Sunteți pe pagina 1din 4

4 STATUS ŞI ROL

Nici o societate nu are o structură amorfă, ci reprezintă “un agregat organizat de grupuri mai mici
organizate” 1 . Fiecare individ participă la viaţa socială potrivit poziţiei, statusurilor şi rolurilor sale.
Noţiunile de status şi rol au fost introduse în sociologie de R. Linton. Totuşi, Nietzsche folosise cu
mult înainte termenul de rol în sens sociologic, arătând că preocuparea pentru existenţă impune majorităţii
europenilor de sex masculin un rol determinat, cariera lor, cum se spune 2 .

4.1 Statusul

Statusul reprezintă locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem dat şi la un moment dat. Unii
sociologi folosesc termenul “poziţie” pentru a desemna statusul. Dar, spune Linton, acest termen prezintă
unele imprecizii, nerecunoscând clar factorul temporal sau existenţa unor sisteme simultane de organizare în
cadrul societăţii. Iniţial, statusul a fost folosit pentru a desemna poziţia unui individ în sistemul de prestigiu
al societăţii. Actualmente, statusul cuprinde şi poziţia individului în celelalte sisteme: sistemul vârstă-sex,
sistemul familial, sistemul activităţilor specializate, sistemul grupurilor asociative.
Poziţia unui individ în cadrul grupului are două dimensiuni: orizontală şi verticală. Dimensiunea
orizontală a statusului reprezintă reţeaua de contacte şi de schimburi reale sau posibile pe care un individ le
are cu alţi indivizi situaţi la acelaşi nivel ca şi el. Dimensiunea verticală a statusului se referă la contactele şi
schimburile pe care individul le are cu persoanele situate pe poziţii diferite – inferioare sau superioare – faţă
de el. Combinând aceste două dimensiuni, Boudon şi Bourricaud definesc statusul ca “ansamblul relaţiilor
egalitare şi ierarhice ale unui individ cu alţi membri ai grupului său” 3 . Statusul poate fi privit ca o poziţie
particulară într-un model particular. Un individ poate deţine mai multe statusuri, deoarece depinde de mai
multe modele, el participă la mai multe sisteme de organizare.
Linton distinge între statusurile actuale (active) şi statusurile latente. Un status este actual atunci
când un individ îl exercită sau operează în cadrul său, la un moment dat. Celelalte statusuri sunt latente în
momentul respectiv. Spre exemplu, un lucrător, când se află la locul de muncă, îşi exercită statusul său de
muncitor. Acesta este statusul său activ, determinat de poziţia sa în diviziunea muncii, în specializarea
profesională. În timpul pauzei de masă, statusul de muncitor devine latent şi se activează statusul de membru
al grupului de colegi bazat pe poziţia sa în cadrul acestuia. Relaţiile sale cu colegii de pauză se bazează pe
alte modele culturale în comparaţie cu cele practicate în procesul muncii. La ora încheierii programului,
mergând spre casă, statusul de muncitor şi cel din grupul de colegi de pauză vor deveni latente, iar el se va
comporta conform statusului său din sistemul vârsta-sex al societăţii. Ajuns acasă, lucrătorul îşi va activa
statusurile familiale de ginere sau fiu (în funcţie de situaţia concretă - dacă la el locuiesc socrii sau părinţii),
de soţ, de tată. Dacă face parte dintr-un grup de jucători de bowling şi va pleca la sala de sport, statusurile
sale familiale vor deveni latente. În momentul în care va arunca prima bilă, se va activa statusul de jucător de
bowling ce se va menţine până când se va hotărî să plece acasă.
Statusurile pot fi atribuite (prescrise) şi achiziţionate (dobândite). Statusurile atribuite (prescrise)
sunt acelea pe care individul le are prin forţa lucrurilor: vârstă, sex, naţionalitate. Statusurile achiziţionate
(dobândite) sunt acelea pe care individul le obţine printr-o iniţiativă, printr-un efort din partea sa: statusul
profesional, statusul politic, statusul datorat unor titluri dobândite. Decalajul între statusurile atribuite şi cele
dobândite poate contribui la măsurarea mobilităţii sociale. Unii sociologi fac loc între cele două, unui status
aparte, cel familial. Astfel, Wilson distinge trei categorii de statusuri: biologice (sex, vârstă, rasă), familiale şi
extrafamiliale (profesie, venit) 4 .
Statusurile profesionale pot fi formale sau informale. Statusurile formale sunt cele provenite din
organigramă. Statusurile informale sunt dobândite datorită caracteristicilor intelectuale, morale ale
individului. Organigrama este o schemă care exprimă structura unei organizaţii. Organizaţia este o îmbinare
de statusuri cu rolurile corespunzătoare referitoare la o categorie de membri ai societăţii şi care se sprijină pe
un substrat material: regulament, instalaţii, tehnică, birouri. Într-o organigramă ierarhia statusurilor trebuie să
fie clară. Această condiţie face posibilă comunicarea, dând mesajelor şi ordinelor amprenta de autenticitate.
Structura formală a organizaţiei este adesea diferită de structura informală. În timp ce structura formală este
explicită şi artificială, structura informală este mai mult sau mai puţin spontană, este efectivă. Structura
informală situată în spatele structurii formale explică funcţionarea organizaţiei în ciuda transformării
obiectivelor, a conflictelor şi a instabilităţii.
În cadrul organizaţiei se pune problema ierarhiei statusurilor. Statusul unui conducător într-o
organizaţie este legat de capacitatea sa de decizie, de responsabilităţile ce-i revin, de imaginea şi
popularitatea sa. Când se stabileşte o ierarhie a statusurilor nu se răspunde doar la întrebarea: cine decide?, ci
şi la alte întrebări: cine este perceput, în cadrul grupului, ca fiind cel mai competent, cel mai popular, cel mai
devotat. În cadrul organizaţiei, despărţirea între ştiinţă şi competenţă, pe de o parte, şi putere, pe de altă parte,
face să apară incongruenţe care se pot întâlni, într-o formă sau alta, la nivelul ierarhiei. Problema ierarhiei
influenţează personalitatea liderilor, a indivizilor şi cultura grupului. Ierarhia statusurilor poate fi apreciată
după gradul lor de claritate şi după eficacitatea lor 5 .
Uneori, între statusuri pot apărea conflicte, de exemplu, între statusul familial şi cel profesional, între
statusul profesional şi cel biologic, între statusul profesional şi cel politic, între statusul politic şi cel religios.
Gradul integrării individului este invers faţă de numărul de conflicte posibile între statusuri.
Unele statusuri sunt legate de anumite simboluri: uniforme militare, ecleziastice, halate albe ale
medicilor. Locul într-o ierarhie poate fi marcat printr-o serie de semne distinctive: galoane, stele, culori sau
prin anumite formule de adresare: excelenţă, maestre.

4.2 Rolul

Linton a analizat noţiunea de rol în strânsă legătură cu aceea de status. Rolul reprezintă “suma totală
a modelelor culturale asociate unui anumit status” 6 . Rolul include atitudinile, valorile, comportamentul
prescris de societate oricărei persoane care ocupă un anumit status. Dacă statusul este ansamblul
comportamentelor la care individul se poate aştepta din partea celorlalţi, rolul se referă la ceea ce face
individul cu statusul pe care-l ocupă, la ceea ce aşteaptă societatea de la el. Rolul include, deci, “anticipaţiile
legitime ale unor persoane asupra comportamentului faţă de ele, al persoanelor care fac parte din acelaşi
sistem, dar au alte statusuri” 7 .
Statusul îi impune individului un anumit număr de sarcini de îndeplinit, de funcţii de exercitat, de
drepturi de care se poate bucura. Acest ansamblu complex de sarcini, îndatoriri şi drepturi reprezintă rolul.
Individul poate juca acest rol mai bine sau mai puţin bine, potrivit capacităţii sale profesionale, intelectuale,
potrivit calităţilor lui fizice, profilului lui psihologic şi atitudinii sale generale faţă de status 8 .
Există diferite încercări de clasificare a rolurilor. După A. M. Rocheblave-Spenlé, există trei
categorii de roluri: instituţionale (roluri biosociale – vârstă, sex, roluri profesionale, roluri de asociaţie);
roluri în grupuri restrânse (lider, membru al grupului); roluri personale. S. Albouy se referă, de asemenea,
la trei categorii de roluri: rol prescris, rol personal şi rol pus în act. Rolul prescris constă în sistemul
aşteptărilor existente în mediul social al deţinătorului, aşteptări referitoare la comportamentul său cu privire
la cei ce ocupă o altă poziţie. Rolul personal se referă la acele aşteptări specifice pe care deţinătorul unei
poziţii le percepe ca aplicabile la propria conduită atunci când este în interacţiune cu deţinătorii altor poziţii.
Rolul pus în act constă în conduitele efective ale unui deţinător al unei poziţii, atunci când el este în
interacţiune cu deţinătorii altor poziţii. S. Albouy arată că între aceste roluri există o legătură. Într-un sistem
social bine integrat, rolul prescris şi rolul personal sunt asemănătoare. Comportamentul efectiv al indivizilor
tinde să corespundă cu ceea ce se aşteaptă de la ei. Altfel spus, rolul subiectiv şi rolul pus în act au tendinţa
de a coincide. Întrebuinţarea cea mai răspândită a termenului rol este aceea de punere în act a rolului prescris.
Astfel, rolul social reprezintă ansamblul modurilor de a acţiona, care, într-o societate dată, caracterizează
conduita persoanelor care ocupă o poziţie determinată. 9
Orice organizaţie include un ansamblu de roluri mai mult sau mai puţin diferenţiate, spre exemplu:
inginer, maistru, muncitor calificat, muncitor necalificat, funcţionar administrativ. Aceste roluri pot fi
definite ca sisteme de constrângeri normative cărora le sunt obligaţi să li se supună subiecţii care le deţin şi
de drepturi corelative acestor constrângeri. Prescripţiile fiecărui rol pot fi permisiuni şi interdicţii.
Permisiunile, la rândul lor, pot fi obligatorii sau benevole. Rolul defineşte astfel ”o zonă de obligaţiuni şi de
constrângeri corelative unei zone de autonomie” 10 . Totuşi, constrângerile care se impun membrilor unei
organizaţii prin definiţia rolului lor, nu sunt suficiente pentru a determina comportamentul acestora.
Constrângerile normative includ o anumită nedeterminare care asigură individului o marjă de manevră în
interiorul căreia el îşi poate dezvolta o conduită strategică.
Parsons a insistat asupra variantei constrângerilor normative asociate rolurilor. El a construit unele
perechi de variabile (pattern–variables), care exprimă extremele între care oscilează acţiunea în raport cu
valorile cuprinse între aceste limite şi anume: 1. universalism-particularism; 2. specificitate-difuziune; 3.
afectivitate-neutralitate afectivă; 4. calitate (atribuire) – realizare (performanţă).
Aceste perechi de variabile ale lui Parsons permit stabilirea unei tipologii a rolurilor. Boudon şi
Bourricaud exemplifică introducerea acestor variabile prin rolul de funcţionar de bancă. În îndeplinirea
rolului său, funcţionarul de bancă trebuie să-i trateze pe toţi clienţii la fel. În acest caz, rolul său este
universalist. Respectul filial manifestat de el, se referă la un individ bine determinat (părintele), rolul de fiu
fiind unul particularist. Funcţionarul de bancă dezbate şi tratează cu clienţii săi numai subiecte bine
precizate. Rolul său este specific în comparaţie cu cel de fiu care este difuz. Relaţiile între funcţionarul de
bancă şi clienţi sunt neutre afectiv, în timp ce acelea dintre el, ca fiu, şi părinte sunt afective. Rolul de
funcţionar de bancă presupune realizare, performanţă, în timp ce rolul de fiu este atribuit, prescris 11 . În
stabilirea acestor perechi de variabile, Parsons este influenţat de M. Weber, din perspectiva căruia
universalismul, specificitatea, neutralitatea afectivă şi realizarea sunt proprietăţi ale culturii raţionale, iar
particularismul, difuziunea, afectivitatea şi atribuirea sunt aspecte ale tradiţionalităţii.
Un individ poate îndeplini mai multe roluri: fiu, tată, funcţionar, militant sindical, alegător etc.
Linton consideră că, deoarece statusurile individului sunt activate în momente diferite, nu apar ciocniri între
rolurile care le sunt asociate. „Cel mult, un comportament explicit care este parte a unui rol legat de un
status, poate contrazice rezultatele unui comportament explicit, care este o parte a unui alt rol”.
Comportamentele însele nu intră în conflict din cauza diferenţei de timp. Mai mult decât atât, rolurile
asociate statusurilor într-un acelaşi sistem sunt de obicei bine adaptate unul la altul şi nu duc la conflicte, atât
timp cât individul acţionează înlăuntrul acestui sistem. Afirmaţia este valabilă şi pentru statusuri din sisteme
diferite, atunci când aceste statusuri sunt astfel încât converg normal la aceiaşi indivizi. Astfel, în orice
societate, rolurile de bărbat adult, tată, specialist într-o profesie, prieten, sunt în mod normal ajustate unul la
altul, în ciuda faptului că provin din sisteme diferite” 12 . Linton recunoaşte că sunt şi cazuri când anumite
statusuri ale căror roluri sunt incompatibile converg asupra aceluiaşi individ, generând adevărate tragedii
manifestate în conştiinţa şi comportamentul acestuia.
Rolurile se prezintă ca nişte tipare în care indivizii îşi integrează acţiunea. Comportându-se ca un
actor de teatru, individul devine un personaj social care adoptă conduite, atitudini prestabilite de societate.
Această limitare a libertăţii şi spontaneităţii personale de către rolul social este doar parţială. Există diferenţe
sensibile de interpretare a rolului după personalitatea actorului.
Constrângerile normative asociate fiecărui rol creează aşteptările de rol care au ca efect reducerea
incertitudinii interacţiunii dintre indivizi. Uneori, rolurile sunt jucate conform aşteptărilor celorlalţi, alteori,
contrar acestor aşteptări.
Performanţa rolului este afectată de modul în care se află angajat individul care-l îndeplineşte.
Natura constrângerilor care apasă asupra individului şi modul în care acestea sunt percepute şi trăite de el
sunt factori care influenţează angajarea sa. Performanţa este diferită după cum el se supune fie unei corvezi,
fie unei activităţi care-i permite să se exprime şi să se realizeze. Implicarea în rol nu trebuie confundată cu
identificarea. Distanţarea individului faţă de rolul său este o condiţie pentru o performanţă eficace.
Distanţarea de rol contribuie la stăpânirea de sine şi intensifică posibilitatea individului de a controla situaţia.
Raportul dintre status şi rol ridică unele probleme. Uneori, rolul atribuit cuiva nu i se potriveşte
deoarece există discrepanţe între psihologia sa şi statusul ce i se oferă, între personalitatea sa şi prescripţiile
rolului. Individul a fost nevoit să accepte un astfel de rol deoarece fie că era şomer şi trebuia să-şi asigure
existenţa, fie că s-a orientat spre o profesie nepotrivită. În acest caz, individul nu poate îndeplini toate
exigenţele rolului. El îşi va juca rolul cu neplăcere, în limitele obligaţiilor profesionale. Alteori, deşi
individul corespunde fizic şi psihic statusului dobândit, refuză să răspundă aşteptărilor unor roluri. Sunt şi
situaţii în care “acceptarea rolului este atât de complexă încât individul respectiv se acomodează desăvârşit,
identificându-se cu el până la a continua să-l joace dincolo de limitele stricte impuse de poziţia şi funcţia lui
în grup” 13 . În acest caz, sociologii vorbesc de apariţia noţiunii de “personaj” generată de faptul că individul
îşi asumă rolul dincolo de limitele statusului său.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Linton, R., Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 96
2
Boudon, R., Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, P.U.F., 1982, p. 471
3
Boudon, R., Bourricaud, Fr., op.cit., p. 511
4
La Sociologie, Les Dictionnaires Marabout Université, vol. III, Paris, 1972, p. 601
5
Boudon, R., Bourricaud, Fr., op.cit., p. 513
6
Linton, R., op. cit., p. 111
7
Linton, R., op. cit., p. 111
8
Stahl, H., Statusuri, roluri, personaje şi personalităţi sociale, în Sociologie Generală , Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1968, p. 124
9
Albouy, S., Elements de sociologie et de psychologie sociale, Purat, 1976, p. 100-101
10
Boudon, R., Bourricaud, Fr., op. cit., p. 471
11
Ibidem, p. 474
12
Linton, R., op. cit. p. 113
13
Stahl, H., op. cit., p. 125