1.
OBIECTUL DE STUDIU SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
Definirea sociologiei în sens restrâns - știința care studiază formele sociale ale
activităţii umane, conţinuturile variate ale căreia reprezentă obiectul diferitelor ştiinţe
sociale particulare; caracteristicile specifice ale comportamentului social, ale
relaţiilor, grupurilor, colectivităţilor umane, precum și a fenomenelor sociale, în
general; în sens larg - ştiinţa despre social ca formă generală de existenţă a vieţii
umane, cât şi despre societatea globală, despre organizarea şi dinamica ei, despre
componentele sistemului social global, relaţiile dintre aceste subsisteme, precum şi
interacţiunea lor cu sistemul social global. În sociologie există două dimensiune: −
teoretică, îndreptată spre construirea de modele teoretice care pleacă, în general, de la
caracteristicile abstracte ale socialului; − empirică, orientată spre descrierea
sistematică a realităţii sociale prin acumularea de date referitoare la o problemă
socială sau alta, concretizate în rapoarte sociologice, monografii empirice sau sondaje
de opinie publică (BOP). Obiectul de studiu al sociologiei poate fi divizat în câteva
părți sau aspecte: a) acţiunile sociale (munca, educaţia, activismul social, mișcările
sociale etc.); b) instituţiile sociale (medicale, educative, juridice, politice,
administrative, culturale, religioase, sportive, etc.); c) grupurile sociale (de la
microgrupuri (2 - 40 de oameni) până la grupuri de dimensiuni foarte mari: clase
sociale, pături sociale, populaţia unei ţări în ansamblu etc.)d) fenomenele sociale
(mobilitatea socială, delincvenţa, suicidul, corupția etc.). e) procesele sociale
(marginalizare socială, excluziune socială, comunicare, stratificare, cooperare,
discriminare, migrație, sărăcie, îmbătrânire demografică, integrare, schimbare socială
etc.).Funcțiile specifice ale sociologiei sunt: funcţia critică – analiza critică a
fenomenelor și proceselor sociale echivalează cu fixarea unor alternative ale
schimbării pozitive, care va conduce la instituirea ordinii sociale; funcţia explicativ-
interpretativă – cercetând fenomenele și procesele sociale, ea încearcă să surprindă
condiţiile şi cauzele acestora, să explice dimensiunile existente şi repetabile ale lor, să
formuleze legile sincroniei şi ale diacroniei, conferind semnificaţie unora dintre ele;
funcţia de diagnoză socială – orice studiu sociologic urmăreşte stabilirea unui
diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate constatări, tendințe şi
propuneri practice; funcţia predictivă – prin studiile sale, sociologia face unele
previziuni, prognoze referitoare la evoluţia problemelor investigate; funcţia aplicativ-
constructivă (sau praxiologică) - prin caracterul și statutul activ şi implicativ, a
vocaţiei transformatoare şi constructive, ea surprinde perturbările manifestate,
impedimentele desfăşurării normale a unor fenomene şi procese sociale, oferind
soluţii şi modalităţi concrete de diminuare sau corectare a unor fenomene
disfuncţionale. Între sociologie și economie există o relaţie de dependenţă, cel
puţin din două motive: − activitatea economică reprezintă cea mai importantă
preocupare a populaţiei unei țări, astfel că nu poate scăpa demersului sociologic de
cercetare; − ca ştiinţă, sociologia are menirea, în primul rând, de a atenua efectele
negative provocate de factorii economici asupra relaţiilor sociale, iar, în al doilea
rând, pentru a determina „reformarea societăţii”, în sensul armonizării raporturilor
sociale şi optimizării creşterii economice. După structura procesului economic
ramurile sociologiei economice pot fi clasificate în: sociologia producţiei – studiul
comportamentului, relaţiilor şi organizaţiilor formate în cursul producţiei de bunuri
economice; sociologia schimbului şi a relaţiilor economice – studiază
comportamentele şi valorile orientative ale activităţilor de schimb, repartiţie şi
circulaţie; sociologia consumului – studiază comportamentele şi aspiraţiile de
consum de bunuri materiale, culturale şi de servicii.
Stratificare și mobilitate socială .
Sistemul reprezintă o mulţime de obiecte/elemente interdependente, care acţionează
între ele atât de intens, încât modificarea unui element duce la modificarea tuturor
celorlalte elemente. Sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăţi
specifice: - Totalitatea - pierderea individualității elementelor și obținerea de însușiri
noi, conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului; - Integrativitatea –
capacitatea de a se adapta rapid la schimbările impuse de raporturile cu toate
elementele; - Autoreglarea – capacitatea de autostabilizare/homeostază și menținere a
stabilității sistemului, de restabilire a echilibrului, structurii și funcționalității lui;
- Ierarhizarea – fiecare sistem este în același timp suprasistem pentru părțile sale, dar
și subsistem, în componența altor sisteme; - Structurarea – fiecare sistem are o
anumită configurație de raporturi dintre elementele componente.
Între sisteme se conturează două tipuri de relații:
Relații de subordonare — vizează raportul dintre întreg și părțile sale, dintre sistem
și elementele componente; Relații de coordonare — vizează raporturile dintre
elementele sistemului sau dintre elementele unor sisteme diferite.
Echilibrul intern al sistemul social poate fi static sau dinamic. Echilibrul static
reprezintă o configuraţie de stări ale elementelor sistemului care sunt reciproc
compatibile, prezentând o mare stabilitate. Sistemele dinamice se caracterizează prin
schimbări interne continui, care nu permit ajungerea unui echilibru stabil.
Din punct de vedere metodologic distingem : Sistemele finaliste sunt organizate și
structurate astfel, încât acțiunea tuturor elementelor constitutive să ducă la realizarea
unei finalităţi. Sistemele finaliste tind să se organizeze într-un sistem de statute şi
roluri. Sistemele de interacţiune sunt compuse din mai multe subsisteme care
interacţionând între ele, tind să realizeze un anumit echilibru. Structura socială
reprezintă ansamblul relaţiilor dintre şi în interiorul diferitor forme de asociere
umană, care asigură convieţuirea şi activitatea membrilor unei societăți.
Structura de clasă este un element de bază al structurii sociale, care are un conţinut
mult mai restrâns și se referă la clasele şi categoriile sociale existente într-o societate,
precum şi relaţiile dintre ele.
Structura economică reprezintă totalitatea relaţiilor de producţie la o etapă
determinată a dezvoltării sociale.
În sens sociologic stratificarea reprezintă procesul, prin intermediul căruia structura
oricărui grup se diversifică și este ordonată în straturi după diferite grade de
prestigiu,de proprietate și de putere.Stratificarea socială presupune diviziunea
sistematică a societăţii în diferite categorii și grupuri sociale. Elemente
fundamentale ale structurii sociale sunt statusul și rolul. Statusul social este definit
drept poziţia sau rangul unui individ, în cadrul grupului, sau ale unui grup în raport cu
alte grupuri (ex – fiu, tată, soț, polițist etc.Statusl reprezintă ansamblul
comportamentelor aşteptate de către un individ din partea celorlalţi membri ai
grupului.Delimităm 2 tipuri de statusuri sociale:
- status atribuit sau prescris - reprezintă poziția, treapta, recunoașterea atribuită de
societate, ca urmare a unor dimensiuni psihosociale (vârsta, religie, sex, rasa, mediu
familial etc.);
- status dobândit sau realizat - reprezintă poziția câștigata de o persoană prin propriile
eforturi şi implică iniţiativă, creativitate, competiţie (statut de profesionist, statut de
mamă, bunică etc.).
Status global – ansamblu de statusuri pe care le deține un individ. Între componentele
profesionale, familiale, politice, civice ale statusului global se pot manifesta conflicte
de status sau incongruenţa de poziţii deținute.
Un tip special de status este status-ul fundamental/statusul cheie, care sugerează că în
ansamblul poziţiilor unei persoane există unul care, în majoritatea situaţiilor,
supraordonează toate celelalte statusuri și în funcție de care societatea valorizează
individul. Rolul social desemnează aspectul dinamic al statusului, comportamentul
aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.În analiza rolurilor distingem trei
niveluri: modelul de rol; - formele individuale de exercitare a rolului; modalitatea
medie de exercitare a rolurilor. Rolurile se pot clasifica în: atribuite - impuseîn mod
automat (roluri de părinţi, copii etc.) și dobândite - în baza deciziei personale a
indivizilor; previzibile - impuse, organizate, obişnuite, privilegiate, actuale, uneori
fiind chiar obiect al dorinţelor şi al aspiraţiilor și imprevizibile - roluri fluctuante,
neaşteptate sau inventate; principale (legate de profesie) şi secundare (din familie,
grupul de prieteni etc.);actuale şi latent
Mobilitate socială - mișcare a indivizilor în spațiul social (teritorială); proces de
schimbare a poziției sociale a unui individ sau drup social (socială/profesională).
Delimităm următoarele tipuri de mobilitate socială:mobilitatea orizontală – deplasarea
de la un status spre alt status de același nivel (de ex. schimbarea locului de muncă, dar
în același funcție și în condiții similare);mobilitatea verticală – trecerea de un status
social spre alt status social, fie de nivel superior, fie de nivel inferior: ascendent – prin
urcarea pe treptele ierarhiei sociale; descendent - prin coborârea treptelor ierarhiei
sociale.Mobilitatea verticală se poate manifesta sub două forme:
- inter-generațional - schimbare de status în raport cu cel al părinților;
- intra-generațional - schimbare de status în raport cu pozițiile ocupate anterior de
aceiași persoană.
Mobilitatea instituțională și educațională – trecerea individului de la un grad de
instruire, educație (prin acumulare de cunoștințe, nivel de cultură) la altul;
Mobilitatea ocupațională – trecerea individului de la o ocupație la alta, presupunând
în mod obligatoriu ideea de ierarhizare;
Mobilitatea geografică/teritorială – vizează în special fenomenul de migrație internă:
rural-urban sau urban-rural, dar și externă;
Mobilitate individuală/colectivă, prima referindu-se la schimbarea situației unui
individ (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei etc.); a doua - la mișcări
mari de populație, denumite ”fenomene de masă” (migrație, urbanizare);
Mobilitate forțată, care derivă din politicile publice sau chiar din modul de
funcționare a controlului social.
3.Teoria grupului social
Grupul social reprezintă un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură,
o cultură specifică, rezultată din relațiile și procesele psihosociale dezvoltate în cadrul
grupului dat.
Delimitarea grupului social de alte reuniuni :
Grupul social - reuniune de persoane, care au același scop, împărtășesc aceleași
interese, a cărei structură și organizare internă este puternică, caracterizându-se
totodată prin diferențiere relativă a rolurilor membrilor săi. (ex. grup de elevi, de
studenți, de sportivi, de specialiști etc.)
Mulțimea – un număr de persoane care de reunesc mai mult sau mai puțin
întâmplător, pentru o perioadă oarecare de timp în scopul satisfacerii unei
nevoi/trebuințe individuale. (ex. publicul unui concert, o aglomerație de oameni
adunați în jurul unui accident)
În cadrul mulțimii gradul de organizare internă este foarte slab, relațiile dintre oameni
stabilindu-se în rezultatul unei contagiuni emoționale.
Ceata - reuniune voluntară a indivizilor care se aseamănă între ei din perspectiva
preocupărilor, idealurilor, preferințelor, sau pentru plăcerea de a fi împreună. (ex. cete
de copii, adolescenți, tineri, delincvenți etc)
Ceata cuprinde un număr mic de persoane, adunate pentru o perioadă scurtă de timp.
Elemente specifice grupului social : existenţa unui principiu de organizare (formal sau
informal) care vizează stabilirea unor obiective şi sarcini comune,a unor modele de
acţiune, relaţii ierarhice şi funcţionale, mijloace de control şi sancţiune;2.prezența
unui sistem de valori și atitudini comune, în baza cărora grupul efectuează alegeri
între diferite posibilităţi şi mijloace de acţiune și contribuie la coerenţa
comportamentală a tuturor membrilor;3. sentimenturl de apartenență la grup,
reprezintă expresia coeziunii sociale a grupului, în baza căruia se dezvoltă
solidaritatea de grup, comunitatea de voinţă şi de acţiune a grupului. Acest element
este decisiv pentru constituirea grupului social.
Aderarea la un grup sau altul se face în baza a doi factori: proximitatea (apropierea)
și similitudinea (asemănarea).Procesele de interacțiune a grupului social sunt:
comunicarea, conflictul și coeziunea.
Tipuri de conflict la nivelul grupului :În cadrul unui grup putem delimita următoarele
tipuri de conflicte: bazate pe personalitate (provocare de diferențierile personale
dintre indivizi); situaționale (provocate de contextul social); fundamentale (provocate
de normele fundamentale ale grupului); nefundamentale (vizează aplicarea normelor
acceptate la o situație specifică).
Tipuri de grupuri sociale :grupuri primare și grupuri secundare. Grupurile primare
sunt grupuri mici, în care membrii au relaţii personale, durabile, care se desfăşoară
spontan, egalitar şi direct, bazate de norme informale, elaborate şi însuşite implicit,
sub formă orală, ca sfaturi şi restricții. creează primele experienţe sociale ale
individului: familia, grupul de joacă, grupul de vecini, grupul de prieteni etc.
Grupurile secundare sunt mai mari și au o durată determinată, constituite în baza unui
scop și a unei sarcini concrete, relațiile sunt de tip relativ impersonal, permițând
fiecărui membru manifestarea propriei individualități (grup de prieteni, grup școlar,
grup de studenți etc).
Delimităm grupuri- interne - membrii căruia împărtățesc un sentiment de identitate și
loialitate;- externe – membrii căruia interacționează puțin, posedă puțină informație
unii despre alții, se poate caracteriza prin ostilitate reciprocă, bazată pe stereotipuri.
În funcție de gradul de organizare a grupurilor, distingem grupuri formale și
informale.Grupurile formale sunt grupuri instituționalizate, create deliberativ, cu
scopul realizării unor sarcini specifice care duc la realizarea scopului de bază al
instituției/organizației. În cadrul grupurilor formale distingem: grupuri permanente
(de comducere) și temporare (de sarcină, echipe de proiect etc.).Grupurile neformale
reprezintă subgrupuri formate în cadrul grupurilor formale, fie în afara unor cadre
instituționalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice: de interese, de prieteni, de
petrecere a timpului liber etc.
Structură internă a grupului include mai multe substructure:
Substructura funcțională (de bază) - ea formulează drepturile și obligațiile, autoritatea
și responsabilitatea fiecărui membru a grupului. Prin intermediul acestei substructuri
se realizează obiectivele, cerințele și sarcinile. Astfel, se asigură performanța grupului
și se dobândește un nivel al prestigiului social.
Substructura statusurilor și a rolurilor asigură supraviețuirea și evoluția grupului, prin
delimitarea clară a statusurilor și rolurilor fiecărui membru al grupului.
Substructura preferențială (sociometrică) include totalitatea relațiilor interpersonale
de ordin afectiv-preferențial manifestate de membrii grupului. Relațiile dintre
membrii grupului au la bază diferite motivații, cu sensuri și intensități diferite:
- relații afective de atracție (simpatie);
- relații afective de respingere;
- relații afective de indiferență.
Substructura ierarhică (de conducere), presupune structurarea membrilor grupului în
baza funcțiilor atribuite, a gradului de răspundere, a puterii de decizie și a relațiilor
dintre ei. Subsistemul de conducere reprezintă mecanismul prin care se organizează
activitatea grupului, realizând funcția de conducere.
Substructura comunicațională asigură transmiterea de informații între membrii
grupului. Substructura cognitivă asigură cunoașterea reciprocă a membrilor, a poziției
ocupate, a imaginii formate în cadrul grupului.
Procesul de intercunoaștere cuprinde două laturi:
transparența, prin care se precizează cât de bine este cunoscut un membru al grupului
de către ceilalți membri; 2.transpătrunderea, prin care se determină gradul în care un
membrul al grupului reușește să cunoască caracteristicile și relațiile interpersonale ale
tuturor celorlalți membri.
4.Comunicarea și conflictele sociale
Comunicarea este definită ca proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor
de la un individ la altul.
Scopul comunicării - informarea, motivarea, convingerea, instruirea, încurajarea.
Obiectivul comunicării – de a crea o modalitate prin care mesajele să fie receptate,
înțelese, acceptate.
Scopul final al actului comunicării constă în realizarea unei comunicări eficiente și
constructive, care să asigure rezolvarea problemelor, conflictelor. (după M-N
Turliuc).Caracteristicile comunicării: dinamică (se modifică mereu), continua,
circular, irepetabilă, ireversibilă, complex (profund implicată în structura funcționării
relațiilor interumane).
Tipuri și forme de comunicare
Intrapersonală - comunicare cu sinele si in interiorul sinelui;
interpersonală - care presupune implicarea a cel puţin două persoane;
de grup - in interiorul grupurilor si intre grupuri;
de masa - producerea şi difuzarea mesajelor este înfăptuită de către un sistem
mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros.
Forme de comunicare: verbală; non-verbală; paraverbală; scrisă; vizualizări.
În procesul comunicării se pot instala două tipuri de relaţii:
- Relaţii directe – între două sau mai multe persoane, aflate în poziţi de proximitate,
care interacţionează şi se influenţeză una pe alta (comunicare interpersonală).
- Relaţii indirecte –mijlocită de un instrument care permite transferul mesajului de la
emiţător la receptor (comunicare mediată).
Strategii de comunicare distructivă:
dublul mesaj - comunicarea concomitentă pe mai multe canale;
punerea celorlalţi într-o poziţie defensivă – apare când unul din soţi îşi asumă o
atitudine de superioritate;
generalizarea şi afirmarea absolutizatoare – când se fac afirmaţii largi;
citirea gândurilor – când partenerii tind să-și citească/“ghicească” gândurile;
punerea la punct a partenerului – confruntări care pot lua forma blamării, reproşului,
umilirii, atacului, criticii, cu intenţia de a răni, pedepsi sau revanşa;
căutarea defectelor – sublinierea excesivă a aspectelor negative minore.
Strategii constructive de comunicare:
nivelarea opiniilor – exprimarea deschisă a sentimentelor, dirințelor;
”întoarcerea celuilalt obraz” – când cel rănit nu acceptă invitația la ceartă, ci
recunoaște că a greșit;
tactul, feed-back-ul, mangăierile.
Bariere in comunicare :
Diferenţe de reprezentare ,Concluzii grăbite ,Stereotipii ,Lipsa de cunoaştere,Lipsa de
interes ,Dificultăţi în exprimare,Emoţiile (emiţătorilor şi receptorilor de
mesaje),Personalitatea,Barierele culturale.
Stiluri de comunicare
Stilul neutru - se caracterizeaza prin absenţa oricarei forme de exprimare a stării
sufleteşti;
Stilul familiar - se caracterizeaza printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de
expresie;
Stilul solemn/protocolar, are trăsătura specifica de a cauta acelor formule, cuvinte sau
moduri de adresare, care ar conferi enunţării o notă de ceremonie;
Stilul beletristic - stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în
exhaustivistatea sa;
Stilul ştiinţific - apelează la formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor,
ingnorînd sensibilitatea şi imaginaţia;
Stilul administrativ - are ca element definitoriu prezenţa unor formule sintactice
clişeizate, caracteristic comunicării specifice instituţiilor;
Stilul publicistic – este apropiat stilului beletristic, dar pune accentul mai mult pe
informatie decît pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;
Stilul de comunicare manageriala - care caută să aibă un impact puternic asupra
auditoriului, urmărind să activeze eficienţa și angajarea la rezolvarea de probleme,
dirijarea spre anumite scopuri
Conflictul este un proces de interacţiune între obiecte homeostatice, care are drept
scop schimbarea statutului acestora şi împărţirea sferelor de influenţă
Etapele conflictului pot fi interpretate schematic astfel:
Dezacord Confruntare Escaladare Deescaladare Rezolvare
Conflictul poate fi pozitiv sau negativ, constructiv sau distructiv. Dar, înainte de toate
trebuie privit ca pe o şansă de a înlătura unele disfuncţii, de a face ca lucrurile să
meargă mai bine.
Tipuri de conflicte : Conflictele se dezvoltă pe patru nivele:
a) conflicte intrapersonale/interioare, b) conflicte interpersonale, c) conflicte de grup,
d) conflicte de masă.
Conflictele interioare pot fi de câteva tipuri:
conflicte de formare a personalităţii,conflicte de transformare a personalităţii,
conflicte de agresiune a structurilor personalităţii, conflicte de imagine, conflicte de
stări induse, conflicte nostalgice, conflicte de conţinut/de sens, conflicte morale.

5.Socializarea – proces social de formare a personalității
Personalitatea reprezintă organizarea dinamică în interiorul individului a acelor
sisteme psihice, fizice şi sociale care determină gândirea şi comportamentul,
caracteristice doar lui.
Structura personalității
Componentele fundamentale din care este constituită structura personalității sunt
individul, individualitatea și personalitatea.
Individul este o noțiune care poate fi aplicată tuturor organismelor vii, indiferent de
vârstă și nivel de dezvoltare, deoarece nu cuprinde note de valoare sau de diferențiere
calitativă.
Individualitatea reprezintă expresia diferențierii individului în plan biologic și
psihologic, prin care se particularizează și își dobândește specificitatea sa.
Individualitatea este felul de a fi al individului.
Diferența dintre individ și individualitate semnifică trecerea de la ființă genetică la
ființă unică și irepetabilă.
Elementul central al individualității îl reprezintă personalitatea, care vizează
interacțiunea individului cu mediu, dar și relațiile dintre interior și exterior, adică
devenirea acestuia.
Masca socială reprezintă o imagine falsă, o minciună, o înşelătorie, o ipocrizie, o lipsă
de sinceritate în raport cu sine şi lipsă de onestitate în raport cu oamenii.
Sociologul român I. Mărgineanu identifică două ipostaze ale ”măștii” sociale:
a) dorinţa de a face o bună impresie, alta decât ar putea rezulta din valoarea
persoanei;
b) masca ca escrocherie, care constă în urmărirea conştientă a intereselor materiale
sau promovarea necinstită.
Definirea socializării:Socializarea este procesul psihosocial de transmitere-asimilare a
atitudinilor, valorilor, cunoștințelor, modelelor de comportament specifice unui grup
sau comunitate, în scopul formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane.
Procesul de socializare include trei aspecte: profesional, moral, politic.
Socializarea profesională vizează pregătirea pentru viitoarea profesie și integrarea
profesională, debutul ei fiind marcat de opțiunea pentru o anumită profesie.
Socializarea morală presupune interiorizarea normelor și valorilor specifice unui grup
sau comunități.
L.Kohleberg distinge trei stadii majore în evoluţia morală a personalităţii:
stadiul preconvenţional;
stadiul convenţional;
stadiul postconvenţional.
Socializarea politică semnifică formarea convingerilor, atitudinilor și a
comportamentului politic. Ea include următoarele etape: perceperea universului
simbolic; recunoașterea universului politic; constituirea unei ordini politice intuitive;
constituirea unei ordini politice concrete; constituirea unei ordini problematice;
constituirea gîndirii politice concrete și abstracte.
Etapele socializării
Ca proces stadial şi continuu, socializarea cuprinde două etape principale:
- etapa socializării primare, profund afectivă;
- etapa socializării secundare, desfășurată prin neutralitate afectivă.
Socializarea primară reprezintă procesul prin care se formează primul univers social
al individului. Ea debutează o dată cu naşterea şi are funcţia de a transforma fiinţa
biologică în fiinţă socială, prin intermediul așa-numiților Alți semnificativi.
Instrumentul principal şi privilegiat al socializării primare este limbajul.
Socializarea secundară este procesul prin care persoana îşi modifică
comportamentele, asimilează noi modele culturale şi comportamentale, îşi asumă noi
sisteme de valori, noi atitudini şi roluri sociale. Interacţiunea este una formalizată, iar
rolurile au un înalt grad de anonimat.
Tipuri de socializare :Pozitivă/normativă, conformă cu valorile, normele, așteptările
sociale promovate de societate;2.Negativă/discordantă, contrară așteptărilor,
normelor, valorilor sociale generale, proprie doar unor subculturi sau grupuri
periferice. Prin combinarea acestor două perechi, pot fi identificate patru forme de
socializare: pozitiv-concordantă, pozitiv-discordantă, negativ-concordantă, negativ-
discordantă.
În funcție de modul de conștientizare a procesului, socializarea poate fi:
Formală, realizată în cadrul instituțiilor sociale formale;
Informală, desfășurată în mediul personal de viață al individului.
Resocializarea - proces de abandonare a unor roluri anterioare și învăţarea de roluri
noi. Eficacitatea resocializării depinde, în mare parte, de receptivitatea individuală,
dar şi de intensitatea controlului social exercitat de noii agenţi de socializare.
Resocializarea poate fi voluntară (de ex. convertirea religioasă cu scopul înlocuirii
identității, schimbării comportamentului etc.); involuntară (sub formă de reeducare),
se realizează în instituții închise: penitenciare, închisori, spitale psihiatrice.
Agenții socializării :familia, grupurile-perechi/de vârstă, şcoala şi mijloacele de
comunicare în masă.
Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru stadii specifice:
situaţiile de "educaţie morală", având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul
cărora copilului i se furnizează regulile morale; situaţiile de "învăţare cognitivă" prin
care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi necesare convieţuirii
în societate; situaţiile care angajează invenţia şi imaginaţia, prin intermediul cărora se
dezvoltă capacităţile creatoare ale copilului şi gândirea "participativă"; situaţiile de
"comunicare psihologică", care dezvoltă afectivitatea copilului.
Socializarea în şcoală vine în contrast total cu practicile familiale. Ea depinde de
modul de organizare a instituției și se bazează pe neutralitate afectivă.
Mijloacele de comunicare în massă tind să devină unul dintre principalii agenţi de
socializare, transmițând informaţii către un număr mare de persoane.
Mass-media asigurî atât modele suplimentare şi alternative de roluri, cât şi norme,
valori sociale, efectele cărora pot fi atât pozitive, cât şi negative, în dependenţă de
conţinutul mesajului.
6.Controlul social și devianța
Controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor și mecanismelor de natură
psihologică, socială, culturală, juridică sau politică, care reglementează, orientează,
modifică sau influentează comportamentele indivizilor în societate, în scopul
conformării lor la sistemul valorico-normativ, precum și menținerii echilibrului
societății ca sistem.
Prin intermediul controlului social societate: Impune presiuni, interdicții și
constrângeri necesare pentru respectarea normelor și valorilor dezirabile social;
Permite acțiunile (apreciate și recompensate) și conduitele conforme modelului
normativ și cultural al societății; Interzice acţiunile care încalcă ordinea socială.
Controlul social are ca finalitate instituirea unei legături puternice între individ şi
societate, având efecte benefice atât asupra individului, cât şi asupra societăţii.
Noţiunea de control social cuprinde două dimensiuni:1.cu caracter extern, referindu-
se la conformarea indivizilor la totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale exercitate
de societate;2. cu caracter intern, implică acceptarea normelor grupului ca norme
proprii.
Ordinea socială constituie ansamblul de modele, acţiune, norme, reguli, îndatoriri şi
conduite sociale.
Există mai multe criterii de clasificare a formelor de control social:
În funcție de tipul agenţilor care pun în acțiune mijloacele de exercitare a controlul
social: Controlul social formal (instituţional) - constă în definirea şi instituirea de
norme impersonale, instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către
organizaţii sau asociaţii oficiale. Scopul acestor norme constă în:
- coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune;
- minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei;
- perpetuarea organizaţiei/asociaţiei.
Controlul social informal (neinstituţionalizat) - se realizează mai ales la nivelul
rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă prin participarea la viaţa colectivă.
În absența unor agenți speciali de control, se realizează într-o manieră neorganizată,
spontană şi difuză.
În funcție de mijloacele utilizate:
Controlul social stimulativ (pozitiv) se întemeiază pe cunoaşterea şi internalizarea de
către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe
motivaţia acestora de a le respecta din convingere.
Controlul social coercitiv (negativ) se bazează, în special, pe temerile individului de a
fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale.
Oficial este realizat de instituţii juridice, cât și instituţii investite cu asigurarea ordinii
publice.
Neoficial, poate fi realizat de diferite organizaţii, asociaţii, grupuri oficiale sau
neoficiale și indivizi, statusul cărora poate fi recunoscut sau nu în mod oficial.
Forme de control social
În funcţie de instanţele sociale care exercită controlul social:
Control social organizat (formal), exercitat de societate în ansamblul ei prin
intermediul unor instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi de control;
Controlul social neorganizat (informal), realizat prin intermediul unor grupuri sociale
sau de anumiți indivizi care au o anumită autoritate în grup, inclusiv de către opinia
publică.
In dependență de direcția acțiunii exercitate:
Control social direct (explicit), care îmbracă forma aprobărilor, amenintărilor,
sancțiunilor;Control social indirect (implicit) - se prin zvonuri, sugestii, manipulare,
prin intermediul propagandei sau publictatii etc.
În funcție de mecanismele de reglare normativă, controlul social poate avea caracter:
psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.);
social (institutii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.);
cultural (obiceiuri, moravuri, conventii, traditii etc.)
În funcţie de metodele şi tipurile de sanctiuni, delimităm patru tipuri de control social:
penal, bazat pe sancţiuni şi pedepse penale aplicate indivizilor care încalcă sau
violează normele juridice cu caracter penal;
compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de către cei care încalcă
normele.
Reparaţia poate fi individuală, în cazul victimelor personale sau colectivă - când
victimă este comunitatea sau chiar societatea;
conciliator, bazat pe negociere, dialog, mediere între diverse părţi implicate într-un
conflict social;
terapeutic (re-socializare), exercitat în special faţă de persoanele deviante care nu au
răspunderea penală faţă de actele comise.
Mijloacele de control social includ o serie de modalităţi/insturmente de presiune şi
persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte,
formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze indivizii în adoptarea
de conduite dezirabile, precum și conformarea lor la normele şi prescripțiile grupului,
comunităţii sau societăţii.
După „agenţii” care le elaborează şi/sau le aplică se disting mijloace de control:
instituţionalizate (formale) - instrumente prevăzute în acte legislative și normative, în
acte cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc.;
neinstituţionalizate (informale) - instrumente neformalizate, neinstituționalizate,
neoficializate ale controlului social.
Ele sunt reprezentate de tradiţii, obiceiuri, cutume, uzanţe, convenţii, practici
instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, laude, blamări, etichetări, ironizări
etc.
După conţinutul mecanismelor prin care acţionează asupra indivizilor:
psihosociale, care se adresează psihicului uman determinând individul să interiorizeze
normele şi valorile dezirabile social, în baza cărora va adapta opiniile, atitudinile,
comportamentele sale la modelele culturale propuse de grup sau societate.
material-sociale, prin care societatea îl obligă pe individ să se conformeze
standardelor de comportament pe care ea le impune.
După natura lor mijloacele de control social pot fi: morale, juridice, religioase,
politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc.
După alte criterii, mijloacele de control pot fi: de presiune şi persuasiune, directe şi
indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze,
implicite şi explicite etc.
Concept de devianta
Reprezintă ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le consideră
drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă
să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.
Aspecte privind devianța
Caracterul relativ al devianţei poate însemna trei lucruri diferite:
un act poate fi condamnat dacă se produce într-o anumită situaţie şi necondamnat în
alte împrejurări;un act va fi sau nu deviant în funcţie de statusul sau rolul social al
autorului său; devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este
condamnat în cadrul unei culturi sau într-o epocă, este adesea tolerat în alte culturi
sau alte perioade.
Devianţa include ansamblul comportamentelor care violează normele şi valorile
recunoscute ca legitime într-o societate, ceea ce determină o reacţie socială din partea
instituţiilor, instanţelor şi agenţilor de control social, impunând adoptarea unor
sancţiuni sociale faţă de indivizii devianţi.
Devianța este o problemă socială care afectează ordinea și exigențele conformismului
social, manifestându-se prin diverse forme: criminalitate, delincvență, violență,
narcomanie, alcoolism, pornografie, prostitutie, homosexualism, invaliditate, suicid,
violență etc.
Criterii de clasificare a devianței
În funcție de natura devianţei:
- devianţa pozitivă, care se referă la finalităţile pozitive ale unui act deviant;
- devianţa negativă îndreptată contra valorilor unui grup social.
În funcție de forma de manifestare a devianţei:
- “deschisă” – identificată de agenţiile de control social;
- “ascunsă” - caracterizează cel mai frecvent “patologiile sexuale” sau actele de
corupţie.
În funcție de tipul de devianţă:
- devianţa penală (delictele);- devianţa sexuală (delictele sexuale);- devianţa politică
(terorismul);- devianţa religioasă (fanatismul);- devianţa autoagresivă (suicid,
consumul de droguri);- devianţa familială (maltratarea).
Devianţa se poate manifesta și sub alte forme de comportament individual sau de
grup: Devianţa morală, care se manifestă sub forma uneia sau a mai multor încălcări
ale normelor morale, acceptate de o anumită colectivitate, pornind de la normele
societăţii globale până la regulile deontologice ale unei anumite profesii.
Devianţa funcţională, care constă în abaterile de la normele şi standardele de
specialitate ale exercitării unei anumite ocupaţii sau profesii.
Devianţa penală, care cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală, chiar dacă
împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de vârstă, starea mintală
a autorilor constituie cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a
responsabilităţii penale a făptuitorilor. Devianţa minorilor cu tulburări de
comportament, alcătuită din totalitatea faptelor sociale săvârşite de minori care, din
cauza vârstei, nu răspund penal sau care au comis fapte fără discernământ.
Devianţa alienaţilor mintali, care cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea
penală, săvârşite de către persoanele iresponsabile datorită unei stări patologice care
le afectează grav discernământul.
Violența în familie ca formă de devianță :Tipuri de violență domestică
Cercetătorii Reznaldo Perrone şi Martine Nannini evidențiază trei tipuri de violenţă
domestică:
Violenţa agresiune are loc între doi parteneri care se află într-o relaţie egală de forţă,
şi se concretizează prin schimb de lovituri. Acest tip de violenţă este bidirecţional,
reciproc şi are o desfăşurare în public.
Violenţa pedeapsă este prezentă atunci când între parteneri exisă o relaţie de
inegalitate. Numele ei vine de la faptul că prin natura ei, apare ca o pedeapsă,
sancţiune, maltratare, tortură. Puterea celor doi poate fi foarte diferită, astfel încât cel
mai slab se supune fără voia sa.
Violenţa pedeapsă cu simetrie latentă este o variantă a violenţei pedeapsă, ce are drept
caracteristică faptul că unul dintre parteneri, cel care suportă actul violenţei, opune
rezistenţă. Cu toate că raportul de forţe este diferit, victima se opune atacatorului într-
un mod haotic şi incoerent.
Forme de violență domestică violenţa fizică; Violența sexuală;violenţa
psihologică;Violența spirituală;violenţa economică.
Totodată se delimitează, în plan internațional, violenţa prin deprivare sau neglijare –
forma non-fizică a violenţei, care include violenţa verbală şi cea emoţională, utilizate
în scopul ameninţării, intimidării şi a deţinerii controlului asupra victimei .
Subiectul II. Familia ca instituție socială
1.Definiţi familia din perspectivă sociologică și juridică;
În sens sociologic, familia este un grup social care se constituiește în baza relațiilor de
căsătorie, consaguinitate sau rudenie, a căror membri împărtășesc sentimente, aspirații și
valori comune. În sens juridic, familia reprezintă un grup de indivizi între care s-au stabilit
un număr de drepturi și obligațiuni (căsătorie, paternitate,etc.) , care sunt reglementate
prin lege și alte acte legislative. 2.Analizaţi funcţiile familiei; Familia, fiind o instituție socială
îndeplinește mai multe funcții care se împart în două categorii după finalitatea lor. Și
anume, funcții interne și externe. Cele interne contribuie la crearea unei vieți intime a
familiei, asigurând tuturor membrilor maxim sprijin și comfort familial. Astfel, din cele
interne face parte funcția sexuală ( satisfacerea necesităților sexuale ale partenerilor),
funcția de reproducere ( conceperea copiilor și asigurarea condițiilor neceare de dezvoltare
normală), funcția psihologică ( asigurarea suportului emoțional, siguranței, protecției,
menținarea respectului și dragostei reciproce între membrii familiei), funcția economică
( asigurarea veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor), funcția identitară (asigurarea
sentimentului de apartenență la familie și coeziune) și funcția de socializare (îngrijirea și
creșterea copiilor, asigurând procesul instructiv-educativ a acestora). Funcțiile externe se
referă la asigurarea posibilităților de dezvoltare încontinuu a personalității fiecarui membru
al familiei, astfel încât fiecare dintre ei să fie capabil de a se încadra în viața socială și
activitățile sociale, în mediul extern, dincolo de familie. 3.Evaluaţi formele alternative ale
familiei şi impactul lor asupra societăţii. Una dintre cele mai importante forme ale familie
este familia de origine și familia de procreare. Cea dintâi presupune să te naști și să te
dezvolți în ea, iar cea de-a a doua presupune să o creezi singur prin căsătorie. Astfel, putem
spune că aceste două forme majore au un impact major asupra societății deoarece ele sunt
baza unei societăți, fiindcă familia este o celula, o instituție socială. Dar din perspectiva
structurii, familia are doar trei forme. Aceastea sunt : familia nucleară (reprezintă nucleul
celorlalte forme de structuri familiale, ca de exemplu, familia monoparentală poate fi o
familie nucleară), familia extinsă sau familia pe grupe mari, și anume pe verticală (trei
generații(bunicii, copii, nepoții), pe orizontală (parinții, copii, frații/surorile unuia dintre soți)
și pe verticală și orizontală se contrapun ambele structuri, și familia tulpină ( în care un copil
râmâne alături de părinți și preia gospodăria). Alte forme a familiei, ar putea fi din
perspectivă a autorității, cele patriarhale (în care tatăl este autoritatea supremă),
matriarhale (în care mama este autoritatea supremă) sau egalitare (în care ambii soți sunt
la egalitate din perspectiva autorității). Astfel, aceste forme a familiei au de asemenea un
impact asupra societății, în dependență de regiune. De exemplu, în sociatatea musulmană
deseori sunt familii patriarhale fiindcă așa le este tradiția care ei însuși au creat-o, adică
totul s-a început de la familie, apoi a trecut ca o tradiție în societate.
Subiectul II. Metodologia cercetării sociologice.
2.1. Definiţi conceptul de ”metodologie”;Conceptul de metodologie poate fi definit prin
totalitatea/ansamblul de acțiuni și metode teoretice, tehnice și epistemologice care sunt
întreprinse de cercetător cu scopul cunoșterii/investigării științifice a fenomenelor, faptelor și
proceselor sociale cercetate la momentul dat.
2.2. Analizați etapele cercetării sociologice: Cercetarea sociologică este desfășurată în baza
unor etape, unui program elaborat pentru un succes mai mare a acestei cercetări. Astfel, întâi
de toate trebuie stabilit obiectul acestei cercetări, adica să identificăm problema ce urmează a
fi cercetată. Următoarea etapă este preanchetarea, care constă din analiza minunțioasă a
oricăror ipoteze posibile în vederea selectării celor mai veridice. Apoi, o altă etapă presupune
determinarea obiectivelor acestei cercetări și formularea cât mai explicită a ipotezei (ea
trebuie să fie verificată, specifică și actuală). Aceasta se realizează prin sinteza datelor
obținute în preanchetă. După, are loc etapa determinării universului anchetei care presupune
selectarea populației care va fi investigată. Și ultima etapă este eșantionarea, care vizează
stabilirea exactă a categoriilor investigate și numărul de persoane supuse acestei investigări.
2.3. Evaluaţi principalele metode de cercetare sociologică, specificând avantajele și
dezavantajele lor. Principalele metode de cercetare sociologică sunt anchetele, interviul și
sociometria. Ancheta fiind o metodă complexă se deosebește prin subiecții anchetați, are un
caracter standardizat, se utilizează chestionarul care beneficiează de mai multe tehnici. Dar,
și această metodă are avantajele și dezavantajele sale. Avantajele principale a chestionărilor
cu întrebări închise ca de exemplu, ar fi ușurința consemnării răspunsului, rapiditatea și
ușurința prelucrării rezultatelor și alegerea răspunsului, iar dezavantajele ar fi gradul redus de
libertate a răspunsului, sărăcia informțiilor care se obțin. Interviul este o metodă de cercetare
calitativă fiindcă are la bază un număr mare de întrebări formulate de cercetător, pentru a afla
de la subiecții interogați credințele și percepțiile care stau la baza comportamentului lor.
Această metodă prezintă atît avantaje, cât și dezavantaje. Avantajele ar fi flexibilitatea,
posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare; rata mai ridicată a
răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu ştiu să citească
şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu;
observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor; asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe
pozitive asupra acurateţei răspunsurilor; asigurarea unor răspunsuri personale, fără
intervenţia altora; precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea
informaţiilor. Dezavantajele interviului ar fi timpul îndelungat necesar pentru identificarea
persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori
fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă; erorile datorate operatorilor de interviu în
ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor; imposibilitatea consultării
unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise; neasigurarea anonimatului,
fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate;
dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.Sociometria este un instrument foarte
valoros în evaluarea și măsurarea interacțiunii dintre componentele diferitelor grupuri, de
exemplu în domeniile academic, educațional, muncii sau sportiv. Metoda sociometrică
utilizează mai multe resurse metodologice aparținând abordării cantitative, de exemplu
chestionarul și sondajul, care aparțin spectrului metodologiilor de testare sociometrice.
Avantajul indiscutabil al acestei metode este faptul că aceasta identifică în mod eficient
relațiile sociale într-un grup în toată diversitatea lor și determină expansivitatea emoțională a
subiectului. Un dezavantaj semnificativ al acestei metode este probabilitatea semnificativă de
obținere a așa-numitei aleatoare, atunci când respondentul, din motive morale sau personale,
scrie sau răspunde că alege totul. Acest lucru face dificilă obținerea unor rezultate adecvate și
obiective.