mică încăpere pă-
trată (2.5 m latura), ca un antreu în care se află intrarea în beci
la stânga și la pod în dreapta, iar spre fund o altă cameră mai
mare, ambele corespunzând la un loc unui coridor de aproape
7 m lungime. La dreapta se dă într-o odaie largă, căreia îi cores-
punde alta la stânga spre vest, izolată; din primul antreu se trece
într-o încăpere la stânga asemenea celeilalte, iar din camera cea
mai largă se trece într-o cameră mai mică din colțul sud-estic, lu-
minată doar de-o singură fereastră spre cerdac. Toate încăperile
au tavanul din grinzi și plăci de scânduri groase, fără decorații;
numai camera din urmă e ștucată și vopsită la plafon.
La subsol se află beciul, la care se pătrunde prin gura înaltă
de 2 metri, arcuită și zidită din piatră tare, ca și întreaga pivniță.
Prin mai multe trepte din grinzi de stejar se coboară sub o boltă
cu berceau până la o dublă arcadă cu intradosul de 0,5 m lățime;
o încăpere lungă de 7 și lată de 5 metri formează beciul boltit tot
en berceau. În dreapta s-a săpat o ascunzătoare boltită, care se-n-
chidea pentru a păstra lucrurile de preț. Imediat la stânga intră-
rii o scară îngustă în spirală, boltită în „encorbellement”, dădea
în antreu, cu care comunica mai ales atunci când se închideau
intrările casei și beciului.
Podul e lucrat din lemn și acoperit cu lut; acoperișul în ver-
sante cu clin, e lucrat din olane. Materialul casei din piatră, mai
ales temelia și subsolul, mai solidă părând decât aceea din care
se lucrează azi casele din Chișinău; pereții și scara spiralată din
cărămidă arsă refracturată, mult mai rezistentă ca cea obișnuită
azi. Nicio altă sculptură sau decorație. Se păstrează doar o ladă
de zestre cu frumoase încrustători.
Proprietarul actual al casei, rutean de origine, o îngrijește
foarte bine, de fapt aparține soției sale, născută Mitcov, bulga-
ră de origine, care a moștenit-o de la bunica ei, după părinții
Ganev, tot bulgară. Această bătrână o avea moștenire de la pă-
rinții ce locuiau în aceeași casă. Socotind că actuala descendentă
e destul de-n vârstă, ne putem întoarce cu patru generații înapoi,

144
120 ani, de când se știe sigur de existența ei în aceeași stare –
data construirii ei cade între 1800-1810, epoca importantă pen-
tru viața acestui colț al Chișinăului, cum vom vedea.
Aproape vecină, în strada numită azi Bălcescu, se află casa
Stoianov, cum vom numi-o după familia vechiului proprie-
tar, cel de azi numindu-se G. Atanasiu, de origine bulgar, ca și
Stoianov. Dimensiuni mai mari, deși mai prost îngrijită, are un
aspect mai asemănător, caselor similare din vechiul Regat, de
care ne vom ocupa.
Cu fața spre sud-vest în lungime de 12 metri, prezintă un larg
cerdac pe jumătate lungime (2,5 m lățime) ca un balcon, la care
se urcă o scară cu treptele azi din lemn, paralelă cu casa. Cealaltă
jumătate a cerdacului, mai îngustă, se continuă pe fațada estică,
pe toată lungimea ei de 8 metri. Balconul e susținut de 4 stâlpi
de lemn ușor canelați, pe două rânduri pătrate drept susținător,
sunt evident mai noi ca ceilalți stâlpi ai cerdacului, câte 3 la fie-
care fațade, la est lipsind câțiva. De formă octogonală prezintă
aceleași sculpturi la capitel și entasis. Grinzile nu sunt sculptate,
căci scândurile acoperă până și olanele acoperișului; tavanul cer-
dacului e din tăblii frumos orânduite și păstrate numai în parte.
Planul este ceva mai complex. Intrarea mai largă se face pe
la balcon pentru apartamentul principal, care se compune din
patru încăperi. O tindă largă, cu gura beciului la stânga jos și
gura podului la dreapta sus; de aici într-o cameră largă la stânga,
ce comunică în altă cameră, căreia corespunde cea de-a patra, în
fundul antreului. Spre est un al doilea apartament mai mic, for-
mat din două camere și două odăițe, una ca un chilier, la care se
pătrunde printr-o ușă mai mică de la mijlocul fațadei. Ferestrele
zăbrăluite cu gratii frumoase de fier în formă de romb. Beciul
din piatră, refăcut la gură, are intrarea înaltă, până-n fund păs-
trând aceeași înălțime, fără hrube, la dreapta o scară tot din pia-
tră, ca și la casa anterioară, comunică cu antreul.
Proprietarul actual o deține de la familia Stoianov, bulgar de
origine, dispăruți. După știința lui, casa are o vechime de 150 ani,

145
ceea ce ar duce la construirea ei către finele veacului XVIII, când
apar primii Bulgari în aceste locuri. Am găsit pe un Stoianov și
soția lui dăruind la 1836 un sfeșnic bisericii Mazarachi din apro-
piere, trebuie să fie sigur proprietarul acestei case, poate același
ce-a zidit-o […].

[„Viața Basarabiei” (Chișinău),

An. I, nr. 4, aprilie, 1932, pp. 73-74]

146
 GALA GALACTION

Teatrul Național din Chișinău

Aud cu mirare că este vorba să se desființeze Teatrul Național

din Chișinău. Sărăcia care ne bântuie și crâncenele economii
care trebuiesc făcute de jur împrejurul pivotului bugetar, ordo-
nă, zice-se, și suprimarea scenei de la Chișinău. Dacă într-adevăr
se va întâmpla atare suprimare, vom agrava situația noastră cul-
turală din astă latură a lumii românești.
Înțelegem și noi, ca și compresorii bugetului public, nevoia
reducerii și a chimirului strâns, dar socotim că reducerile și eco-
nomiile nu se pot face aprioric, oriunde și la orice. Sunt funcți-
uni, instituții și sarcini bugetare care, prin desființarea lor, ne vor
aduce mai multă pagubă și confuziune decât prin menținerea
lor. Amputarea bugetară nu poate fi practicată atât de radical,
încât să ne facă să pierdem înzecit mai mult de cât economia rea-
lizării. Şi această înzecită pierdere nu poate fi totdeauna evaluată
în moneda Băncii Naționale românești.
Ce ar fi, de pildă, dacă un partizan al economiilor severe, ca
să-și degreze bugetul de cumpărarea anuală sau bianuală a unei
perechi de ghete pentru cele două picioare pe care le are, s-ar
hotărî într-o zi, după o matură chibzuință, să-și amputeze un
picior..., ca să cumpere de aci înainte o singură gheată?...
În Chișinău, primul oraș al Basarabiei, cultura și limba ro-
mânească – și tot ce se cristalizează dincolo de cultură și de

147
limbă – au nevoie din partea noastră de o luare aminte și de o
solicitudine excepțională. Unele economii pe care le-am putea
face, în alte locuri și direcții, nu le putem face aici.
Teatrul Național din Chișinău își amplifică înțelesul și im-
portanța față de alte instituții similare. Las cu totul la o parte
chestiunea de persoane și de suferință omenească. Artiștii din
Chișinău – și ei oameni cu dureri și cu nevoi – nu vor rămâne
la coadă, în fața marilor lor porunci de sacrificiu național. Dar
acum mă preocupă interesul mult mai înalt al graiului și al sim-
țirii românești.
Munca, meritele și salutara influență a acestei instituții din
Chișinău, pe care acum năzuim s-o desființăm, le poate rezerva
unul așezat la bun loc de observație. Am ascultat în vremea din
urmă câteva cuvântări rostite de școlarii basarabeni. Ce fel de
școlari erau nu interesează, erau însă băștinași din Basarabia și
învățau în Chișinău. Am urmărit cu plăcere debitul lor și am
constatat – față cu amintirile de altă dată – o limbă românească
eclectică, nedialectală și ageră.
Nu șovăiesc să vă declar că am recunoscut în această biru-
ință a purității și a unificării limbii noastre o bună parte de în-
râurire datorită Teatrului Național din Chișinău. Şcolarii din
Chișinău vorbesc azi românește mai curat și mai neutral decât
unii din profesorii lor, rămași încă la molcomia și la mireasma
lor provincială.
Nu e de mirare. Teatrul are puteri și farmece care contra-
balansează pe ale școlii – fie chiar școală teologică. Doar pe
când micul Eminovici era școlar la Cernă­uți, erau destule școli
pe acolo... Şi a trebuit să vie trupa Ştefanei Tardini ca școlăritul
românesc să simtă pe buze dulcele limbii strămoșești, iar micul
Mihail Eminovici să simtă în pieptu-i, întâia oară, zbuciumul
geniului poetic.
Nu știm câte demersuri (și cât de convingătoare) s-au făcut
pe lângă cei în drept pentru menținerea Teatrului Chișinău. Dar
dreptatea și rostul acestei mențineri sunt atât de evidente, încât

148
dacă ar fi transgresate, ar ieși o mare și păgubitoare contrazicere.
După câteva luni de la desființarea acestui teatru, vom vedea că
ceea ce am pierdut e mult mai important de cât ceea ce ni se pare
că am câștigat.
Şi atunci ... vom alerga să punem iarăși pe picioare instituția
demontată.
Şi – nu trebuie să ne arătăm, tocmai în Chișinău, dezorien-
tați în cele mai clare și mai statornice probleme naționale.

[„Adevărul” (București), An. XLVII,

nr. 10084, 18 martie 1933, p. 1]

149
 Cimitirul din Chișinău

Am văzut miile de morminte din Valea lui Iosofat, am văzut

acel loc unic în toată lumea, plin de puzderia lespezilor funerare,
dar nu mi s-a părut nici pe departe atât de trist, ca locul de obș-
tească odihnă de pe dealul Chișinăului ...
De multă vreme priveam de jos din văi, cele câteva turle de
capelă și silueta porții cimitirului, scrise sub nourii albi și deasu-
pra frunții tristului oraș. Doi ani și jumătate n-am găsit nici zi
prielnică, nici pornire sufletească să mă duc și să cercetez cetatea
adormită. Cercetasem – nu departe de cimitir – un alt locaș cu
notă mai pătrunzătoare, de jale vie și de durere amară, cerce-
tasem OSTROVUL, adică închisoarea orașului, dar nu știam
cum arată parcul celor adormiți.
Într-o dimineață, clară și aspră, din această primăvară dezo-
lată, am urcat spre turlele și spre crucile de pe deal și am trecut
pe sub arcul funerar. Primul detaliu curios care m-a izbit este că
mormintele celor răposați întru suficiență pământească au aerul
unei imense colivii pentru vulturi sau pentru pelicani. Deasupra
monumentelor sau pietrelor săpate cu slovă, stă o căsuță de sâr-
mă împletită și cu ușa zăvorâtă. În câteva locuri se observă că
arbuștii sădiți la morminte – uneori niște sofere zbuciumate și
plângătoare – se izbesc cu creștetul de tavanul de sârmă, se în-
curcă în el și rămân spânzurați ca Abesalom.
Născocirea aceasta mi s-a părut deosebit de jalnică. Pentru
că ce aceste colivii, menite parcă să prelungească și după moar-
te nelibertatea celui adormit și frângerea aripilor năzuințelor!...
Amar simbol al unor vremuri care nu mai puteau concepe dez-
robirea nici pentru cei culcați dincolo de hotarul autocratismu-
lui pământesc!

150
 Cimitirul e larg, cărările despărțitoare sunt foarte strâm-
te și, la fundul lui, cimitirul se revarsă cu o cascadă într-o vale
complexă și întortocheată. În partea aceasta sunt mormintele
celor mulți și aproape fără nume. Pentru ei cimitirul s-a întins,
gardurile au căzut și mor­mintele au început să curgă devale, în
viroagele vecine.
Într-o lature, cimitirul are o biserică întreagă, cu altar și
cu slujbă de obștie, nu numai o simplă capelă funerară ca pe la
noi. În jurul bisericii sunt câteva morminte vechi, de pe vremea
domniilor cu cancelarie grecească și cu protipendadă fanariotă.
Încolo, peste tot, pe sutele și sutele de pietre comemorative pro-
za epigrafică este așternută numai în rusește.
Dar pentru ce acest parc de supremă odihnă e atât de trist
și pentru ce deasupra acestor pravoslavnici adormiți din vârful
dealului, nu domnește ca în alte cimitire împărăția calmului ne-
grăit?... Acest pământ românesc de la răsăritul Patriei acumulea-
ză o tristețe pătrunzătoare și plaiurile lui, fie privite aievea, fie
privite în amintire, încovoaie inima și înserează cugetul. Şi mai
multă înconvoiere și mai multă înserare simți în această necro-
polă ortodoxă rusească!..
Am stat pe o bancă în fața soarelui – luminos dar rece ca
un ochi închizător – și îngropându-mi mâinile în mâneci m-am
gândit la primăverile de altă dată, la tradiționala blândețe a lui
aprilie și la uriașa confuziune, și cosmică și omenească, în care se
pare că trăim în ceasul de față.
Pe dealurile care frâng linia zării dincolo de mohorâtele ma-
halale înecate în mocirla Bâcului, stau prin gropițe și prin adă-
posturi, persistente depozite de omăt. O pleșuvie incurabilă, o
sterpiciune care are parcă ceva din tenacitatea blestemului, stig-
matizează aceste înălțimi – violoncele crivățului stepelor.
Dincolo de aceste dealuri viorii și reci, sunt altele la fel ca
ele și mai departe apa rostogolitoare de sloiuri a Nistrului stră-
bun. Gonit de înghețul acestor zile pe care le trăiești, ai vrea să
crezi, ai vrea să vezi pe aceste creștete de dealuri, podul de aur al

151
vremurilor eroice cu oameni oțeliți, cu cai sălbatici și cu nunți
domnești desfătate de rapsozi …
Dar nici visul nu este îngăduit ... În această dimineață de iar-
nă întârziată, iată un convoi mortuar, cum n-am nai văzut nici-
odată. E cineva care a murit la Ostrov, un jalnic semen al nostru,
care a închis ochii în pușcărie, mai înainte de termenul osândei.
Cine a fost, ce-a făcut?... – cele patru scânduri goale și brutale
nu vor să dea niciun răspuns. Îl duc pe umeri patru gardieni și
înaintea lui merge, în sfintele odăjdii, preotul bisericii creștine...
Dar un amănunt cu totul neașteptat pentru mine și greu de
interpretat – fie ca simbol, fie ca necesitate – este că, înaintea
preotului în odăjdii pășește un funcționar al închisorii, ținând
în mână, la iveală, un revolver uriaș!....
Este o ultimă palmă a dreptății, dată celui răposat, fără ca să
fi făcut toată osânda? Este o cinstire sinistră și tradițională ce se
face pușcăriașului mort în închisoare!..
E cumva teamă de o farsă cu putință și de o evadare, chiar de
sub nasul morții?...
N-am întrebat pe nimeni și m-am strecurat trist de moar-
te din acest cimitir superlativ. Dar ocnașul, cel purtat la locul
de lungă adăstare, cu revolverul la iveală m-a urmărit și mă
urmărește...
Mi se pare uneori atât de greu să înțelegem și să mărturisim
ce-a voit să ne învețe Mântuitorul, când a rostit „temniță am
fost și nu m-ați cercetat!”.

[„Izbânda”, ziar independent al Basarabiei (Chișinău),

An. III, nr. 149, 2 mai 1933, p. 1]

152
 Toamna în Basarabia

Când am văzut întâia oară aceste dealuri lung ondulatoare,

era într-o vară de secetă cumplită. Pe aceste culmi basarabene
domnește, în general, o curioasă pleșuvie. Uitându-te, de pildă,
de pe linia înălțimilor separatoare dintre cele două bazinuri ale
Prutului și ale Nistrului – mulțimea colinelor pleșuve îți pare un
sobor uriași de placizi și chei.
Aceeași priveliște dezolantă mi-a arătat-o Basarabia aproape
an cu an. Dar între timp lucrurile s-au schimbat. Coastele cele
mai argiloase și mai aride, culmile cele mai secetoase s-au lăsat
înduplecate de stăruința ploilor și s-au acoperit cu iarbă și cu
păiș. Cât despre văile de pe poale și de pe șesurile largi, străbă-
tute de pâraie, ele s-au prefăcut în pajiști fericite, pe care se re-
varsă toată ziua cirezile vacilor roșcate. Iar stuhăriile de pe bălți,
dumbrăvile de sălcii, crângurile și cărpinișurile din Basarabia de
mijloc au stat mândre și proaspete, până în cele din urmă zile ale
lui octombrie.
Această a zecea lună din calendar – splendid împodobită în
țara noastră – anul acesta a trecut peste frunțile și peste ochii
noștri cu mângâieri și fericiri îndoite. A fost luna cea mai fru-
moasă din anul 1933. Dar poate nicăieri frumusețile lui octom-
brie nu cad atât de pătrunzătoare și de adecvate, ca în bălțile, în
podgoriile și în peisajul basarabean.
Stăruiește în această latură a moștenirii noastre românești
o specială îmbrățișare, dulce și duioasă, între lumina cerului și
pământul cu ondulații de cosiță. Desigur că sufletul basarabe-
nilor noștri – mai uman, mai naiv și mai curat decât al tuturor
celorlalți frați ai lor – înfățișează o misterioasă impregnare din
natura molcomă înconjurătoare.

153
 Şi pe valea Oltului cade toamna cu prestigiile ei de aur și de
purpură, și pe valea Prahovei, și pe valea Mu­reșului, dar poemul
ei de vrajă și de melancolie își păstrează toate strofele lângă vas-
tele lacuri basarabene și pe dealurile dintre Nistru și Prut.
Am ieșit, deunăzi, împreună cu câțiva prieteni, să privim,
la apusul soarelui, grădinile și văile din jurul Chișinăului. Erau
musafiri care vedeau întâia oară Basarabia și Chișinăul și nu erau
la prima lor călătorie prin țara noastră.
Primul oraș al Basarabiei, dacă ai putea să-l privești numai
din sfera dezintereselor supreme și al estetismu­lui glacial, ar
face desfătarea și norocul unui pictor mare. Pornind de jos, de
la trestiile și de la apele putrede lăsate de Bâc în revărsări și tre-
când în inventar cartierele populare, agățate printre biserici și
clopotnițe – ca niște funii de zdrențe între niște stâlpi de zidărie
– ochiul cunoscător descoperă până sus, unde stau turnurile și
crucile marilor catedrale, un pitoresc ciudat, exploatabil în zeci
de tablouri.
Chișinăul, la prima vedere, dominează pe o culme unitară,
vâslind în mlaștinile Bâcului în niște mizerabili galoși suburba-
ni, dar răscumpărându-se pe înălțimi, cu palate, cu grădini și cu
mărețe sfinte lăcașuri. Cu cât urci mai sus prin străzile geometri-
ce, cu atât dai de edificii mai impunătoare și de curți mai bogate.
Dincolo de linia de sus a frunților arhitectonice, cazi într-un
complex de depresiuni, acoperite de podgorii și crânguri. În spa-
tele acestui oraș eteroclit se întind livezi de pomi, hectare de vie,
gospodării răzlețe și iarăși fluctuații de văi și de coline, caracte-
ristice întregului ținut.
Așezat între punctele sătești depărtate: Suruceni, Cojușna,
Budești, Bubueci, Ialoveni..., Chișinăul pare păzit de Goliat,
plin de desene în relief și căzut, oblic, dar dominant, în mijlocul
oilor lui David.
Acum, în aceste strălucite zile de toamnă, împrejurimile
Chișinăului sunt de o fermecătoare policromie. Și fiindcă pretu-
tindeni elementul mobil și uman completează elementul static

154
și pur pitoresc, iată printre vii, pe sub coaste, pe drumurile des-
fundate – cele mai lamentabile drumuri de pe glob – țărănimea
noastră basarabeană, domoală în pas, blajină în vorbă, răbdătoa-
re și filosoafă.
Este evident că între acești oameni iubitori de pace și inflexi-
bili tradiționaliști și noi cei ce venim de pe valea Oltului, există
oarecare deosebire de ritm și de temperatură sufletească. Dar
pentru ce nu căutăm, frățește și înțelepțește, să-i înțelegem și să-i
menajăm?
Va veni desigur vremea când – după sufletească conviețuire
și interpretare – caracterele specifice provinciale să se atenue-
ze. Dar până atunci niște oameni înțelepți trebuie să respecte
realitatea și să clădească numai pe ea lucrările consolidărilor și
îmbunătățirilor sociale.
Am putea să ne bucurăm mai mult de această munificență
de planuri, de linii și de culori pe care Dumnezeu a dăruit-o pro-
vinciei noastre.
Am putea – luptând cinstit și frățește, ca să cruțăm și mai
mult sufletescul basarabean – să lăsăm gândurilor și visării noas-
tre mai largă albie și mai multă tihnă. Căci am fi niște frați de-
naturați, să admirăm splendoarea toamnei în Basarabia și să ne
împietrim inima față durerile basarabene.

[„Dimineața” (București), An. XXIV,

nr. 9 634, 22 nov., 1934, p. 3]

155
 IOSIF LEPȘI

Muzeul Național de Istorie Naturală din Chișinău

Clădirea și colecțiunile

„Muzeul, frumos astăzi,

doresc să devină bogat mâine, pentru cultura
și propășirea poporului românesc”.
(D-r Bacaloglu)
(Din albumul vizitatorilor)

Muzeul Național de Istorie Naturală din Chișinău este așe-

zat în partea de sus a municipiului, adică în sectorul cel mai fru-
mos. Prin zidurile sale, crenelate sus ca la castelele medievale,
clădirea pare mai curând cetate decât muzeu. Edificiul prezintă
o unitate arhitectonică foarte bine închegată, încât îți dă im-
presia că ești fi în fața unui castel. Frumusețea-i crește încă prin
rândurile de plăci colorate, smălțuite, care împodobesc pereții
externi și-i fac să sclipească-n bătaia soarelui sau a lunii pline.
În ce privește stilul, clădirea este construită în gen maur.
Acoperișul este invizibil din stradă, fiind ascuns după un para-
pet crenelat.
Interiorul sălilor are splendide sculpturi colorate și pardo-
seală din mozaic.
Peste tot, arhitectul a înzestrat clădirea cu un belșug de îm-
podobiri de forme și culori, cum nu s-ar putea mai frumos nici

156
la muzeul destinat artelor.
Palatul muzeului actual are o lungime de circa 64 m, o lăți-
me maximală de 28 m și se compune din subsol, parter și man-
sardă internă.
Partea centrală are un hol, care cuprinde înălțimea parteru-
lui și a mansardei laolaltă. Holul este acoperit cu un plafon de
sticlă colorată, încât primește lumina vertical din sus.
Parterul holului adăpostește colecția zoologică, cea mai bo-
gată secție a muzeului. Mansarda formează o galerie, unde găsim
colecțiile de tehnică, istorie, numismatică și preistorie.
Alături de hol este sala etnografică, iar în partea opusă colec-
ția agronomică.
Secția geologică se află în subsol. [...]
Acestui număr i se mai adaugă încă câteva sute de diferite
materialele, recoltate în 1932 și 1933, care după studierea lor se
încorporează treptat colecțiilor.
Biblioteca muzeului dispune azi de 3777 numere, dintre
care circa 600 românești, procurate în 1932 și 1933, pe când în-
tre 1922-1933 nu avusese decât abia 525.
Muzeul a primit, în schimbul buletinului său, numeroase
publicații similare, din țară și din străinătate.
Afară de o colecție entomologică, muzeul nu avea până
acum colecții științifice propriu-zise, adică destinate cercetărilor
speciale. Din 1932 am început să recoltăm material și pentru
acest scop, mai ales că numeroși specialiști din țară și străinătate
ne solicită să-i sprijinim.
Din tot ce recoltăm, piesele cele mai frumoase se păstrează
pentru colecțiile publice ale muzeului.

Muzeul viu

Una din preocupările noastre este să-i infiltrăm, mai ales ti-
neretului, dragostea pentru natură. Pentru acest scop un mijloc
foarte bun sunt vivariile.

157
 În muzeu, vizitatorul este copleșit de abundența materialului
expus. Această bogăție are însă neajunsul că nu poate prezenta de-
cât numai natura moartă, nemișcată. În secția zoologică, bunăoară,
privitorul vede numai animale nemișcate, care în fond nu sunt alt-
ceva decât niște cadavre, preparate mai mult sau mai puțin natural.
Aceste piese muzeale n-au valență, iată deci latura nemulțumitoare.
De aceea am înființat în 1932, deocamdată pentru experi-
mentare, câteva acvarii, în care ținem diferite animale, recoltate
numai din Basarabia, căci pe noi ne interesează în primul rând
viețuitoarele provinciei noastre. Părerea curentă, că animalele
exotice ar fi mai interesante, este greșită, căci ale noastre indige-
ne – deși în genere mai modest colorate – duc o viață tot atât de
complexă cât și cele străine.
Știu din experiență, cu cât mai vizitate și mai iubite sunt,
bunăoară la Viena, Londra sau Paris, grădinile zoologice și acva-
riile, decât muzeele acelorași specialități.
Dacă Statul ne va ordona modestele subvențiuni ce ni s-au
prevăzut în buget, atunci în primăvara 1934 vom putea arăta pu-
blicului o serie de acvarii cu diferite animale acvatice.
În ce privește înființarea unor terarii și voliere, aceasta de
asemenea nu este decât o chestie de mijloace, destul de modeste,
nefiind, firește, vorba decât despre animale mici, a căror hrănire
nu cere decât prea puține cheltuieli.
De câte ori am găsit, în numeroasele noastre expediții știin-
țifice, animale rare sau deosebit de interesante, încât ar fi meritat
să fie prezentate vii marelui public; dar dacă nu avem din ce con-
strui adăposturile necesare am fost siliți să transformăm recolta
noastră în preparate, în natură moartă.

Grădina botanică

Muzeul are și o mică grădină botanică, susținută cu mul-

tă trudă, și fără niciun strop de apă gratuită de la primăria
Chișinăului.

158
 Pentru multe din plantele grădinii, verile noastre sunt prea
secetoase. Din motive de economie, nu putem să facem uz, în
măsura îndestulătoare, de apeductul orașului. De aceea multe
plante din grădina muzeului au suferit, ba chiar au murit.
Cu toate aceste dificultăți, am reușit să sporim numărul spe-
ciilor la 417, ceea ce este relativ mult în condițiile modeste în
care suntem siliți să lucrăm.
Care este scopul grădinii? Să prezinte celor interesați și
mai ales tineretului școlar, reprezentanții principali ai florei
basarabene.
Acestea înseamnă că grădina nu se adresează botaniștilor de
specialitate, ci laicilor care vor să cunoască plantele principale
ale Basarabiei.
Vechiul plan, să se formeze asociații (grupări naturale) de
plante, este ca și irealizabil, atât din lipsa de spațiu, cât și din alte
cauze care toate duc la schimbarea echilibrului primitiv dintre
specii și indivizi. Decât un simulacru de asociații, preferăm să
avem o grădină reprezentativă, cu specii luate din familii diferi-
te, după posibilitățile de achiziționare.
Grație buneivoinței d-lor profesori Universitari Al. Borza-
Cluj și M. Gușuleac – Cernăuți, – directori ai respectivelor gră-
dini botanice – am primit și am semănat în 1933 un considera-
bil număr de diferite semințe, cu specială privire la plantele ce
sunt de interes școlar.
Precum vedem, grădina botanică a muzeului din Chișinău
este mai ales didactică. Totuși, avem și plante de interes științi-
fic, spre a nu cădea în extremul contrar, adică spre a nu deveni
vulgari.

[„Viața Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 1, ianuarie, 1934, p. 45-55]

159
 ALEXANDRU BOLDUR

Arabescuri revoluționare. La Chișinău

Lupta între forțele revoluției s-a înăsprit enorm, la începu-

tul lunei iulie.
În momentul cel mai dramatic al acestei lupte, când comu­
niștii au făcut încercarea de a acapara puterea, la 3-5 Iulie
1917, încercare înăbușită de guvernul provizoriu, mă aflam în
Chișinău.
Merită să mă opresc puțin asupra acestui timp interesant din
Basarabia.
Viitorul, care până acum mi se păruse întotdeauna clar, s-a
întunecat. Poate, acesta a fost efectul revoluției!
Se simțea că omul a devenit o frunză purtată de vânturi.
Aceste vânturi, bineînțeles, erau de natură nematerială, și con-
stau din patimi, provocate de revoluție. Ele păreau că s-au eli­
berat de sursa lor materială – omul – și au devenit ființe, care
do­mină asupra indivizilor. Viața a ieșit din încheieturile sale.
Am început să mă gândesc la viitorul meu, mai mult ca înainte.
Poate, în legătură cu aceste cercetări în intimitatea mea pen-
tru a-mi lumina calea, am simțit dorul Basarabiei, pămân­tul
meu natal.
Așteptasem ca prin atingere cu dânsa, prin luarea con­
tactului cu ceea ce se petrece acolo, voi putea să-mi dau seama
ce e de făcut.

160
 Călătoria era atunci foarte dificilă. Biletele până la Chișinău
nici nu se vindeau. Legătura cu Basarabia se întreținea greu.
Cine dorea să pătrundă în Basarabia, trebuia să treacă în­tâi prin
Odessa. Civilii, nemilitarii, puteau pleca de aici în Ba­sarabia,
numai în zilele cu soț.
Călătorii întotdeauna nu aveau locuri. Din cauza aglome­
rației, mulți făceau distanțe enorme, stând tot timpul în picioa-
re. M-am hotărât, totuși, să plec în Basarabia, împreună cu soția.
La Odessa am constatat că această călătorie e și mai grea de-
cât mi-o închipuiam. E suficient să notez că, pentru a putea intra
în vagon, soția mea a fost nevoită să sară prin fereastră, iar în gara
Razdelnaia, a trebuit să așteptăm ore întregi, într – vagon neluminat.
În sfârșit, am ajuns la Chișinău,
Începea și el să se miște; cu toate acestea, revoluția se dez-
voltase aici, foarte lent.
Pe când, la Petersburg se adunau nouri, iar la 3-5 Iulie se
deslănțuise furtuna, prima încercare a revoluției bolșevice, la
Chișinău mișcarea abia se trezea. Orașul tăcea în liniște...
Am socotit că e bine să țin o conferință publică, având su-
biect „Autonomia Basarabiei”.
Atunci nu se prevedea încă în conștiința obștească și opinia
publică basarabeană, posibilitatea trecerei acestei provincii sub
suveranitatea României.
Acum, după scurgerea timpului, mulți pretind dreptul de fi
socotiți naționaliști și jură că erau naționaliști români înfocați,
în sensul naționalismului politic, chiar de la data nașterii lor.
Repet, problema aceasta nu era pusă încă la ordinea zile.
Atunci, pe toți îi interesa, cel mult, problema federației și a
autonomiei.
Basarabia fiind legată de Rusia, ce fel de legătură cu centrul
e preferabilă: o legătură asemănătoare cu legătura unui stat din
Statele Unite, Nord-Americane, sau legătura unei unități pro­
vinciale autonome, ca de pildă, acea a unei provincii engleze,
austriace etc. Așa se punea chestiunea.

161
 Ea nu era pur teoretică. Mi se părea atunci, că, păstrând
legătură cu statul rusesc, Basarabia are interes să fie legată mai
tare de centrul Rusiei (autonomia provincială). Slăbind această
legătură (prin însușirea Basarabiei a rolului de Stat al federației
ruse), Basarabia ar avea, poate, mai multă libertate de acțiune,
însă ar pierde mult în altă direcție: s-ar afla alături de o Ukraină
pretențioasă, care își regenerează existența sa politică.
Din teama de a nu aduce prejudicii intereselor provinciei
mele, susțineam teza autonomiei. În conferința mea, în afară de
aceasta, supuneam criticii partidul național-moldovenesc, care
în programul său social nu era precis, oscilând între interesele
ță­rănimii și interesele proprietarilor agricoli mari (pomeșcici).
În general vorbind, pentru timpul acela am făcut o obser­
vație interesantă: programele sociale și naționale ale partidelor se
aflau într-o proporționalitate direct inversă; cu cât mai mult era
dezvoltată una, cu atât mai puțin se simțea dezvoltarea celeilalte.
Conferința mea publică a avut succes și a atras atenția publicului.
Am început să scriu sistematic în ziarul „Basarabia Liberă“,
în chestiunile autonomiei Basarabiei.
După întoarcerea mea la Petersburg, am aflat din ziarele ba-
sarabene că chestiunea pe care am pus-o preocupa din ce în ce
mai mult intelectualitatea Basarabiei.
Cineva mi-a obiectat în ziarul „Viața Basarabiei” și i-am răspuns.
Chișinăul, însă, nu m-a satisfăcut. Mi se părea prea mititel, prea
provincial, prea sărac, în ce privește cugetarea politică creatoare.
Problema separării Basarabiei de Rusia era încă cu totul stră-
ină opiniei publice din Basarabia, și s-a născut mult mai târziu.
Atunci domnea printre cei mai buni intelectuali idealiști ai
Basarabiei o prejudecată împotriva României. Toți o socoteau
din punct de vedere social și politic o țară foarte înapoiată.
Toți își închipuiau că, România este o țară semi-feudală.
Antisemitismul, atât de caracteristic ei, este răsunetul luptei lati­
fundiilor agricole pentru existența lor, în condițiunile noi ale
capitalismului, care, biruitor, acaparează pozițiile lumii vechi,

162
una după alta.
Nu tăgăduiesc că exista în Basarabia printre intelectuali
(ce țărănime – nici vorbă), un naționalism cultural, nepoli-
tic, o încli­nare spre păstrarea limbii și obiceiurilor naționale
moldovenești.
Dar acest curent disparat, neorganizat, nu s-a transformat
într-un curent politic.
De altfel, nici nu e nevoie să insist prea mult asupra acestui
fapt. Actul Unirii e cea mai bună dovadă a dreptății mele. Acei
care au înfăptuit Unirea se temeau de regimul social-politic îna­
poiat al României și pentru a-l imuniza, au formulat câteva con-
dițiuni, ce e drept, neasigurate juridicește prin nimic, condițiuni
mai mult de caracter moral.
Am lămurit chestiunea mișcării naționale din Basarabia de
la finele anului 1917 și începutul anului 1918, în broșura mea
„Uni­rea” (1928).
Am stat la Chișinău, până la finele lunii Iulie, când m-am
hotărât să mă înapoiez la Petersburg.
După întorcerea mea, urmăream însă cu cel mai mare in­teres
viața Basarabiei și, când s-a organizat Sfatul Ţării, am fost unul
dintre primii care au salutat telegrafic înființarea lui.
Primeam destul de regulat din Basarabia și scrisori. În una
din ele mi se aducea la cunoștința că, conducătorii mișcării din
Basarabia au de gând să mă cheme.
Nu pot să nu recunosc aci că am așteptat o vreme aceeași
telegramă. Şi e foarte probabil că, primind-o, aș fi urmat vocea
tainică a intimității mele și aș fi plecat în Basarabia.
Însă telegrama nu venea, iar evenimentele revoluționare se
schimbau cu o repeziciune cinematografică și aceasta îmi răpea
timpul, distrăgându-mă, și îmi slăbea atențiunea de la această
chestiune.

[„Viața Basarabiei” (Chișinău),

An. IV, nr. 3, martie 1935, p. 211-214]

163
 PAVEL CUZMINSCHI

Din amintirile unui moșneag basarabean

Așa-i viața omului: tânărul trăiește cu viitorul, iar bătrâ­nul

– cu trecutul. Așa a dispus natura, care e un fel de dicta­tor omni-
potent, inamovibil, irezistibil, neînduplecat și statornic. Un dic-
tator, care habar n-are nici de revoluții, nici de constituții, nici
de gaze asfixiante, nici chiar de anii ce trec, rămânând același și
azi și pururea și în vecii vecilor.
Ce să facem? Vorba țăranului nostru: „Vrai, nu vrai, be
Gligore agheazmă!” Şi când Gligore îmbătrânește, n-are înco-
tro: se suie pe cuptor, oftează și descarcă lada cu amintiri. O des­
carc și eu după cum ați putut citi în patinele revistei de față și
după cum veți vedea din cele ce urmează.
Acum 46 ani Chișinăul nostru, de obicei liniștit, era extra­
ordinar de animat: străzile, cele nu demult pavate, în frunte cu
Alexandrovscaia (actualmente – bulevardul Regele Carol II),
cât și cele încă nepavate, erau pline de fel de fel de trăsuri și de
căruți încărcate cu unelte agricole, precum și cu diferite pasări și
animale domestice.
Toate se îndreptau spre strada Leovei (azi – Berthelot) colț
cu Meșceanscaia (azi strada – Unirii) unde se făceau lucrările
pregătitoare pentru expoziția agricolă a Basarabiei, înfăptuită
grație energiei și tenacității președintelui zemstvei Ion Cristi, în­
tovărășit de vice-președintele baron Stuart. Acestor doi oameni

164
Basarabia noastră datorește multe opere culturale și între altele
expoziția din anul 1889.
Ce să spun de expoziția aceasta? Aș putea să scriu un volum
întreg, dacă ar trebui să fac o descriere amănunțită a expoziției,
știu însă că amănuntele unui eveniment ce s-a produs acum o
jumătate de veac nu pot interesa pe cititori, deci voi rămâne în
limitele liniilor generale.
Am spus că expoziția era așezată pe terenul (pe atunci viran)
între străzile Berthelot și Reni, și era compusă din câteva gale-
rii vitrate, înconjurate de vreo cincizeci – șasezeci de pa­vilioane
cu grajduri pentru cai, vaci, oi și porci, precum și o poiată mare
pentru păsări.
Caii au venit din toate hergheliile basarabene. Să nu men-
ționăm aici decât pe cele renumite, care au și fost premiate cu
medalii de aur: 1) d-lui Teodor Suruceanu de la Suruceni jud.
Lăpușna; 2) d-lui Costache Russu (zis Russo) de la Bulboc jud.,
Soroca; 3) fraților Feodosiu (Ilie și Mihail) de la Telenești jud.
Orheiu și altele.
Amănunt interesant și semnificativ: trei nume și trustrele
– moldovenești.
Rasa bovină a fost expusă mai ales de d-nii: Cazimir din
jud. Hotin și Carol Harting din jud. Orheiu. Cazimirii – boieri
moldoveni din jud. Hotinului – au jucat un rol mare în dezvol­
tarea gospodăriei rurale în Basarabia. Constantin Feodorovici
Cazimir din Vascăuți, mort acum 25 de ani, a fost un adevărat
mecena, sprijinind cu burse sute de fii ai Basarabiei la studii de
tot felul și mai ales la studii agronomice. Grija lui pentru ridica-
rea vieții țărănești s-a manifestat prin construcție de școli prima-
re, spitale și băi, prin înființare de gospodării țărănești model,
depozite de unelte agricole, depozite de reproducători de rasă
etc. Toate acestea și din mijloacele sale personale și cu ajutorul
Zemstvei din județul Hotinului și celei Guberniale, în care a ju-
cat un rol de conducător nediscutat. Alt Cazimir – Constantin
Constantinovici din Marcăuți – a fost inițiatorul și organizatorul

165
expoziției agricole anuale din Edineț, prototipul expozițiilor
aur­eole regionale din Basarabia. Ambii Cazimiri au jucat un rol
mare și în prima expoziție provincială de la Chișinău din 1889.
Cât privește pe Carol Harting, de la Pogribeni, jud. Orhei –
acesta în expoziția de la Chișinău din 1889 a avut și un pavilion
cu unelte agricole – după cum se vede din fotografia reprodusă
mai jos. Să menționăm cu acest prilej că răposatul Carol Harting
– (sau – cum îi ziceau toți țăranii – conu Scarlat) – era un gos-
podar de elită și o personalitate marcantă. Era fiul cunos­cutului
general Ion Harting de origină olandeză, primul guverna­tor al
Basarabiei și căsătorit cu Ileana, văduva defunctului prin­cipe
Ghica și mama lui vodă Grigore Ghica.
Iar conu Scarlat (tatăl soției mele) era căsătorit cu Elisabeta
Donici, fiica răposatului Nicolae Donici de la Izvoare jud.
Orheiu. Încă un amănunt interesant: atât conu Scarlat, cât și
soția lui, coana Liza, de abia cunoșteau limba rusă și vorbeau
numai moldovenește (sau franțuzește). Au avut câte un pavilion
cu diferite produse agricole și defunctul Gheorghe Donici fiul
aceluiaș Nicu Donici dela Izvoare jud. Orheiu, și președintele
Zemstvei Ion Cristi de la Teleșău jud. Orhei și Vasile Bogdan de
la Cuhurești jud. Soroca și mulți alții.
Şi descrierea noastră sumară s-a sfârșit cu un amănunt sem-
nificativ din punct de vedere național. După fotografia păstrată
în arhiva mea, se vede că orchestra care a cântat la această expo-
ziție „rusă“ cu expozanți moldoveni a fost românească, de sub
conducerea vestitului lăutar Ionică Barbu. Frumoasele costume
naționale, precum și benzile tricolore ce le purtau pe piept, erau
bucurii în surdină pentru naționaliștii moldoveni din Basarabia.
Așa încât, Chișinăul a avut plăcerea de a gusta o lună întrea-
gă muzica românească: un semn premergător și-o pre­vestire a
Unirii cu Patria-Mamă.

[„Viața Basarabiei”, An. IV. nr. 7-8,

iulie-august, 1935, pp. 8-10]

166
 ALEXANDRU ROBOT

Pajurile mizeriei chișinăuene

Primul aspect care surprinde la Chișinău este peisa­jul negru

al ciorilor.
Păsările acestea funebre le primesc de la gară. Pe peroanele
de gară din alte localități ești asaltat de ha­mali și birjari. În gara
cu ziduri bătrâne a Chișinăului se reped la tine corbii.
Ciorile împodobesc toate străzile orașului. Le ob­servi pe o
ramură uscată a unui arbore desfrunzit și le vezi legănându-se pe
sârma unei antene de radio.
Pentru un călător care a văzut orașele din Ardeal pline de
porumbei albi, ciorile Chișinăului arată, mai mult decât ori-
ce, diferența dintre două lumi. În par­cul care înconjură silueta
rotundă și albă a Soborului, copacii înalți și goi, semănând la-
mentabil cu scheletul unui mort dezgropat după șapte ani, sunt
decorați cu ciori de toate mărimile.
Corbii domestici din Chișinău. Zboară din creangă în
creangă, se aruncă apoi în zăpadă și trec peste ca­petele trecăto-
rilor, scoțând strigătul răgușit și sinistru, care aduce fiorul pre-
simțirilor rele.
Ciorile formează specificul Chișinăului. Ca niște pajuri ale
mizeriei, ele plutesc cobitoare deasupra pe­riferiei, unde petele
lor negre și zdrențele locuitorilor încep să se confunde.
În piețele publice din Chișinău ciorile sunt mai nume­roase

167
decât porumbeii de pe San-Marco în Veneția.
Ciorile desuete și dezagreabile, rupte parcă dintr-un steag
de doliu, embleme și simboluri ale nenorocirii, care nu se des-
parte de destinul Basarabiei, sunt caracteristice pentru un oraș
cu două linii de tramvai dintre care una merge la spital și alta la
cimitir.
Pretutindeni, pe fiecare stradă și pe fiecare uliță, zboară ne-
grele și jalnicele ciori, care coboară pe calda­râm, proiectându-se
pe ecranul zăpezii, încurcându-se printre pașii pietonilor.
La Chișinău ciorile s-au domesticit. Merg ca niște spurcate
orătănii prin curțile oamenilor, ajung chiar în cerdac și privesc
indiscrete prin terestrele mascate cu obloane de lemn.
Pentru sărac, pentru calic, care n-are nicio găină în ograda
lui, ciorile din curte sunt singurele păsări pe care mai poate să le
aibă la casa lui.
Cade uneori peste zăpada care acoperă străzile o ploaie de
ciori. Se înghesuie deasupra Chișinăului ca deasupra unui stârv.
Albul zăpezii e imediat mâzgălit de corbii care în­tunecă uli-
ța, croncănind, bătându-se între ei și făcând chiar amor. Ce-ar fi
să se pună ordine și între ciori?
Corbii produc un efect tragic, când aterizează pe cupolele
unei clădiri neterminate, care zace în centrul orașului, roșie din
cauza cărămidei netencuite.
Acolo e Palatul Cultural, aerodromul preferat al ciorilor, în
ale cărui hrube noaptea se odihnesc cei fără soartă și fără culcuș,
copiii flămânzi și fără căpătâi.
Ce groaznici sunt corbii, dar și ce simbolici sunt ei, când
poposesc pe cupola Palatului Cultural, care stă amenințător și
neterminat.
Corbii culturali vorbesc. Deasupra palatului ros­tesc, ca
și corbul din poezia lui Edgar Poe, acea sentință definitivă:
Nevermor! Adică: niciodată.
Să aibă oare dreptate ciorile, să fie adevărat răspun­sul lor la
întrebarea noastră: când se va termina Palatul Cultural?

168
 Mai zboară corbii și deasupra facultății de agrono­mie și
realizează același efect tragic. Și deasupra acestei înjumătățite
instituții ele cobesc același „Niciodată!” declamat de pe cupola
Palatului Gudural.
Dar uneori ciorile dispar de pe străzi. Am constatat că
în momentul acela ele sunt toate la cimitir, unde așteaptă o
înmormântare.
Se mai duc ciorile și la morga orașului, când au aflat că un
cadavru a fost adus pentru autopsie.
Dar hoitul nu va fi ciopârțit de ele, ci de medicul legist...
Poate vreți să știți ce fac ciorile noaptea?
De la amurg ele nu se mai disting, fiindcă seamănă cu bezna
și nu se mai deosebesc de ea.
După lăsarea serii ele se culcă. Dormitorul lor îl constituiesc
edificiile publice, unde ele domiciliază în deschizăturile de sub
streașină, deasupra ornamenta­țiilor.
Cele mai pretențioase dorm la Hotelul Londra, nu în came-
re, se înțelege, ci tot sub burlane și de acolo bombardează pălă-
riile și gravitatea domnilor serioși cu unele emisiuni, prin care se
manifestă disprețul lor.
Sunt păsările simbolice ale restriștii din Basarabia și prostul
augur pentru mai târziu.
Ciorile acestea ar trebui – cine știe – puse în stema provinciei.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău), nr. 350, 1935, p. 2]

169
 GEORGE DORUL DUMITRESCU

Toamna la Chișinău
(fragment dintr-o monografie pitorească a Chișinăului)

Domnului L. T. Boga

Coboară încet și nesimțit dinspre viile Buiucanilor, dar în-

totdeauna, de când o țin Chișinăuienii minte, cu itinerariul fix
spre inima orașului. Un ocol spre strada viilor, să-și revadă mai
întâi locurile de popas, unde vor odihni peste puțin ciorchinii de
sidef, sort „Ciaus” ori perele Prăsade cu coaja subțire – ca țiepla
– cum spune atât de localnic, așa de mustos basarabenește bunul
meu prieten Gore Gavrilovici.
Ne-am întrebat adeseori, nu fără interes ori fără de mirare,
noi ceștia din Chișinău – cum este cu putință să afle toamna
și de unde cipicii ei de pâslă tăinuitori oricărui pas de-a lungul
orașului.
Numai tremuratul subțirel al unui plop ia firește aminte.
Firește, căci el e – plop și ea e – toamnă… Și scutură din creanga
lui cea mai din soare, atunci, ca un semnal ori poate ca o lacrimă
(cum sunt deprinși s-o cânte nu numai poeții basarabeni – la-
crimă de ceară) o frunză galbenă, și moartă și pustie deasupra
caldarâmului negru, uscat, altădată mocirlos și totdeauna banal,
cum sunt întotdeauna caldarâmurile …
Puțintel toamna pe la noi pare a fi femeie: înșeală!...

170
 Iar dacă este așa, chiar numai puțintel, zice d-l Popescu,
funcționar al Statului la Percepția XXXXX-a și nu știu care fis-
cală – toamna e șmecheră!..
Domnul Popescu nu-i poet, se vede, și e regățean, iar dacă
vestea merge pe aici că toamna e așa cum e și nu altfel, dânsul are
mai mult decât toată dreptatea. Adică: este șmecheră?
– Caneșna, găspădin Popescu!...
Cu siguranță, tocmai din pricina asta, farmecul Chișinăului
e mai turburător toamna.
Lumina irizată și galbenul mat, cu o singură nuanță de verde
închis din cetina pâlcului de brazi lângă cubul alb și cu ceasor-
nic al bisericii protestante, desfășoară odată cu revărsarea ei
de-a lungul străzii Cuza-vodă, colțurile înflorite de la Muzeul
Național și cei patru mesteceni din fereastra d-lui Boga, ca fața
unei ape tremurătoare, în fund peste „Alexandru cel Bun” și ru-
ina Teatrului Național, până sub dealul vioriu al Visternicenilor.
Drumul toamnei de aici încolo e singuratic, fără prea multă
lumină. Împărțit. Prin grădina publică, la ora când bate orolo-
giul Soborului patru lovituri; una gravă, solemnă, aproape re-
ligioasă, înăbușită curând de frunzarul bogat al salcâmilor din
preajmă, și numai decât altele trei, ușurele, săltărețe ca un clin-
chet, ti­nerele, cum de altfel se și cuvine sferturilor de oră: arată
ceasornicul două fără un sfert, căci a rămas obiceiul rusesc să
spui, nu două fă­ră un sfert, ci – trei sferturi la două!..
Timpul, când inundă grădina, ti­nerețea. Tinerețea „ghim-
nazistă”, cu număr roșu la mânecă și gura mică, rotundă, – „ca
o lună plină în miniatură”. Niciunul dintre ei nu ia seama că-i
toamnă, că frunzele pălesc, ca dinspre gară, în josul bulevardu-
lui, zarea e de catran și iarna pe drum.
Toamna pentru ei se strânge toată în razele oblice ale soare-
lui, prea lungi și cu bănuți prea strălucitori, cum ar fi trena de bal
a unei rochii de atlas, și numai buni la gust, numai aur, toamna
pentru ei ... Râd, și le răspund florile de tufănică, micuțe, albe și
cu miros amar, de lângă statuia cenușie a lui Pușkin. Nici florile

171
de tufănică nu sunt flori de toamnă pentru ei. Flori albe. Flori.
Atât.
Din dreptul Liceului Militar, cu streașina plină de porumbei
albi – „ca niște tristeți albe” – cum i-a descris atât de frumos și
atât de poetic într-o compoziție Niculae Petre din clasa a VII-a,
cel mai bun elev la limba română, drumul toamnei, și ridică, și
coboară. Ridică, în primul rând, pe Inzova, la „Restaurantul
Creștinesc”, unde Radio – cel cu Fănică Luca, mai ales – și dez-
baterile din camera din fund, fac înconjurul meselor întotdeau-
na, iar adeseori la agapele întru sărbătorirea lui Ionică, cu toată
amenda de doi lei, fixă, până la urmă, înfrățesc mai temeinic
ca oricând și mai indisolubil, toate provinciile românești. Plus
Nea Niță, care mâna singur măgarul tuturor păcatelor și nefe-
ricirile provinciilor românești; plus domnișoara Musea, vinul
„Sauternes”, ciulamaua fără mămăliguță și Eminescu.
Aici tristețea toamnei și a porumbeilor din streașina liceului
militar, plânge într-un tricou de lână neagră, ori în doi ochi al-
baștri de profesoară, încremeniți pe litografia din perete cu pri-
măvara prea roză și iubirea de acolo prea fericită; în „Pravila” lui
„Coresi”, în frumusețea oltenească a lui Bombonică, în râsul și
ochii ca de viezure ai lui „Madame” Coresi, în
De ziua nunții tale-ți scriu
„acum câteva rânduri…”
cântate pentru privirile de smoală încinsă ale
Madameșteanului, cântate artistic și copleșitor nostalgic, cum
știe să cânte …Eminescu!..
Aula și Olica plâng amândouă odată cu versurile romanței,
odată cu tristețea toamnei și durerea lor.
Una nu mai are ca de obicei glas de trompetă pe deasupra ca-
petelor și Olica pare mai mică, strânsă în ea, cu fruntea prăbușită
în palme și cu alunițele de pe fiecare obraz, adânci cum îi sunt
ochii înlăcrimați.
Afară, trec adieri de vânt, sgâlțâind timpuriu oblonul.
– Pe la noi nu sunt obloane la ferești …

172
 – Ce frumoasă-i toamna la mine, pe Olt.
– Dar la noi pe Valea Prahovei!...
– Hai mai bine mână măgarul și toarnă-mi un spriț,
pezevenchiule!..
Că-mi aduc aminte … Of, Bârlad!...
– Când erai consilier, Nea Niță …
– Offf !..
– Bârlad!...
Vezi rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii,
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii …
Cineva a tresărit, lovind tare paharul. Privirile au coborât în
farfurii, toate. Tricoul de lână neagră, duce o mână în dreptul
ochilor ca și cum i-ar izbi lumină prea puternică. Spune sugru-
mat, unduitor ca vântul de afară:
– Lasă, te rog, lasă … Nu mai cânta … Te rog …
Este în Chișinăul vechi, moldovenesc, în mahalaua Malina
o casă cu trei salcâmi la poartă, nu știu dacă și cu trei fete.
Luminoasă în albul ei de var, casa a păstrat intact înfățișarea de
acum o sută și ceva de ani: cerdac, stâlpi înfloriți, iederă, bancă
de lemn la poartă și acoperișul de șindrilă – acoperiș care plânge
toamna – cum atât de adevărat a observat un locatar cu suflet de
poet … Grădinile și astăzi îi dau ocol. Copacii cresc maiestoși,
mai mult anini cu frunza netedă și lucie. „Bătătura” a rămas tot
bătătura largă a chervanelor, fără pietriș și fără ronduri; prin câte
un colț ferit nu mai cresc după bunul plac, mai întâi ciorchini de
„gura-leului”, apoi crăițe, tufănică și cârciumăresele în galbenul
lor crud ca de ou, ori cum sunt lumânările de ceară curată aprin-
se la biserica Ciufli.
Mai se află în mahalaua Malinei, ca o firească completare a
așezării de alături, o cârciumă – aidoma cârciumilor noastre de
pe vremuri, românești, bătrânești. Romantică la înfățișare, răco-
roasă înăuntru și cu vinul bun. Mesele au rămas de lemn, fără

173
învelitori, iar în geamul din față – căruia jupânul îi e rușine să-i
spună galantar – se lăfăiesc sticlele cu rachiu colorat galben, co-
lorat roșu, portocaliu, verde … Un șir de covrigi uscați și fără
susan țin sticlelor de urât, în tovărășia unei bucăți de costiță afu-
mată și câtorva potcoave de ghiuden, ocrotite sub străvezimea
unui tulpan. Vara, grătarul sfârâitor este instalat la intrarea gră-
diniței cu leandri și cu spalierele vopsite verde, unde cântă din
vioară un singur lăutar.
De asemenea, firma a rezistat eroic ofensivei moderniste și
nu și-a schimbat obârșia, bunăoară în parc, bodegă, restaurant,
ori mai știe jupânul în ce denumire americană și automată. Scrie
sus: „Grădinița la Basarabia românească” și înăuntru, prinse din
loc în loc, cartoane caligrafiate frumos cu cerneală violetă: „Cui
îi dai pe datorie, nu-ți mai calcă-n prăvălie”.
După cum se observă și poezia în măsură tradiționalistă …
Stăpânul, bătrânelul coliliu, poartă tichie neagră în vârful
capului, șorț verde înflorat pe margini cu arnici roșu, umblă cu
papucii lipăind și vinde în măsură strâmbă. Îl cheamă Struli Țin
Alteraș. A „chicat”, cum spune Varfolomei teșghetarul, din Ieși
odată cu Unirea, strânge toți banii mahalalei și nu-și mărită fata.
Fată frumoasă, domnișoara Riva, cu ochii bolnavi, mers
legănat și o aluniță sub ochiul stâng care-i face obrazul și mai
palid.
Tușește întotdeauna când vine toamna … Și plânge …
Nopțile se măresc și cad violet asupra orașului. Primul bec
aprins la Chișinău, este globul alb cu lumina cețoasă, la intra-
rea cofetăriei „Hess”. Noi îi spunem – Zamfirescu. Aici la mesele
din vitrină, se strânge în fiecare seară „la o cafea” ori „la o țuică
cu măsline” intelectualitatea regățeană, sub haut-parleur-ul cu
muzică dintr-un concert de Bach, care o agasează și-i întrerupe
discuțiile.
Radio, mai mult pentru încăperea din fund, rezervată
doamnelor. Plutește aici o atmosferă de eleganță, de scump, de
distincție, de suav, parfumat și delicios. Un colț al frumuseții.

174
 Obrazul lor, în înserările autumnale, capătă culoare de pas-
tel, nuanțe mai pale, ca ale florilor … Privirile, toate, sunt aținti-
te aici, nedezlipite ceasuri întregi. Este ca o încântare a ochilor,
odihnă sufletului … Nu-ți mai poți urmări, tu, simplu cetățean
ori complicat politician grijuliu în treburile publice, rândurile
negre ale patimii tale din gazetele de seară. A coborât din tine
adânc, întreaga poezie a toamnei de afară, chinuitoare, pline de
melancolii, ca în adolescență. Și te surprinzi, tu, personagiu în-
deobște serios și grav, murmurând deasupra articolului contin-
gentăriei sau vizitei ministeriale la Chișinău, un crâmpei uitat
dintr-un vers din Bacovia ori Lermontov…

[„Pagini basarabene” (Chișinău), An. I, nr. X-XI, 1936, p. 8.]

175
 GHEORGHE G. BEZVICONI

Biserici și cimitire

Când te apropii de Chișinău, venind dinspre Iași, observi

mai multe biserici în stil moldovenesc de construcție veche. Au
rămas zidurile acestor lăcașe de demult, căci nici Tătarii, nici
Turcii, pe când jefuiau încă pe la 1806 tot largul Moldovei, n-au
ars bisericile clădite din piatră.
Biserica Nașterea Maicii Domnului, zisă Mazaraki, pare a fi
cea mai veche, poate de aceea că nu se știe precis anul fondării
sale. Se crede că în prima jumătate a secolului XVIII pârcăla-
bul Vasile Mazaraki ar fi reclădit din piatră o biserică mai veche
din lemn, arsă de Tătari. În tot cazul acesta Mazaraki trebuie
să fie ctitorul bisericii, căci numai în asemenea situații biserica
nu se zicea după sfântul patron, ci purta porecla după ctitor –
Mazara­ki, Râșcan, Ciufli etc.
Probabil, în jurul bisericii Mazaraki s-a adăpostit primul ci­
mitir al Chișinăului, deși încă în 1812 era obiceiul de-a înmor­
mânta pe morți în beciurile bisericilor. Pietre de mormânt mai
vechi n-am găsit în ogradă, însă Chișinăul înainte de 1800 n-a
fost o localitate, care să fi dat decât morminte simple, cu o cru-
ce de lemn, ce-a dispărut în curând. Din timpul cimitirului s-a
păstrat în popor expresia: „la Mazaraki”. Ultima distrugere a ci-
mitirului, ca și o „reparare” recentă a bisericii, ce-a stricat și mai
mult sti­lul ei, s-a exercitat în 1935. Printre cei înmormântați la

176
Mazaraki era jicnicerul Iordache Haitul, fratele lui Dumitrache
Haitul – ambii moșieri în ținutul Orhei, fiii vel-pitarului Vasile
Haitul (1795)1. Iordache Haitul și Ioan Vârgolici au fost împu-
terniciți de domnie să hotarnicească în 1805 moșiile Buiucani și
Vovințăni ale mănăs­tirii Galata din Iași2. Copiii fraților Haitul
s-au înscris în 1821 în cadrele nobilimii basarabene.
Sus pe un deal și-n mijlocul unui alt cimitir, se ridică cea­
laltă biserică veche, zidită în 1777 de biv-vel-spatar și vornic
Constantin Râșcan. Era fiul pitarului Todor Râșcan, însurat
cu fiica lui Mazaraki, staroste de negustori la Iași. Chiar lângă
bise­rică odihnește fiul spătarului, mareșalul nobilimii Dimitrie
Râșcan (1753-1831), fost stolnic și ban în Moldova, cu soția sa,
Marioara Sturdza (d.1832), nepoată de frate a lui Ioniță Sturdza
– Vodă. Alături e înmormântată soția fiului lor, Constantin D.
Râș­can (1815-82), Ecaterina A. Ermolinski (1820 – 1841).
Imediat ce-a încetat din viață Ecaterina, soțul ei nemângâiat a
plecat în străi­nătate, a călătorit în Africa și Asia, a scris și a în-
demnat pe alții la călătorii, murind la Paris. L-a moștenit rudenia
de peste Prut, care i-a așezat aici, la cimitir, un monument-cruce
comemorativă.
Nu departe de biserică se observă două morminte, unul fără
lespede, iar altul cu o lespede spartă în două. Vreo trei ani în
urmă puteai încă citi și lespedea stricată a primului mormânt,
sub care zace spătarul Iordache Râșcan, născut în 1784, fiul
stolni­cului Matei, și el un copil al pitarului Todor Râșcan. Anul
morții nu mai era, iar după actele Comisiei din 1821, Iordache
pare c-ar fi născut în 1804-5, ceea ce n-ar corespunde rangului
său de spă­tar. Al doilea mormânt aparține soției sale, spătăreasa
Pulcheria (1813-36), fiica pitarului Casian Surucean, ziditorul
mănăstirii Suruceni. O soartă jalnică pentru toți oamenii dar-
nici, boieri mol­doveni. Natura-i cruță mormântul, dar omul
îl distruge, năruind ultimele restanțe autentice ale unui trecut
1
Actele Comisiei de stabilire a drepturilor nobilimii din Basarabia în 1821.
2
Operele Com. Sav. a Arhiv. din Basarabia, Chişinău, 1902, vol. II.

177
incontestabil românesc al Basarabiei. Tot ce-i mai vechi zace în
părăsire; iconostasele, icoanele și candelele strămoșești se înlo-
cuiesc cu unele mai noi. Un aer cusut pe la 1765, l-am găsit odi-
nioară în aceeași biserică, în colțul unui aer „nou”.
Cimitirul Râșcani este un monument istoric, pe care nu-1
păzește nimeni. Iar pe ușa bisericii am găsit afișat cu multă grijă:
„rugăm ștergeți picioarele”, „rugăm închideți ușa”. Ce grijă pen-
tru fleacuri, față de tezaurul istoric ce se risipește. Tac morții, dar
tac și cei din viață!
Un mausoleu frumos aparține familiei Catargi: paharni-
cului Petrache, fiului său, căminarul Iordache, și fiului celui
din urmă, vestitul mareșal al nobilimii, Ivan Egorovici Catargi
(1840-96). Aici și-au găsit locul de odihnă veșnică reprezentan-
ții familiei Krupenski, Mazaraki-Debolțev, Baronul Stuart, dar
și hatmanul Moldovei, ginerele nefericitului Gr. Ghica-Vodă, ge-
neralul Ilie F. Catargi (1747-1822). Se înalță mormintele fami-
liei Donici, cu in­scripțiile românești, ale familiilor Ralli, Ziloti,
Kohanovski, Stamo, Kațiki, guvernatorului Constantinovici (d.
1903) și ale altora. O bună parte din monumente lipsesc deja.
S-a curățit cimitirul. Față de ceea ce puteai afla vreo cinci-zece
ani în urmă, lipsesc multe pietre de pe mormintele oamenilor,
care l-au cunoscut pe legi­timistul Donici, pe cavalerul Stamati,
pe poetul Pușkin. Români buni, meritele cărora nici nu se cu-
nosc și se ignorează în re­giunea noastră, precum și totul ce ne-a
înconjurat în trecut.
Românii de dincolo de Prut au apreciat mult pe frații lor
basarabeni, iar barbarii localnici distrug mormintele lor. Devas­
tează tocmai acele documente istorice, care, fără vreo expunere
literară, mărturisesc existența unor icoane moldovenești din
trecut. Nu în zadar, încă cu mult înainte de Unire, d-1 prof.
Ghibănescu venind din Iași, a studiat inscripțiile cimitirului
Râșcani. Vom ajunge, dacă n-am ajuns deja, ca să se scrie isto-
ria Basarabiei la București sau la Moscova, la Iași sau la Odessa,
după izvoare locale, care ne lipsesc din localitate. Ironia soartei!

178
 O biserică interesantă este „soborul vechiu” – catedrala ve­
che a Sf. Arh. Gavriil și Mihail, care trebuie să fie identică cu
biserica domnească a Sf. Nicolae, distrusă de Tătari în 1739 și
reclădită de aga Lupul Năstas1. O lespede de marmoră din prid­
vorul bisericii zice că: „Sfântul și Dumnezăescul lăcașu acesta
a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și din vekiu a Sfântului
Ni­colae”... s-a zidit din temelie în 1806 de frații maiorul Ioan și
sărdarul Feodor, fiii protoiereului Constantin Macarescul. Acest
Con­stantin – protopot, împreună cu tatăl său, preotul Vlasie
(călugă­rul Varlaam), a reînnoit în 1770 mănăstirea Vărzărești.
La fel, o biserică veche este a Sf. Ilie (1806), lângă care sunt
înmormântați binefăcătorii ei: paharnicul Toma Stamati (d.
1817), tatăl poetului C. Stamati, și Smaranda (d. 1815), so-
ția căminarului Zamfirache Ralli. Un alt mormânt, cu totul
nou, poartă numai o cruce de lemn: „Aici zace trupul robului
lui Dumnezeu Paul Gh. Gore, din neamul Boierilor Moldovei
Leoa, Membru Onorar al Academiei Române, f. Vice-Mareșal al
Nobilimii Basarabene, Deputat al Nobilimii județelor Orheiu și
Chișinău, n. 27 – VII – 1875-8-XII-1927”. Peste un an-doi cru-
cea putrezită va cădea, ca și gardul și mai modest, căci nimeni nu
se îngrijește ca să ridice un monument pe mormântul a celui mai
mare cavaler român al Basarabiei.
Biserica Buna Vestire s-a clădit în 1810 de căpitanul Gavriil
Terinte; biserica Sf. Gheorghe (1819) se mai zicea „bulgă­rească”
(de-aici și strada Bulgărească), biserica Arh. Mihail din Buiucani
s-a reclădit din piatră pe la 1825; în 1830 s-a zidit biserica ve-
che din cimitirul Central și biserica Înălțării; în 1836-biserica Sf.
Haralampie, în 1858 – de către Anastase Ciufli, după dorința fra-
telui său, Feodor, – biserica Sf. Feodor Tiron – „Ciufli”; în 1869
– biserica Sf. Treimi, în 1892 – biserica Adormirii, în 1902 – a Sf.
Dimitrie din Băcioi etc. Liceele din Chișinău („Regina Maria”,
liceul Militar etc.) au biserici frumoase, iar altele-capele. Biserica
armenească – după tradiție reclădită dintr-o capelă mai veche
1
Anuarul Com. Mon. Ist. Chişinău. 1924.

179
– apare în 1804. Lângă această biserică sunt înmormântați arhie-
piscopii: Ghevorg Ter-Mâgârticean (d. 1871) și Grigor Saghinean
(d. 1889), iar într-un pridvor de-alături zac faimosul Manuc-Bey
(d. 1817), împreună cu fiicele sale, Mariam și Gaiane, și arhiep.
Nerses Hudaverdean (d. 1917). Biserica luterană din Chișinău s-a
zidit în 1838, iar cea catolică – în 1840. Capela cimitirului ar­
menesc a clădit-o moșierul Bogdasarov, iar acei din cimitirul ca-
tolic – moșierul Oganovici; în cimitirul catolic este înmor­mântat
generalul Pisarjevski (d. 1849). În cimitirul luteran o moviluță
sărăcăcioasă este mormântul lui Carol Schmidt ilustrul și ... neui-
tatul primar al orașului, care-și sărbătorește semi-mileniul.
Un alt monument istoric este cimitirul ortodox – Central,
în care găsim mormântul Doamnei Maria Mavrocordat, soția
lui Alexandru I Delibey; al prințului Alexei Caragheorghievici,
străbunicul Regenttului Pavel al Jugoslaviei; al guvernatorului
Hartingh și al soției sale, Elena Sturdza; al Ecaterinei Katacazi, fii-
ca domnitorului Const. Ipsilanti; al lui N. C. Gulac-Artâmovski
(d. 1898), prietenul Ţareviciului Gheorghe Alexandrovici;
mormintele vice-guvernatorilor P. S. Grave (d. 1846), L. N.
Kuțkevici-Kișkin (1799-1879), S. F. Tanski (1804-86), ale fa-
miliilor Krupenski, Donici, Kata­cazi, Cristi, Semigradov, Razu,
Inglezi, ale scriitorilor 1. Surucean, L. Donici-Dobronravov,
Al. Mateevici și ale altor zeci fruntași și fruntașe din Chișinău
și întreaga Basarabie. O mulțime de monu­mente și pietre de pe
morminte s-a distrus cu timpul, dar și ceea ce s-a păstrat merită
o considerație mai mare decât aceea ce se dă ...
Cimitirele din Chișinău nu și-au pierdut romantismul lor
cu toată „modernizarea” ce se exercită în mod barbar asupra lor,
zilele acestea s-a distrus o fântână din cimitirul Central, care
avea un farmec al ei greu de înțeles „fruntașilor” actuali; aceștia
năvălesc în cimitir cu automobile, ce împrăștie atmosfera senină
de liniște și sfințenie a locului.
Şi când te gândești numai, că-n fața mormântului lui
Todorașcu Krupenski sau al lui Iordache Varfolomei – eroii

180
versurilor de-acum un centenar și mai bine se oprește și ... claxo-
nează un automobil!
Romantismul trecutului, dar și al artei, care străbate în di­
ferite monumente: în grupul familiei, ce deplânge pe Iordache
Tomuleț, sau în sculptura originală a celebrului Antocolski de
pe mormântul lui V. Pisarjevski ...

[„Din trecutul nostru” (Chișinău),

An. IV, nr. 31-34, aprilie-iulie 1936, pp. 11-19]

181
 Semi-mileniul Chișinăului

Despre orașul Chișinău există două monografii destul de

com­plete pentru istoria capitalei Basarabiei, pe care le folosim și
noi: lucrarea jubilară din 1912 și monografia d-lui prof. Ştefan
Ciobanu (1925). De aceea, păstrând oarecare originalitate în
redarea con­tribuțiilor noastre, vom căuta prin aceste schițe să
împărtășim citi­torului unele date în legătură cu orașul Chișinău,
oamenii și viața sa în trecut, fără să urmărim sistemul unei mo-
nografii propriu zise sau măcar firul cronologic.
Ilustrarea schițelor de față se datorește măiestriei pictorului
Anatole Cudinov, căruia îi aducem mulțumirile noastre sincere.
Repro­ducerea ilustrațiilor nu se admite decât cu aprobarea re-
vistei „Din trecutul nostru”.
Numărul acesta apare cu sprijinul amabil al d-lui Ion Costin,
Primar al Mun. Chișinău, care, singurul din reprezentanții oficiali­
tății, a înțeles importanța revistei noastre, încurajând-o mereu.
Semi-mileniul Chișinăului nu este un adevăr istoric, care
merită să fie sărbătorit. Nu este o etapă de dezvoltare a orașului,
ce ar merita o atenție cuvenită. Este vorba doar de 500 ani de
la pomenirea localității Chișinău pe Bâc, într-un hrisov. Semi-
mileniul Chișinăului, în fond, este o invenție artificială, dar fe-
ricită, căci, anunțând această aniversare, d-l Pan. Halippa a găsit
un mijloc de a atrage atenția țării asupra unui oraș, ce-și trăește o
tragedie din cele mai mari, în existența sa.
S-a anunțat „o lună” a Bucureștilor și a altor orașe... Cre­deam
(!) că o să fie însă și un an al Chișinăului, când, cu redu­cere pe
cale ferată, să vină sute, mii de vizitatori, ca să vadă „al doilea
oraș al țării”. Să vină ca să privească progresul, ce l-a făcut în ulti-
mii 18 ani de la Unire, al doilea oraș al României Mari.

182
 Şi tristă ironie:
Ce să arătăm vizitatorilor?
„Palatul Cultural”, ruina intențiilor frumoase ale centrului,
care în 18 ani n-a zidit în „al doilea oraș al țării” nicio clădire?
Să arătăm „Muzeul Național”, Muzeul zemstvei de odinioa-
ră, care în loc să se dezvolte, se chircește ?
„Teatrul Național”, cercul nobilimii de altă dată, azi cu lacăt
la ușă și-n parte refăcut pentru percepția comunală?
„Auditorul lui Pușkin”, focarul culturii de ieri, ruină arsă
transformată într-un garaj de automobile?
Ori „bibliotecile” și „arhivele” locale, și ele în ghilimele ?
Liceele „M. Eminescu” și „Al. Donici”, deposedate de clă­
dirile lor? Fundațiile și palatele, hotelurile, bloc-hausurile și mo­
numentele, ce... nu s-au clădit încă ?
Universitatea ce nu există, pe când avem patru universități
în țară, unde studiază cu greu, pierzând banul Basarabiei, o bună
parte a tineretului nostru? Facultățile de teologie și agricultură
(cu-n picior la Iași), ce nu se bucură de protecția statului, ca să
ajungă temelia Universității Basarabene?
Impozanta Bancă a Municipiului, de la care n-a rămas de-
cât… clădirea și cecurile-hârtie?
În fine, industriile Basarabiei – ruinele morilor lui Zoti,
Ghenrih, fabricile incendiate și falimentate din valea Bâcului,
etc., etc. – toate moștenite de la o domnie... vitregă și pe care
n-am fost vrednici să le păstrăm.
Sau abatorul „istoric”, de prin veacul al XV ?
Uzina noastră electrică, de la finele secolului trecut?
Apa noastră, cu calcar și amoniac, cea mai proastă din tot
largul Europei și care ne lipsește în cantitățile necesare ?
„Canalizarea”, care, mai ales în valea Bâcului, dezvoltă mala-
ria și alte boli?
Starea antisanitară și ruinele părții de jos a Chișinăului, acest
ghetou medieval ?
Boalele sociale și microorganismele – pentru cercetări,

183
speciale – ce ne-au adus fală? Sanatoriul Costiugeni, altă dată
– model în Europa, iar astăzi aproape ruinat și care nu mai pri-
mește bolnavi sau școala de Viticultură, o creație fericită a tim-
purilor… vitrege?
Să arătăm pe cerșetorii de la toate colțurile străzilor, câinii à
la Constantinopole, periferiile orașului – nepavate, neluminate,
lipsite de apă ? Sau casele boierești, într-un stil istoric, în care se
adăpostesc cârciumile, cluburile și băncile, pe când foștii pro­
prietari ai palatelor cerșesc și ei, desculți și flămânzi...
Piața și oborul din centrul orașului, ce ne aduce aminte de
zilele ciumei lui Caragea ?
„Ograda Armenească” și hanurile alăturate à la hanul lui
Manuc, de-acum o sută de ani?
Nopțile albe (à la Petersburg), când luna plină (de n-ar fi
eclipsă!) e singura lumină a orașului?
Valea „pitorească” a Bâcului – San-Marco de Veneția – și
„ștrandul” – balta lui Ivancov ?
Splendidul drum, zis „Valea Farmecelor”, neșoseluit nici as-
tăzi, unde apar nălucile Caucazului – o mahala nepăzită de gar-
dienii publici ?
Gardul romantic al grădinii mitropolitane, ce ne poartă
gân­dul spre zidul chinezesc?
Piața oborului și piața „Ciufli”, unde odată ar trebui să se
facă un parc, câmpuri sportive, ștrand și câte altele.
Ce să mai arătăm noi?
Să facem o expoziție a apostolilor și a pensionarilor „națio­
nalismului” și ai „culturii”, etc., etc., care ar merita să fie expuși
la București sau Iași, unde palatele lor amintesc de devastarea
Basarabiei ?
Să expunem „ziarele” și „operele” acestor „apostoli”, a căror
rezultat îl vedem în alte părți, pe când cumularzii, cu zeci de mii
lei leafă, apartamente, luminat, încălzit, chiar servitori și mânca-
re de la stat, alcătuiesc casta exponenților Basarabiei, trustul de
exploatare „culturală” pe acțiuni a provinciei ?

184
 Să expunem pe toți Tibacu et Co., care au trădat țara, vân­
zând sângele nostru; pe toți Roșianu et Co., care ne-au condus
și cultele, pe toți miniștrii și parlamentarii, care niciodată n-au
vorbit la Parlament sau au apărat provincia noastră?
Pe toți afaceriștii, directorii, nacialnicii și pomoșnicii cine
știe de unde căzuți pe capul nostru și care vor fi decorați cu oca-
zia semi-mileniului Chișinăului...
Ce să mai facem?...
Şi totuși... semi-mileniul Chișinăului este o ocazie fericită
pentru noi, căci avem prilejul măcar să ne deplângem soarta.
Chișinăul – centrul natural al Basarabiei, prin căile ferate și
șoselele, ce-i lipsesc – merită o atenție încordată a guvernului.
Capitala „Sardiniei românești” merită o preocupare de soarta ei,
la fel cu aceea ce-o acordă un Mussolini Sardiniei italiene...
N-au dreptate acei care pretind că orașul nostru n-are viitor
trainic, nefiind cel puțin un port fluvial. Astăzi aceasta n-ar fi
cusur mare, iar faptul că Basarabia stă la intersecția drumurilor
Europei, promite multe.
Numai, destul cu vitregia și centralismul stupid, căci al-
tfel va continua... înmormântarea Chișinăului! – Astăzi, când
Bucureștii – ventuza țării – suge vlaga și întrece toate limitele de
creștere, Iașul e încurajat de stat, Cernăuții se dublează, Craiova
crește pe văzute, iar orașele din Transilvania pășesc într-un ritm
european...
Credeam că se va face o expoziție în 1936; s-a vorbit că se vor
tipări chiar timbre jubilare, dar ce vom expune la toate acestea?
Poate, mai bine, să amânăm jubileul încă ... cu-n semi-mileniu ?
Chișinăul moare sau... este omorât!

[„Din trecutul nostru” (Chișinău), An. IV,

nr. 31-34, aprilie-iulie 1936, pp. 1-4]

185
 ALEXANDRU ROBOT

Cum a fost primit 1936 la Chișinău

Noaptea dinainte de Anul Nou a luat în imaginația mea pro-

porții fantastice de noapte valpurgică.
Există în noaptea asta un moment misterios și ine­fabil, când
un an expiră și altul se naște.
Substituirea de ani se comite brusc, fără niciun intermezzo,
numai cu o lungă introducere, de care pro­fită gospodinele ca să
prepare plăcinta, în care poeți de suburbie își plasează răvașele.
Ca un mizantrop ce sunt, izolat și uitat, n-am fost invitat la
banchetul vieții. Adică la banchetul de reve­lion.
Mi-am făcut revelionul în stradă. Nu mă laud, dar am petre-
cut un revelion admirabil.
Oricât ar părea de absurd, revelionul străzii a fost cel mai
interesant. În el și-au dat întâlnire toate revelioanele, de toate
genurile și de toate categoriile.
Deci am să vă povestesc întâlnirea mea cu anul 1936, pe care
l-am văzut imediat ce a descins la Chișinău.
Pregătirile au început de la nouă. Fierele coafezelor, înroșite
în foc, lucrau asiduu și martirizau buclele cu­coanelor.
Domnii, încremeniți în scaunul de execuție al frize­rului, lă-
sau să circule pe obrajii lor roșii briciul ascuțit al unei calfe.
Pe la zece, și doamnele și domnii s-au regăsit la domiciliul
respectiv, aferați, febrili, țintuiți în fața unei oglinzi și a unui

186
șifonier răvășit. Cravate făcute și des­făcute, volane de rochii
care nu stăteau rotunde în aer, o serie nesfârșită de emoții și de
precipitări.
În fine, la unsprezece, rochia de bal, cu decolteu la spate, era
fixată pe silueta doamnei, iar domnul se afla țeapăn și solemn, în
frac sau smoching.
Peripețiile încep abia la orele unsprezece, sunate cu gravitate
de orologiul primăriei.
Pe Alexandru cel Bun nu mai era nimeni. Cu un ceas înainte
animația era la paroxism.
Copiii trăgeau de coadă buhaiul, măscăricii cu ca­pra dădeau
reprezentații benevol și un plug tras de pa­tru boi demonstra în
fața primăriei.
Dar în cele din urmă buhaiul a amuțit, măscăricii și plugul
au dispărut.
Lumea în frac aștepta emoționată Anul Nou. Îl aștep­ta în-
cordată, ca pe un mare noroc sau ca o condamnare.
M-am plimbat pe toate străzile. Am trecut pe sub ferestrele
prefecturii, unde sub lămpi puternice se în­vârteau în piruete ro-
chii și uniforme.
Orchestra repeta valsuri și tangouri...
Am trecut apoi pe lângă școala poloneză, unde colo­nia loca-
lă aștepta cu exuberanță un an nou.
M-am oprit în fața restaurantului Londra, unde chelnerii
gravi și decrepiți serveau doamnelor elegante pahare și farfurii.
La Camera de comerț ferestrele masive erau ilumi­nate și ra-
fale de muzică ușoară inundau în stradă. Ceva mai departe sina-
goga stătea întunecată și tristă.
În centru străzile scăldate în lumină erau măturate de un
vânt dezmierdător ca o briză marină.
Pe la periferie alcoolul, scandalul și armonica alcă­tuiau o at-
mosferă plină de vacarm.
În grădina Soborului, prin arborii diformi, ciorile se agitau
și croncăneau.

187
 Birjarii, adormiți pe capră, cu biciul atârnând peste spinarea
calului cu greabăn la gât, așteptau nu un an nou, ci un client.
Un tramvai-fantomă, fără pasageri, traversa strada principa-
lă și tăia în două enigmatica noapte.
Dar Anul Nou m-a surprins prin mahalaua mea. Din câr-
ciumi, aroma de vin și nota sălbatică de muzică pătrundeau în
uliță.
Era 12 fără 5. Cinci minute de neant.
Apoi s-a dezlănțuit frenezia mulțimii. Clopotele Soborului,
orologiile publice, pocnete de bici, de pistol, strigăte, lumină
stinsă, totul pornise să urle, ca o nebu­nie colectivă.
Un minut de apocalips, de ospiciu.
Lumina s-a reaprins. Anul Nou venise. 1936 era prezent
în Chișinău. 1935 devenise anacronic, încă o perlă la colierul
trecutului.
Din reflecțiile mele m-a trezit o voce disperată de gardian.
Alerga după un individ iute de picior și striga; „Pune mâna pe
el!”
Am avut impresia că e anul vechi, evadat din timp, care fuge
și pe care un sergent zelos vrea să-l areste­ze.
Dar în realitate era un simplu hoț, care voia să pro­fite de ba-
lurile elegante din oraș, de revelionul cu șam­panie și vals, ca să
fure și el dintr-un coteț anonim o inocentă găină.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

nr. 375, ianuarie 1936, p. 1]

188
 Aspecte din piața nouă

Piețele formează un capitol semnificativ și copios în existen-

ța unui oraș. A dispărut epoca în care în piețele publice se execu-
tau condamnările la moarte.
Dar chiar dacă într-o piață nu se mai înalță spân­zurători și
nu se mai construiesc eșafoduri, spectacolul legumelor, al cărnii
și al peștelui rămâne expresiv și in­teresant.
Piața Chișinăului e promiscuă, nedisciplinată și grotescă.
Dimineața arhitectura ei meschină se animă.
Precupeții suprimă noaptea de la jumătatea ei și încarcă pe
altarele de scânduri ale tarabelor sacrificiul pâmântului, aran-
jând toate generozitățile provinciei în coșuri.
În auroră piața nouă are un aspect de carnaval. Din­spre pe-
riferii se revarsă fluvii de coșnițe și inundă pro­cesiuni de slujnice
și gospodine.
Piața nouă e complicată. Cu flexibilități de labirint, se ra-
mifică în mai multe direcții și din toate părțile te îmbrățișează
gălăgia comercială, care crește și se um­ilă, în timp ce orologiul
municipal sună de opt ori.
Au apărut în ușile gheretelor și în dreptul tarabelor precupe-
țele. Îmbrăcate în câteva haine suprapuse, cu mai multe tulpane
pe cap, figura lor e absentă și nu vezi decât un corp diform și
greu ca un costum de scafan­dru. Cartofii și ardeii se îngrămă-
desc în fața lor și în străchini bulionul e roșu ca hemoragia.
Negri și rotunzi, cartofii par bulgări de pământ. Îți vine să-i
iei și să-i arunci peste un sicriu imaginar.
Ardeii, întinși pe o ață ca un colier, sunt degete roșii, care
putrezesc atârnate în cui.
Precupețele încep să se certe, să strige. Vacarmul e definitiv și
procesiunea slujnicelor se dezvoltă.

189
 Piața începe să geamă, hărmălaia crește și se aprin­de. În piața
nouă se întind paralele mai multe străzi cu carne, care au un mi-
ros de sânge, ca asasinii.
Vitele masacrate atârnă de cârligele măcelarilor. Priveliștea
e barbară: abdomene spintecate ca într-un harakiri, creieri scoși
din cutia lor, inimi smulse și fu­dulii decapitate.
Măcelarii cu înfățișare de călăi împlântă cuțitele în carnea
animalelor jertfite și cu gesturi abile de chirurgi taie un ficat sau
un mușchi.
Frigul a învinețit hălcile de carne, care spânzură în fața bară-
cilor. Sângele e numai o culoare transparentă, prin care surprinzi
vine și artere.
Piața de carne se împarte în două, după rit. O tăbliță indică
unde poți găsi carne creștinească și unde se află carnea izraelită.
Mai încolo râd felii de bostan, cu un râs galben și bolnav.
Morcovii lungi și subțiri, fasolea albă ca o dan­tură și murăturile
dau o impresie de abundență și în fața lor precupețele bătrâne și
grase gesticulează, dis­cută.
Din când în când aruncă în gura deschisă a unui coș cartofii
sau ceapa.
Unele femei și-au întins marfa pe o maramă așter­nută pe pă-
mânt. Câțiva morcovi, câțiva cartofi, o farfu­rie cu bulion și s-a
improvizat un comerț.
Câte un trecător neatent calcă bătăturile unui mor­cov în
timp ce precupeața îi face câteva mustrări.
Zăpada s-a înnegrit în piață. Invazii de ciori zboară deasupra
măcelarilor și se strecoară printre pași ca să ciugulească un os,
care le dă impresia de hoit.
Oameni în zdrențe, costumați în saci, încinși cu sfori se
preumblă printre gherete. Sunt hamalii de oca­zie, care așteaptă
să transporte un coș.
Am întrat în piața de covrigi. E o frenezie de co­vrigi, rotunzi
și blonzi, care atârnă ca niște cercei în urechile de lemn ale unei
tarabe.

190
 Colacii și cornurile se îngrămădesc și toată piața e sufocată,
e strivită sub avalanșa de covrigi cu susan.
După legume și colaci vine galanteria. Batiste, cio­rapi, piep-
teni și flanele zac pe tarăbi, supravegheate de ochii unui vânzător
înghețat, care încearcă să te reție, să-ți arate bazarul lui derizoriu.
În fața barăcilor atârnă imoral izmene și flutură indecent
chiloți de damă. Stamba și America au încre­menit în suluri, iar
metrul de lemn doarme pe masă.
E un bal de funde, de scufițe și de jurubițe.
Mai departe au poposit săniile trase de boi ale ță­ranilor. E o
înghesuială de vile cufundate cu botul în fânul subțire.
Ciorile alunecă prin aer. Hălcile de carne atrag va­luri de
ciori, care sosesc de la marginile orașului ca să accentueze fune-
brul carnaval din piață.
Undeva sfârâie tăciunii, peste care fierbe un ceaun cu ciorbă.
Pe la amiază piața somnolează. Dispar morcovii și cartofii
și o umbră grea se așterne peste piața grotescă, de unde în fieca-
re zi stomacul Chișinăului se alimen­tează, înghițind bulionul,
carnea, peștele și covrigii pe care i-am văzut expuși. Bineînțeles,
izmenele și ciorile rămân pe loc, nedevorate.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

nr. 390, aprilie 1936, p. 1]

191
 Portretul unei periferii

Orașul descrește spre periferie. Casele devin mici, se descom-

pun și par gheboase. E viziunea care se for­mează când parcurgi
Chișinăul spre marginile lui și când vizitezi una din mahalalele
lui principale: bariera Sculeni.
Numele acesta, cu rezonanțe strict periferice, îl consideram
întotdeauna ca o reminiscență din rubrica faptelor diverse, unde
cotidian se face cronica acestui cartier, teatru al agresiunilor și al
diverselor conflicte.
Bariera Sculeni e plasată printre cazărmi și spitale. De o par-
te cloroformul, pe de alta – goarna sunată la ore de amiază și
de seară. În acest cadru vegetează periferia, adormită sub un cer
indulgent și acoperită de un cearșaf de praf.
Ca să definești aspectul barierei Sculeni e dificil. Trebuie să
eziți între peisajul de maidan al mahalalei și între insinuările ei
rurale.
Orașul se îngână cu satul. Tramvaiul parcurge un drum de
țară între două procesiuni de căruțe umbrite de câte o porum-
biște debilă.
Hanurile se anunță prin saci de ovăz puși afară ca să atra-
gă botul cailor. În pulbere strălucește cu sclipiri galbene rustica
baligă. E un semn că prin apropiere sunt grajduri și faptul acesta
e subliniat de câte un ne­chezat puternic.
Capitolul industrial al periferiei îl reprezintă potcovăriile.
Din maghernițe vechi se strecoară zgomotul muzical de ciocan,
care se prăbușește peste nicovală și sar scântei roșii.
„Pacienții” așteaptă afară cu căpăstrul legat de un gard, aș-
teptând ca mâna potcovarului să le încalțe din nou copitele.
Sunt și prăvălii în bariera Sculeni. Cele mai nume­roase și

192
mai vizitate sunt cârciumile, care vestesc mus­tul prin hârtii li-
pite la ferestre.
Pepenii sunt risipiți în țărână, supravegheați de o babă.
Mai există și o croitorie, cu un surtuc agățat în ușă ca să atra-
gă atenția celor care nu citesc firma „Croi­torie bărbătească” ca să
respectăm ortografia ei ori­ginală.
Alte aspecte din bariera Sculeni? Periferia aceasta are un sin-
gur și neînțeles aspect. Casele mici și cocoșa­te, drumul îngropat
în praf și străbătut de carele cu boi, cârciumile care alcoolizează
pe locuitori – iată elemen­tele disparate ale unui aspect unic și
general.
Poate mai e un aspect caracteristic și cortegiul fu­nerar, care
transporta un mort spre cimitirul evreiesc. Trei moșnegi cu caf-
tane și bărbi ortodoxe purtau pe umerii lor o targă încărcată
cu flori. Sub flori, cadavrul, în urmă, femei care boceau și copii
speriați.
Cortegiul parcurgea drumul de țară, ocolind lanu­rile de po-
rumb și bostănăriile, mergând spre un cimitir izolat între ogoare
și șine de tren.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău), nr. 410, 1936, p. 1]

193
 Miracolul Crăciunului

Piața freamătă în ajun de sărbători. În zăpada care se logo-

dește cu glodul mulțimea își sculptează pașii. Gălăgia orientală a
târgului lovește timpanul cu stridențele ei.
Toată viața e un vast haos gastronomic, acustic și decorativ.
Dezrădăcinați de pe piscuri și coline, brazii își reflectează
umbra verde. Un golan vinde artificii și le strigă vehement. Mai
departe se vând plăci de gramo­fon. Muzica lor scârțâie la un fo-
nograf ruginit.
La câțiva metri s-a improvizat o piață de păsărele. Scatii,
sticleți și turturele se zbat în coliviile lor, cân­tând cu ciocul pe
harfa gratiilor.
Pe tarabe râd obosite jucăriile ieftine. Un băiat stri­gă: ace de
siguranță! Un bătrân – șireturi de ghete!
Asta e piața Chișinăului. În pulsația ei se observa freamătul
sărbătorilor.
Brazi, colivii și jucării. Dincolo, unde încetează emoția și
ficțiunea, începe un univers al cartofilor, fa­solelor și ridichilor.
Ploaia udă legumele, la căpătâiul cărora veghează precupețe
obeze și agresive. Silueta cafenie a gardianu­lui se strecoară prin-
tre tarabe.
Un miros de sânge te atrage spre piața de carne, unde pete-
le roșii strălucesc pe trotuar, pe pereții de scânduri și în obrajii
măcelarilor.
Şi mulțimea defilează prin fața acestor catafalcuri, care sunt
tarabele cu legume și carne.
În zăpadă și glod se adâncesc pași. Sunt pași de cu­coane, sunt
pași de slugi și pași târâiți, de vagabonzi.
Dar piața freamătă. Miracolul Crăciunului își proiectează

194
aureola cu anticipație. Verdele brazilor, scoborâți din munți și
smulși din codri, îți sugrumă privirile. Iar plăcile de gramofon
cântă diform melodii țipate, urlate și scârțâite.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

nr. 415, decembrie 1936, p. 1]

195
 GHEORGHE V. MADAN

Belșugul Chișinăului: cireșele

Cireașa …
Cea mai drăgălașă și mai timpurie fructă; cu floarea albă ca
zăpada și mirosul delicat și sănătos.
Dulci la gust și răcoritoare.
Când încep a se pârgui, seamănă cu zorile dimineții.
Când s-au copt seamănă cu rubinele și granatele.
Copiii le anină după urechi ca pe niște cercei frumoși.
Când treci printr-o livadă de cireșe coapte, ți se pare că te afli
în împărăția pietrelor celor scumpe.
Dulceața de cireșe place tuturor.
Vărzarele de cireșe amare cu puține vișine și presărate cu za-
hăr – cine nu le cunoaște?!.. Că sunt minunate la gust … să tot
mănânci și iar să mănânci …
*
Chișinăul este orașul răsfățat al cireșelor.
Unele cartiere din vatra orașului, cum sunt: Schinoasa,
Munceștii și Valea Ghicescu, mai mult de pe urma pomilor de
cireși trăiesc.
Dar cei proslăviți în livezile de cireși sunt trușenenii. Niciun
sat din România nu are atâta livădăraie de cireși ca Trușenii. O
pădure de cireși!... Peste două sute de hectare.
Chiar în Rusia – cât era de mare –, nicăieri nu erau atâtea
cireșe ca în Trușeni. Cele mai frumoase și gustoase sunt cele, așa
numite, suslene, căci au fost aduse în Trușeni din satul Susleni,
ținutul Orheiului.

196
 Aceste cireșe erau cunoscute în Rusia sub numele de mari-
ance (marianovschia).
Negustorii lipoveni din orașul Balta de pe Nistru, care au
răspândit, acu vreo cincizeci de ani, aceste cireșe în marile orașe
rusesști: Moscova, Kievul, Odessa și altele, le-au cumpărat întâia
oară de la răzeșul Gheorghe Mărian din Trușeni, care pe atunci
avea cele mai mari livezi de cireșe; și acei negustori lipoveni, care
le-au dus faima în toată Rusia, le-au poreclit: Mariance.
*
Cireșele aduc în fiecare an milioane de lei trușenenilor și
mărginașilor Chișinăului. Însuși Chișinăul câștigă milioane de
pe urma cireșelor; căci face mare negoț cu ele: le împachetează și
le trimite în toate orașele țării.
Lumea nevoiașă a Chișinăului are în cireșe o hrană ieftină și
plăcută; căci sunt gustoase și răcoritoare. De doi lei pâine și de
doi lei cireșe – și hrana săracului e gata!
Iar cei de la țară iau la vremea mesei o hrincă de pâine sau un
boț de mămăligă și se suie de-a dreptul în cireș și acolo se ospătează.
Ieftin, sănătos și poetic.
Și ministrul Inculeț a făcut așa, când era student.
*
Din nenorocire anul acesta n-o să avem cireșe …
Vântăraia mare din postul mare despre care am vorbit, la
vreme, în acest ziar, ne-a adus cu sine o ploaie sărată, cu negură,
care a opărit cireșii în floare, iar celelalte ploi care au urmat, tot
atunci, în timpul înfloririi, au împiedicat pe harnicele albine să
zboare din floare în floare și să împreuneze florile bărbăteși cu
cele femeiești, pentru a le face să rodească.
Așa, că nu o să avem cireșe anul acesta. Să ne luăm grija de la
ele; și să ne punem pofta în cui de la vărzarele cu cireșe.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An III, nr. 451, 18 mai, 1937, p. 2]

197
 O podoabă a Chișinăului: talciocul

(Văzute și trăite)

Talciocul se numește târgul de vechituri. Cuvântu-i rusesc și

înseamnă înghesuială.
Ieșenii și Bucureștenii au un nume mai hazliu, dân­șii zic:
Târgul păduchilor. Noi ne mulțumim cu talcioc, ba am mai scos
încă și alt cuvânt din el: Talciocar, adică: derbedeu și haimana,
șolticar și găinar.
Talciocul Chișinăului are două vaduri comercia­le: unul – de
dimineață în piața nouă și altul de după amiază, în târgul vechi.
Aceiași negustori cu aceleași mărfuri se cărăbănesc zilnic
dintr-un loc în altul. În târgul vechi se mai adaogă înspre seară
și aceia care ziua cutreieră orașul, strigând „haine vechi și stari
veșci”.
Vin și dânșii de-și descarcă cumpărătura de-a drep­tul în stra-
dă, ca să-și aleagă și să-și cumpere fieștecare ceea ce-i place.
Înghesuiala-i mare. Roiește lumea nevoiașă de tot soiul: băr-
bați și femei de tot neamul; și ruși, și ovrei, și români, și armeni,
și greci, și țigani.
Trăiesc toți în pace unii cu alții, fiindcă nu-i întărâtă nimeni
unul împotriva altuia.
Aici vinde și cumpără numai nevoia. Nimeni nu vinde și nu
cumpără de gust sau plăcere.
Unii fac negustorie statornică, zilnică, dar cei mai mulți vin
numai atunci când îi silește nevoia.
Unii își poartă marfa pe umere și pe brațe, umblând forfota
de colo-colo, alții – cei cu lucruri mai mărunte și greu de purtat
– stau locului.

198
 Cea mai mare îngrămădire de lume e în zilele de iarmaroc
și toamna, în ajunul iernii. Nu fac gălăgie mare. Nu se strigă, nu
se ademenesc unul pe altul în gura mare, că marfa-i la vederea
tuturor, cine vrea cumpără, cine nu – nu.
Se vinde și se cumpără orice, până și lucrul căruia îi dai cu
piciorul. Că ce nu se găsește în talcioc?...
Îmbrăcăminte veche de tot felul: bărbătească și femeiască.
Unele din haine sunt numai purtate, iar altele cârpite și terfoase.
Încălțăminte de asemeni găsești de tot soiul: și cibote, și pa-
puci, și ghete, și bocanci, și galoși, și șoșoni: unele încă bune de
purtat, dar altele – niște potloage, să le arunci a doua zi după ce
le-ai încălțat.
Fel de fel de cărți: și rusești, și românești, și nem­țești, și
franțuzești.
Sute de tacâmuri și mii de unelte și mărunțișuri.
Samovare, farfurii, tăvi, lighene, ibrice, ceainice, paturi, sca-
une, țoale, mese, dulapuri, saltele, sfeșnice, pahare, linguri, cuți-
te, perii, belciuge, furculițe, pate­foane, gulere, cravate, nasturi,
oglinzi, sfredele, brice, foarfece, ochelari, beschii, schițelnice,
sticle goale, to­poare, bărdițe, icoane, cățui, mutelce, sule, cande-
le, dălți, lămpi, ghitare, vioare, ceasornice, inele, cercei, piepteni
și așa mai departe, până și oale de alte nevoi se vând.
Şi fiindcă veni vorba, am să povestesc cum am mân­cat eu
odată, la o cumătrie de țară, sarmale făcute și fierte într-o oală de
acelea, de alte trebuințe.
Gospodarul cu botezul, țăran de la țară, nu știa care-i rostul
adevărat al unei asemenea oale și pentru care trebuințe le fabrică
fabricile.
De unde să-i treacă lui prin minte?
Că țăranii au o vorbă că: „Numai cei nebuni se spurcă în
ceaun”.
Dânsul a văzut că oala-i pântecoasă și joasă și s-a gândit că-i
bună și potrivită pentru sarmale: încap multe și fierb ușor.
S-a nimerit, ca sarmalele de la cumătria aceea să fie gustoase:

199
micuțe, unsuroase, orezoase, cu mărăraș în ele și bine coapte, așa
cum știu să le facă moldovencele noastre. Am poftit dar, să ne
mai aducă. Şi mă pomenesc că vine moașa cu o nevoie de aceas-
ta de oală în brațe și ne răstoarnă din ea sarmale în farfuria cea
mare ...
Ba moașa încă zice:
– Vă dau, cucoane Gheorghieș, sărmăluțe din oală boiereas-
că, nu din cele de lut.
Dar eu în gândul meu:
– Bătu-te-ar Dumnezeu, cu oala ta cea boierească.
Eu de felul meu nu sunt scarandiu la mâncare, dar când am
văzut una ca aceasta, mi s-a întors rânza pe dos și am simțit că
sarmalele din stomacul meu încep a se mișca și a se opinti, să facă
drumul înapoi.
Am întrebat îndată pe gazdă: de unde a cumpărat această
oală? Şi numai după ce mi-a spus cu nevino­văție că a cumpă-
rat-o nou-nouță dintr-o dugheană de tacâmuri, mi-a mai trecut
greața.
Bietul țăran nu știa care-i rostul unei asemenea oale la oraș,
ce fac cu dânsa boierii și orășenii.
***
Lumea talciocului este alcătuită mai mult din lumea nevo-
iașă a orașului.
Ţăranii nu cumpără decât încălțăminte purtată, dar de ta-
câmuri și oale vechi se feresc, căci se tem să nu fie spurcate; de
hainele vechi iarăși se tem, să nu fie de la morți sau bolnavi de
oftigă sau tifos.
De aici se răspândesc ele în toate părțile.
A fost o vreme, mai acum vreo cincisprezece ani, când tal-
ciocul avea un negoț înfloritor.
Pe atunci se găseau la talcioc multe lucruri de aur și argint,
chiar pietre scumpe și covoare persiene, de Hiva și Buhara.
Le vindeau foștii ofițeri ruși și boierii cărora li se luase

200
moșiile. Talciocul își are ospătăriile sale, tot că­lătoare și ele.
Sunt în oraș sărmane văduve cu copii mici și din pricina
aceasta nimeni nu le primește la slujbă. Şi atunci, unele din ele,
s-apucă de pregătit plăcintele mici cu brânză, cu carne, curechi,
cartofi, bostan, iar vara și cu cireșe sau vișine. Şi vin cu ele la
talcioc.
Altele vin cu colțunași mari de o șchioapă, numiți maloro-
sieni, altele cu mațe umplute cu păsat sau crupe, iar altele frig
aici, la fața locului, peștișori, ficați, mai-uri, mititei sau chiftele
de cartoafe. Şi orice a-i lua, un leu bucata. Se ospătează de la ele
nu numai talciocul, dar și sutele de femei, sărace, care vând zar-
zavat în medeanul pieței.
Şi să nu se creadă că aceste lucruri sunt gătite prost și fără
gust. Sunt gătite gospodărește și curat ca la casa omului, atât
doar că nu-ți iau șapte prețuri pe ele.
Talciocul are și muzică, mai ales în timpul mesei, că cei cu pa-
tefoanele le dau drumul și deodată pornesc a răsuna năstrușnic:
câte un cazacioc, câte o horă, câte o zuralie sau sârbă îndrăcită.
Mulți au o părere greșită despre lumea de la talcioc. Cred
că e o lume de șmecherie și de pungași, care stă mai mult prin
pușcării decât acasă în libertate.
Greșeală mare ... Chilipirgii da, însă nu și pungași.
Sunt niște bieți oameni pașnici și săraci, unii de la țară, care
neavând niciun meșteșug mai bănos fac și ei o țâră de negustorie
cu ce pot, ca să câștige un douăzeci-treizeci de lei pe zi și să aibă
de o pâine și chiria casei.
Rari care au un capital mai mare de o sută-două de lei. Când
e vorba să cumpere un lucru mai de preț, se întovărășesc câțiva la
un loc. Se mulțumesc cu un câș­tig de zece lei la un lucru cumpă-
rat cu patruzeci de lei.
Este adevărat că se strecoară uneori în talcioc și pungași de
buzunare sau de cei care înșeală lumea cu cele trei cărți: „uite
popa nu e popa”, ori cu buburuzul de sub degetar.
Însă aceștia sunt venetici, care cutreieră toate orașe­le și

201
iarmaroacele și nimeni nu se pune cu dânșii, căci lumea îi vede
mereu liberi și bănuiește că sunt acoperiți de către cei care ar
trebui să-i prindă și să-i lege.
Eu odată am pățit o poznă cu unii de aceștia.
Începuse a juca la talcioc, mai la o parte, după un colț: „uite
popa, nu e popa” cu cele trei cărți, ca să-i înșele și să-i curețe de
bani pe țărani.
Am căutat să-i împiedic de a jefui pe neștiutori. M-am răstit
la dânșii și am strigat să vie gardistul, ca să-i ducă la poliție.
Dânșii și-au luat iute tălpășița, dar mi-au strigat din
depărtare:
–Ţi-e necaz că nu-ți facem parte ... îți aduci aminte când am
stat împreună în pușcărie?
Noroc că lumea de la talcioc mă cunoștea. Altfel ră­mâneam
de râs și ocară.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 462, 31 mai, 1937, p. 2]

202
 Toamnele Chișinăului românesc de altădată
Amintiri de acum 50 de ani

Vine toamna cea bogată,

Să ne veselim, măi frate.
(Cântec vechi)

Așa cânta odată, pe vremea asta, Chișinăul.

Că vreo șaizeci de ani în urmă era încă multă viață româ-
nească în Chișinăul stăpânit de ruși.
De la Catedrală la deal – tot orașul era al moldove­nilor și al
altor creștini. Comerțul asemenea.
Iar poporanii bisericilor Mazarachi, Sfinții Voie­ vozi,
Blagoviștenie, Sf. Ilie, Sf. Haralambie, Sf. Gheorghe, Sf. Neculai
de la Mălina Mare și Sf. Dumitru de la Melesteu erau numai hi-
riș moldoveni curați.
Boierimea, negustorimea și meșteșugarii erau în mare parte
moldoveni.
Şi numai poporanii de la biserica înălțării erau bul­gari și cei
de la biserica Ciuflea – în mare parte ruși.
Şi tot pământul, și toate viile și livezile dimprejurul orașului
erau ale moldovenilor plugari, negustori sau boieri.
Ce era pe atunci, toamna, pe la vii?!
Cu prețul de o copeică, adică mai puțin decât un leu de azi,
aveai dreptul să intri într-o vie de la marginea orașului și să mă-
nânci la poamă cât poftești.
Pentru o altă copeică aveai să bei la cramă un căuș de must,
cât un chersin de mare, și să te sui apoi călare pe un poloboc și
să-i tragi la vin cu țevia pe vrană cât o încăpea în tine...
Veselie cu cântece, cu chiote și jocuri în toate părțile...
Iar pe sub seară flăcăii și fetele mari se luau la goană printre

203
butucii de vie.
Trânteli și zghihote pe sub butucii mai umbroși și prin hin-
dichiurile cu cătină și boji.
Seara mai toți se întorceau pe două cărări acasă.
D-apoi în târg?... Maica ta, Hristoase! Nuntă nu altceva!...
În piața mare, unde stau acum carele cu harbuji, struguri și
lemne, era medeanul de vin. Sute de polo­boace de vin nou!...
Toți bețivii – da’ ce toți bețivii!... – toată lumea um­bla cu
țevia de trestie în buzunar!...
Că puteai să te urci în orice car, să te cațeri și să te crăcănezi
pe poloboc și să-i tragi cu țevia pe vrană, nu o dușcă, nu două,
dar să dughești la vin pân ce o da din tine afară!...
Acolo unde-i azi piața de zarzavaturi, era medeanul de stru-
guri al celor de lângă Chișinău și de mere al celor de la codru:
mere domnești de la Chitușca și Zubrești, de cele mistrețe de la
Sadova și Seliștea Călărașului și de cele mohorâte și țigănci de la
Ciorăști și Vălcineți.
Şi puteai să iei din fiecare car câte un măr, că nu era bănat.
La fel era și în târgul vechi.
Şi toate erau ieftine.
Şi vinul, și poamele, și merele, și perjele, și coarnele, și toate celea.
Ce-i drept că și țăranul cumpăra pe atunci ieftin cele de tre-
buință lui și casei sale.
Ieftin vindea, dar și ieftin cumpăra. Nu ca astăzi...
În cerdacul cârciumilor din jurul medeanurilor cântau ca la
nuntă lăutari din scripcă și din cobză. Tot cântece bătrânești: de
dor și de jale, care îl ademeneau pe țăran la petrecanie și băutură.
Pe la rohatcele târgului – tot așa: la fiecare crâșmă lăutari sau
cimpoieri.
Şi ce pastramă bună de ied sau de vacă se făcea pe atunci
toamna!...
Şi ce cârnați, de cei din carne și slănină de porc hă­cuite – nu
dată la mașină ca să-i piară zeama și gustul – și cu usturoieș!...
Sau niște friptură pe cărbuni!...

204
 Sau plătică ori sudac sărat, tăvălit prin făină de popușoi și
prăjit în tigaie cu cepușoară!...
D-apoi acasă la tine – cu niște curechi des, scăzut în cup-
tor, cu bucăți de carne de porc cu șorici cu tot și câțiva chiperi,
iar după el o învârtită presărată înăun­tru cu brânză frecată de
putină?!
După niște asemenea bunătăți s-aprindea creștinul în coș, îi
ardea gâtlejul de o așa strașnică sete, că-i ve­nea să beie o fântână
întreagă!
Şi pe atunci încă nu se stricase viile de filoxeră.
Soiurile de poamă plăvaie, sghihardă, flencheșă, galbenă
moldovenească, țârâtă, văratecă, neagră rară și căușancă, ce-i
drept, nu dădeau vinuri așa de tari ca cele de azi, însă erau mai
gustoase la băut și te învese­leau fără să-ți facă capul ciubăr.
Însă și vinurile acelea te culcau pe marginea uliții și te făceau
să umbli uneori cu nasul julit și vânătâi pe sub ochi.
Şi când începeau, după Ziua Crucii, nunțile, cloco­teau ulițe-
le de chiotele nuntașilor.
Pe ulița mare, prin fața Soborului – Alexandru cel Bun de
azi – treceau nunțile răzășești de la Mereni și Cobusca la Trușeni
și Cojușna sau altmintrelea.
Câte treizeci-patruzeci de căruțe și șărăbane!... Şi cete de
vornicei călăreți pe cai buiestrași cu plosca în mână și ghiciul
căzăcesc în tureatcă...
Şi mânau pe ulița largă și încă nepietruită ca pe câmpia
Bugeacului, chiuind și hăulind ca în mijlocul codrului...
Să poftească acum un răzăș român, să treacă cu că­ruța prin
fața Catedralei!...
Boierimea și negustorimea moldovenească nu se lă­sau mai prejos.
Chefuiau și se veseleau deopotrivă cu norodul.
Şi erau pe atunci lăutari vestiți cum era Iancu, Costache,
Corniță și Măslină.
Îndeosebi era meșter mare și cânta cu foc Iancu.
Dânsul a cântat și împăratului Alexandru al Rusi­ei, când a

205
venit la 1877 la Chișinău, să pornească oștile împotriva turcului.
Şi se zice că atunci, când a început Iancu a zice la masa cea
mare împărătească ciobăneasca – doina de azi a întors, cică, îm-
păratul capul spre Iancu și a po­runcit apoi să i se dăruiască un
ceas de buzunar cu venzel imperial din cabinetul său și trei sute
de carboave aur.
De altfel, Iancu mai cântase cu tacâmul său de lă­utari, îm-
păratului Alexandru la 1870, când a venit la Bender (Tighina).
Atunci boierimea, dorind să dovedească împăratu­lui că
Basarabia îi țară moldovenească și să-i arate și o parte din obi-
ceiurile poporului românesc al Basarabiei, a făcut la Bender o
nuntă răzășească, la care au cântat Iancu cu tacâmul său de lău-
tari din Chișinău și Mur­g u cu tacâmul său din Dubăsarii-Vechi
de peste Nistru (orășelul Grigoriopol).
Mire a fost atunci un flăcău de răzăș mazil din Molovata, ți-
nutul Orheiului, unul Petre Bulat, frate cu Andrei Bulat, vechi
revoluționar și naționalist, care a trăit în România sub numele de
Andrei Dumitrescu și a ținut în București vestitul, înainte de răz-
boi, marele restaurant, pe care l-au moștenit apoi frații Epurescu.
Şi se zice că împăratul rusesc, văzându-i pe moldo­veni chipe-
și și frumoși, i-au plăcut și a hotărât să-i ieie și pe dânșii la oaste.
Că pân la 1872 moldovenii au fost scutiți de armată.
Pe atunci trăiau în Chișinău și doi buni cântăreți din gură:
diaconul Petcu și dascălul Andrei Mădan de la biserica lui
Măzărache.
Dânșii învățaseră psaltichia la mănăstirea Căprianei, unde
pe vremuri a fost psalt, câtva timp, scriitorul An­ton Pann, care
știa multe cântece de lume și de stea.
De altfel, Pann a cântat și la Mitropolia din Chiși­nău.
Se cântau pe atunci, pe la mese mari și cumătrii:

„Amărâta turturică
Când rămâne singurică,
O! sărmana, vai de ea.”

206
………………………..
„Vino, vino lângă mine,
Înger dulce, te iubesc,
Vino, vin că făr de tine
Eu nu pot ca să trăiesc.”
………………………..
„Ochii tăi cei negri,
Negri, negrișori,
Când te uiți la mine,
Zău, mă faci, să mor”,
……………………………..
„Copăcel de lângă drum,
Te-aș tăia, dar nu mă-ndur!”
……………………………
„Veniți ale mele gloate,
Să vă dau Raiul cu toate!”
………………………….
„Omul în lume născând
Se naște gol și plângând...”
………………………………
„Beau la frați,
Beau la cumnați!”
…………………….
„La șalul cel negru
Mă uit în tăcere”.
……………………
Şi altele tot de acestea.
... Şaizeci de ani de atunci!... Un veac de om!...
Dar parcă a fost mai acum un an-doi!...
Așa de strâns se țin de om amintirile bune și fru­moase...

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 561, 24 septembrie, 1937, p. 2-3]

207
 GEORGE MENIUC

Chișinăul nocturn

Ceea ce miră pe vizitatorii Chișinăului sunt străzile liniare,

fără sfârșit.
Dacă ziua oamenii mișună, umplu bazarul, sub soare cald,
în plină viață, noaptea orașul capătă un nou aspect.
Pe bulevardul Alexandru cel Bun claxonează automobilele,
trec birjele, bangănă tramvaiele, iar alături pe trotuarul asfaltat,
se preumblă publicul. Pe ulițele mărginașe se lasă repede liniște
odată cu venirea nopții. Străbate din când în când un râs de ca-
dână zglobiu și subțiratic.
Se ivește o umbră mișcătoare a unui cântăreț de noapte ce
nu-și simte pământul sigur sub dânsul. Parcă stă în picioare în
căruță, se clatină și e gata-gata să cadă.
Fluieră undeva un sergent, prelung, convențional.
În centrul orașului e altfel.
Seara, lângă Palatul Primăriei se adună valuri de lume.
Uniforme elegante de ofițeri, costumele negre de domni, rochii
deschise împestrițează mulțimea dinamică.
Apoi, mai pustiu devine bulevardul, ca și cartierul de jos,
unde oamenii săraci au adormit demult, trudiți.
Se pustiesc străzile …
Când se desprinde din întuneric o făptură omenească, pare
strigoi în această tăcere și solitudine …

208
 Sus, din turn, se rostogolesc, rar, bătăile de ornic …
Stau singuratice și luminează gălbui felinarele, iar când
vântul le șoptește o veste năstrușnică, dau din cap și se clatină
încet…
Luna strălucește romantic ca un cap de mort tăiat de ghilo-
tină și aruncat în Bâc”, cum ar fi spu spotul Ion Minulescu, dacă
și-ar fi scris Nocturna la Chișinău.
Dorm mute și netulburate grădinile urbane …
La un colț de stradă se ridică statuia măreață a lui Ștefan cel
Mare și prezența lui dă orașului o înfățișare voievodală.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 560, 18 mai 1937, p. 2]

209
 ***Chișinăul crește și se înfrumusețează

A trecut un veac de când Pușkin a rătăcit pe aici, însoțit de cor-

tegiul muzelor; a trecut un veac de când orașul nostru nu se dife-
renția prea mult de târg – și iată-l astăzi prosper, frumos, înflorit cu
noi oameni, noi edificii, cu străzi bine pavate și trotuare asfaltate.
Străinul care vizitează capitala Basarabiei nu poate culege
altă impresie decât că pășește pe străzile unui oraș modern.
Sub stimulentul direct, al d-lui primar, T. Costin în cei patru
ani din urmă Chișinăul s-a înnoit continuu, s-a împodobit cu
așezări de utilitate obștească și constituie azi mândria Basarabiei
și a României.
E destul să-l parcurgi de-a lungul și de-a latul ca să ți se pe-
rindeze în fața ochilor realizările edilitare care constituie puncte
de pornire pentru noi și noi înfăptuiri.
Grădinile au fost refăcute cu grijă pentru estetică și moder-
nizare, spre satisfacția ochilor și plămânilor noștri. O profuzi-
une de flori se desfășură în covoare bogate și pestrițe, purtân-
du-ne fantezia în regiuni minunate de vis.
Piața de-asemenea, reorganizată în conformitate cu cerințe-
le bunei orânduieli și a igienei. Anarhia și mizeria sordidă au dis-
părut de aici, grație vigilenței personalului de control. Bicisnicia
și haosul nu mai formează decât triste amintiri ale trecutului.
În domeniul cultural, orașul va fi înzestrat cu un edificiu mă-
reț, unde maeștrii cuvântului românesc vorbit vor face cunoscut
populației din Basarabia producțiile artei noastre dramatice.
Teatrul Național e pe terminate și ne bucură nespus înjghe-
barea lui.
Tot în domeniul cultural trebuie să notăm cu satisfacție
vestea instalării unui post de radio-emisiune.

210
 Chișinăul crește în văzul nostru, ca și literatura basarabeană
de azi ce deschide o nouă eră în dezvoltarea culturii românești
din această parte a țării.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 569, 3 oct., 1937, p. 2]

211
 AL. ROBOT

Zgomotele Chișinăului

Şeful serviciului de circulație din București a inter­zis circu-

lația zgomotului. Liniști de catedrală se vor re­vărsa peste străzile
bucureștene. Vehiculele vor patina, oamenii vor discuta în șoap-
te, claxoanele au amuțit și nici chefliii nu vor mai putea parcurge
în auroră ulițele metropolei cu lăutarii după ei.
Capitala va înregistra declarații de dragoste în ge­nul acesta:
– Duduie, ți-aș cânta o serenadă, dar nu-mi permite chesto-
rul Botez.
Nevroza și tumultul capitalei vor dispare, puse la dosarul
trecutului. O tăcere de început de veac se va așterne peste blo-
kauzurile bucureștene, care vor face muzică și scandal cu feres-
trele închise.
D. chestor Botez a pus călușul în gura marelui oraș.
Poate din aceste cauze a fost fixat pentru la anul, după cum
citim prin ziare, ca să se țină la București congresul internațional
al surdomuților.
Chișinăul are și el zgomotele lui. Trăsuri, care cir­culă fără ca-
uciucuri la roți, căruțe, care traversează la mijitul zilei taman stră-
zile principale, negustori ambu­lanți, care strigă „uhlea” sau „haine
vechi” – iată câteva zgomote care trebuie plasate la ore mai comode.
Mai adăugăm faptul că orașul nostru nu vrea să-și dezmintă
reputația de pepinieră de talente muzicale, așa că dimineața, la

212
prânz și seara, plozii familiei fac exasperante game. În calitatea
noastră de chiriași ama­bili, de cetățeni lipsiți de orice agresivita-
te nu putem interveni nici ca să reglementăm claviaturile, nici
ca să potolim furia, cu care negustorii ambulanți își țipă lă­mâile,
hainele vechi, păpușoiul și cărbunii...
Mai ales există cartiere condamnate la zgomot și te­vatură.
Ele sunt situate în jurul piețelor, lângă Sobor și pe lângă localuri
de noapte cu ebrietăți vehemente.
Să armonizăm toate aceste zgomote, să le fixăm orar și să le
impunem o disciplină.
Nu ne gândim – Doamne ferește – la interzicerea lor.
N-avem ambiția să dispară semnele de viață ale orașului. Să lă-
săm capitalei, înnebunită de gălăgia una­nimă, visul liniștilor de
catedrală.
Noi nu suntem contra zgomotului. Dar trebuie să evităm
zgomotele inutile și în special pe cele incomo­de.
Să lăsăm orașul să ciripească, dar să-l împiedicăm să urle.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 533, 22 aug 1937, p. 2]

213
 V. AGRONOMU

Biserici din Chișinău. Biserica cimitirului

În orice sat și oraș chiar, primul lucru ce-ți atrage atenția este bi-
serica; prin rostul deosebit ce-l are, prin construcția arhitectonică
măreață, prin splendorile și frumusețile ce ți le oferă, biserica a fost,
este și va rămâne un punct de atracție pentru orice călător în trece-
re. Chiar în orașele mari, cosmopolite, cum e de pildă, București,
între două blochausuri de înălțimi fantastice, câte o bisericuță în-
negrită de vremi, dosită, pitulată, îți atrage privirile obosite de atât
cât ai văzut și nu poți să nu te abați din mers, să intri înăuntru, să te
reculegi, îngenunchind la picioarele Mântuitorului; în cucernicia
care te înconjoară e atâta liniște, încât dintr-odată te simți ușurat
plutind ca un fulg, în sfere înalte, departe de larma orașului.
Aceeași senzație am avut-o și aici în Chișinău, unde am po-
posit pentru câteva zile și, vizitând orașul, m-am abătut prin
cimitirul central atât de îngrijit și înfrumusețat, datorită unor
oameni de inimă și unui primar care într-adevăr știe să fie un
adevărat părinte al orașului. Și este, în mijlocul cimitirului, o bi-
serică, o raritate din punct de vedere arhitectonic, cred că una
din puținele pe întreaga țară, flori rare presărate ici și colo.
O „rotondă” de felul bisericilor vechi circulare din Asia-
Mică, Armenia, Martirilor lui Constantin cel Mare și a multor
capele sepulcrale de la Roma, Ravena și tot sudul Italiei.
Ascunsă în mijlocul cimitirului, ferită din calea trecătorilor,
ea n-are norocul să fie vizitată și frecventată decât de cei care o
știu și o prețuiesc; dar ea n-are nevoie de admiratori, ea are nevoie

214
de recunoștința locuitorilor acestui oraș, căreia i-au încredințat
toți părinții și frații lor, morți în Domnul, și care își odihnesc
somnul de veci la umbra zidurilor și sub aripa protectoare a ei.
Atâtea decenii a fost strajă neclintită a scumpelor morminte,
fără să ceară nimic de la orașul acesta, și acum … plâng streșinile,
plâng zidurile, plâng și icoane de nerecunoștința oamenilor.
După câte mi s-a spus, așa și logica cere, cimitirul a fost pro-
prietatea bisericii; în arhiva bisericii se păstrează registre în care se
înscriau veniturile reieșite din vânzarea locurilor de morminte, cu
aceste venituri biserica știa să-și facă față cheltuielilor de îmbunătă-
țiri și reparații, fără să apeleze la nimeni. La un moment dat, cimiti-
rul a trecut pe seama primăriei, toată întinderea de pământ cu toate
veniturile au devenit dintr-odată, nu știm prin ce mod, proprietatea
primăriei, iar biserica, deși situată în mijlocul acestui teren, a rămas
pe dinafară. Noi știm că odată ce un teren trece de la o stăpânire la
alta, odată cu terenul trec și imobilele de pe el. Primăriei i-a con-
venit să ia asupra ei veniturile cimitirului, dar s-a dat în lături de la
îngrijirea bisericii lui. Oare nu crede on. Consiliu comunal, că ar fi
o datorie și o obligație a orașului să ia asupra sa îngrijirea acestei bi-
serici atât de frumoase ca arhitectură, mică, zveltă și elegantă, cum
puține sunt în oraș, tot așa cum a luat cimitirul din jurul ei?
Am intrat înăuntru și m-am închinat smerit, pe la icoane ar-
deau câteva făclii aprinse de vreun credincios care s-a rugat îna-
intea mea (căci biserica este toată ziua deschisă) și m-am simțit
deodată un alt om, întreaga mea ființă a fost cuprinsă de un fior
necunoscut, m-am regăsit pe mine însumi și în mine întregul
șir de moși strămoși, care au crescut și și-au dus întreaga viață la
umbra aceasta liniștită de biserici.
Câtă alinare sufletească, cât balsam întăritor îți toarnă în su-
flet un astfel de popas.
Și am plecat, cu gândul să mai revin …

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 538, 528, august, 1937, p. 2]

215
 DOMINTE TIMONU

Panorama Chișinăului văzută printre arbori

Urc spre colinele la marginea cărora se află aeroportul ca să

vizitez gospodăria comunală și biserica înălțată pe dealuri.
Străbat ulițele de la periferia Chișinăului și trec pe lângă câr-
ciumi ticsite de lume, pe lângă oameni beți și pe lângă copii care
se joacă în praful drumului.
Mă doare privațiunea pe care o întâlnesc și în clipele acestea,
aș vrea să smulg din sufletul meu un simțământ aparte, o vorbă
magică cu care să transform lipsurile gloatei, ca într-o mie și una
de nopți, în belșug și strălucire.
Dar urc mai departe, prin soarele care dogorește pământul.
Tocmai sus, în vârful dealului, mă opresc și îmi arunc privi-
rea îndărăt.
Am la picioare panorama întregului Chișinău.
De printre pomi, se uită la mine și parcă ar vrea să mă mus-
tre, catedrala.
La extremitatea orașului, întunecată și aspră, ca o cetate
medievală, stă bosumflată pușcăria. Iar din mai multe părți
deodată, izbucnesc spre cer ca niște guri amenințătoare de tun,
coșurile fabricilor.

216
 …Și gospodăria

Cotesc apoi pe lângă o fântână și intri în curtea gospodăriei

municipale. Tupilată între pomi, descopăr „bisericuța invalizi-
lor”, mică, mică, de s-o ascunzi într-o desagă.
Observ apoi un rând de case la stânga, mai înainte altele și
pe dreapta iar case.
Două femei stau întinse pe iarbă. Întreb de d. administrator
și una din ele îmi arată casele din dreapta.
– Dar nu vă duceți singur, fiindcă sunt câini răi, mă previne
binevoitoare.
Fac semn unui flăcău, care se apropie în grabă.
Îl rog să mă conducă. Cotim pe lângă bisericuță și în apro-
piere de casă, vreo zece câini se reped la mine furioși. Mă apără
însă flăcăul și urc în coridor, unde îl găsesc pe administrator.
Îl întreb de sănătate (îl cunosc mai de mult) și despre celelal-
te lucruri mărunte.
Când veni vorba despre gospodărie, d. Buruiană îmi arată
până în vale:
– Asta-i gospodăria. Semănăm porumb, cartofi, morcovi,
sfeclă, roșii, tot ce-i cu putință.
Cu producția de aici, primăria întreține câteva aziluri: de
fete, de băieți și pentru bătrâni.
Îmi spune apoi că moșia a fost donată de către familia
Râșcanu, ca să servească ca adăpost invalizilor de război.
Mă gândesc ce frumoase sentimente l-au călăuzit, pe omul
care a făcut această danie.
Un adăpost pentru cei ruinați trupește.
– Aveți mulți invalizi?
– Nu. Am fost mai mulți, dar în doi ani au murit șapte...
– Și cei rămași, bătrâni?
– Da! Veterani de la 1877.

217
 Aici a îngenuncheat Țarul

Îl întreb de d. Buruiană dacă este adevărat că Țarul a vizitat

bisericuța aceasta.
– Da! Aici a îngenuncheat Țarul – și îmi arată spre biserică.
Dar pe atunci biserica încă nu era ridicată. Țarul a venit nu-
mai să se roage și să binecuvânteze armata care pleca în război.
După aceea s-a clădit o capelă, iar mai târziu s-a ridicat biserica.
Există înăuntru și o tăbliță care pomenește despre îngenun-
cherea pe locul acesta a Împăratului tuturor rușilor.
Îl las pe d. Buruiană să se odihnească „într-un cot” – cum
zice domnia sa – și eu o pornesc razna pe câmp.
Pe povârnișul celălalt, zăresc pădurea, care s-a născut tot din
grija municipiului și care prinde, se înfiripă.
M-aș duce să stau la umbra copăceilor, dar vreau să-i cerce-
tez pe bătrânii invalizi și să le scotocesc amintirile lor dintr-un
trecut adânc.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 571, 1937, p. 2]

218
 GEORGE DORUL DUMITRESCU

Scrisoare Chișinăului.
Tristeți și bucurii din Chișinăul meu

După ce a căutat să se fixeze fără a izbuti în țara Prutului,

d. George Dorul Dumitrescu s-a reîntors în atmosfera culturală a
capitalei, după ce a dăruit mai întâi literaturii române și o carte
dedicată Chișinăului.
Chișinăul merită o soartă mai bună. – Sunt cuvintele cu care
te întâmpină oricine a poposit numai un singur ceas în orașul
basarabean. Cuvintele au rămas din păcate o goală enunție sen-
timentală, căci tonul elegiac, îngrijorarea, alteori emoția vie cu
care sunt totdeauna exprimate – ca pentru o pierdere pe veci
– n-au depășit decât rareori un singur punct din programul in-
tegral al integralelor promisiuni electorale – de cele, le știți prea
bine cu puternici pumni în pieptul oricărui politician, discrețio-
nar destinului acestui nefericit și mult prea trist Chișinău.
Cu drept cuvânt și adevărat se plâng localnicii că orașul
moare. Îi simți agonia. Lentă, sfâșietoate ca toate agoniile și du-
reroasă pentru cei ce văd, tocmai prin farmecul lui, atâtea po-
sibilități de reînviere. Numai puternicii existenței lui nu prind
nimic de veste, nu văd nimic. O blestemată apă a morților îneacă
parcă mai întâi inimile …
În ceea ce mă privește, îi voi purta Chișinăului totdeauna o
amintire caldă. La fel anilor din tinerețea mea trecuți acolo, și în-
florită cum am prins de veste în cea dintâi primăvară că se albesc,

219
nefiresc de albe, puzderia ciorchinilor de liliac în preajma liceului
„Alexandru Donici”, sus, pe strada Viilor, când coboram spre oraș
odată, cu amurgul, ca în poezie – violet, dar cu sufletul din mine
copleșit de nemernecia și turpiditudinea oamenilor, a unor anumiți
oameni. Vreau să le păstrez pentru cele dintâi; să le uit pe cele din
urmă. Primele, tot atât de dulci și fragede le-aș dori paginilor ce
le-am scris, închinându-le Chișinăului. Oamenii, mai ales acum, nu
mă mai interesează. Îi disprețuiesc. Nu le mai țin minte nici numele.
Ori dacă va fi vreodată să-i lovesc, asta-i altă poveste. Sau nu tocmai
poveste, de vreme ce „durerea, orice sămânță de durere e sămânță de
ură”. Mă voi război direct, pe față, loial, așa după cum îmi dictează
credința inimii și a cugetului meu, izbăvitoare – și nu prea târziu.
Aș fi fericit să pot spune: am închinat Chișinăului, frumuse-
ților lui, numai frumuseților, un imn. Și dacă este vorba de ase-
menea pagini, unde numai bunurile sufletești sunt valabile chiar
sub raportul valorii estetice, atunci, de la sine înțeles că nu va
putea pretinde nimeni Monografiei mele pagini murdărite cu
numele și faptele anumitor oameni.
Doresc o carte luminoasă și pură. Atât. Încolo, voi spune
odată cu poetul: „Dumnezeule, am făcut tot ce am putut să fac.
Eu sunt de vină dacă nu mi-ai vorbit mai deslușit? Am căutat
numai să te înțeleg”…
M-am trudit să strâng în cartea mea tot ceea ce caracterizea-
ză mediul, aspectul, sufletul, viața orașului, tot ceea ce îl diferen-
țiază de celelalte târguri românești. Lucrând, mi l-am imaginat
ființă vie. Cu bucuriile lui, cu tristețile lui, cu durerile lui. Asta
m-a făcut să și-l iubesc. Îndeajuns, cred eu, ca vreodată să se poa-
tă spune că am avut și eu un Chișinău al meu, românesc, poate
mai abstract, dar poate mai sfânt, mai curat, mai duios …
E posibil ca rândurile de față nu pot avea farmecul obiec-
tivității necesare, deoarece mă aflu încă sub febra contagioa-
să a toamnei și tristeții de acolo. Pe de altă parte, entuziasmul
meu s-ar închipui un act de lirism pur și simplu. Nu mă jenează
această eventuală opinie, din moment ce sunt convins că pentru

220
frumusețea orașului din chiar toamna aceasta se cuvine altceva.
Pentru mine Chișinăul a fost descoperire. Era acolo un trecut,
dar în același timp și un miragiu al lecturilor, al căror ecou îl
găseam mult mai definit decât în atmosfera noastră.
Mă zăresc, încă student rătăcind pe ulița aceea lăturalnică
în preajma casei cu cerdacul văruit, învolburat de ederă, unde
pribeagul Costache Negruzzi asculta până noaptea târziu melo-
dioasele accente din „Șalul negru” ale celuilalt mare surghiunit,
poetul Pușkin, îndrăgostit de unica fiică a boerului moldovean
Varfolomeu, Pulheria; sau potopitoarea durere tot aici consu-
mată a grecoaicei Calyope despre care scrie cu câteva luni mai
târziu: „Dacă mai vii prin Chișinău, îți voi prezenta pe eroii de la
Sculeni și Secu, tovarășii de arme ai lui Iordache Olimpiotul – și
pe grecoaica ce s-a sărutat cu Byron”.
Trecând apoi prin fața redacției vechiului „Cuvânt
Moldovenesc”, unde lucra pe atunci, încă în putere, vajnicul lup-
tător Alexandri. Cunoșteam de pe atunci paginile din monumen-
tala Monografie a Basarabiei de Zamfir Arbore, în care vajnicul
naționalist înseamnă cu adolescentă dragoste și bătrânească înțe-
legere darurile de mare preț ale pământului moșilor-strămoșilor
săi. Cartea această, esență de Basarabie și de frumusețile ei, de
atunci o ceream, prin câteva rânduri de gazetă, reeditată, căci,
orice s-ar spune, drmurile basarabene, mai cu seamă cele pe care
te trudești să le consemnezi într-o carte, duc în același loc ... Iată
deci sinteza drumurilor mele basarabene, sinteza cărții mele.
Și, cum era firesc, pentru a mă putea aclimatiza atmosferei,
aerului de aici, căutând totodată și o determinare a funcțiunii
estetice și psihologice, a acestei provincii, am întârziat de multe
ori și pe alte căi.
***
Acum e toamnă la Chișinău, cu cerul alb și tristă cum nu
sunt altele. De-aș putea-o strânge întreagă în cartea mea!...
Noaptea vine cu zvonuri largi de stepă. Orașul așteaptă răsăritul

221
lunii. Pentru ea și-a îmbrăcat din timp și după ploaie, din rugi-
niu și verde, haina cu falduri largi, unduitoare peste clopotnița
Soborului. Stele s-au coborât în târg, toate. Una din ele aninată
la fereastra Soniei Clucer, să-i descânte și să-i dea în bobi – dacă
are vreo mâhnire. Și în înnoptarea caldă, în cadrul ferestrei, pă-
rea o apariție suavă de basm cu profilul voievodal și fruntea emi-
nesciană. Apariția de acolo, apariție ca un lujer de floare, aducea
simplitatea în durere, nuanță în cântec. Citea Sonia Clucer, cu
glasul voalat cum sunt zgomotele toamnei:
„Dacă pelerinajul va fi sfârșit – nevoind să facă altfel, sau nepu-
tând să facă altfel, îmi voi închipui că ne-am dus amândoi ca la un
mormânt sub bura lui Noiembrie, așa cum fiecare din noi există un-
deva unul și uitat, și mă va lăsa acolo, cu mine însumi, să îngenunchi.
Amintindu-mi atunci voi putea de la un anotimp la altul să-
mi număr rănile și să-mi îngrop morții”.
Înserarea cade repede și grea. Pe „Alexandrovscaia” perechile
merg grăbite spre străzi unde mai ard stele. Aici s-au aprins de cu
vreme lumini și în vitrina cofetăriei „Hes” becul colorat în roșu
ca „strô”-ul din sticlele rubinii la chiașul lui Efrim Ivanovici. Și
toamna coboară nesimțit, cu itinerariul fix spre inima orașului.
Un ocol larg pe la statuia lui Ștefan-cel-Mare, să-și revadă mai
întâi florile de tufănică cu miros amar și ciorchinii de struguri cu
coaja subțire ca „țepla”, cum spune atât de localnic, așa de mustos
basarabenește bunul meu amic, Gare Gavrilovici.
Mai târziu, când nopțile se măresc, primul bec aprins la
Chișinău este globul alb cu lumina cețoasă, la intrarea cofetări-
ei Zamfirescu. Aici, la mesele din față se strânge în fiecare seară
„la o cafeluță” ori la o „țuiculiță” intelectualitatea regățeană, sub
haut-parleur-ul cu muzică din Bach, care o agasează și-i întrerupe
discuțiile. Radio, mai mult pentru încăperea din fund, rezervată
doamnelor. Plutește aici o atmosferă de eleganță, de distincție, de
suav, parfumat și delicios. Un colț al frumuseții. Obrazul lor, în
înserările autumnale capătă culoare de pastel, nuanțe mai pale, ca
ale florilor. Este ca o încântare a ochilor, odihnă sufletului. Nu mai

222
poți urmări, tu, simplu cetățean ori complicat politician grijuliu
în treburile publice rândurile negre ale patimii tale din gazetele
de seară. A coborât în tine, adânc, întreaga poezie a toamnei de
afară, chinuitoare, plină de melancolii, ca în adolescență. Și te sur-
prinzi tu, personagiu îndeobște serios și grav murmurând deasu-
pra articolului contingentării sau vizitei ministeriale la Chișinău,
un crâmpei uitat dintr-un vers de Bacovia ori Lermontov.
Pe urmă, satisfacția deplină de a strânge într-o carte dedi-
cată acestui oraș și alte bucurii pe care nu ți le poate oferi decât
Chișinăul. Grădina publică cu lumina piezișă și mată; zidurile
caselor cenușii; comorile de artă de la Muzeul Național și capela
Seminarului Teologic; valoaroasa colecție a Bibliotecii Centrale și
cea a Municipiului; bisericile târgului, ctitorite de boieri cu nume
românești de baladă; mahalalele Chișinăului cu nume evocatoare;
iarna, cu nămeți înalți și friguroasă ca în „Pohod na Sibir”; ochii
albaștri ai fetelor; frumusețea doamnei A., pe care o voi iubi și în
carte, cu privirile și ochii ei verzi ca de sticlă colorată, cu piciorul ei
ca un porumbel de mic, cu surâsul ei ca al Anei Karenina.
Purta, când am văzut-o prima dată la balul Comunității
Poloneze (o, Doamne, îmi aduc aminte și cum era îmbrăcată
atunci) o rochie de tul negru cu cordon bronzat, decoltată mult
în spate, cu patru lente de catifea de-a lungul bustului. Mâna
grăsuță, brațul plin, inel masiv cu piatră neobișnuit de mare,
albă, pe degetul mijlociu. Părul blond, în cărare; pleoapele grele
și un surâs imprecis, instabil, nedefinit parcă.
Apoi, cafeneaua micuță de pe strada Pușkin, unde l-am cu-
noscut pe Leon Donici; porumbeii albi din streașina Liceului
Militar; omenia d-lui L.T. Boga; primăvara, numai alb și roz,
de-a lungul coastei Buicanilor, până sub teii cu mireasmă tare a
străzii Gavril Bănulescu Bodoni, unde-și inaugurează în fiecare
început de Mai toate domnișoarele, Liuba, Nușea ori Olea, eter-
nul acelorași jurăminte de dragoste, rochia de marchizet înflorat
cu trandafiri galbeni și pantofi albi – 32. Și încă. Să nu-i uit:
Trincă, Dogaru și nea Niță.

223
 Dragii mei prieteni, singurii mei prieteni! În inimile lor cal-
de am găsit tărie în deznădejde. Știu că este prea puțin ceea ce în
schimb le pot dărui: o carte. Pentru Mia Hadnoca – o floare, sau
nu, florile Chișinăului, toate.
Dar d. Ebervain? În ciuda numelui, îi bate neînfricat în
piept o inimă neaoș românească, așa după cum privirile ochilor
lui senini răsfrâng, la fel de senin, cerul țării acesteia. Simpatia
mea, cum se zice, de la liceul militar: d. colonel Fluture; bun, –
de parcă n-ar fi fost colonel; stima mea: d. colonel Ghica.
Pe tine, Gare Gavrilovici, te-am lăsat la urmă. Nu te mâhni. Am
făcut-o cu voință. Să stăm mai mult de vorbă amândoi. Uite, scriu și
îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte de serile podgoriei tale. Beam vin
bun, – sort basarabean – în rustice ulcele de lut, ca în podgoriile de
odinioară. Locul era evocator credinței noastre comune. Pe dealuri-
le din preajmă se aprinseseră focuri și l-am aprins și noi.
„Se întorc veacurile”, mi-ai spus atunci, Gare Gavrilovici. Și
adevărat. Vorba ta blajină de moldovean cuminte și blând mi-a lă-
murit în noaptea aceea rostul unor lucruri pe care mulți le-au uitat.
„Drumurile Sucevei și ale Iașului, toate, au trecut pe aici,
către „plămânii Moldovei” cum numea sfântul iubitor de țară,
Ștefan cel Mare, cele două cetăți, Chilia și Cetatea Albă. Și as-
tăzi, dacă vreun călător curios și pasionat ar încerca să lege din
nou aceleași cărări bătute, pașii l-ar duce firesc, fără de nicio
pregătire de mai înainte, pe urmele lor. Drum natural de țară,
ferit de sub povârnișuri de dealuri, lucrat de mâna lui D-zeu din
nisipul albiilor de râuri, pietruit cu bolovanii aduși de apă, cu
umbriri de pădure și răcoare. Praful lui e glorios și e sfințit.
Vânturile Bugeacului îl răscolesc sub pașii tăi și-l spulberă,
așa cu l-au răscolit și spulberat acum o sută de ani, două, trei,
patru, acum cinci sute de ani, o eternitate în urmă, sub opinca
tare a moșilor strămoșilor tăi.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 639, 25 decembrie 1937, p. 18]

224
 ***Patru ani de mari realizări municipale la Chișinău

În contrast vădit cu Consiliile Municipale precedente, care

activau sub semnul divizării infructuoase, actualul Consiliu
Municipal s-a dovedit omogen și, în consecință, capabil și
harnic.
Misiunea Consiliului Municipal a fost dintre cele mai di-
ficile. La venirea lui, Chișinăul prezenta o serie de neajunsuri
de ordin edilitar, social și cultural, care se cereau fără zăbavă
remediate.
S-au făcut, astfel, în cei patru ani de oblăduire municipală
rânduieli și îmbunătățiri de ordin financiar, edilitar, igienic și
cultural, fiind trezite în acest sens la muncă și acțiune toate ener-
giile creatoare.
Cetățenii orașului, deși amestecați, dar trăind pașnic și în
frățească armonie, au primit cu satisfacție și recunoștință străda-
niile încununate de succes ale aleșilor lor actuali în dregătoriile
municipale.
Pentru a corespunde în chip desăvârșit rostului său de metro-
polă a unei provincii, care se află la răscrucea istoriei, Chișinăul
mai are nevoie de noi realizări grandioase și rapide ce nu pot fi
duse la bun capăt cu veniturile anuale ale municipiului.

Activitatea edilitară
a actualei conduceri municipale
Actuala conducere municipală se află în al patrulea an de
activitate. Fiecărui an îi corespunde o campanie de lucru, în cur-
sul cărora fizionomia orașului a luat alt aspect. Elaborându-se
un sistem, el a fost aplicat întocmai, după ce bineînțeles a fost

225
armonizat cu bugetul. Se observă și o evoluție care poate fi apre-
ciată de la an la an.
Fiecare campanie de lucru e depășită de cea care îi urmează
imediat, dând impresia unei întreceri în realizări edilitare.

Modernizarea pieței noi

Piața nouă se află instalată în inima Chișinăului. Totuși, pre-
zența ei în centrul localității noastre n-a inspirat până acum câți-
va ani niciunui edil ideea de a o transforma și a-i oferi un aspect
urban și igienic.
Căci această piață, care se pretindea nouă, nu era deloc la
înălțimea rolului ei de a alimenta stomacul unui mare oraș. O
priveliște detestabilă de maghernițe vechi de tarabe inundate de
colb, de gherete aranjate fără nicio judecată, încurcând circula-
ția, astfel apărea această piață, în centrul metropolei basarabene.
De aceea, primul gând al actualei municipalități a fost să
spele această pată urbanistică din centrul Chișinăului și să mo-
difice radical arhitectura penibilă a unei piețe lipsite de eleganță.
Gheretele vechi și diforme au căzut sub târnăcopul serviciu-
lui tehnic, care s-a silit să introducă oarecare estetic în acest haos.
Piața a fost canalizată, apa potabilă fiind introdusă în toate
raionale pieței.
Dar Piața Nouă nu și-a găsit încă aspectul definitiv. Altă se-
rie de îmbunătățiri, unele începute, altele în curs să fie aplicate,
vor da Chișinăului o piață modernă.

Cartierul Gării și noul lui aspect

Un cartier completamente neglijat de edilii de după război
este cartierul gării. A fost o regretabilă neglijență, căci acest car-
tier constituie primul contact cu urbanistica municipiului. E un
fel de carte de vizită a Chișinăului, căci cu el se inaugurează dru-
mul pe care îl parcurge un străin de la gară în centrul orașului.

226
Ori prima impresie contează îndeosebi.
Dar între aspectul anterior al cartierului gării și cel actual,
există o diferență enormă. Nimic din primul aspect nu se regă-
sește în cel de azi.
E de domeniul trecutului convoiul de cocioabe și garduri
dărăpănate ale acestui raion. Nici nourii de praf care se ridicau
altădată pe rusticul drum de care nu mai e de actualitate.
Metamorfoza acestui cartier datează din 1935, când M.
S. Regele Carol II a onorat în vară cu regulata sa vizită, orașul
nostru.

Cum a fost rezolvată problema luminii

O gravă problemă edilitară preocupă municipalitatea
Chișinăului. E problema uzinei electrice locale, de care depinde
iluminatul public și care se pune în mod serios, necesitând o so-
luție urgentă și precisă.
Uzina electrică locală nu e prea veche. Totuși se remarcă un
surmenaj în funcționalitatea ei.
Actuala administrație comunală a izbutit să procure o nouă
forță motrică uzinei locale și luptând cu toate dificultățile vama-
le, a cumpărat un motor „Diesel” de 800 H.P.
S-au luat măsuri pentru repararea bateriei de acumulatori:
s-au comandat de la firma „A.E.G.” redresoare, precum și alte
aparate; iar alte lucrări de îmbunătățire s-au făcut prin înlocui-
rea pieselor vechi, deteriorate prin uzaj.

Proiectul unei noi uzine electrice

Uzina electrică aduce importante venituri primăriei. Și cu
toate acestea, situația ei e defectuoasă, impunându-se o transfor-
mare și o modernizare radicală.
Din aceste cauze, problema construirii unei noi uzine elec-
trice preocupă încă de mult conducerea municipală. Proiectul

227
a fost studiat și de specialiști ca, de pildă, d. prof. ing. Radu
Ștefănescu.
Proiectul a avansat și pentru alcătuirea planului de construc-
ție a fost angajat d. inginer G. Dinescu. Pentru clădirea uzinei a
fost angajat d. arhitect Doicescu din București. Aceștia, pe baza
materialului introductiv pregătit în biroul de studii al uzinei
electrice, au elaborat planuri amănunțite.
Avantajele unei noi uzine electrice sunt concrete. Realizarea
acestui proiect va atrage beneficii și pentru administrație și pen-
tru consumatori. Dar ca ideea să devină realitate, trebuie să se
găsească fondurile necesare. Credem însă că edilii noștri vor
trece peste toate dificultățile rezolvând pentru multe decenii,
problema luminii.

Problema apei de băut

La Chișinău există o problemă a apei de băut, problemă difi-
cilă și importantă, pe care anii au lăsat-o în suspensie. Problema
apei i-a preocupat, în primul rând, pe actualii edili care au exa-
minat-o și parțial au rezolvat-o.
Chișinău e o localitate clădită deasupra unui lac subteran. E
de-ajuns ca să sapi o groapă adâncă de un metru ca să întâlnești
izvoarele bogate care curg subpământean, ridicând unde de igra-
sie în pereții caselor și inundând pivnițele.
Totuși, fenomenul acesta geologic nu determină ca apa de
băut să existe și cantitativ și calitativ la Chișinău.
Apele găsite la suprafață nu pot fi folosite. În ele se revarsă lă-
turile gropilor de scurgere, care formează un sistem de canalizare
anacronic, dar aplicat încă de locuitori. Izvoarele subterane pri-
mesc apele murdare ale diverselor gospodării, ducându-le mai
departe, spurcând suprafața lacului subteran.
Dar există și alt start de apă, situat la o adâncime de 70 metri,
acoperit fiind de o pătură calcaroasă. Această apă nu poate fi însă
potabilă, din cauză că ea conține aproape 60 % săruri dizolvate.

228
 Pătrunzând la adâncimi mai mari în subsolul Chișinăului,
la mai jos de 200 metri, întâlnim o apă bună, care nu cuprinde
decât circa 30-35% săruri. Această a treia rețea de apă procură
Chișinăului apa de băut, o apă acceptabilă, dar care nu e totuși
cea mai desăvârșită.
Problema apei rămâne în vigoare. O soluție s-ar putea găsi,
dar în calea ei stau dificultăți serioase. În acest scop, s-a proiectat
aducerea apei de băut de la Nistru prin conducte. E un proiect
care ar rezolva problema în mod definitiv, dar care actualmen-
te e irealizabil din motive care nu pot fi combătute; lucrarea ar
costa enorm.
Dar până ce vom ajunge să bem apa fluviului hotar, proble-
ma solicită rezolvări momentane, care să amelioreze situația. Și
s-a găsit metoda puțurilor arteziene care sondează marile adân-
cimi ale pământului.
La început, funcționau numai două fântâni arteziene. Ele
aveau însă un debit insuficient, care a fost redus prin izolarea tu-
bului de pompare de la puțul No. 2. Izolarea aceasta era absolut
necesară ca să împiedice infiltrațiunile din straturile superioare,
care infectau apa cu coli-bacii și o amestecau cu altă apă cu 60-
65 % săruri. Astfel, s-a ridicat chestiunea majorării debitului de
apă.
În vara anului 1935 s-a început sfredelirea celui de-al treilea
puț, inaugurat recent. Problema apei a fost deci soluționată pen-
tru prezent, căci debitul a crescut considerabil.
Pentru aprovizionarea cu apă a suburbiilor până unde nu
ajunge încă rețeaua apeductivă, s-au săpat puțuri arteziene.

Canalizarea municipiului
O problemă edilitară importantă este canalizarea munici-
piului. Nici această problemă n-a fost neglijată.
Ea a fost rezolvată pe două planuri.
Pe primul plan sunt situate lucrările de prelungire și

229
completare, iar, pe al doilea, de o egală importanță se află pro-
iectele noi de canalizare generală pentru apele de ploaie.
Realizările sunt evidente și într-un domeniu și într-altul.
În timp ce lucrările de prelungire și completare a rețelei de
canalizare se află pe șantier, apropiindu-se cu pași repezi de ter-
minarea lor, s-au alcătuit proiectele de canalizare a străzilor pen-
tru scurgerea apelor de ploaie.
S-a atins, astfel, o chestiune care reprezintă cel mai impor-
tant deziderat al urbanisticii Chișinăului. Problema a fost pusă
în discuție de mai multe ori, dar n-a ajuns la un rezultat precis
și definitiv.
Și totuși, problema nu poate fi omisă din programul edilitar.
Trebuie să se evite priveliștea penibilă a străzilor inundate de cea
mai neînsemnată ploaie. Apele trebuie să găsească un loc de refu-
giu, ca să nu mai împiedice circulația pietonilor și a vehiculelor.
De aceea se impune construirea unei rețele de canal care să
înghită apele ploilor și care simultan vor contribui la menținerea
curățeniei pe străzi.

Cum a fost modernizat abatorul comunal

Ca și piața, abatorul alimentează stomacul unui oraș. De
aceea se impunea ca el să respecte condițiile de igienă. Acest
principiu a animat administrația municipală actuală care a ame-
liorat situația critică a abatorului municipal. Abatorul se înfăți-
șează ca o îngrămădire de pavilioane vechi, înnegrite și roase de
vreme. Se observă că în decursul anilor nu s-au înregistrat decât
îmbunătățiri superficiale. Actuala municipalitate s-a ocupat de
situația critică a abatorului municipal.
Spiritul de refacere și înnoire a trecut și printre clădirile aba-
torului. Pavilioanele de tăiere pentru vite, porci și miei, fabrica
de prelucrat mațe, pavilionul pentru sărarea și păstrarea mieilor
au fost reparate, prezentând acum un aspect îngrijit.

230
 Grădinițe publice, farmecul Chișinăului
Parcurile au asupra aspectului unui oraș o influență este-
tică. Și trebuie să recunoaștem că natura a fost generoasă cu
Chișinăul, punctând diferite cartiere cu acele insule de verdeață,
intitulate grădini publice. Dar nu mai puțin adevărat este că și
municipalitatea trebuie să fie generoasă cu natura, purtând gri-
jă parcurilor și scuarurilor. Grădinile și scuarurile Chișinăului
sunt calculate la o suprafață de 26,50 ha, care se împart, după
cum urmează: Grădina publică cu o suprafață de 6 ha, Grădina
Soborului, 9 ha, Parcul Carol, 3 ha, grădina Ciufli, 1 ha, gră-
dina din piața polițienească, 1,50 ha, grădina Mitropoliei, 0,50
ha, grădina din str. G. Coșbuc, 0,50 ha și grădinile tinere de pe
drumul Muncești, 5 ha. Chișinăul mai posedă un parc de largi
proporții, cu o suprafață de 76.2095 ha, plantat în ultimii trei
ani pe terenul comunal de pe moșia Râșcanovca. Acest parc se
va transforma peste puțină vreme în locul de recreație, refugiu și
excursii al cetățenilor Chișinăului.
Actualii edili au acordat o deosebită atenție grădinilor pu-
blice, întreținându-le prin lucrări importante.
Grădina publică era împrejmuită de un gard înalt, compus
din zidărie și grilaj, care desfigura aspectul Bulevardului Carol
II și întuneca perspectiva parcului.
Din inițiativa d-lui primar I. Costin, acest gard inestetic a
fost suprimat și înlocuit printr-o bordură joasă, străpunsă de
scări înconjurate de urne cu flori.
Grădina a fost nivelată, străbătută de alei noi și de rânduri
proaspăt tăiate. Aleile vechi au fost reparate, iar baraca urâtă a
pavilionului fotografic a fost îndepărtată, deschizându-se un
orizont senin grădinii.
Tot pe teritoriul grădinii publice, în spatele Teatrului
Național, s-a aranjat un teren de tenis și un patinoar.
Luna fructelor din vara lui 1936 a fost și ea generoasă cu
grădina publică, construindu-se portice elegante, precum și

231
pavilioane și chioșcuri grațioase, destinate vânzării fructelor și
strugurilor.
Dar nici grădina Catedralei n-a fost neglijată.
Gardul dinspre str. Regele Carol a fost înlăturat, terenul ni-
velat, iar latura complet asfaltată. La marginea acestui parc pe
unde pasajul e mare, se va instala un grup edilitar subteran.
Băncile vechi și ciopârțite au fost înlocuite, iar monumentul
celor trei eroi basarabeni din parcul Soborului, urmează să fie
renovat.
Un colț pitoresc al grădinii a fost destinat ridicării falnicului
monument al Unirii.
Grădina Ciufli a fost înzestrată cu un pavilion pentru muzi-
că. Terenurile din cartierul gării, pe dr. Muncești și între străzi-
le Smidt și Vasile Lupu, maidane până acum câțiva ani, au fost
transformate în grădini cu pajiști verzi. Au dispărut astfel pesti-
lențiale depozite de gunoaie, reabilitându-se un cartier populat,
dar inestetic.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 639, 25 decembrie 1937, p. 19]

232
 DIMITRIE P. MICȘUNESCU

Chișinău

După obișnuita gustare de dimineață, într-o foarte plăcută

atmosferă de dragoste frățească, ne luăm rămas bun și apucăm pe
drumul ce taie în două întinsele lanuri de porumb, grâne legate
în snopi, floarea soarelui, pășuni împodobite cu felurite flori de
câmp; iar satele cu înfățișarea bună ne oferă ochiului frumoase
gospodării, case acoperite cu șindrilă sau stuh frumos așezat.
După câtva timp, în mijlocul unei priveliști deosebit de fru-
moase, coborâm ușor, intrând în orașul Chișinău, care multă
vreme a fost un târgușor fără însemnătate. Astăzi oraș mare, în
care proclamându-se Independența Basarabiei, Sfatul Ţării a vo-
tat unirea cu patria-mumă.
Oprim cu mașina la Palatul Metropolitan, unde m-am pre-
zentat la consiliul eparhial prea cucernicului referent adminis-
trativ, părintele I. Ştiucă, care, înștiințat de scopul călătoriei
mele pe meleagurile Basarabiei, cu cea mai mare bunăvoință și
dragoste, îmi pune la dispoziție, pe tot timpul șederii în oraș o
cameră din clădirile eparhiei.
Audiența cerută de mine I. P. S. Gurie Mitropolitul Ba­
sarabiei a fost primită cu destulă bunătate și dragoste părin­
tească. Prezentându-mă I. P. S. Sale și spunându-i scopul călăto-
riei mele, mi-a dat binecuvântarea de a vizita toate mănăstirile
din cuprinsul eparhiei respective, iar printr-o înștiințare în scris,

233
pe care o redau aci, îi invită pe toți supe­riorii mănăstirilor a-mi
da concursul binevoitor, pentru o cât mai bună realizare a sco-
pului pentru care am întreprins această călătorie.
„Prin prezenta vă facem cunoscut că părintele Dimitrie
Micșunescu este autorizat de noi să viziteze toate mănăstirile din
cuprinsul eparhiei noastre în scop de studiere a mănăstirilor ba-
sarabene. Invităm pe prea cuvioșii părinți stareți a da concursul
lor binevoitor părintelui D. Micșunescu, pentru o cât mai bună
realizare a scopurilor pentru care prea cucer­nicia sa a întreprins
această pioasă călătorie. Mitropolit Gurie”.
În convorbirea avută cu I. P. S. Sa, și după expresia feței se
vede mâhnirea și întristarea sufletească cauzată, după cât am în-
țeles, de anumite orânduieli administrative, căruia i se impută
pe nedrept. Luăm apoi în discuțiune alte chestiuni care să aducă
liniște și mângâiere sufletească, fiind poftit de a prânzi cu I. P. S.
Sa, la care a luat parte și părintele vicar Antonie Harghel.
Exprimându-mi dorința de a vizita orfelinatul și via ar­
hierească aflate în împrejurimile Chișinăului, însuși I. P. Sfințitul
s-a oferit ca în persoană să mă însoțească spre a-mi da explicați-
unile necesare, putând astfel observa cât de multă iubire părin-
tească se manifestă prin acest gest, și cât de mult înălțat sufletește
m-am simțit că sunt lângă un ierarh al bisericii noastre, vorbind.
Așa se poate foarte bine înțelege de ce apostolii au avut curaj
și mare avânt în propovăduirea cuvântului Dumnezeiesc, căci
Mântuitorul niciodată n-a respins cu ură pe ucenicii săi, ci cât
mai mult a căutat să-i apropie prin blândețe și dragoste.
Unde sunt acele timpuri!
Vizităm măreața clădire a eparhiei destinată ca sediu a mai
multor instituții culturale de binefacere a bisericii, având muze-
ul istorico-arheologic, o sală mare pentru conferințe și audiții
muzicale, școală de muzică bisericească, diferite ma­gazine închi-
riate la particulari spre a aduce veniturile nece­sare eparhiei, apoi
ne urcăm în automobil și mergem la „Casa Emeritală a Clerului
din Basarabia”, ce este înființată cu scopul de a da ajutor bănesc

234
sub forma de pensie clericilor demisionați, văduvelor și orfanilor
lor, astăzi administrându-se de consiliul eparhial.
Grădini mari plantate cu pomi fructiferi, zarzavaturi, le­g ume
și flori, dă înfățișarea unui adevărat loc de reculegere și odihnă su-
fletească, cu atât mai mult cu cât în fund de vale se întinde nesfâr-
șitul șes de câmp îmbrăcat în frumoase lanuri de porumb, grâu,
ovăz și vii, toate în stăpânirea eparhiei. De aci ne îndreptăm spre
„Vinăria Eparhială” sau „Via Arhierească”, de unde se face recolta de
vin curat și bun pentru nevoile bisericilor, situate fiind spre „Valea
Dicescului” și între șoselele ce duc spre Coștiugeni și Hâncești,
având în mijlocul lor așezată pe o frumoasă pajiște la 5 km, afară
de oraș, biserica Adormirea Maicii Domnului zidită, după cum
se constată din inscripția ce o are, de Arhiepiscopul Chișinăului
Irinarh Popov, la 1855, unde în prezent sunt 20 slujitori monahi.
Terminând vizitarea acestor locuri, ne înapoiem spre pala­tul
metropolitan, vorbind în legătură cu domeniul religios, despre
mănăstirile basarabene.
Au un loc însemnat mănăstirile, îmi sune I. P. S. Gurie, apă-
rând ca o bogăție materială a bisericii și ca o podoabă mo­rală a
poporului basarabean, vrednice de cunoscut prin docu­mentele
întemeierii lor seculare și actele averii lor gospodărești, cât și
prin cunoașterea împrejurărilor în care s-au dezvoltat și au trăit
sub stăpânirea străină.
Deși aceste mănăstiri prezintă o însemnătate morală, totuși,
din punct de vedere cultural și artistic nu au putut lua dezvolta-
rea celor din vechile principate române, bogate în ctitorii dom-
nești, deoarece au fost veșnic în neliniște și nesiguranță expuse la
desele năvăliri de Tătari și Cazaci din stânga Nistrului, care n-au
fost prielnice întemeierii vieții monahale.
Dar dacă sub raportul cultural, mănăstirile din Basarabia,
n-au fost școli de cărturărie bisericească, iar viața de intensă trăi-
re religioasă lipsește, se remarcă în privința vieții mate­riale prin-
tr-o gospodărie bine îngrijită și o stare materială înfloritoare,
având grădini pline de legume și fructe, iazuri, stupi de albine,

235
turme de oi, semănături întinse, pivnițe ge­mând de povara vinu-
lui, așezat în nenumărate butoaie, și unde frații călugări, foarte
buni administratori și pricepuți în dife­rite ocupațiuni, lucrează
și conduc, pentru buna chiverniseală a gospodăriilor mănăsti-
rești, din care cauză au o activitate reli­gioasă ceva mai redusă,
fiind însă cucernici la suflet și blânzi.
La întrebarea pusă de mine, asupra multdiscutatei pro­bleme
a calendarului, Părintele Mitropolit, spune că mulți din basa-
rabeni și moldoveni, pătrunși de prea mult sentiment național,
păstrează încă cu sfințenie stilul vechi, fără a voi să fie aduși pe
calea adevărului. Trist este că pe lângă aceste manifestări stilis-
te sunt și mulți sprijinitori și agitatori poli­tici, cum și bolșevici
străini de neam, care propagă ideea co­munistă, turburând atâ-
tea suflete drept credincioase. Avem misionari ai bisericii noas-
tre care să aducă pe calea cea bună pe cei rătăciți, am adăogat
la spusele I. P. Sfințitului, trebuind să predice acolo unde sunt
marile focare de manifestațiuni stiliste, îmbinate cu propaganda
comunistă, care prejudiciază nu numai credința religioasă, ci și
unitatea noastră de stat.
Și acolo, pe lângă „programul de actualitate pentru pro­
blema culturală și misionară în genere a bisericii”, să se dezvolte
câte o conferință, în care să se combată cu strășnicie ideea comu-
nismului și să lumineze pe deplin chestiunea calendarului, căci
altfel situațiunea va deveni mai tragică din an în an.
Ajungând la destinație, coborâm din automobil, și după ce
ajut bătrânului și venerabilului Ierarh să urce treptele palatu­lui
metropolitan, îi mulțumesc cu adâncă smerenie pentru marea
dragoste și bună voința părintească, că m-a condus în persoană la
via Arhierească și Casa emeritală și cerându-i voie de a mă retrage,
îi sărut mâna, dându-mi binecuvântrea ca Dumnezeu să-mi ajute
să pot termina cu bine pioasa călătorie întreprinsă prin Basarabia.

[Vizitând mănăstiri basarabene și bucovinene,

București, Tipografia ziarului „Universul”, 1937, p. 21-24]

236
 VOLBURĂ POIANĂ-NĂSTURAȘ

Ce a văzut un consumator
într-un restaurant din Chișinău

Așa-i românul deprins să-și păstreze obiceiul nevătămat

moștenit de la tată și de la bunic.
Uneori se prinde cu inima și cu sufletul de cel mai bun prie-
ten al lui și-i zice:
– Azi e sâmbătă. Mergem în astă seară la un restaurant să res-
pirăm aer de mititei sau de cotlet de purcel, bine fript, pe varză!
– Merg. Știi tu că eu am fost totdeauna de părerea ta, mai ales
atunci când stai prietenește la vorbă caldă cu baterii la gheață!
Zis și făcut.
Pășim pragul porții ca să intrăm într-un gang mic, pavat cu
pietre colțuroase, care te țin pe loc când calci pe ele.
Tocurile de la pantofii cucoanelor se prind în pietre ca în-
tr-un clește nocturn și inutil.
În curte, zidurile caselor megieșe răpesc toată lumina becuri-
lor, zvârlind peste noi fiorul rece al igrasiei și al plictiselei.
În fundul curții, o sală fără perete în față își arată toată
mâzgâleala fețelor, încondeiate de un nenorocit, care a avut atâ-
ta afinitate sufletească cu arta, cât are porcul cu cerul albastru.
Dar nu ne așezăm bine pe scaune să răsuflăm, când deodată
se repede un om sălbatic la masa noastră, trântind în nas o listă
de mâncare.

237
 E chelnerul Chișinăului, care nu știe să se îmbrace, nu știe să
se spele, nu știe să meargă, nu știe să servească, n-aude, nici nu
vorbește.
Ai crede mai degrabă, când îl vezi, că e prins din pădure cu
arcanul, adus să servească clienții, care își sfarmă plămânii, che-
mându-l să-și facă datoria.
Acest chelner știe să fie obraznic și să verse sosul din farfurie
pe umerii oamenilor.
Mă uit la lista de mâncare.
Această listă poate fi a oricărui restaurant din înstrăinatul
Chișinău.
Pesemne ne-au blestemat dascălii neamului să nu mai citim
românește nicăieri, decât în cărțile de școală, dar și acolo cu gre-
utate mare.
Ascultați limba cronicarilor moldoveni, a lui Miron Costin,
cel fierestuit, a lui Neculce, a lui D.Cantemir:
– Aperitive, icră tarama, scumbrie maionez, marinad de
Dunăre, salat de scumbrie, renichi de porc, ujer, frigărui de porc,
brizol movilov, suprem de volai, satern, bijoace burju.
Am aruncat lista care conține injuriile aduse limbii româ-
nești, pe care părinții au cinstit-o, iar noi o iubim.
Dar să deschidem altă pagină: a muzicii!
Cântau mai armonios țiganii mei în comuna Galbeni, din
județul Roman, în acea comună unde m-am născut, decât pre-
tențioșii artiști de la Podsudek. (Mi-am scăpat cuvântul).
Aici sunete sălbatice, trăncăniri de talgere, tunete de tobă,
scârțâit de instrument lung și miorlăituri.
Îmi părea că zbuciumul sunetelor ajunge la capătul pămân-
tului – de unde se întoarce iar în urechi.
Primașul, ca un paralitic, tremură mai abraș decât arcușul, cu
ochii întorși la cucoane.
Destul.
Firma Podsudek avea și program de dans.
A pus în morișcă trei fete scofâlcite și un valet, care își zburdă

238
oasele înaintea lumii.
Nicio armonie în ritmul dansului, n-au unduiri de linii în
lungul coapselor.
Înțelegem: dansatoarea poate să-și dezvăluie formele până
la șolduri, că să-și înfățișeze geometria trăsăturilor, să-ți desfete
ochiul, să-ți trezească sentiment de admirație pentru făptura pe
care o respectăm.
Dansatoarele de la Podsudek prezentau fusele picioarelor
într-o totală lipsă de armonie feminină, carne moale ca răcitura,
producătoare de scârbă.
Să amintesc și de locul unde rinichii își cer dreptul să te
poarte?
Acel loc este o batjocură a tot ce se poate chema om, neruși-
nată murdărie, pe care țiganii ar scuipa-o.
Ea pălmuiește noțiunea de igienă umană și animală.
Sfârșind acest articol, mă întreb: unde ajungem?
Ajungem la totala ruină a sănătății noastre cu astfel de
restaurante.
Specula ordinară pe care străinii o practică pe spinarea noas-
tră s-a încuibat în orașul Chișinău.
Patronii restaurantelor de obicei nu au în vedere decât să di-
minueze vlaga omenească, sub orice formă, căci ei nu pot da pu-
blicului nicio mulțumire sufletească dincolo de fripturile consu-
mate, alături de fete dansatoare, în mod idiot înfățișate.

[„Gazeta Basarabiei” (Chișinău),

An. III, nr. 564, 1937, p. 2]

239
 EUSEBIU CAMILAR

Prin codrii Orheiului

Reportaj cu trenuri, cu mașini și cu șosele basarabene

Dacă pleci de la Iași cu trenul Iași – Chișinău, trenul, pe baza

biletului, te duce exact până la destinație, fără incidente, fără ac-
cidente, ferească Dumnezeu! Câteodată se întâmplă și în aceste
case pe roate, vagoanele, câte o neînsemnat de mică tragedie, dar
care simbolizează marea tragedie a oropsitului.
Suntem veseli, plini de dorul depărtării, dar mai ales de do-
rul petrecerii de la via prietenului din Orhei care ne-a poftit la
dânsul. Să ne molfăim liniștiți hașișul gândurilor, în timp ce în
fața noastră familia săracă, tatăl, mama, doi copilași cu pisicile în
brațe, se sfădesc cu conductorul. N-au bilete.
Bărbatul, muncitor, după mutră și haine, trebuie dat jos la
prima gară. Mama cu copiii și cu mâțele, după lege, pot pleca
până la destinație. Bagaj mult. Cufere, legături. Familia nevoia-
șului se mută. La prima stație, vine șeful gării. Bărbatul trebu-
iește dat jos, predat. Femeia, cu laba piciorului lipsă, cu cei doi
copii cu mâțele în brațe, plâng, se vaietă, strigă: „Tată, tată...!”.
„Nu vă sclifosiți”, le spune șeful gării.
Femeia nu vrea să fie despărțită de bărbat. Își iau buclucurile
și coboară împreună cu el în stația singuratecă, spre încurcătura
șefului de stație, care nu-i deloc bucuros să-i țină în stație, să le

240
aibă grija.
Trenul, fatalitate! Pleacă fără îndurare. Străpunge Basarabia,
ne duce printre dealuri, printre ogoarele bogate. Ici colo femei
și copii prin stații: îți oferă mere, 3 la leu; caise, 1 leu coșulețul;
mere fierte cu zahăr.
În sfârșit, Chișinău! Străzi largi, pomi îngropați în asfalt.
Unii spun: Chișinăul e un oraș misterios...
*
Ei, de acum treaba se schimbă. Amicul, într-un taxi, pe o
ploaie neîndurătoare, vrea să ne ducă la vie. Via!, iată ce-am
visat noi, copii ai pământului, în clipa când ne-am pornit din
Iași. Vine noaptea prin toate hotarele. Plouă, afară și în mașină.
Chișinăul rămâne în urmă, undeva de unde nu-l mai putem auzi.
Mașina aleargă, aleargă. Vedem pe marginea drumului movile
de pietre, proiecte de șosele. Proiecte. Ale unui regim de odini-
oară, când domina măciuca, rachiul și cârnațul lui nenea Mitică
sau Vasilică. Şoselele, treaba lor. Facă-se singure, șoselele astea
blestemate, care nu te lasă să-ți bagi fondurile în pungă... Așa
mă gândeam, în timp ce în salturi eroice mașina ne trece pes-
te hopuri, sfruntând drumurile, ploaia și noaptea basarabeană.
Suntem de mai bine de-un ceas în ținutul Orheiului. Mai avem
cine știe câte ceasuri până la capăt... Şoferul nu mai garantează
reușita drumului.
Dar în speranța puilor fripți, muncește, învârte, sucește me-
canismele de care depinde transportarea noastră.
Într-o pădure, totul s-a sfârșit. Trebuie scoasă roata, o roată
încărcată de hlei. Eroic, ridicăm mașina la comanda șoferului,
care, cu gura în glod, fixează piulițele. Două ceasuri, pline și gre-
le de gânduri negre, ca noaptea ploioasă de deasupra noastră. În
sfârșit...
Dar în acest codru orheian, în timp ce mașina derapează,
patinează prin gloduri spre șanțuri, săltând prin hopuri, înain-
tea noastră cineva, cu o lanternă, traversează noaptea. Cine o

241
fi fost? Poate un hoț. Un singur „mâinile sus” ne-ar fi paralizat.
Lumina lanternei se pierde în noapte, în codru. Şi aici un așe-
zământ omenesc pe aproape. Niciun strigăt de cocoș. Parcă și
paserilor nopții le-ar fi teamă să țipe în noaptea asta orheiană. Şi
plouă mâhnit cu gânduri care îți spun că totul se va sfârși într-un
șanț, cu gâtul sub greutatea mașinii.
Drumuri! Drumuri! Drumuri! Unde-i drumul bun, ne în-
trebăm? Cât mai este până la drumul bun?
Prietenul nostru, compromis, ne spune, fără să creadă nici
dânsul: „Încă puțin și ajungem la drum...”.
Şi, înglodați până la genunchi, plouați, împingând la dea-
luri mașina, ajungem la casa caldă, la via amicului. Acolo argații
dorm duși. I-am fișcăit la jumătatea dealului, poate tocmi în cli-
pa când se întorceau pe partea cealaltă. Via! Via!
Înot prin noroiul până la glezne, de mână cu amicul meu,
rămas în urma mașinii. Şi noroiul, greu, ne oprește, ne ține pe
loc ca un blestem. Hei!
Ăsta-i noroi basarabean! Drumuri!

[„Iașul” (Iași), An. VI, Seria II, nr. 101,

30 iul. 1938, p. 3]

242
 GALA GALACTION

În vacanță

Oricum ar fi, cei patru pereți între care a trebuit să trăiești

o bucată de vreme, ei încep să fie prieteni și să te însoțească în
visurile și gândurile tale. De alaltăieri munca mea școlară s-a ter-
minat. Chilia aceasta în care am intrat astă toamnă mi se pare un
suflet de care trebuie mă despart. Sărăcia ei călugărească e bogată
în amintiri și în reculegeri ... Pe această masă neobișnuit de lungă
am început să scriu romanul Roxana. Aceste două icoane cu ca-
pace de sticlă mă privesc în ochi de doisprezece ani. Lângă soba
aceasta, zidită după tipicul rusesc, am mutat patul în nopțile de
iarnă, când în față, în grădină, plesnea de ger până și statuia lui
Pușkin… Prin aceste trei ferestre am pândit luni întregi reveni-
rea primăverii și dezmorțirea mugurilor înghețați. Sub lampa
asta, cu verde cupolă, am răscolit atâtea pagini din Profeți și
am adunat sămânța lecțiilor de a doua zi ...
Săracă și totuși bogată chilie! O masă cu icoane și pat milită-
resc, trei scaune dure, un pseudofotoliu și două dulapuri... Dar în
aceste dulapuri sunt o sută de cărți alese, o duzină de Biblii și un
vraf de ziare și de reviste cu recoltele mele literare ... Şi, dincolo de
ceea ce poate vedea și pipăi, chilia aceasta adăpostește de ani de zile:
proiecte, aspirații, spovedanii și atâtea din spițele Scării lui Iacob!
Îmi adun lucrurile socotite trebuincioase și le las pe celelalte
cu vorbă bună și cu mângâielile cuvenite unor prieteni de care

243
te desparți. Povara de drum este gata; ceasul plecării trenului se
apropie...
Ca să ajungi la gară, trebuie să traversezi Chișinăul, am zice,
pe linia ecuatorului. Această excursie pe mine unul mă instru-
iește și mă desfătează totdeauna. Oamenii, prăvăliile, costumele,
firmele, semnele de bucurie sau de întristare, din caleașcă, tot
și toate sunt vrednice să le aduni în vaste repertorii, fie pentru
sociolog, fie pentru istoric, fie pentru romancier. Şi mai e loc și
interes pentru desenatorul ager, pentru pictorul care ar veni să
noteze aceste vaste desfășurări pleșuve, aceste coaste încinse cu
case și cu podgorii, aceste dealuri care prelungesc până la Nistru
frumusețea pământului moldovenesc. Dar izvorul lui de studiu
și de note ar fi tot Chișinăul, cu miile lui de curiozități topogra-
fice și antropologice...
Ori de câte ori, în trăsură sau pe jos, trec prin străzile și prin
ulițele Chișinăului, legăn părerea de rău mereu aceeași, mereu
nelecuită, că treburile și chemarea mea de profesor anulează,
pentru mine, în acest oraș, curiozitatea vagabondă, întârzierile
și pânda scriitorului.
Când pleci din gara Chișinău spre Visterniceni, faci înapoi
cei 2-3 kilometri, străbătuți din centru până la gară ... Şi ai prile-
jul să vezi, de jos în sus, stratificația și bârnele suburbane ale ciu-
datului și eteroclitului oraș. Poalele pe care Chișinăul le târăște
de-a lungul liniei ferate, așa zdrențăroase, sordide și muiate în
noroiul Bâcului precum sunt, s-ar preface, sub mâna unui artist,
în notațiuni, și în viziuni care să-i asigure celebritatea.
Mi-a spus cineva care a plecat deunăzi din Chișinău cu
avionul:
– Aspectul Chișinăului, văzut din avion, este uimitor de
frumos!
Eu știu acest lucru din observările mele fragmentare, din
priveliștile întregite pe care le-am tot cules din grădina dinspre
Buicani, din largul Mitropoliei, din grădina Zozzi și din șoseaua
Şcoalei de Viticultură.

244
 Centrul Chișinăului, bogatele și unduioasele lui îl împreju-
rimi, chiar și periferia lui ... n-au găsit încă printre noi pe marii
dăruiți, capabili să ridice, din varietatea și din aspectele vieții,
dijmele de aur ale talentului.
O anecdotă pe care am auzit-o acum în urmă, merită să fie
anexată dosarului.
O femeie din popor, o fiică a Chișinăului, care n-a ieșit nici-
odată din pitoreștile lui mahalale, multă vreme după izbucnirea
marelui război, n-a voit să crează că e război în lume și că împă-
ratul s-a luptat cu alți împă­rați ... În casa boierească unde slujea,
ea stăruia în încredințarea că tot ce se zvonește despre război
este scorni­tura oamenilor fără treabă...
Dar, într-o zi, se înfățișă preocupată și misterioasă înaintea
stăpânei sale:
„Duducă, de-acum și eu cred că este război și musca­lii se taie
cu săbii și se împușcă... Da știi, mata, duducă, cum s-a pornit
războiul?...
Apoi, ian ascultă ... Când s-au văzut, mai anțărț, îm­păratul
nostru și cu împăratul nemților, împăratul nemților – ce i-o fi
venit lui – că i-a spus împăratului nostru aiastă vorbă: – Să-mi
faci un dar împărătesc, să-mi dăruiești Chișinăul!
Împăratul nostru a stat oleacă pe gânduri și i-a răs­puns:
– Așteaptă să mă duc să văd și eu Chișinăul, că până acum nu
l-am văzut. După ce l-oi vedea, ți-oi da răs­puns: ori așa, ori așa...
Şi atunci a pornit împăratul nostru cu tot alaiul lui împără-
tesc și a venit la Chișinău, și s-a plimbat și l-a cercetat, și a băut
din vinul lui care nu se mai află în toată lumea.
După aiasta i-a trimis vorbă împăratului nemților:
– Puneți pofta în cui! Nu-ți dau Chișinăul. Chișinăul nu se
dă cadou!
Şi așa, duducă, s-a pornit războiul cu nemții!...”

[„România” (București), An. I, nr. 68,

14 aug. 1938, p. 3]

245
 LAURENȚIU FULGA

Chișinău – orașul basmelor.

Reportaj cu dragoste, vutcă, balalaici și moarte

Încet, încet, vom intra în vis. Va fi la început o nesiguranță

cu îndoieli și întrebări fără răspuns, apoi o limpezime intimă,
până când vom înțelege că nu-i decât o dezmaterializare și atât.
Vom fi atunci prea triști, prea triști.
De câte ore călătorim? Trenurile ar putea să ducă undeva în
amintire sau undeva în moarte, dar în fiecare gară ne auzim din
nou glasurile și ne mirăm că mai suntem oameni. Peste orașe
trece un duh cenușiu al singurătății. În fiecare casă agonizează
câte-un om.
De câte ore călătorim? Vagonul e lung și dezolant. Stăm în-
ghesuiți unul în altul și ne ferim de privirea celuilalt. Pe bănci
strâmte de lemn, chipurile se destind în somn, se bănuiesc prin
pânza de fum – decolorate, vagi, diforme. Fețe supte de munci
dârze, obosite, înnegrite de bărbile murdare și sălcii. Aspectul
lor e fad, dar în calmul stării de vis, ghicim o melancolie încre-
menită și aspră. Ca și cum toți ar face parte dintr-o imensă carte
poștală ilustrată, prăfuită, ștearsă de amintiri și plâns.
O minută, două, trei. Santinela înseamnă la capătul po-
dului o altă durere. Am trecut Prutul, ca și cum am intra de-
zolați într-un paradis vechi, îmbătrânit, cu toți îngerii bolnavi.
Basarabia! Basarabia! Şi deodată, străpunși de o ielă din adânc,

246
toți se trezesc, se dezmeticesc. Au mirosit intrarea în Basarabia ca
pe-un pahar cu vutcă. Nu îndeamnă nimeni, toți încep deodată:

Oci ciornâe, oci jgucie

Oci strasnâie i prescasnâie
Cac liubliu ia vas, cac grușcin po vas,
Znati ne v dobrâi ceas
Uvidal ia vas.

Şi cântecul continuă îngânat, murmurat, însoțit de armoni-

ca soldatului de lângă ușă, apoi fiecare își face cruce și adoar-
me. Se limpezesc sub pupile ochii, între buze zâmbetul devine
omenesc. Trenul se dăruie voluptății stepei neîntinse. Toți îi
sorb prin somn sonoritățile – muzicalitate amicală și inedită de
liră necântată încă. Basarabia! Şi totuși e ceva putred împrejurul
nostru. Ceasurile nu mai au nicio însemnătate. Oamenii capătă
cu fiecare clipă altă înfățișare. Gesturile lor se limpezesc, chipu-
rile se-nseninează, dar dincolo de orice mișcare, dincolo de fiece
cuvânt e o suferință grea, incertă.
O, de n-am ști că-mbătrânim, cât de mult am iubi întunericul!
Doamna U. a deschis fereastra. Aplecată cu tot bustul în afa-
ră, adunată cu toate neliniștile lângă tâmple, respiră aerul tare
basarabean. Miroase a culcuș de barză și-a sămânță de floarea
soarelui prăjită. În nesiguranța aceasta, îi ghicesc marea resemna-
re, amara renunțare. Ştiu, ar vrea să plângă și nu poate. Mâinile îi
joacă prin aer, într-o magie surdă și halucinantă. Degetele au îm-
prumutat o virilitate masculă, să zgâlțâie, să rupă, să strângă, să
mângâie, s-alinte în același timp. Se urcase într-o gară necunos-
cută din miezul Moldovei. De la început, nimic omenesc în miș-
cările și vorbele ei. Părea mai mult o posedată de spirit rău. Îmi
vorbise cu glas veșted despre destinul Basarabiei noastre, despre
sângele slav al fetelor minore, despre luminile stinse din fiecare
om. Eram în vagonul plin de mujici, muscali și ovrei – două acci-
dente de febră și groază. Ne întorceam amândoi, strigoi palizi în

247
delir, să ne recunoaștem aparenta și trecuta moarte de pe străzile
Chișinăului. Ne-am împrietenit frumos – poate pentru că eram
singurele ciudățenii ascunse, două stele stricate. Acum s-a întors,
mă privește bună și cuminte:
– Ştii, aș vrea să mă dau jos la prima gară, să rămân toată
noaptea aici, singură pe câmp, s-adorm goală lângă pământ...
A suspinat cineva. În fund, trandafirii roșii din brațele unei
fete tuberculoase par frumoasă rană, deschisă peste trupul ei
blond.
– E atât de superbă Basarabia, doamnă, atât de...
– Nu, nu vorbi așa, mă întrerupse. Nu există atributul mare
pentru ea. Uite, vezi, merg la Chișinău, nu știu după câți ani mă
întorc și nici pentru ce anume.
– Poate pentru că vom sfârși prea curând, și...
– Da, ai dreptate. E groaznic să ne dăm seama că suntem
înfometați de moarte și totuși să fim lași pentru a nu încerca o
nebunie.
– Mai vă păstrați amintirile?
– Sunt o femeie fără prejudecăți și totuși una singură: un
mormânt.
– Un mormânt drag.
– Mai bine zis un mormânt anonim. Nu știu dacă ai să mă-n-
țelegi și nu știu de ce ți le spun. Poate pentru că ești prea tânăr.
La Chișinău am copilărit sălbatecă pe străzi, în case igrasioase,
între femei inutile, la Chișinău am început să iubesc un cadavru,
la Chișinău am căzut...
Alături de noi, un tânăr îmbătrânit, uscat, a deschis larg fe-
reastra și a început să cânte, aplecat în afară, îndoit ca o momâie
peste bara galbenă. Crescută din funduri minore, melodia urcă
până sus cu spasm, cu revoltă. Un cântec de întortocheate cu-
vinte rusești, cărora nu le înțelegem sensul, dar care ne sugrumă
prin modulațiile ciudate orice încercare de odihnă. Ne frânge
respirația, străpunge cu duritate cărnurile, alterează orice gest,
orice cuvânt.

248
 Ne-am oprit undeva. Doamna U. îl privește pe tristul cân-
tăreț, ca și cum ar face parte din ea. Un fluierat. Pornim. Un
minut. Alunecăm în beznă ca-n propriile noastre suflete. Niciun
zgomot, nicio lumină în noi, doar o tăcere pură. Celălalt și-a
lipit fruntea de geam și tușește. Cântecul l-au furat orele.
– Așa o să-i întâlnim pe toți, doamnă. Un fel de demoni
buni.
– La Chișinău, într-adevăr, oamenii sunt altfel. Ei trăiesc in-
tens, trăiesc cu toți porii, cu toată carnea.
– O să-i întâlnim doamnă, ca-ntotdeauna. Bețivi, orbi, cer-
șetori, hoți, toți murdari, zdrențuiți, înjumătățiți de boli.
– Da, dar ei trăiesc până și mizeria, cu altă mentalitate. Au
o credință. Pe Dumnezeu îl poartă pe piept în partea stângă, au
cerul în ochi, au țărâna în gură. Ei înjură, te îngrozesc, dar la
biserică sau la un pahar cu rachiu, nu mai sunt oameni, ies din
ei încovoiați, devenind un fel de păsări sau plante, sunt altceva
în clipa aceea, ceva alb, nedefinit, puri cu toate impuritățile lor
exterioare.
– Îi cunoști prea bine; într-adevăr, n-au trădat niciodată ide-
ea de om. Sunt însă niște crucificați din clipa nașterii.
– Exact. Privește-i pe aceștia care dorm. Mâine le va părea
rău că trăiesc, dar se vor închina.
– Şi totuși, Basarabia e o enigmă.
– Care nu se va dezlega niciodată.
Își aprinde țigară după țigară. Se pare că tutunul îi face bine.
De-aici încolo am pătruns pe tărâmul unei vrăji. De stai s-as-
culți mai bine, auzi cum vorbește pământul, cum fiecare fir de
iarbă cântă. Dealurile urcă sterpe, pleșuve. Așezările omenești
sunt rare de tot. Câteva case izolate, prinse iconar între lanurile
de floarea soarelui. Apare în fund prima lumină. Câte-un minut
la Ghidiceni, Visterniceni. Trenul schimbă mereu linia. Un cu-
vânt, pentru roțile care ne poartă în această călătorie bolnavă,
ar fi numai: beznă. Ni-s buzele amare. Încercăm o mirare, dar
în noi drapelele sunt lăsate. Don Quichoți cu spadele frânte, cu

249
frunțile bandajate, ne întoarcem rupți, goi, simpli.
O casă, două, magaziile, vagoanele, Bâcul – apa cât un fir de
păianjen, ștrandul, santinela de la Moara Roșie, toate defilează
prin fața noastră fantomatice și șterse.
Va trebui din clipă-n clipă să coborâm.
– Mi-i teamă!
Doamna U. a vorbit cu ochii plânși.
Chișinău! – o placardă murdară, prinsă cu sârmă de acope-
riș. Un peron gol. Un impiegat. Un lampion. Mâna mea trece de
pe genunchiul doamnei U. să-mi acopere gura. Căci râd, râd cu
hohote. E Chișinăul – orașul beznelor. Ştiu, sunt singurul om
care râde la ora aceasta. E ceasul 2 și un sfert.
– De ce ți-i frică, doamnă U.? Vom coborî cu sufletele în
palme, singurul nostru bagaj, cu etichetele tristeților dormite
prin toate hotelurile lumii. Cine ni le va cumpăra, cine ni le va
chinui?
Duhuri cenușii
Toate drumurile sfârșesc în poem. Ne împăcăm senini cu
singurătatea. Claviaturi simple, cu nuanțe ușor obosite, ascund
tristețea noastră basarabeană. Pașii ne poartă mecanici pe les-
pezi, pe trepte, suind trotuarele. E o fereastră nouă deschisă spre
vis. Urcă din glezne, până dincolo de genunchi, în noi o tărie
durută și aspră.
Doamna U. are o privire fără coloare. O bucurie spontană,
însă, o învăluie, o transformă. Nuanțele gesticulației sale sunt
fine; fiecare deget, fiecare vocală e o melodie. Mă turbură noua
ei identitate. Un muscal dormitează pe capră, muscalul de tot-
deauna cu barba încâlcită, cu ochi spălăciți fără nicio expresie
– o fotografie veche, ratată a lui Lev Tolstoi.
– Nu-l trezi, îmi spuse ea. În visul lui e desigur un sfânt sau
un înger și s-ar înspăimânta, văzându-te om lângă dânsul.
Nu știu ce să mai răspund acestei enigmatice femei, curi-
os amalgam de tenebre și focuri bengale. Continuăm astfel să

250
mergem pe jos. Străzile acum se despart. Linia tramvaiului urcă
pe lângă Liceul Eparhial sus, spre centrul orașului, până la spital.
Câteva căruțe cu boii rumegând alăturea. Un om adormit pe
trotuar. O fată îmbrățișată cu felinarul.
– Ca să știi ce-nseamnă Chișinăul, să nu-1 străbați decât
noaptea.
– Într-adevăr, doamnă, și mai ales aici sunt anumite nopți
care ne scapă de teroarea omenescului din noi.
– Ești mai poet decât pari, adăugă prinzându-mi umerii
cu palmele prietenoase și privindu-mă fix. Te rog un lucru. Să-
nchidem ochii, să mergem, să intrăm oriunde. Nu vreau să mă
culc, nu vreau nici să gândesc. Refuz totul numai pentru câteva
ore de vagabondaj.
Şi așa am pornit, lunari visători, să ne regăsim în moaștele
altora. Nimeni nu poate înțelege ce se petrecea în noi. Fiecare
casă e un crematoriu, în fiecare se consumă câte-o dramă. Viața
latentă, biologică, lipsită de orice disperare, de orice ridicol, de
orice risc. Şi totuși sunt epave.
Urcăm pe linia tramvaiului, trecem de casa baptistă, suim
pe Alexandrovskaia, strada principală. Începe parada dugheni-
lor paralelipipedice de lemn uscat, strâmte, cenușii. Respirăm
mirosul de carne râncedă, de pește stricat, alimente alterate. Pe
grumazurile caselor colorate țipător în albastru sau chinoroz de
proastă calitate, firmele avocaților și doctorilor evrei se întind ca
o pecingine.
Deodată, doamna U. se oprește în loc.
– Hm, ca și atunci. Chișinăul o să decadă repede, prea repe-
de. Cred că mizerie și imbecilitate ca aici, n-o să mai întâlnesc
niciodată.
– De ce atâta revoltă?
– E într-adevăr stupid să te mai revolți, când știi că atâția
miniștri, senatori și deputați n-au putut pune măcar o placă
informativă.
– E o casă importantă?

251
 – Aici, în exilul său a trăit Pușkin. Aici în 1819 era căsuța
lui, nu departe de regimentul generalului Inzov, guvernatorul
guberniei.
Acum îmi aduc bine aminte. Niciodată Pușkin nu s-a îm-
păcat cu ideea de-a fi părăsit de luxul, luminile și femeile
Petersburgului. Fusese exilat, numai că prezența lui jena pe mul-
ți demnitari ai curții. Persifla, ironiza, batjocorea prin spiritul
său violent și iute ca argintul viu, totul. La Chișinău îl ucidea
singurătatea, falsitatea mediului și mai ales faptul că totul aci era
obscur, bezmetic. Umbla îmbrăcat într-o manta persană, pe cap
cu un fes turcesc și cu un baston de fier în mână. Cutreiera toate
cârciumile și toate casele stricate. Juca barbut, cărți, se bătea prin
taverne cu mujicii și cu birjarii, până când, beat, cădea sub masă.
Generalul era nevoit să-l țină arestat zile întregi, dar gentil, îi tri-
mitea în carceră vin și prăjituri. Orice încercare de umanizare e
inutilă. Pușkin urăște orașul. Toate îl scârbesc, devine un animal
aspru și rău, până când într-o seară de iarnă, la balul de la Cercul
Militar al guberniei, o întâlnește pe frumoasa Calipso, grecoaica
frivolă, una din cele mai senzuale femei ale timpului. Romanul
de dragoste se-nfiripă. E o dragoste mare, unică, profundă, care-l
salvează de la ratare, de la un duel și-o sinucidere:

Apoi a lor trupuri călcând cu turbare

Priveau a fetiței chipul cel plăcut
Gurița-i deschisă cerea sărutare
Şi-ntr-acel minut.
Atunci de pe capu-i șalul am luat
Ş-am șters în tăcere fierul sângerat.

E o strofă din Şalul negru, admirabila poezie în care cântă

pe Calipso, în traducerea lui Costache Negruzzi, singurul său
prieten. Amintirea lui s-a sfârșit de mult. Păcat! Doar în grădina
publică, privind spre Sobor, cu ochii iluminați, e așezat un bust.
O singură inscripție săpată în aur:

252
 Din nordica mea liră, cântând aici-n pustie
Eu rătăceam... 1819, 1820, 1821, 1822.
Aici, în casa-n care a suferit atât de mult Pușkin, astăzi se
vinde cvas și sămânță de floarea soarelui.
Ne-am întors. Cred că ne doare popasul făcut lângă o ruină.
Trecutul doamnei U. e mai vehement, mai durut, pentru că apa-
re din fiecare zid, din fiecare arbore.
– Aici, în casa aceasta se întâlneau Zamfir Arbore, Pavel
Gore Gavrilovici, Ion Pelivan, Pan Halippa, Elena Alistar,
Ştefan Ciobanu, pe furiș să proiecteze Unirea.
– Aici...
Nu mai mi-aduc aminte pe ce stradă a fost. Doamna U. s-a
oprit brusc, zâmbind amar.
– Vrasăzică tot mai este!
– De ce v-a surprins? E altă memorie uitată?
– Nu, nu, aici s-a întâmplat într-o noapte ca și asta o dramă
banală, grotescă.
– Mă interesează.
– Lângă lemnul acestei porți. Erau doi, înalți, inteligenți. Pe
care-l iubeam mai mult, nu pot ști. Şi unul și altul mă vroiau.
Aveam numai 16 ani. Cântam frumos din balalaică, dansam
ușor ca baletistele, aveam gură fragedă nesărutată. Leonid a scos
cuțitul. Celălalt la fel. Erau adunate în ei toate volgile și toate
viscolele sângelui. Copii de stepă, hrăniți cu zare fierbinte. Două
cuțite au sclipit în lumina felinarului. Intrasem tristă, obosită
în baladă. Cine va câștiga, mă va avea. Prima lovitură de cuțit, a
doua, a treia. Prima picătură de sânge mi-a căzut pe tâmplă. A
cui a fost? Nu mai vroiam să moară niciunul.
Am strigat: Leoncic! Era frumos, cu ochi de vrăjitor. S-a-
ntors, dar celălalt a dat ultima lovitură. Am plecat între ierburi
cu el de mână. Rămânea în fața porții un cadavru cald. Picătura
aceea de sânge mă arde și astăzi pe tâmplă. Acum știu c-a fost a lui.
A vorbit simplu, fără niciun accent, fără nicio turburare.
Rămase câtva timp dreaptă, aidoma unei lebede în dans fragil

253
pe ape, apoi străpunsă parcă de-o dureroasă vijelie, se aplecă tot
mai mult peste lespedea rece, îngenunchind. Îi ghiceam gândul
de-a îmbrățișa locul, unde atunci se odihnise trupul lui Leonid.
– Odată au fost pe aici ierburi, acum e asfalt.
Se aplecă mai mult, întinse mâinile ca la o jertfă primară,
aplecă gura caldă, dar înspăimântată de-o vedenie din adânc, se
ridică:
– E o copilărie ce fac, sau poate mortul nu mă vrea. Observi
cu câtă simplitate îți vorbesc. Şi-atunci eram calmă, sălbatec de
calmă. Jocul cuțitelor mă satisfăcea, îmi plăcea orgolios cum se
jucau, pentru că se jucau numai cu voluptate și ură. O, da, da,
sunt o femeie inutilă, o femeie de rând, ca toate basarabencele.
Avem prea mult sânge; și cred că-n fiecare globulă e câte-un mi-
crob sau câte-un drac.
Cum poate vorbi o femeie așa? Slavă, sânge amestecat cu aur
și calcar, cu muzică și bezne. N-am mai privit niciunul înapoi.
Şi-a aprins o altă țigară, prinzându-mi brațul tare, cu toate un-
ghiile, cu toată viscolirea din ea.
– Ești prea tânăr, prea tânăr. N-ai să le poți înțelege pe toate.
Ar trebui să iei puțin hașiș, să îmbătrânești mai iute. Atunci să te
uiți în oglindă: vei trăi fiecare clipă de două ori.
Când am ajuns în cimitir era răcoare. Nu căutam mormân-
tul nimănui. Mergeam la întâmplare. Dar pe-o alee din stânga,
umbrită de coroana unui salcâm, pe-o cruce albă, prea înal-
tă, descifrăm trei nume, refugiate acolo între tăcere și odihnă
ca un superb evantai, înflorit cu violet și brun: Leon Donici
Dobronravov.
– Leon Donici Dobronravov! Ne-am jucat amândoi cu
aceleași păpuși, cu același cățeluș de vată, am furat dulceață din
același borcan. Mi-l aduc și acum aminte. Purta un costum de
catifea bleu-ciel cu dungi albe. Părul galben-cârlionțat. Mă iu-
bea mult, dar nu știa să plângă. La 12 ani plecă la Petersburg.
În gară, mi-a luat amândoi obrajii în palme, m-a sărutat naiv pe
bărbie și mi-a spus în rusește:

254
 – Să nu-mi strici păpușile, Raisa!
Leon Donici Dobronravov! S-a întors târziu la Chișinău,
prin 1919, când îl incomoda noul regim politic din Rusia. Nu
l-a recunoscut nimeni în tânărul înalt, tot blond, dar prea palid
și prea trist. Purta ochelari cu șnur cenușiu și vorbea muzical ca
un clavir pentru liliputani. De ce este dat unor oameni să sufe-
re atât? Oamenii sunt răi. Din cauza lor, Leon Donici a decă-
zut. Toți credeau că le va întuneca prea iute gloria lor uscată.
Slăbise mult. Prietenilor nu le vorbea decât de păsările care nu
se mai întorc, despre clopotele de la Petersburg, recitând poezii
întregi din Balmont și Tiutcev. Şi într-o zi dispăru. Aristocrat,
voievod al cântecului pur și al manierei elegante, a preferat să-și
schimbe smochingul și cămașa de mătase într-una de pânză, în
haină simplă și peticită, decât să mai vadă mereu aceiași cerberi
ai culturii basarabene. Câțiva din ei trăiesc. Au fost deputați și
miniștri. El, însă, a umblat din mansardă în mansardă, neavând
decât o pelerină de postav negru muscălesc și-un geamantan cu
vise și manuscrise. În cafeneaua bucureșteană e un animal nou.
Toți îl adoră. Puțini l-au înțeles însă. De aceea, boem incorigibil,
cu spiritul de aventură în degete și-n față, pleacă la Paris. Ultima
clipă de reculegere. În maiul acelui an, 1926, muri. Corpul său
nu fu adus în țară, decât după intervenția lui Octavian Goga –
pe atunci ministru de stat.
E un mormânt mic, îngrijit, cu două fire de flori și-un muc
de lumânare. Rar de tot, când mai urcă pe-aici cineva să-și amin-
tească de Leon Donici.
Doamna se furișase poate de mult. De departe am văzut-o,
adormită cu obrajii peste pământul umed al unui mormânt. Pe
crucea de lemn uscat scria un nume drag, poate: Leonid.
Noaptea rămăsese ascunsă numai în ceasornice și-n vise.
Zorile înroșeau viile sus înspre Buicani.
Hoțește mă strecor pe lângă trupul ghemuit al doamnei U.
O lacrimă a căzut și ochiul s-a închis. O las singură – convins că
e singurul popas care-o va liniști.

255
 Urc înspre oraș simplu. Pentru duhurile cenușii ale lui
Pușkin, Leonid și Donici, mă voi opri la prima crâșmă să beau
un pahar de vin prost și să fumez o țigară tare.

Mascaradă
Am impresia certă că trec printr-un oraș cu toți oamenii
morți sau narcotizați. Se sting felinarele odată cu stelele, storuri-
le rămân tot trase, ușile tot închise. De-abia acum îmi dau seama
ce-nsemnează Chișinăul cu adevărat. Din vraja și descântecele
nopții trecute n-au mai rămas decât amintiri care ard și care nu
se vor cicatriza niciodată. Peste imaginea cailor gălbejiți și ne-
mâncați, muscalii dorm cu șepcile trase pe ochi – momâi cenu-
șii, împietrite în rasele lor de șiac rusesc. Câte-o fată îmbrăcată
subțire, cu părul ciufulit, trasă la față după o noapte consumată
pe un pat de hotel sau pe-o rogojină, se-ntoarce amețită tușind
cu batista la gură. Nimic nu este să-mi amintească de farmecul
chișinăuian, niciun pas de om bun, niciun glas.
Cineva a început să sune clopotele la casa Mitropoliei. În
centrul orașului, casele sunt jucării de carton, în care visele se
mototolesc lângă mirosul de piele nespălată și nădejdi rupte pe
jumătate. Încet, încet, încep să se deschidă dughenele, prăvălii-
le. Ovreiași mici, cu degetele tremurânde, alături de habotnicele
lor neveste – toate rotunde, proaste și știrbe – încearcă o înfru-
musețare bizară a orașului.
Va suna în curând ora 7. Şcolarii și elevele își vor pune cernea-
la și caietele în serviete și vor porni mormăind spre școli. Apoi
până la ora 12 nu se află pe străzi decât ordonanțele, servitoarele
plecate după cumpărături, bătrânii paralizați ieșiți în fața porți-
lor să se închine și să blesteme, și cerșetorii. Cerșetorii de toate
categoriile, sosiți deodată din cartierele de jos. Se vor așeza tur-
cește la intrările grădinii publice, la porțile școlilor și vor aștepta.
Așa viața, lipsită de orice aspect mai interesant, mai omenesc, se
desfășoară monotonă, fără niciun repaos intelectual, fără nicio

256
disperare sau bucurie. Dar sus la spitale, surorile iar vor scuipa
printre dinți, portarul iar se va scărpina după ceafă, căruțașul
se va înspăimânta, dar impasibile, obosite, trec înainte cadavrele
spre cimitirul central, spre cimitirul evreiesc, trec în flanc, așeza-
te în linie dreaptă, câteodată chiar câte două într-un sicriu.
Începând de la Moara Roșie (casele aici seamănă a grajduri
și-a altceva) până la Buicani, dinspre Orhei și până în cartierul
de dincolo de gară, Chișinăul e o batistă murdară, pătată de sân-
ge, pătată de amintirea unei pâini, pătată de omenie.
Am ajuns în fața redacției „Viața Basarabiei”. Printr-un gang
intru într-un hol mare, împrejmuit de anticari, ceasornicari și
zarzavagii. Dincolo, spre dreapta este tipografia „Dreptatea”, pri-
mitivă, cu toți lucrătorii mucegăiți în plămâni, cu buzele direc-
torului arse de secetă și mizerie. Aici apărea odată revista „Pagini
Basarabene”, scoasă din atât de minunata inițiativă a bunului
istoric și cercetător Leon T. Boga și-a prea visătorului George
Dorul Dumitrescu.
Aici corectam până târziu, paginam, schimbam articole-
le. Leon Boga era un spirit viu, o inteligență mereu proaspătă.
Revista pentru dânsul însemna un copil drag, un cer deschis
într-un rai nou și frumos. Ușa se deschidea și apăreau: aristo-
crat, elegant N.F. Costenco, poetul oficial al Basarabiei, cu sti-
cla de rachiu în buzunar; prietenul său Vasile Luțcan și la urmă,
firav, spălăcit, bolnav, supt, Alexandru Robot, care la „Gazeta
Basarabiei” îndeplinea toate meseriile, pentru o sumă mizerabilă
de gardist bucureștean sau cioclu de la Bellu. Nu mai rămăsese
din el decât un creion cu care mâzgălea mereu poeme pentru
Somnul singurătății.
Intrarea lor însemna indispoziție generală, fiindcă fiecare în
sine era o revoltă, o panică, o demonizare a lucifericului basara-
bean. Lucrurile deodată apăreau în toată goliciunea lor.
– Ce mai e nou, Costenco?
– A-nceput să putrezească orașul.
– Ce vorbești! intervenea sarcastic Luțcan.

257
 Cert, fiecare își dădea seama că nu se mai poate continua așa.
Sângele lor acum era o nouă chemare la viață, dar oficialități-
le erau neghioabe. Cât au luptat și cât se chinuiesc acolo, fără
să-i știe aproape nimeni: profesorii D. Tomescu, Şt. Ciobanu,
Popescu-Prahova, preotul Zaharescu, Elena Alistar, colonelul
V. Nădejde, Obreja-Iași, Ştefan Gheorghiade, Al. Ebervain, V.
Ciocârdel, I. Negrescu, Pan Halippa, dar fiecare acțiune e dis-
prețuită, fiecare ini­țiativă e luată în râs.
– Cultura Basarabiei, iat-o în câteva portrete: Hasdeu, Alex.
Donici, Russo, Mateevici, Leon Donici, Stere. Dar strigoii lor
nu ne lasă să dormim, ne spunea Vasile Luțcan.
Şi nici revista utopicului Leon T. Boga n-a rezistat. A căzut
când autorită­țile și-au arătat colții.
Chișinăul, care l-a dat pe Ion Livescu, pe Ovid Brădescu,
I. Mitru, N. Antoniu, artiști de seamă ai primei noastre scene
naționale, n-are teatru. Chișinăul, care înseamnă în cultură mai
mult decât o pagină, n-are Ateneu.

Hașiș
Descoperiți pentru marea procesiune a iubitelor de la răsă-
rit. Trec încovoiate de-atâtea dezamăgiri, plânse și obosite, cu
pași mecanici. Şi mâinile împreunate pentru rugă sau pentru
moarte. Şcolărițe în uniformă neagră cu guleraș alb și bascuri
bleumarin, fete în rochii pestrițe, roase de boli, doamne cu ți-
garete între buze și jartiera vizibilă pe jumătate. Nu le aruncați
flori, nici nu le zâmbiți. Scoateți doar balalaicele la ferestre și
cântați, chiar dacă plouă, chiar dacă ninge:

Pust ghitara svenit na ustainia

Pust ridast struna za strimoiu
Mosg durmanii glaza tvoi piaâina
Tvoi na piev...

258
 Fanfara militară anunța primăverină sosirea celei dintâi pe-
rechi de îndrăgostiți, pe banca de sub statuia lui Pușkin. Începea
afară să miroasă a pământ umed, nările se dilatau, se petrecea
acolo în adâncul trupului, la răscruci sau la cumpăna apelor o
răsucire, carnea ardea, ochii rămâneau în extaz. Atunci domni-
șoara Carmen-Dolores Negrescu lăsa mingile de ping-pong pe
masă, caietele de franceză răvășite (maman e doar profesoară
și orice patru era exclus), îmbrăca rochia cea nouă cu florice-
le galbene și bleu-ciel și pornea cu pieptul în vânt la cucerirea
Bastiliei. Avea părul galben, lăsat în inelare jucăușe pe ceafa albă,
avea mâna fină ca o melodie, ochiul albastru, sânul mic, nou. O
iubea întreg liceul militar.
În schimb Narcisse (zisă Zizi, zisă Moleculă, zisă etc.), sora
ei, bondoacă, râs fals, pantof mare, căpșor drăguț, dar obraznic
și impertinent – nu prea se bucura de multă atenție. O iubea
unul cu un rinichi de vițel, peltic la vorbă și cam tare la inteligen-
ță. Apărea ceva mai în urmă, săltând, zâmbind cu toți dinții (ce
marcă de pastă o fi întrebuințând?), și se ruga dulce:
– Domnul elev sergent Nițoiu!
Take Ion Mitache se alarma:
– Dragă colega, nu mai sufăr basarabencele. Unde te duci,
unde intri: cadeți, cadeți, mereu cadeți.
Şi dragostea la Chișinău avea toane și nărav. Volodea
Pozneacov și-a vândut odată toate cărțile la anticar, să-și plăteas-
că amenda. Îl prinsese sergentul în flagrant cu una „nostimă” în-
tre boschete. Iar lui Nelu Iacobay, moș Alecu, profesorul de ger-
mană, i-a spus a doua zi, la lecție, după un ceai dansant comun:
– Sfinte Sisoe Iacobay, mi-ai dansat nevasta, mi-ai călcat-o
pe picioare, i-ai sărutat unghiile, mai vreai s-o conduci și-acasă.
Păi eu ce fac, mă frumosule. Ce crezi c-am dogit? Patru, patru,
să te-nvăț minte.
Trec încet, tremurând de spaimă, trec în amintire: Tamara
P. (cea mai bețivă fată), Lydia Popov, Liuba Gavalingov, Dina T.
(șarpele cu ochelari), Tania, Liusea, Sonia, Tasia – acestea din

259
urmă fără nicio identitate.
Descoperiți pentru marea procesiune a iubitelor de la ră-
sărit, căci va veni o anumită oră când ne vom întâlni din nou.
Pacostea mare – dragostea mare. Cântece, balalaici, rachiu.
Vutcă și tutun prost în cârciuma lui Zeltzer
Deschid ușa, ca și cum aș deschide un sicriu. Ușa scârțâie ca
și atunci. Rămân în prag, cu pălăria între degete, cu zâmbetul
oprit amar pe buze. Nu știu ce gest să fac să mă limpezesc, nu
știu ce cuvânt să spun pentru a mă auzi. În fund, aceeași canapea
roșie, spălăcită, cu arcurile rupte, cu speteaza de lemn putred. Pe
perete, un portret cenușiu închipuie o fată cu bust plin, goală
pe jumătate, pieptănându-se în oglindă. Acum patru ani, sânul
stâng i se vedea întreg, acum n-a mai rămas din el decât o pată.
Fereastra, cu geamuri nespălate și păienjenite, se deschide spre
grădina plină cu iederă, trandafiri sălbateci și urzici. La mijloc,
masa rotundă acoperită cu aceeași mușama roșie. Cinci scaune
în jur. Nu e nimeni înăuntru. Primul pas îl fac cu frică, frică de-o
întâmplare neobicinuită, sau poate de strigoii celor care nu mai
sunt. Dau scaunele la o parte, azvârl mușamaua. Da, da, au ră-
mas: crestate cu briceagul, numele fiecăruia din cei care veneau
aici noaptea, clandestin, după ce escaladau zidurile internatului
militar.
Şedința se deschide.
Cu fața spre portret, sta întotdeauna Constantin Virgil
Gheorghiu, tânărul poet de pe Ozană.
– A dracului muiere, mă! s-o pupi, nu altceva, spunea el cu
toată gura, fumând neatent țigara până simțea arsura degetului,
dând peste cap paharul tot. Ce părere ai, Take?
Take se apropia precaut, își plimba degetele peste formele
din tablou și răspundea naiv:
– Strașnică!
Odată vrusese să-l fure, dar nu l-am lăsat noi, aveam de furcă
pe urmă cu ovreiul.
– Ce, mă, ce vă băgați voi? Nici Boccacio nu-i așa de teribil.

260
Sunteți niște proști, ne apostrofa cu gâtul lung, trântind peste
râsetele noastre ușa.
Aici, sta Take Ion Mitake, mic, bolovănos la vorbă, un
Creangă miniatural, dar urât și negru ca o fotografie de-a
Negusului. Cineva încercase într-o noapte să-i văruiască barba,
dar Take Ion Mitake, care nu dormea, s-a ridicat din mijlocul
patului (purta o cămașă de noapte, ciopârțită la poale, ca să-și
facă din ea pluș pentru șters bocancii) și a țipat de s-a trezit tot
dormitorul:
– Bă, somnambulule, vezi să nu verși varul, că-s sergent de zi
și te scot la raport.
Numai așa celebra barbă a lui Take Ion Mitake a rămas
intactă.
Şi scaunul, pe care stătea Vasile Luțcan, e trist. Apărea întot-
deauna cu Lermontov sau Blok la subțioară. Înăltuț, îmbrăcat
mereu în haine cenușii, palid, aducea sub vestă sau între manus-
crise o sticlă de rachiu, special fabricat de el, din amestecul mul-
tor buruieni și fructe, rachiu care căpăta convenționalul nume
de „crușon”. Vasile Luțcan era cel mai trist poet. Talentul lui vast,
sensibilitatea lui bolnăvicioasă adesea, toate adevereau în el pe
slavul primitiv, cu obiceiuri rustice. Transportat ca-ntotdeauna,
de câte ori nu era să-l calce tramvaiele și mașinile.
– Mama voastră de cioloveci, păi știți voi cine sunt eu? Cel
mai mare poet al Basarabiei, striga el, rămas în urmă, aranjân-
du-și cravata și pantalo­nul. Intra murmurând încet, parcă numai
pentru el:
Mă chinuie al tău obraz.
În ochii tăi ce dor, ce teamă!
Se vede, din toamnă ne-a rămas
Numai a sălciei aramă.
Buze streine ți-au furat
Fiorul trupului – căldură.
Parcă burează ne-ncetat
Din sufletu-ți o ploaie sură.

261
 Esenin, mă. Esenin Siroja, ăsta-i poet. Ceilalți, apă de ploaie,
cremă de ghete.
Şi de-aici începeau toate discuțiile. Între pahare de vin (vut-
că nu bea decât Gheorghiu) se citeau strofe întregi din poeții
ruși, se încerca o mare prietenie prin poem.
Trebuia să mai sosească Tamara Lunev. Ea era îngerul nostru
salvator.
– Tamara, să fiu al dracului dacă am un ban. Dă-mi mă-
car doi lei pentru țigări, se ruga mieros ca o pisică poetul de pe
Ozană.
Şi Tamara Lunev îi dădea. Zveltă, cu talie înaltă, cu sânii mici.
Tamara era tovarășa noastră. Viața ei din trecut n-o cunoștea
nimeni, sau totuși cineva ținea s-o ascundă. Răsărise într-o zi
în cârciumă la braț cu Taveic (cel mai frumos băiat al Liceului
Militar). Se vorbise atunci despre Dumnezeul nostru slav, des-
pre troicile acoperite de zăpadă prin Siberia, despre o luptă oa-
recare. Așa a intrat în cercul nostru.
– Dansează Tamara Lunev, dansează!
Constantin Virgil Gheorghiu cânta din vioară. Adămoaia
(repetentul de vreo patru ori), acompania din gură. Nu era joc
de pântec, de umeri. Nu erau gesturi de mâini întinse sau coapse
legănate. Era un cancer înăuntru, care ardea și fărâma totul în
ea. Niciun exterior nu era dans. Totul se petrecea în adânc, cu
revoltă și spasm, cu melodie și auroră.
Gospodin Zeltzer deschidea ușa, vedea și-și acoperea ochii,
fugind:
– Oivei, oivei, ci-i și cu creștinii iștia, oivei!...
Constantin Gheorghiu plângea cu creionul între dinți.
Vasile Luțcan ofta. Take Ion Mitache rămânea cu gura căscată:
– Să te vadă tata, și-ar vinde tot pământul și vaca și boii să te
aibă în casă.
Tamara Lunev râdea, trăgându-și jartiera peste ciorap și sor-
bind ușor din paharul cu vin. Ştia că nu trebuie să fie a nimă-
nui. Toți o doreau numai pentru o clipă, dar se neurastenizau în

262
alcool și ea devenea iar sora și buna lor prietenă. Ştiau cu toții
că, a doua zi pe seară, Tamara Lunev le va împărți printre zăbre-
lele gardului (în spatele liceului) bomboane americane, țigări,
câte-o sticluță cu rachiu și, pentru poetul nostru – doi lei în plus
s-adoarmă cu ei sub pernă și să scrie frumos o poemă.
Așa se petreceau nopțile până-n zori.
În zadar, investigațiile domnilor Leon Boga, Al. Ebervein,
Ştefan Gheorghiade n-aveau nici-un răsunet. Viața trecea între
nota patru la purtare, nasul d-lui lt. Timofte și cămășuța Liusei
ori Millei ori Thușa de la hotel ,,Anglia”.
Înfloriseră teii pe Alexandrovskaia. Gospodin Zeltzer sco-
sese din pivniță vin vechi de douăzeci de ani. În cârciumă, în
odăița noastră din fund, lumina era stinsă. Nu se vedeau decât
capetele țigărilor aprinse. La patefon, o placă veche hârjâia, cu
vocea stridentă a lui Lescenco:

Serțe! cac harașo na șveti jita

– Oprește, oprește, sparge placa!
Aici cântecul s-a rupt în două. Ne-am ridicat înspăimân-
tați, ne căutam privirile prin întuneric. Vasile Luțcan se liniștise.
Observasem de la început. Şi el, dar mai ales Tamara, erau abă-
tuți, închiși, întunecați. De ce-a strigat? De ce-a prins placa și-a
spart-o de podea? De ce bea pahar după pahar?
– Suntem sătui. Ne este de-ajuns.
– Dar ce este, Luțcan?
– Eu nu mai pot suporta, am să trec dincolo, cu orice risc.
Aici nu mă pot sinucide măcar.
– Dar ce s-a întâmplat, omule?
– Ce s-a întâmplat? Nu-i de ajuns că de patru ani așteptăm
cu inima în dinți să se deschidă Atheneul, nu-i de-ajuns că stăm
fără cărți, fără reviste, fără biblioteci, nu-i de-ajuns că-nghesuiți
ascultăm numai conferințe insipide la sala Eparhială, acum ni se
ia și teatrul.

263
 – Acum pe seară s-a dat prima lovitură de târnăcop, adăogă
Tamara cu glas stins.
– Vrasăzică l-au desființat, vorbi pe gânduri Gheorghiu.
– Dar ce le-am făcut noi, Tamara? Niciun rău. De ce atunci,
această ciudată schimbare la față?
– O să trăiești și-o să mai vezi multe.
– Spune tu, Gheorghiule, ce-nseamnă asta?
– Cretinism – răsună cuvântul răspicat.
– Dar, hai să râdem, adăogă Take înveselit subit. Să râdem,
lasă că vă fa­cem noi altul.
– Să râdem?
– Sigur, hai râzi Tamara, să bem. Dați-o dracului de revoltă
și de teatru, hai bea, râzi Tamara.
– De ce-mi ceri să râd, de ce voi cu toții îmi cereți să fiu la fel
cu voi. Nu pot, nu pot. Decât s-ajung femeie anonimă sau una
de stradă, mai bine...
– Taci! urlă Luțcan. Nu vorbi prostii.
Dar, a doua zi, prietenii au găsit-o pe Tamara Lunev cu gura
înflorită în spume. Paharul cu otravă rânjea pe covor. Tamara
Lunev mai avea ochii deschiși, îndreptați triști, prea triști, spre
icoana bunului Iisus, pe care-l ținea cu degete strânse.
Ziarele scriau alarmate despre o deziluzie sentimentală.
Nimeni nu-și putea da seama că Tamara Lunev n-a fost nicioda-
tă femeie, n-a iubit pe nimeni, decât Basarabia și pe Dumnezeu.
Ea trăia printr-o dublare a conștiinței. A fost un spirit doar, un
spirit jupuit și aspru, delirant, haotic. Când carul mortuar a tre-
cut prin fața Teatrului Național, toți au oprit și au cântat o rugă-
ciune. Tamara Lunev intra împăcată în pământ.
Nu știu cât e ceasul. Încerc să deschid ușa, să plec năpădit de
amintiri, dar gospodin Zeltzer a și intrat. A slăbit mult. În șiacul
soios e mai înalt, mai galben, mai urât.
– Ai îmbătrânit mult, gospodin Zeltzer.
– Eu sunt deja tânăr. Imposibil să fiu îmbătrânit. Dar de
când mă cunoașteți?

264
 – Nu-ți mai aduci aminte?
– O, da, da, făcu el după o pauză. Exact, și spuneți c-am îm-
bătrânit. Cadet, cadet... și ați băut multe nopți în crâșma lui gos-
podin Zeltzer.
– Da, da, am fost cadet; am venit să te văd.
– Mulțumim, mulțumim, se ploconește el.
– Adă-mi un pahar de rachiu și să mai stăm de vorbă.
– Vutcă?
– Vutcă!
Aprind o țigară mai mult pentru a face ceva. Mă așez pe sca-
un, la întâmplare. Dar nu sorb nicio picătură, că mâna-mi tre-
mură, paharul îmi cade jos.
– Ce cauți aici? Fugi, fugi! Ce cauți aici?
Mă scol speriat. Cine-a vorbit? Mă așezasem pe scaunul
Tamarei Lunev și se părea că toți din trecut mă privesc și mă
urăsc. Deodată toți nervii mi s-au închircit, am devenit un om
mic, gol, un om inutil. Scot o piesă, i-o azvârl ovreiului, care
mă privește cu ochii ieșiți din orbite. Auzise și el cuvintele,
întrebările?
Am deschis ușile și am ieșit alergând în stradă, sfâșiat de
vedenii.
– Tamara Lunev, iartă-mă! Amintirea ta e prea tare ca să nu
mă doară. Iartă-mă, Tamara Lunev!

Oraș al beznelor – rămas bun!

Sunt tăceri și disperări pe care nu le cunoaștem niciodată.
Toate liniștile s-au închis ca melcii în ghioc. Pe-aici au fost odată
pașii mei, dar nu-mi aud decât inima putrezind. Aș vrea să râd, să
vorbesc tare, să cânt; atât de crispantă a rămas în mine călătoria
prin orașul mort, orașul turmentat, orașul beznelor. Am mers în
genunchi și n-am știut, am văzut apusul soarelui peste obrazul unei
fete mari, dar eram orb, am iubit o stea vie și steaua era un felinar.
– La gară, birjar!

265
 Cine mai mă recunoaște? Nu v-aduceți aminte de mine? Eu
am purces dintre voi, violent, m-am întors la voi ca fiul risipitor,
dar m-ați alungat. Sunt fratele și prietenul vostru. De ce nu zâm-
biți, de ce nu spuneți un cuvânt, de ce mă urâți? Dar rana mea?
Există undeva un vrăjitor care cunoaște leacul. Ce frumoasă va
fi moartea!
Aici, Claudia Tomșa, fata cu sânge de voievod, s-a împăcat
cu singurătatea, s-a cununat cu tristețile. În oglindă de s-ar privi,
ar vedea că nu-i singură. În spatele ei – duhul meu cenușiu ar
mustra-o.
Orașul a rămas sus, inima lui e lângă Sobor. Birjarule, cu tine
aș fi bun prieten. Am bea și-am plânge amândoi, aplecați – umăr
peste umăr. Dar mă dor ochii, mă doare mâna care scrie – sunt
o stea stricată.
După peron, printre perdele, o văd pe Doamna U. A slăbit
mult și are obrajii uscați. E mai bine să n-o întâlnesc. Ar fi două
jumătăți de om, care-ar chinui, care-ar agoniza.
Mai bine, oraș al beznelor – rămas bun. Nu fi îngrijat. Am la
București o generație de copii mari, care va veni lângă tine și-ți
va bandaja rănile deschise.
Şi-acum, dă-mi mâna, muceda și întunecata ta mână. Mâine
mă voi întoarce la tine poate între flori.

[„Universul literar” (București),

An. XLVII, nr. 26 și 27, 13 și 20 aug. 1938, p. 8]

266
 GEORGE DORUL DUMITRESCU

Chișinău

E frumos și alb iarna. De la începutul lui noiembrie se slo-

boade, cum se obișnuiește să se spună pe aici, vifornița, și până
la ivirea toporașilor în culoarea dealului din care răsar vioriile
chenare de pastel ale Visternicenilor, arcușurile ei înalte, ca în
sfârșitul actului doi din „Boris Gudunov”, cântă melodii numai
în alb, aspre, reci, dar pline de melancolii de stepă...
Regățenii șuieră, blestemă și „înjură regățenește”. Beau, să se
încălzească, nu ceai – ca rușii – ci o cafeluță la cofetăria „Hess”,
alături de pogonul de miriște al Soborului, unde clopotul cel
mare și toaca cea mititică de la Sfânta Mitropolie neurasteni-
zează – obicei rusesc – din sfert în sfert de ceas și țin tovărășie
emisiunilor de Radio, cu preferința „ah-urilor” și ,,of-urilor” lui
Fănică Luca ori farmecului unduitor al unui vals vienez.
Străzile merg paralel toate și nesfârșit – toate. De la spital,
de-a lungul Alexandrovskaiei, privirea ți se pierde în infinit, căci
spre gară, după ce treci centrul, terenul coboară mult și atunci
ochii au sprijin numai cerul, albastru închis în zilele de vară, tre-
murător ca priveliștea irizată a mării, nețărmuită și pustie...
Oraș unde toate graiurile pământului își dau întâlnire. Limba
țării, vorbită mai mult în vechiul Chișinău, cu ulițele strâmbe,
întortocheate, ce fac din loc în loc ocolul unei așezări bătrânești,
moldovenești, împrejmuită de uluci din șipcă neagră putrezită

267
de vreme și umbra rotată a câtorva stejari, pe trunchiul cărora
se sprijină temeinic întreaga așezare. De aci începeau odinioară
cele cinci sate bogate, răzășești, Visterniceni, Hrușca, Muncești,
Buicani, Varvințeni, prelungite mai târziu cu ghettoul de astăzi
și barierele cu drumuri evocatoare: Schinoasa, Hâncu, Poșta ve-
che, Sprincenoaia, Şapte ani, Fulgelești, Melesteu, Mălina mică,
Valea Crucii.
Spun și cronicile și amintirea locului, că pe una din ele, în
casa boierului Catargi, la 1877, în preziua războiului cu turcii,
Marele Duce Nicălai Nicălăevici, asistând la defilarea oștirii,
a văzut cu ochii înălțimii sale înecându-se un bou în noroiul
drumului...
Trăiesc în Chișinău, după statistica oficială din 1919, 40.000
români, 62.000 evrei, 10.000 nemți, 19.000 ruși (ucraineni și
velo-ruși), 2.000 de bulgari, ceea ce ar reveni cu o largă aproxi-
mație, pentru că nu sunt socotiți grecii, polonezii și armenii, o
populație de 135.000 locuitori.
Asupra filiației cuvântului Chișinău s-au emis tot felul de
teorii, una mai extravagantă decât alta. De pildă s-a căutat de-
rivarea expresiei din Kașen, cu semnificația de mănăstire, loc de
închinăciune, schit; din ucraineanul Chișeni, a cărui traducere
este buzunar; apoi din denumirea Câșla nouă, echivalent cu târ-
la nouă; alteori s-a admis ca origine cuvântul Keșne, tătăresc,
care înseamnă piatră de mormânt, monument funerar.
Ipoteza cea mai plauzibilă ar fi a căpitanului Alexandru
Zasciuc, care a dat cea mai valoroasă lucrare despre Basarabia
anilor 1860-1865, și a savantului I. Veletin, consemnată în car-
tea sa Documente daco-slave.
Materialul acestor două lucrări a fost copios utilizat de toți
cei ce s-au ocupat de problemele basarabene. Chișinău, după
părerea învățatului rus, este cuvânt cu obârșie ungurească –
Kysjenö – Ieno mic (mărturie, denumirea localității Chișinău din
Transilvania), căci o mulțime de sate din sudul Basarabiei sunt de
proveniență ungurească, explicație dată în seama colonizărilor

268
cu secui și sași făcute în aceste ținuturi de către primii domnitori
moldoveni.
La Chișinău totul se confundă sau se suplinește. Rubacica
rusească cu sacoul ultramodern de croială impecabil bucureștea-
nă; pălăria, cu căciula fumurie retezată de moț, îngustă și plată
ca un ceaun, anume suspendată, nu înțelegi prin ce miracol, în
vârful unei hălăciugi de păr, pentru o cât mai evidentă, parcă,
punere în valoare și cochetărie a unei foarte complicate frizuri
muscălești, numai rotocoale, ondulări și crețuri; pantofi acaju
lângă cizme cu carâmburi moi și tocuri înalte, aproape femeiești;
armonica și țambalul; palton de biber și șuba largă cât o deseti-
nă, mirosind a oaie, a cuptor și a vutcă; semințe de floarea soa-
relui prăjite și pastile de ciocolată „Urs de Dorna”; vinul Aligote
și țuică de Văleni; Dama de pică, Ana Karenina, Noaptea Sf.
Andrei lângă Miorița, Întunecare, La Medeleni; turlele biserici-
lor, verzi, galbene ori de culoarea stânjenelului, în formă aidoma
unei cepe lângă liniarul stil bizantin; morile de vânt după dealul
Buicanilor și morile moderne cu electricitate și calorifer; obra-
zuri rase curat englezește, alături de bărbi pravoslavnic rusești,
amintindu-ne îndeosebi nouă regățenilor, figura lui Ivan cel
Groaznic din cinematograf sau, și mai bine, portretul lui Tolstoi
din vechea editură Şaraga; trăsuri de un singur cal și un singur
loc, mici cât un ghem, cu jugul înflorat și sunător al clopoțeilor,
lângă mașini „Lincoln” model 1937; cântece cu nostalgii de ste-
pă și vocea cu virtuozități de local a Miei Braia; cvas și limona-
dă, mămăligă și „blânii”, Mărioara și Marusia; Gogu șmecheru la
dame lângă Vasea nefericitul...
*
Şi cum spuneam, toate graiurile pământului își dau întâlnire
aici. Alexandrovskaia, în zilele de sărbătoare, pe porțiunea din-
tre Grădina Publică și colțul străzii Armenești, ridică, din cel
puțin șapte idiomuri, asurzitoare larmă. O mie de culori, din
bluze căzăcești, sumane moldovenești, cațaveicile lipovencelor

269
și bărbile lipovenilor, caftane ovreiești, jachete de modă veche
și pălării mari de pai cu o grădină de fructe deasupra, ca pe tim-
pul lui Alexandru I; din prospețimea a o sută de sorturi de stru-
guri, până la violetul gustosului „Ceaus”, pere „prăsade”, nuci cât
pumnul.
Se plimbă molcom, dar discută viforos, ovrei în caftan un-
suros, cu perciuni fluturători deasupra urechilor clăpăuge; au
țilindru înalt, limbă mult ascuțită și pe buze, gata oricând, în
românește: „așa să trăiesc eu!”. Lipovenii sunt cu totul roșii: băr-
bi, obrazuri, mustăți, dinți, cămăși, cizme, șepci. Rușii, pasivi și
ușor de tras pe sfoară; nemți masivi și taciturni; bulgari în zeghe
de dimie groasă de care nu se despart nici în iulie; polonezi sub-
țiri și eleganți, pășind ca la bal; țăranul nostru, mergând agale și
cuminte, cu femeia la trei pași în urmă. Graiul lor „oblu”, dulce
„moldovinesc”, te face să respiri ușurat și să-ți aduci aminte că nu
ești în țară străină...
Lipsește astăzi Cronicarul de atunci, ca să plângă cum pe
vremuri, la căderea cetății, a plâns frumos Neculce: ,,Aici iaste
începutul durerii și stricării noastre”...
Chișinăul a avut epoci de mare înflorire, dar și nenumărate
dezastre. Orice document mai vechi înseamnă cu înfricoșătoare
date arderea lui din temelii de către tătari, precum și timpul ocu-
pației rusești.
În admirabila sa schiță istorică, regretatul Paul Gore face o
savantă analiză a stărilor de fapt ale Basarabiei de atunci, sco-
țând în relief rezultatele nefaste pentru noi, ca popor, în urma
anexării provinciei la „colosul muscălesc”. „Pravoslavnicia noas-
tră a românilor și a vecinilor marelui imperiu slav a fost fata-
lă, începând de la 1711 și până în ziua de azi... Contele Kiselev
raporta împăratului: „Scriam, Maiestate, și confirm și acum,
Guvernatorul H., nu numai pradă averea, ci suge sângele bie-
ților locuitori ai Basarabiei. Ca să vă dovedesc cât de rea este
administrația noastră de azi, aș dori să porunciți, Majestate, de a
vă prezenta o notiță de câți locuitori au fost în Basarabia la 1812,

270
la încheierea păcii, câți coloniști bulgari la noi, pe urmă câți lo-
cuitori au emigrat, preferând jugul turcesc așa de greu pentru
dânșii, administrării noastre”.
„Putem spune, continuă Paul Gore, că fruntea nevinovată
a martiriului poporului român a fost încoronată de o adevărată
cunună de spini. De la 15 și până la 20 de mii de care, fiecare
înjugat cu patru boi și însoțit de doi țărani români, trebuiau să
fie prezente oricând la dispoziția armatei rusești. Moldova, care
înaintea venirii rușilor plătea Turciei tributul anual în sumă de
3 milioane piaștri, a fost mărit de noii stăpânitori de cinci ori.
Boierii plăteau o sumă de 1.200.000 piaștri, după starea fiecă-
ruia și postul ce-l ocupa”. În general, boierii erau tratați în mod
foarte aspru. Spătarul Iordache Catargi, întors de la Paris, în
1811, februarie 18, a fost arestat, percheziționat și dus sub es-
cortă în Rusia. Boierul Roznovanu a fost tras de barbă prin sala
Divanului de către un secretar al lui Crasna-Nilosievici, fiind-
că a spus categoric că populația Moldovei nu poate da imediat
20.000 de piaștri. Şi la toate mustrările ce se făceau comandan-
tului Kutuzov, el răspundea: „Am să-i las ochii să plângă”.
Chișinăul împlinește istoriei noastre o pagină din cele mai
frumos scrise. Deseori numele lui e pomenit cu mare cinste.
,,Lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea care se găsește în fața
Gheșeneului lui Acbașa” – pomenește în 1432 un hrisov dom-
nesc al lui Ştefan Stăpânitorul.
Miron Costin ni-1 arată pe Ghica Vodă în drum spre
Tighina, poposind o zi – pentru odihnă și nutreț la vite – în
Lăpușna pe Bâc. Tot în cuprinsul Letopisețului său sunt date
câteva referințe asupra modului de conducere al ținutului, mai
întâi prin Pârcălabul de Lăpușna, învestit cu puteri depline, și
puțin în urmă Serdarul de Orhei, fără ca sfera atribuțiunilor să
cuprindă însă și problemele religioase. „Târgul mănăstiresc” era
închinat pe vremea aceea Bisericii Balica din Iași. Începutul răz-
meriței împotriva domniei deșuchiate a Ducăi-Vodă – Nicolae
Costin îl hotărnicește aici. La fel pornirile neînfricate ale

271
boierilor moldoveni Constantin Clucerul și Durac Serdarul, în
fruntea cărora se afla legendarul Mihalache Hâncu. Lui Dimitrie
Cantemir – acest stăpânitor de câteva luni de zile, acest nedibaci
calculator politic – cum îl numește d. Iorga, i se pare Chișinăul
loc neînsemnat și în aceeași măsură neprielnic – greșeală ce se
leagă aproape firesc de cealaltă catastrofală neprevedere a sa, ali-
anța cu Petru cel Mare. Însuși profesorul rus Cociubinski, într-o
lucrare tipărită la 1867, vorbește în această privință: ,,Dimitrie
Cantemir își asigura interesele personale, dar afară de dânsul nu-
mai puțini din anturajul său știau că el pune în joc întregul viitor
al țării lui și că riscul primejdios cădea numai pe Moldova”. De
asemenea Antioh Cantemir îl înseamnă grăbit, ca și drumu-i de
atunci spre Rusia.
Că locul și odată cu el ,,cheia” acestor răscruci de drumuri,
Chișinăul, aici între dealuri păduroase, a constituit un punct
strategic de prim ordin, ne-o atestă mărturiile întâlnite la tot
pasul în actele vechii Moldove și mai cu seamă paginile istoriei
ei, pomenind cu fiecare rând aproape și cu titlul de glorie, acest
ținut al Codrului, nume răsfrânt eroic în baladele românești.
Codrul acesta străvechi a ocrotit – cum în poezia noastră po-
pulară – ca un adevărat frate, pe român, împotriva sălbăticiei
și jafului tătărăsc. Timp de aproape două secole, începând cu
anul 1510, când „Tătarii Bilogrodenses” s-au așezat temeinic în
Bugeac, frunzișul lui verde și cărările priitoare alor noștri, dar
atât de neprielnice hoardelor de stepă, au tras hotar viu între
aceste două lumi.
Drumurile Sucevei și ale Iașului, toate au trecut pe aici către
„plămânii Moldovei”, cum numea Sfântul iubitor de țară, Ştefan
cel Mare, cele două vajnice cetăți, Chilia și Cetatea-Albă, una
păzitoare gurilor Dunărei, cealaltă – „fereastra Moldovei din-
spre Marea Neagră”. Erau drumuri aproape strategice, căci im-
portanța lor o vedem alăturată marilor interese naționale, prove-
nite din stăpânirea „cetăților de apă”, despre care împuternicitul
Domnitorului moldovean, Vasile Ţamblac, trimis la 1477 la

272
Veneția, declară: ,,Că ele sunt tot ce poate fi mai important pen-
tru Moldova”, iar Sultanul Baiazid II, cumplit și atotputernic, dă
semnalul cuceririi lor: „până când Moldova stăpânește Chilia și
Cetatea Albă, până atunci nu vom birui pe Ghiauri”.
Şi astăzi, dacă vreun călător curios și pasionat ar încerca să
lege din nou aceleași cărări bătute, pașii l-ar duce firesc, fără
de nicio pregătire de mai ’nainte, pe urmele lor. Drum natural
de țară, ferit pe sub povârnișuri de dealuri, lucrat de mâna lui
Dumnezeu din nisipul albiilor de râuri, pietruit cu bolovani
aduși de apă, cu umbriri de pădure și răcoare. Praful lui e glori-
os și e sfințit. Vânturile Bugeacului îl răscolesc sub pașii tăi și-l
spulberă, așa cum l-au răscolit și spulberat acum o sută de ani,
două, trei, patru, acum cinci sute de ani, o eternitate în urmă,
sub opinca tare a moșilor strămoșilor tăi...
Mi-aduc aminte de o seară, la via prietenului Gore
Gavrilovici, când am băut cu câțiva prieteni vin bun basarabean
în rustice ulcele de lut, ca în podgoriile de odinioară. Locul era
evocator. Pe dealurile din preajmă se aprinseseră focuri. Şi l-am
aprins și noi. Noaptea, cu o seninătate înaltă și albastră, urca
până la cer. Ţârâit de greier și adieri tămâiate de coarnă. Iarba
mirosea a sulfină. Un chiot haiducesc sparse liniștea și foarte de
departe, înăbușit, scârțâit de care cu povară grea, pe drum. Se
ridică de lângă noi, atunci, o voce curată și tânără, cu cântecul
cel vechi al lui Alexandru Donici:

Căruța poștei de dimineață –

Ea pleacă iute, pleacă cu dor...

În jurul orașului, dealurile se țin lanț. Toamna-i acolo gene-

roasă, lungă și bună. În viile de la Buicani lumina irizată printre
aracii încă verzi înveselește bucolic inimile. Unificarea, cred, aici
s-a statornicit întâi... Armonica nu mai plânge romanțe rusești.
Vinul podgoriilor a deprins-o cu un cântec de-al nostru:

273
 De-ar veni vremea de toamnă,
Leliță Ioană,
Să mă duc din cramă-n cramă,
Să beau vin, să mânc pastramă,
Leliță Ioană!...
De aici, de la via Părintelui scriam pe vremuri Niusei scrisori
cu struguri, cu cer basarabean și cu dragoste. [...]
Drumul toamnei la Chișinău e singuratic, fără multă lumi-
nă. Galbenul mat, cu o singură nuanță de verde închis, din ce-
tina pâlcului de brazi lângă cubul alb și cu ceasornic al Bisericii
Protestante, desfășoară odată cu revărsarea lui, de-a lungul stră-
zii Cuza-Vodă, colțurile înflorite de la Muzeul Național și cei
patru mesteceni din fereastra d-lui Boga, albi ca și inima sa, fața
unei ape tremurătoare de zări, peste Alexandru cel Bun, ruina
Teatrului Național și liceul de fete „Berthelot”, unde nimeni nu
ia aminte că-i toamnă. Râd fetele toate, râd – și le răspund florile
de tufănică micuțe, albe și cu miros amar, din grădina publică,
lângă statuia cenușie și îngândurată a lui Pușkin.
Nopțile toamnei, la Chișinău, cad violet asupra orașului.
Primul bec aprins este cel de la cofetăria Zamfirescu. La mesele
din vitrină, se strânge în fiecare seară, ,,la o cafeluță” sau la o „țui-
culiță cu măsline”, intelectualitatea regățeană, sub haut-parleur-
ul cu muzica din Bach, care o agasează și-i întrerupe discuțiile.
Radio mai mult pentru încăperea din fund, rezervată doamne-
lor. Plutește acolo o atmosferă de eleganță, de scump, de distinc-
ție, de suav, parfumat și delicios.... Un colț al frumuseții. Obrazul
lor, în înserările autumnale capătă culoare de pastel, nuanțe mai
pale ca ale florilor. Este încântare ochilor, odihnă sufletului. Nu
mai poți urmări tu, potolit, așezat și trecut cetățean-fami­list,
rândurile negre din gazetele de seară. A coborât în tine, adânc,
întreaga poezie a toamnei de afară, chinuitoare, plină de melan-
colii, ca în adolescență. Şi te surprinzi, tu, personagiu îndeobște
serios și grav, murmurând, încet, un crâmpei uitat dintr-un vers
de Bacovia ori Lermontov...

274
 Se mai află în mahalaua Mălina a Chișinăului ceainăria lui
Varfolomei Stati, cel cu chip asemănător lui Tolstoi, unde scria
altădată bietul Leon Donici – și o cârciumioară aidoma cârciu-
milor noastre de pe vremuri. Romantică la înfățișare, răcoroasă
înăuntru și cu vinul bun. Stăpânul, bătrânelul coliliu, poartă că-
ciulă mocănească, șorț verde înflorat cu arnici roșu pe margini,
și nu vinde în măsură strâmbă. Are fată frumoasă – domnișoara
Smărăndița, cu ochii bolnavi de negri, mers legănat și o aluniță
sub ochiul stâng, care-i face obrazul și mai palid.
Toate acestea – bucurii, pe care nu ți le poate oferi decât
Chișinăul.
Grădina publică cu lumina piezișă și mată; zidurile case-
lor cenușii; comorile de artă de la Muzeul Național, și Capela
Seminarului Teologic; valoroasa colecție a Bibliotecii Centrale
și cea a Municipiului; bisericile târgului ctitorite de boieri ro-
mâni; iarna cu nămeți înalți și friguroasă ca în Pohod na Sibir;
ochii albaștri ai fetelor; frumusețea doamnei A., – pe care o voi
iubi-o și în carte – cu privirile și ochii ei verzi ca de sticlă colora-
tă, cu piciorul ei ca un porumbel de mic, cu surâsul ei ca al Anei
Karenina...
Şi primăvara! O, primăvara basarabeană, numai alb și roz,
până sub teii cu mireasmă tare ai străzii Gavriil Bănulescu-
Bodoni, unde-și inaugurează la fiecare început de mai, și
Olgucica și Liubicica, și Verocica, și Murincica, și Dusinca – pe
lângă eternul acelorași jurăminte de dragoste, rochiile de mar-
chizet înflorat cu trandafiri galbeni și pantofi albi – 32.
Pentru cercetătorul iubitor de trecut, Chișinăul oferă destu-
le pagini vii și duioase – chiar de istoriografie lite­rară.
Exemplul vieții blândului Alecu Donici, „prietenul tu-
turor animalelor”, la moartea căruia Costache Negruzzi le în-
demna prin „Trompeta Carpaților”: „Plângeți dobitoacelor!
Alecu Donici nu mai este! Voi, cărora el știa a vă da atâta spirit!
Istoricul vostru a murit!” – această viață cu începuturile ei de
zbucium, îndoieli și entuziasme, arzând întreagă la flacăra unei

275
nestinse iubiri pentru „bucata” lui de pământ natal, reactuali-
zată prin scris, ar înfățișa un exemplu strălucit pentru tinere-
tul basarabean. Prietenul și colaboratorul de mai târziu al lui
Kogălniceanu și Alecsandri la „Dacia Literară”, coborâtor din
„familia Donici de origine veche și necorcită”, silit să-și chinu-
iască cei mai frumoși ani pentru rangul de praporscinic și mai
mult pentru satisfacția unei familii ahtiate după măriri mosco-
vite, „într-o cazarmă străină și rece de pe țărmurile Nevei, unde
se vede atât de rar soarele și unde în locul dulcii limbi în care mă
legăna mama, nu aud decât o limbă aspră ca și climatul”, plângea
în rândurile trimise lui Negruzzi, cu accente amintitoare parcă
unei alte Cântări a României, fericirea și sufletul său întreg lăsa-
te acolo – „pe marginile verzi și înflorite ale Bâcului”.
Un uitat Alexandru Donici, chiar pentru Basarabia.
Nimeni nu-și mai aduce aminte de bătrânelul sfios, domol
în gesturi și vorbă, care în prejma revoluției de la 1848, retras la
Iași – „atunci când, spune Negruzzi, lira lui Lamartine se discor-
dă și telescopul lui Arago prinse ceață, singur el rămase credin-
cios muzelor”.
Numai d. L.T. Boga, distins cărturar, a înțeles să împlinească
întru amintirea poetului basarabean, fapta care onorează deo-
potrivă atât orașul Chișinău cât și pe Domnia sa personal, ridi-
când un bust lui Donici și tipărindu-i o parte din operă.
Figura luminoasă, apostolică a Mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni, cum ne-o înfățișează un portret lucrat la
Kiev, cu ochii negri strălucitori de inteligență, barba răsfirată în
ondulări de cenușă și mâinile de o izbitoare frumusețe, în stân-
ga ținând cârja, cu cealaltă binecuvântând; poartă vestminte la
fel marilor Ierarhi ai Sf. Munte, spre care-l îndemnase, ca și la
Poltava, Ecaterinoslav, Roma ori școala celebră a marelui mol-
dovean Petru Movilă din Kiev, neistovita sete de învățătură și
credință.
Când, după 1812, Basarabia devine oblastie rusească, guver-
nată de Scarlat Sturdza, ajutat fiind de un comitet compus din

276
boierii Leon Vârnav, Balș, Dimachi, generalul Catargiu – în fața
aroganței amiralului Ciceagov, cel care ridică glasul său răspicat,
vorba-i verde românească, e Mitropolitul Bănulescu:
„În ocârmuirea acestei eparhii, să mi se îngăduie să mă aco-
modez obiceiurilor de aci, când acestea nu sunt în contrazicere
cu legile, fiindcă mai întâi cere liniștea poporului meu și fiindcă
din punct de vedere civil lor li s-au acordat drepturile lor vechi
moldovenești”.
Să pomenesc și pe mult învățatul Alexandru Hajdeu, „unul
din avocații savanți ai Chișinăului”, care cu mult înaintea lui
Alecu Russo înțelege valoarea poeziei populare, publicând în re-
vista rusă „Telescopul” articolul: Cântecele populare ale Moldovei
în privire istorică – „Moldovenii, spune Alexandru Hajdeu, au
avut totdeauna la temelia vieții lor creștinismul, monarhia și
patriotismul”.
„Lebăda Basarabiei”, cel căruia Eliade Rădulescu îi ridica ne-
precupețite elogii în ,,Curierul Românesc”, Cavalerul Costache
Stamate, încheagă cu îndelunga-i activitate poetică un însemnat
capitol din istoria culturală a provinciei. Transcriu spre o cât
mai pioasă aducere aminte aceste versuri, desigur neabile, dar cu
miezul atât de românesc:

Iat-obrajii rumeni ca bujorii proaspeți,

Iată ochișorii plini de drăgănele,
Iată o guriță, ca cireașa coaptă,
De ademenește sărutarea dulce,
Iată coame negre chiar ca urșinicul
Îi învelesc pieptul, spatele și boiul,
Ce prin ele vede chiar zăpadă albă,
Iară statul ei cel tânăr ca melidul tânăr...

Colaborator la „Albina”, „Alăuta Românească”, „Dacia

Literară”, Stamate înființează la Chișinău un cenaclu literar pe
care-1 frecventează Al. Sturdza, Donici, Costache Tufescu, mai

277
târziu Ion Sârbu cu ale sale Fabule alcătuite în limba moldove-
nească și Gheorghe Păun, cântărețul popular al Basarabiei, în
„tinerețea-i zbuciumată” colindând cu o trupă de actori toată
țara, cântând:
Prutul ista ne desparte!
Apa aceasta n-are moarte?
Dar ne-om pune noi cândva
Şi cu gura l-om seca!

Se spune că însuși poetul Pușkin a citit la masa de lucru a lui

Stamate câteva din versurile sale inspirate de frumusețile „ora-
șului blestemat” – Marioara Raly, Sofia Smărăndache, Pulherița
Varfolomei (,,Fecioara”), Maria Nillo și Tarsița – „Janlis” a
Chișinăului.
Cei câțiva ani din viața fulgerător de scurtă și adânc tragică
a genialului poet, trecuți aici, au însemnat pentru protipendada
de atunci subiect inepuizabil de certuri, ură, dueluri, bârfeli sau
în aceeași măsură seducător exemplu de poezie eminamente ro-
mantică... A iubit Pușkin la Chișinău pe fermecătoarea copilă a
boierului Varfolomei, Pulheria. Şi exact ca în multe din poemele
poetului – „fata nu l-a iubit”... Apoi, episodul despre care vor-
bește Costache Negruzzi, episod trecut din viață direct în eter-
nitatea unei opere, Şalul negru, și în care este vorba de grecoaica
Caliope, ce a adumbrit cu întunecimea ochilor ei o parte din
viața și versurile lui Pușkin.

[„Universul literar” (București),

An. XLVIII, nr. 17, 29 apr. 1939, p. 5]

278
 EUFROSINA SIMIONESCU

Amintiri din Chișinău

I
Când am plecat la Chișinău, în toamna anului 1919, fuse-
sem numită profesoară de limba română la un liceu rusesc de
fete, eram cuprinsă de o mare teamă: teamă de răspunderea mare
pe care o duceam cu mine, știind cât de delicată era misiunea
acelora pe care statul român îi trimitea spre a naționaliza o pro-
vincie, care în timp numai de 100 de ani luase la orașe un carac-
ter pronunțat rusesc.
Viața la Chișinău mi s-a părut la început anostă. Obiceiurile
rusești necunoscute nouă, „pesteprutenilor”, cum ne numeau
basarabenii, îmi păreau cu totul ciudate. Ceaiurile de diminea-
ță, oricât de multe vrei, cu originala zacuscă, urmată de o zacuscă
mult mai abundentă pe la 12 ore din zi, îmi indicară de la înce-
put că basarabenii, ca și rușii, nu sunt numai gurmanzi, ca să zic
așa, ci sunt „des vrais gourmets”, spre a mă servi de o expresie
franceză, căreia nu-i găsesc echivalentul în limba română.
Vizitele oficiale, ca și cele de etichetă, se dădeau în Basarabia
între orele 12 și 2, căci la 2 jum. începea masa și ținea până pe
la 4 jum. sau 5. Din cauza meselor abundente și târzii serviciile
publice țineau de la 8 jum. dimineața până la ora după prânz, iar
după amiază era complet repaus. Bodegi cu aperitive nu se cu-
noșteau, ele au fost înființate mai târziu de români, deoarece la

279
fiecare instituție aproape, sau școală, se găsea câte un mic bufet
aprovizionat din abundență.
*
Chișinăul, oraș cu 100.000 de locuitori, are 2 părți. Partea
veche a orașului, așezată în vale, unde e și gara, cu străzile strâmte
și neregulate și cu case mici; și partea nouă a Chișinăului, care e
așezată pe deal. Aici a fost Episcopie, azi Mitropolie, Catedrala,
Casa Eparhială, Seminariile, Liceele de fete și băieți, Teatrul etc.
... Străzile în această parte sunt largi, constând din bulevarde in-
terminabile, sădite cu copaci până în deal sus, unde-s spitalul și
cazărmile.
Chișinăul are lumină electrică, tramvai electric și un frumos
muzeu, care ar face cinste chiar Bucureștiului. Animalele sunt
plasate aici în mediul lor. Vezi lupi înotând prin zăpadă sau urși
ascunși în vizuini sălbatice, alături de vulpea care-și ascunde cu
lăcomie prada, o găină pe care o ține încleștată în gură.
Două grădini imense, situate în centrul orașului, una așezată
în fața fostei Episcopii, Grădina Soborului, și alta grădina pu-
blică prelungită cu parcul de flori, întrețin sănătatea și frumuse-
țea orașului. În afară de aceste două grădini, se mai află Grădina
Pavilionului, care aparținea cazinoului „Blagorodnia Sobrania”
și unde nobilimea orașului petrece nopți albe, cheltuind zeci și
sute de mii de lei pe seară.
Şcolile au de asemenea parcuri și grădini imense. Astfel e
grădina Seminarului, a Liceului „B.P. Hasdeu”, parcul Şcolii
Eparhiale, situată lângă gară etc.
Casele la Chișinău sunt monumentale. Cea mai frumoa-
să era Casa Gore, unde a fost găzduită Ex-regina Elisabeta a
Greciei, pe când era încă Principesă de România, edificiu închi-
riat mai târziu de fostul Club liberal; apoi Casa Pronim, iarăși
cu două rânduri ca și casa Gore, căci la Chișinău cele mai multe
case sunt cu un singur rând, teren fiind îndestul spre a locui în el
o populație încă pe atâta de numeroasă ca cea de azi. Grădinițele

280
în fața caselor noastre nu existau la Chișinău, clădirile fiind toa-
te aliniate la plan și foarte confortabile.
Cea mai modestă locuință are cameră de bai; electricitate,
afară de atenanse, magazii de lemne etc. Storurile noastre de
la ferești nu sunt cunoscute în Basarabia; ele sunt înlocuite cu
obloane de lemn, așa că seara, când lumina electrică e slabă în
Chișinău, e fioros de a merge pe acele străzi larg umbrite de co-
paci stufoși și cufundate aproape cu desăvârșire în întunerec,
căci de la ferestrele caselor nu pătrunde în stradă nici cea mai
slabă rază de lumină.
Traiul aici era foarte abundent. Restaurante mari se găseau
pretutindeni. Restaurantul Hotelului de Londra, Restaurantul
Hotelului Savoia, Restaurantul de la Cazinou, cu orchestra cla-
sică, Restaurantul Hotelului de Suisse, afară de altele mai mici,
tot atât de bine și de neîntrecute în abundența mâncărurilor,
începând-o de la renumitul borș rusesc și până la „pirojniile”,
prăjiturile cele mai delicioase, dădeau Chișinăului un aspect de
Occident.
Muzica cu desăvârșire îi pasionează. Nu este casă cât de sim-
plă unde să nu fie un piano și o balalaică. Balalaica a devenit
instrumentul național al basarabenilor, iar muzica clasică occi-
dentală o cunosc tot atât de bine ca și muzica clasică rusească.
Ca să popularizeze gustul muzicii, compozitorii lor Bulacev
și cu Basilevschi țineau conferințe cu subiecte din istoria muzi-
cii și viața marilor maeștri, dar totdeauna aceste conferințe erau
însoțite de bucăți corespunzătoare clasice, cântate din piano sau
alte instrumente, asupra căror bucăți se ținuse conferința în-
tr-acea prelegere muzicală.
Multe rele vor fi având rușii, rele care au trecut și la basara-
beni; de un lucru însă sunt sigură, că în muzică și literatură sunt
neîntrecuți.
Am citit multă literatură, franceză, engleză, italiană, germa-
nă, unele lucrări în original, altele în traduceri, dar nu știu cum,
tot mai mult m-au impresionat operele lui Tolstoi, Dostoievschi,

281
Turgheniev, Cehov, Gogol etc.
Pare că viața toată rusească, zugrăvită în paginile nemuri-
torilor autori, capătă forme vii; eroii din Ana Karenina sau
Război și pace trăiesc lângă tine, îi vezi cum sufăr și te sfâșii
de durerea lor. E ceva mai omenesc la icoanele zugrăvite, le simți
mai mult, poate fiindcă am trăit în trecut la un loc cu slavii, ori
fiindcă mediul ne-a influențat la fel. Pot zice chiar că întreaga
lor cultură constă din literatură. Instrucțiunea care se dădea la
Universitățile lor n-ajungea nici pe departe pe a noastră; iar la
ruși femeile sunt tot atât, sau chiar mai culte, decât bărbații.
Şcolile basarabene te impresionează din primul moment.
Clădiri admirabile, unele dintre ele, cum e Şcoala Eparhială de
fete, cu un parc imens; situată pe deal, în apropiere de gară, are
un local în care te pierzi ca într-un labirint. Spațioase și mărețe,
flecare școală își are capela ei, unde în fiecare sâmbătă seara se
face slujba religioasă.
Serile de toamnă, în special la Chișinău, sunt evocate de
senzații mistice și e o notă destul de impresionantă să auzi în
crepusculul serii clopotele de la Sobor, întovărășite de toate –
celelalte clopote, anunțând începerea slujbei. La Seminar, ca și
la școala Eparhială de fete, elevii și elevele fac serviciu la biserică
cu săptămâna, iar lumina semi-obscură, împreună cu glasul tân-
guios al coriștilor, îți dau impresia că în acel loc de reculegere te
găsești în vreo mănăstire voievodală.

II
Cât am stat la Chișinău, am asistat la două festivități solem-
ne cu caracter național. Una în Sala Eparhială, când a vorbit ma-
rele nostru istoric și om de stat Neculai Iorga despre Arta
românească. Vasta sală era arhiplină. Erau de față cele mai de
seamă personalități, în frunte cu Arhiepiscopul de pe atunci
al Basarabiei, Nicodim, și cu Comandantul militar al provin-
ciei. Tonul cald dar viguros, ca și erudiția înaltă și desăvârșită,
au făcut ca savantul profesor și academician să fie obiectul unei

282
delirante manifestații patriotice a publicului din sală, care vedea
în el simbolul de circumstanță al apoteozării unirii provinciei
românești de peste Prut cu Ţara Românească.
Iar a doua solemnitate la care am asistat a fost o procesi-
une religioasă cu ocazia tradițională a aducerii unei icoane,
Patriarhul nostru de azi, Nicodim, pe atunci Arhiepiscop ­al
Basarabiei, mergea înainte cu icoana, încadrat de oficialitățile
orașului.
Încă în plină tinerețe, în veșmintele sacerdotale, prestanța și
ținuta sa apostolică îi dădeau nimbul de glorie și de sfințenie al
unui arhanghel scoborât din cer. Tot Chișinăul îi ieșise înainte
și în sunetul clopotelor și al cântărilor religioase, credincioșii se
prosternau înaintea icoanei, încât ți se părea că asiști la o nouă
intrare a lui Isus în Ierusalim.
În Basarabia sentimentul religios e cu mult mai puternic de-
cât la noi. Influența rusească aici se resimțea adânc. Mi se spu-
nea chiar că pentru a stimula tineretul în păstrarea cultului și
a tradiției, în vremea ocupației rusești, Mitropolitul Basarabiei
vizita toate școlile, lua contact cu elevii, le punea diferite ches-
tiuni și totdeauna, cu ocazia acestor vizite, împărțea cu dărnicie
iconițe, cărticele de rugăciuni, celor mai merituoși școlari săraci
le dădea bani și se interesa de aproape de sufletul acestui tineret.
Autoritatea rusească prețuia generația tânără în formație, își dă-
dea seama că țara de mâine va fi condusă de ea, având intenția
de a face din aceste generații indivizi întregi și conștienți, gata
oricând să poată face față împrejurărilor.
Cu o săptămână înaintea Postului mare era Săptămăna
Carnavalului, „Săptămâna blinelelor”, cum o numeau ei. În
această săptămână petrecerile se țineau lanț și cea mai mare plă-
cere ce și-o putea procura cineva era să te invite la „Un bline”. La
o astfel de masă, meniul e caracteristic și aproape uniform pen-
tru toți. Nu ți se servesc decât așa zisele blinele, care sunt niște
turte rotunde, făcute din făină de hrișcă dospite, cam de mări-
mea clătitelor noastre, dar mai groase, și care se servesc la masă

283
prăjite, calde și aduse într-o formă de aramă înaltă, învelită în-
tr-un șervet alb cu o fundă făcută din el în formă de nod, pentru
a da un aer grațios tingirii. Se servesc fierbinți și fiecare își scoate
câte o turtă din acestea pe farfurie, peste care toarnă de exemplu
unt topit, peste aceasta pune o altă turtă, peste care toarnă smân-
tână, peste aceasta pune altă turtă, peste care toarnă de exemplu
gălbănuș tare de ou, tăiat mărunt, apoi o altă turtă peste care se
pune „Silotca”, scrumbie, și tot așa mai departe, până când se ob-
ține o cantitate de 6-10 turte, care astfel preparate au înălțimea
tortelor noastre de Crăciun, fiind de o bunătate deosebită.
Masa e încărcată cu felurite gustări care se pun pe blinele:
icre, sardele, brânză, ouă răscoapte, tocate mărunt, unt topit etc.
Dintre aceste blinele, servite fierbinți, poți mânca cât de mul-
te, dar cu condiția ca să bei renumita „votcă rusească”, căci altfel
aluatul acesta dospit îți poate produce indigestie. La urmă se ser-
vește un borș de sfeclă acru și roș, fără carne și fără zarzavat, cu
bucățele de pâine prăjită în el; urmează apoi friptura, iar pentru
că amfitrioana să completeze meniul rusesc, îți oferă la sfârșitul
mesei renumitul crușon, o băutură făcută din zmeură sau fragi,
amestecați cu zahăr, lăsați să fermenteze. Această esență se ames-
tecă cu zeamă de la diferite compoturi, peste care se toarnă apoi
vin fiert, țuică, coniac, rom, licheur, vin și se închide ermetic în
sticle. Acest crușon se servește în compotiere de sticlă și în păhă-
rele speciale de crușon, de mărimea păhărelelor noastre de vin,
cu picior. În fiecare păhărel ți se oferă băutura însoțită de felii
de pară sau portocală, făcute compot, și se toarnă în păhărele.
Din acest crușon se bea oricât de mult, însă după al treilea sau al
patrulea păhărel, nu te mai poți scula de la masă.
Se începe apoi petrecerea de carnaval. Se cântă, se joacă jo-
curi caracteristice, valsul, mazurca și altele, așa că petrecerea du-
rează până după miezul nopții.
În această săptămână a Carnavalului, școlile erau complet
închise, fiind vacanță, iar petrecerile și vizitele erau în toi. Se dă-
dea voie școlilor ca să dea câte un bal pentru mărirea fondului de

284
întreținere. Astfel erau balul Şcolii Comerciale, balul Liceului
Gehing, balul Liceului „Dadiani” ș.a.m.d. Cam ceva analog cu
balul anual de copii de la noi, din saloanele Cercul – Militar. La
aceste baluri luau parte și elevii.
Producțiile școlare erau lungi, cu programe încărcate, confe-
rințe, recitări și concert de balalaici. O astfel de producție, la 24
ianuarie, la care am asistat, a început la 9 dimineața și s-a termi-
nat la 2 după amiază.
În prima săptămână a Postului Mare se făceau slujbe religi-
oase în fiecare seară și elevii erau datori să meargă la biserică,
pentru ca la sfârșitul săptămânii să se împărtășească cu toții.
De Paști și de Crăciun mesele la ei nu se mai strângeau, stă-
teau întinse tot timpul. Bărbații se duceau să feliciteze prietenii
și cunoscuții, iar doamnele și familia rămâneau acasă, pentru a
primi musafiri. Oricine venea să le viziteze, era reținut la masă.
Se ofereau tot felul de bunătăți. Cozonacii, la ei, se făceau monu-
mentali: mari și înalți, în cuptoare speciale, iar deasupra garni-
siți cu un fel de Hristoși de zahăr. Tot astfel ș: păștile erau imens
de mari.
Cea mai de seamă cofetărie era la ei Manicov, pe lângă
Cofetăria Centrală Tumanov, de pe str. Alexandru cel Bun.
Trăsurile la Chișinău erau un fel de chibițche, trăsurele de
țară, fără poclitul care să le încadreze și să le deie aerul încăpător
și grandios al trăsurilor noastre, iar birjarii, așa zișii izvoscici,
măreau cu repegiune chibițca și când doi tovarăși se întâlneau
în drum, opreau trăsura și își dădeau bună ziua, strângându-și
mâna, plecând în urmă mai departe.
O notă caracteristică pentru acele vremuri a dat-o
Chișinăului preschimbarea rublelor rusești în lei românești. Pe
trotuarele străzii Alexandru cel Bun, înspre strada Pușkin, se
improvizase o bursă ambulantă de circumstanță. Zarafii evrei se
primblau de colo până colo, numărând în mână monedele de
argint românești. Cei interesați îi opreau, discutau prețul și fă-
ceau tranzacția. Ba un țăran chiabur venise chiar la oraș cu un

285
sac de ruble ca să le vândă. A fost un moment de panică pentru
unii bogătași, care nu știau ce se va face cu averea lor în ruble.
Totuși și aici Statul român a lucrat cu tact și pricepere, rublele
s-au preschimbat în lei românești și populația a rămas pe deplin
mulțumită.
Un obicei detestabil și care s-a introdus și la noi odată cu
venirea basarabenilor, este obiceiul de a strivi tot timpul în dinți
sămânță de floarea soarelui. Oriunde te întorceai, la Chișinău și
în toată Basarabia, negustorii purtau coșărci cu această răsărită,
pe care o vindeau cu paharul, iar cei care o mâncau aruncau coa-
ja pe jos, ceea ce dădea un aer de murdărie aleilor din grădini și
uneori chiar și bulevardelor, întreținute de altfel destul de curat.
O particularitate rusească care se menține și acum sunt so-
bele care încălzesc locuințele. Sobe imense, monumentale, de
teracotă, încălzesc odată 3 odăi, căci camerele adiacente sunt în-
călzite printr-un perete de faianță care desparte camera de sobă,
așa că cele mai multe odăi n-au sobă, o sobă făcând serviciu pen-
tru două și trei odăi. Asemenea sobe se încălzesc cu stuh, com-
bustibil care înlocuiește lemnul, căci Basarabia duce mare lipsă
de lemne, lemnul fiind destinat la bucătărie, pentru prepararea
bucatelor.
În general viața la Chișinău era plăcută. Pretutindeni, la
gară, magazii, restaurante, întâlneai icoane, candele și biblioteci
improvizate.
La Chișinău apărea pe atunci revista „Moldova de la Nistru”
și alte reviste românești, unde scriitorii basarabeni Mateevici,
Murafa, Sergiu Cujbă ș.a. își publicau creațiunile lor literare.
În revista „Moldova de la Nistru” a apărut cunoscuta poezie
a preotului Alexie Mateevici Limba noastră, poezie care pe
atunci era foarte en vogue.
Pe noi românii, între noi, ne lega comunitatea de limbă și de
suflet. Mă simțeam mândră și înălțată sufletește ori de câte ori
vedeam apărând pe stradă armata română, defilând pe bulevar-
dele imense ale Capitalei Basarabiei.

286
 Figura simpatică, silueta stilată și mondenitatea caracteristi-
că ofițerilor români, în ținuta lor ireproșabilă, îi făcea de la pri-
ma vedere să fie simpatizați și admirați de populația locală.

III
Primăvara, Chișinăul părea o grădină. Fundalurile de copaci
și de verdeață îți dădeau iluzia unor colțuri pitorești din Elveția,
frumusețea naturii întrecându-se cu arta creațiunii omenești.
Viața clocotea de tinereță și de pasiune, iar muzica militară cân-
ta în grădina publică în fiecare zi, dimineața și seara.
Prima mea lecție de clasă mi-a dat cei mai sublimi fiori ai cari-
erei. Când m-am văzut într-un liceu rusesc, unde totul era rusificat
și unde tradiția și metodele arierate ale școalei rusești imprimaseră
o pecete rusească, a fost pentru mine cea mai solemnă zi, având
ocazia de a vorbi elevelor mele despre Basarabia, patria noas-
tră, despre cei mai mari poeți ai noștri, despre bogățiile și frumu-
sețile României Mari, și am rămas cu convingerea nestrămutată
că destinul a revărsat asupra mea favoarea supremă, dându-mi mi-
siunea de a citi și comenta de pe înălțimea catedrei unei școli cu
caracter rusesc celebra poezie Pohod na Sybir a lui Alecsandri.
Am pus la mijloc toată simpatia pe care o puteam răspândi în jurul
meu; elevele mă iubeau și învățau cu plăcere limba română.
Câteva erau chiar românce; de la unele din ele rețin și acum
unele expresiuni dialectale din Basarabia.
Conducătorii noștri au lucrat cu mult tact pentru naționa-
lizarea acestei provincii. Îmi aduc aminte că într-o inspecție pe
care o tăcu atunci școalei noastre, Inspectorul Popa-Liseanu din
București, întâlnind doi basarabeni, care erau servitori la școală,
le-a întins mâna și le-a strâns-o cu frenezie, zicându-le: „Sunteți
basarabeni, sunteți frații mei!”
Ei mi-au istorisit în urmă, cu lacrimi în ochi, că s-au simțit
atât de onorați de acest gest și că de-abia atunci au înțeles că ei
sunt stăpânii acestei provincii, unde până atunci se considerau
ca străini.

287
 Ceea ce a impresionat mult pe basarabeni a fost vizita re-
gelui Ferdinand și a Reginei Maria cu întreaga familie regală.
Faptul că Regele și Regina s-au scoborât între ei, neîncadrați de
suita aceea de polițiști cu care erau obișnuiți a primi și a vedea
pe țarul lor, i-a captivat. „Ce frumoasă e Regina României și ce
frumos e prințul moștenitor”, spuneau ei în toate părțile.
„Regina Maria are toate calitățile. În albastrul scânteietor al
ochilor ei și înmlădierea grațioasă a corpului ei de silfidă, vezi
o adevărată zână din povești. Cine știe când poporul român va
mai avea o astfel de Regină”.
Generalul Averescu, Primul Ministru de atunci, dăduse o
notă de popularitate vizitelor regale la Chișinău și cu aceasta le-
gătura dintre tron și popor se consolida încă și mai mult.
Dar au trecut anii. Astăzi nu mai trăiesc nici Regele
Ferdinand și nici Regina cu surâsul ei divin și fascinant. Totul ți
se pare că n-a fost decât un vis. Zilele sfinte ale acelor vremi glo-
rioase au intrat de mult în lumina judecății istorice. Basarabia
și-a recăpătat caracterul național românesc.
Opera de naționalizare a acestei provincii îmi evocă nostal-
gia trecutului, fresca tinereții mele.
Sunt anii cei mai frumoși, pe care i-am pus în slujba unui
ideal, pentru a cărui înfăptuire România a oferit drept holocaust
cea mai splendidă generație, ajunsă la perfecțiunea unei civiliza-
țiuni pe care tineretul de astăzi nici măcar pe departe nu poate
s-o mai înțeleagă.
Iași, 1939 iulie

[„Opinia” (Iași), An. 36, nr. 9699, 9701

și 9702, din 26, 28 și 29 iul. 1939, p. 1-2]

288
 TEODOR RÂȘCANU

Biserica „Râșcanovca” din Chișinău

În vremea de demult, Chișinăul era abia un sat cu câteva

case în jurul bisericii ctitorită de boierul V. Mazarachi pe lo-
cul mănăstirii Vărzărești. Satul Chișinăului fusese, în vremea
de demult, al mănăstirii Sfânta Vineri. Dar, cu mult mai înain-
te de aceasta, la 1466, Chișinăul aparținea – ne spune d. Gh.
Bezviconi (în revista sa istorică „Din trecutul nostru”, A. IV
Nr. 31-34 Aprilie-Iulie 1936 pag. 7) – lui Vlaico, vestitul pâr-
călab de Cetatea Albă, unchiul lui Ștefan cel Mare. În 1576,
o strănepoată a acestui Vlaico, Vasutca, vinde moșia Chișinău
vornicului Dragoș. În 1617 soția lui Dragoș – Salomia – vinde
Chișinăul vistiernicului Constandin. Abia în 1641 Chișinăul
ajunge proprietatea mănăstirilor Sf. Vineri și Balica din Iași.
Alături de satul Chișinăului cu biserica lui Mazarachi, pe spi-
narea aceluiași deal ce domină valea Bâcului, erau Buiucanii, al
mănăstirii Galata, cu cele trei biserici: Sf. Arhanghel (Soborul),
Buna Vestire și Sf. Ilie. Dincolo de apa Bâcului, spre răsărit, fă-
când vis-a vis, erau Vistiernicenii și Ghețăuanii. Aceste patru
sate, așezate de o parte și de alta a Bâcului, ocupau o suprafață
liniară de 2250 stânjeni. Satele Vistierniceni și Ghețăuani erau
pe la 1800, ale Stolnicului Dmitrie Râșcanu.
Chișinăul, devenind târg, a cuprins, cu vremea, în raza sa,
nu numai Buiucanii de alături și Ghețăuanii. Zamfir Arbure în

289
„Basarabia” ne spune că Vistiernicii și „Râșcanovca” sunt niște
suburbii ale Chișinăului dincolo de apa Bâcului și ne lămurește
că pe acele „slobozii” s-au stabilit acei locuitori din Chișinău re-
fugiați când au năvălit Tătarii, precum și unii dintre negustorii
armeni din Căușani cu învoirea proprietarului Râșcăi, boierul
moldovan Râșcanu. Zamfir Arbure zice: „Râșcanovca” în loc
de Ghețăuani, deși, sub oblăduirea rusească a Basarabiei (1812-
1919) se spunea, obișnuit, „Râșcanovca” numai Vistiernicenilor,
unde proprietatea Râșcănească era mai veche decât la Ghețăuani.
Într-adevăr proprietatea Râșcănească începe, la Vistierniceni
încă la anul 1745 Februarie 3 când jitnicerul Teodor Râșcanu
(ginerele lui V. Mazaraki, ctitorul bisericii din Chișinău) cum-
pără jumătate din Vistierniceni de la Niculai postelnicul, gi-
nerele lui Durac Lozonski. Mai târziu, Vistiernicenii au intrat
în întregime în proprietatea Râșcănească sub stăpânirea lui
Constantin Râșcanu, stolnicul, fiul jitnicerului Teodor. Iar mai
târziu, și Ghețăuanii ajung proprietate Râșcănească sub stăpâni-
rea lui Dmitrie Râșcanu, fiul lui Constantin.
Dar deși sub stăpânirea rusească în Basarabia se spunea obiș-
nuit Vistiernicenilor „Râșcanovca”, după numele proprietaru-
lui, vedem că Dimitrie Cantemir, descriind ținutul Lăpușnei,
spune că în acel ținut se află „târgușorul” Râșca pe apa Bâcului.
Negreșit, pe apa Bâcului era o moară (râșcă) și în jurul acelei mori
a luat naștere târgușorul … Presupunerea noastră este întărită de
un document din 1754 Octombrie 15, semnalat de Ghibănescu,
și în care se vede că stolnicul Constantin Râșcanu, proprietarul
Vistiernicenilor, „poartă proces cu mănăstirea Căpriana pentru
iaz și moară”.
Dacă „târgușorul Râșca pe apa Bâcului” pomenit de Dim.
Cantemir era aceeași localitate cu Vistiernicenii Râșcanului,
n-am putea spune. Se pare – indiferent că Râșca „târgușorul” de
pe Bâc și cu Vistiernicenii boierului Râșcanu ar fi ori nu locali-
tăți deosebite – că numele Râșcăi nu vine de la numele boierului
(mai probabil ar fi contrariul), ci de la moară (râșcă).

290
 Dar, spre a nu ieși din cadrul strict al preocupării noastre din
rândurile acestea, lăsăm pe altădată corectarea mai amănunțită
cu privire la acel târgușor Râșca de pe Bâc pomenit de Cantemir.
De la 3 Februarie 1745, când jitnicerul Teodor Râșcanu,
ginerele lui Mazaraki, cumpără Vistiernicenii, moșia și satul ei
au rămas în proprietatea neamului Râșcanu până la 1832, adi-
că vreme de 127 de ani. Din stăpânirea lui Teodor Râșcanu, jit-
nicerul de la 1690, Vistiernicenii au trecut în stăpânirea fiului
său Constantin, care i-a întregit, apoi în stăpânirea fiului său
Dimitrie și, în fine, în acea a fiului acestuia, Constantin, care a
fost ultimul proprietar al Vistiernicenilor.
Constantin Râșcanu, de la 1700, feciorul jitnicerului Toader
Râșcanu, a zidit în satul său Vistiernicenii biserica ce se vede și
azi pe delușorul de peste apa Bâcului, în marginea Chișinăului,
dominând suburbia Vistierniceni căreia, sub oblăduirea ruseas-
că, i se zicea „Râșcanovca”. După cum arată inscripția de pe ea
(pe zidul lateral, din dreapta, ce privește spre Chișinău) biserica
Râșcanului (Râșcanovca) a fost înălțată la anul 1777, și astăzi
este declarată monument istoric.
Iată textul inscripției scrisă cu slovă chirilică:
„Această sfântă biserică din temelie s-au zidit cu cheltuia-
la robului lui Dumnezeu Constantin Râșcanu biv vel spătar,
1777”.
Ea privește, de pe dealul Vistiernicenilor, biserica mai veche,
a lui Mazaraki, de pe dealul Chișinăului; aceste două biserici
sunt, am putea spune, înrudite. Căci – zice Ghibănescu – „una
(Mazaraki) vorbește de socru și bunic, alta (Râșcanovca) de gi-
nere și nepoți. Vasile Mazaraki, ctitorul bisericii din Chișinău,
era socrul lui Teodor Râșcanu jitnicerul, și bunicul după mamă
al lui Constantin Râșcanu, ctitorul bisericii din Vistierniceni.
De jur împrejur biserica este împresurată de morminte și
cavouri pe ale căror pietre stă scrisă, cu slovă chirilică sau lati-
nă, o pagină de arhontologie basarabeană. Râșcani, Krupenski,
Donici, Russo, Rallii, Catargii, atâtea neamuri de vechi boieri ce

291
au jucat cândva un rol în viața politică și culturală a Moldovei
dintre Prut și Nistru, dorm somnul de veci în cimitirul bisericii
din Vistierniceni.
Chiar sub zidul bisericii, pe care se citește inscripția ctitora-
lă, lângă intrare, la dreapta, sunt mormintele Râșcănești, patru
la număr, îngrădite cu grilaj de fier. Numai patru, adică al fiului
și al nepotului ctitorului cu soțiile lor. Tocmai mormântul biv
vel spătarului Constantin Râșcanu – ctitorul de la 1777 – nu
se află acolo, sub zidul bisericii sale. Unde a murit și unde a fost
îngropat Constantin Râșcanu? Nu se știe. În interiorul grilajului
negru, de fier, sunt numai trei lespezi funerare cu inscripția în
limba rusească:
„Zdies pacoitsia prahu nadvornâi sovietinic Dmitri Râșcanu
scanceavșeisia 1831 goda, avgusta”. (Mormântul lui Dmitrie
Râșcanu, fiul ctitorului și care, după răpirea Basarabiei, a fost, de
la 1816-1821, cel dintâi mareșal al nobilimii provinciale).
A doua lespede, la picioarele ei, poartă inscripția: „Zdiesi
pocoitsia prahu nadvornâi sovietnițâ Marii Râșcanova urojenna
Sturdza, sconceavșeisia 1832 goda, avgusta 28 usla”.
Pe această lespede a Mariei Râșcanu, născută Sturza, soția
mareșalului Dimitrie Râșcanu, stă scris, tot pe rusește, „aici zace
fericirea mea”.
Alături de mormântul mareșalului, în dreapta, se află un mo-
nument – un simplu obelisc de marmură neagră – pe care stă
scris, cu slove aurite și în bună limbă românească: „În memoria
lui Constantin Dimitrie Râșcanu, fiul lui Dumitru și al Mariei
Râșcanu, născut la 15 februarie 1845, săvârșit din viață la Paris
în 7 Decembrie 1882. Regrete eterne. 1900”.
Așadar, nici nepotul de fiu al ctitorului bisericii din
Vistierniceni nu este îngropat la biserica strămoșească. Murind
la Paris, Constantin D. Râșcanu a fost îngropat acolo, iar pe lo-
cul unde trebuia să doarmă de veci alături de părinții săi, i s-a
simulat mormântul cu un monument. Inscripția cu slovă latină
și în limbă românească pe acest monument ridicat în memoria

292
lui Constantin D. Râșcanu la anul 1900 când Basarabia era gu-
bernie rusească – și în mijlocul tuturor celorlalte inscripții în
limba rusă – are o notă de ostentativ naționalism.
La picioarele monumentului de marmură neagră a lui
Constantin D. Râșcanu, doarme, sub lespedea albă cu inscripție
rusească, scumpa lui soție, Ecaterina, născută Ermolinski și care
a murit la 1841 în vârstă de 21 de ani.
În numerele din 25 și 26 Octombrie 1912 ale ziarului
„Opinia” din Iași, cercetătorul Ghibănescu, a făcut o descriere
amănunțită a bisericii și cimitirului „Râșcanovca” din Chișinău.
Astfel, Ghibănescu mai dă încă două inscripții de morminte
Râșcănești în afară de acele patru (suscitate), dinăuntrul grilaju-
lui de fier de lângă peretele cu inscripția ctitorială al bisericii. Și
anume: „Stolniceasa Sofia Egorovna Râșcanu, 1784-1827 Oct.
28” și „Spătăreasa Pulheria Ivanova Râșcanu, 1813 Iunie 18 –
1876 Oct. 25”.
Ghibănescu spune că aceste morminte sunt „în fața biseri-
cii din jos umbrite sub bătrânii copaci”, dar când noi, scriitorul
acestor rânduri, am vizitat biserica și cimitirul Vistierniceni –
Râșcanovca, în Septembrie anul trecut, nu am mai găsit aceste
pietre. Întrebând pe cunoscutul genealogist și cercetător al tre-
cutului, d. Gh. Bezviconi, un fiu al Chișinăului și redactorul re-
vistei „Din trecutul nostru” ce apărea până deunăzi la Chișinău,
d-sa ne-a comunicat că aceste morminte într-adevăr azi nu se
mai pot identifica, pietrele lor fiind deteriorate.
Și mai este în cimitirul bisericii „Râșcani” cavoul
Doniceștilor, în partea despre miază-noapte, cu următoarele in-
scripții în limba română: „Maria Donici, 1886, decedată la Paris
în 1 Mai 1897”.
„Emanoil Donici 1838-1892”.
„Ecaterina Donici, moartă la 21 Dec. 1878 de 72 ani”.
„Neculai Donici, mort la 29 Martie 1878 de 81 ani”.
„Alexandra Russo (fiica acestuia) născută la 15 Oct. 1845 și
moartă la 2 Oct. 1884”.

293
 Pe piatra ei funerară sunt săpate aceste versuri:

„Fatala cruda soartă

Tot ce e drag în lume
Curând din lume piere.
Ferice care lasă
Măcar un dulce nume.”

Tot în cavoul Doniceștilor este îngropată și Elisabeta

Harting, născută Donici, 1831-1908.
În „Trecutul nostru”, d. Bezviconi scrie: „nu departe de bi-
serică se observă două morminte, unul fără lespede, iar altul cu
o lespede spartă în două. Vreo trei ani în urmă, puteai încă citi
și lespedea stricată a primului mormânt sub care zace spătarul
Iordache Râșcanu născut în 1784, fiul stolnicului Matei, și el un
copil al pitarului Teodor Râșcanu. Al doilea mormânt aparți-
ne soției sale, spătăreasa Pulcheria (1813-1836) fiica pitarului
Casian Suruceanu, ziditorul mănăstirii Suruceni”.
Când Gh. Ghibănescu a vizitat, la 1912, cimitirul Râșcani de la
Chișinău și a descifrat inscripțiile funerare de pe morminte, aceste
lespezi „Râșcănești nu erau încă deteriorate. Ceea ce este curios, este
că pe când Ghibănescu spune că pe primul mormânt era inscripția
„Stolniceasa Sofia Egorovna Râșcanu 1784-1827”, d-l Bezviconi spune
că în acel mormânt „zace spătarul Iordache Râșcanu născut la 1784”.
Să fi descifrat greșit Ghibănescu? Ceea ce e mai curios este
că „Egorovna” este „Egor” (Iordache) și că anul nașterii „Sofiei”
– 1784 – corespunde cu acela al nașterii lui Iordache Râșcanu,
pe care-l dă d. Bezviconi.
Înclinăm a crede că acela care nu greșește este d. Bezviconi
și că Ghibănescu a redat greșit inscripția. Apoi, în genealogia
Râșcanilor basarabeni nu este nicio Sofia „Egorovna”, soția unui
Râșcanu; este o singură Sofia, dar e fiica lui Constantin, ctitorul
bisericii (1777) și ea, prin căsătorie, nu mai era Râșcanu!
Și inscripțiile acestea, în limbă românească și cu litere latine

294
de pe mormintele Donicești vădesc la acest neam de boieri mol-
doveni dârzenia simțământului naționalist.
Dar cel mai frumos, mai impunător și grandios chiar, este
cavoul Catargiilor, lângă ușa de intrare în biserică, despre nord.
Sub același acoperiș cu arcade susținute de coloane subțiri,
Catargieștii Basarabiei răposați întru Domnul, dorm aliniați
sub lespezile lor funerare, în cripta familială ce seamănă cu tera-
sa unei vile de unde vederea se deschide larg asupra Chișinăului.
Acolo, printre inscripțiile Catargieștilor, este și un Krupenski
și polcovnicul Semeon Semeonovici Mazaraki-Deboltzev au in-
trat în cripta Catargiească fiindcă se înrudeau prin nevestele lor
cu Catargieștii.
Inscripțiile lor sunt alături de ale soților: Maria Egorovna
Mazaraki-Deboltzeva născută Catargi (decedată – cum spune
lespedea – la 3 Ianuarie 1900, la Menton) și Alexandra Egorovna
Krupenski născută Catargi (18 Iulie 1846 – 7 Sept. 1907).
Tot în cimitirul Râșcani mai sunt îngropați și baronii Stuart,
neamuri de-ai Catargieștilor. Apoi, cavoul familiei Ralli și acel al
familiei Cohanovski, cu inscripții în limba rusă.
În cimitirul bisericii Râșcanovca – cum spune Ghibănescu
(„Opinia”) „mormintele se pot clasa în două feluri: morminte
izolate, de persoane fără nicio importanță și cavouri mari fa-
miliale ale celor mai ilustre familii din Basarabia”. Printre mor-
mintele izolate este al lui Mihai Th. Semigradov 1879-1903, al
lui Alex. V. Șeptelici, răposat la 1866 Iunie 20, al unui Iamandi
„Colejskii assesor” 1827. Noiemrie 20. Pe o piatră, o inscrip-
ție interesantă: „Aice odihnește robul lui D-zeu postelnicul
Măcărescul leat 1788”.
Această piatră – scrie Ghibănescu – adeverește spuse-
le preotului Gh. Abăgeriu că biserica din Vistierniceni – azi
Râșcanovca – a fost zidită dintru început la 1777 de spătarul
Râșcanu de unde și-a luat și numele de Râșcanovca.
O altă piatră cu inscripție moldovenească (săpată abia după
trei ani de la răpirea Basarabiei) este acea a lui Ioniță Duca: „Aici

295
în pământ subt această piatră odihnește robul lui Dumnezeu
Ioniță Duca, au răposat la anul 1815, Iunie 30”.
Chiar alături de mormintele Râșcănești, lângă zidul biseri-
cii, împrejmuite cu grilaj de fier, sunt lespezile cu slovă ruseas-
că ale mormintelor lui Alexandru Petrovici Constantinovici
(1832 Aug. 26 – 1903 Sept. 12) și soției sale Sofia Antonovna
Constantinovici (1840 Sept. 13 – 1896 Aug. 20). Alex P.
Constantinovici a fost guvernator al Basarabiei, iar soția sa era
moldoveancă. Bătrânul dascăl care, împreună cu tânărul și ama-
bilul fiu al părintelui Aronov, actualul paroh al bisericii, mi-au
dat toate lămuririle, îmi spuse că l-a cunoscut pe guvernator și își
amintește de dânsul.
Acum, biserica „Râșcanovca” se cheamă „a Sfinților Împărați
Constantin și Elena” (căci ctitorind-o, spătarul Constantin
Râșcanu i-a pus hramul la ziua numelui său) și este declarată
monument istoric. Cu toate acestea, o duce greu căci epitropia
ei n-are fonduri suficiente pentru o mai bună întreținere. Și tâ-
nărul Aronov, și bătrânul dascăl îmi arată – drept dovadă – zi-
dăria din roșu a unei proiectate case parohiale (lângă poarta de
intrare) care stă neisprăvită… Încă un monument istoric care –
lăsat și el în părăsire – se irosește!!!...

[„Universul literar”, București, An. XLVIII,

nr. 27, 8 iulie, 1939, p. 5]

296
 GHEORGHE G. BEZVICONI

Patruzeci de ani din viața Basarabiei

(1877-1917)
Ecourile revoluției la Chișinău

În oraș era o zăpăceală generală. Fețele oamenilor trădau

spaimă și tristețe. Seara, locuitorii nu ieșeau din casă. Pe stră­zile
slab iluminate, nu circulau decât grupuri de „tovarăși”. Ziua, ace-
iași tovarăși, bine dispuși, colindau orașul, intrau prin curțile oa-
menilor. Unii, în halate, abia ieșiți din spitale, tolăniți pe bănci,
„se odihneau” prin grădini. Alții, cu servitoare și bucătărese, se
plimbau, mâncând semințe. Semințele sunt simbolul revoluției,
la Chișinău. Orașul era plin de ele.
Subofițerii și furierii, în automobile rechiziționate, claxonând
și chiotind, colindau orașul, strigând: „sloboda!”. Peste tot locul
se vedeau funde roșii și portrete de-ale lui Kerenski... Cortegiul
revoluționar se întindea pe sute de metri, purtând uriașe stea­g uri
roșii cu inscripții. În oraș, jafurile s-au întețit; se trăgea cu arme-
le, fără niciun rost. O viață omenească nu valora mai mult de un
ban. Tovarășii, patrulând, opreau trecătorii și-i perchiziționau.
„Burjuii”1, pe care tovarășii îi recunoșteau după gulere scrobite și
șube, erau împușcați. Într-o seară, a fost împușcat A. N. Şimanovski,
subdirectorul băncii orașului, numai din cauză că, auzind zgomot,
a deschis ușa: „Burjuiule, de ce îți scoți nasul afară?” .
1
De la fr., „bourgeois”; porecla „boierilor”.

297
 Cam în acelaș mod a fost săvârșit și dublul omor de la vila
inginerului Andrei Hodorogea de lângă Chișinău. La 20 au­g ust
1917, pe la ora 3 d. a., niște soldați, cari furau struguri, au ucis pe
proprietarul vilei și pe publicistul moldovean S. Murafa …
În localul liceului „Principesa Dadiani”, se întruneau
„Frontotdel”-ul și „Sfatul deputaților soldați și muncitori”. A
fost întocmită lista burjuilor (se spunea că în fruntea ei era P. V.
Sinadino), cu hotărârea de a fi organizată o noapte a sf. Eremeu
(Bartolomeu!). În răstimp, servitoarele, îmbrăcate în rochiile
furate de la stăpânele lor, ajutate de tovarăși, își închideau stăpâ-
nii și prădau casele. Toată lumea se gândea cu groază la a doua zi.
Populația a fost cuprinsă de panică. Aștepta o scăpare: intra-
rea trupelor române. La 6 ianuar 1918, disdedimineață, a sosit
un detașament de români ardeleni în drum de la Kiev spre Iași.
Tovarășii, mai numeroși, au înconjurat trenul, au dezarmat de-
tașamentul sosit, i-au luat steagul și, urcându-1 solemn într-un
automobil, s-au dus la statul-major. Detașamentul dezarmat a
fost dus la cazarmă.
Dar situația s-a schimbat și aici repede. Tovarășii au înce­put
să se frământe și au șters-o spre Tighina, cu trenul și pe șosea.
Tot materialul rulant și chiar automobilele dărăpănate au fost
rechiziționate. Trăgând fără niciun rost cu arma de-a lungul
străzilor și asupra caselor, tovarășii dispăreau. La 13 ianuar (stil
vechi), orașul a fost ocupat definitiv de trupele române. Bucuria
populației a fost foarte mare. Ostilitățile au trecut la Nistru,
unde tovarășii erau conduși, după cum se spunea, de tâlharul
Katovski, evadat de la ocnă, apoi devenit general în armata roșie.
Românii, ajungând la Nistru, au aruncat în aer podul de la Ti­
ghina și cel de la Atachi, ocupând toate punctele de frontieră și
izolând Basarabia de Rusia revoluționară. Totuși, luptele au mai
durat vreme îndelungată. După un an, mai găsim o victimă în
persoana generalului român Poetaș, care a pierit în jud. Soroca.
În Basarabia n-a fost revoluție, dar agitatorii revoluționari
au rămas. Mulți din ei și-au schimbat culoarea politică. Pe cei

298
mai mulți dintre acești revoluționari, voința de fier a genera-
lului Broșteanu (d. 1932) i-a îndepărtat repede dela orizontul
nostru. Dacă generalul Broșteanu ar fi fost menținut la postul
său de comandă, ar fi curățit definitiv Basarabia de molima cu
care proaspeții patrioți speriau guvernul, deși ei înșiși provocau
multe manifestațiuni politice. Dar nu toți ... au avut inteligența,
dreptatea, tactul și noblețea generalului Broșteanu… Istoria va
stabili cu timpul scăpările …

[„Din trecutul nostru” (Chișinău),

An. VII, august-septembrie 1939, p. 88-89]

299
 GEO BOGZA

Misterele Chișinăului

Când, după târgurile mizerabile și pline de întuneric de la

Nord, am ajuns într-o bună zi în orașul lumină al Basarabiei,
de pe zidurile lui m-au întâmpinat câteva sute de afișe care adu-
ceau, pentru basarabeni, vestea acestui reportaj. Așa se face că
primul om pe care l-am cunoscut a antrenat după el alte zeci de
cunoștințe, pentru prima oară din altfel de lume decât din aceea
de până acum. În locul ovreilor bătrâni și macabri, în locul bir-
jarilor, în locul oamenilor neciopliți și plini de murdărie, cu care
mă obișnuisem în mahalalele desfundate ale târgurilor pierdute,
mă pomeneam prizonier în cartierele elegante ale Chișinăului,
învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcați, care veneau să dea
mâna și să invite la un aperitiv pe autorul unui re­portaj despre
provincia lor, anunțat cu fișe enorme, pe toate zidurile acestui
oraș. Bodegile din Chișinău sunt spațioase, cu scaune conforta-
bile și cu lucruri bune pe care nu le găsești în celelalte orașe ale
țării. Dar pentru asta venisem aici? Şi o surdă nemulțumire era
tot tim­pul în mine.
Simțeam că am călcat greșit, că alunecasem pe un strat fals,
că așa cum am pornit-o, nu voi putea întâlni niciodată viața
adevărată, pulsul autentic de sânge și de scrâșnet al orașului
acesta, frământat de atâtea tu­multuri. Străzile pe care mă învâr-
team, strada Pușkin și Alexandrovskaia prea erau largi, prea erau

300
frumoase, pentru ca toată această frumusețe să nu fie plătită cu
mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al
ei. Pentru aceste realități, oamenii, în mijlo­cul cărora căzusem,
nu aveau niciun fel de înțelegere. Şi furia împotriva mea însumi
creștea.
Dar lucrurile aveau să ia o nouă întorsătură, două­zeci și pa-
tru de ore mai târziu, când am cunoscut pe redactorul pentru
Basarabia, al unui ziar din Capitală.
– Păi de ce n-ai venit la mine de la început? m-a luat el în
primire, când mi-a aflat preocupările. Te duc eu să vezi niște lu-
cruri teribile. Mahalale mai tenebroase și mai pline de mister ca
ale Chișinăului, nici la Londra n-ai să găsești!...
Noul meu prieten se anunța drept omul pro­vidențial; ma-
halalele tenebroase erau singurele care mă interesau. Or fi oare
„mai teribile” ca la Londra? Poate că da. N-aveam niciun motiv
să mă îndoiesc, când pe seama orașului acesta circulă atâtea zvo-
nuri, când si­tuația lui de capitală a celei mai blestemate provincii
te face să bănui, că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei, și s-au
luat la întrecere una cu alta. Ulițe infecte, boli, mizerie, viață de
câine, aici se vede că și-au dat mâna lor canceroasă și au pornit
un asalt nemilos împotriva oamenilor. Să străbat încă o dată prin
locurile acestea, să ajung până în fundul mocirlei în care se zbate,
atât de tragic, viața basarabeană!
– Domnule C, când pornim în mahalalele-acestea?
– Un moment, răspunde el, să telefonez chestorului, dacă ne
dă o escortă, niște polițiști…
– Escortă de polițiști? Nouă?
– Sigur, nu putem merge așa, trebuie să luăm poli­țiști care
să ne păzească.
– Domnule C., scuză-mă... dar vezi d-ta... eu nu pot înțele-
ge… nu-mi poate intra în cap... merg: doar să fac un reportaj ...
mahalale... mizerie... Polițiști?... Sunt împotriva polițiștilor.
– Dragul meu, trebuie să mergi cu această escortă. Altfel...
– Altfel?

301
 – Altfel riști să te întorci pe targă cu un cuțit în spate.
– Așa sunt mahalalele Chișinăului?
– Așa sunt.
Am acceptat dezorientat.
Poate, m-am gândit, are dreptate. Cine știe ce taver­ne, cine
știe ce spelunci...
– Domnule C, ce fel de mahalale sunt acestea? Eu cunosc
mahalalele. Nu mi s-a întâmplat niciodată ni­mic.
– Dragul meu, aici ți s-ar înfunda. Cine intră într-o astfel de
mahala după ora opt seara, nu mai iese viu. Ce vrei ? Trebuie să-
ți închipui, borfași, cuțitari, dezer­tori, pești, prostituate...
Eram puțin trist că am ajuns atât de repede ca ziariș­tii care
nu merg în mahalale decât când însoțesc poliția la descinderi,
dar eram și bucuros că am să particip la o expediție teribilă, cum
numai în romanele de aven­turi se întâlnesc. Iar între timp, expe-
diția se aranja.
Aflând la telefon despre ce este vorba, chestorul anunțase că
va sosi personal. Un ziarist din București, începuse C., vrea să
viziteze mahalalele suspecte ale ora­șului, trebuie să ne dai poli-
țiști ca să pătrundem acolo. Chestorul pe care mi-1 închipuisem
un polițist cu figură feroce, și mi-era necaz că va trebui să fac
cunoștință cu el, era un om molcom care ne-a vorbit cu obosea-
lă în glas. Părea să fie tare plictisit și parcă pradă unei sufe­rințe
lăuntrice. Numai când a auzit despre ce e vorba, o umbră de pre-
ocupare a trecut peste fața lui. Era șapte seara, și noi voiam să
mergem chiar în aceeași noapte.
– Domnii mei, a început el cu voce domoală, lucrul nu este
atât de ușor pe cât v-ați închipuit. Trebuia să mă preveniți mai
din vreme. Dar dacă spui mata că nu mai rămâi decât noaptea
asta în Chișinău, o să caut să procur agenții de care avem nevoie.
Şi chestorul a în­ceput să telefoneze pe rând la toate circumscrip-
țiile de poliție.
– Se va face, ne-a spus el într-un târziu; o să avem zece agenți
conduși de un comisar. Bine înarmați, vor fi de-ajuns. Vă voi

302
însoți și eu, așa ca să n-aveți nicio teamă. Pentru plecare, ne
întâlnim la zece jumătate, la cafeneaua „Varșovia”. Romanul de
aventuri creștea în intensitate.
Zece agenți conduși de un comisar, zece agenți con­duși de un
comisar, zece agenți conduși de un... așa mi-a țăcănit în cap, fără
întrerupere, de la șapte, până la zece jumătate seara. Zece agenți
conduși de un co­misar. Dar, pentru numele lui Dumnezeu,
unde o să ne ducem oare? Se vede că sunt niște locuri grozave,
de e nevoie de atâta pază. Şi nu mai îmi părea deloc rău că o să
mergem cu polițiști. Ratasem reportajul despre mizerie, despre
viața mahalalelor. Dar aveam pentru prima oară ocazia să fac un
reportaj senzațional, cu asasini, cu bandiți, cu taverne teribile,
cu tot ceea ce aveam să descoperim la noapte. Nu, nu m-am sim-
țit o singură clipă tovarăș de acțiune cu cei zece agenți con­duși
de un comisar. Dar încheiasem, interior, un fel de pact provizo-
riu cu ei. Să vedem ce are să fie.
Ceasurile au trecut repede, unul după altul.
La zece și jumătate, eram la cafeneaua „Varșovia”.
Şedeam toți în jurul unei mese și priveam, cu un ușor dis-
preț, spre consumatorii obișnuiți ai cafenelei care n-aveau să ple-
ce ca noi, într-o escapadă atât de te­merară.
– Mai aștept un răspuns și pornim, ne spune ches­torul.
– În afară de chestor și de C., mai sunt doi domni tineri,
cunoscuți de ai acestora, care au ținut să parti­cipe și ei. Din clipă
în clipă, lucrul pe care suntem gata să-l începem capătă tot mai
multă importanță. Omul așteptat să aducă răspunsul sosește.
Părăsim cafenea­ua.
De unde aseară era un cer senin, o vreme frumoasă, a început
să bureze încet, și câte o răbufneală de vânt aduce de pe străzi va-
luri de ceață rece. Pare o noap­te londoneză, așa cum au descris-o
atâtea romane de aventuri. Un frig subțire ne pătrunde în oase
și ne strângem în haine. Plecăm cu tramvaiul, spune ches­torul,
să nu se observe nimic deosebit. Automobilele au să vină mai
târziu, în urma noastră.

303
 Tramvaiul se desprinde din întuneric, cu nimburi de pâclă în
jurul luminilor. Când ne suim pe platformă, cineva dintre noi se
caută în buzunarul de la spate. Re­volver? întreabă chestorul, l-ai
uitat? Nu-i nimic, avem oameni destui.
Aveam oameni destui. Mergeam să descoperim mis­terele
Chișinăului. În cartierul gării... Vă închipuiți: cartierul gării din
Chișinău. Ce de lucruri trebuie să se ascundă acolo! Şi tramvaiul
înainta prin întunericul rece al nopții.
Cu câteva stații înainte de gară, ne dăm jos. Strada făcea aco-
lo o cotitură. Am mers câțiva pași prin noroi. Şi deodată din
colț, din întunericul des al unor copaci, la un semn al chestoru-
lui, au venit înaintea noastră, elastici, disciplinați, bine înarmați,
cei zece „oameni” despre care fusese vorba. Din mijlocul lor, s-a
desprins unul scurt, gras, roșcovan, cu mușchii obrazului bine
conturați. Chestorul l-a arătat cu mâna într-un gest de prezenta-
re, și apoi, întorcându-se spre mine, a ținut această scurtă cuvân-
tare: îți recomand pe comisarul cu­tare, cel mai bun din câți am.
Are sub conducerea lui circumscripția gării care e una din cele
mai grele cir­cumscripții din oraș. Dintre toți comisarii, el singur
e în stare să o conducă.
La fiecare două, trei vorbe ale chestorului, comisarul făcea în
fața mea o ușoară plecăciune. Surprins de sce­na aceasta neaștep-
tată, eu care față de comisari mă pla­sasem întotdeauna în delic-
vent, i-am întins mâna, și el a făcut atunci o plecăciune mai pro-
nunțată, arătându-și în mod vizibil încântarea. Ceilalți agenți au
țăcănit numai din tocuri și au salutat, militărește.
În toate cele ce au urmat, apoi, așa a continuat să fie atitudi-
nea comisarului și a oamenilor săi, spre stupe­facția mea tot mai
mare. Atunci când pătrundeam de exemplu într-un loc, după ce
strigau: mâinile sus, după ce aduceau lumină și scoteau la iveală
tot ce era de vă­zut, ei se întorceau cu fața la mine și așteptau să
vadă ce am să spun. Oameni în cămăși și izmene, prostitu­ate dez-
brăcate, vagabonzi murdari și nebărbieriți, toți încremeneau în
mijlocul odăii păziți de agenții care știindu-și treaba terminată,

304
așteptau de la mine primul gest. Mi-am dat seama că n-am înco-
tro, că trebuie să-mi joc rolul. Pentru oamenii aceștia, apăream
ca un personaj faimos, cineva de la București care a venit să facă
o anchetă în Basarabia, să le cerceteze mizeria, și să se încrunte
la ei, pentru păcatele pe care le au. Mi-am dat seama, dar asta
n-a făcut să-mi înceteze stupefacția. Şi în timp ce pe dinafară
mă complăceam în razia care continua, în fundul sufletului mă
simțeam atât de puțin apt pentru un asemenea rol, încât mă gân-
deam că nu se poate ca, până la urmă, agenții să nu observe că au
de-a face cu un fals personaj.
Dar mahalalele Chișinăului, împotriva cărora por­niserăm
înarmați până în dinți, ne-au dat în noaptea aceea o lecție
teribilă.
În destăinuirile pe care mi le făcuse de cu seară, asupra lu-
crurilor pe care o să le vedem, camaradul meu de meserie C.,
pomenise în primul rând despre bombe. Locuri ascunse, magazii
dosnice în care se adăpostesc, peste noapte, borfașii, vagabonzii.
La început, când de-abia ne întâlnisem cu ceata de agenți și
eram încă pus pe lucruri senzaționale, îmi în­chipuiam bombele
acestea ale Chișinăului ca pe niște văgăuni întunecoase, în care
se petrec tot felul de fapte suspecte, cunoscute numai de cei ini-
țiați, de vagabonzii înverșunați. Cu câtă emoție pătrundeam în
cea dintâi bombă! O casă mică, pipernicită, cu zidurile scorojite.
Agenții au înconjurat-o de jur-împrejur, unul bate pu­ternic în
ușă: deschideți! îmi închipui spaima, panica celor dinăuntru.
Ușa plesnește de perete. Coborâm câteva trepte. Mi­ros greu
de paie vechi, de respirații împuțite, de dinți stri­cați. O baterie
de buzunar luminează. Un om și o femeie, bătrâni amândoi,
stau într-un colț, cu niște mutre plo­uate, așa cum au fost treziți
din somn, numai în cămăși, niște cămăși murdare soioase, care
îți întorc mațele pe dos. Aprindeți! răcnește chestorul la ei. Un
chibrit sca­pără și o lampă de gaz luminează galben toată încăpe-
rea. Chestorul înaintează cu pași îndesați înspre cei doi, se prop-
tește în fața lor. Vă mai ține pământul? îi întreabă el, scrâșnind

305
silabele printre dinți; și cei doi se clatină sub această întrebare,
parcă le-ar fi pusă de Dumnezeu, la judecata de apoi. Se vede
că sunt niște vechi ticăloși, ale căror isprăvi chestorul le știe de
mult. Hai? face el a doua oară, cu o voce mai năprasnică, vă mai
ține pământul, blestemaților? Iar blestemații tremură din toate
încheieturile, și îngăimă un răspuns, din care nu se poate vedea
decât că le clănțăne și dinții în gură.
Au amândoi, într-adevăr, niște mutre foarte sus­ pecte.
Bărbatul are un cap de cal, osos, lăbărțat, de pe care curge o bar-
bă aspră și nețesălată, parcă ar fi de cânepă. Şi ochii îi sunt sus-
pecți, tulburi ca niște ouă stricate. Pe spatele femeii atârnă două
coade grosolane, parcă ar fi funii de pe care s-a smuls tot ustu-
roiul. Şi-au mai luat câte o haină pe deasupra cămășilor soioase,
și în picioarele goale pe podele, tremură în fața chestoru­lui. Pe
cine aveți aici? îi întreabă acesta la fel de răstit, de-i bagă în spe-
rieți, și nu se înțelege nimic din bâlbâiala lor. Ochii îmi cad fără
voie peste patul din care s-au sculat, și se întorc cu oroare în altă
parte, de parcă ar fi dat peste un cadavru descompus. Nu era de-
cât patul lor, deasupra cu o plapumă abjectă și macabră, pleznită
și purulentă, ca un hoit.
Urmați de stăpânii casei, perechea spurcată și bă­trână, am
trecut în camerele din fund, coborând încă. Şi de-abia acum mi-
am dat seama că la față era salonul, camera de invidiat a stăpâni-
lor. Acestea din fund erau cu adevărat îngrozitoare. În primul
rând n-aveau feres­tre. Mergeai la ele prin niște ganguri umede,
pline de viermi și de șobolani. În prima cameră ne-am oprit și
lampa a luminat toată încăperea. Mirosea atât de urât, încât ne
venea amețeală. Sute de ploșnițe și de gângănii roiau în toate
părțile pe zidurile galbene, afumate, coș­covite. Singura culoa-
re proaspătă era a sângelui de la ploșnițele strivite pe ziduri. În
această duhoare sinistră, trezit de intrarea noastră, întins mai
departe pe lavița pe care dormise, un om tânăr ne privea liniștit,
cu niște ochi limpezi, uimitor de albaștri.
– Cine ești? a răsunat întrebarea chestorului. Şi omul fără

306
să se tulbure a scos biletul de voie și a răspuns cu voce domoală,
blajină:
– Sunt un soldat care mă întorc din concediu.
– De ce nu te-ai dus la regiment?
– Am sosit prea târziu și regimentul e departe.
– De ce nu te-ai dus cu tramvaiul?
– Tramvaiul? Apoi tramvaiul costă bani.
– Bine, dar aici nu plătești?
– Aici dau numai doi lei. Tramvaiul este trei.
Am privit încă o dată pereții siniștri, de pe care cur­gea zeamă
de ploșnițe. Pentru o economie de un leu… Şi omul avea niște
ochi senini, uimitor de albaștri.
Am trecut iar prin gangurile umede, prin care șo­bolanii spe-
riați fugeau chițcăind, și am ajuns în altă cameră, atât de scun-
dă, încât trebuia să stăm aplecați. Aici era deja aprinsă o lampă.
Putoarea era puțin, puțin de tot atenuată, contrafăcută, de un
fum de tutun care plutea în aer. Pe un pat de scânduri, acoperit
cu o rogo­jină, două fete, așteptau. Tot mobilierul camerei era
ro­gojina aceasta, un lighean de tablă într-un colț și lampa de pe-
trol, Nr. 5, cu sticla plină de funingine. La intrarea noastră, fetele
s-au sculat șovăitoare în picioare. Dar se vede că erau atât de lih-
nite, atât de șubrede, încât după câteva clipe s-au așezat din nou
pe marginea patului, căutând să compenseze această impolitețe
prin niște priviri cât mai respectuoase. Erau atât de slabe, atât
de inumane, încât cum le priveam contraziși și nimeni nu le mai
întreba nimic, scena părea că se petrece la o me­najerie. Cred că
le-ar fi fost mai puțin penibil dacă le-ar fi luat cineva la bătaie,
decât această curiozitate stupe­fiată din ochii noștri, care le co-
bora sub umanitate, le punea în rândul unor animale de bâlci.
Fardul de pe obrajii lor se năclăise, erau scofâlcite, scheletice,
cu pielea mumificată, două apariții îngrozi­toare, macabre. Una
din ele avea o rochie de mătase al­bastră, care îi curgea pe umerii
slabi, ca dintr-un cuier.
Şi cum ținea mâna pe rochie, deasupra genunchiului, o mână

307
enormă, lăbărțată, roșie, cu pielea plesnită, con­trastul dintre mă-
tasea albastră oricât ar fi fost ea de nă­clăită, și mâna diformă, de
monstru aproape, a trecut peste retina celor care au privit amă-
nuntul acesta, ca o linie subțire de vitriol.
– Dar aici ce e? Aici ce e? și-a recăpătat chestorul glasul,
după ce ne-am aflat din nou în gangul pesti­lențial. Aduceți lu-
mină să vedem ce e aici. În fundul gangului, un perete forma un
fel de scorbură, o firidă în care se aflau ființe omenești. Când
lumina a căzut din plin înăuntru, un fior rece ne-a trecut pe șira
spinării. Părea că este o bucată de cal ciopârțit, cu carnea sânge­
rândă. Era în realitate un om și o femeie, de vârstă mij­locie, pe
jumătate dezbrăcați, dormind împreună. Dar nu știu ce bubă ro-
șie, ce plăgi purulente se întindeau pe trupurile lor, încât păreau
niște halci de carne de cal, un animal monstruos jupuit de piele.
Înăuntrul acestei văgăuni, ploșnițele și păduchii roiau, păreau
niște albi­ne vrednice într-un stup. Când am ieșit afară, pămân­
tul se învârtea în jurul nostru.
Au urmat, apoi, încă trei, patru bombe, cu același spectacol
dezgustător și macabru. Într-una din ele am găsit un căpitan dat
afară din armată, decăzut, devenit haimana bătrână în cartierul
gării. În alta, un fost no­tar, cu o barbă uriașă de apostol, citea
la lumina unei lumânări Biblia, în timp ce duzini de păduchi îi
sugeau cu înverșunare sângele.
Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anun­țase C., nu
sunt. Oamenii de aici n-au cuțite. Când fac rost de o bucată de
pâine, o rup în două cu mâna. Trep­tat, cei zece oameni ai poliției
și-au băgat revolverele în buzunar. Era trecut de două noaptea și
mai mergeam încă.
La una din bombe, ușa unei camere e încuiată și agenții bat
cu putere. Ce vreți? strigă câteva glasuri di­năuntru.
– Deschideți! Poliția!
Ce înspăimântătoare e porunca aceasta. Ușa se dă de pere-
te. Înăuntru se află patru oameni tineri, cărți împrăștiate pe jos.
Comuniști?

308
 – Suntem învățători, spune unul din ei, și toți își scot legiti-
mațiile pe calea ferată. Era în zilele acelea la Chișinău un examen
la care trebuiau să vină toți învă­țătorii din Basarabia. Cărțile de
pe jos erau manuale de pedagogie.
– Învățători? La examene? întreabă chestorul.
– Da, învățători, la examene.
– Succes, băieți, succes, spune chestorul cu vocea muiată de
o subită emoție.
Şi în alte câteva bombe, din acestea mizerabile, am găsit gru-
puri de învățători preparându-și, la lumina unei lămpi fumegân-
de, examenele pentru a doua zi.
Iar la un hotel de mâna a șaptea: Deschideți! Poli­ția! Ușa se
deschide anevoie. E baricadată cu scaune, cu mese, cu toată mo-
bila camerei. Înăuntru, tremurând în pardesie, două învățătoare
cu părul răvășit ne arată car­netele. La examene. Învățătoare din
județul Lăpușna.
Când ies afară, îmi dau seama că teribila escortă a celor zece
agenți conduși de un comisar nu mai e pe urmele noastre. A ră-
mas doar chestorul, C. și cei doi domni. Singuri, fără nicio pază,
mergem mai departe să cunoaștem până la capăt toate misterele
Chișinăului. Învățători, învățătoare, soldați, prostituate.
Târziu ne întoarcem spre oraș pe jos. Ploaia a stat. Vorbim
cu tristețe, iar alții cu dezgust despre mahala­lele pe care le-am
părăsit. Am uitat că am venit asupra lor cu revolvere, cu o arma-
tă de polițiști.
Misterele Chișinăului? Ploșnițe, păduchi, foame, mizerie.
Așa sunt poate, de altfel, misterele tuturor ma­halalelor din
lume.

[Țări de piatră, de foc și de pământ, București,

Editura Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol II”, 1939]

309
 CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

Arde Chișinăul!

... Acum, înainte de plecare, caut să fac un bilanț al distru-

gerilor săvârșite de bolșevici la Chișinău. Dar nu-i cu putință.
A fost distrus aproape tot ce era de preț în acest oraș. Fabricile,
magazinele, morile, toate clădi­rile din centru, școlile, gara, tram-
vaiele, totul a fost ars, distrus cu dinamită, devastat.
Trec pe strada Alexandru cel Bun; această stradă im­
presionant de largă, pe care poate face șarjă un escadron de ca-
valerie, cum spunea odată domnul colonel Brătescu, este acum
străjuită de o parte și de alta numai de ruine. Casele acelea mari,
spațioase, care nu erau făcute din cărămidă, ci din piatră moale,
de calcar, care se tăia cu ferăstrăul în carierele de la marginea ora-
șului, au fost transformate în vetre pustii de scrum și de cenușă.
Ce destin sfâșietor a avut acest oraș.
La început, Chișinăul era așezat acolo unde este as­tăzi barie-
ra Sculeni și așa-zisul Chișinău Vechi.
Au venit asupra lui urgiile și focul și orașul s-a mu­tat mai sus,
ridicându-se pe deal.
Centrul era acum pe unde se află strada Haralambie, care se
chema Strada de Aur, fiindcă locuiau pe ea zarafii și bogătașii.
Dar centrul orașului s-a mutat și de acolo, ridicân­du-se mai
mult pe deal.
În ultima vreme, centrul Chișinăului era pe str. Ale­xandru

310
cel Bun, pe care se afla Soborul, unde se aflau clădirile tuturor
instituțiilor, marile magazine, teatrul, cinematografele, grădina
publică...
Se vede însă că ursitoarele au sortit acestui oraș să-și mute
mereu vatra.
Acum, strada Alexandru cel Bun este atât de distru­să, încât
vatra orașului se va muta aiurea.
Centrul orașului va fi, de-acum, undeva, mai sus, aproape de
vârful dealului.
Cât de impresionante sunt destinele orașelor! Ca și ale
oamenilor!
Acum e o oră târzie de noapte.
Pe străzi nu mai trece nimeni. Pașii mei răsună pe caldarâm
și ecoul se pierde printre movilele uriașe de cărbune, cenușă și
dărâmături.
Toate imaginile Chișinăului pe care le purtam lângă suflet
fierbinți, se șterg una câte una.
În locul lor se aștern imaginile orașului ars.
Mă așez pe o movilă de dărâmături. Iau apoi în mână un
pumn din cenușa orașului și o împrăștii în aer, presărând-o prin-
tre degete.
Închid ochii, ca să împiedic lacrimile. Dar ele trec pe gene.
Mâine dimineață, la ora șapte, voi părăsi Chișinăul. Nu știu
unde voi dormi noaptea asta. Dar în oricare pat mă voi afla, cu
siguranță că nu voi putea ațipi.
Mă voi deștepta din somn, leoarcă de sudoare, și voi avea im-
presia că dorm pe cenușa celui mai drag oraș din țară, pe cenușa
și pe scrumul Chișinăului.
Şi toată noaptea va fi un coșmar.
Acum închid iar ochii, și cum stau pe această movilă de dă-
râmături, singur în mijlocul orașului ars, cu mâna dreaptă înne-
grită de cărbune, mă gândesc la colegii mei cu care am învățat
șapte ani în acest oraș și care îl iubesc și ei, cu siguranță, la fel de
mult ca și mine.

311
 Aproape toți colegii mei sunt acuma sublocote­nenți.
Oare dintre dânșii nu a căzut vreunul chiar aici, pe-aproape,
în luptă pentru dezrobirea Chișinăului?
Gândul că vreunul dintre ei ar fi murit pentru dez­robirea
orașului copilăriei și al adolescenței noastre, mă înfioară.
Şi încep să-i strig, cu glas tare, de acolo din mijlocul ruinelor,
după cum erau scriși în catalogul școlii, ca să văd dacă mai sunt
în viață.
– Buruiană Gheorghe!.. Busuioc Ioan!... Creangă Vasile!...
Cozac...
Şi strig așa, tot catalogul cu voce tare. Ecoul revine de depar-
te și se prinde de movilele negre, dintre care multe mai fumegă
încă.
Întreb la sfârșit:
– Sunteți cu toții în viață?...
– Dar nu mi răspunde nimeni.
Undeva, pe aproape, se aud împușcături de armă.
Desigur că sunt tot evreii, care trag de undeva, din case, în
ostașii și în ofițerii noștri...

[Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din

teritoriile dezrobite, București, Editura Națională, 1941]

312
 LAURENȚIU FULGA

Chipurile Chișinăului

oglindite de Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Pan Halippa,

Sergiu Matei Nica, Octav Sargețiu, Leon Donici,
George Dorul Dumitrescu și D. Iov

S-ar părea ciudat să vorbesc de chipurile unui oraș – și încă

de la început mă îndoiesc, dacă sub măștile și aparențele lui –
Chișinăul n-are decât un singur chip: acela al izolării, al marii
singurătăți și al suferinței. Fără îndoială că și metropolele, oricât
de masive și diforme ar fi, oricât de actuale și istorice ar exista, ori-
cât de patetică și mecanică le-am considera viața, trăiesc totuși o
mare singurătate. Dacă adeseori intervin condiții geografice sau
pur și simplu economice, pare-mi-se însă că numai Chișinăul a
rămas întotdeauna îndepărtat, prin sufletul lui. Orașele sunt ca
și femeile, ca și poeții – ajung la un moment dat vârsta care ne-
cesită izolare, cărora tulburările din afară le-ar produce o prea
mare prăbușire, și orașele simt adeseori nevoia ceasurilor de vis
și melancolie prin ele înșile. Probabil că în cazul capitalei basara-
bene, nu sunt de vină decât femeile, cerul și mizeria. Într-adevăr,
peste Chișinău crește altfel de cer decât aiurea, în oraș se plim-
bă cele mai frumoase și mai stranii femei, peste tot domnește
(într-un mare dezmăț divin) marea foame a iubirii, a libertății,
această mizerie cerșetoare după fericire. Te naști în el și nu simți

313
nevoia să evadezi, pentru că dincolo de barierele lui începe dez-
ordinea și înșelăciunile altor zări. Dacă fugi trebuie să te întorci
din exil pentru că mai ales propria-ți moarte nu ți-o poți suporta
decât în marginile lui. Chiar cine a trecut întâmplător pe aici,
simte semnele și umbrele Chișinăului cum îl urmăresc. Peste ani
vei auzi dureroasele clopotnițe ale Soborului, vei vedea fâlfâi-
nd porumbeii de pe acoperișurile Liceului Militar, vei simți ca
o otravă aproape parfumul greu al teilor de pe Alexandrovscaia,
vei vedea birjarii adormiți pe caprele lor în cartierul ceainării-
lor, vei dori din tot sufletul să cobori pentru un pahar cu vin în
beciurile lui Covalschi, îți vei aduce aminte de fata ceea care-și
purta cățelul pe bicicletă, nu vei uita niciodată steaua albastră
ce-ți lucea în fiecare noapte pe ochiul aceluiași geam al odăii –
steaua ta strălucind de când te-ai născut și care te mai așteaptă
încă. Rădăcini, aspre rădăcini, glasuri misterioase și fantome ale
trecutului care te cheamă, te trag înapoi. De aceea Chișinăul are
mai multe chipuri, pentru că, pe lângă oamenii vii de azi trec,
pas în pas, fantomele de ieri …
Dar să intrăm în oraș. „Chișinăul e frumos și alb iarna, ni-l
prezintă scriitorul George Dorul Dumitrescu, în neapăruta și
prea întârziata sa monografie. De la începutul lui noiembrie
se sloboade, cum se obișnuiește să se spună pe aici, vifornița; și
până la ivirea toporașilor în culoarea dealului din care răsar vi-
oriile chenare de pastel ale Visternicenilor, arcușurile ei înalte
cântă melodii numai în alb, aspre, reci, dar pline de melancolii
de stepă. Regățenii suferă, blestemă și înjură regățenește. Beau să
se încălzească nu ceai ca rușii – ci o cafeluță la cofetăria „Hess”,
alături de pogonul de miriște al Soborului, unde clopotul cel
mare și toacă mititică de la Sfânta Mitropolie neurastenizează –
obicei rusesc – din sfert în sfert de ceas și țin tovărășie emisiuni-
lor de radio, cu preferința „ahurilor și ofurilor” lui Fănică Luca.
Străzile merg paralel și toate nesfârșite …”
Dar nu ne-ar fi îndeajuns nici zeci de pagini, pentru a de-
scrie cu de-amănuntul toate frumusețile inedite și orientale ale

314
orașului. Oriunde sui pe colina Morii Roșii sau pe dealul spi-
talelor sau în cartierul Buiucani ori la cimitire – perspectiva
Chișinăului apare ca panorama unei cetăți tăcute, în care totul
se mișcă în ritm de vals și unde foșnetul, șoapta, vorba, pasul – se
transformă pe îndelete într-o animată cântare interioară. În fie-
care casă se prelungește această însuflețire molcomă și lirică, dar
mai ales în biserici unde găsești oricând îngenunchiate mici făp-
turi umane sau călugări cuprinși în taina reculegerii. Părintele
Gala Galaction semnează undeva aceste rânduri: „Când am
coborât întâia oară în Chișinău eram preot și după datorie am
mers întâi la Catedrală. Neuitate sunt și vii de-a pururi sunt
simțirile mele din acea oră de întâlnire cu podoabele umilinței
Casei Domnului, din acel dintâi local de închinăciune”.
S-ar putea însă întâmpla să fim acuzați de subiectivitate dacă
n-am aminti aici și anumite rezerve pe care le-au avut scriito-
rii față de Chișinău. Cauza probabil că n-are nicio importan-
ță, dar ea se relevă imediat din însuși conținutul acelei puține
iubiri pe care au avut-o față de ființa orașului. Firește că nicio-
dată Chișinăul nu a făcut vâlvă pentru sine, n-a trâmbițat să i
se scrie o istorie ocazională. Sunt câteodată amintiri care te ard
prea adânc pentru ca să ai curajul a le mărturisi. Este elocventă în
acest sens scrisoarea pe care o trimite Leon Donici mamei sale în
martie 1926. Leon Donici, acel rătăcitor boem, nevindecat nici-
odată de amintiri, dar fugind într-una din cercul lor vicios. Leon
Dobronravov-Donici, autorul celebrului roman, Noul Seminar,
care și-a ispășit destinul între Chișinău, Petersburg, București și
Paris – ducând cu ei întotdeauna dorul și accentuata nostalgie
după Basarabia. „Mamă scumpă, scrie el cu o torturată și ne-
biruită dragoste, numai în Paris am simțit cât de mult iubesc
Basarabia. Nu Chișinăul și chișinăuienii, ci Basarabia – acest
pământ minunat. Poate pentru că într-însul s-au mai păstrat
trăsăturile patriarhale, care nu sunt în Apus și care au dispărut
pentru totdeauna din Rusia”. Iubirea asta, răsfrântă astfel asupra
întregului peisaj basarabean poate conclude mai ușor în frenezia

315
cu care Basarabia se accentuează totuși în existența orașului.
Mai ales că același Leon Donici, pe patul morții, striga dispe-
rat să fie adus la Chișinău. Într-adevăr, prin intervenția poetului
Octavian Goga – sicriul tulburătorului visător a fost adus și să-
lășluit în cimitirul de sus al Chișinăului.
Aspectele variază deci. Nici conflictele de ordin sentimen-
tal n-au lipsit. Asta dovedește și mai mult cum orașul a dorit
întotdeauna să rămână în propriul lui mediu, cu orgoliul de a-și
supune musafirii înălțimilor lui – nu a se supune el altora. Ni se
pare a fi foarte interesantă în acest conflict – partea de colabora-
re și de primă încurcătură a prea cunoscutului romancier Ionel
Teodoreanu. Scriitorul este invitat, pare-mi-se, în anul 1936,
să conferențieze la Chișinău, în ciclul de conferințe deschis de
Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Nichifor Crainic. Romancierul
Ionel Teodoreanu refuză sau se scuză prin următoarea scrisoare:
„O conferință să țin? – cu plăcere! Dar ia seama, apariția mea
ca vorbitor, în fața publicului basarabean nu exclude și oareca-
re incidente. Câteva procese basarabene au determinat, pare-se
anumite publicații de acolo să-mi placheze arbitrar faima de de-
preciator al femeii basarabene. E o nerozie! Numai că neroziile
au o mai fluentă eficiență circulatorie decât adevărul. Pe mine
unul, cătană veche, riscurile nu mă alarmează …” Bineînțeles
că în ciuda acestui fel de a-și face oarecum reclamă, programul
conferințelor a fost încheiat strălucit de alți scriitori – nimeni
nealarmându-se de lipsa romancierului ieșean, mai ales că erau
convinși că și în Sala Eparhială s-ar fi repetat obositoare aceeași
veche (ca o placă uzată de gramofon) și afectivă perorație „Cum
am scris „Medelenii””. Trucul domnului Ionel Teodoreanu a
scutit Chișinăul de câteva suspine și câteva jalnice escamotații
de adolescențe.
Niciodată însă Chișinăul n-a prezentat poeților mai ales
motive de lirism și inspirație, ca în perioada refugiului. El a apă-
rut în acest timp ca un alt vis al tuturora, ca flacără a amintiri-
lor nemistuite, ca un sens al altei întoarceri. Bunul și harnicul

316
director al revistei „Viața Basarabiei”, printre vrafurile sale de
poeme, d. Pan Halippa se regăsește trudit și totuși plin de me-
lancolie în această strofă:
„Mi-i dor de casa mea din Chișinău,
În care am trăit un sfert de veac
Și unde hârtoiam din drumul meu
De veșnic, ca nevoia, haidamac!”
Între bariera aceea grea a viforâtei despărțiri, când chinui-
toarea clipă prezentă striga neputința de a se mai da istoria pe
dos, poeții totuși trăiesc cu speranțe. Iată acest splendid peisaj
datorit poetului Octav Sargețiu:
„Botez de foc te-nvâlvorează iar,
Istoria scriindu-ți mai departe;
O să-ți refaci străbunul tău altar,
Așa precum o să re-nvii din moarte.
Vom admira pe-același bulevard
O legendară armie de zmei.
Pe ceru-ți, azi, mai mulți luceferi ard
Ca să-ți îngâni privirile cu ei.
Colinele de pace și podgorii
Se-ntind – Eternitate Românească! –
În cronici vei fi câmp fertil de glorii
Și basmul sfânt n-o să se mai sfârșească.
Ca-n Heidelberg – studenții primăvara
– Și eu, pierzându-mi anii printre ei.
Vor trece unul altuia chitara.
Pe unde-acuma plâng luceferi grei.
Există o istorie interioară a lumii la care nu consimt nici
diplomații, nici armatele, și nici legile n-o pot cuprinde. Ea se
ascunde în fiecare zvon de poezie și doar cântările poeților o
presimt. Așa după cum, dincolo de istoria faptelor și a jurna-
listicului – elementele cele mai intime și chipurile cele mai ne-
știute ale Chișinăului, doar de poeți au fost intuite. În cadrul
lui geografic cântăreții au avut și revelația unor suflete care se

317
zbat cu vâlvătaie și prigoana lor n-au cunoscut-o decât sufletele
celor care tânjeau după cealaltă întâlnire. Sfârșim seria noastră
de fișe cu aceste minunate strofe ale tânărului poet Sergiu Matei
Nica, cel care reprezintă astăzi un autentic talent poetic și care
se obosește în Chișinău pentru slujirea aceleeași stele și aceleeași
osânde divine:
„Obida ne-a încovoiat la oblânc
Țărna asta fierbe în oasele mele,
Câțiva morți în ea și câteva stele
Mă-mping, toamna, să vin s-o mănânc.
Să se umple crama și o să te vedem!
Iubito, să-mi întinzi mâinile peste hotare –
Mustul trupului tău să mi-l aduci în pahare,
Să nu mă biruie ora ăstor scăpărări de blestem.
Nopțile noastre sunt albe ca ceara,
Creștetul aprig ca un vârtej –
Ne-a încercuit durerea ca într-un manej
Și jale mi-e de tine, Tamara!
Acestea sunt evocările Chișinăului, pline de nostalgie, conți-
nut adânc de viscol și vise, uneori umile, altădată necuprinse de-
cât într-o frumusețe sacră și familială. Chișinăul etern, Chișinăul
miraj, Chișinăul care se trăiește pe sine însuși în cea mai perfectă
plenitudine a singurătății. Orașul cu fete melancolice, orașul iu-
birilor neprihănite, orașul care a cunoscut și urgia și prada – dar
care și-a rămas sieși stăpân. Este singurul oraș din România – în
care se poate trăi fără să simți urmele timpului. Chiar dacă mori
acolo, intri în eternitatea lui și continui încă să viețuiești, pentru
că și în pământ vei auzi necontenit o chitară, o sanie cu clopoței
și vei simți brațele iubitei sau ale unui tei înflorit.

[„Universul literar”, București,

An. LI, 28 februarie 1942, p. 3-4]

318
 Orașul de la răsărit

În ziua în care bunul meu prieten și tânărul poet Teodor Al.

Munteanu mi-a mărturisit că se va organiza o mare șezătoare li-
terară, în al cărei program figurez și eu, am avut un moment de
neliniște și surpriză. De abia am putut să-mi înăbuș țipătul de
spaimă sau de neistovită bucurie, care mă copleșise, obligându-l
astfel pe Teodor Al. Munteanu să-mi suporte îmbrățișarea ace-
ea pasionată, prin care-mi exteriorizam o inexplicabilă pasiune.
Tot atât de turburat, cu ochii împăienjeniți de o puternică rețea
a amintirilor și cu sufletul încins de o ciudată exaltare, am cobo-
rât în fugă cele două etaje ale redacției gazetelor din Sărindar,
– pentru ca, pornind de-a lungul străzilor în acea sălbatică seară
de Mai, să murmur singur, îmbătat și fascinat de această veste,
șoptindu-mi mie și amurgului și zărilor.
– Voi revedea Chișinăul, mă voi reîntâlni cu fantomele, mă
voi întâmpina încă odată cu copilăria mea!...
Și necontenit, până noaptea târziu, să-mi așez unele lângă
altele toate acele fermecătoare etape de viață basarabeană, care
lăsaseră semne atât de adânci în propriul meu destin. Căci nu-
mai pentru cei ce s-au născut acolo, numai celor cărora li s-a ară-
tat soarele pe stepa nesfârșită și doar cei ce au parcurs miracolul
basarabean de-a lungul tuturor voluptăților și degradărilor lui –
numai aceia pot ști ce înseamnă cu adevărat să te întorci într-un
oraș în care fiecare piatră și fiecare arbore, fiecare fereastră și fie-
care bătaie de vânt îți cunosc ceva din ființă, mai păstrează încă
urmele trecerii tale efemere pe acolo. Sunt trecuturi de care nu
te poți lepăda, sunt anii parcurși cu frenezie și vehemență care
te cheamă înapoi, sunt toate acele sumedenii de umbre ale tale
– care ar vrea să se revadă în cel ce ai ajuns astăzi, să se confrunte

319
cu noua ta realitate…
Nu mai văzusem Chișinăul din 1938, când îl părăsisem cu
sentimentul unei mari pierderi – pentru că, în anii care ne-au
despărțit, să-i retrăiesc molcom și îndurerat toate amintirile. Cu
toate că între noi n-a fost deloc o ruptură, ci, dimpotrivă, unul
altuia se părea că ne făcusem promisiunea de a nu ne uita și de
a ne reîntâlni sub o zodie mai bună. Istoria s-a dovedit, însă a fi
ceva mai tragică decât o revăzusem noi – și în amândoi a sacri-
ficat grotesc tot ce era mai frumos în existențele noastre. Mie…
(multe întorsături de soartă, a căror mărturisire nu-și are rostul)
– Chișinăul i-a adus lacrimi și sfâșieri.
Veneam adesea să-l întreb pe Teodor Al. Munteanu:
– Când mergem? De ce nu se grăbesc formele de plecare?
Căci nu mă puteam duce singur acolo, mi-era teamă de
această târzie reîntâlnire, n-aș fi putut suporta intrarea în cetate
fără sprijinul cuiva. Aveam simțământul copleșitor al distrugerii
în fața propriilor mele amintiri și de aceea trebuia să m-agăț de
cineva, de doi, de zece prieteni – în preajma cărora să străbat
toate pustiurile Chișinăului.
În redacția gazetelor ministerului Propagandei i-am cunos-
cut și pe inițiatorii acestor serii de festivaluri literare în toate
orașele provinciilor dezrobite.
La un impunător birou în dreapta, apărea la prima impresie
destul de sever sau izolat de toate cele pământești – veșnic în-
gânduratul poet și scriitor ardelean – Părintele George A. Petre,
ai cărui ochi plini de o amicală lumină și zâmbetul întotdeauna
cald și camaraderesc te surprindeau în adevărata lor ființă, de
abia după ce poetul își ridicase lenevos fruntea în sus. Și știind
bine că Părintele George A. Petre duce cu sine soarta unui refu-
giu din Ardealul de Nord, nu m-am mirat că inițiativa șezătorii
îi aparține. Misionarul duhului creștin, devenit astăzi misiona-
rul propagandei naționale, are convingerea că peste tot (acolo
unde crește din țărână sufletul românesc), trebuie să parcurgă și
marea comuniune spirituală a poeziei și a slovei inspirate.

320
 La altă masă, nostalgic răvășind manuscrise și corecturi, d.
Paul Donici, secretarul de redacție al ziarului „Basarabia”, ascul-
tă calm convorbirea noastră.
Și ca un iureș intrând pe ușă, frumosul și tânărul poet Sergiu
Matei Nica, al cărui spirit ca argintul viu și a cărui făptură de cerb
legendar te străbat cu fiori de tinerețe, dintr-odată domină toată
conversația, neuitând să amintească de eternitatea Basarabiei.
În sfârșit.

Acceleratul București – Odessa

pleacă din gara de Nord, astăzi Sâmbătă, 13 Iunie, la ora 19

și 3 minute.
Ajuns de-abia cu câteva clipe înainte, zadarnic încerc să-i gă-
sesc și pe ceilalți. Trec de câteva ori de-a lungul peronului, prin
furnicarul de lume și cărucioare de bagaje – plimbându-mi ochii
cu insistență disperată pe la toate ferestrele – dar nu-mi apare ni-
cio figură cunoscută din ale celor programați pentru șezătoare.
Vagoanele extrem de ocupate, cu scările îmbâcsite până la refuz,
nu mă tentează. Voi aștepta până la ultimul minut, când dezolat
că va trebui să parcurgă această călătorie înghesuit printre stră-
ini, mă voi agăța și eu de o bară, convins că numai fatalitatea este
vinovată.
Aflasem că Teodor Al. Munteanu împreună cu George
Dorul Dumitrescu și Constantin Salcia plecaseră cu o seară mai
înainte și-i fericeam că la o oră atât de prielnică nostalgicelor
rătăciri sau taifasurilor lirice – ei trebuie să fie undeva pe străzile
Chișinăului, eventual în grădina publică sau în cel mai rău caz
ascunși în vreo odăiță discretă cu cvas, vin sau bere la dispoziție.
Totuși, printr-unul din vagoane (mi se pare chiar că-i văd)
sunt și ceilalți: Părintele George A. Petre, Paul Donici, Mihail
Dănescu (administratorul Direcției Propagandei) și proba-
bil poetul D. Iov. Dar unde-or fi B. Iordan, Emilia Milicescu,
Const. Virgil Gheorghiu, Al. Raicu?

321
 Mă cuprinde deodată nostalgia plecărilor, a acelor mari ple-
cări fără țel și fără măsură, care ar putea sfârși în împărăția lui
Dumnezeu sau într-o altă nemărginire. Rezemat de unul din
stâlpi, îmi închipui că trenul acesta ar putea merge spre Țara de
foc sau spre altă lume fantastică. Toți oamenii aceștia și-au sfâr-
șit obligațiile lor pământene, și-au luat rămas bun de la cei vii și
acum pornesc spre o himeră îndepărtată, spre un tărâm ideal și
nemaivăzut. Fără voia mea, încep să murmur acele extraordinare
versuri din „Le Voyage” și nu știu de ce îmi vine să cred că pe
aproape fantoma lui Baudelaire îmi vizitează halucinația sau îmi
exaltă dorul după altceva:

Un matin nous partons,

le cerveau plein de flamme
Le coeur gros de rancune et de
désirs amers,
Et nous allons, suivant le rythme
de la lame,
Berçant notre infini sur le fine
des mers:
Les uns, joyeux de fuir une
patrie infâme:
D`autres, l`horreur de leurs
berceaux, et quelques-uns,
Astrologues noyés dans les yeux
d`une femme.
La Circé tyranniques aux
Dangereux parfums.

Acum sunt liniștit. În înțelesul simbolic al versurilor desci-

frez elementele propriului meu mister în ziua asta pe peronul
gării de Nord. Trec din nou oameni pe lângă mine, se aude ia-
răși zgomotul strident al cărucioarelor, vocile se întretaie într-o
surescitantă răpăială de șuvoaie curgătoare. Dar, par a fi atât de

322
departe de ele. Simt doar fluviul vieții curgând pe alături și eu
izolat într-o mare singurătate, privind în jur cu ochii enigmatici
ai nemângâiatului meu suflet. Nu-mi mai dau seama de certitu-
dinea existenței mele, nici nu vreau să mai gândesc la ce o să se
întâmple. E bine așa. Singur, rupt din firea generală, așteptând
să pornească trenul.
Deodată un glas mă trezește din visare și o mână-mi prinde
umărul.
– La ce cugetați, tinere domn? se aude vocea din spatele meu.
Mă întorc mirat și surprins. În fața mea se găsește acum unul
din cei mai liberi și inteligenți tineri ai României, Axente Sever
Popovici, a cărui prezență aici mă uimește. Ne dăm mâinile surâ-
zând și ne întrebăm unul pe altul, deodată, unde mergem. El se
întoarce la Odessa, după o vacanță de câteva săptămâni. Așadar,
vom face drumul împreună până la Chișinău.
Peste un minut, când mașinăriile vagoanelor se lovesc unele
de altele, apoi se uniformizează într-o mișcare sacadată și banală
– ne găsim amândoi, față în față, pe platforma vagonului. Cine
l-a cunoscut pe Axente Sever Popovici, cu neputință să nu-și evo-
ce trudita lui ființă și mai ales eforturile pe care le face tânărul
nostru gânditor pentru ca să anuleze orice părere personală a ta,
să-și impună cu violență punctele lui de vedere adeseori fantastic
de subiective și injuste, contrazicând de asemenea cu vehemență
orice sistem filozofic, orice aspect al artei sau al literaturii, orice
formă de viață socială sau politică. Fără îndoială că de multe ori
Axente Sever Popovici se aseamănă unui spirit în flăcări, demo-
nizat de o stranie interzicere a oricărui contact uman.
Trenul îți urmează drumul cu o monotonie tristă, parcur-
gând zona prea cunoscută, pentru a descoperi alte nuanțe de pe-
isaj. Totuși așa cum cade soarele peste lume, lumina asta roșie dă
depărtării o înfățișare de panoramă fantastică. Ne apropiem de
Ploiești. Se văd de aici toate aceste nesfârșite șiruri de vagoane
sau cisterne petrolifere, imensele depozite colorate în cenușiu
și peste ele plutind fumul fabricilor în nori groși. Când trenul

323
oprește, coborâm pentru a urca de astă dată în vagonul restau-
rant, unde cel puțin până la miezul nopții vom avea posibilitatea
să stăm mai comod. La aceeași masă cu noi, un căpitan și un
funcționar de bancă de la Iași. Ofițerul este internat în spitalul
francez, dar se duce până la Vaslui pentru a vinde niște mazăre
sau așa ceva. Domnul funcționar este un om în vârstă, foarte
gras și cerându-și scuze își scoate haina, așezându-și-o pe umeri.
Comandăm de la început bere, Sever Popovici își aprinde altă
țigară, domnul funcționar povestește despre zilele lui de soldat.
În fund, Părintele George A. Petre și Paul Donici, sorb tăcuți
din ceașca cu supă. Orele își împletesc firul lor cu firul mare și
încetul cu încetul toate se scurg spre miezul nopții. Gară după
gară, lăsăm totul în urmă, în bezna compactă. Sfârșim masa, ne
reîntoarcem în vagon și pentru că încă nu s-au ivit locuri libere
în compartimente, rămânem pe culoar să dormităm cu frunțile
în palme, rezemați de bagaje străine sau să fumăm necontenit ți-
gară după țigară. În curând se va face ziuă... Și când se luminează
zarea, parcă ieșim toți dintr-un tunel, privindu-ne aceste livide
fețe și acești injectați ochi de nesomn. Așteptăm din nou să se
deschidă vagonul restaurant. Trenul oprește în câmp, nu știm
din ce cauză. Va întârzia astfel două ore. Își reia drumul aproape
de ora șapte. Trecem Prutul. Nimeni n-are nicio emoție, doar
cineva șoptește altuia de alături:
– Pe aici am luptat eu! De-ai ști cât sânge s-a vărsat atunci…
și probabil evocarea acestor zile va dura mult.
În sfârșit, ne reîntoarcem în vagonul restaurant. Cerem întâi
ceai, apoi cafele. De la fereastra noastră se vede aceeași Basarabie
de acum patru ani, aceleași lanuri de floarea-soarelui și aceleași
case mărunte și murdare spoite cu albastru roșu, negru, cenu-
șiu. E sărbătoare astăzi, dar hainele celor care ne răsar prin față
sunt tot atât de zdrențuite ca și altădată. În gări suntem întâmpi-
nați de firave făpturi sărace, cu picioarele desculțe și pare-mi-se
chiar nespălate, care ne întind coșulețe cu cireșe, căpșuni, covrigi
sau sticle mici cu vin. Aproape că nimeni nu cumpără. Copiii

324
și fetițele acestea sau femeile și bărbații care fac același serviciu
– vor rămâne după plecarea trenului contemplând cu zâmbe-
te chinuite toată prihana bogăției lor. Nimic nu s-a schimbat.
Îmi vine să plâng în această clipă (8 și 4 minute, Duminică 14
Iunie 1942) când parcurg pentru a 56 oară același drum prin
Basarabia. Acolo, uite berzele lenevind pe lac, dincolo lanul ace-
la imens cu grâu, sus pe o colină o turmă de capre, dincoace, pe
cărarea ce duce spre sat o cotigă trasă de un cal beteag.
Chiar cinicul Axente Sever Popovici se încăpățânează să
tacă și trenul se apropie de Chișinău. Mă ridic deodată în picioa-
re. Se văd moara Roșie, cartierul spitalelor, turla capelei liceului
militar, Soborul, liceul Eparhial, și parcă o sumedenie de umbre
plutesc pe deasupra lor. E ceasul 10 și 20 de minute. Cobor. Mi
se pare că am coborât într-un trecut, în care nu trebuia să mă
mai întorc.

Întâlnirea celor două lumi

Acum suntem toți pe peronul gării Chișinău. Aspectul de

sărbătoare îl înfrumusețează odată cu razele aurii ale soarelui,
toată fremătarea aceea vie și neașteptat de bucuroasă a celor care
așteaptă sosirea trenului. E un fel de primire oficială, turburătoa-
re prin nuanța de dragoste camaraderească și împlinită în aceas-
tă târzie întâlnire de peste ani. În cursul nesfârșit al călătorilor
care coboară și urcă, revărsându-se de-a lungul peronului ca o
apă vie, ne auzim chemați din toate părțile, fiecare vrând să ne
vadă mai întâi, să ne dea mâna și să ne urmeze bun venit.
E impresionantă clipa întâlnirii celor doi colegi de generație,
prozatorul N. Dunăreanu și poetul D. Iov, care se îmbrățișează
lăcrimând pe scările vagonului. În ciuda vârstei părului alb, ei au
rămas mai tineri decât tinerețea neuitată – și probabil mai stă
ascunsă aici enigma acelei curate amiciții care nu se pierde nici-
odată. Pe părintele George A. Petre îl primesc, impresionant de
oficial, în sutanele lor albe, preoții Sergiu Roșca și V. Țepordei

325
– fost director al temerarului ziar din refugiu „Raza” și amân-
doi consacrați mânuitori de condei în scrisul basarabean. Paul
Donici se îndreaptă grăbit să-și întâmpine corul mixt din satul
său natal, Strășeni, care-și va da de asemenea concursul la șeză-
toare. Poetul Al. Raicu, greoi ca un burghez iremediabil – mai
târând cu el o valiză masivă (în care pretinde că are numai poe-
zii) se oprește nedumerit în mijlocul peronului și întreabă tare:
– Vin este?
Constantin Salcia care a venit cu o zi mai înainte a avut tim-
pul să recunoască splendidele locuri unde se poate găsi vin, îl ia
pe tânărul său confrate de braț și dispar amândoi în oraș.
Ochii de argint viu ai lui Sergiu Matei Mica, nestăpâniți în
febra lor de întotdeauna, caută și întreabă în toate părțile:
– Iordan, Gheorghiu, Emilia … unde sunt?
Se vede că n-au venit, căci din tren, în ultima clipă, nu mai
coboară decât autorul piesei „Iancu Jianu” – d. maior Ticuță
Mihăilescu – fost secretar general al Ministerului Propagandei
care va trebui să se prezinte astăzi la Corpul de Armată, unde a
fost mutat, dar înainte de asta este invitat și la șezătoare.
Acum toți se îndreaptă spre ușa de ieșire, de unde vor lua
mașinile și se vor opri la Teatrul „Expres”.
În sfârșit, mă găsesc în fața gării, între Teodor Al. Munteanu
și fostul meu profesor – distinsul și melancolicul George Dorul
Dumitrescu, privind peste panorama neschimbată a orașului.
Un tramvai urcă alene costișa din cartierul ceainăriilor, altul e
gata să oprească. Sus, pe colină, se mai vede încă impunătoare
și întreagă – instituția Liceului Eparhial de fete. Iar în fund, se
întrevăd câteva ceainării deschise, cu aceleași geamuri vopsite în
alb și albastru, cu același ceai și aceiași oameni nelipsiți mai ales
în zilele de sărbătoare.
Mașina noastră urcă încet spre centru. Îmi îndrept ochii din-
tr-o parte în alta, încercând să-mi reînvii în minte toate aspectele
urbane de altădată. Piața aceea celebră, în care roiau oameni de
toate categoriile și în ale cărei dughene mici de lemn se vindeau

326
semințe, cvas și turtă dulce, piață este din rusă. N-au mai rămas
din case decât zidurile dărăpănate, molozul adunat în mijloc și
iarba care a început să crească sălbatică peste ele. Spectacolul
este dureros. Oriunde îți întorci privirile, ți se descoperă aceeași
forță majoră a orașului, aceleași prăbușiri, aceiași pereți cenușii.
Nu se aude niciun clopot, nu se simte nicăieri că astăzi e
Duminică, viața parcă stă ascunsă în pământ. Întâlnim de-a lun-
gul celebrei altădată și astăzi dezolantei Alexandrovskaia – doar
câteva femei în picioarele goale, cu desagi pe spate și lipiți de
ziduri, cu fețele sfâșiate de lene, mizerie sau zădărnicie, grupuri
de mojici bolnavi, slabi, lihniți de viață. O singură clipă, ochii
mei surprind ochii lor și mi-i de-ajuns să înțeleg ce gândesc. Fără
îndoială că privesc aceste ciudate mașini care mai pot circula ca
niște moluște sinistre, pe tinerii domni dinăuntru, care au pan-
tofi, pălărie și mănuși, îi aseamănă cu strigoii unei lumi de care
nu-și mai pot aduce aminte.
Unde este viața orașului? Unde este spiritul lui Dumnezeu?
Oprim câteva minute la hotel, un fel de hotel, un fel de casă.
Aș vrea să fac un duș („domnul de la București”, care nu poate
rezista fără baie!), dar Teodor Al. Munteanu mă ironizează.
Vrei să faci duș? Uite … și-mi arată, după ce am intrat în ca-
meră (ah, ce cameră!), ligheanul așezat pe o masă veche de toa-
letă și o oală de pământ din care ne vom turna unul altuia apă, ca
să ne putem spăla măcar mâinile și fețele.
Așadar, acesta-i Chișinăul! Îmi amintesc de acele elegante
hoteluri Londra, Suisse, Simplon – și privind acești pereți ne-
văruiți de ani, contemplând această oribilă și primitivă oală de
pământ – îmi vine să mă întorc la gară și să fug definitiv. Nu-
mi mai trebuie confruntarea cu trecutul, nu mai am nevoie de
amintiri, puțin îmi pasa de acei ani fericiți ai copilăriei, nu vreau
să mă întâlnesc cu strigoi, cu umbre …
Cu multă trudă, sfârșesc să-mi spăl mâinile și obrajii, mă pri-
vesc în oglinda din perete – și parcă văd în spatele meu un mare
păianjen, un păianjen imens (dumnezeiesc sau diavolesc) care-și

327
țese pânza, o pânză grea și încâlcită peste mine și peste toți anii
viitori ai Chișinăului.
– Hai, să mergem! îi țip lui Teodor Al. Munteanu.
– Ce-i, domnule elev din clasa a opta? îmi prinde umărul
George Dorul Dumitrescu. E greu de suportat, dar liniștește-te.
Îi promit să mă liniștesc. Ieșim, ne îndreptăm spre Teatru.
Drumul se răsucește pe câteva străzi.
Aici trăia odată domnișoara Zenovia … începu să evoce fos-
tul meu profesor, și evocarea lui are ceva dint-o liturghie spusă
încet, pentru oameni care nu se mai întorc. Căci acolo unde tră-
ia odată domnișoara Zenovia, sau domnișoara Niura, sau ciuda-
ta familie Popov – acolo sunt acum ruine. Ne oprim o clipă în
dreptul unei case și fiecare ne închipuim: „Acolo a fost patul,
dincolo pianul … ” și-acum singurătăți, șoareci printre cărămi-
zile crăpate, pisici leșinate care-și caută stăpânii, și toată această
atmosferă de înecare, de sfâșiere, de cimitir răscolit.
– Unde-s oamenii, domnule Profesor? Unde-or fi? îl întreb,
dar întrebarea nu-și mai are rostul. De ce să ne gândim sau cum să
ne gândim la oamenii aceia? Ei sunt moartea, sunt amintirea, sunt
o urmă e cenușă. Ceea ce este esențial s-ar părea să fie viața, chiar
asta stridentă, și adormită de pe aceste străzi, viața cu litere mari.
Ajungem la teatru. Mai intră încă domni, doamne care se
plictisesc, care au ocazia să salveze câteva ceasuri, care vor spe-
cula propriile lor satisfacții în câteva aplauze. Oare nu și acesta-i
rostul tuturor șezătorilor literare?
Eternele iluzii, noi suntem negustorii de iluzii. Să presupu-
nem că vor fi fericiți un ceas, două, trei, și apoi … destinul a fost
rezolvat? Istoria a înălțat temple noi sau a inventat alte paradi-
suri? Dar asta-i de ajuns, această iluzie, această transfigurare sau
scoatere din minți de câteva ore. Oamenilor nu le trebuie mai
mult, demonul este același pretutindeni sau mai degrabă micro-
bul deșertăciunii. De ce să ne luptăm cu demonii? De ce atâtea
întrebări chinuitoare? Iluzii, dați oamenilor iluzii, vor fi fericiți.
Să se tragă, deci, cortina!

328
 Și cortina se ridică

Sala teatrului, care poate adăposti trei mii de persoane, este

aproape plină. Se găsesc în primele loji domnii: General V.
Atanasiu, comandantul Corpului de armată; Titus Hotnog, di-
rectorul învățământului din Basarabia; colonel C. Dumitru, vi-
ceprimar al Municipiului; Profesor universitar Ștefan Ciobanu
și Profesor L.T. Boga – directorul Arhivelor Statului, ofițerii
garnizoanelor, profesori, funcționari, elevi, oameni de rând etc.
Corul A. C. T. și A. C. F., sub conducerea profesorului
Mihail Stegaru, intonează Imnul Regal. Copleșitoare, muzica
gravă planează în sală ca un început de veste bună. Apoi, poetul
Sergiu Matei Nica, într-o înflăcărare care l-a caracterizat întot-
deauna, vorbește despre spiritul de camaraderie al scriitorilor
– și în numele basarabenilor mulțumește grupului bucureștean
pentru înțelegerea acordată acestei propagande în provinciile
dezrobite.
Conferința Părintelui George A. Petre, despre „Oastea su-
fletului românesc” – pune problema comuniunii spirituale a
tărâmurilor unde rezista încă elementul național. Cuvântarea,
predicată asemenea după un amvon de misionar, întreruptă de
zeci de ori de aplauzele auditorilor – realizează de la început o
atmosferă deosebită în sală.
George Dorul Dumitrescu evocă, în cuvinte calde și împăr-
tășite de cei cărora li se adresa, anii de odinioară ai Chișinăului,
cu toate minunile și frumusețile lui, făcând de asemenea prezen-
tarea sobră și obiectivă a fiecărui scriitor, mărturisind și legături-
le adevărate dintre opera lor și climatul basarabean.
Rând pe rând, se perindă apoi pe scenă poeții Al. Raicu,
maiorul C. Mihăilescu, Sergiu Matei Nica, D. Iov, Constantin
Salcia și Teodor Al. Munteanu (aceștia din urmă chemați la
rampă în repetate rânduri). „Covorul basarabean” al lui D. Iov,
„Odă pentru România” a lui Salcia și „Doina basarabeană” sau
„Scrisoarea de pe front” ale lui Teodor Munteanu produc un

329
adevărat delir. Niciodată n-am putut crede că poezia poate avea
o atât de directă corespondență în sufletul unei mase, care s-a
animat într-o expansiune de neînchipuit.
Fragmentele de proză citesc N. Dunăreanu, Sabin Velican și
semnatarul acestor rânduri.
Șezătoarea s-a mai bucurat de concursul celor două coruri:
A. C. T. și cel rural din Strășeni condus de Mihail Mândrescu.
Prelungită până la oră destul de târzie, se încheie în sfârșit în
același cadru sărbătoresc de la început.
Acum e o după amiază răcoroasă, dinspre Nord începe să
bată un vânt ușor și cerul pe alocuri se întunecă. Suntem in-
vitați la masă. Pe drum, D. Iov povestește de cele 83 de șeză-
tori la care a luat parte până acum și pare a fi foarte mândru,
mai ales de succesul său de astăzi. Ajungem la restaurantul lui
Corneliu Mihăilescu, cel mai elegant restaurant al orașului.
Corneliu Mihăilescu a fost pe vremuri gazetar sau așa ceva, pe
mulți dintre noi îi cunoaște, și se grăbește să ne facă masa cât
mai îmbelșugată.
În ultima clipă mai sosesc, aduși de vânt sau de întâmplare,
d-nii Iorgu Tudor, V. Ciobanu și tânărul poet Nicolae Coban.
Printre grațioase vaze cu flori, se presimte aroma unei țuici foarte
vechi și tartinele cu icre negre devin din ce în ce mai amăgitoa-
re. Începe astfel o masă cu adevărat după bogăția eroilor home-
rici, printre picăturile clipelor prelungite până târziu – vinul de
Odobești (o bogăție rară și personală a lui Corneliu Mihăilescu)
dă imediat libertatea mărturisirilor.
– „A fost odată un cal”… începe poetul Iov și toată lumea
ascultă atentă. Calul era proprietatea lui Nae Dunăreanu și-l
chema Volodea. (Acum „domnu’ Profesor” – cum îi spun toți
bătrânului prozator al Sămănătorului – își soarbe tăcut paha-
rul și oftează). Volodea trăgea la droșca șubredă, care-l aducea
pe Dunăreanu de la vie în oraș și înapoi. În cale însă, ca pe toa-
te căile pe unde mergeau amândoi – erau cârciumi și Nae își
oprea droșca în drum ca să intre înăuntru. Cine nu-l cunoștea

330
pe Volodea!... Dacă-l întâlneai, dormitând și trist pe o margi-
ne de stradă, știai bine că pe undeva pe alături trebuie să fie și
Nae Dunăreanu. Volodea îți cunoștea stăpânul și de-l întrebai
cu glas tare, ca pe oameni: „unde-i Nae?”, Volodea dădea din cap
ori înainte, ori înapoi, ori drept în față și atunci știai bine că în
prima cârciumă autorul schițelor trebuie să fie prezent. Intrai și-l
găseai: – „Iar m-a trădat Volodea, iar m-ați găsit, măi…”, mormă-
ia Nae, dar te invita lângă el la masă. Dar, altădată, Nae, crezând
c-o să scape de amici, îl lăsă pe Volodea prin dreptul vreunei far-
macii. Întâlnindu-l însă și întrebându-l la fel de stăpân, Volodea
atât de bine-i cunoștea urma, că pornea încet, de-a lungul străzii,
până deodată se oprea și întorcând capul, parcă spunea: „Aici!”
– și cu adevărat. Nae era la masa lui obișnuită.
– Și ce s-a făcut cu Volodea? întrebă cineva curios.
– A murit, bre, s-o dus. Am plâns după el ca după un copil,
murmură prin păienjenișul paharelor pline nea Nae.
Și din nou, poetul Iov evocă zilele de mare seninătate de odi-
nioară, întâlnirile cu Cincinat Pavelescu (chiar aici la Chișinău),
vizitele scriitorilor la via lui de la Soroca, refugiul, cafenelele li-
terare la București.
De la un capăt la altul al mesei, nedeslușită, o bună apariție
și caldă camaraderie străbate sufletele tinerilor și ale bătrânilor.
Prin ferestre se vede cerul mai încărcat de nori. Încet se în-
tunecă și o ploaie subțire începe să cadă, umezind văzduhul și
durând așa ceasuri îndelungate.
Mă furișez dintre ceilalți și fug înspre hotel. Pe urmele
mele vin, doborâți de oboseală, Dorul Dumitrescu și Teodor
Munteanu. Adorm imediat într-un somn greu, care ține până
dimineață și prin somn mi se pare că am o altă inimă care bate
alături de mine, inima unui copil de acum zece ani care a venit
să-și regăsească trupul.

331
 La margine de viață

A doua zi, toți ne adunăm în redacția ziarului „Basarabia”,

iar Sergiu Matei Nica vorbește la telefon cu Bucureștii, Mihail
Dinescu face socoteli în registrul lui cu salarii, părintele Țepordei
își scrie articolul, ceilalți din grup se agită în aceeași veșnică pro-
blemă a propagandei. Într-un colț, poetul Vladimir Cavarnali
își mărturisește durerile blestemate de pe urma rămânerii sale în
Basarabia cedată. Aud despre Curtea Marțială, pierderea cetățe-
niei, foame, din nou poezie, cineva în fund râde. Destine comice
și tragice care se împletesc fără rost.
Cobor scările, ies în stradă, merg până la colț, apoi mă în-
drept pe Alexandrovscaia, în sus. Oameni puțini, mai pleacă
încă și au impresia că merg printr-o cetate îngropată. La stânga,
la dreapta, aceleași molozuri uriașe, aceleași ruine. Un tramvai
trece spre gară. Casa metropolitană e distrusă. La sobor se mai
văd urme de dărâmături. Acolo unde au fost statuile Regelui
Ferdinand și a lui Ștefan cel Mare, n-au rămas decât soclurile de
piatră. Mă opresc la un debit, îmi cumpăr țigări, două ilustrații,
le scriu la repezeală și le arunc în cutia poștală.
Ajung, în sfârșit, acolo unde a fost Liceul Militar. În față,
trenul cinematografic al propagandei. Din stradă se vede toată
clădirea prăbușită. Încerc o poartă, dar e închisă. Trec la cealaltă,
la fel. Mă învârt de acolo până de-a lungul trotuarului, neliniștit.
– Vreți să intrați înlăuntrul? mă întrebă cineva, care probabil
m-a observat.
– Dacă se poate, zic, și-aș vrea să-i mărturisesc de ce anume,
dar el îmi arată intrarea în biserică.
– Pe acolo se poate, ușa e deschisă.
Îi mulțumesc și într-adevăr peste o clipă pătrund. Urc scări-
le, care odinioară duceau în cabinetul comandantului, parcurg
toate sălile goale și coridorul. Acum mă găsesc exact acolo, unde
a fost clasa a VIII-a. Astăzi, 15 iunie 1942, ora 12 fără un sfert.
Calc peste propria mea ființă, peste sufletul unei generații. S-ar

332
părea că toate au rămas la fel. Închid ochii și revăd o zi oareca-
re din trecut. Iată catedra, de pe care profesorul George Dorul
Dumitrescu uita să-ți țină lecția de fonetică, vorbindu-ne însă
înflăcărat despre Arghezi, acolo în fund este banca în care opt
ani am visat lucruri minunate și m-am pregătit pentru viață,
iată și ferestrele prin care priveam orașul în acele întunecate zile
de restricție, orașul care ne apărea ca un miraj. Deschid ochii,
acum e altceva. Geamurile sparte, pereții căzuți, printre pietre
și zidărie broșuri în limba rusă și jurnale, o casă de bani cu ușile
descuiate.
Fără voia mea, îmi vin în minte versurile lui Emil Botta (pe
care el însuși mi le-a recitat într-o seară demult de tot aici) și
încep să le murmur:
„Trecând prin locul acela sălbatic
Voi murmura
Unde e viața mea, unde e viața mea? ..”
Ies din casă, cu tâmplele în mâini, oftând. Tot vocea mea sau
alta ascunsă răsună din pietre, din morminte:
„Copacii, ca frații, se vor apleca
Peste mine
Și-o mierlă-mi va șopti; nu ți-e rușine
să plângi, nu ți-e rușine?”
Nu, nu plâng, aș vrea, dimpotrivă, să mă bucur că sunt aici,
că mă întâlnesc cu mine însumi, că în sfârșit m-am regăsit. Nu
plâng, dar vezi? E așa de greu să-ți vezi copilăria îngropată, e
aproape cu neputință de suportat toată această panoramă mize-
ră și grotescă. Urc scările la etaj. Aici era odată un bust al Regelui
Ferdinand și un ceas, în preajma căruia ne ispășeam pedeapsa în-
tr-o poziție neclintită de „drepți” câte un ceas sau două. Acum,
pot recunoaște bustul lui Stalin răsturnat și sfărâmat. Din nou,
vocea necurată se aude:
„Noaptea vrăjită va străluci ca brațul iubitei mele,
pumnalul singurătății mă va străpunge
până la os, până-n plăsele …”

333
 Mă găsesc în dormitor. Filmul nopților precise de somn, al
viselor, al himerelor, se desfășoară lent ..
„Și eu, beat de jale, orbit, voi țipa:
Unde e viața mea? unde e viața mea?”
Nu mai pot rămâne. Îmi vine să râd, să strig în această mare
singurătate, îmi vine să mă culc la pământ, dar nu știu cine mă
îndeamnă să fug. Mă aplec totuși, iau o piatră și o ascund în
buzunar. Ceva e pierdut definitiv, ceva s-a dat peste cap. Acum
cobor ca dintr-un iad plin de tenebre și aceeași voce tragică șop-
tește alături de mine:
Târziu am să pun urechea la pământ. Am să aud un vuiet
oribil ca o ciocnire de tren. Și apoi un cânt și o voce suavă care
o să mă alinte ca o ghioagă ca un bici: „Sunt aici, sunt aici, sunt
aici”.
Nu-mi mai rămâne decât să-mi iau umbra și să plec. Iar plo-
uă. Îmi înfășor mai strâns fulgarinul și cu ochii plecați, pornesc
spre casă.

Întoarcerea în ziua cea de azi

Trenul n-a sosit încă, mi se pare că întârzie vreo 40 de

minute. Au venit și ceilalți. Câțiva s-au retras în restaurant și
așteaptă, desfătându-se cu bere. Pe peron, surori de caritate,
ofițeri, femei de rând și țărani, într-o viermuială banală. Un
tren german pornește spre Tighina. Altul de răniți sosește peste
o clipă. Facem fotografii, discutăm lucruri inutile și de resortul
actualității politice.
Peste o clipă mi se anunță acceleratul de Odessa. Ne luăm
rămas bun. Sunt așa de emoționați oamenii aceștia când se des-
part! Probabil așa se întâmplă lucrurile numai cu scriitorii, sunt
mai sensibili. De aceea se îmbrățișează, își fac promisiuni de
nețărmurită simpatie și când trenul pornește – eternele batiste
completează ca o cochetărie feminină regretul acestei plecări.
Stau neclintit în fața ferestrei deschise, ascultând cu plăcere

334
trepădatul uniform al roților, cântecul acesta de viață și moarte
al tuturor oamenilor care nu-și găsesc viața, nici moartea într-un
loc precis. Și mi se pare că printre urcușurile și coborâșurile aces-
tui mare cântec se amestecă și propria mea soartă.

[„Universul literar” (București), An. LI, 4 iulie 1942, p. 3-4]

335
 GALA GALACTION

Scrisori basarabene

Am auzit și am citit atâtea descrieri triste despre înfățișarea

de azi a multor locuri din Basarabia, încât am stat și stau în cum-
pănă: când să pornesc în călătoria mea de revedere…
„Chișinăul este de nerecunoscut ... Cutare târg, cutare sat,
este pe brânci… Frumoasele biserici cercetate cu drag altă dată,
sunt descununate”.
Iată, pentru ce, iubite amice, întârzii cu hotărârea mea: în ce
zi voi trece Prutul spre visătoarele dealuri de dincolo de Prut...
Nu este prea ușor să pui, față în față, ceea ce odinioară era:
surâzător, tihnit și țărm al visului: cu ceea ce azi a ajuns: tra-
gic, răsturnat și prilej de multă amărăciune. Pe lângă acestea,
Basarabia și îndeosebi Chișinăul aveau, pentru mine, un înțe-
les înalt: eram, în Basarabia, și în primul loc pentru basarabeni,
un tâlcuitor al Sfintelor Scripturi. Facultatea de Teologie din
Chișinău era, în provincia dintre Prut și Nistru, un candelab-
ru de spiritualitate și de afirmare națională ... Deși, în aparență,
aveam de a face cu o facultate provincială, în fapt de adevăr –
după cum s-a și dovedit – era vorba de prima instituție de teo-
logie din țara noastră. Greutățile felurite cu care am dat piept,
în decursul celor 14 ani de activitate universitară, n-au abătut
drumul nostru rectilin și n-au descurajat inima noastră.
Dincolo de sălile de cursuri, Facultatea de Teologie din

336
Chișinău era înconjurată de un amfiteatru imens de ascultători,
compus din zeci de sfinte locașuri și de săli profane, din tot cu-
prinsul Basarabiei.
Profesorii facultății noastre erau ascultați din Hotin și până
la Cetatea Albă, de mii de auditori care umpleau școlile, teatrele
și sălile de cinematograf, ocazional prefăcute în săli academice.
Îți dai seama că între Prut și Nistru statornicisem, în inima
mea, nu numai provincia colinelor și a heleșteielor, nu numai
ținutul mănăstirilor și al străvechii cucernicii moldovenești, dar
o regiune spirituală și apostolică ... Prestigiul de cărturărie al
Basarabiei creștea și se impunea an cu an ...
Cu părere de rău, astăzi, îndreptându-mă cu gândul spre
provincia mea adoptivă, nu mai văd deasupra Prutului aureola
didactică de mai înainte. Rațiuni de stat sau socoteli de gospo-
dărie politică – pe care le cunosc slab și nu le dis­cut de loc – au
determinat – pe ocârmuitorii vremelnici să suspende lucrul fa-
cultății basarabene și să răspândească pe profesorii, pe la celelal-
te facultăți de teologie. Poate că, trecător, această măsură a avut
rostul ei. Dar cu neodihnita curgere a zilelor, toate se schimbă
și amintirea facultății noastre de teologie se preface în vie părere
de rău …
Ce-a fost ieri, a fost pentru ziua de ieri. Azi simțim alte nevoi
și trebuie să lucrăm așa cum ne îndeamnă nevoile.
Am auzit, iubite amice, că toată lumea din Basarabia dorește
încă o dată instituția teologică cu care se mândrea, și care izbu-
tise să mute, în Basarabia, vârful piramidei noastre de devota-
ment creștin și de tradițiune ortodoxă. Nu ne îndoim că cei ce
poartă, azi, grija de interesele pământești și sufletești ale acestei
provincii vor ști să audă și să inter­preteze o dorință legitimă și
folositoare tuturor.
Acum vreo 10-12 ani în însuflețitele congrese ale preoți-
mii basarabene, au fost voci profetice care au spus: „Nu prea
târziu, preoții noștri basarabeni vor simți, în sufletul lor, aripi-
le misionarismului și zborul lor va fi peste Nistru, acolo unde

337
viclenia și năvala Diavolului dărâmă azi sfintele locașuri și sufle-
tele creștinești”.
Aceste glasuri, din congresele basarabene au fost cu adevărat
glasuri de profeți! ... Azi suntem chemați peste Nistru, tocmai
așa cum visează Sf. Pavel, cel ce ajunsese în Troia :
„Noaptea, i s-a arătat, lui Pavel o vedenie: un bărbat mace-
donean sta rugându-l și zicând: Treci în Macedonia – și ne aju-
tă!” (Faptele Sfinților Apostoli, 16, 9).
Dincolo de Nistru, spre stepă, spre imensitatea ruinelor du-
hovnicești suntem chemați noi, preoții lui Iisus Christos pentru
a restatornici granițele împărăției lui și mângâierea inimilor.
Vom mărturii că este o supărătoare coincidență între inevi-
tabilul misionarism la care ne cheamă Transnitria, de­vastată du-
hovnicește și desființarea Facultății de teologie din Chișinău ...
Ar fi fost minunat lucru ca pe țărmul Nistrului, setos de cu-
vântul Sfintei Evanghelii și de apostolat creștin, să fi fost azi în-
treagă și activă, ca altădată – școala cea înaltă, inaugurată acum
16 ani.
Dar să fim plini de încredere. Realitatea are puteri convin-
gătoare de primul rang. Fapt covârșitor este că azi avem menirea
să aducem – noi Românii – la izvoarele Sfântului Botez o lume
întreagă, dornică de reîncreștinare și de pace creștină. Nu vom
pierde prilejul de a fi la înălțimea acestei chemări.
Și nu vom putea face altceva decât ce făceau și Sfinții
Apostoli, odinioară: și-au întins mrejele pe țărm și au înce­put să
le dreagă (Sf. Luca, 5, 2, Sf. Marcu 1,19).

[„Viața Basarabiei” (Chișinău), An XI, nr. 8-9,

aug.-septembrie, 1942, p. 45-47]

338
 GHEORGHE G. BEZVICONI

Chișinăul romantic

Ne apropiem de Chișinău, oraș romantic, deși nebănuit în

depărtarea lui mărginașă.
Vizitatorilor, care cunoșteau doar două-trei străzi din bu­
levardele largi și drepte ale capitalei Basarabiei, care admirau
verdeața șerpuitoare a grădinilor noastre, le părea adeseori că în
dosul zidurilor groase ale caselor puțin stilizate, dar cu un bo-
gat interior, se ascundea o viață străină, oameni departe de a fi
înțeleși de cei de astăzi. Primul contact risipea, însă, această ne-
încredere, deoarece în fața oaspeților apăreau niște Moldoveni
primitori, dintre acei pomeniți în analele Basarabiei de altădată.
După prima cunoștință, descopereai calități nebănuite la acești
provinciali sentimentali, care îți manifestau o dragoste cu ade­
vărat românească, străină – doar – de orice socoteli egoiste și de
ritmul riguros al actualității. Un trai senin de oraș moldo­venesc,
îmbelșugat și patriarhal, cu frumoase tradiții și obiceiuri, vesele
petreceri, dar și porniri nobile, culturale și artistice ...
Când te apropii de Chișinău, ori din ce parte vii, o priveliște
pitorească se descoperă în fața ochilor:
„Acest colțișor al pământului meu natal este numai un mic
exemplu de frumusețile și bogățiile Moldovei” – scria acum o
sută de ani Alexandru Scarlat Sturdza.
Un oraș mare, cu un caracter pronunțat de provincie

339
agricolă, se întinde în fața noastră, trei-patru biserici mai vechi,
în stil moldovenesc, completând decorul unor clădiri care nu
zgârie nourii, pierzându-se în unduirile umbrei copacilor.
Străbați mahalaua, o periferie curat românească și țărăneas-
că, cu mici gospodării de agricultori, care duc o viață cu totul
sătească, ce-au apucat-o de la străbuni. Abia se resimte apropie-
rea unui oraș mare, care nu este însă nici centru indus­trial, nici
comercial, ci o creație artificială, pur administrativă.
Înaintezi pe drumul larg, care se îndreaptă spre cartierele
principale din partea superioară a orașului. De undeva, de de­
parte, de pe clopotnița Catedralei, s-aud clopotele Chișinăului,
acea simfonie sfântă care trezea în sufletul nostru atâta dor nos-
talgic, în zilele de încercări.
Soarele își revarsă razele luminoase pe căsuțele țărănești ale
Visternicenilor sau al Băcioiului. Venind dinspre Iași, străbați
drumul lung și prăfuit al barierei Sculenilor, iar dincolo de stra-
da Viilor, găsești adevărate colțuri de rai, în livezile și viile apro-
piate, între care se ascund periferiile: Buicani, Schinoasa, Sfânta
Vineri sau Văile Pruncului și a Farmecilor, unde acum o sută de
ani răsuna cântecul haiducesc al celui din urmă poet al codrilor,
Tobultoc.
Un scrânciob modest, câteva fete și flăcăi, o orchestră din
cele mai primitive, departe răsunând doar o tobă, și iată, o horă
moldovenească îi prezintă aspectul de sărbătoare al mahalalei
Chișinăului.
Chișinăul nostru există de peste cinci sute de ani, căci acum
un semi-mileniu, doi Domnitori ai Țării Moldovei, confe­rind
moșii întinse logofătului lor vornic, Vancea, au pomenit într-un
hrisov, ca hotar, și Chișinăul pe Bâc. Distrus de Tătari și alți nă-
vălitori barbari, se refăcea din când în când, iar din satele apro-
piate, actualele mahalale se întorceau locuitorii, pe ruinele lor
scumpe. De vreo sută treizeci de ani, Chișinăul n-a mai suferit
devastări, și pentru un oraș tânăr, el a progresat mult.
În partea veche a orașului, străzi întortocheate și acoperite

340
cu buruiene povestesc din vremurile Cavalerului Stamati și des­
pre cele descrise de Costache Negruzzi.
„Era curios – spune tânărul Negruzzi – a vedea cineva atunci
capitala Basarabiei atât de deșartă și de tăcuta, cât se făcuse de
vie și zgomotoasă. Plină de oameni care trăiau de azi pe mâine,
care nu știau dacă se vor întoarce la ve­trele lor, acești oameni,
mulțumiți că și-au scăpat zilele, se de­prinseră cu ideea că n-or
să mai găsească în urmă decât cenușă și neavând ce face alta, ho-
tărâră a amorți suferința prin vesela petrecere, care, cel puțin,
îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu vedeai decât plimbări,
muzici, mese, intrigi amoroase …”
La 28 Aprilie 1918, boierimea basarabeană și-a organizat
primul bal. În casele lui Toderașcu Crupenschi, într-o sală spa-
țioasă, susținută de coloane înalte împodobite cu flori și ghir­
lande de verdeață, pentru prima oară coconițele din Chișinău
dansau valsul și mazurca.
A venit totuși, la bal, și orchestra proprie a boierului
Iordache Varfolomeu. Românilor le plăcea să-și aducă aminte de
jocul lor național „mititica”. Artistele improvizate ale curții bo-
ierului cântau: ,,Te iubesc peste măsură” și ,,Arde-mă, frige-mă,
pe cărbune pune-mă”. În saloanele familiilor Stamati, Ralli,
Mavrogheni, Millo și altele, se dansa. Răsunau cântecele pline
de dor nestins ale romanticei Calipso, prietena poeților Byron și
Pușkin descrisă de visătorul Negruzzi, și ale Roxanei Samurcaș
care cânta armonios: „Prin a amorului dulceață”.
Din Iași sosiră boierii Plaghino și Pantazoglu, aducând cu
ei pe vestiții lăutari moldoveni, Barbu Lăutaru și Năstase ot
Botoșani…
Boierul Varfolomeu avea o fiică, cunoscută prin frumusețea
ei: Pulherița, „perla coconițelor” din Chișinău. Pentru fata sa,
boierul a clădit palatul cel mare, în care până nu de mult se afla
Comandamentul Corpului III de armată. Timp de câteva de-
cade, acest palat servea de locuință guvernatorilor Basarabiei,
și ce viață, ce baluri au văzut sălile în stil „empire” și colonada

341
rotundă de la intrarea în palat.
„Balurile de pe atunci! Ce frumoase și bogate erau! po­
vestește romancierul Dimitrie Moruzi. E o datorie sufletească
să încerc a reînvia o lume care nu merită să fie dată uitării, așa
precum a trăit, a simțit și a cugetat, cu metehnele și cu­sururile ei,
dar și cu pornirile sale frumoase și mărețe, o lume pe care mulți
n-ați apucat-o și pe care trebuie s-o judecați cu o evlavie fiiască”.
Acum opt decenii, palatul Varfolomeu era locuit de gu­
vernatorul Fanthon de Verrayon sau, după cum ziceau Mol­
dovenii, „fântâna lui văru Ion”. Era un filo-român de origine
franceză, căruia îi plăcea mult să recite următoarea poezie:
„Spune, spune, Moldovani,
Unde-i drumu la Focșani,
La căsuța mititică,
La nevestica frumușică”...
Mic la trup, cam slăbuț, cu favorite scurte și cărunte, mai
era și soțul unei distinse doamne, fata vistierului Constantin
Filipescu din țara românească, de nu chiar „nevestica frumușică”
de la căsuța mititică din Focșani. Apoi, mai avea două fiice, în-
cât apăreau: demoazelele înainte și d. general dând brațul soției,
care-l întrecea cu un cap, mulți își aminteau de familia Balandar,
din opereta contemporană a contelui de Morny: „Monsieur
Chaufleury restera chez lui”.
La plecare, la balul organizat de nobilime în onoarea lui,
acest guvernator a ținut să-și manifeste dragostea-i românească
față de boierimea basarabeană. Veselia țâșnea ca dintr-un izvor,
când deodată, în mijlocul unui cadril, orchestra încetă brusc să
cânte ca să facă loc…. sunetelor unei hore, unei străvechi hore
moldovenești. Ele parcă treziră din adormire lumea uimită. Şi
multă vreme, chiar și bătrânii cei mai în vârstă, cu lacrimi în
ochi, jucau hora strămoșească…
Sunt greu bătrânii de pornit
Da de-i pornești, sunt greu de oprit!

342
 Trecut-au anii, dar de acel bal, acea horă a lui „fântâna lui
văru Ion”, basarabenii își mai aduc aminte cu mulă duioșie.
La Balș, Catargi, Cantacuzino, Donici, Cristi, Russo,
Râșcanu și alții, petrecerile se țineau în lanț. Valsul, cotillo-
nul, polca, mazurca, cadrilul, – iată dansurile preferate ale
Chișinăului de odinioară.
E greu de uitat balurile de la Ziloti, unde dansurile le inaugu-
rau, în sunetele polonezului lui Oginski, fetițele stăpânei, în ro-
chițe roz și cu coronițe verzi pe cap. Galant, le veneau în ajutor
respectabilii în peruci, Aristide Sinescu și Scarlat Pruncu. Mihail
Stamati, deși cam șchiop de pe urma unei conspirații tinerești,
dirija balul, dansa cu foc mazurca și rostea la masă discursuri.
Dar mai ales iarna, în preajma Postului Mare, Chișinăul pe-
trecea. Ultimul bal era în ajunul Postului. Se termina la miezul
nopții, căci Vlădica era cam aspru în aceasta privință și nu admi-
tea abateri.
O pereche înaintează în contradans. E Aristide Sinescu și
Maria Ziloti. La un bal la Roma, această frumoasă cocoană a cu-
cerit întreaga societate italiană, apărând într-un costum care-i
dădea un farmec de creatură a marelui Boticelli. Și cum Aristide
al nostru era un urmaș al Romanilor, s-a îndrăgostit și el de
Maria ... lui Boticelli.
Peste câteva clipe balul se termină: ceasul în sufragerie arătă
miezul nopții. Boierul, în farmecul dansului, uită de post, și pes-
te câteva momente declară fericit:
– „Mai dansăm două ceasuri! Ceasul arată ora zece” ...
– „Sunteți Iisus Navin!” – exclamă surâzând cocoana, adu-
cându-și aminte de profetul care a oprit soarele.
Sinescu însă, nu prea cunoaște Biblia. Intrigat de compara-
ție, el fuge la prietenul său, Alexandru Ralli:
– „Sandule, cine-i Iisus Navin?” – întreabă el.
– „Hm ! Un jidan bătrân!” – răspunde acesta, ca să scape
mai iute.
Ceasul arată… unu. Cine l-ar fi mișcat? Sinescu a plecat

343
mâhnit și nu mai vizita casa lui Ziloti.
„Jidan bătrân!” – iată, așadar, răsplata pentru dragostea sa.
Rău e când nu citești Biblia !...
Dar viața înainta ... S-a dus epoca crinolinelor... Au crescut
copiii Mariei… lui Boticelli.
Printre ei, faimosul Sașa Ziloti, ofițer de husari. Din cauza lui,
la o serată, toate fetele s-au certat între ele, deoarece Sașa le-a ce-
rut tuturor mâna și a fost acceptat de toate, ca logodnic. Altă dată,
Ziloti a vizitat pe tinerele cocoane, care își scriau pe cărțile lor
de vizită: „născută prințesa X“, sau ,,Y’’. Sașa sosea într-o caretă,
iar în dosul său vreo zece-douăzeci de bir­jari, fiecare ducând în
trăsură câte o cutie cu bomboane. O carte de vizită era alăturată:
,,Alexandre de Ziloti, né Dimanche”.
Un alt ofițer al aceluiași regiment de husari din Chișinău
era prințul Haimé de Bourbon, urmașul lui Don Carlos și pre­
tendent la tronul Spaniei. Acest viitor duce al Madridului, de­
cedat acum vreo zece ani, singuratec, la Paris, a asistat la multe
petreceri în primitoarea casă a lui Gavril Catacazi.
Familia boierilor basarabeni, Cheșcu, a dat Serbiei o Regină,
pe Natalia Obrenovici.
Într-o frumoasă casă a Chișinăului de altădată, locuia mătu-
șa Reginei, Victoria Cheșcu, o tânără tot așa de fermecătoare, cu
o voce plăcută și un suflet artistic. La Viena, Victoria a fost ad-
mirată de Arhiducele Ferdinand, viitorul împărat Maximilian
al Mexicului. Dar taina tinerei perechi a fost desco­perită, și
mândrul mareșal al boierimii, Ion Cheșcu, văzând imposibili-
tatea unei asemenea căsătorii, n-a găsit nimic mai bun decât să
se întoarcă la conacul său basarabean, din Bujor. Tânăra a fost
măritată silit, cu un prieten al fratelui său, Ale­xandru Inglezi,
dar neputând suporta decepția, ea a murit în curând.
La Chișinău, în casele Cheșcu, răsuna vocea delicatei fete,
cântând „La paloma”, iar în sălbăticia Mexicului, în ceasul tra­
gicului său sfârșit, împăratul Maximilian a ținut să i se cânte ace-
eași romanță ...

344
 Regina Natalia venea și ea în Basarabia părinților ei. La
Bujor, la Dănuțenii prințului Moruzi, la Sângerei – curtea lui
Iorgu Calmuțchi, faimos vânător de pe vremuri, cu fiori de dra-
goste asculta tânara Domniță pe lăutarii Lemiș și Iancu, execu-
tând cu multă însuflețire: „Doina”, „Copiliță”, „Doi ochi” și „Să
mor cu tine”.
– „Of ! of ! – s-auzea la balurile de odinioară”, oftatul lui
Conu Petrache din Corbul. „Zi mai tare, Lemiș. Să meargă la
inimă!”
Și zicea Lemiș mai tare, căci boierul moldovean era darnic
și cu cât mai la inimă îi mergea cântecul, cu atât mai larg i se
deschidea punga...
În sala în stil Louis-Philippe a Sofiei Catargi, ca și în alte
case mari, se organizau serate intime muzicale. Ion și Nicolae
Catargi, feciorii stăpânii, aveau fermecătoare voci de bariton.
Nicolae și-a cultivat talentul în Italia. Dar la Chișinău, el n-a
cântat decât la spectacole de binefacere, împreună cu verișoara
sa, Ana Crupenschi.
În largul salonului Catargi, Nicolae Stamati recita versu­rile
tatălui său și cele ale poetului Vasile Alecsandri. Avea un mare
talent declamator și artistic, pe care l-a manifestat numai la
Berlin. Era membru al Societății Filarmonice din Iași, de unde
aducea ultimele noutăți ale literaturii românești. Iar după acest
divertisment literar, venea cel artistic: Nicolae Catargi cânta ro-
manțele la modă, ale lui Tosti: „Ideale” și „Vivere e morire”.
Seara, boierii basarabeni, venind la Chișinău, se întruneau la
Clubul Nobilimii, actualul Jockey-Club. Acest club își găsește
obârșia în Cazinoul Verde din epoca Cavalerului Stamati, care
venea, împreună cu prietenii, să asculte aici cântecul Marionilei:
„Șalul Negru”, redat în poezie de Pușkin și Negruzzi. La 1835, s-a
înființat un Club Englezesc, din care făcea parte întreaga elită a
Basarabiei, în frunte cu mareșalii ei: Cantacuzino, Crupenschi,
Leonard, și moșierii Donici, Cazimir, Cristi, Cotruță, Hasnaș,
Botezatu, Glavce, Şciucă, Gavencu, Namesnicu, Razu și alții.

345
 Clubul Nobilimii, fondat vreo treizeci de ani mai târziu,
teatrul Grossmann, opera italiană, hotelul „Petersburg” din
strada Haralambie, cofetăria Menicov – erau locurile de întru-
nire ale elitei. În sălile clubului puteai să întâlnești pe locote-
nentul Timuș, veteran din războiul Crimeii, pe bătrânii Bossie-
Codreanu și Cervinschi, care veneau mai mult la alegerile nobi-
limii, când se întrunea întreaga provincie, apărând și chipurile
lor ciudate, păreau scoase din paginile unor albume catifelate de
altădată. Gulere înalte, scrobite, cravate mari și fracuri cu tăie-
tura model pe vremea tinereții lor, înfrumusețau aceste adunări.
Pretutindeni se auzea vorba moldovenească, căci aici se întru-
neau stâlpii societății de altădată. Se vorbea acea limbă sfântă:
„Limba vechilor Cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la va tra lor țăranii”.
Chișinăul menținea o vrednică tradiție culturală. Actualul
Jockey-Club, în frumoasa-i activitate, a avut ca predecesor un
Comitet de alergări din 1834. Încă pe vremuri se distingeau
la alergări, trăpașii pur sânge ,,Turturica” din hergheliile lui
Mehliu, ,,Actorul” și „Ahiles”, ai fraților Suruceanu, și „Album”
al lui Donică-Iordăchescu. Seara la „Pavilionul” clubului se în-
truneau la sfat moșierii basarabeni, ascultând acum patruzeci de
ani orchestra românească a lui Ionică Vasiliu sau opereta Norei
Marinescu. Venea pentru concerte, la Chișinău, corul ieșan al lui
Gavril Muzicescu.
Moșierii Teodosiu și Dicescu invitau la ei pe Barbu Lăutaru
din Iași, Societatea Moldovenească, întemeiată de ei, ară­tând un
interes deosebit folclorului românesc. S-a organizat o trupă tea-
trală condusă de Gheorghe Madan, participând tinerii Dicescu,
Suruceanu, Hâncu, Sârbu, Anghel și alții.
În sala Clubului Nobilimii apăreau artiștii basarabeni
ajunși la un renume mondial: primadona operelor wagnerie-
ne, Valentina Cuza, violonistul Mihail Sicard, urmașul moși-
erilor din Vadul-lui-Vodă, pianistul Alexandru Ziloti, artistul

346
Davâdov, re­numitul bas Alexandru Antonovschi, cântăreața
Lidia Lipovsca...
De ani de zile, în „Pavilion”, se cânta ,,Ştii tu”, romanța favo-
rită a basarabenilor de acum câteva decenii, reluată după Unire,
când o asculta cenaclul scriitorilor în frunte cu neuitatul Leon
Donici.
Figuri romantice ca ale unui autentic boem literar, ca Leon
Donici sau Cincinat Pavelescu, le găseai la „Pavilion”, într-un
cerc intim de prieteni scriitori și artiști.
Nu departe, casa familiei Sinadino, acea casă pe care a de-
scris-o romancierul Moruzi, ca aparținând lui Dumitrache
Russo, era un ultim refugiu al vieții de salon. Umbrele ciudate
ale acestor încăperi au impresionat pe numeroși scriitori. Încă nu
demult, Paul Lahovari a dedicat stăpânei casei pagini de roman.
Aici a scris Cincinat Pavelescu, „causeur” neîntrecut, vesel ani-
mator al societății, aruncând săgețile spirituale ale epi­gramelor.
Aici a răsunat romanța sa: „Îți mai aduci aminte, doamnă”.
Puține din aceste case vechi ale Chișinăului nostru s-au
păstrat. Furia nebună a bolșevicilor a distrus cu dinamita și fo-
cul palatele boierilor Varfolomeu și Catargi, casele Balș, Zi­loti,
Crupenschi, Catacazi ... În fața barbarilor, s-au risipit ve­deniile
palide ale trecutului...
O doină jalnică a răsunat. Plângea Chișinăul sub jugul bol-
șevic. Feciorii pământului erau duși departe … peste Nistrul ho-
tarnic. Dar poetul-profet, Alecu Mateevici, a scris:
„Eu cânt, căci văd necazul frânt
Ş-aud plugari în zor cântând
Nu doine de amar, de dor, –
Înviorarea țării lor ...
Şi glasul vieții ascultând,
Venirea zorilor eu cânt”.
Bolșevicii au venit – Dumnezeu a dat un cutremur. Un
semn, cu o săptămână înainte de izbucnirea războiului elibera-
tor, a prezis înapoierea românilor. Într-o noapte senină, în jurul

347
lunii s-a văzut o lumină – tricolorul românesc …
Chișinăul astăzi renaște! Un oraș cu tradiții vechi nu poate
să dispară, și viitorul său va pecetlui o permanență ro­mânească
și o soartă fericită a modestului în trecut – în trecut – târgu-
șor, Chișinăul pe Bâc, amintit în leatul 1436 de la nașterea lui
Hristos, în hrisovul Domnitorilor Moldoveni, Ilie și Ștefan...

[„Cetatea Moldovei” (Iași), An. IV, vol. X,

nr. 8-9, aug-sept. 1943, p. 250-258]

348
 IOSIF E. NAGHIA

Chișinăul de ieri

Era anul mântuirii 1938, o zi de toamnă, cu cer albastru,

cu aer răcoritor de Noiembrie. Pentru întâia oară admiram glia
basarabă și priveam cu atenție arhitectonica citadină a capitalei
basarabene. Avea ceva din imensul rusesc. Străzile erau extrem
de largi, cum nu mai sunt în niciun alt oraș din țară. Cartierele
mărginașe erau foarte sărăcăcioase. Geo Bogza a scris reportaje
sinistre, dar reale, din suburbiile Chișinăului, în frumoasa ope-
ră Ţări de piatră, țări de pământ, țări de foc. Nu era greu să te
orientezi în cartierele centrale fiindcă erau împărțite cu regula-
ritate matematică, în cvartale. Orice vizitator al Chișinăului se
grăbea să vadă câteva așezăminte și statui. Cum veneai de la gară,
pe strada Alexandru cel Bun întâlneai figuri pașnice de basara-
beni tăcuți, mai domoli decât în oricare oraș românesc din alte
provincii. Erau multe biserici, cu cupole bizantine și îmbrăcate
în argint, cu icoane ferecate, cu obiecte strălucitoare. Catedrala
Chișinăului sau Soborul cel nou, cum îi spuneau localnicii, era
mare, cu pictură artistică neobizantină. Spre deosebire de cele-
lalte biserici orientale avea 3 altare. S-a înălțat în zilele urmașului
Mitropolitului Gavril Bănulescu-Bodoni, originar din ținutul
Năsăudului – arhiepiscopul Dimitrie Sulima.
În fata bătrânei catedrale era un parc simpatic. Printre ar-
borii zvelți era și statuia poetului Al. Mateevici, Simion Murafa

349
și Andrei Codorogea – luptători naționaliști din vremile de
grea încercare. Nu departe se vedea statuia lui Ştefan cel Mare.
Gloriosul stăpân de altă dată al plaiurilor basarabene era așa
cum îl prezintă istoria: având într-o mână crucea credinței și în
alta sabia biruinței.
De la statuia lui Ştefan cel Mare începea o grădină publi-
că în care era — printre altele – și statuia lui Pușkin. Chișinăul
a numărat printre cetățenii săi și pe Pușkin. Precum vizitatorii
Iașilor se duc spre Țicău, departe pe Sărărie, pe drumul ce duce
spre Târgul Cucului, ca să vadă bojdeuca în care a locuit ani în-
delungați povestitorul Ion Creangă și prispa pe care discuta cu
Eminescu, tot așa vizitatorii Chișinăului căutau casa lui Pușkin.
Era departe de centru … trebuia să mergi pe jos, timp îndelun-
gat, până dădeai de o stradă întortocheată, din care nu zăreai
decât turnul Soborului vechi al Chișinăului. Casa lui Pușkin
veche, mititică, acoperită cu șindrilă, așa cum o redau istoriile
literare scrise, nu mai există demult.
În cartierul opus, pe o colină liniștită e casa în care s-a ți-
nut memorabila ședință a Sfatului Țării, care a hotărât unirea
Basarabiei cu România. Pe aceeași colină era și postul de ra-
dioemisiune și liceul Alexandru Donici, în fața căruia străju-
ia statuia de bronz a fabulistului numit de Eminescu „cuib de
înțelepciune”.
Capitala Basarabiei avea două muzee importante, vizitate de
multă lume. Muzeul de științe naturale, condus de cunoscuții
naturaliști Moroșan și Lepși, îți oferea colecții bogate, din tot ce
are Basarabia de azi și tot ce a putut dezgropa munca paleonto-
logilor și a geologilor, a arheologilor și a istoricilor din vremile
de mult apuse. Cei doi conducători îți dădeau toate explicațiile
și îți ofereau și unele publicații ale lor despre Basarabia. Al doilea
muzeu al Chișinăului era ascuns la etajul al doilea al marelui pa-
lat eparhial. Sălile Muzeului cuprindeau icoane vechi, documen-
te rusești despre Basarabia, portretele Arhiereilor Basarabiei,
odăjdii vechi, colecții de manuscrise și de cărți vechi. Bătrânul

350
profesor Iosif Parhomovici cunoștea fiecare obiect și, cu pasi-
une rară, îți spunea povestea fiecărui obiect. Acolo se țineau pe
vremuri ședințele societății istorico-arheologice bisericești, care
edita o revistă importantă pentru istoria Basarabiei. S-a tipărit și
un catalog al obiectelor din Muzeu, cu explicații istorice.
Pentru cercetări erau importante arhivele Chișinău. Erau
două arhive mari, cu foarte mult material istoric inedit. Dl. L. T.
Boga, român macedonean energic, autor de lucrări istoriografice,
era directorul Arhivelor Statului, bogate în hrisoave, Mitropolia
avea arhive vechi, aranjate într-o sală mare, în subsolul palatu-
lui în care era cancelaria mitropolitană. Arhivele Chișinăului
erau cercetate de D-nii: Ștefan Ciobanu, membru al Academiei
Române, A. Boldur, T. G. Bulat, C. Tomescu, profesori univer-
sitari, preot A. Mihailovici, prof. Nicolae Popovici, și de mem-
brii ispitiți de Muza Istoriei. Chișinăul avea un institut social cu
activitate bogată. S-au făcut cercetări monografice în mai multe
sate basarabene și s-au tipărit Anuare ale Institutului Social, în-
tâlneai un tânăr, foarte activ, mereu cu un morman de material
folcloric, mereu între cărți și reviste etnografice. Era tânărul pro-
fesor de limbă română P. Ștefănucă, autor de lucrări folclorice,
publicate în Anuarul Arhivei de Folclor a Academiei Române și
în alte publicațiuni mari. Scria și în Anuarul Institutului Social
al Basarabiei și în aproape toate revistele literare din Basarabia.
Era o figură a generației tinere, mult promițătoare. În ultimul
număr al revistei „Sociologie Românească” citim într-un articol
al D-lui Ștefan Ciobanu că p. Ștefănucă nu mai este. S-a stins o
energie în plină desfășurare, un tânăr care promitea mult. Cum
a murit așa de repede? Dl. Ștefan Ciobanu scrie că profesorul
Ștefănucă a fost ucis de comuniști, pentru atitudinea sa naționa-
listă. Alții susțin că a fost deportat.
Printre particularitățile Chișinăului cred potrivit a menți-
ona ceva despre Vlădica Inochentie. Nu departe de Cimitirul
Ortodox, pe o stradelă laterală, într-o casă modestă, locuia
Vlădica Inochentie, un bătrân cu plete albe, cu barbă patriarhală,

351
cu figura cuvioasă de sihastru. Era Episcopul Lipovenilor sau al
Stareobreadților, adică al creștinilor vechi, a dreptei credințe din
Basarabia. În secolul al XVI-lea, Patriarhul Moscovei, Tihon a
făcut câteva modificări în tipic și mulți credincioși l-au compa-
rat cu criticul Arie și n-au voit să-l recunoască. Reducerea câ-
torva mătănii, precizarea direcției pelerinajului și alte amănunte
de felul acesta, au fost suficiente spre a stârni una din cele mai
sângeroase revoluții din istoria lumii – celebrul Rascol rusesc.
Protopopul Avacum, conducătorul răsculaților (al antitihoniș-
tilor) a fost ars pe rug, iar cenușa a fost aruncată în Oceanul
Înghețat de Nord. Au fost uciși conducători, au fost uciși mii
și zeci de adepți și totuși nu s-a putut împiedica ruptura fatală.
S-a produs schisma, formându-se o nouă biserică rusească, cu
ierarhie proprie, care nu diferă de cea ortodoxă decât prin fap-
tul că întrebuințează cărți ritualice mai vechi decât Patriarhul
Tihon și menține tipicul vechi, cu forme mai multe. Se mai nu-
mesc Lipovenii de la Filip, conducătorul legendar care i-a adus
pe schismatici pe plaiurile basarabene. Cel mai important cen-
tru al Stareobreadților era la Novgorod, acolo a fost hirotonit
și Vlădica Inochentie al Chișinăului. După câteva secole unii
stareobradți s-au unit cu biserica ortodoxă, în sensul că preo-
ții sunt hirotoniți de episcopii ortodocși, dar mențin și ritu-
alul vechi și au biserici aparte. Se numesc iedinoverți sau una
credință. Vlădica Inochentie a publicat articole interesante în
„Misionarul de la Chișinău” (a scris și două cărți: „De ce crești-
nii serbează duminica și nu sâmbăta?”; „Apărarea religiei”). În
1840 s-a refugiat la Tulcea, de frica ateilor roșii. N-a mai ajuns
să-și revadă orașul de reședință și bisericuța veche din căsuța sa
căci a murit la Tulcea, în așteptarea dezrobirii Basarabiei.
Viața culturală a Chișinăului se desfășura în tempo destul de
rapid. Erau în 1938 vreo două-trei cotidiane românești. Cea mai
importantă publicație periodică era „Viața Basarabiei”. În jurul
ei gravita aproape totala activitate literară, edita cărți, organiza
conferințe, serbări, întruniri, în fine, făcea tot ce se putea face

352
pentru progresul cultural. Am ascultat pe domnul Pan Halippa
conferențiind în sala mare a Palatului Eparhial despre activitatea
literară a domniei sale, timp de trei decenii. Era foarte apreciat în
Chișinău și avea rolul de patriarh cultural. Era ajutat de entuzi-
astul avocat Păduraru și de mulți alții. Scriitorii mai tineri aveau
o altă revistă „Itinerar”, în care publicau mai ales poezii lirice.
Cu istoria Basarabiei se ocupau revistele: „Arhivele Basarabiei”,
conduse de domnii T.G. Bulat și C.M. Tomescu, „Din trecutul
nostru”, condus de domnul G. Bezviconi, unul dintre cunoscă-
torii genealogiilor familiilor boierești. Domnul Boga avea o pu-
blicațiune pentru popor – „Cuvânt Moldovenesc”.
Chișinăul era centrul ecleziastic important. Cea mai veche
revistă teologică e „Luminătorul”, redactat de un comitet. Era
organul Mitropoliei Basarabiei, dar avea și articole religioase,
studii teologice, poezii, cronici, istorie etc. Pentru problemele
de teologie practică și în special pentru studiul misionar se tipă-
rea la Chișinău revista „Misionarul”, unica în țară. Din 1939 și-a
reluat apariția și hebdomadarul bisericesc „Raza”.

[„Viața Basarabiei” (Chișinău),

An. XII, nr. 9-10, sept-oct., 1943, p. 74-78]

353
 GEORGE DORUL DUMITRESCU

Orașul din amintire

Chișinăul e un oraș al depărtărilor, al amintirii, al liniilor

drepte și al iremedia­bilei tristeți. Tăcerile lui sunt mai vaste, de-
părtările largi, vânturile reci, iernile în­verșunate, ecourile încă
mai vagi.
Cel mai trist oraș din lume, cu deose­bire toamna, când lumi-
na aceea mocnită tremură fragil, neliniștită ca o presimțire apă-
sătoare și se stinge, topindu-se parcă sub alte constelații, stranii
și necunoscute.
Obsedanta toamnă basarabeană, în afara oricărei realități
prestabilite, pose­dând vibrațiile ei de supremă melancolie, inter-
mediabile între fiorul marii poezii și între dezastre sufletești, din
păcate cân­tată, în literatură, așa de puțin și de in­consistent.
Un oraș pitoresc, plin de contraste și de curiozități prin care,
s-a făcut observația, istoria a trecut fără a fi lăsat vreo urmă.
Cu distincția numai dacă aceste urme nu ești cumva ispitit
să le cauți în altă parte decât pe drumurile – Rusului cel gro­
zav și orb, după cuvântul prea adevărat al Letopisețului, adică
în izvorul trecutu­lui îmbelșugat din suburbiile românești cu
numele lor străvechi evocative, de o subjugătoare frumusețe pe
care nu obo­sești rostindu-le: Mălina Mică, Fulguești, Șapte Ani,
Frumușica, Valea Dicescului, Hrușca, Schinoasa, Mălina Mare,
Sprincenoaia, Melesteu, Poșta Veche, Valea Crucii.

354
 *
Urmăm strada supusă unui măiestrit consemn, socotită, dis-
ciplinată, escortată de nelipsitul convoi de arbori. Când și când
tufărișurile de soc, plantate chiar în cale, opresc amabil pașii tre-
cătorilor prea grăbiți. De-a lungul parcursului afli câte­va edificii
ce-i drept impunătoare, sediul Fundațiilor Regale, casa Inculeț,
liceul de băieți „Mihail Eminescu” și gloriosul palat al Facultății
de agronomie, fost Sfatul Ţării, investit cu sigiliul zilelor de aur.
Impune de la prima vedere, somptuos, statuar, cu­fundat în soli-
tudinea parcului nelimitat.
Poate cea mai distinsă clădire din oraș. Pâlcul brazilor deli-
mitându-l distant între severă izolare și în plus certitudinea ac-
tului realizat la 27 Martie 1918, îi insu­flă acel aer marțial.
Prin urmare, placa comemorativă gra­vată în cuvinte emoți-
onale pe peretele Facultații de agronomie își va găsi orișicând
certificarea supremă. Proclamă un drept. Aureolează un adevăr.

ACTUL UNIRII
Votat de Statul Ţării
La 27 Martie st. v. 1918.

În numele poporului basarabean Statul Ţării declară:

Republica democratică mol­dovenească (Basarabia), în hotarele
ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Nea­gră și vechile granițe
cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din tru-
pul vechii Moldova, în puterea dreptu­lui istoric și dreptului de
neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și ho­tărască
soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama
sa Româ­nia.
Trăiască unirea Basarabiei cu Româ­ nia. De-a pururi și
totdeauna!
Președintele Sfatului Ţarii, Ion Inculeț.
Vice-Președinte, Pan. Halipa.

355
 Secretarul Sfatului Ţării, I.Buzdugan.
Din dreptul liceului Donici izbucnește cu însușirile ei unice,
rostogolindu-se unduios la vale, strada Universității, după ce a
părăsit, lângă Turnul de apă, maidanul de joacă, domeniul licee-
nilor exclusiv re­zervat absenților de la lecții.
Privirile sunt mângâiate de învăluitoa­ rele coline ale
Pietricanilor depășind târ­gul vechi. Pe un fundal imprecis,
porto­caliu sau gri, se conturează creasta costi­șelor în direcția
căreia pătrunde strada ce pare că interpretează în întregime gra-
țiozitatea cartierului pe care-l străbate.
Găsești, coborând treptat, câteva tonuri ale frunzelor, obloa-
nele caselor roșu aprins, piatra caldarâmului gălbioară, albul
flori­lor, căci suntem în Aprilie, cerul în purita­tea cea mai esen-
țială; exact ca într-un ta­blou pictural al cărui colorit a fost idea­
lizat pe de-a-ntregul.
Strada Mihail Kogălniceanu, ce împli­nește distanța între
Parcul Carol I și câm­pul lugubrei închisori, i-a tăiat calea brusc.
În colț se deslușește Seminarul Teologic, clădire prin soarta aus-
teră, unitară, so­bră, spoită monahal; ferestrele date în lă­turi în-
găduesc cântărilor liturgice, zvon plin de taina cucernică.
Ceva mai departe, retrasă în interiorul curții și închisă de
grilajul ruginiu, capela cu clopotnița suspendată în linii dulci.
Dacă e smerită, modestă ca înfățișare exterioară, pe atât de ne-
istovită bogăție adă­postește înăuntru, o colecție inestimabilă de
icoane. Vis-à-vis Prefectura stă gata să evidențieze din eleganța
celor două etaje și din luciul stării de marmoră nea­gră orgoliul
metropolei Chișinău. Reușește întrucâtva, dându-i mână de aju-
tor cei doi molizi care arcuiesc cetini brumate pe deasupra lăcu-
itei gherete a paznicului, gardian exclusivist, sclivisit în tunica
ma­ron și mustața îndreptată agresiv, ca vâr­ful de spangă, spre
luminile ochilor, subordonându-se rolului său cu tăria, rare ori
flexibilă, a bastonului de cauciuc pur­tându-l sacerdotal în pal-
mele mânușelor din ață albă.
Frumuseți mai sunt în Chișinău, dar ca aceasta niciuna. Nu

356
sunt străzi, ci o minimală grădină, mireasma ei se face simțită în
tot orașul. Un careu trasat între latura grădinii publice, strada
Cuza Vodă, alta a Universității, închide prive­liște neuitată. Fie
cât de târziu, cel dintâi gând spre Chișinăul de odinioară se în­
toarce pe urma pașilor tăi, evocator, așa cum ai parcurs strada
Iașilor într-o no­stalgică întomnare, sub lumini și umbre de lună,
cu puzderia stelelor căzătoare și so­noritatea aproape elegiacă ce
o făceau castanele desprinse de pe ram.
E recomandația sentimentală a urbei, dar nu mai puțin însu-
flețită de poezia gravă ce o turbură și-i adâncește, pentru cine a
trăit în Chișinău, irezistibila-i che­mare.
Ar fi să mai vedem arborii în roiuri dese, fel de fel, arțari, tei,
castani, sălcioară mirositoare, paltinul înmugurit cenușiu și pu-
fos, cu ramurile avântate după cât mai multă lumină, stăpânesc
locul ca o dum­bravă și întipăresc caselor, străzii, ogrăzi­lor, de
dimineața până seara, succesiv nuanțele verdelui dominator. Se
simte ră­coare de pădure, aromă de crâng, iar la ferești, pe uluci și
balcoane cresc plante agățătoare, grase, zvâcnind de sevă. Flori­
le își au și ele împărăția. Mușcate roșii, verbinele mai ales, cim-
brișor, rozetă, re­gina-nopții. Locuințele din piatră spon­gioasă
caracteristică Basarabiei, ridică trep­te până la ușa fără geamuri,
având drept sonerie clopoțel de modă veche – nu apeși să sune
– tragi sârma și răsună în toată casa clinchet argintiu, s-ar zice
zur­gălăi la sănii, ori la pian o sonată, posibil și a lunii, dacă nu
apariție neliniștitoa­re, domnișoara Măriorica Dordea, bălaie ca
inișorul, pieptănată cum pe vremuri, codițe împletite și cărare
la mijloc, pur­tând pe umeri șal lucrat de mână și pe obrazu-i
imaculat gropițele, două mărgăritare.
Se mai întâmpla câte un mesteacăn ocrotitor din firea lui și
răbdător, în vecinătatea casei, dădacă argintie cu coroana dan-
telare, continuu în tremur, oferindu-și soarelui frunza doar pe
o dungă. Mestea­cănul nu-i de prisos fiind permanent dis­pus să
promoveze, conturând și mai pre­cis caracterul singular al străzii
Iașului.

357
 Îndată ce faci câțiva pași te reține lo­cului liceul Hasdeu,
în rândul frumoaselor licee din Chișinău. Grație certei con­
cordanțe dintre aspectul și stilul prețios, pare mai repede o vilă,
locuință ireproșa­bil aristocrată, retrasă în penumbra bo­schetelor.
Au învățat carte pe băncile acestei școli Bogdan Petriceicu
Hasdeu și Zamfir Ar­bore. Nume care înseamnă atât de mult
pentru Basarabia. Amintirea acelor ani în care stă acumulată
o magnifică sinteză de viață națională, a însuflețit întotdeauna
cu un magic avânt tăcuta, dar prezenta lor imagine, invocarea
faptelor mărețe pe care le-au desăvârșit. Urmele vieții lor, ca și
opera, consfințesc printr-o mărturisire fanatică cultul închinat
Basarabiei, veșni­ciei ei românești.

[Orașul din amintire. Chișinău 1936,

București, Editura Națională „Gh. Mecu”, 1944]

358
 ANEXE

ŞTEFAN CIOBANU

Orașele

Dacă cineva ar vroi să-și facă o ideee oarecare asupra

Basarabiei după orașele ei, ar cădea în cele mai cumplite greșeli.
Orașele basarabene, în general vorbind, nu sunt emanația natu-
rală a satelor din jurul lor, expresiunea logică a vieții locuitorilor
de la țară, cu alte forme sociale și economice, dar cu același suflet,
cu aeeeași limbă, cu aceleași datini și obiceiuri. Creațiuni artifi-
ciale ale regimului rus, marea majoritate a orașelor din Basarabia
sunt în completă contrazicere cu viața satelor din jurul lor. În
orașele basarabene nu veți găsi costume pitorești naționale, ori-
care ar fi ele, nu veți auzi o limbă corectă, în afară de cea doar pe
care o vorbesc Moldovenii de la mahalale și din suburbii, nu veți
găsi nici datini și obiceiuri înrădăcinate. Populația comercială
și indu­strială a orașelor basarabene, compusă dintr-un conglo-
merat de naționalități, din Evrei, Armeni, Greci, Bulgari, Ruși
etc., n-are o fizionomie precisă etnogra­fică. Peste aceste națio-
nalități a trecut poleiala culturii rusești, ele și-au pierdut obârșia

359
lor națională, dar nu s-au putut ridica nici la nivelul adevăratei
culturi rusești. Rușii veniți din orașele adevărat rusești rămâ-
neau de obicei surprinși de vorba rusească auzită în orașele din
Basarabia, de accentele străine în limba rusă, de construcțiile
ciudate de frază a orășenilor din Basarabia. Dar locuitorii ora-
șelor basarabene nu cunoșteau cumsecade nici limba lor natală,
împie­strițată cu cuvinte rusești, schimonosită de influența lim-
bii rusești. Orașele din Basarabia au avut soarta tragică a orașe-
lor din provinciile cucerite rusești, cum era Polonia, Caucazul,
Ucraina, Crimeea etc., unde un conglomerat de naționalități,
adunate la un loc de un regim străin, le-a distrus firea lor națio-
nală, nepunând nimic în loc, i-a rupt de la cultura lor națională,
neputându-i apropia de cea rusească, creând o clasă orășănească
cosmopolită, rece față de orșice manifestare națională și osti-
lă regimului zilei. Singura legătură pe care o aveau orașele din
Basarabia era legătura economică. Aceste legături însă nu erau
ceva organic, nu erau legături în sensul european al cuvântului,
cu cooperative pen­tru țărani, cu asociații economice, cu fabrici
pentru industria necesară țăranului; în raporturile între sat și
oraș era ceva din politica economică colonială: o piață unde
aborigenii își desfac produsele sale și unde colonizatorii le oferă
ceva din produsele civilizației moderne.
În momentul anexării de către Rusia în provincia dintre
Prut și Nistru se găseau vreo 15 orașe și târgușoare, care aveau
o organizație orășenească similară cu cea a orașelor din dreapta
Prutului. Se deosebeau puțin cetățile căzute în mâinile Turcilor
– Hotinul, Tighina, Cetatea-Albă, Chilia și Ismailul.
Populația orașelor și a târgurilor era moldovenească; un nu-
măr mic de Evrei, Armeni și Greci nu schimbau fizionomia pă-
turei orășenești din Basarabia. Ceea ce este interesant este faptul
că chiar cetățile ce se găseau în mâinile Tur­cilor aveau în majori-
tate o populație moldovenească. […]
După anexare Chișinăul își schimbă cu încetul și înfățișa-
rea. Administrația centrală a Basarabiei atrage o lume nouă;

360
împreună cu unitățile armatei, în Chișinău se perindează mai
mulți funcționari ruși; participarea clasei boerești la administra-
rea provinciei îi făcu pe boierii Moldoveni să-și lasă moșiile și să
se stabilească în Chișinău. Iar privilegiile acordate negustorilor
și perspectiva îmbogățirei rapide atrage un număr oarecare de
Evrei din ținuturile poloneze, devenite rusești. Industria, care își
are începuturi mai înainte în câteva tăbării și velniți, tinde spre
o dezvoltare mai mare și pe la anul 1814, în Chișinău găsim, pe
lângă vreo 22 de tăbâcarii, 5 fabrici de saftian, 18 de lumânări, 4
de săpun și 3 vopsitorii. În același an în Chișinău se găseau 2109
case și 448 de prăvălii, ceea ce ne face să presupunem, că numărul
populației din Chișinău în momentul anexării era aproximativ
de 10-12 mii de suflete. Prin actele de „donație” ale patriarhiei
Ierusalimului din anii 1817 și 1818 Chișinăul din oraș „mănăs-
tiresc” devine oraș liber. Mișcarea eteristă din anul 1821 atrage
la Chișinău un număr mare de Români, refugiați din principa-
tele românești, ceea ce duce la intensificarea vieții naționale. În
anul 1829 viața liniștită de oraș de provincie a Chișinăului se
turbură puțin, când el devine punc­tul principal de evacuare al
dezertorilor și bolnavilor în răsboiul ruso-turc. […]
Revoluția rusească din anul 1905 nu s-a manifestat în
Chișinău prin nimic, dacă nu luăm în seamă un nou pogrom
antievreesc, care s-a desfășurat în aceleași condiuni, ca și cel din
anul 1903, și câteva greve școlare.
În schimb revoluția din anul 1917 aduce Chișinăului un
nou suflu de viață politică și națională. Aici se deschid primele
cursuri de limba româ­nească, aici se organizează primele cohor-
te militare moldovenești. Limba româ­nească începe se răsune și
pe străzile centrale ale orașului, unde fâlfâie lângă steagul roșu
și tricolorul românesc. Deschiderea Sfatului Ţării, înființarea
Republicii Moldovenești Autonome, pe urmă independente,
dă Chișinăului o impor­tanță și mai mare pentru Basarabia, iar
mulțimea de ministere cu numeroase automobile, îi dau apa-
rența unei capitale. Ziua de 27 Martie 1918, când s-a proclamat

361
unirea Basarabiei cu România, a închis un capitol din viața
Chișinăului, capitolul creșterii lui nenaturale și situației lui de
oraș străin într-o provincie românească.
Așezat pe o bună parte din suprafața de 7.181 ha., care apar-
țin orașului, cu întindere de peste zece kilometri lungime și pes-
te cinci lățime, Chișinăul se împarte în trei părți bine distinc-
te: orașul nou, orașul vechi și suburbiile ora­șului. Din cele 106
străzi ale orașului, abia vreo treizeci formează orașul nou, partea
de sus a orașului, cu străzi largi, bine aliniate, cu case moderne și
cu câteva parcuri. Partea de jos a orașului, care se lipește de râu-
lețul Bâc, for­mează orașul vechi cu străzi strâmbe, întortochiate,
cu un amestec pitoresc de case moderne cu case vechi, între care
se găsesc și case în stil moldovenesc. Suburbiile orașului și unele
mahalale, locuite de Moldoveni, se aseamănă cu satele răzeșești
din jurul Chișinăului.[…]
Din instituțiile culturale din Chișinău, merită să fie amin-
tită Biblioteca orașului, cu vreo sută mii de volume, Biblioteca
universității populare cu vreo trei zeci mii de volume, Arhivele
Statului cu o bogată colecție de acte și do­cumente, Teatrul
Național, Muzeul Național cu o secție bogată de științe natu­
rale, Muzeul de arheologie bisericească, o școală de viticultură,
patru licee de băieți și trei de fete cu un număr de 3.275 de elevi
și eleve, patru școli medii, două școli normale și una de condu-
cătoare de grădini de copii, un seminar superior și unul inferior,
37 de școli primare și 26 grădini de copii.
În orașul Chișinău se găsesc 33 de biserici parohiale și cape-
le, o biserică catolică, una luterană, o casă de rugăciuni a baptiș-
tilor, o biserică armenească și 67 de sinagogi și case de rugăciuni.

[Basarabia, Chișinău,
Imprimeria Statului din Chișinău, 1926]

362
 Chișinăul

Situația geografică
După ce trenul de Iași-Chișinău scapă de podișul sterp de pe
lângă Pârliți și de panta râpoasă de la Pereval, una din cele mai
înalte localități din Basarabia, dă în pitoreasca vale a Bâcului și
cu ușurință alunecă pe lângă dunga șerpuitoare, ascunsă în ier-
buri și stufuri a râulețului.
Pe de o parte și alta, pe culmile dealurilor, care se îndesesc
spre lunca râului, se înalță codrii Bâcului, care pe alocurea se co-
boară și pe coasta dealurilor și se perindează cu livezile bogate în
pruni și cu ogoarele mici ale țăranilor. Ici, colea, la dreapta și la
stânga, se ascund în livezi satele vechi ale moldovenilor. Cu cât
înaintezi spre Chișinău, cu atât se lărgește valea Bâcului. Însuși
râulețul, întretăiat în mai multe locuri de linia ferată, care se li-
pește când de poalele unui deal, când de ale altuia, nu se vede,
și cursul lui se poate ghici doar după sălciile gânditoare, care pe
alocurea străjuiesc albia de obicei seacă în timpul verii, a râului.
Pădurile se răresc, se schimbă și aspectul general al localității,
și imediat ce treci Ghidighișul, dealurile îndepărtate de o parte
și de alta a râului dau năvală brusc spre râu, căutând parcă să-l
astupe, lăsând numai un coridor îngust și înalt, prin care cu greu
străbate râulețul. Sunt vestitele chei ale Bâcului, această ciudată
formațiune geologică, care în imaginația poporului își găsește
explicație în încercările diavolilor de a bara cursul râului cu blo-
curi uriașe de piatră, o legendă frumoasă pe care a cunoscut-o
încă și Dimitrie Cantemir.
Mintea iscoditoare a cărturarilor a văzut însă în acest joc ca-
pricios al naturii o operă omenească, un zid artificial de piatră
care lega Nistrul și Prutul, tăind Basarabia în două.

363
 De fapt, cheile Bâcului nu sunt decât una din cele patru
cascade ale râului – cheile de lângă Ghidighiși, între Ghidighiși
și Chișinău, de lângă Chișinău și cele de lângă Bulboaca, dea-
luri de loess așezate pe piatră calcaroasă, tăiate de cursul râului
cine știe când, poate în epoca terțiară. Bâcul este unicul râu în
Basarabia cu atâtea chei.
După ce treci cheile de la Ghidighiși, valea râulețului din
nou își ia înfățișarea ei obișnuită, ea se lărgește, împingând dea-
lurile la o parte, devine mai mlăștinoasă, dar la un moment dat
dealurile se apropie din nou, formând chei noi. După ce treci și
aceste chei, valea se lărgește din nou, și la dreapta pe povârnișul
puțin pronunțat al dealului apare Chișinăul.
Călătorul rus A. Demidov, care a trecut prin Chișinău pe
la anul 1838, nu fără oarecare doză de ironie, scrie: „Despre
Chișinău nu putem spune nimic, în afară de aceea doar, că el
este foarte vast și că el, ca și Roma, este așezat pe câteva coline”.
Această comparație, măgulitoare pentru mândria cetățenilor
Chișinăului, are în ea și un sâmbure de adevăr. Când te apropii
de Chișinău, clădirile cu acoperișurile lor roșii, verzi și cenușii,
par aruncate pe dealuri, deasupra cărora se înalță câteva biserici
și coșuri de mori, iar în depărtare, mai sus pe povârniș, se vede
Catedrala frumoasă a Chișinăului, înconjurată de clădiri masive.
Dacă însă treci pe partea opusă a orașului, pe malul stâng al
râului, pe dealul de la Visterniceni (Râșcanovca), de unde se des-
chide o admirabilă pribeliște asupra întregului oraș și asupra șe-
sului din dreapta, vezi cu totul altceva. Dealul de la Visterniceni
se apropie de dealul bisericii Mazarachi din dreapta râului,
formând un chei, iar șesul între acest chei și cel de mai jos de
Ghidighiși pare un lac secat. De la biserica Mazarachi, de-a cur-
mezișul șesului, se întinde un deal, culmea căruia merge paralel
spre drumul Hânceștilor până când dă în dealul care merge pa-
ralel cu cursul râului. De la această culme, în dreapta și în stânga,
fug dealuri mai mici, care împreună cu culmea ce pornește de la
biserica Mazarachi, formează un fel de terasă mare, pe care este

364
așezat Chișinăul. Sub această terasă uriașă formată din loess și
nisip, zac straturi de piatră de calcar din epoca terțiară, de unde,
prin puțuri arteziene, orașul se aprovizionează cu apă. Cu câțiva
ani înainte de război, un ziarist naiv a răspândit știrea că orașul
Chișinău este așezat pe un lac și este amenințat cu prăbușirea,
fapt care i-a pus pe gânduri pe cetățenii Chișinăului, care n-au
văzut altă apă decât acea a Bâcului. Dar lăsăm această chestiune
pe seama geologilor.
Configurația topografică a orașului Chișinău face impresia,
cum am văzut, că Chișinăul este așezat pe coline. Partea de jos
a orașului, acea de lângă Bâc, este așezată pe colinele nenivelate,
pe care sunt împrăștiate în dezordine căsuțele mici ale mahala-
lelor și care sunt brăzdate de străzi înguste și strâmbe. Bisericile
mai vechi: Mazarachi, Bunavestire și Visterniceni (Râșcanovca)
sunt așezate pe vârfurile a trei coline la aceeași înălțime în așa fel
că dacă s-ar trage câte o linie dreaptă de la una la alta, s-ar forma
un triunghi dreptunghi. La fel sunt și piscurile de la vechea ca-
tedrală și piscul zis Inzov, unde pe vremuri locuia guvernatorul
Basarabiei cu acest nume și unde și-a petrecut zilele de surghiun
scriitorul rus Pușkin.
Partea orașului nou se începe mai sus pe povârnișul nivelat,
și așezarea ei este determinată de cursul Bâcului, de-a lungul că-
ruia se așterne pe o distanță foarte mare întreg orașul.
Pe cât este de săracă ca floră partea nordică a împrejurimilor
orașului, povârnișul cu „drumul Orheiului”, pe atât de bogată și
variată ca aspecte este partea sudică. Povârnișul dealului deasu-
pra orașului și câteva văi care brăzdează acest deal sunt îmbrăcate
în vii și livezi, care în special vara sunt de un pitoresc neîntrecut.
Şoseaua care duce spre Costiujeni ar putea concura ca frumu-
sețe cu cele mai încântătoare localități, iar șoseaua Hânceștilor,
valea Buiucanilor, Schinoasa, Malina Mică și împrejurimile
Şcoalei de viticultură par o grădină fără de capăt, cu căsuțe mici
țărănești, mai rar cu vile moderne. De pe culmea dealului care
domină orașul și care se începe de la Buiucani și se întinde până

365
aproape de Băcioi, se deschid priveliști fermecătoare, atât asupra
orașului, cât și asupra văilor din partea opusă a dealului. Aceste
peisaje frumoase stârneau admirația chiar a celor cărora nu le
plăcea orașul. Astfel, scriitorul rus A. Storojenko, care a vizitat
Basarabia la anul 1829 și care a avut ocazia să petreacă la o vie
deasupra orașului, scrie: „Privirea mea aluneca pe dealurile aco-
perite cu vii și pomi fructiferi... Chișinăul era ca pe palmă. De
departe părea un oraș mare și frumos; se vedeau bisericile albe și
casele mari; soarele ardea pe cupolele și crucile templelor; clădi-
rile păreau că sunt în mijlocul grădinilor și totul la un loc forma
o panoramă splendidă”.
Şi într-adevăr, din viile din partea sudică a orașului se des-
chide vederea asupra părții moderne a orașului, unde se găsesc
cele mai frumoase clădiri; de aici se poate vedea monumentala
clădire a liceului nr. 3, unde s-a votat unirea, palatele de pe strada
Viilor, clădirile publice în cap cu sinistrul castel, penitenciarul
Chișinăului, clădire în stil genovez de o rară originalitate ca ar-
hitectură, despre care vestitul geograf E. Reclus scrie: „Clădirea
principală a orașului este uriașa pușcărie cu patru turnuri cu
dinți, care se înalță deasupra caselor joase”.
În afară de aceste vii și livezi, care nu sunt îndeajuns prețuite
de către populația Chișinăului, în apropiere de oraș nu se găsesc
alte localități frumoase. Codrii se încep la vreo cincisprezece ki-
lometri, râuri mai mari în apropiere nu sunt.
Ce i-a făcut pe întemeietorii Chișinăului să aleagă această
localitate pentru așezare omenească? Este explicabilă din punct
de vedere geografic originea orașelor de pe țărmurile mărilor și
ale râurilor mari, și e greu de făcut vreo presupunere cu privire la
originea orașelor cum este Chișinăul, care n-a avut niciun fel de
șanse din punct de vedere al situației geografice pentru dezvol-
tare. Chestiunea se simplifică dacă ne aruncăm privirea asupra
hărții Basarabiei. Chișinăul este așezat pe drumul care ducea din
nordul Moldovei spre Tighina și vadul Nistrului de acolo, dru-
mul Crimeii, iar pe de altă parte, el se găsește aproape la mijlocul

366
drumului între vechile centre comerciale dintre Moldova, Orhei
și Căușeni. Că valea Bâcului a fost drumul spre vadul Nistrului
găsim mărturii și la cronicarii noștri.
„Rămâind Ghica Vodă”, scrie Miron Costin, „numai cu bo-
ierii, n-au cutezat să mai zăbovească la Lăpușna, de au purces pre
Bâc spre Tighinea”. Încrucișarea acestor drumuri a determinat
dezvoltarea primei așezări și transformarea ei în târg care de al-
tfel s-a întâmplat, cum vom vedea mai departe, destul de târziu.
Clima Chișinăului, care este așezat la 47° 02’ latitudine
nordică și la 28° 49’ 45” longitudine estică de la Greenwich și
care atinge înălțimea deasupra mării de 113, 3 m, este pronun-
țat continentală. Temperatura medie anuală este de 9,6°, ceea ce
are aproximativ Parisul și Viena, dar trecerea de la un anotimp
la altul se face mai brusc, precum și diferența între minimum
și maximum a temperaturii este mai mare. Cele mai multe ploi
cad de obicei în lunile mai, iunie și iulie, care, împreună cu cele
din timpul iernii și în alte luni, dau media anuală de 433 mm.
Toamna este cel mai frumos anotimp în regiunea Chișinăului.
Clima cam aspră a Chișinăului, călduroasă vara și uneori prea
friguroasă iarna, nu poate fi considerată ca dăunătoare sănătății.
Şi dacă partea „riverană” a orașului n-ar fi expusă malariei, cetă-
țenii Chișinăului ar fi și mai mulțumiți de orașul său.

Chișinăul de astăzi
Românii din alte ținuturi care vizitează Chișinăul rămân de
obicei impresionați de regularitatea orașului, de lărgimea străzi-
lor lui, încadrate în arbori decorativi, tăiate în linii drepte, care
formează cartiere mari, pătrate. Mulți pleacă cu ideea că aceasta
este expresiunea „firii largi rusești”, a imensității imperiului rus,
că Chișinăul este construit după tipul caracteristic al orașelor
rusești. Orașele însă adevărat rusești n-au nimic din ceea ce are
Chișinăul ca plan, ca aspect. Cele mai multe din ele, cum este,
de exemplu, Moscova, sunt lipsite de orișice plan, sunt modelul
a tot ce se poate imagina ca dezordine, cu străzi întortocheate,

367
înguste, cu stradele „surde”, „moarte” – „tupicuri” proverbiale
rusești.
Chișinăul, sau mai bine zis partea nouă a orașului, este creați-
unea epocii „țarului liniilor drepte” și a careurilor militare, a îm-
păratului Nicolae I, și ca atare ca formă și exterior foarte mult se
aseamănă cu orașele din sudul Rusiei care s-au dezvoltat în acea
epocă, ca Odesa, Ecaterinoslavul, Elizavetgradul etc. Vizitatorii
Chișinăului, care de obicei gravitează spre centrul orașului, în
general rămân cu impresii greșite sau incomplete asupra lui. Din
cele 106 străzi ale orașului, abia vreo 30 formează orașul nou,
restul căzând asupra orașului vechi și asupra mahalalelor. Acest
număr nu cuprinde mulțimea străzilor și stradelelor fără nume
din diferite colțuri ale mahalalelor Chișinăului, nici străzile sub-
urbiilor orașului.
Această din urmă, ca și faptul că străzile Chișinăului, chiar
cele centrale, au câte două-trei denumiri, acea rusească, acea de
la anul 1918 și acea de la anul 1923, și n-au plăci cu inscripții pe
la colțuri, fac ca chiar aborigenii orașului să se conducă mai mult
după instinct decât după denumirea străzilor. Dacă întrebi cum
să dai în strada Mihai Viteazul sau Mihai Eminescu, nimeni nu
știe, cu toate că asemenea străzi există. Ce e drept, orășenii, care
țin foarte mult la tradiție, respectă mai mult denumirile rusești.
Prin urmare, centrul orașului, adică orașul nou, unde astăzi
este concentrată viața economică, culturală, administrativă, nu
dau decât anumite impresii.
Când intri într-un oraș apusean, de obicei imediat, chiar
de la periferie, intri în mediu orășenesc. Ca notă caracteristică
pentru Chișinău este faptul că în el se pot vedea aproape toate
formele civilizației de astăzi, de la cea primitivă sătească până la
cea luxoasă orășenească. Luând ca principiu acest fap Chișinăul
se poate împărți în trei părți distincte: orașul nou, orașul vechi
și suburbiile cu unele mahalale. [...]
Orașul nou propriu-zis este așezat între străzile Viilor,
Ştefan cel Mare, Spitalului și piețele Ciuflea și Fânăria. De la

368
gară, tramvaiul elegant te duce, prin cartiere mărginașe, spre
centrul orașului. La stânga, imediat lângă gară, se înalță dea-
supra unui rând de crâșme, pe o sprânceană de deal, clădirea
posomorâtă a școalei eparhiale de fete, cu biserica ei, „Muntele
Athos”, cum au botezat ingenios seminariștii alma mater a preo-
teselor basarabene.
Tramvaiul face spre stânga, urcând cu greu un povârniș ca să
dai în strada principală Alexandru cel Bun, sau cum îi zic după
tradiție locuitorii, Alexandrovskaia. De la biserica Ciuflei con-
struită în stil combinat ruso-bizantin, strada capătă aspectul ei
obișnuit: ea se întinde pe o linie dreaptă, se lărgește și pare și mai
largă din cauza caselor construite într-un singur etaj. Străjuită
ici-colo de salcâmi, arțari sau tei și de gherete de lemn de diferite
culori, strada Alexandru cel Bun atinge la dreapta piața nouă, o
aglomerație de prăvălii de diferite mărimi, de un pitoresc adevă-
rat oriental, de gherete, rafturi, lăzi uriașe, de grămezi de zarza-
vaturi și alte mărfuri, așezate fără nicio ordine pe niște stradele
și medeane murdare, pline de gropi, piață unde se pot desface
toate produsele indigene și cele importate.
De la strada Armenească se începe partea cea mai frumoasă
a orașului. Pe o parte și pe alta a străzii Alexandru cel Bun se
înalță și case cu două, rar cu trei etaje, construite după ultimul
cuvânt al tehnicii inginerești. Magazine luxoase cu mărfuri ex-
puse la geamurile mari, cu firme colorate, astăzi mai toate scrise
în românește, oteluri mari, cofetării, bănci, pe lângă care mișună
oamenii de afaceri, dau un aspect european și plin de viață aces-
tei străzi largi. Lângă Banca orașului, o clădire străjuită alegoric
de doi lei de piatră, se găsește un mic parc; mai departe urmează
clădirea Primăriei, cu magazine frumoase dedesubt, cu o biblio-
tecă și cu apartamentele administrației comunale deasupra, în-
cununată de un orologiu tradițional.
Lângă bătrâna clădire a mitropoliei, care datează de la anul
1814, reședința arhiepiscopului Basarabiei, se găsește casa epar-
hială, cu cea mai frumoasă sală în Chișinău, cu un mic muzeu de

369
arheologie bisericească și cu mai multe întreprinderi comerciale
în etajul de jos; în fața Mitropoliei, se pierde într-o grădină mare
grandioasa clădire a catedralei arhiepiscopale, în care predomi-
nă motivele italiene, cu pictură rusească nouă în interior și cu
peristiluri pe dinafară. Colț la colț cu grădina catedralei, vizavi
de seminarul teologic, cu clădirea lui fără gust, asemănătoare
ca stil cu cazarmele din orașele de provincie rusești, este așeza-
tă grădina publică a orașului. Este cel mai plăcut loc de odihnă
pentru orășeni, cu alei frumoase, bine aliniate, cu florărie și cu
monumentul scriitorului rus Pușkin, care cu o tristeță constantă
privește și repaosul oamenilor de treabă și ștrengăriile tineretu-
lui dezordonat din grădina publică. Într-un colț al grădinii pu-
blice, pe strada Alexandru cel Bun, este așezat Teatrul Național,
mic, dar plăcut ca înfățișare, alături de care se lipește clădirea
clubului nobilimii, unde pe vremuri boierii moldoveni treceau,
în jocuri de cărți și chefuri cu lăutari, în mâinile străinilor vi-
cleni, munca țăranului și avutul moștenit de la strămoși. În fața
grădinii publice se găsește un vechi palat boieresc cu colonade
și antresol, în care sub regimul rus avea reședință guvernatorul
Basarabiei, iar astăzi se adăpostește Comandamentul corpului
de armată din Basarabia.
De la grădina publică, spre partea opusă gării, str. Alexandru
cel Bun își schimbă înfățișarea. Pe vremuri aici erau cartierele li-
niștite ale orașului, unde locuiau proprietarii basarabeni. Astăzi
și aici au pătruns câteva întreprinderi comerciale, iar cele mai
multe din palatele boierești au trecut în mâinile oamenilor de
afaceri. Câteva clădiri publice mari, cum este Liceul nr. 2 de
băieți, administrația financiară și spitalul central, dau și acestei
părți a străzii aspectul unui oraș modern.
Cea mai frumoasă parte a Chișinăului, partea situată între
strada Alexandru cel Bun și strada Viilor, este tăiată foarte re-
gulat în cartiere mari, pătrate. Străzile, largi și aicea, sunt bine
plantate pe la margini, astfel că în timpul verii sunt de o frumu-
sețe rară, iar casele, în majoritate într-un singur etaj, umbrite de

370
arbori, care se găsesc în abundență și în curți, au aparența liniș-
titoare a caselor din orașele patriarhale. În aceste cartiere sunt
așezate cele mai multe din clădirile publice. Pe strada Gavriil
Bănulescu-Bodoni este situat Liceul nr. 1 de băieți, o clădire des-
tul de veche și frumoasă ca arhitectură; ceva mai sus pe aceeași
stradă se găsește impozanta clădire a „Casei Noastre”, unde în
timpul revoluției avea sediul consiliul de miniștri al Republicii
Moldovenești; vizavi de această clădire este situată Şcoala spiri-
tuală de băieți; pe strada Regele Carol I, fostă Pușkin, se găseș-
te originala clădire a Liceului Dadiani, Liceul nr. 1 de fete, cu
eleganta-i biserică, iar ceva mai sus clădirea modernă a Liceului
real, care domină o bună parte din oraș, și la stânga Imprimeria
Statului; pe strada Viilor este așezată clădirea istorică a Liceului
nr. 3 de băieți, cea mai frumoasă și mai mare clădire din Chișinău,
unde în timpul revoluției ținea ședință Parlamentul Basarabiei și
unde s-a votat unirea.
În apropierea Liceului nr. 3 se găsește exotica clădire în stil
mauritan a Muzeului Național. La câțiva pași de la muzeu este
așezat parcul Principele Carol, de unde se deschide o admirabilă
priveliște asupra văii Buiucanilor.
Dacă cineva ar încerca să-și facă o idee generală despre arhi-
tectura celor 7994 de clădiri ale orașului, ar fi pus la o încercare
foarte grea. În afară de casele țărănești, în stil moldovenesc, din
suburbiile orașului, și vreo câteva case în vechiul stil moldove-
nesc, în afară de o casă în stil rusesc de pe strada Fântânii și de
vreo două-trei case boierești, mai mult sau mai puțin stilizate
sub influența arhitecturii italiene, în afară de câteva clădiri din
prima jumătate a veacului al XIX-lea, în stil Empire, cercetătorul
n-ar găsi decât clădiri de oraș, construite din cărămidă sau pia-
tră, fără multe pretenții, acoperite cu tablă sau cu olane, „cutii”
mici europene, poate comode în interior, dar lipsite de orișice
estetică. Merită atenția amatorului de arhitectură penitenciarul
Chișinăului, despre care am vorbit mai sus, construit în forma
castelurilor genoveze.

371
 Orașul vechi, situat între strada Ştefan cel Mare și Bâc, are
aparența unui târg de provincie, cu străzi încâlcite, întortochea-
te, pe alocuri foarte înguste, cu case în completă ruină alături
de clădiri noi de piatră, case intrate în pământ până la ferestre,
prăvălii mici, gherete strâmbe, hanuri, ceainării, cârciume, vreo
două piețe mici cu mărfuri în praf sau în noroi, toate acestea
împreună, cu o populație evreiască săracă, dau aspectul unui
adevărat ghetto.
Cercetătorul însă atent va găsi în această mizerie, în acest
amestec pitoresc al vieții noi și vechi, și ceva interesant. Ici-
colea, dai peste câte o casă gârbovită cu cerdacuri, cu anexe late-
rale, care ne amintește de vechea viață moldovenească. Iar câteva
biserici vechi, cum este biserica Mazarachi, Bunavestirea, bise-
rica Armenească, fosta Catedrală Mitropolitană, astăzi biserica
Sf. Mihail, cu inscripții moldovenești pe pietre mormântale, cu
icoane moldovenești, biserici construite în stil moldovenesc, așa
cum sunt bisericile în Moldova și Bucovina, trezesc în sufletul
vizitatorului emoții pioase, vorbind despre trecutul românesc al
provinciei dintre Prut și Nistru.
Cine însă vroiește să cunoască Chișinăul românesc trebuie să
meargă în mahalalele și suburbiile orașului: Bariera Sculenilor,
Buiucanii, Valea Dicescului, Sf. Vineri, Schinoasa, drumul
Băcioiului, Melestiu, Frumușica, Malina Mică și Mare, toate
acestea ca și altele, pe care nu le enumerăm, au aspectul unor
sate răzășești. Aici se pot vedea căsuțe albe țărănești, în mijlocul
livezilor, fântâni cu cumpănă și ciutură, coșare pentru animalele
domestice și câte o droaie de copii în străzile pline de praf. Viața
orașului zgomotos și străin parcă n-a trecut deloc pe aici, pe la
acești răzeși, așezați de către Ştefan cel Mare pe aceste locuri.
Cultura
Pe când în celelalte două provincii, care au trăit sub un regim
străin, în Ardeal și Bucovina, s-a închegat repede o viață cultu-
rală românească mai mult sau mai puțin intensă, Chișinăul zace
într-o somnolență culturală care-l caracteriza și sub stăpânirea

372
rusă. Aceasta se datorește pe lângă condițiuniie speciale ale vie-
ții de aici, și lipsei unui focar de cultură românească superioară.
O universitate ar atrage forțele culturale locale și ar coordona
activitatea lor, servind ca un ferment bine­făcător pentru trezi-
rea din apatie a lumei intelectuale, în general indolente și pasive.
Sforțările unor elemente de a crea o mișcare culturală, o presă
locală, o socie­tate științifică, se lovesc de indeferența descura-
jatoare a publicului, de pasiunile politicienilor locali, care sunt
mult mai aprinse decât a politicienilor de la centru, de neînțele-
gerile între intelectualii locali și cei veniți de peste Prut, neînțe-
legeri care n-au la bază interese su­perioare și naționale. Aceasta
este cauza, că pe când orașele cele mai mici din țară, cum este
Bârladul, Bo­toșanii, Calafatul etc., dau semne de viață culturală,
scot reviste și ziare, Chișinăul nu dă decât efemeride, care dispar
imediat ce văd lumina. S-au pus bazele mai mul­tor societăți cul-
turale și științifice, s-a încercat scoaterea mai multor reviste și zi-
are, și Chișinăul nici până acum n-a produs nimic mai mult sau
mai puțin important din punct de vedere cultural. Menirea însă
a acestui oraș ar fi, ca în noile condițiuni de viață ale provinciei,
să stea în fruntea tuturor manifestărilor culturale.
Şi sub regimul rusesc, Chișinăul nu era din orașele de cultu-
ră. Încercările culturale rusești, în cele mai multe cazuri oficiale,
n-au adus în acest oraș străin și Rușilor, decât la o parodie de cul-
tură rusească, care se manifestă în partea exterioară a lucrurilor,
în costume europene, într-o limbă pocită, într-un teatru medio-
cru, într-o școală moartă, în două-trei ziare de intrigi provinci-
ale. Nicio lucrare, mai mult sau mai puțin serioasă în domeniul
literar sau științific, n-a văzut lumina în Chișinău. Şi Rușii din
centrele culturale adevărate erau în drept să disprețuiască aceas-
tă capitală a Vandeei, cum numeau ei urbea păzită de Dumnezeu
a Chișinaului.
Din manifestările culturale sub stăpânirea rusă, ar merita să
fie remarcată activitatea tipografiei Eparhiale din Chișinău, care
a fost deschisă în anul 1814. De sub teascurile acestei tipografii,

373
care a fost inclusă la anul 1883 și redeschisă la 1907, a ieșit un
număr res­pectabil de cărți bisericești în limba moldovenească
și o serie de abecedare moldovenești, cărți care au con­tribuit la
menținerea unei continuități culturale româ­nești în Basarabia.
Până la anul 1843, când se deschide prima tipografie particulară
în Chișinău, tipografia Epar­hială era singura tipografie în întrea-
ga Basarabie. As­tăzi, în orașul Chișinău se găsesc 18 tipografii.
Ca să pună bazele unui început de cultură, Primăria Orașului
Chișinău deschide la anul 1832 o bibliotecă orășenească.
În primele decenii ale existenței acestei biblioteci, activitatea
ei era mai mult decât redusă din cauza lipsei de cititori. De la
anul 1880 încoace, această bibliotecă, compusă aproape exclusiv
din cărți rusești, ia o dez­voltare destul de mare. Biblioteca enu-
mără astăzi peste 100.000 de exemplare și are un număr mare
de abo­nați. De la unire încoace, această bibliotecă începe să se
îmbogățească și cu cărți românești. La anul 1918, din inițiativa
Directoratului General de Instrucție, se înfiin­țează și o biblio-
lecă românească prin donația de către Universitatea din Iași a
unui însemnat număr de du­plicate din biblioteca ei. Această co-
lecție prețioasă s-a îmbogățit în anii ulteriori cu un număr mare
de cărți, biblioteca bucurându-se de dreptul de a primi cărți de
la toate instituțiile grafice din țară. Numărul total al volu­melor
trece de 30.000, și biblioteca care a fost cedată Universității
Populare din Chișinău, este pe cale de a deveni unul din cei mai
importanți factori culturali din Chișinău. În legătură cu bibli-
oteca, este necesar să amin­tim și despre Arhivele Statului, care
posedă un număr de câteva mii de dosare, privitoare la ocupația
rusească a Ţărilor Românești din anii 1806-1812, și la istoria
Basarabiei din ultimul secol. Această arhivă, în special Arhiva
Senatorilor, completată cu Arhiva Consistoriului din Chișinău,
prezintă o valoare de neprețuit pentru istoria noastră națională
și așteaptă sârguința unui cer­cetător.
Chișinăul n-a avut niciodată un teatru cu o trupă permanen-
tă. Pe la anul 1820, din când în când se dau reprezentații teatrale

374
în casele boierești de către amatori. Ceva mai târziu Chișinăul
începe să fie vizitat de către trupe venite din Odesa, trupe de
actori Ruși, Italieni și Nemți, și Chișinăul are și un local special
pentru re­prezentații teatrale, într-o clădire „murdară, veche, în
stare de ruină”, cum scrie Zașciuc la anul 1862. Abia la sfârșitul
veacului al XIX-lea se construiește un teatru în sensul propriu
al cuvântului, pe lângă clubul așa zis al nobilimii, clădirea de as-
tăzi a teatrului. Scena acestui teatru, pe lângă trupe de operă și
de dramă venite din centrele rusești, a văzut și trupe românești
venite din vecinul Regat. De la unire încoace se fac încercări
de a organiza un teatru românesc cu o trupă permanentă, și cu
concursul Ministerului Cultelor și al Artelor, s-a reușit să se în-
jghebeze un teatru românesc destul de bun, care în curând va fi
transformat în Teatru Național.
Chișinăul are și două Muzee. Unul din ele, creat de către fos-
ta Zemstvă Gubernială, astăzi Muzeul național, instalat într-o
clădire frumoasă, are o secție de științe naturale, care ar putea
face cinste orișicărui oraș euro­pean. Mulțumită talentului fostu-
lui conservator al Mu­zeului, a lui Osterman, se organizează sec-
ția florei și fau­nei Basarabiei, cea mai bogată secție în Muzeu, iar
cerce­tările făcute de către Zemstvă în domeniul agrogeologiei,
prin savantii ruși Nabochih și Mihailovschi, a dat secția Geologică
și Agrogeologică. Pe lângă Muzeu există și o secție Etnografică
și Arheologică, întemeiate tot în timpul când Muzeul aparținea
Zemstvei, dar aceste sec­țiuni sunt aproape nule.
Ai doilea Muzeu, Muzeul de arheologie bisericească a
Societății arheologice bisericești, conține o colecție prețioasă de
cărți vechi, icoane și obiecte bisericești, foarte interesante pen-
tru istoria artei moldovenești.
În Chișinău există și câteva Societăți cu caracter cul­tural
și științific, cum este Universitatea Populară, Societa­ tea de
Arheologie Bisericească, Societatea Istorico-Literară „B. P.
Hâjdău”, Societatea „Ateneul Popular al Moldovei dintre Prut
și Nistru”, filiala Caselor Naționale din Bucu­rești, societăți și

375
instituții care își au meritele lor în viața culturală a Chișinăului.
Comisiunea Monumentelor Istorice, secția Chișinău, Instituție
de Stat, este la începutul activității sale, și pe lângă chestiuni de
ordin admini­strativ în legătură cu conservarea monumentelor is-
torice, își îndreaptă cercetările în domeniul trecutului Basarabiei.
Presa periodică a Chișinăului își are și ea istoricul ei.
Administrația locală rusă pentru nevoile provinciei de la anul
1860, scoate un ziar săptămânal ,,Buletinul regiunii (mai târziu
guvernământului) Basarabiei”, pri­mul ziar rusesc în Basarabia.
La anul 1867 apare revista oficială a Arhiepiscopiei Chișănăului
în limba rusă și româna, care dela 1871 începe să apară nu-
mai în rusește. Zemstva gubernială și Primăria Chișinăului,
scot din când în când buletinele lor. Ceva mai târziu încep să
apară și ziare neoficiale, cum a fost „Monitorul Basarabiei”
(1889-1897), „Basarabeanul” (1897 – 1901), „Prietenul” lui
P. Crușevan, „Viața Basarabiei”. După prima revoluție ruseas-
că, în Chișinău încep să apară și ziare în limba românească.
Așa a fost „Basa­rabia” (1905-1907), „Viața Basarabiei (1907),
„Moldovanul” (1907-1908), revista „Luminătorul” (de la 1908
până în prezent), „Glasul Basarabiei” (1913-1914), „Cuvântul
Moldovenesc” (1913 – 1918).
De la unire încoace, în Chișinău încep să se tipă­rească
mai multe ziare și reviste românești, cum a fost „Ardealul”,
„România Nouă”, „Sfatul Ţării” și altele care apăreau mai mult
sau mai puțin accidental, pre­cum și revistele „Şcoala Basarabiei”,
„Cuvântul Drep­tății”, „Foaia plugarilor” etc. Lipsite de orișice
sprijin, aceste întreprinderi culturale nu se pot menține, și după
încercări zadarnice de obicei dispar. În prezent Chișinăul are o
singură gazetă zilnică „Dreptatea”, ziar de partid, care cu greu
își menține apariția. În schimb Chișinăul are șase ziare zilnice
rusești, sprijinite de către politicienii locali.
Istoria învățământului în orașul Chișinău este ceva mai bo-
gată în evenimente. Până la anul 1812, în Chi­șinău a existat o
școală „domnească” și vreo două-trei școli pe lângă bisericile

376
din Chișinău. Mulțumită intervenției Mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni, în anul 1813 se deschide seminarul teolo-
gic din Chișinău, pe lângă care la anul 1816 se înființează și un
pensio­nat al nobilimii. Pentru seminar se ridică o clădire proprie
la anul 1817, actuala clădire a seminarului vechi, refăcută la anul
1868; în anii 1900-1901 se ridică și o nouă clădire a semina-
rului. De seminar ținea și o scoală spirituală, un fel de școală
pregătitoare pen­tru seminar, cae trece în clădirea ei proprie la
anul 1877.
La anul 1822 în Chișinău se înființează prima școală prima-
ră („parohială”), iar cu doi ani mai târziu o școală Lancasteriană,
„cea mai bună în Rusia”, după afirmația unui călător de pe la anul
1841. Deschiderea unei școli medii „ținutale” a avut loc în anul
1829, iar la anul 1833 se deschide liceul regional din Chișinău,
primul liceu în Basarabia. Până la anul 1861, liceul cu inter­natul
se adăpostea „în trei clădiri particulare de piatra cu totul im-
proprii”, cum scrie Zașciuc. Ministrul de In­strucție publică rus
cumpără clădirea actualului liceu No. 1., clădire în care era un
spital militar. Această clădire în anul 1862 după un incendiu se
reface: co­loanele în stil empir din fața liceului dispar și clădirea
ia înfățișarea pe care o are acuma.
Predarea materiilor în aceste școli se face în limba rusă, lim-
ba moldovenească predându-se ca obiect de studiu până la anul
1866, când a fost scoasă cu desă­vârșire din învățământ. De la
anul 1840 încoace încep să se înființeze și școli de fete parti-
culare, curn a fost școala Anastasiei Rizo (1840), pensionatele
Fori (1841), Jano (1843) și Balen de Balu. Pentru copilele de
preoți se deschide de la anul l864 și o școală eparhială de fete
cu un program special, care se apropie de progra­mul școalelor
medii. Clădirea acestei școli mari se ri­dică la anul 1872. La anul
1871 Zemstva gubernială a luat pe seama sa liceul particular
Beliugova, astăzi liceul de stat Regina Maria. Tot în acest an un
gimnaziu particular se transformă în liceu, actualul liceu Nr. 2
de băieți, iar la 1873 se deschide liceul Real care la anul 1884

377
își ridică clădirea lui proprie. În clădirea frumoasă și temeinică
a pensionatului nobilimii ridicată la anul 1905, se deschide în
anul 1908 liceul No. 3 de băieți.
Din aceste școli, care au rostul lor cultural pentru Basarabia,
merită atenția seminarul teologic și liceul Nr. 1 de băieți, care pose-
dă câte o bibliotecă înzestrată cu un număr mare de cărți și reviste
vechi rusești; liceul Nr. 3 cu sala lui, pe peretele căreia este gravat
pe o placă de marmoră actul unirii de la 1918 și li­ceul real, cu o fru-
moasă colecție de tablouri cu un cabinet bogat pentru științele fi-
zico-chimice și cu o sta­ție meteorologică și observator astronomic.
Treptat se deschid și școli primare, care la anul 1889 au ajuns
la numărul de nouă. Şcoli profesionale în Chișinău n-au existat
în afară doar de școala de viticultură, care își ia ființă la anul 1842
și o școală orășenească de meserii. În ultimii ani ai stăpânirei ru-
sești, în Chișinău ia o dezvoltare destul de mare învățământul
se­cundar particular, în special cel pentru fete, care în Chișinău
a fost exclusiv particular. Se înțelege, că pre­darea în toate școlile
secundare și primare se făcea în limba oficială a statului rus.
Revoluția de la 1917 și unirea, au adus un nou cu­rent în în-
vățământul din Chișinău. La 1917 se mani­festă tendința de a
crea școli în limba națională, dar, în lipsă de elemente didactice
pregătite pentru școala națională, în lipsă de manuale, introdu-
cerea principiu­lui naționalizării întâmpină dificultăți la minori-
tățile din Chișinău. Învățământul românesc, cum este și firesc,
ia o dezvoltare mare în condițiunile noi de viață. Înființarea mai
multor internate pe lângă licee, înființarea unor școli noi, cum
este școala de băieți, școala de conducătoare de grădini de copii,
școala profesională, o școală medie, mai multe școli primare și
de grădini de copii, schimbă și caracterul populației școlare, care
devine tot mai românească. […]

[Chișinăul, Editura Comisiunii Monumentelor Istorice,

Secția din Basarabia, 1925]

378
 Minidicționar al autorilor antologați

Beldiceanu, Nicolae N. (n. 15 mai 1881, Rădășeni, județul

Suceava – d. 9 iunie 1923, Sibiu). Prozator și publicist.
Bezviconi, Gheorghe G. (n. 14 apr. 1910, Jitomir, Ucraina
– d. 30 iunie 1966, București). Istoric literar, heraldist, slavist.
Bogza, Geo (n. 6 febr. 1908, Ploiești – d. 14 sept. 1993,
București). Poet și prozator.
Boldur, Alexandru (n. 23 (25) februarie 1886, Chișinău – d.
18 octombrie 1982, București). Istoric, arheolog, jurist.
Camilar, Eusebiu (n. 7 oct. 1910, com. Udești, jud. Suceava
– d. 27 aug. 1965, București). Prozator, poet și traducător.
Cazacu, Petre (n. 6 oct. 1871, Chișinău – d. ? aug. 1956,
București). Publicist, prozator și om de stat.
Ciobanu, Ștefan (n. 1883, com. Talmaz, jud. Tighina,
Basarabia – d. 28 febr. 1950, București). Istoric literar.
Cioflec, Romulus (n. 23 mart. 1882, com. Araci, jud.
Covasna – d. 13 nov. 1955, București). Prozator și publicist.
Constantinescu-Iași, Petre (n. 25 nov. 1892, Iași – d. 1 de-
cembrie 1977, București). Istoric, om politic.
Crainic, Nichifor (numele la naștere: Ion Dobre), n. 24 dec.
1889, com. Bulbucata, jud. Giurgiu – d. 21 aug. 1972, București.
Eseist și poet.
Cuzminschi, Pavel (n. 20.11.1857 – d. 1941, Brătușeni).
Publicist, jurist, dramaturg.
Dârzeu, Eugen (n. 1 sept. 1884, Iași – d. ?). Publicist, jurist.
Dumitrescu, George-Dorul (n. 14 feb. 1901, Ceptura,
Prahova – d. 1985, București). Prozator, publicist.
Filipescu, Constantin (n. 1879, com. Burdusaci, jud. Tecuci
– d. 1947). Agronom, consilier tehnic al Directoratului de

379
Agricultură din Basarabia.
Fulga, Laurențiu (pseud. lui Laurențiu Ionescu), n. 2
nov. 1916, com. Fulga de Jos, jud. Prahova – d. 16 nov. 1984,
București. Prozator.
Galaction, Gala (pseud. lui Grigore Pișculescu), n. 29
apr. 1879, com. Didești, jud. Teleorman – d. 8 martie 1961,
București. Preot, prozator, memorialist și traducător.
Gheorghiu, Constantin Virgil (n. 15 septembrie 1916, Valea
Albă, comuna Războieni, Neamț – d. 22 iunie 1992, Paris).
Jurnalist, diplomat, romancier, poet, preot.
Giurgea, Eugeniu N., agronom, Șeful Statisticii agricole din
Basarabia.
Goga, Octavian (n. 20 mart. 1881, com. Rășinari, jud. Sibiu
– d. 6 mai 1938, com. Ciucea, jud. Cluj). Poet, publicist.
Iancovescu, Puiu (n. 20 dec. 1889, București – d. ?1966).
Actor, regizor, animator al scenei teatrale.
Lepși, Iosif (n. 1895 – d. 1966). Zoolog, geograf, muzeolog.
Madan, Gheorghe V. (n. 5 oct. 1872, Trușeni, Lăpușna – d.
7 nov., 1944, Pitești). Prozator și folclorist.
Meniuc, George (n. 20 mai 1918, Chișinău – d. 8 feb.,1987,
Chișinău). Poet, prozator, eseist, traducător.
Micșunescu, Dimitrie P. (n. 1893 – d. 1982). Preot.
Petrovici, Ion (n. 14 iun, 1882, Tecuci, jud. Galați – d. 17
febr. 1972, București). Eseist și memorialist.
Poiană-Năsturaș, Volbură (pseud. lui Constantin I.
Năsturaș), n. ? martie 1890, comuna Galben, Roman – d. 27
sept. 1972, Arad. Poet și prozator.
Râșcanu, Theodor (n. 4 nov. 1888, Iași – d. 2 iulie 1952,
Vaslui). Scriitor, publicist, jurnalist, genealogist și memorialist.
Robot Al. (pseud. lui Alter Rottman), n. 15 ian. 1916,
București – d. 1941 (?). Poet, publicist.
Sadoveanu Mihail (numele la naștere: Mihail Ursachi; nu-
mele Sadoveanu e legalizat în 1891), n. 5 nov. 1880, Pașcani,
jud. Iași – d. 19 oct. 1961, București. Prozator, academician și

380
om politic român.
Simionescu, Ion Th. (n. 10 iulie 1873, Fântânele, Bacău – d.
7 ian. 1977, București). Geolog și paleontolog.
Stere, Constantin (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, jud. Soroca
– d. 26 iun. 1936, Bucov, jud. Prahova). Prozator, om politic,
jurist.
Ștefănescu, I.D. (n. 15 iulie 1886, Preajba, Teleorman – d. 11
iulie 1981, Mănăstirea Agapia). Istoric de artă și bizantinolog.
Teodorescu, Ion C. (n. 15 aprilie 1886, Craiova – d. 20 au-
gust 1978, București). Agronom, profesor universitar.
Timonu, Dominte (n. ? 1911, Mahala, Tiraspol – d. 18 ian.
1972, București). Prozator, regizor, actor, eseist.
Wratislavius (pseud. lui Iosif Șmilovici), n. ? 1885, Iași – d.
?. Publicist, cronicar teatral.

381
 Cuprins

Cuvânt de însoțire����������������������������������������������������������������������������� 5
Argument������������������������������������������������������������������������������������������ 8

Mihail SADOVEANU
Ziua de 24 ianuarie la Chișinău���������������������������������������������������� 17

***Impresii din Basarabia.

Spre Chișinău – Prutul – Zi de târg la Ungheni���������������������������� 20

Ion C. TEODORESCU
Impresii din Basarabia�������������������������������������������������������������������� 23

Ion D. ŞTEFĂNESCU
Un cuget înnoitor în pictura bisericească
(Soborul din Chișinău)������������������������������������������������������������������� 30

Constantin FILIPESCU și Eugeniu N. GIURGEA

Chișinău������������������������������������������������������������������������������������������ 42

Mihail SADOVEANU
Chișinău. Aspecte din 1919������������������������������������������������������������ 48

***Ziua Mare���������������������������������������������������������������������������������� 51

Eugen DÂRZEU
Însemnări răzlețe. Chișinăul����������������������������������������������������������� 52

Nicolae N. BELDICEANU
Teatrul popular din Chișinău��������������������������������������������������������� 56

Raul MIRCESCU
Impresiunile lui Puiu Iancovescu���������������������������������������������������� 59

383
 Nichifor CRAINIC
Vederi basarabene – Foi răzlețe ������������������������������������������������������62

Ion C. TEODORESCU
Școala Națională de Viticultură de la Chișinău�����������������������������66

Petre CAZACU
Chișinăul�����������������������������������������������������������������������������������������71

WRATISLAVIUS
Muzeul din Chișinău����������������������������������������������������������������������98

Ion PETROVICI
Spre Tighina. Note de drum���������������������������������������������������������� 102

Ion Th. SIMIONESCU

Chișinău���������������������������������������������������������������������������������������� 112

Octavian GOGA
Mustul care fierbe�������������������������������������������������������������������������� 117

Gheorghe V. MADAN
Golanii Chișinăului���������������������������������������������������������������������� 122

Romulus CIOFLEC
În Basarabia revoluționară����������������������������������������������������������� 126
Glasuri străine și graiu’ de departe������������������������������������������������ 133

Constantin STERE
La Pastorat������������������������������������������������������������������������������������ 136

Petre CONSTANTINESCU-IAȘI
Cele mai vechi case din Chișinău�������������������������������������������������� 138

Gala GALACTION
Teatrul Național din Chișinău����������������������������������������������������� 147
Cimitirul din Chișinău����������������������������������������������������������������� 150
Toamna în Basarabia�������������������������������������������������������������������� 153

384
 Iosif LEPȘI
Muzeul Național de Istorie Naturală din Chișinău
Clădirea și colecțiunile������������������������������������������������������������������� 156

Alexandru BOLDUR
Arabescuri revoluționare. La Chișinău����������������������������������������� 160

Pavel CUZMINSCHI
Din amintirile unui moșneag basarabean������������������������������������� 164

Alexandru ROBOT
Pajurile mizeriei chișinăuene�������������������������������������������������������� 167

George Dorul DUMITRESCU

Toamna la Chișinău��������������������������������������������������������������������� 170

Gheorghe G. BEZVICONI
Biserici și cimitire�������������������������������������������������������������������������� 176
Semi-mileniul Chișinăului������������������������������������������������������������ 182

Alexandru ROBOT
Cum a fost primit 1936 la Chișinău��������������������������������������������� 186
Aspecte din piața nouă������������������������������������������������������������������� 189
Portretul unei periferii������������������������������������������������������������������� 192
Miracolul Crăciunului������������������������������������������������������������������ 194

Gheorghe V. MADAN
Belșugul Chișinăului: cireșele�������������������������������������������������������� 196
O podoabă a Chișinăului: talciocul����������������������������������������������� 198
Toamnele Chișinăului românesc de altădată
(Amintiri de acum 50 de ani)������������������������������������������������������� 203

George MENIUC
Chișinăul nocturn������������������������������������������������������������������������� 208

***Chișinăul crește și se înfrumusețează���������������������������������������� 210

385
 Alexandru ROBOT
Zgomotele Chișinăului������������������������������������������������������������������ 212

V. AGRONOMU
Biserici din Chișinău. Biserica cimitirului������������������������������������ 214

Dominte TIMONU
Panorama Chișinăului văzută printre arbori������������������������������� 216

George Dorul DUMITRESCU

Scrisoare Chișinăului
Tristeți și bucurii din Chișinăul meu�������������������������������������������� 219

***Patru ani de mari realizări municipale la Chișinău ............... 225

Dimitrie P. MICȘUNESCU
Chișinău���������������������������������������������������������������������������������������� 233

Volbură POIANĂ-NĂSTURAȘ
Ce a văzut un consumator într-un restaurant din Chișinău�������� 237

Eubebiu CAMILAR
Prin codrii Orheiului��������������������������������������������������������������������� 240

Gala GALACTION
În vacanță�������������������������������������������������������������������������������������� 243

Laurențiu FULGA
Chișinău – orașul basmelor
Reportaj cu dragoste, vutcă, balalaici și moarte����������������������������� 246

George Dorul DUMITRESCU

Chișinău���������������������������������������������������������������������������������������� 267

Eufrosina SIMIONESCU
Amintiri din Chișinău������������������������������������������������������������������ 279

386
 Teodor RÂȘCANU
Biserica „Râșcanovca” din Chișinău��������������������������������������������� 289

Gheorghe G. BEZVICONI
Patruzeci de ani din viața Basarabiei (1877-1917)
Ecourile revoluției la Chișinău������������������������������������������������������ 297

Geo BOGZA
Misterele Chișinăului�������������������������������������������������������������������� 300

Constantin Virgil GHEORGHIU

Arde Chișinăul!����������������������������������������������������������������������������� 310

Laurențiu FULGA
Chipurile Chișinăului������������������������������������������������������������������� 313
Orașul de la răsărit������������������������������������������������������������������������ 319

Gala GALACTION
Scrisori basarabene������������������������������������������������������������������������ 336

Gheorghe G. Bezviconi
Chișinăul romantic����������������������������������������������������������������������� 339

Iosif E. NAGHIA
Chișinăul de ieri���������������������������������������������������������������������������� 349

George Dorul DUMITRESCU

Orașul din amintire����������������������������������������������������������������������� 354

ANEXE

Ştefan CIOBANU
Orașele������������������������������������������������������������������������������������������� 359
Chișinăul��������������������������������������������������������������������������������������� 363

Minidicționar al autorilor antologați��������������������������������������� 379

387