UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

LICENȚĂ SOCIOLOGIE

REFERAT
SOCIOLOGIE
STRUCTURA SOCIALĂ
DEFINIȚIA STRUCTURIII SOCIALE
CLASLEE SOCIALE
STRATIFICAREA SOCIALĂ,
MOBILITATE SOCIALĂ

Student,
ALDOIU Alina Georgiana
PITEȘTI
2020
 1.STRUCTURA SOCIALĂ
Termenul de structură provine din limba latină; substantivul „structura” are înţelesul de
„ construcţie”, „ aşezare” şi „ ordine”, iar verbul „struo-struere” înseamnă a clădi; deci ,
structura desemnează o configuraţie. Sensul etimologic al termenului de „structură” implică,
iniţial ordinea de aşezare a elementelor constitutive, legăturile care se stabilesc între ele,
precum şi poziţia pe care o ocupă în cadrul întregului. Structura semnifică, de asemeni, şi
interacţiune determinată, constelaţie de elemente în anumite relaţii determinate. Jean Piaget
arată că „vom spune că există structură, atunci cînd elementele sînt reunite într-o totalitate care
prezintă anumite proprietăţi în calitate de ansamblu unitar şi atunci cînd proprietăţile
elementelor depind în întregime sau parţial de caracterele întregului” (
Constantinescu,Virgiliu).
Structura socială este ansamblul organizat de instituții sociale și tipare de relații
instituționalizate care alcătuiesc împreună societatea. Structura socială este atât un produs al
interacțiunii sociale, cât și o determină direct. Structurile sociale nu sunt vizibile imediat pentru
observatorul neinstruit, cu toate acestea, ele sunt întotdeauna prezente și afectează toate
dimensiunile experienței umane în societate.
Cu sens general, expresia de „structură socială” este utilizată ca sinonim
pentru organizare socială : ansamblu de modalităţi de organizare a unui grup social şi de tipuri
de relaţii care există în cadrul şi între diferite domenii ale oricărei societăţi ( atît la nivelul
înrudirii, cît şi la cel al organizării economice şi politice).Într-o perspectivă analitică, studiul
structurii sociale a unei societăţi încearcă să explice organizarea şi funcţionarea sa , îmbinarea
diferitelor sale părţi (grupuri şi instituţii), coerenţa sa internă, diviziunile şi contradicţiile sale,
evoluţia şi schimbările sale. (Ibidem).
Structura socială rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Constituirea
colectivităţilor sociale stabile este condiţionată de cristalizarea unei anumite structuri. În
societate se întâlnesc şi „ grupuri” nestructurate, dar existenţa lor este de scurtă durată
(mulţimea). Pentru a supravieţui şi mai ales pentru a acţiona ca entitate, orice grup uman are
nevoie să dezvolte un minimum de structurare socială . Procesul cristalizării unei structuri
specifice constituie deci o legitate pentru orice colectivitate şi prin urmare şi pentru societate
în întregul său.

Pornind de la principalele componente ale sistemului social, se pot distinge următoarele

tipuri de relaţii sociale ( structuri):
a) comunităţi umane ca unităţi sociale – naţiunea , organizată într-o comunitate statală, familie,
comunităţi teritoriale –urbană, rurale, drept forme specifice de viaţă;
b) clase şi categorii sociale, a căror stratificare reflectă trăsăturile formelor de proprietate;
c) categorii ocupaţionale şi profesionale, ce apar şi evoluează pe baza diviziunii sociale a
muncii.
După cum elementele se dispun pe orizontala şi/sau verticala spaţiului social se nasc procese
şi un sistem de stratificare socială, în care veniturile şi / sau puterea influenţează puternic viaţa
oamenilor .
Am putea privi structura socială la nivel micro – ca reţea de microstructuri, la
nivel macrosociologic – ca macrostructura societăţii globale şi la
nivel intermediar. .Microstructurile reprezintă relaţiile sociale dintre indivizi (ca membri ai
unor „grupuri mici de lucru”, ai unor familii, grupuri neformale etc.), alcătuind structura
grupală a societăţii. La nivel microstructural avem de-a face cu o mare diversitate a structurilor
sociale – familie, „grupuri mici de lucru”, cercuri, grup de prieteni, grupuri stradale,
diversitatea grupurilor neformale. În plan macrostructural intră structura de clasă, ca nivel de

1
bază al structurii sociale, dar şi structurile ocupaţionale şi cele teritoriale ( ca structuri
intercomunitare în cadrul unor zine sociale şi nu ca reţele administrative). La nivelul
intermediar al structurii sociale globale se diversifică tipurile de structuri, rezultând diverse
tipuri de comunităţi umane – rural, urban etc. Pe de altă parte, structura socială suferă influenţe
din partea factorului demografic, economic, cultural etc., iar pe de altă parte ea are o relativă
autonomie, transmitându-se –integral sau în formă schimbată – de la o generaţie la alta prin
mecanisme, procese de autoreproducere sau de transfer, mobilitate socială, cu efecte pozitive,
dar şi negative. Prin autoreproducere, structura socială se conservă şi transmite generaţiilor
viitoare norme de grup, cele privind tradiţiile, exercitarea profesiilor, dar şi grupuri privilegiate
sau defavorizate. La rândul ei, mobilitatea socială asigură o mai bună selecţie a competenţelor,
dar uneori deplasările produse cu costuri mari pentru individ şi societate, nu le aduce acestora
beneficii corespunzătoare.

Când sociologii folosesc termenul de „structură socială”, aceștia se referă de obicei la

forțe sociale la nivel macro, inclusiv instituții sociale și tipare de relații
instituționalizate. Principalele instituții sociale recunoscute de sociologi includ familia, religia,
educația, mass-media, dreptul, politica și economia. Acestea sunt înțelese ca instituții distincte,
care sunt corelate și interdependente și, împreună, ajută la compunerea structurii sociale
generale a unei societăți.
Aceste instituții organizează relațiile noastre sociale cu ceilalți și creează modele de
relații sociale atunci când sunt privite pe scară largă. De exemplu, instituția familiei
organizează oamenii în relații și roluri sociale distincte, inclusiv mama, tatăl, fiul, fiica, soțul,
soția etc. și există de obicei o ierarhie a acestor relații, care are ca rezultat un diferențial de
putere. Același lucru este valabil și pentru religie, educație, drept și politică.
Aceste fapte sociale pot fi mai puțin evidente în cadrul instituțiilor media și economice,
dar sunt prezente și acolo. În cadrul acestora, există organizații și oameni care dețin cantități
mai mari de putere decât altele pentru a determina ce se întâmplă în ele și, ca atare, dețin mai
multă putere în societate. Acțiunile acestor oameni și ale organizațiilor lor se comportă ca forțe
structurale în viața tuturor.
Organizarea și funcționarea acestor instituții sociale într-o anumită societate au ca
rezultat alte aspecte ale structurii sociale, inclusiv stratificarea socio-economică , care nu este
doar un produs al unui sistem de clasă, ci este determinată și de rasismul și sexismul sistemic ,
precum și de alte forme de prejudecată și discriminare.

Având în vedere că rasismul este încorporat în instituțiile sociale de bază, cum ar fi

educația, legea și politica, structura noastră socială are ca rezultat și o societate rasistă sistemic.
Același lucru se poate spune și pentru problema prejudecății de gen și a sexismului.
Structura socială este concepută din următoarele trei perspective:

1.structura socială reprezintă totalitatea grupurilor, claselor, păturilor sociale;

2.stuctura socială desemnează totalitatea organizaţiilor sociale şi instituţiilor sociale;

3.structura socială reprezintă totalitatea statusurilor sociale aflate în relaţii de interdependenţă.

Statusul reprezintă poziţia unui individ sau a unui grup în cadrul unui sistem social;
statusul reflectă ansamblul comportamentelor la care individul se poate aştepta în mod legitim
din partea celorlalţi membri ai grupului sau ai colectivităţii din care face parte.

statusurile sociale pot fi grupate în trei categorii :

2
a) statusuri biologice;
b) statusuri familiare;
c) statusuri extrafamiliale.
Statusurile cu care oamenii se nasc sunt denumite statusuri atribuite;
Statusurile pe care oamenii le obţin cel puţin parţial ca rezultat a ceea ce ei fac sunt denumite
statusuri dobândite;
Ierarhia, şi, corespunzător, prestigiul statusurilor se constituie în rezultatul influenţei
următorilor doi factori :

a) importanţa reală pentru dezvoltarea societăţii a funcţiilor respective şi

b) sistemul valoric al culturii date, în baza căruia are loc „cântărirea”, evaluarea funcţiilor
sociale;
Rolul reprezintă aspectul dinamic al statusului, adesea fiind considerat sinonim cu statusul. El
este dat de ansamblul aşteptărilor pe care le au ceilalţi faţă de la voi;

2.CLASELE SOCIALE
Din perspectivă istorică, structura socială trebuie privită datorită mecanismelor care o
determină şi care dau stratificării o dimensiune dinamică în corelaţie cu structura de clasă.
Pentru exercitarea funcţiilor sociale societatea şi-a creat organele sale care au o înfăţişare
diferită, o poziţie socială specială, după cum fiecare se integrează în structura societăţii.
Organele funcţionale cele mai evidente sunt clasele sociale.
Conceptul „clasă" provine de la latinescul clasis - ordin, clasă, categorie, specie.
Clasa socială este o formă de stratificare în care apartenenţa la diferite grupuri sociale şi relaţiile
dintre acestea sunt determinate în primul rând de criterii economice.
Acest tip de stratificare caracteristic pentru societăţile moderne nu implică
transformarea automată a unor privilegii ereditare (deşi, în realitate, originea socială
influenţează şansele de vârstă ale indivizilor, fiind completamente laicizat şi nesancţionat prin
reglementări). Alte forme de stratificare funcţionează în baza unor criterii religioase (sistemul
castelor) sau în funcţie de anumite ierarhii ale prestigiului (sistemele premoderne structurate
pe grupuri de status), ambele sisteme fiind instituţionalizate formal şi guvernate de transmiterea
ereditară a poziţiilor sociale (împreună cu privilegiile pe care acestea le implică).
Dintre toate conceptele folosite de sociologi pentru deservirea şi explicarea relaţiilor
sociale, clasa socială este, probabil, cea mai confuză şi mai insuficient definită. Aceasta în
pofida faptului că dezvoltarea sociologiei ca disciplină academică în Europa a fost strâns legată
de analiza problemelor referitoare la clasă. Totuşi, conceptul de clasă continuă să fie învăluit
de multă ambiguitate şi incertitudine din cauza impreciziei definiţiei şi a terminologiei.
Problema claselor sociale a preocupat majoritatea sociologilor şi a oamenilor politici, indiferent
de poziţiile sociale, politice, atitudinea lor practică, deoarece toţi au constatat existenţa unor
grupuri sociale cu feluri deosebite de viaţă şi cu interese opuse în cadrul aceleiaşi societăţi.
Printre numeroasele teorii asupra claselor sociale putem deosebi câteva tipice,
fundamentale: concepţia naturalist-biologică a claselor; teoria psihologică; teoria economică;
teoria sociologică.
Prima teorie, naturalist-biologică, încearcă să explice formarea claselor sociale prin
deosebirile naturale, fizice sau psihice dintre oameni. Platon afirmă în Statul că oamenii sunt
fraţi, însă Dumnezeu a stabilit de la început deosebiri între ei şi a pus în sufletul unora - al celor
chemaţi să conducă - aur, în sufletul războinicilor -argint, iar pentru agricultori şi ceilalţi a
rezervat numai fier şi aramă. Platon deosebeşte clasele sociale după dispoziţiile spirituale ale

3
oamenilor. Aristotel, vorbind despre sclavie, susţine că sunt popoare şi indivizi născuţi să fie
sclavi, deoarece în sufletul lor ar exista ceva specific, care îi împiedică de a se ridica mai sus.
Clasele apar în acest mod ca nişte părţi ale unui întreg tot mai mare care devine un
ansamblu de grupuri sau unităţi speciale. Prin urmare, clasele sociale sunt produse de interese,
idei şi sentimente colective, care produc o conştiinţă proprie, conştiinţa de clasă, în baza căreia
membrii luptă pentru apărarea intereselor speciale ale clasei la care aparţin. în general,
problema claselor sociale trebuie privită, după Schmoller, sub două aspecte:
1)cel psihologic şi moral; şi 2)cel economic şi politic.
Clasa socială presupune „o anumită evoluţie psihico-morală, precum şi existenţa unor
sentimente foarte puternice de legătură cu comunitatea, lipsa individualismului şi a piedicilor
care se opun organizării". în concluzie, putem afirma că clasele corespund unor însuşiri şi
profesiuni speciale, fiind bazate pe conştiinţa de interese comune.
De o anumită popularitate s-a bucurat şi teoria economică asupra claselor
sociale. K.Bucher combate concepţia lui Schmoller, susţinând că nu deosebirea de profesiune
produce clasele sociale, ci diferenţa de avere şi venit. Aceasta este cauza principală a diviziunii
muncii şi a profesiunilor. La greci şi la romani, precum şi la germanii din Evul mediu, clasele
au apărut pretutindeni mai întâi ca clase de avere şi abia mai târziu au devenit clase
profesionale, căci orice om îşi alege profesiunea după venitul pe care îl are şi după mijloacele
care îi stau la îndemână. Chiar rangul social al unei clase deja bine stabilite poate creşte o dată
cu averea. După K.Bucher, clasele profesionale sunt în realitate clase de avere, iar formarea
claselor sociale în genere depinde de deosebirea de avere dintre oameni.
Concepţia economică a claselor accentuează ca factor fundamental repartiţia
proprietăţii, inegalitatea de posedare a bunurilor. L.Stein susţine că diferenţa de proprietate
produce clasele sociale. După el, prin clasă socială trebuie să înţelegem „totalitatea celor care
au o situaţie socială identică în baza unei situaţii economice identice". împărţirea drepturilor şi
a funcţiilor în societate şi diferenţierea întregului fel de viaţă se face pornindu-se de la
deosebirile de avere. Ordinea claselor sociale depinde deci de procesul economic. Mai întâi
avem de-a face cu clasele economice, clase de avere, prin dobândirea de drepturi şi de funcţiuni
speciale, care devin apoi clase sociale. în societăţile primitive nu existau clase, pentru că lipsea
proprietatea indiviuală şi, de fapt, nu erau deosebiri de avere. Proprietatea era egal repartizată
între toţi oamenii. Deşi exista proprietate individuală, nu se constatau deosebiri economice
importante. în faza a treia, susţine L.Stein, când societatea este complet dezvoltată şi
complicată, apar clasele sociale. Principiul care determină evoluţia socială este creşterea
averii, interesul social nefiind altceva decât tendinţa de a dobândi bunuri cât mai mari.
Clasele se pot deosebi, în concepţia lui L.Stein, după două criterii, şi anume: unul cantitativ şi
altul calitativ, adică după mărimea averii şi după factorul prin care se dobândeşte averea. în
conformitate cu criteriul cantitativ se disting trei clase:
1.clasa celor care nu au cât le trebuie pentru a-şi satisface trebuinţele;
2.clasa celor care au destul pentru a-şi satisface nevoile;
3.clasa celor care au mai mult decât e necesar pentru trebuinţele lor.

Conform celui de-al doilea criteriu, se deosebesc două clase fundamentale:

1.clasa celor care deţin mijloacele de producere;
2.clasa proletarilor care reprezintă forţa de muncă.
Altfel spus, părţi ale întregului - ale societăţii sunt capitaliştii şi muncitorii.
Cel mai mare reprezentant al concepţiei economice a claselor sociale este Karl
Marx. Prin clasă el înţelege o colectivitate de familii legate aşa de strâns prin idei, interese
economice şi tradiţii, încât aceasta apare ca o adevărată persoană cu conştiinţă proprie.
În general, clasa socială este pentru Marx un fenomen istoric, empiric, nu o formă oarecum
apriorică absolut necesară a vieţii sociale. Apariţia ei a fost determinată de cauze istorice, care

4
pot fi găsite uşor studiindu-se viaţa economică a societăţii, felul ei de producţie şi modul de
repartiţie a bunurilor (aceasta din urmă fiind specifică sistemului capitalist de producţie).
Pentru Stein şi pentru Bucher, averea constituie baza diferenţierii claselor sociale;
pentru Marx însă felul de producţie şi de distribuţie a bunurilor determină caracterul claselor,
care apar astfel ca rezultat al procesului de producţie. Prin urmare, clasa cuprinde pe toţi cei
care sunt încadraţi în aceleaşi activităţi economice, ea presupune deci o identitate de poziţie în
relaţiile de producţie. Nu diferenţa de avere sau de venit, nici identitatea de profesiune, ci felul
de activitate economică şi poziţia în cadrul unor raporturi economice determină apariţia clasei
sociale. Clasele sociale sunt produse ale evoluţiei economice, ele s-au născut din anumite forme
economice. Indiferent de mărimea averii şi de cantitatea venitului, indivizii cu poziţie identică
în procesul de producţie formează o clasă. Marx susţine că toţi cei care sunt exploataţi prin
plusvaloare aparţin proletariatului, indiferent dacă sunt profesori, secretari sau servitori.
Diferenţierea economică de producţie şi de distribuţie nu e de ajuns pentru naşterea claselor
sociale, ci e nevoie de încă un element, anume - de o conştiinţă de clasă, de conştiinţa de
interese comune grupului de oameni, de identitatea poziţiei sociale şi în relaţiile de producţie.
Această conştiinţă face clasele să se deosebească unele de altele şi să devină chiar ostile în
raporturile lor.
Fiind o categorie istorică, clasele nu rămân fixate o dată pentru totdeauna, ci se modifică
necontenit, iar modificarea lor constituie procesul de evoluţie socială. în explicarea genezei
claselor, factorul economic a avut, desigur, un rol important, dar nu el singur a creat clasele şi
nu constituie decât unul din elementele esenţiale ale clasei. De aceea, trebuie să încercăm a
găsi o altă explicare a apariţiei claselor sociale, fără a pierde din vedere viaţa socială în
integritatea sa, căci anume ea determină apariţia claselor.
Din punct de vedere sociologic, clasa socială este o grupare de oameni bazată pe
interese şi funcţiuni sociale identice. Procesul care explică formarea claselor este diviziunea
muncii, nu doar în sensul de muncă economică, ci de activitate socială în genere. Clasele sociale
apar aici ca nişte organizaţii de oameni în vederea exercitării unor anumite funcţiuni sociale.
Toţi indivizii care exercită aceeaşi funcţiune alcătuiesc o clasă. Pentru Durkheim, clasele
sociale sunt rezultatul diviziunii funcţiunii, care se complică de îndată ce societatea organizată
în forme politice se diferenţiază.Deci, clasele sociale cuprind în esenţa lor un element
individualizator, anume - interesul economic, special pentru fiecare şi adesea contrar
interesului altor clase. Ele reprezintă în acelaşi timp şi funcţiuni diferenţiate ale totului social,
cu o valoare, o ierarhie şi un nivel de viaţă diferite. Din cele expuse putem constata că apariţia
claselor este legată de procesul de diferenţiere socială şi de viaţa economică, în special de
formarea proprietăţii individuale. Dar ele îmbină, în acelaşi timp, procesul de diferenţiere cu
acela de integrare, căci membrii care exercită aceeaşi funcţiune, dar care se deosebesc de alţii,
se unesc şi, în baza situaţiei lor economice şi a intereselor comune, formează clasa socială.

5
 4.STRATIFICAREA SOCIALĂ

Stratificarea socială se referă la clasificarea populației de către o societate în grupuri

bazate pe factori socioeconomici precum bogăția , venitul , rasa , educația , etnia , genul ,
ocupația , statutul social sau puterea derivată (socială și politică). Ca atare, stratificarea este
poziția socială relativă a persoanelor în cadrul unui grup social, categorie, regiune geografică
sau unitate socială . În societățile occidentale moderne , stratificarea socială este de obicei
definită în termeni de trei clase sociale : clasa superioară , clasa medie și clasa inferioară ; la
rândul său, fiecare clasă poate fi subdivizată în stratul superior, stratul mediu și stratul inferior.
Mai mult, un strat social poate fi format pe baza rudeniei , a clanului , a tribului sau a castei
sau a tuturor celor patru.
Clasificarea oamenilor în funcție de stratul social are loc în mod clar în societățile
complexe bazate pe stat , policentrice sau feudale , acestea din urmă fiind bazate pe relații
socio-economice între clasele de nobilime și clasele de țărani . Din punct de vedere istoric,
indiferent dacă societățile de vânătoare-culegătoare , tribale și de bandă pot fi definite ca
stratificate social sau dacă stratificarea socială a început altfel cu agricultura și cu mijloace de
schimb social la scară largă , rămâne o problemă dezbătută în științele sociale . Determinarea
structurilor de stratificare socială rezultă din inegalitățile de statut în rândul persoanelor, prin
urmare, gradul de inegalitate socială determină stratul social al unei persoane. În general, cu
cât este mai mare complexitatea socială a unei societăți, cu atât există mai multă stratificare
socială, prin diferențiere socială .
Patru principii sunt supuse stratificării sociale. În primul rând, stratificarea socială este
definită social ca o proprietate a unei societăți mai degrabă decât a indivizilor din acea societate.
În al doilea rând, stratificarea socială este reprodusă din generație în generație. În al treilea
rând, stratificarea socială este universală (se găsește în fiecare societate), dar variabilă (diferă
în funcție de timp și loc). În al patrulea rând, stratificarea socială implică nu doar inegalități
cantitative, ci credințe și atitudini calitative despre statutul social. Stratificare sociala.
Deși stratificarea nu se limitează la societăți complexe, toate societățile complexe
prezintă trăsături ale stratificării. În orice societate complexă, stocul total de bunuri apreciate
este distribuit inegal, în care persoanele și familiile cele mai privilegiate se bucură de o parte
disproporționată din venituri , putere și alte resurse sociale apreciate . Termenul „sistem de
stratificare” este uneori folosit pentru a se referi la relațiile sociale complexe și la structurile
sociale care generează aceste inegalități observate. Componentele cheie ale unor astfel de
sisteme sunt: (a) procese social-instituționale care definesc anumite tipuri de bunuri ca fiind
valoroase și de dorit, (b) regulile de alocare care distribuie bunuri și resurse pe diferite poziții
în diviziunea muncii (de exemplu, medic , fermier, „gospodină”) și (c) procesele de mobilitate
socială care leagă indivizii de poziții și generează astfel un control inegal asupra resurselor

6
 5.MOBILITATE SOCIALĂ

Mobilitatea socială este mișcarea indivizilor, a grupurilor sociale sau a categoriilor de

persoane între straturi sau în cadrul unui sistem de stratificare. Această mișcare poate fi
intragenerativă (în cadrul unei generații) sau intergenerațională (între două sau mai multe
generații). O astfel de mobilitate este uneori utilizată pentru a clasifica diferite sisteme de
stratificare socială. Sistemele deschise de stratificare sunt cele care permit mobilitatea între ele,
de obicei prin punerea în valoare a caracteristicilor de statut realizate ale indivizilor. Societățile
care au cele mai înalte niveluri de mobilitate intrageneratională sunt considerate a fi cele mai
deschise și maleabile sisteme de stratificare. Acele sisteme în care există o mobilitate mică sau
deloc, chiar și pe baze intergeneraționale, sunt considerate sisteme de stratificare închise. De
exemplu, în sistemele de castă, sunt atribuite toate aspectele statutului social , astfel încât
poziția socială a cuiva la naștere persistă de-a lungul vieții.
Mobilitatea socială se manifestă prin constituirea unor straturi formate din categorii de
persoane având statusuri de acelaşi grad, care se suprapun în ordinea ierarhică pe care o ocupă
fiecare status, adică poziţia socială pe care o realizează diferiţi membri ai societăţii şi membrii
familiilor acestora.
Mobilitatea socială apare nu doar ca efect al evoluţiei, ci şi drept cadru indispensabil
oricărei evoluţii în spaţiul social, întrucât organizarea presupune o permanentă creaţie de
structuri şi de rearticulare a acestora în funcţie de anumite exigenţe de moment sau de
perspectivă.
Varietatea criteriilor de clasificare a schimbărilor de poziţii atrage după sine o
multitudine de ipostaze ale fenomenului de mobilitate socială. Raportând mobilitatea la acele
trăsături care surprind, pe de o parte, situaţia individului în raporturile sale cu unul sau mai
multe grupuri sociale şi cu societatea în ansamblu, şi, pe de alta, influenţa schimbării asupra
factorului uman, putem aprecia că există următoare­le tipuri principale de mobilitate:

Mobilitatea orizontală - se produce prin deplasarea de la un status spre un alt status de acelaşi
nivel, având eventual un prestigiu ase­mănător şi fără a schimba statusul social (schimbarea
locului de muncă, dar de aceeaşi funcţie şi cu condiţii similare).

Se vorbeşte de mobilitate orizontală, atunci când:

-sistemul poziţiilor sociale nu este decât parţial ierarhizat, deci există poziţii de acelaşi nivel
între care au loc mişcări de persoane;
-straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi mişcarea are loc de la una la alta fără a ieşi din
interiorul stratului;
-are loc o mişcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea statusului
profesional.

Mobilitatea verticală - constă în trecerea indivizilor de la un sta­tus social la altul atât

spre niveluri superioare, cât şi spre niveluri inferioare după diferite grade ale ierarhiei, adică
schimbarea poziţiei soci­ale de la un strat la altul, a nivelului social, a condiţiilor de viaţă etc,
în sens ascendent sau descendent (ocuparea unei funcţii de conducere sau părăsirea ei, trecerea
de la situaţia de funcţionar al statului la aceea de întreprinzător particular etc).
Mobilitatea verticală poate fi deci ascendentă şi descendentă, primul caz corespunzând,
evident, urcării pe treptele ierarhiei sociale, iar al doilea - coborârii. Mobilitatea ascendentă
reprezintă trecerea indivizilor de la poziţii socio-profesionale inferioare la poziţii socio-
profesionale superioare în cadrul unei clase sau de la o clasă socială la alta. Aceste transformări

7
socio-profesionale sunt însoţite de creşterea nivelului de pregătire profesională şi de
schimbarea calificării.

O structură organizatorică eficientă este aceea care îşi poate reali-za longevitatea nu
prin măsuri coercitive, ci prin asigurarea posibilităţii fiecărui individ de a aspira spre un status
superior prin perfecţionarea socio-profesională şi aport permanent la viaţa grupului. La nivelul
colectivităţilor această mobilitate ascendentă contribuie la creşterea stocului de competenţe ale
grupurilor de muncă. Se mai numeşte şi mobilitate structurală. Mobilitatea ascendentă poate
avea loc pe par­cursul unei generaţii sau în decursul a câtorva generaţii.
Mobilitatea descendentă reprezintă trecerea indivizilor de la un status socio-profesional
superior la un status inferior. Acest tip de mo-bilitate socio-profesională apare în mişcarea
intergeneraţională, dar se poate manifesta şi în decursul activităţii unei persoane. Mobilitatea
descendentă, atât la nivelul activităţilor, cât şi al societăţii globale, este un simptom de
patologie organizatorică şi impune o reexaminare criti­că a tuturor factorilor care ţin de
organizare, conducere şi stilul de conducere existent în contextul respectiv.

Mobilitatea verticală poate să se manifeste sub două forme:

-ca schimbare de status în raport cu cel al părinţilor, denumită mobilitate intergeneraţională;
-ca schimbare de status în raport cu poziţiile ocupate anterior de aceeaşi persoană, denumită
mobilitate intrageneraţională.

Mobilitatea instrucţională şi educaţională se referă la trecerea individului de la un grad

de instrucţie, educaţie, acumulare de infor­maţii, cultură, la altul (trecerea adolescentului de la
studiul liceal la cel universitar).

Mobilitatea ocupaţională exprimă mişcarea individului într-un spaţiu social, format

dintr-un număr oarecare de categorii socioprofesionale, spaţiu care presupune cu obligativitate
ideea ierar­hizării, aceasta conturându-se o dată cu asocierea dintre scala de ocupaţie şi cea a
veniturilor, puterii, instrucţiei.

Procesul mobilităţii socio-profesionale a populaţiei active determi­nă transformări

cantitative şi calitative în cadrul claselor şi categoriilor sociale, reflectând dinamismul vieţii
economice şi sociale. Cercetarea mobilităţii socio-profesionale a populaţiei active ne dă
posibilitatea să cunoaştem principalele tendinţe ale mişcărilor în cadrul claselor, cate­goriilor
sociale, măsura în care are loc transmiterea poziţiei sociale şi profesionale din generaţie în
generaţie, în cadrul unei clase şi în ce măsura clasa respectivă îşi sporeşte rândurile cu persoane
din alte cla­se şi categorii sociale.

Mobilitatea teritorială sau geografică include, în general, feno­menele de migraţie

internă rural - urbană sau urban - rurală. Migraţia externă, determinată de numeroşi factori
economici, politici, sociali etc, poate fi încadrată, de asemenea, în acest tip de mobilitate.
Mobilitatea individuală şi colectivă distinge între schimbările diverse, referitoare la
situaţia individului (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei, exilul etc.) şi mişcările
mari de populaţie, considerate „fenomen de masă " (exodul, migraţia, urbanizarea etc).
Aceste tipuri de mobilitate pot contribui la explicarea schimbării şi a rezistenţei la
schimbare care însoţeşte procesul schimbării generale a sistemului social global. în general,
extensia unor roluri tradiţio­nale şi apariţia altor noi demonstrează existenţa unor resurse de
dez­voltare aflate în acţiune şi o apreciabilă competenţă organizatorică în a valorifica aceste
resurse ale dezvoltării spaţiului social global.

8
Mobilitatea socială reprezintă un fenomen social foarte complex şi cu un conţinut diferit de
la o etapă la alta a dezvoltării social-economice a unei ţării. Chiar dacă, în plan mondial,
interesul pentru problemele de mobilitate socială pare astăzi mai redus decât în urmă cu trei-
patru decenii, fenomenul constituie încă o zonă problematică de primă importanţă pentru
sociologie, nu numai pentru că ea este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei
nu este contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că realmente aspectele legate de acest
fenomen sunt de mare interes şi importanţă pentru societăţile moderne.