Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Folosit iniţial pentru a denumi acţiunea de cultivare a pământului, termenul de cultură a servit,
începând cu secolul al XVII-lea, pentru desemnarea dezvoltării facultăţilor spiritului. În secolul al XVIII-lea,
istoricii germani foloseau noţiunea de cultură pentru a desemna progresul colectivităţilor pe care le studiau.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, antropologii englezi utilizau termenul de cultură pentru a desemna modurile
de gândire şi acţiune, credinţele, sistemele de valori, simbolurile, tehnicile al căror ansamblu caracteriza
fiecare dintre societăţile studiate de ei. De-a lungul timpului, termenul a avut semnificaţii diferite în funcţie
de ştiinţa care îl utiliza. Preluat de sociologi, termenul a căpătat înţelesul de “ansamblu coordonat al
modurilor de a acţiona, gândi şi simţi care constituie rolurile ce definesc comportamentele aşteptate de o
colectivitate din partea unor persoane” 1 . Din perspectivă sociologică, se pot distinge mai multe genuri de
cultură: politică, juridică, economică, religioasă.
8.3 Socializarea
Cultura economică se formează în cadrul unui proces de socializare. Termenul socializare aparţine
limbajului sociologic din 1937, când a apărut un manual de sociologie al lui Sutherland şi Woodward. Ei
înţelegeau prin socializare procesul de integrare a indivizilor în grupuri sociale 11 . Astăzi, conceptul de
socializare se referă la diferitele tipuri de formare cărora le este supus individul, mai ales, la o vârstă tânără,
precum şi la efectul valorilor transmise prin practicile educative asupra comportamentului şi reprezentărilor
adulţilor. Sociologii emit ipoteza conform căreia dezvoltarea socială, economică, politică şi culturală depinde
de valorile interiorizate de individ şi, prin urmare, de procesul de socializare.
Socializarea este definită şi ca procesul prin care ansamblurile umane transmit cultura lor,
standardizează personalitatea membrilor lor şi le permit acestora să se adapteze la mediul social. Obiceiurile
culturale nu se înscriu în patrimoniul genetic. Fiecare generaţie trebuie să înveţe modelele culturale ale
ansamblurilor umane în care trăieşte. Socializarea este dobândirea manierei de a face, a gândi, a simţi proprie
grupului şi societăţii globale 12 .
Se disting trei concepţii despre teoria socializării: sociologică, psihologică şi a interacţiunii
simbolice.
Concepţia sociologică îşi are originea în teoria lui Parsons asupra sistemului social ca ansamblu de
subsisteme, în care fiecare individ îşi are rolul său funcţional. Socializarea este văzută ca o luare în posesie a
rolurilor de către indivizi. Acceptând rolul, individul acceptă şi atitudini sociale specifice, valori şi tradiţii
culturale, devenind un sprijinitor al sistemului. Acestei concepţii i se reproşează că duce la formarea unui
comportament conformist care contribuie la menţinerea stabilităţii sistemului.
Potrivit concepţiei psihologice, socializarea constă în alocarea şi acceptarea rolurilor văzute ca
dependente, în primul rând, de identitatea personală a individului şi, apoi, de identitatea socială. Se consideră
că individul are capacitatea de a-şi defini rolurile pe care şi le asumă şi de a tolera definiţiile date de ceilalţi şi
diferite de propria sa înţelegere.
Concepţia interacţiunii simbolice consideră că procesul socializării are loc deoarece oamenii
comunică şi interacţionează. Se acordă importanţă atât dimensiunii subiective de adaptare a individului într-o
structură socială dată, cât şi interacţiunii folosite simbolic în perspectiva comunicării între individ şi mediul
social. Normele şi valorile sunt învăţate atunci când copilul află de la persoanele care îl influenţează ce se
aşteaptă de la el din punct de vedere comportamental. Prin acceptarea valorilor, normelor şi a modului de
interpretare a mediului social apar anumite dispoziţii comportamentale. Acestea sunt folosite în rezolvarea
problemelor din diferite situaţii de viaţă. Acţiunile din mediul social, fiind interacţiuni între oameni, trebuie
privite ca un permanent proces cognitiv şi afectiv de învăţare. Faţă de o situaţie nouă, individul este ghidat de
resursele sale cognitive şi de atitudinile normative ce rezultă din procesul socializării la care el a fost expus
anterior. Faţă de un mediu nou, individul poate avea şi capacitatea de a modifica anumite efecte ale
socializării anterioare.
Copilăria şi adolescenţa sunt perioade în care se face o intensă socializare. Dar individul se
socializează întreaga sa viaţă. În legătură cu raportul dintre socializarea din copilărie şi socializarea la vârstă
adultă sunt păreri diferite. Unii consideră că atitudinile şi modelele de comportament dobândite în copilărie
persistă şi se manifestă toată viaţa. Alţii arată că procesul de socializare este dinamic, pe parcursul său
intervenind, între copilărie şi maturitate, o multitudine de agenţi şi experienţe de socializare. Socializarea
adulţilor este, aşadar, un proces de desocializare şi de resocializare, de renunţare la unele norme, valori şi
roluri anterioare şi de însuşire a altora noi, precum şi un proces de menţinere a unor coduri operaţionale,
standarde şi atitudini anterioare. Dacă individul trebuie să-şi schimbe profesiunea sau locul de muncă, el
trebuie să dobândească noi cunoştinţe tehnice, să înţeleagă un nou sistem de roluri şi de sancţiuni într-un nou
mediu social. Prin socializare, individul interiorizează elementele socio-culturale ale mediului său pentru a
comunica activ cu membrii noului grup din care face parte.
Există o multitudine de agenţi ai socializării. Unii se manifestă în fazele timpurii ale acestui proces,
influenţele lor fiind legate de caracteristicile personalităţii fundamentale. Alţii devin activi în stadii mai târzii
şi sunt implicaţi în influenţarea, mai ales, a aspectelor cognitive ale culturii economice.
Familia oferă copilului primele noţiuni despre muncă, responsabilitate, disciplină, îi insuflă
sentimentul de mândrie pentru lucrul bine făcut, îl învaţă să-i preţuiască pe cei ce se afirmă în activitatea lor.
Şcoala continuă cele începute de familie. Prin orele de practică din program, îi face pe copii să ia
contact cu munca organizată. Procesul de învăţământ pregăteşte tânărul pentru viitoarea profesiune.
La locul de muncă, socializarea individului se amplifică şi diversifică. Individul se manifestă ca
membru al unui grup formal de muncă şi al unui grup informal. El participă la activitatea sindicală, se
implică în activitatea grevistă, când este cazul. Preocupat de perfecţionarea pregătirii profesionale, el poate
urma diferite cursuri organizate în unitatea economică sau în afara acesteia. Munca în unitatea economică
reprezintă “un nou spaţiu de producţie şi învăţare”, aşa cum erau, în alte epoci, universul breslelor, familia,
biserica 13 .
Presa, radioul, televiziunea realizează socializarea într-un mod difuz, adresându-se ansamblului
societăţii. Fiecare îşi alege ceea ce corespunde personalităţii sale din revistele de specialitate, din emisiunile
radiodifuzate sau televizate consacrate problemelor economice.
Prin socializare se realizează un anumit tip de acord, conştient sau inconştient, între individ şi grup.
Individul, care se conformează anumitor reguli şi se arată capabil să-şi joace rolul, este considerat o persoană
socializată. Socializarea constituie un mijloc pentru evitarea sau reducerea conflictelor şi tensiunilor din
cadrul grupului. Totuşi, socializarea nu-i face pe toţi oamenii identici. Alături de trăsături de comportament
care se găsesc la imensa majoritate a membrilor societăţii, există şi trăsături speciale care corespund
diverselor situaţii şi statusuri. Sistemul cultural oferă, adesea, o alegere între modele preferenţiale sau între
modele tolerate în diferite grade. Aderarea la valorile şi normele unui grup sau ale unei societăţi implică o
anumită marjă de libertate în deciziile indivizilor. Aceasta depinde de cerinţele grupurilor, unele pretinzând o
conformitate mai strictă decât altele 14 . Astfel, exigenţele conformităţii la norme şi valori sunt mult mai mari
într-un grup formal de muncă în comparaţie cu cele dintr-un grup de discuţii pe teme profesionale.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1
Duverger, M., Sociologie de la politique, Paris, P.U.F., 1973, p. 101
2
Dionne, P., Quellet, G., La gestion des équips de travail, Québec, G. Morin editeur, 1981, p. 43-48
3
Lafaye, Cl., Sociologia organizaţiilor, Iaşi, Polirom, 1998, p. 72
4
Sainsaulieu, R., L’ éntreprise, une affaire de société, PFNSP, după Cl. Lafaye, op. cit., p. 72
5
Ibidem, p. 78
6
Ibidem, p. 78
7
Lafaye, Cl., op. cit., p. 73
8
Ibidem, p. 79
9
Ibidem, p. 79
10
Ibidem, p. 80
11
Boudon, R., Bourricaud, Fr., Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, P.U.F., 1982, p. 133
12
Albouy, S., Éléments de sociologie et de psychologie sociale, Toulouse, Privat, 1974, p. 148
13
Lafaye, Cl., op. cit., p. 74
14
Albouy, S., op. cit., p. 161