Stratificarea socială

Pentru a descrie inegalitățile dintr-o societate sociologii folosesc termenul de stratificare

socială. Prin acest concept se descrie ordonarea unei societăți în "straturi", adică în grupuri
sociale ai căror membri sunt definiți în funcție de criterii precum: venit, ocupație, prestigiu,
vârstă. Stratificarea, ca formă de diferențiere socială, se manifestă la toate nivelurile societății,
atât la nivel microsocial (familie, grup de prieteni, colegi), cât și la nivel macrosocial (locuitorii
unui sat, oraș, stat). Stratificarea este un fenomen social presupus de funcționarea unei societăți.

Există mai multe teorii sociologice ale stratificării sociale. Funcționalismul folosește în
explicarea stratificării sociale metafora organismului: o societate este formată din elemente
(grupuri, instituții, organizații) care acționează ca întreg. Din perspectiva funcționalismului
stratificarea socială are o funcție bine determinată: dacă un fenomen social există, atunci el
răspunde unei nevoi. Altfel spus, inegalitățile sociale nu sunt altceva decât modul în care
societatea se autoconservă. Teoria funcționalistă a fost criticată deoarece face dificil de stabilit
importanța socială a unei anumite poziții sociale, limitează extinderea resurselor societății, și
implicit, mobilitatea socială, distribuie inegal imagini de sine dezirabile și sentimentul de
membru deplin al societății.

O altă teorie este cea marxistă, conform căreia societatea are la origine conflictul de
clasă bazat pe proprietatea asupra mijloacelor de producție. Marxismul s-a poziționat ca o critică
a societății capitaliste în care inegalitățile economice conduc la inegalități politice. Inegalitatea se
manifestă între proprietarul de capital și muncitor atunci când este vorba de repartiția bunurilor.
Marx a negat omului orice altă dimensiune în afara celei economice susținând conflictul între
clasele sociale ca sursă a evoluției istoriei. Conform lui Karl Marx, societatea este alcătuită din
posesorii de capital și posesorii de forță de muncă iar individul se subordonează societății în
numele unui presupus bine general și al unui ideal de distribuție egalitară a resurselor. Ideile sale
propovăduite în numele unui presupus ideal egalitar au făcut posibilă experiența comunistă. Însă
realizarea cu orice preț a unor scopuri colective conduce la anularea libertății individuale și în
cele din urmă la totalitarism.
 O critică adusă lui Marx din perspectivă sociologică aparține lui Max Weber, pentru care
economicul este doar unul dintre factorii care determină stratificarea socială. Declarându-se
împotriva teoriilor marxiste, Weber vrea să demonstreze că ideile pot juca un rol motrice în
istorie și pot deveni forțe sociale eficiente. Astfel, pentru a analiza stratificarea socială, Weber
folosește mai multe criterii. Un prim criteriu introdus de Weber îl reprezintă clasa socială, care se
referă la rolul pe care indivizii îl joacă în procesul de producție și la posibilitatea ca aceștia să
avanseze în ierarhia socială. Un alt criteriu al stratificării îl reprezintă prestigiul sau stima socială
de care se bucură un anumit individ sau grup în societate. Un al treilea factor al stratificării îl
reprezintă puterea deținută în cadrul unui grup sau al unei organizații definită ca influență asupra
acțiunii colective. Putem menționa un al patrulea criteriu al stratificării veniturile, determinate de
structura ocupațională: salariul pentru angajat, profitul pentru antreprenor. În concluzie, pentru
Max Weber stratificarea este un fenomen cu multiple dimensiuni, iar poziția pe care indivizii o
dețin în cadrul unui grup sau în societate este dată de criterii economice, sociale sau politice.

Stratificarea socială presupune ierarhie, inegalitate fiind o condiție a mobilității sociale.În

societățile tradiționale selecția se făcea anterior școlii, iar trecerea de la un strat social la altul se
putea face prin căsătorie sau moștenire. În societățile moderne școala este un factor al mobilitățiii
sociale, iar trecerea de la un strat social la altul se face prin merite personale. Acest sistem social
în care statusul unei persoane este raportat la meritele personale și profesionale se numește
meritocrație. Meritocrația favorizează mobilitatea socială și este asimilată unui status dobândit
deoarece nu este înnăscută, deci nu este rezultatul unui privilegiu, ci este rezultatul unei alegeri și
al unei competiții. Mobilitatea socială poate fi verticală, atunci când trecerea la un status superior
se realiza în baza educației și meritelor profesionale ale unei persoane sau putem vorbi de
mobilitate orizontală, atunci când statusul social se moștenește (exemplu: în societățile în
societățile tradiționale primul copil prelua meseria tatălui; astăzi, meseria de notar). Dobândirea
unui status se face prin efort și este însoțită de anumite costuri financiare și personale (pentru a
avea cariera visată o persoană trebuie să investească în cărți, dicționare, laptop, sau poate
sacrifica viața de familie și relațiile cu prietenii). Cu cât ponderea statusurilor este mai ridicată cu
atât societatea facilitează mobilitatea socială și încurajează competiția, deci este mai
meritocratică. În concluzie, societatea modernă este meritocratică deoarece accesul la un status
dobândit este considerat dependent de meritele individuale și de eforturile personale.