5 GRUPURILE SOCIALE

Oamenii trăiesc în grupuri. Această platitudine se poate baza pe afirmaţia lui Aristotel conform
căreia omul este “zoon politikon”. Această expresie, spuneau R. Boudon şi Fr. Bourricaud, s-ar putea traduce
nu numai “animal politic” ci şi “fiinţă socială” 1 .

5.1 Definiţii şi clasificări ale grupurilor sociale

După T. B. Bottmore, grupul social este un ansamblu de indivizi între care există relaţii bine
definite. Fiecare individ ia cunoştinţă de grup în calitatea sa de grup şi de simbolurile sale 2 .
În concepţia lui G. Gurvitch, grupul este o unitate colectivă reală, direct observabilă şi bazată pe
atitudini colective continue şi active, având de îndeplinit o operă comună, este o unitate de atitudini, de
acţiuni şi de conduite care constituie un cadru social structurat, care tinde spre o coeziune relativă a formelor
de sociabilitate 3 .
Sociologii fac distincţie între grupuri şi cvasigrupuri. Un grup social are un minimum de structură şi
de organizare rudimentare (reguli, rituri), un element psihologic de bază, care constă în luarea la cunoştinţă
de către membrii săi a existenţei grupului ca atare. Familia, un sindicat, o echipă de muncă, un partid sunt
grupuri. Cvasigrupul este un ansamblu căruia îi lipsesc structura şi organizarea şi în care membrii săi pot
avea, cu greu, sau nu au, deloc, cunoştinţă de realitatea apartenenţei lor la ansamblu. Clasele sociale,
grupurile de vârstă, grupurile pe sexe, mulţimile sunt cvasigrupuri. Frontiera dintre grupuri şi cvasigrupuri
este mobilă şi variabilă. Clasele sociale îşi creează partide politice şi organizaţii profesionale, femeile se
organizează în asociaţii feministe, tineretul îşi creează organizaţii cu obiective diverse.
Există mai multe moduri de clasificare a grupurilor sociale. F. Tönnies a clasificat grupurile sociale
după caracteristicile particulare ale relaţiilor interindividuale. El se referă la comunitate şi societate sau
asociaţie. Tönnies distinge două forme de voinţă: voinţa organică şi voinţa arbitrară (personală sau
reflexivă). Voinţa organică generează acţiuni inspirate de inimă (sentimente sau pasiuni): dragoste sau ură,
vitejie sau frică, bunătate sau răutate. În comunitate se manifestă voinţa organică. În comunitate, individul
este implicat cu toată personalitatea sa. El îşi poate satisface toate sau aproape toate aspiraţiile. Comunitatea
este fondată pe un acord profund al ideilor şi sentimentelor între indivizi. Tönnies se referă la: comunitatea
de sânge: familie, rudenie, clan; comunitatea de loc, bazată pe vecinătate; comunitatea de spirit, bazată pe
unitatea de gândire, pe concordia sentimentelor. Comunitatea este un mod intim şi personal de a trăi laolaltă.
Voinţa arbitrară, reflexivă, generează acţiuni bazate pe raţiune, calcul, interes: căutarea banilor,
cucerirea puterii. Legătura într-o asociaţie constă în consimţământul raţional de a urmări interese comune.
Asociaţia este constituită prin relaţii bazate pe interese. Întreprinderile industriale, grupurile de presiune,
partidele sunt asociaţii. Asociaţia este considerată ca fiind viaţă publică sau ca un grup în care se intră printr-
o voinţă conştientă şi deliberată.
Clasificarea lui Tönnies nu este propriu-zis o tipologie a grupurilor ci, mai ales, o tipologie a
raporturilor sociale comunitare şi societare. M. Duverger spunea că este rar cazul în care un grup concret se
formează doar pe o categorie de raporturi. Majoritatea grupurilor îmbină cele două tipuri de relaţii. Dar
proporţia acestui amestec este variabilă după natura grupului. Fiecare este definit după raporturile dominante:
o comunitate este un grup în care raporturile comunitare sunt mai importante decât raporturile societare, o
asociaţie este un grup în care situaţia este inversă, raporturile societare sunt mai importante decât cele
comunitare 4 .
G. Gurvitch a propus 15 criterii de clasificare a grupurilor: conţinut, mărime, durată, ritm,
dimensiunea dispersării membrilor, baza de formare, modul de acces, gradul de exteriorizare, funcţii,
orientare, relaţiile cu societatea globală, gradul de compatibilitate între grupuri, modul de constrângere,
principiul conducerii, gradul de unitate 5 .
După conţinut, grupurile pot fi unifuncţionale, multifuncţionale şi suprafuncţionale. Pot fi grupuri
unifuncţionale: o societate comercială, o uzină, o întreprindere, o cooperativă, o bursă de muncă, o casă de
asigurări sociale, grupurile de producători, grupurile de consumatori, o orchestră, o echipă sportivă.
Grupurile unifuncţionale îndeplinesc o funcţie precisă. Grupurile multifuncţionale sunt: grupuri de localitate
– comună, municipalitate, regiune; grupuri de rudenie – familie conjugală, menajele; grupuri de vârstă;
partidele politice. Aceste grupuri îndeplinesc anumite obiective precise. În categoria grupurilor
suprafuncţionale, G. Gurvitch include clasele sociale, minorităţile etnice şi naţionale. El arată că este
imposibil să se detalieze toate acţiunile pe care o clasă socială le va îndeplini, căci independent de faptul că
se pregăteşte să acceadă la putere, că se găseşte la putere sau că a pierdut puterea, ea interpretează, în
manieră proprie, toate funcţiile îndeplinite de celelalte grupuri cu care se intersectează.
După mărime, grupurile pot fi: reduse (mici), mijlocii şi mari. Numărul membrilor unui grup poate
contribui la constituirea sau schimbarea caracterului acestuia. Unii sociologi consideră că sunt suficiente
două persoane pentru a forma un grup. Alţii, pornind de la expresia din Roma antică “Tres faciunt
collegium”, susţin că un grup poate fi format din cel puţin trei persoane. Grupuri foarte restrânse sunt
familiile-menaje care de multe ori sunt diade sau triade. Grupurile foarte întinse sunt clasele sociale şi
diferitele publicuri. Grupuri mijlocii sunt: organizaţiile economice, grupurile profesionale, bisericile.
După durată, grupurile sunt: temporare, durabile şi permanente. Durata existenţei unui grup este
importantă pentru capacitatea sa de a se afirma ca un cadru structurat şi organizat. Un grup temporar este
acela care se desfiinţează atunci când consideră că şi-a îndeplinit sarcinile. Exemple de astfel de grupuri: o
conjuraţie, un complot, o echipă de căutători de aur, o manifestaţie, o reuniune. Grupurile durabile sunt
acelea care se desfiinţează doar în anumite condiţii: moartea, maturizarea, voinţa sau acordul între interese,
decizia majorităţii membrilor. Familia-menaj dispare prin moarte sau divorţ, un grup de tineri prin
maturizarea membrilor, o întreprindere prin voinţa patronului sau acordul asociaţilor, un sindicat, un partid prin
decizia tuturor membrilor sau printr-o decizie luată de stat. În cadrul grupurilor permanente pot fi incluse: clasele
sociale, cartelele, profesiunile, producătorii, consumatorii. Gurvitch este de părere că grupurile permanente nu sunt
superioare faţă de cele durabile, iar acestea faţă de cele temporare. Totul depinde de structurile globale ca şi de
conjunctura concretă şi de scara de valori admise. Unii sociologi, spune el, consideră că doar grupurile
permanente sunt instituţii şi că instituţiile domină toate celelalte grupuri 6 .
Ritmul permite clasificarea grupurilor în: grupuri cu cadenţă lentă, grupuri cu cadenţă mijlocie şi
grupuri cu cadenţă precipitată. În unele grupuri, timpul se scurge mai rapid decât în altele. Grupurile de
rudenie trăiesc după un ritm mai lent decât cel din cadrul grupurilor de activitate economică. Grupurile
profesionale au un ritm de viaţă mai rapid decât cel al claselor sociale. “Ritmul unui grup poate servi ca
simptom al tendinţelor şi al raporturilor sale cu alte grupuri ca şi cu societatea globală, cu care el poate fi în
conflict sau într-un paralelism de cadenţă 7 .
În funcţie de dimensiunea dispersării membrilor, pot fi grupuri cu distanţă între membri, grupuri cu
contact artificial între membri, grupuri care se întrunesc periodic, grupuri reunite permanent. Grupurile cu
distanţă între membri sunt: şomerii, consumatorii, diferite publicuri, atunci când există o unitate colectivă
efectivă. În cadrul grupurilor cu contact artificial între membri pot fi incluşi: abonaţii unui periodic
influenţaţi de acesta, membrii unui comitet care nu se întruneşte şi unde se votează prin corespondenţă.
Grupurile care se întrunesc periodic sunt: sindicatele, partidele politice, cooperativele, societăţile pe acţiuni.
Grupurile reunite în permanenţă sunt: un menaj, un internat, o unitate militară.
După baza de formare sunt: grupuri de fapt, grupuri voluntare şi grupuri impuse. Grupuri de fapt
sunt acelea în care membrii participă fără ca această participare să fie voită în mod explicit de către ei.
Grupurile etnice, minorităţile naţionale, producătorii, consumatorii, şomerii, diferitele publicuri pot fi grupuri
de fapt. Grupurile voluntare sunt acelea ale căror membri participă, după propria lor voinţă şi dorinţă, la
activităţi. Exemple sunt: sindicatele profesionale, cooperativele, partidele, societăţile filantropice, societăţile
comerciale, societăţile pe acţiuni. Grupurile impuse sunt acelea care impun membrilor lor să participe la
activităţi şi să se supună hotărârilor luate de conducere. Gurvitch include în aceste grupuri biserica şi statul.
După modul de acces, există grupuri deschise, grupuri cu acces condiţionat şi grupuri închise. În
grupurile deschise, accesul este liber. Astfel de grupuri sunt grupurile de vârstă, şomerii, producătorii,
consumatorii, manifestaţiile, reuniunile, unele grupuri filantropice, sindicatele, grupurile de turişti. Grupurile
cu acces condiţionat presupun anumite condiţii mai greu sau mai uşor de îndeplinit de către cei care doresc să
facă parte din grup. Pentru a face parte dintr-o profesie îţi este necesară o diplomă, pentru a face parte dintr-o
cooperativă sau dintr-o societate filantropică este suficientă plata unei cotizaţii, pentru a deveni membrul
unui partid sunt necesare garanţii în sensul unor recomandări din partea a doi sau a mai multor membri.
Grupurile închise sunt destul de puţine în societatea contemporană. Ele sunt grupuri de nobili sau grupuri ale
înaltei burghezii, în care accesul este permis pe baza naşterii şi moştenirii.
Gradul de exteriorizare permite clasificarea în: grupuri neorganizate şi nestructurate, grupuri
neorganizate şi structurate, grupuri parţial organizate, grupuri complet organizate. Unele grupuri
neorganizate şi nestructurate pot deveni în viitor structurate şi organizate. Producătorii şi consumatorii pot
elabora propriile simboluri, valori şi idei pentru a dobândi un anumit rol social. Unele grupuri sunt
structurate dar sunt neorganizate, spre exemplu: clasele sociale, unele grupuri de vârstă, grupurile etnice,
minorităţile naţionale. Unele grupuri sunt parţial organizate, precum familiile, sectele, confreriile religioase.
Grupurile complet organizate depind, în ceea ce priveşte existenţa şi caracterul lor, de raporturile care se
stabilesc între structura lor, elementele lor structurale şi organizarea lor. Organizarea poate fi, în unele cazuri,
cauza forţei grupului, în altele, cauza slăbiciunii sale. Superorganizarea poate fi în unele situaţii cauza
dezmembrării, distrugerii grupului.
După funcţii, există grupuri de rudenie, grupuri de localitate, grupuri de afinitate fraternă, grupuri de
activitate economică, grupuri mixte, ţinând de afinitatea fraternă şi de activitatea economică, grupuri de
activităţi nelucrative. Grupurile formate după rudenia de sânge pot fi clanurile, familiile. Grupurile de
localitate sunt cele ai căror membri sunt legaţi prin vecinătate şi necesitatea de a menţine relaţii normale în
locurile în care trăiesc. Grupurile de afinitate fraternă sunt bazate atât pe afinitatea de situaţie (inclusiv a celei
economice), cât şi pe afinitatea de credinţă, gust, interes. Gurvitch include în această categorie grupurile de
vârstă, şomerii, diferitele publicuri, grupurile de prieteni. Grupurile de activitate economică – profesiuni,
ateliere, uzine, dughene, magazine, birouri, societăţi comerciale, cooperative, bănci – au ca funcţii principale
participarea la producţie, la schimburi, la distribuţie, la organizarea consumului. Grupurile intermediare între
afinitatea fraternă şi activitatea economică combină caracterele celor două categorii de grupuri. Gurvitch
exemplifică prin familia muncitorească: tatăl este producător, familia este consumatoare. Tatăl, prin profesia
sa, integrează familia în rândul clasei muncitoare. În grupurile de activităţi nelucrative se includ partidele
politice, societăţile artistice, asociaţiile filantropice, societăţile sportive.
În funcţie de orientare, sunt grupuri de divizare, dezbinare şi grupuri de unitate. Grupurile de
divizare au orientare combativă, iar grupurile de unitate au o orientare conciliatoare. Astfel, meseriile,
profesiunile, sindicatele muncitoreşti şi patronale, producătorii, consumatorii sunt grupuri de divizare, în
timp ce uzinele, întreprinderile, organizaţiile economice globale şi regionale sunt grupuri de unitate.
Din perspectiva relaţiilor cu societatea globală, există grupuri refractare la integrarea în societatea
globală, grupuri mai mult sau mai puţin supuse integrării în societatea globală şi grupuri care se integrează în
aceasta. Grupurile refractare la integrarea în societate sunt cele care se simt excluse din ierarhia grupurilor
sociale, care nu sunt mulţumite de rangul pe care îl ocupă în aceasta sau grupurile care îşi propun răsturnarea
ordinii sociale. Minorităţile naţionale, grupurile de imigranţi care nu-şi găsesc de lucru, profesiunile
demodate, partidele depăşite sunt astfel de grupuri. Grupurile care acceptă mai mult sau mai puţin integrarea
în societatea globală sunt familiile, menajele, grupurile economice, grupurile de localitate. Grupurile care se
integrează în societate sunt grupuri culturale, societăţi ştiinţifice, asociaţii literare.
Gradul de compatibilitate permite clasificarea în grupuri: compatibile, parţial compatibile,
incompatibile şi exclusive. Grupurile compatibile sunt diferitele publicuri, societăţile artistice, asociaţiile
culturale, societăţile filantropice, întreprinderile indus-triale şi comerciale. Un individ poate participa fără
dificultate la mai multe dintre aceste grupuri. Grupurile parţial compatibile sunt sindicatele, comunele,
municipalităţile, regiunile, grupurile de rudenie. Grupurile incompatibile sunt grupurile de vârstă, sectele,
ordinele religioase, anumite partide. Grupurile exclusive interzic participarea membrilor lor la alte grupuri
similare. Ele pot fi anumite secte, ordine religioase şi statul totalitar.
După modul de constrângere, sunt grupuri care dispun de o constrângere condiţionată şi grupuri care
dispun de o constrângere necondiţionată. În grupurile cu constrângere condiţionată, participanţii se pot retrage pentru
a scăpa de sancţiuni. În grupurile cu constrângere necondiţionată, membrii nu au posibilitatea de a se sustrage
sancţiunilor impuse de acestea. Grupurile economice, grupurile de activităţi nelucrative tind spre constrângerea
necondiţionată. Grupurile de localitate bazate pe vecinătate au tendinţa de a exercita o constrângere necondiţionată.
În funcţie de principiul de conducere, grupurile pot fi de dominaţie şi de colaborare. În grupurile de
dominaţie, conducerea are un caracter autoritar, iar în grupurile de colaborare conducerea are un caracter democratic.
După gradul de unitate, grupurile pot fi unitare, federaliste şi confederate. Grupul unitar este constituit
printr-o ierarhie directă a formelor de sociabilitate sau prin preponderenţa unui grup central asupra subgrupurilor.
Exemple de astfel de grupuri: administraţia locală, serviciile publice din cadrul unui stat. În grupul federalist,
organizarea este bazată pe o sinteză de subgrupuri astfel alcătuite încât grupul central şi subgrupurile se
afirmă ca echivalente. În grupul confederat, organizarea se bazează pe o sinteză a subgrupurilor în care
acestea se afirmă ca fiind predominante faţă de grupul central.
Sociologii apreciază diferit munca lui Gurvitch. Duverger spunea că această clasificare este puţin
riguroasă, uneori subiectivă şi nu întotdeauna clară. Tabloul pe care l-a prezentat Gurvitch are avantajul de a
aminti numărul mare de elemente care trebuie luate în considerare dacă se vrea să se cunoască diversitatea
grupurilor. Cu toată amploarea sa, un astfel de aide-memoire este departe de a reuni toate criteriile de
clasificare posibile, spune Duverger 8 . Bottmore consideră că schema de clasificare a lui Gurvitch reprezintă
cea mai completă întreprindere în teoria grupurilor sociale. Gurvitch, însuşi, consideră că această tipologie a
grupurilor are un caracter pragmatic, putând servi ca bază şi oferi cadre de referinţă pentru cercetările
empirice 9 .
 Inspirându-se din teoria lui G. Gurvitch, cercetătoarea franceză M. Grawitz prezintă o clasificare
proprie a grupurilor: după durată, sunt grupuri temporare (un complot), grupuri durabile (o societate
comercială) şi grupuri permanente (o municipalitate); după formarea lor, sunt grupuri de fapt (minorităţile
rasiale), grupuri voluntare (sindicatele), grupuri impuse (armata); după modul de acces, există grupuri
deschise, grupuri închise, grupuri cu acces condiţionat; după gradul de exteriorizare, sunt grupuri organizate
sau neorganizate, structurate sau nestructurate; după raportul lor cu societatea globală; după funcţii, există
grupuri cu o singură activitate (o orchestră), grupuri cu mai multe activităţi, dintre care fiecare îşi joacă rolul
său (o uzină, un spital). M. Grawitz consideră că mărimea grupului este un element esenţial în clasificare, nu
atât pe plan teoretic, cât pe plan practic, pentru că determină tehnicile de observaţie. Din acest punct de
vedere, grupurile pot fi: mari (clase sociale), mijlocii (sate) şi restrânse (familia, echipa de lucru) 10 .
Orice clasificare, oricât de cuprinzătoare ar fi, nu poate epuiza totalitatea criteriilor. Oricând pot fi
folosite altele. În acelaşi timp, observăm, în clasificarea lui Gurvitch, că un grup este introdus în mai multe
categorii. Criteriile folosite nu sunt exclusive.
După tipul de normativitate implicată în organizarea lor, grupurile pot fi formale, semiformale şi
informale.
Grupul formal este un grup instituţionalizat. Organizarea sa este stabilită prin regulamente, ordine,
dispoziţii. Un astfel de grup face parte din structura unei organizaţii. Relaţiile interpersonale se bazează pe
statusurile oficiale şi rolurile corespunzătoare. În cadrul grupului formal, fiecare individ îndeplineşte o
anumită funcţie.
Grupurile semiformale sunt anumite comitete şi comisii constituite pentru a realiza unele obiective
imediate. După realizarea sarcinilor, ele se dizolvă. Aceste grupuri sunt mai flexibile, mai puţin
normativizate.
Grupurile informale sunt de două feluri. Unele se constituie din necesitatea unor indivizi de a-şi
realiza anumite scopuri într-un mod mai liber, mai puţin constrângător. Se poate exemplifica prin grupul de
prieteni, grupul de pensionari, grupul de petrecere a timpului liber. În aceste grupuri, indivizii pot avea
statusuri şi roluri, dar nu oficiale. Un astfel de grup nu este instituţionalizat. El se constituie în afara unor
organizaţii. Alte grupări informale apar în cadrul unui grup formal din multiple cauze: numărul prea mare de
membri, o anumită eterogenitate a componenţei, unele stări conflictuale, o oarecare inegalitate manifestată
între membrii grupului formal. Grupurile informale apărute în cadrul unui grup formal se bazează pe anumite
relaţii preferenţiale pline de emoţie şi afectivitate, pe dorinţa de cunoaştere reciprocă a acelor indivizi.
O altă clasificare a grupurilor este aceea în grupuri de situaţie şi grupuri de adeziune. În grupul de
situaţie individul se află datorită unor împrejurări specifice. Familia de origine, clasa socială, naţiunea sunt
grupuri de situaţie. Pentru a face parte din grupul de adeziune, individul trebuie să opteze. Grupul de
prieteni, grupul de presiune, partidul, sindicatul, sunt grupuri de adeziune. Grupul de adeziune este organizat
în mod deliberat pentru realizarea unui scop sau a mai multora. Coeziunea grupului este formalizată doar în
direcţia realizării scopului sau scopurilor respective. Datorită mobilităţii sociale, individul poate trece dintr-
un grup de situaţie în altul, din mediul rural în cel urban şi invers, dintr-o clasă în alta, dintr-o categorie
ocupaţională în alta. Aceste treceri se datorează fie modificării situaţiei materiale şi culturale care permite
mutarea într-o altă comunitate teritorială, fie pregătirii profesionale superioare faţă de momentul iniţial, care
antrenează schimbarea statusului. Trecerea dintr-un grup de adeziune în altul se face cu uşurinţă în funcţie de
voinţa, dorinţa şi interesul individului.
În 1909, sociologul american C. H. F. Cooley a elaborat conceptul de “grup primar”. El a făcut
distincţie între grupurile primare şi alte grupuri. Nu a folosit expresia de “grup secundar”. În sociologia
actuală, această expresie este utilizată pentru a desemna alte grupuri decât cele primare.
Cooley înţelege prin grup primar grupul în care indivizii sunt asociaţi şi cooperează strâns între ei,
grupul în care aceştia se află faţă în faţă (face to face). Această definiţie a grupului primar implică trei
condiţii: 1. apropierea fizică a membrilor; 2. mica dimensiune a grupului; 3. relaţii durabile. Raporturile
personale “faţă în faţă” antrenează un puternic sentiment al totului, o solidaritate strânsă, o simpatie vie şi o
identificare reciprocă exprimată de membrii grupului prin termenul de “noi” 11 . În categoria grupurilor
primare sunt incluse: familia, grupurile de joacă ale copiilor, grupurile de prieteni.
În grupul secundar, relaţiile între membri se stabilesc numai în anumite domenii. Membrii acestuia
sunt preocupaţi doar de problemele domeniilor pentru care s-a realizat grupul. Aprecierea acţiunilor şi
comportamentelor membrilor grupului se face numai prin raportarea lor la valorile şi normele reieşite din
domeniile care au generat asocierea. În grupul secundar de mari dimensiuni, nu toţi membrii grupului se
cunosc direct.
 5.2 Grupul mic
În sociologia actuală se foloseşte expresia de “grup mic”. Un grup mic este un ansamblu de persoane
care devin interdependente şi interacţionează în vederea realizării unor scopuri comune. Grupurile mici pot fi
atât grupuri formale cât şi grupuri informale. Nu toate grupurile mici sunt grupuri primare. Ele pot fi şi
grupuri secundare. Ca în orice grup, şi în grupul mic vor exista sarcini comune de îndeplinit, interdependenţă
funcţională, interacţiune psihologică între membri.
Mărimea grupului mic este variabilă, numărul persoanelor fiind de la două, trei până la patruzeci.
Mărimea grupului influenţează relaţiile şi procesele din grupul mic. Cu cât numărul membrilor grupului este
mai mare, cu atât creşte posibilitatea rezolvării unor probleme prin contribuţia fiecărui individ. Grupul se
îmbogăţeşte calitativ prin însuşirile pozitive ale membrilor săi. Fiecare individ vine în grup cu anumite
cunoştinţe, informaţii, are o anumită personalitate. Chiar statusurile şi rolurile din afara grupului îşi pot pune
amprenta asupra modului în care individul se comportă în cadrul acestuia. Procesul de integrare în grup poate
fi dificil pentru unii şi uşor pentru alţii. După o perioadă de acomodare, individul începe să se conformeze
cerinţelor grupului. Dimensiunea prea mare a grupului poate dăuna relaţiilor din grup, diminuând
durabilitatea interacţiunilor şi calitatea comunicării. Pot apărea, în anumite condiţii, subgrupuri informale.
Coeziunea este o proprietate fundamentală a grupului, manifestându-se prin relaţii de unitate şi
solidaritate între membri. Datorită acestor relaţii, grupul funcţionează ca o entitate coerentă, relativ de sine
stătătoare. Într-un grup coeziv, nivelul de integrare a individului este ridicat, există un acord cu privire la
majoritatea problemelor care trebuie rezolvate. Coeziunea izvorăşte din surse obiective: anumite împrejurări
externe, succesul în activitatea comună, dar şi din surse subiective: atracţia interpersonală, consensul cognitiv
şi afectiv al membrilor, angajarea în sarcina comună 12 . Coeziunea oferă membrilor grupului satisfacţii,
confort psihic, un sentiment de securitate. Coeziunea trebuie raportată nu doar la valorile promovate de grup,
ci şi la cele ale colectivităţii în care este integrat grupul. Dacă un grup de muncă urmăreşte găsirea unor noi
modalităţi de creştere a productivităţii muncii, atunci coeziunea are un sens valoric pozitiv. Dacă membrii
grupului de muncă sunt refractari la respectarea normelor de disciplină în muncă impuse de conducerea
unităţii economice din care fac parte, atunci coeziunea are un sens valoric negativ. Dacă în grup apare o
organizare informală pe lângă cea formală, cu cât distanţa dintre ele este mai mare, cu atât posibilitatea
scăderii coeziunii grupului creşte.
Consensul exprimă un acord, o coincidenţă între atitudinile, opţiunile, comportamentele, punctele de
vedere ale membrilor unui grup faţă de obiectivele acestuia şi mijloacele de realizare, faţă de normele şi
valorile promovate. Se foloseşte, în sociologie, termenul “dissens” pentru a desemna lipsa de acord,
discordanţa punctelor de vedere cu privire la activitatea grupului şi la relaţiile sale cu alte comunităţi. Se
consideră că există atât surse social-structurale cât şi surse cognitive ale consensului şi dissensului. Astfel,
convergenţa de interese este o bază a consensului, pe când divergenţa intereselor generează, de cele mai
multe ori, dissens. În condiţii de certitudine, apare consensul. Incertitudinea poate genera dissens 13 . Percepţia
consensuală reprezintă pentru individ un suport al integrării sale în grup, iar pentru acesta din urmă o bază
pentru o cooperare eficientă a membrilor, o posibilitate de înlăturare a tensiunilor şi conflictelor care pot
apărea.
Situaţia de grup are o influenţă deosebită asupra comportamentului indivizilor, determinând un
anumit climat social şi o creştere a conformismului acestora. Independent de orice aspect de rivalitate,
climatul social din grup are un efect stimulativ asupra comportamentului indivizilor 14 . Sociologii au efectuat
diferite experimente pentru demonstrarea acestei afirmaţii. Comparând munca desfăşurată de elevi în clasă cu
aceea efectuată acasă, fără ajutorul părinţilor, se constată un câştig social în primul caz. Comparând, de
asemenea, rezultatele obţinute de anumiţi indivizi, atât atunci când lucrau singuri, cât şi în situaţia în care
acţionau în grup, s-a constatat că în al doilea caz, aceştia lucrau mai repede şi depuneau un efort mai mare.
Dacă munca era intelectuală, se observa în cadrul grupului un câştig social din punct de vedere cantitativ şi o
pierdere socială din punct de vedere calitativ. Eficacitatea celor mai buni membri devenea medie, în timp ce
subiecţii mai puţin îndemânatici profitau mai mult de situaţia de grup. Vederea şi auzirea altora, care fac
aceeaşi muncă, au stimulat energia fiecăruia. Alţi sociologi au arătat că, dimpotrivă, în îndeplinirea anumitor
sarcini, efectul atitudinilor competitive este mai important decât climatul social 15 .
O altă consecinţă a situaţiei de grup este dezvoltarea conformismului membrilor. Aceasta se explică
prin faptul că grupul dispune de sancţiuni care se aplică acelor membri care nu se comportă conform
practicilor obişnuite. Un rol important îl joacă şi fenomenul sugestiei. Grupul apare în ochii membrilor
puternic şi plin de prestigiu. Individul respectă normele grupului care sunt, în acelaşi timp, impuse şi
acceptate. Respectând normele grupului, el se declară satisfăcut deoarece are aprobarea altora precum şi
propria aprobare. Normele sunt interiorizate şi se autoimpun individului, nefiind nevoie să se recurgă la
sancţiuni pentru a fi respectate.
În grup se poate produce o stratificare verticală şi una orizontală. În cazul stratificării verticale,
membrii grupului se diferenţiază datorită statusurilor lor inegale situate pe anumite straturi în funcţie de
putere, prestigiu, obligaţii, roluri. Stratificarea este orizontală atunci când membrii grupului deţin anumite
roluri care nu implică vreo inegalitate.
Consensul din cadrul grupului nu exclude competiţia. Prin competiţie, membrii grupului urmăresc
atingerea unui scop indivizibil. Competiţia se desfăşoară în condiţiile respectării unor reguli, norme. Prin
competiţie, individul îşi măreşte efortul, rapiditatea în îndeplinirea sarcinilor, uneori în detrimentul calităţii.
Competiţia poate antrena stări de frustrare, de anxietate, sentimente de inferioritate, situaţii de conflict între
membrii grupului. Dacă se desfăşoară în mod ponderat, respectându-se relaţiile normale între competitori,
competiţia contribuie la menţinerea unui nivel ridicat al activităţii grupului.
Starea de competiţie nu este singura care caracterizează activitatea grupului. În cadrul acestuia se
manifestă şi cooperarea, care este o formă de interacţiune între membri, constând în coordonarea iniţiativelor,
cunoştinţelor, în conjugarea acţiunilor pentru atingerea unui obiectiv comun. Cooperând, membrii grupului
dezvoltă aspectele socio-emoţionale pozitive ale interacţiunii: discuţiile, prietenia, interstimularea 16 ,
satisfacţia globală. Cooperarea poate contribui şi la scăderea satisfacţiei individuale, atunci când generează
fenomenul uniformizării.

5.3 Grupurile de presiune

Înainte de a defini grupul de presiune, trebuie să ne referim la grupul de interes. Grupul de interes a
fost studiat pentru prima dată de către Arthur Bentley, care a publicat, în 1908, lucrarea “Procesul
guvernării. Studiul presiunii sociale”. Grupul de interes este un ansamblu de indivizi uniţi printr-unul sau mai
multe interese comune, grup cu un grad de stabilitate şi organizare variabil, având scopul de a apăra şi
promova respectivele interese în raport cu alte grupuri şi organisme sociale 17 .
Grupul de presiune este un grup de interes care, din multitudinea metodelor de acţiune, alege şi
foloseşte o tactică de presiune. Pentru a deveni un grup de presiune, un grup trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii: 1. să aibă un minimum de organizare; 2. să facă presiune pentru un anumit scop; 3. să fie
autonom, adică să nu fie manipulat de o altă organizaţie; 4. să exercite o presiune efectivă, deoarece nu există
un grup de presiune dacă nu desfăşoară o acţiune reală 18 .
Grupurile de presiune fac presiune fie direct asupra guvernului, parlamentului, partidelor politice,
administraţiei, pentru a obţine unele decizii favorabile membrilor lor sau pentru a împiedica luarea unor
măsuri defavorabile, fie indirect, în sensul că acţionează asupra opiniei publice pentru a o determina pe
aceasta să facă, la rândul său, presiune asupra factorilor decidenţi.
Există o multitudine de criterii de clasificare a grupurilor de presiune. Dintre acestea cea mai
potrivită tipologizare pare a fi cea în funcţie de natura intereselor urmărite: economice, sociale, politice. Din
această perspectivă, grupurile de presiune sunt: economice, sociale şi politice. Grupurile de presiune
economice pot fi organizaţii profesionale. Toate profesiile pot avea asemenea grupuri. Ele apără, mai ales,
interesele materiale ale membrilor. Unii sociologi şi politologi afirmă că aceste grupuri de presiune nu recurg
la camuflaj atunci când îşi prezintă obiectivele. Ele apelează la acest procedeu la nivelul argumentelor,
evidenţiind convergenţa reală sau presupusă între interesele lor particulare şi interesul general. Grupurile de
presiune economice apără şi interesele morale, precum: reputaţia, onoarea, imaginea de marcă a profesiei.
În categoria grupurilor de presiune economice se includ: sindicatele salariaţilor, organizaţiile
patronale la nivel naţional şi regional, organizaţiile comercianţilor, organizaţiile agricultorilor.
Deşi sindicatele sunt grupuri de presiune economice, au alături de scopul lor nonpolitic – de apărare
a intereselor salariaţilor în relaţiile cu patronatul – şi scopuri potenţial politice – care se manifestă de fiecare
dată când puterea ia decizii care privesc salariaţii sau sindicatul respectiv. Sindicatele nu pot rămâne
indiferente faţă de contextul politic în care ele există. Dacă deciziile guvernului nu le satisfac, sindicatele fac
presiune. Sindicatele îşi pot adapta acţiunile sindicale la perspectivele vieţii politice. Sindicatele susţin
partidele politice care sunt sensibile la revendicările lor, îşi pot convinge membrii să nu facă grevă în
apropierea alegerilor pentru a nu împiedica activităţile partidelor respective sau în perioada în care
reprezentanţi ai acestor partide fac parte din guvern. Totuşi, există o limită a angajamentului politic al
sindicatelor. Dacă măsurile luate de către aceşti miniştri le lezează interesele, ele trec la acţiune.
 Sindicatul poate fi analizat din trei perspective: reprezentativitate, unicitate şi disciplină.
Reprezentativitatea sindicatului este dată de procentul sindicaliştilor în raport cu totalul salariaţilor. Sunt mai
multe sindicate. Fiecare profesiune are caracteristici proprii, probleme specifice distincte de ale altora. Dar
aceste sindicate pot fi reunite în cadrul unei confederaţii. Pluralitatea sindicatelor, lipsa lor de unitate
reprezintă cauze ale slăbiciunii mişcării sindicale. Disciplina are consecinţe asupra activităţii sindicale. O
slabă disciplină riscă să paralizeze acţiunea sindicatului. O disciplină reală este un factor de organizare şi
raţionalizare a raporturilor sociale 19 .
Sindicatele salariaţilor exercită o presiune folosind ca mijloc de acţiune greva. Rolul opiniei publice
este foarte important. Dacă opinia publică sprijină revendicările greviştilor, ea poate constrânge guvernul la
concesii. Dacă, din contră, opinia publică este ostilă sau indiferentă, deoarece fie cererile greviştilor sunt
apreciate ca excesive, fie nu stârnesc interesul, atunci guvernul nu se teme că o măsură fermă va fi
impopulară. Există mai multe forme de grevă. Greva surpriză este declanşată înaintea negocierilor sau în
timpul acestora. Greva perlată presupune o succesiune a încetinirii lucrului la fiecare secţie. Greva turnantă
afectează, rând pe rând, diferitele sectoare ale unei întreprinderi. Greva de zel sau a zelului constă în
aplicarea scrupuloasă a instrucţiunilor de funcţionare, a ordinelor de muncă în vederea blocării activităţii
întreprinderii. M. Manoilescu prezintă în lucrarea “ Rostul şi destinul burgheziei române”, un caz de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, petrecut în Italia. Funcţionarii de la căile ferate au fost împiedicaţi să facă
grevă. Ei au hotărât să facă o presiune mult mai eficace şi anume să aplice cu stricteţe absolută dispoziţiile
cele mai neînsemnate din legile şi regulamentele privitoare la transporturi. Aplicarea rigidă a legilor a dus la
întârzieri şi la şicane atât de grave, încât, după câteva săptămâni, cercurile economice din Italia s-au adresat
guvernului cerându-i să intervină pentru a face să înceteze această originală grevă 20 . Există şi forme de grevă
cu ocuparea locului de muncă. În greva japoneză starea de nemulţumire, de indignare a salariaţilor se
exprimă prin purtarea unei panglici la mână în timpul orelor de lucru. Greva sălbatică este aceea decisă la
bază, în afara unui ordin sindical.
Organizaţiile patronale pot finanţa activitatea electorală a unor candidaţi care au aceleaşi vederi cu
membrii lor. Pot orchestra anumite campanii de presă în favoarea sau împotriva unor candidaţi. Membrii
patronatului caută să influenţeze deciziile puterii politice. În cazul deciziilor care privesc direct o ramură
industrială sau alta, influenţa grupurilor patronale corespunzătoare este mai mare. În cazul deciziilor de
politică generală, influenţa organizaţiilor patronale este mai mică, deoarece guvernanţii trebuie să ţină seama
de presiuni mult mai diverse şi, în primul rând, de influenţa opiniei publice 21 .
Organizaţiile comercianţilor nu pot apela la grevă ca formă de acţiune, deoarece îşi lezează propriile
interese, dacă magazinele sunt închise. Ele au recurs la alte mijloace de presiune precum: manifestaţii,
bararea drumurilor, greva impozitului (fiscală), chiar agresarea unor perceptori.
Organizaţiile agricultorilor au avut, în anumite conjuncturi, în ţările cu un număr mare de agricultori,
o influenţă destul de mare. Organizaţiile agricultorilor participă la manifestaţii, barează drumurile, distrug
mărfurile străine care le fac concurenţă neloaială.
Prin acţiunea lor revendicativă, grupurile de presiune elimină aspectele excesive, iresponsabile,
aventuriste manifestate în comportamentul unor indivizi. Fiind realiste şi responsabile, conducerile
grupurilor de presiune îşi dau seama că soluţiile obţinute în urma negocierilor cu puterea sau patronatul sunt
soluţii de compromis. Membrii acestor grupuri, nefiind întotdeauna conştienţi de raporturile de forţă, vor să
continue acţiunile. Conducătorii grupurilor de presiune vor urmări reducerea focarelor de rezistenţă,
temperarea acţiunii unor membri. Astfel, conducătorii sindicatelor vor arăta salariaţilor că prelungirea unei
greve poate transforma o semivictorie într-o înfrângere completă. Conducătorii organizaţiilor agricultorilor le
arată militanţilor că este suficient să se anunţe că vor bara drumurile, pentru a-şi îndepărta susţinerea opiniei
publice sau chiar a o transforma în adversară 22 .

5.4 Teorii asupra grupului mic

Există grupuri experimentale constituite în mod artificial de către sociologi. Tehnica grupurilor
experimentale a fost elaborată de sociologii El. Mayo, K. Lewin, J. Moreno, R. F. Bales şi alţii.
În 1927, un grup de cercetători de la Harvard, sub direcţia lui El. Mayo, a întreprins în atelierele de
la Hawthorne Western Electric o serie de cercetări care s-au prelungit până în 1932. La firmă se făcuseră
experimente în legătură cu influenţa iluminatului asupra productivităţii. Îmbunătăţirea iluminatului a antrenat
o mărire a productivităţii. Când s-a diminuat iluminatul în spaţiul în care lucra grupul experimental,
productivitatea a continuat să crească. Echipa lui Mayo nu a putut explica fenomenul.
 S-au hotărât să studieze efectul oboselii şi al monotoniei asupra productivităţii 23 . Cinci lucrătoare,
selecţionate în funcţie de afinităţile lor, s-au oferit pentru experiment. Lucrul consta în asamblarea unor relee
telefonice. Un observator a stat în permanenţă în atelierul experimental. S-au produs anumite modificări
asupra situaţiei în care se lucra, asupra numărului şi duratei pauzelor, s-a diminuat durata zilei şi săptămânii
de lucru. În ciuda reducerii timpului de muncă, productivitatea se mărea. Aceasta continua să se mărească şi
atunci când s-au suprimat avantajele şi s-a revenit la situaţia iniţială. Productivitatea în grupul experimental
era cu mult mai mare decât în restul uzinei. Cercetătorii au ajuns la concluzia că nu condiţiile materiale
îmbunătăţite explicau creşterea productivităţii, ci bunele relaţii ce s-au stabilit între muncitoare. Atitudinile
personale şi relaţiile interpersonale s-au modificat în grup. Experimentul a arătat că “individul nu
reacţionează la condiţiile fizice ale mediului aşa cum sunt, ci aşa cum le simte, însă el le simte în funcţie de
sentimentele şi atitudinile create de propria experienţă dobândite, anterior, în afara întreprinderii sau în
funcţie de relaţiile şi interacţiunile din întreprindere 24 ”. Experimentul a evidenţiat rolul grupului mic în
industrie, precum şi importanţa grupului informal, mai ales, când acesta coincide cu grupul formal.
Sociologii au început să studieze obiectiv organizarea informală a unităţilor economice precum constituirea
unor grupuri de afinitate între muncitori, repartizarea rolurilor, apariţia unor mediatori atunci când apar
conflicte în cadrul grupului, emergenţa unui anumit mod de comportare în afara regulilor prestabilite 25 .
K. Lewin este considerat fondatorul “dinamicii de grup”, adică a cercetărilor asupra funcţionării
interne a grupurilor. Utilizând, într-o manieră intensivă, metoda experimentală, el şi-a propus să studieze
modul în care grupul se organizează, se structurează, se asamblează şi evoluează 26 .
K. Lewin a arătat că indivizii sunt situaţi într-un câmp social unde suportă atracţii, repulsii,
încurajări, constrângeri. Rolul social al indivizilor îi face să perceapă, într-un mod diferit, aceeaşi realitate.
Ţăranul nu vede grădina care-i înconjoară casa în acelaşi fel ca pictorul sau turistul. Viziunea globală
antrenează, la rândul său, o altă percepţie a detaliilor pentru că ea provoacă o alegere 27 .
Câmpul psihosocial reprezintă o totalitate de fapte existente, percepute ca fiind interdependente. El
înglobează subiectul cu nevoile şi tendinţele sale. Individul care se află în câmpul psihosocial depinde de
distribuţia forţelor care se manifestă, adică de raporturile dinamice care leagă părţile care îl compun.
Conduita individuală reprezintă o relaţie dinamică între individ şi mediul său. Câmpul psihosocial poate
determina conduita individului. La rândul său, mediul depinde de variabile psihologice: trebuinţe, scopuri,
motivaţii ale indivizilor. Între individ şi mediul său se află interacţiuni dinamice.
Grupul este o totalitate dinamică unde se manifestă, în acelaşi timp, forţe care leagă indivizii între ei
şi care-i unesc în calitate de grup. Din această interdependenţă psihosocială rezultă forţe care generează
evoluţia grupului. Comportamentul grupului se înscrie de asemenea într-un câmp psihologic în cadrul căruia
se manifestă tensiuni fie pozitive, fie negative rezultate ale dorinţelor indivizilor.
Dintre experimentele făcute de Lewin şi care l-au dus la o serie de descoperiri valoroase amintim
două. El a constatat că orice tentativă de a modifica obiceiurile sociale ridică, în general, rezistenţe
considerabile 28 .
Lewin a cercetat schimbarea atitudinilor alimentare. El şi-a pus problema: cum pot fi determinate
gospodinele să modifice meniul, făcând un loc mai mare consumului de lapte proaspăt. Gospodinele unui
mic oraş au fost atrase în două feluri de acţiuni. Unele au urmat cursuri ţinute de către dieteticieni competenţi
care s-au referit la valoarea nutritivă a laptelui proaspăt. Altele au luat parte la discuţii pe aceeaşi temă într-
un grup. Nu s-a recurs la nici o presiune în nici unul dintre cazuri. Timpul a fost acelaşi şi pentru curs şi
pentru discuţii. S-a controlat consumul după două săptămâni şi apoi după patru săptămâni. După două
săptămâni, consumul de lapte proaspăt la gospodinele care au luat parte la discuţii a fost mai mare decât la
cele participante la cursuri. În intervalul de la două la patru săptămâni, a crescut cu mult mai mult numărul
gospodinelor consumatoare de lapte proaspăt în grupul celor care participau la discuţii, faţă de cel al
gospodinelor care audiau cursul.
Celălalt exemplu este din timpul celui de-al doilea război mondial. La sugestia guvernului american,
Lewin a încercat să modifice obiceiurile alimentare ale gospodinelor în sensul diminuării consumului de
carne de vită şi a creşterii consumului de măruntaie (organe). A organizat mai întâi un sistem de conferinţe.
Influenţa acestora a fost o creştere de 3% a numărului gospodinelor care şi-au modificat comportamentul.
Apoi a organizat o serie de discuţii de grup. În locul monologului, le-a incitat pe gospodine să-şi exprime
opiniile, să facă ele însele unele încercări. Rezultatul a fost spectaculos, înregistrându-se o creştere cu 32% a
cumpărăturilor de măruntaie.
Experimentele lui Lewin au scos în evidenţă superioritatea procedeului discuţiei de grup şi a
deciziilor luate în comun faţă de expunerile de la catedră. Avantajul unei discuţii libere constă în angajarea
eu-lui individului într-o interacţiune socială, prin confruntarea atitudinilor. Fiecare îl ajută pe celălalt să
evolueze către o nouă atitudine. Insecuritatea provocată de schimbare este atenuată de sentimentul
apartenenţei la grup. Dacă individul gândeşte că grupul este pe punctul de a adopta o noua atitudine, şi-o
poate schimba el însuşi. În cazul conferinţelor, individul, deşi este înconjurat de un larg auditoriu, receptează
cele spuse, singur, nu are un schimb de idei cu ceilalţi. Este mai uşor să schimbi obişnuinţele, valorile şi
normele unui grup mic, decât pe cele ale unui individ izolat.
Lewin consideră că în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar sprijinit pe un câmp de forţe.
Unele acţionează pentru a menţine nivelul de comportament al grupului la un anumit punct al echilibrului, în
cazul obiceiurilor alimentare: rapiditatea preparării, preţul. Alte forţe acţionează pentru a menţine
comportamentul fiecărui membru la nivelul echilibrului grupului. Aceste forţe sunt normele, standardele
grupului: credinţe, prejudecăţi, obiceiuri. Ele pot fi instituţionalizate şi presupun sancţiuni. Pentru a se obţine
o schimbare trebuie să se acţioneze asupra celei de-a doua categorii de forţe. Conferinţa acţionează asupra
primei categorii de forţe. Se urmăreşte modificarea comportamentului grupului. Normele grupului nu pot fi
schimbate prin metoda conferinţei, indivizii fiind conformişti. În discuţii, este suficientă o mică atitudine
nonconformistă la unii dintre membrii grupului pentru ca şi alţii să accepte schimbarea.
Pentru a învinge rezistenţa şi a face posibilă schimbarea, trebuie parcurse trei etape, arată Lewin: 1.
să se decristalizeze obişnuinţele colective prin discuţii libere (destructurarea); 2. să se promoveze norme noi
prin decizia grupului (schimbarea); 3. să se consolideze aceste norme prin instaurarea unei organizări
adecvate (fixarea) 29 .
Discuţiile din grup sunt importante şi la nivelul unităţilor de producţie. Aceste discuţii permit
mărirea nivelului angajamentului personal în favoarea schimbării. După discuţie, participanţii îşi asumă,
personal, responsabilitatea dispoziţiilor, ordinelor. Discuţiile libere aduc informaţii conducătorilor, în măsura
în care participanţii îşi pot exprima temerile, criticile sau aprobarea faţă de schimbări. Metodele dinamicii
grupurilor sunt capabile să diminueze rezistenţa indivizilor, să facă grupul permeabil la schimbare.
J. Moreno, sociologul american născut în România, este întemeietorul sociometriei, ca teorie şi
metodă referitoare la aspectul preferenţial-afectiv al vieţii grupului.
Moreno consideră că omul are o anumită creativitate spontană care rămâne, în mare parte, inutilizată.
El îşi propune descoperirea obstacolelor care împiedică spontaneitatea creatoare să se elibereze. Forţele care
ne apropie sau ne îndepărtează de alţi indivizi cu care suntem în contact reprezintă un obstacol 30 .
Sociograma este o tehnică prin care se descrie jocul acestor forţe. Sociograma ne permite să aflăm de
la fiecare subiect care sunt membrii grupului cu care ar dori să se asocieze într-o anumită situaţie şi care sunt
cei cu care nu vrea să se asocieze. Criteriile se aleg prin raportarea la viaţa grupului. Astfel, pot fi puse
întrebări de genul: "Cu cine preferaţi să lucraţi la montarea unui agregat?"; "Cu cine nu doriţi să lucraţi la
montarea unui agregat?" Se obţine următoarea sociogramă 31 :

19 14
8
18 6 7

9
15
5

1 16
4

10 11

2
3

12 13 17

1 - lider, deoarece este ales de 5 membri.

6 - lider secundar, fiind ales de 3 membri.
2 - eminenţă cenuşie, este ales doar de lider (prin intermediul liderului, el face să circule informaţia în grup).
14 şi 15 - formează o pereche sau o diadă.
10, 11, 12, 13 - formează o clică sau un subgrup.
16 - este un izolat.
17 - individ neales.
Această tehnică permite constituirea unor grupuri de şcolari sau a unor echipe de lucru, mai ales,
când se observă că echipa constituită, iniţial, la întâmplare, nu are un climat favorabil şi nici nu obţine o
productivitate a muncii normală.
Testul sociometric presupune precizarea criteriului în funcţie de care se face alegerea, spre exemplu:
cu cine preferaţi să lucraţi. Dacă numărul alegerilor este limitat la trei, subiectul trebuie să aleagă într-o
ordine, după gradul de preferinţă: în primul rând – 3 puncte, în al doilea rând – 2 puncte, în al treilea rând –
1 punct.

Presupunem un grup format din 5 persoane 32 .

A B C D E F
A - - 1 2 3 -
B - - 1 3 2 -
C - 3 2 - - 1
D - 3 1 2 - -
E - - - 3 2 1
F - 3 - 2 1 -
Total puncte 0 9 5 12 8 2
Primiri 0 3 4 5 4 2
Locul subiecţilor VI IV III I II V

Conform acestui test, D este lider, fiind ales de 5 persoane, E este lider potenţial, fiind ales de 4
persoane şi având 8 puncte în comparaţie cu C care are tot patru primiri, dar totalizează doar 5 puncte; A este un
izolat, nefiind ales de nimeni.
Sociograma şi testul sociometric încearcă să stabilească anumite corelaţii între factorii sociometrici şi
factorii individuali ca: vârstă, coeficient intelectual, trăsături de caracter. De asemenea, îşi propune să descopere
cauzele tensiunilor din cadrul grupului şi să le remedieze printr-o reconstrucţie sociometrică. Aceste tehnici se
folosesc pentru constituirea unor echipe omogene, ameliorarea comunicării în grup, selecţionarea şefilor.
Sociodrama şi psihodrama sunt două tehnici asemănătoare, care îşi propun eliberarea spontaneităţii
creatoare a individului, ferecată într-un ansamblu de atitudini stereotipe şi mascată de personalitate33 .
Se organizează un fel de piesă de teatru. Tehnicile presupun cinci elemente: platoul (scena), protagonistul
(pacientul), eu-rile auxiliare, auditoriul (publicul), regizorul (directorul). Spaţiul scenic circular permite
conflictului să se desfăşoare într-un dublu registru: în realitatea sa şi în imaginarul teatral. Protagonistul
trebuie să fie el însuşi şi să-şi exprime spontan dorinţele, asociaţiile verbale. Eu-rile auxiliare trebuie să dea
replicile protagonistului. Ele îl ajută pe director să figureze personaje reale sau imaginare ale dramei trăite.
Publicul simbolizează opinia, aduce protagonistul în situaţia sa teatrală. Directorul conduce jocul, relansează
discuţia când aceasta lâncezeşte 34 .
Sociodrama permite cunoaşterea adevăratei naturi a raporturilor pe care subiectul le stabileşte cu
ceilalţi şi cu grupul. Se foloseşte la studierea relaţiilor care există în anumite grupuri sociale din diferite
domenii, chiar din unităţi economice. Psihodrama are un rol terapeutic fiind folosită în tratamentul unor
maladii mentale.
Sociometria permite descoperirea multitudinii relaţiilor preferenţial-afective de atracţie–respingere–
indiferenţă ce se stabilesc la nivelul grupurilor mici.
R. Bales a analizat procesele de interacţiune în cadrul grupului de discuţie. Grupul de discuţie este
format dintr-un număr restrâns de persoane. În cursul uneia sau mai multor reuniuni faţă în faţă, fiecare
persoană are impresii şi percepţii suficient de clare despre ceilalţi participanţi la grup, precum şi despre
reacţiile acestora. Bales şi-a propus să stabilească un raport între coeziunea grupului (consensul său) şi
caracteristicile funcţionării acestuia 35 .
Bales a folosit 12 categorii exprimate în termeni operaţionali, care permit clasarea diferitelor tipuri
de interacţiuni şi înţelegerea desfăşurării discuţiei şi a rolului participanţilor. El grupează comportamentele
verbale ale participanţilor la discuţii în trei domenii: domeniul socio-afectiv pozitiv, domeniul sarcinilor
(obligaţiilor), domeniul socio-afectiv negativ; în patru zone ale categoriilor: A – reacţii pozitive, B –
răspunsuri, C – cereri, D – reacţii negative; în şase probleme: a) de informare, b) de evaluare, c) de control
(influenţă), d) de decizie, e) de tensiune, f) de integrare 36 . Se vor manifesta 12 categorii de comportamente.
 Comportamentul în domeniul socio-afectiv pozitiv şi în zona reacţiilor pozitive presupune: 1.
manifestarea solidarităţii – individul îi încurajează pe alţii, îi ajută, le valorifică efortul; 2. manifestarea
destinderii – individul caută diminuarea tensiunii, glumeşte, râde, se declară satisfăcut; 3. acceptarea tacită
(acordul) – individul are înţelegere pentru ceilalţi.
În domeniul sarcinilor şi în zona răspunsurilor, comportamentul constă în: 4. oferirea de sugestii –
individul respectă, în acest caz, libertatea altuia; 5. afirmarea unei opinii – individul îşi spune părerea, îşi
exprimă o dorinţă; 6. acordarea unei orientări – individul informează, confirmă.
În domeniul sarcinilor şi în zona cererilor, comportamentul se referă la: 7. cererea unei orientări –
individul cere o informare, o confirmare; 8. cererea unei opinii – individul cere o evaluare, o analiză; 9.
cererea unei sugestii – individul cere anumite direcţionări, anumite mijloace de acţiune.
În domeniul socio-afectiv negativ şi în zona reacţiilor negative, comportamentul presupune: 10.
dezaprobarea tacită – individul respinge pasiv, refuză ajutorul; 11. manifestarea tensiunii – individul cere
ajutor, se retrage de la discuţie; 12. manifestarea antagonismului – individul dă dovada de opoziţie, îi
denigrează pe alţii, se afirmă pe sine 37 .
Grafic, tabelul categoriilor lui Bales 38 arată astfel:

1. Manifestarea solidarităţii
Domeniul
socio-afectiv A 2. Manifestarea destinderii
pozitiv
3. Acceptarea tacită

4. Oferirea de sugestii

B 5. Afirmarea unei opinii

6. Acordarea unei orientări

Domeniul
sarcinilor a b c d e f
7. Cererea unei orientări

C 8. Cererea unei opinii

9. Cererea unei sugestii

10. Dezaprobarea tacită

Domeniul
socio-afectiv D 11. Manifestarea tensiunii
negativ 12. Manifestarea antagonismului

Tehnica lui Bales constă în înregistrarea fiecărei unităţi de interacţiune, adică a fiecărei comunicări
care este observabilă în grup: mimică, semne de aprobare, încruntare, ridicarea sprâncenelor, mesaje vorbite.
Informaţia înregistrată pentru fiecare mesaj presupune identificarea emiţătorului şi receptorului. Mesajul este
clasificat în una din cele 12 categorii.
Tehnica lui Bales oferă informaţii importante despre rolul jucat de fiecare dintre subiecţii participanţi
la discuţie. Astfel, categoriile 4,5 şi 6 permit descoperirea rolului de lider, categoriile 10, 11 şi 12 ajută la
evidenţierea rolului de deviant. Prin folosirea acestei tehnici se pot stabili profilul individului şi profilul
grupului. Un individ se dovedeşte negativ în 50% din cazuri, iar altul apare ca lider prin procentajul
propunerilor sale pozitive. Profilul grupului rezultă din totalul interacţiunilor la nivelul acestuia. Spre
exemplu, într-un grup, reacţiile afective pozitive (1,2,3) reprezintă 25%, pe când reacţiile afective negative
(10,11,12) doar 12% 39 .
După Bales, interacţiunea se produce atunci când o unitate de acţiune semnificativă şi determinantă,
care porneşte de la un subiect (cuvânt, comportament), acţionează ca un stimul, ca un fapt de reacţiune
pentru un alt subiect. Prin clasarea tipurilor de interacţiune, prin stabilirea frecvenţei lor, prin urmărirea
desfăşurării acestor interacţiuni se pot degaja rolurile şi nivelurile contribuţiei diferiţilor membri ai grupului.
Tehnica lui Bales permite descoperirea statusului subiecţilor, în grup, relaţia dintre popularitatea
unui membru şi alegerea sa ca lider, existenţa a doi lideri complementari: unul specialist în rezolvarea
sarcinilor, altul specializat în probleme socio-afective. Se poate întâmpla ca după mai multe reuniuni,
liderului clasat primul să-i descrească numărul de alegeri din partea celorlalţi. Competenţa sa tehnică poate
duce la pierderea prietenilor şi apariţia duşmanilor. Celălalt lider, acordând mai multă importanţă
problemelor socio–afective, va culege mai multe alegeri afective.
T. Grup (Training Group) este o tehnică folosită de elevii lui K. Lewin. Ideea iniţială a creatorilor
tehnicii este aceea că majoritatea indivizilor trăiesc şi muncesc în grupuri, dar, adesea nu se ţine seama de
modurile lor de acţiune, de felul în care îi văd pe ceilalţi, de reacţiile pe care le provoacă. Viaţa reprezintă,
pentru majoritatea oamenilor, un dialog al surzilor. Este important să se încerce să se facă posibil dialogul, să
se realizeze o mai bună comunicare. Aceasta nu este posibilă decât dacă se înlătură obstacolele interioare,
rezistenţele pe care fiecare le opune altora 40 .
Tehnica T. Grup constă în reunirea a 10–15 participanţi care nu se cunosc, la un seminar de 5–6 zile,
consacrat unor discuţii libere, fără ordine de zi şi probleme specifice de rezolvat. Scopul constă în a-i face pe
participanţi să trăiască o experienţă de comunicare. Reuniunea poate avea loc o jumătate de zi, în cealaltă
parte a zilei organizându-se conferinţe, sociodrame. Fiecare grup are un animator, care nu-l dirijează, ci are o
funcţie de evaluare.
Membrii grupului îşi abandonează rolurile obişnuite şi ierarhiile. Ei trăiesc într-o atmosferă de
egalitate, manifestată prin folosirea prenumelui şi prin tutuire. În cadrul grupului, din cauza absenţei
structurii, nu se stabilizează nici un comportament. Atitudinile membrilor grupului sunt percepute şi
explicate de alţii cu multă francheţe, uneori cu brutalitate.
Rolul T. Grupului nu este de a dezvolta cunoaşterea la nivel ştiinţific, nici de a-i învăţa pe membri
procedee, ci de a crea nevoia de cunoaştere ştiinţifică şi de tehnici explicite. El nu poate crea această
trebuinţă decât schiţând, spontan, tendinţele cognitive şi tehnice cele mai potrivite membrilor săi 41 .
T Grup este folosit pentru a forma cadrele de conducere din economie şi educatorii. T. Grup este un
mijloc de terapie de grup.

5.5 Autorităţi şi lideri

După unii sociologi, “autorităţi” sunt cei care sunt ascultaţi din cauza puterii pe care colectivitatea le-
o recunoaşte în mod oficial, iar “lideri” sunt cei care sunt ascultaţi din cauza prestigiului, a ascendentului, a
strălucirii lor. Cele două concepte interferează în unele situaţii. În anumite grupuri mai puţin formalizate de
tipul clicilor, bandelor, grupurilor experimentale, liderul devine autoritate pe măsură ce se afirmă ca lider, în
absenţa oricărui rol de autoritate preexistent. Faptul de a fi lider acceptat şi urmat îi dă legitimitate în ochii
membrilor grupului 42 . Alţi sociologi fac distincţie între liderul formal a cărui putere şi autoritate derivă din
valoarea socială a funcţiei şi liderul informal a cărui influenţă este câştigată în jocul raporturilor
interacţionale între membri 43 .
Conceptul de autoritate scoate în evidenţă un element esenţial al structurii sociale, faptul că aceasta
există într-o colectivitate a sistemelor de rol care corespund unor statusuri ce dau titularilor lor dreptul de a
obţine supunere din partea titularilor altor statusuri, aceştia considerând-o ca legitimă.
Autoritatea este o realitate a organizării sociale. Ea apare în cadrul grupurilor organizate. Exercitarea
autorităţii nu depăşeşte limitele organizaţiei în cadrul căreia a fost instituţionalizată. Autoritatea reprezintă
capacitatea unei persoane de a obţine ascultare, de a-i fi primite ordinele, sugestiile, sfaturile, cu respect, fără
ostilitate sau rezistenţă. Autoritatea poate fi impersonală şi personală. În grup, autoritatea impersonală
aparţine unei instituţii. Autoritatea personală se referă la individul care se identifică, pentru o anumită
perioadă, cu instituţia respectivă. Spre deosebire de autoritatea personală, autoritatea impersonală are
permanenţă şi stabilitate. Un individ învestit cu putere îşi exercită autoritatea atât timp cât dispune de statusul
respectiv. Autoritatea sa încetează la încheierea mandatului. Fiecare individ încearcă să adauge, la autoritatea
impersonală, calităţile sale morale, ştiinţifice, tehnice, prestigiul său.
Cel care a făcut o analiză a autorităţii legitime a fost Max Weber. El s-a referit la trei tipuri de
autoritate legitimă: autoritatea tradiţională, autoritatea raţională şi autoritatea charismatică. Autoritatea
tradiţională derivă din respectarea tradiţiei, adică a normelor, valorilor, obiceiurilor, modurilor “de a face şi
de a fi” ale colectivităţii respective. Un mesaj sau un ordin au autoritate dacă se conformează cerinţelor
acestor elemente tradiţionale. Autoritatea legal-raţională se impune datorită conformităţii cu regulile
normative, procedurile, codurile, legile existente în societate sau, altfel spus, datorită situării ei pe un
ansamblu de reguli de drept corelate logic. Autoritatea charismatică izvorăşte din harul, graţia, calităţile
excepţionale atribuite conducătorului de către cei conduşi 44 . După unii teoreticieni, aceasta n-ar fi un tip de
autoritate, deoarece conducătorii nu sunt autorităţi, ci lideri. Totuşi, prin faptul ca un lider este acceptat şi
urmat, el apare ca legitim în ochii membrilor grupului sau colectivităţii.
Există tendinţa de a considera autoritatea manifestată în societăţile contemporane ca fiind o autoritate
raţional-legală. Ea se manifestă nu numai la nivelul societăţii, ci şi în cadrul profesiunilor şi organizaţiilor din
societatea contemporană. Autoritatea unui profesionist este asemănătoare autorităţii raţional-legale, deoarece
el trebuie să-şi justifice acţiunile, să prezinte raţiunile faptelor sale. Justificarea autorităţii profesionistului se
realizează prin competenţa sa, recunoscută de ceilalţi şi prin conformitatea conduitei profesionale cu
imperativele deontologiei.
Între autoritatea raţional-legală a funcţionarului public şi autoritatea profesionistului există asemănări
şi deosebiri. Ambele forme de autoritate sunt specifice sau limitate. Competenţa funcţionarului este
circumscrisă unui anumit domeniu, în afara acestuia el este un simplu particular căruia nu i se datorează
ascultare. Competenţa profesionistului se manifestă numai în genul de activitate care corespunde
cunoştinţelor, metodelor şi tehnicilor de specialitate. Diferenţa se referă la faptul că autoritatea legal-raţională
este ierarhizată, în timp ce autoritatea profesională este bazată, mai ales, pe încredere. Într-un sistem
administrativ, funcţionarul este numit, cetăţeanul nu şi-l poate alege, după preferinţele sale, aşa cum
procedează cu profesionistul 45 .
Într-un grup, indivizii pot intra şi ieşi după propria voinţă. Calitatea de membru se bazează pe
consimţământ. Dar atât timp cât este membru al unui grup, autoritatea exercitată de superiori are caracter de
obligativitate. Consimţământul se referă la calitatea de membru al grupului şi nu la acceptarea dispoziţiilor
date de autoritatea constituită. Exercitarea autorităţii este legată de statusuri, roluri, norme. Normele se referă
la obligaţii, prerogative, răspunsuri, privilegii, drepturi.
Exercitarea autorităţii reprezintă dreptul de a lua decizii, dar şi obligaţia de a le pune în aplicare.
Deciziile autorităţii nu acceptă dezbateri ulterioare, discuţii sau respingeri. O dată ce ordinul a fost emis de
autoritate, el trebuie să fie ascultat. Ordinele autorităţii nu sunt simple enunţuri, ci formulări cu “trebuie”. Ele
cer un răspuns de supunere din partea celor asupra cărora se exercită autoritatea.
Unii teoreticieni disting autoritatea de competenţă. Ei corelează autoritatea cu puterea, supunerea,
obligaţia, iar competenţa cu influenţa. Ei consideră că limbajul obişnuit provoacă unele confuzii. Când se
foloseşte expresia “X este o autoritate în materie de Y”, se recunoaşte faptul că persoana respectivă este
competentă în acel domeniu, ajungând la o înaltă treaptă a cunoştinţelor, îndemânării, priceperii. Acceptarea
opiniilor unor astfel de persoane nu este obligatorie. Ceilalţi o fac din admiraţie şi respect. Expresia
“autoritate competentă” nu are în vedere competenţa, ci faptul că autoritatea respectivă este legitimă.
Exercitarea autorităţii competente nu implică, în mod necesar, cunoştinţe superioare sau un grad superior de
abilitate ori competenţă 46 .
Exercitarea autorităţii depinde de modul în care este primit mesajul sau ordinul. Autoritatea este o
sursă de frustraţii pentru cei asupra cărora se exercită. Autoritatea ataşată unui mesaj sau unui ordin
împiedică spontaneitatea individului. Dar nu trebuie redusă autoritatea la violenţă. În măsura în care se
exercită în numele unei reguli, autoritatea instituie o pătrundere a acestei reguli în sfera personală.
Consider că într-o unitate economică, şeful formal, instituţional, numit de conducere sau ales în mod
democratic, este o autoritate în cadrul grupului. Totuşi, termenii care se folosesc pentru a desemna autoritatea
personală sunt cei de lider şi conducător. Pentru a nu se face confuzie între liderul-autoritate şi liderul
informal, se adaugă fiecăruia cuvântul ce-i diferenţiază.
Sociologii au stabilit o corelaţie între tipul grupului şi profilul conducătorului. Astfel, R. B. Cattell
propune patru categorii de grupuri cu tipurile de conducători specifici. Într-un grup de rezolvare a unor
probleme, spre exemplu un grup de geologi care fac prospecţiuni, rolul liderului derivă din competenţa sa
ştiinţifică şi tehnică şi se rezumă la realizarea sarcinilor. Este necesar ca acest tip de conducător să fie
inteligent, imaginativ, să aibă o oarecare independenţă pentru a propune, eventual, o soluţie originală. Grupul
reunit pentru o activitate de destindere, de loisir are nevoie de un lider sociometric. Membrii grupului îl
urmează dacă este agreabil, dacă dă tonul. Grupul reunit pentru a-şi delega reprezentanţii, care trebuie să-i
apere cu îndârjire interesele îi mobilizează pe cei care-l reprezintă, de exemplu pe liderii de sindicat. Aceşti
lideri trebuie să dea dovadă de forţă de caracter şi de spirit practic. În grupul angajat într-o activitate de lungă
durată, mai mult sau mai puţin periculoasă şi imprecisă, liderul trebuie să fie îndrăzneţ, să nu fie bântuit de
anxietăţi şi să ştie să comunice cu colegii 47 .
Sociologii Lewin, Lippitt şi Whyte au constituit grupuri experimentale formate din elevi de 10 ani care,
sub conducerea unui adult, aveau sarcina de a confecţiona măşti de teatru. În primul grup, conducerea era autoritară.
Conducătorul hotăra tehnicile care se vor folosi şi activităţile care se vor desfăşura. Şeful nu participa niciodată la
activitatea grupului. Al doilea tip de conducere putea fi calificat ca democratic. Şeful permitea fiecărui membru să
discute despre ce şi cum trebuie rezolvate treburile. Decizia se lua în grup, la sugestia conducătorului. În al treilea
grup, conducătorul nu intervenea decât în cazul în care i se solicita aceasta. Activitatea se desfăşura la întâmplare.
Conducerea era de tipul “laissez-faire”48 .
Tipul de conducere influenţează eficienţa şi moralul grupului. În privinţa eficienţei se poate afirma că grupul
cu conducere autoritară este mai productiv decât grupul cu conducere democratică. Dar grupul democratic a
desfăşurat o activitate de mai bună calitate decât grupul autoritar. În grupul cu conducere “laissez-faire” ineficienţa
este totală.
În ceea ce priveşte moralul grupului, acesta este cel mai bun în grupul democratic. Există o atmosferă
favorabilă muncii, dispoziţiile sunt acceptate şi asimilate deoarece sunt decise în comun. În grupul autoritar se
generează frustraţii şi agresivitate. Simpatia între membri este mică. În grupul cu conducere “laissez-faire”, satisfacţia
membrilor este minimă datorită ineficienţei generate de necoordonarea acţiunilor. Actele agresive sunt destul de
numeroase.
În grupul cu conducere democratică, normele sunt percepute ca exigenţe funcţionale şi sunt acceptate.
Membrii grupului, într-un proces de discuţie şi deliberare colectivă, pot fi de acord asupra normelor. În grupul
democratic, liderul face să prevaleze orientarea participativă. Liderul autoritar se izolează împreună cu
apropiaţii săi de restul grupului. Liderul autoritar nu este participativ. El nu asociază pe nimeni, cu excepţia
apropiaţilor săi, la conducerea activităţilor grupului.

5.6 Teoria elitelor

Conceptul de elită a fost elaborat de teoreticienii liberali pentru a-l opune conceptului marxist de
clasă. Ei arătau că societatea capitalistă nu cunoaşte veritabile clase cu caracter ereditar, ci numai straturi în
care se intră şi din care se iese destul de uşor. Clasele corespundeau imobilităţii societăţilor agrare, care
presupuneau o economie stabilă sau cvasistabilă. În societăţile industriale, bazate pe concurenţă, competiţie,
inovaţie, schimb, există o mare mobilitate 49 .
Teoreticienii elitelor descind din filosofia politică. Filosofii politici nu puneau la îndoială inegalitatea
oamenilor în privinţa capacităţii intelectuale, inegalitatea cetăţenilor în bogăţie sau în putere. Ei nu-şi
propuneau să şteargă aceste inegalităţi naturale sau sociale, ci să asigure ascensiunea celor mai demni în
posturi cu responsabilitate şi să stabilească relaţii reciproce de autoritate şi de supunere, de bunăvoinţă şi
încredere între guvernanţi şi guvernaţi 50 .
Conceptul de elită a fost introdus în sociologie de V. Pareto. El spunea că societatea nu este
omogenă, oamenii fiind diferiţi din punct de vedere fizic, moral, intelectual. “Presupunem, spune Pareto, că
în toate ramurile de activitate, se poate atribui fiecărui individ un indice care arată capacităţile sale, aproape
în maniera în care se dau puncte la examene, la diferite materii care se învaţă în şcoală. Spre exemplu, celui
care excelează în profesiunea sa, îi dăm 10. Celui care nu a reuşit să aibă nici măcar un singur client, îi dăm
1, iar celui care este cu adevărat cretin îi dam 0. Celui care câştigă milioane, îi dăm 10. Celui care câştigă mii
de franci îi dăm 6. Celui care câştiga doar ca să nu moară de foame îi dăm 1. Celui care este internat într-un
azil de nevoiaşi îi dăm 0”51 .
Pareto spune că se procedează în acest mod în toate ramurile de activitate. “Formăm, astfel, o clasă din toţi
cei care au indicii cei mai înalţi în ramura în care îşi desfăşoară activitatea şi dăm acestei clase numele de elită”52 .
În populaţie există două pături: pătura inferioară, clasa străină elitei şi pătura superioară, elita. Pareto
divizează elita în două categorii: elita guvernamentală şi elita nonguvernamentală. În elita guvernamentală se
găsesc cei care participă la putere: ministru, senator, deputat. Elita nonguvernamentală cuprinde: elita
economică, elita culturală, elita fiecărei profesiuni liberale.
Apartenenţa la elită fiind fondată pe calităţile individuale, nu este ereditară în principiu. Se produce o
înlocuire neîncetată a elitelor vechi de către elitele noi care provin din păturile inferioare ale populaţiei. Acest
fenomen este denumit de Pareto “circulaţia elitelor”. Elita guvernantă este întreţinută nu numai ca număr, ci şi sub
aspectul calităţii, de familii care vin din clasele inferioare şi care îi aduc energia necesară pentru a se menţine la
putere. Ea este ţinută în stare bună prin înlăturarea membrilor săi decăzuţi.
Circulaţia elitelor este un factor esenţial al echilibrului social. Acumularea de elemente superioare în clasele
inferioare şi de elemente inferioare în clasele superioare este o cauză puternică de perturbare a echilibrului. Ca
urmare a circulaţiei elitelor, elita guvernamentală este într-o stare de transformare lentă şi continuă.
Marie Kolabinska, o studentă a lui Pareto, a cercetat circulaţia elitelor în societatea franceză de dinainte de
1789. Ea înţelegea că elita unei societăţi este formată din acei oameni care au un număr remarcabil de calităţi:
inteligenţă, caracter, îndemânare.
 Pareto consideră că viteza de circulaţie a elitelor trebuie să fie considerată nu numai într-un mod absolut, ci
şi prin raportul dintre cererea şi oferta anumitor elemente. În ţările în care comerţul şi industria sunt puţin dezvoltate,
producţia de indivizi care au, într-un grad înalt, calităţile cerute pentru acest gen de activitate este supraabundentă.
Când comerţul şi industria se dezvoltă, această producţie, rămânând aceeaşi, nu este suficientă pentru necesitatea
activităţilor respective. M. Kolabinska arată că insuficienţa recrutării elitei nu rezultă dintr-o simplă proporţie
numerică între numărul de membri noi şi cel de membri vechi. Este necesar să se ţină seama de numărul persoanelor
având calităţile cerute pentru a face parte din elita guvernantă şi care sunt respinse şi, în sens opus, de numărul de noi
membri de care are nevoie elita şi care lipsesc. În primul caz, producţia de persoane având calităţi remarcabile de
instrucţie poate depăşi cu mult numărul de persoane care îşi pot găsi loc în elită şi astfel se formează ceea ce se
cheamă un proletariat intelectual53 .
Prin avansarea ideii circulaţiei elitelor, Pareto este de acord cu procesul mobilităţii verticale care constă în
trecerea indivizilor de la un status social la altul. El acceptă atât mobilitatea ascendentă, constând în schimbarea
poziţiei de la un strat inferior spre altul superior, cât şi mobilitatea descendentă, produsă în sens invers, prin
trecerea de la un strat superior la altul inferior.
În teoria elitelor se încadrează şi lucrările lui G. Mosca şi R. Michels. Pentru a-i denumi pe conducători, G.
Mosca foloseşte două expresii sinonime:”clasa politică” şi “clasa conducătoare politică”. R. Michels utilizează
termenul “oligarhie”. Deşi ei tratează, mai ales, problema elitelor politice, sunt referiri şi la elitele economice, în
lucrările lor.
G. Mosca respinge tentativele unor teoreticieni de a transpune direct teoria lui Darwin la explicarea
vieţii sociale. Luptei pentru existenţă, el îi substituie lupta pentru preeminenţă. Acest fenomen este constant
şi se produce în toate societăţile. Competiţia între indivizii fiecărei unităţi sociale are ca obiect poziţii
superioare, bogăţie, autoritate, controlul mijloacelor care permit unei persoane să dirijeze după propria voinţă
numeroase activităţi.
În toate societăţile, spune Mosca, din antichitate şi până în zilele noastre, se întâlnesc totdeauna două
clase: clasa care conduce şi clasa care este condusă. Pentru Mosca, aceasta este o trăsătură a tuturor
societăţilor organizate. Clasa conducătoare politică îşi justifică puterea prin formula politică, aceasta fiind un
ansamblu de doctrine, credinţe şi sentimente care dă un fundament moral puterii conducătorilor 54 .
M. Prelot face distincţie între clasa conducătoare şi clasa politică. El spune că G. Mosca nu face
aceasta distincţie. După M. Prelot, clasa conducătoare este formată din toţi cei ce deţin influenţă. Forţa unei
naţiuni sau slăbiciunea ei, cultura sa, facultatea sa de a suferi sau de a se bucura, prosperitatea sau decadenţa
sa depind, în primul rând, de natura acestei clase. Clasa politică este formată din cei ce deţin puterea, fie din
cei care deţin puterea actuală, fie din cei care se află în expectativă 55 .
Mosca afirmă că teoria clasei politice sau clasei conducătoare politice permite îndepărtarea a două
erori foarte răspândite. Prima este aceea conform căreia societatea poate fi condusă de un singur om. Dar un
şef nu este capabil să guverneze fără sprijinul unei clase politice care face să fie respectate şi executate
ordinele sale. Cealaltă eroare se referă la credinţa că masele sunt capabile să guverneze ele însele. Într-un
regim reprezentativ, când se spune că alegătorii îşi aleg reprezentanţii, se foloseşte un limbaj inexact.
Adevărul este că reprezentantul se face ales de către votanţi pentru că a fost propus 56 . Prin vot, alegătorul nu
alege pe cine ar dori. Daca ar fi aşa, ar fi aproape tot atâţia aleşi câţi alegători sunt. Omul alege dintre
candidaţii prezentaţi de diferite partide, grupuri, comitete şi nu dintre propuşii proprii.
Mosca distinge între societăţile imobile în care circulaţia elitelor nu are loc sau se produce foarte
puţin şi societăţile mobile în care circulaţia elitelor se desfăşoară normal. În statul reprezentativ modern,
barierele care împiedică indivizii claselor inferioare să ajungă în clasa conducătoare sunt suprimate. Aproape
toate forţele politice, toate valorile sociale pot participa la conducerea politică a societăţii moderne57 .
R. Michels arată că existenţa şefilor este un fenomen inerent tuturor formelor de viaţă socială. După
Michels, legea sociologică fundamentală, căreia i se supun ineluctabil organizaţiile, este legea de fier a
oligarhiei. Ea poate fi formulată astfel: organizaţia este sursa în care se naşte dominaţia aleşilor asupra
alegătorilor, a mandatarilor asupra celor ce i-au împuternicit, a delegaţilor asupra celor care i-au delegat.
Cine spune organizaţie, spune oligarhie 58 . Şefii, care, la început, se ivesc spontan şi nu exercită funcţia de şef
decât cu titlu accesoriu şi gratuit, devin şefi profesionişti. Acest prim pas este urmat de al doilea, şefii
profesionişti nu întârzie să devină şefi stabili şi inamovibili. După Michels, complexitatea gestionării
activităţii duce la o anumită stabilitate a guvernanţilor, în scopul unei cunoaşteri profunde a problemelor.
Apare, la el, ideea unei tendinţe de profesionalizare a vieţii politice.
Constituirea oligarhiei în cadrul multiplelor forme de democraţie este un fenomen organic şi o
tendinţă care se manifestă în orice organizaţie. În orice formă de convieţuire socială, natura creează raporturi
de dominaţie şi de dependenţă. Masele, este de părere Michels, dau dovadă de o imaturitate obiectivă, chiar
cele organizate se caracterizează printr-o incompetenţă incurabilă în rezolvarea problemelor variate pe care le
au. Masele sunt complet neputincioase şi dezarmate în faţa şefilor lor. Inferioritatea lor intelectuală nu le
permite să-şi dea seama exact de direcţia pe care o urmează şi nici să estimeze, în avans, semnificaţia acţiunii
lor.
R. Aron distinge între trei termeni: elită, clasă politică şi clasă conducătoare. Într-un sens larg, elita
reprezintă ansamblul celor care, în diferite activităţi, se ridică în vârful ierarhiei şi ocupă poziţii privilegiate
şi care acordă importanţă fie veniturilor, fie prestigiului. El se pronunţă pentru folosirea termenului la plural.
Dacă se foloseşte termenul la singular, ar trebui să se includă în el şi “les rois de la pègre” (regii drojdiei
societăţii), deoarece şi ei au reuşit, situându-se în vârful ierarhiei. Termenul de clasă politică este rezervat
unei minorităţi, mult mai restrânse, care exercită efectiv funcţiile politice de guvernare. Clasa conducătoare
se situează între elită şi clasa politică. Ea cuprinde pe acei privilegiaţi care, fără a exercita funcţii propriu-zis
politice, nu pot să nu exercite o influenţă asupra celor care guvernează şi asupra celor care se supun, fie din
cauza autorităţii morale, fie din cauza puterii economice sau financiare pe care o au 59 .
În domeniul economic, R. Aron distinge conducătorii a două feluri de putere: gestionarii muncii colective
– proprietarii mijloacelor de producţie, managerii, inginerii şi conducătorii maselor – şefii sindicatelor muncitoreşti
si eventual, conducătorii de partide politice, doritori să organizeze un grup profesional (muncitorii din industrie) pe
baza unei afilieri de clasă.
R. Aron foloseşte expresiile “structura clasei conducătoare” sau “categoriile conducătoare” pentru a denumi
relaţiile impuse prin lege sau prin cutumă între diverse specii de privilegiaţi deţinători fie de autoritate morală, fie de
putere legală, fie de putere efectivă economică sau socială”60 . Într-un regim democratic, între aceste categorii există
nu numai diferenţieri, ci şi dialog.
În condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnice, sociologii şi politologii vorbesc despre apariţia unei noi
elite a tehnocraţilor, a specialiştilor care formează o adevărată aristocraţie. Apartenenţa la grup ar fi
determinată de cunoştinţele de specialitate, de concepţia despre lume, de interese specifice, de scara de
valori, de limbaj. Valorile afirmate de ei ar fi: performanţa, iniţiativa, progresul, ordinea, speranţa fericirii,
ridicarea standardului de viaţă. Grupul tehnocraţilor ar exercita conducerea nu pe baza succesiunii, nu pe
baza alegerii democratice, ci ca urmare a superiorităţii ştiinţifice şi tehnice recunoscute a membrilor săi.
Observarea grupurilor sociale evidenţiază anumite dimensiuni caracteristice ale procesului
interacţiunii sociale. Ea permite construirea unor modele teoretice care scot în evidenţă variabilele care
afectează funcţionarea societăţii. Observarea grupurilor ne permite să descifrăm modul cu care îşi înţeleg şi
îşi apropriere oamenii rolurile şi normele ce definesc aceste roluri.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Boudon, R., Bourricaud, Fr., Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, P.U.F., 1982, p. 249
2
Bottmore, T., B., Introduction à la sociologie, 1974, p. 100
3
Gurvitch, G., La vocation actuelle de la sociologie, vol. I, Paris, P.U.F., 1957, p. 302
4
Duverger, M., Sociologie de la politique, Paris, P.U.F., 1973, p. 63
5
Gurvitch, G., op. cit., p. 306-308
6
Ibidem, p. 314
7
Ibidem, p. 316
8
Duverger, M., op. cit., p. 54
9
Gurvitch, G., op. cit., p. 353-354
10
Grawitz, M., Méthodes des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1972, p. 500
11
Bottmore, T.B., op. cit., p. 101
12
Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 49
13
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1993, p. 131
14
Albouy, S., Éléments de sociologie et de psychologie sociale, Toulouse, Privat, 1976, p. 181
15
Ibidem, p. 181-182
16
Dicţionar de psihologie socială, p. 68
17
Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 217
18
Denquin, J.M., Science politique, Paris, P.U.F., 1985, p. 397
19
Ibidem, p. 406
20
Manoilescu, M., Rostul şi destinul burgheziei române, Bucureşti, Cugetarea, 1942, p. 198
21
Denquin, J. M., op. cit., p. 412
22
Ibidem, p. 444
23
Mottez, B., La sociologie industrielle, Paris, P.U.F., 1982, p.18
24
Ibidem, p. 20
25
Albouy, S., op. cit. p. 173
26
Ibidem, p. 176
27
Reynaud, P.L., La psychologie economique, Paris, P.U.F., 1969, p. 31.
28
La psychologie sociale, La sociologie, vol. III, Les Dictionnaires Marabout, Paris, p. 485.
29
Ibidem, p. 488
30
Albouy, S., op. cit., p. 173
31
La psychologie sociale, vol. III, Les Dictionnaires Marabout, p. 481
32
Roman, T., Introducere în sociologia economică, Bucureşti, Editura ASE, 2000, p. 69
33
Albouy, S., op. cit., p. 174
34
Ibidem, p. 174
35
La sociologie, vol. I, Les Dictionnaires Marabout, p. 25
36
Ibidem, vol. III, p. 491
37
La sociologie, vol. III, Les Dictionnaires Marabout, p. 491
38
Ibidem, p. 491
39
Grawitz, M., op. cit., p. 810
40
Ibidem, p. 873
41
La sociologie, vol. III, Les Dictionnaires Marabout, p. 669
42
Duverger, M., op. cit., p. 183
43
Dicţionar de psihologie socială, p. 131
44
Duverger, M., op. cit., p. 185
45
Boudon, R., Burricaud, Fr., op. cit., p. 25-26
46
Bierstedt, R., The Social Order, New-York, Mac Graw Hill Book Company, 1974, p. 329
47
Albouy, S., op. cit., p. 185-186
48
Ibidem, p. 186-187
49
Duverger, M., op. cit., p. 216
50
Aron, R., Études sociologiques , Paris, P.U.F., 1988, p. 149
51
Pareto, V., Traité de sociologie generale, vol. II., Lausanne, Paris, 1917-1919, p. 1296
52
Ibidem, p. 1297
53
Ibidem, p. 1300
54
Mosca, G., Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Payot, Paris, 1936, p.10
55
Prelot, M., Sociologie politique, Dalloz, Paris, p. 342
56
Ibidem, p. 344
57
Duverger, M., op. cit., p. 219
58
Michels, R., Les partis politique, Flammarion, Paris, 1919, p. 300
59
Aron, R., op. cit., pp. 150-151
60
Ibidem, p. 154