1 SPECIFICUL SOCIOLOGIEI

Pornind de la sensul etimologic (socius = asociat, logos = teorie), sociologia poate fi definită ca
ştiinţă a societăţii, a diverselor colectivităţi pe care le formează oamenii. Sociologia studiază comportamentul
social şi relaţiile sociale stabilite între oameni în cadrul grupurilor şi colectivităţilor.
Ca ştiinţă a socialului, sociologia studiază societatea ca sistem social global, organizarea, structura şi
procesele specifice acesteia. Sociologia analizează subsistemele societăţii, relaţiile dintre ele însele, precum
şi raporturile fiecăruia cu sistemul social global. Sociologia evidenţiază existenţa relaţiilor de echivalenţă
tipologică dintre subsisteme. Aceste relaţii se referă la faptul că fiecare subsistem reprezintă o parte
funcţională a sistemului social global. Subsistemele, toate împreună, răspund unor cerinţe ale funcţionării
societăţii ca sistem social global.
Sociologia dispune de o metodologie specifică de studiere a fenomenelor din societate, ţinând seama
de caracteristica lor socială.

1.1 Teorie şi paradigmă

Theoros, teoreticianul cetăţii ideale din lucrarea „Legile” a lui Platon, era un fel de înalt funcţionar
administrativ, cu înclinaţii speculative, trimis în exterior pentru a observa sistemele religioase, educative şi
juridice ale altor cetăţi, pentru a intervieva oamenii înţelepţi şi instruiţi de acolo şi pentru a prezenta, la
întoarcere, rezultatele anchetei sale celei mai înalte autorităţi politice a cetăţii. Se împletesc, aici, acţiunea şi
reflecţia. Datele obţinute prin observaţie şi interviu sunt analizate, interpretate, realizându-se o sinteză ce se
oferă omului politic.
La Aristotel, metoda presupune: 1) cercetarea critică a ceea ce au realizat pozitiv înaintaşii în
studierea politicii; 2) analiza diferitelor constituţii pentru a distinge factorii care le susţin şi cei care le împing
spre degradare; 3) elaborarea constituţiei ideale 1 . Metoda aristotelică este foarte actuală. Studierea
bibliografiei referitoare la o anumită problemă, analiza comparativă a diferitelor componente ale realităţii
sociale, elaborarea unui proiect sunt coordonate ale oricărei cercetări ştiinţifice.
Astăzi, există atât o accepţiune largă a teoriei ştiinţifice privită ca o activitate de cunoaştere bazată pe
raţiune şi intuiţie, cât şi o accepţiune restrânsă şi anume un ansamblu de propoziţii destinate să explice un
anumit lucru prin referire la date obţinute prin observare empirică sau la relaţii constatate prin raţionament.
R. K. Merton arată că se poate vorbi de teorie în sens restrâns atunci când o propoziţie este dedusă
dintr-o mulţime de propoziţii fundamentale şi apoi, se demonstrează concordanţa propoziţiei cu observaţia.
Exemplele de teorie în sens restrâns sunt destul de rare în sociologie. Teoria lui E. Durkheim asupra
sinuciderii este un astfel de caz. Prima etapă este aceea a deducerii concluziei din propoziţii. Prima
propoziţie se referă la faptul că procentul sinuciderilor depinde de anxietăţile şi tensiunile neînlăturate la care
sunt supuse persoanele. A doua propoziţie: Coeziunea socială strânsă din cadrul grupului le furnizează un
suport psihic membrilor acestuia supuşi la anxietăţi şi tensiuni violente. A treia propoziţie: Când un grup
social are o coeziune socială slabă, în cadrul său rata sinuciderii este mai ridicată decât într-un grup cu o
coeziune socială mai strânsă. Concluzia este dedusă din propoziţiile anterioare. Există o relaţie între
procentul sinuciderilor şi gradul de integrare a individului în grup datorat coeziunii acestuia. Teoria va
evidenţia raportul dintre sinucidere şi coeziunea grupului. A doua etapă se referă la demonstrarea
concordanţei propoziţiei (concluziei) cu observaţia. Durkheim a analizat grupuri de catolici şi grupuri de
protestanţi. Pe baza statisticilor, a observat că grupurile de catolici au un procent de sinucideri inferior celui
al grupurilor de protestanţi. Aceasta se explică prin faptul că, la catolici, coeziunea socială este mai mare
decât la protestanţi. Unii sociologi au reluat cercetările lui Durkheim şi au confirmat, parţial, concluzia
acestuia. 2
În lucrarea lui P. Sorokin „Mobilitatea socială”, apare un alt caz de teorie în sens restrâns.
Propoziţiile fundamentale ale acestei teorii sunt: 1) orice societate este stratificată, stratificarea rezultând din
diviziunea muncii; 2) persistenţa stratificării este asigurată de la o generaţie la alta, de un anumit număr
de mecanisme de selecţie; 3) în societăţile industriale, instanţele selective sunt familia şi şcoala; 4) dacă
instanţele selective îşi îndeplinesc această funcţie într-un mod inadecvat, tinerii îşi vor propune aspiraţii
sociale pe care societatea va fi incapabilă să le satisfacă; 5) când societatea va genera, masiv, nevoi pe care
nu le poate satisface, vor apărea ideologii revoluţionare. Concluzia: Atunci când familia şi sistemul de
învăţământ îşi slăbesc funcţia de selecţie, se va asista la apariţia mişcărilor revoluţionare ale tineretului. 3 În
cazul teoriei lui P. Sorokin concordanţa concluziei cu realitatea este mai greu de evidenţiat. Totuşi, au fost
evenimente istorice – noua stângă europeană şi americană, revoluţiile din fostele ţări socialiste – care au
confirmat-o.
R. Boudon este de părere că în sociologie se folosesc paradigmele. În limbajul obişnuit, paradigma
este un model, o pildă, un exemplu. În limbajul sociologic paradigma este un set de concepte, propoziţii,
metode, reguli care ghidează cercetarea. Paradigma cuprinde un ansamblu de enunţuri conducând la o
manieră şi prin care sociologul trebuie să procedeze pentru a construi o teorie ce visează a explica un aspect
sau altul al societăţii.
R. Boudon face o clasificare a paradigmelor conţinute de o teorie sociologică, în sens larg:
conceptuale, analogice şi formale. 4
Paradigmele conceptuale sunt clasificări sau tipologizări. Exemple de paradigme conceptuale:
distincţia propusă de Tönnies între comunitate şi societate, distincţia făcută de Redfield între societăţi
tradiţionale şi societăţi moderne, distincţia operată de D. Bell între societăţi industriale şi societăţi post-
industriale sau cea aparţinând lui Naisbist între societate industrială şi societate informaţională.
Paradigmele analogice prezintă o analogie între fenomenele de difuziune socială şi fenomenele
epidemiologice. Difuziunea zvonurilor, difuziunea inovaţiilor parcurg o cale analoagă difuziunii viruşilor.
Paradigmele formale stabilesc o relaţie între un ansamblu de variabile explicative independente şi o
variabilă dependentă (ce trebuie explicată). A explica o variabilă dependentă înseamnă a determina influenţa
unui anumit număr de factori asupra acestei variabile. Analiza structurală este o astfel de paradigmă formală,
vizând a scoate în evidenţă relaţiile de interdependenţă între instituţiile unui sistem social.
R. Boudon arată că paradigmele conceptuale şi formale din punct de vedere strict logic nu sunt teorii.
Din punct de vedere epistemologic ele joacă un rol asemănător teoriilor. Ele sunt un echivalent epistemologic
al teoriilor, deoarece permit descoperirea explicaţiei şi achiziţionarea faptelor pertinente, au generalitate şi
putere euristică.
Din perspectiva teoretic – empiric, se vorbeşte de o sociologie teoretică şi o sociologie empirică.
Sociologia teoretică îşi propune construirea unor modele teoretice, pornind de la caracteristicile abstracte ale
socialului şi nu de la date culese din realitate. Sociologia empirică îşi propune culegerea unor date referitoare
la diferite probleme sociale şi folosirea lor pentru descrierea sistematică a realităţii.
C. Wright Mills se referă la unele deformări ce apar în sociologie şi anume superteoria şi
empirismul abstract. 5
Superteoria instituie un fel de imperiu al conceptelor din care sunt expulzate numeroase trăsături
structurale ale societăţii necesare pentru înţelegerea acesteia. Superteoreticienii aleg un nivel de gândire atât
de general, încât nu pot, în mod logic, să se sprijine pe observaţie. Ei nu vor putea să coboare de pe culmile
generalităţilor până la problemele situate într-un anumit context istoric, structural, cultural. Superteoreticienii
elaborează unele tipologii care, uneori, par a fi un joc arid al conceptelor şi nu o încercare de a defini
sistematic, clar şi metodic problemele de cercetat.
Empirismul abstract fetişizează metoda, tehnica. P. Lazarsfeld consideră sociologia o ştiinţă
metodologică. Se foloseşte, ca sursă fundamentală de informaţie, interviul luat unor serii de indivizi selectaţi
prin eşantionare. Răspunsurile obţinute sunt clasificate, apoi sunt căutate relaţiile existente. Teoria este
constituită din variabilele utile în interpretarea datelor empirice. Datele empirice sunt faptele şi relaţiile
statistice, numeroase, repetabile şi măsurabile.
C. Wright Mills arată că înţelegerea socialului presupune o continuă alternare între receptare (care
este empirică) şi asimilare (care este teoretică). Ideile şi conceptele trebuie să îndrume cercetarea faptelor, iar
cercetările de detaliu trebuie să contribuie la verificarea şi reformularea ideilor.
După întinderea şi semnificaţia sintezei realizate, se disting: teorii particulare (parţiale), teorii de
rang mediu şi teorii generale (globale). Teoriile particulare se referă la anumite aspecte ale vieţii sociale. Ele
realizează unele generalizări de rang elementar. Teoriile generale urmăresc realizarea unei sinteze globale a
realităţii sociale.
R. K. Merton a lansat expresia „teorii de rang mediu”, adică „teorii intermediare între micile ipoteze
de lucru, care se elaborează mereu în cercetările de rutină şi speculaţiile atotcuprinzătoare care includ o
schemă conceptuală dominantă din care se speră să se deducă un număr de observaţii empirice referitoare la
uniformitatea comportamentului social” 6
În timpul celui de al II-lea război mondial, s-a observat că soldaţii care aveau studii superioare au
suportat mai uşor încercările războiului. Această constatare poate fi interpretată astfel: indivizii capabili să se
adapteze mai bine la dificultăţi suportă mai uşor condiţiile penibile; studiile superioare permit dobândirea
acestei capacităţi de adaptare. Se obţine, astfel, o generalizare empirică şi aceasta implică o referire la alte
descoperiri minore în alte domenii decât cele militare Se ajunge la o teorie de rang mediu care poate fi
formulată astfel: în societăţile de tip occidental, stratificarea socială se perpetuează prin jocul diferitelor
mecanisme sociale – transmiterea bunurilor pe calea moştenirii, rolul influenţei sociale. Aceste mecanisme
dau copiilor o pregătire superioară, procurându-le situaţii mai avantajoase şi oferindu-le şanse de
supravieţuire suplimentare în faţa încercărilor. Aceste mecanisme sociale explică faptul că elitele rămân pe
locul lor din generaţie în generaţie. 7
Sociologia şi-a creat un sistem de concepte operaţionale şi neoperaţionale. Conceptele operaţionale
sunt necesare cercetării empirice. Ele cuprind procedurile ce trebuie utilizate în observarea fenomenelor de
cercetat. Conceptele neoperaţionale sunt acelea care exprimă dimensiunile necuantificabile ale fenomenelor
sociale.
Mulţi teoreticieni consideră că sociologia este o ştiinţă nomotetică, vizând evidenţierea unor legi ce
activează în societate. Se clasifică legile în trei categorii: cauzale, funcţionale şi de evoluţie.
Legile cauzale exprimă legătura dintre cauză şi efect. Bazându-se pe ideea unui determinism rigid,
unii consideră că sociologia cercetează legile de forma y = f (x). D. Gusti arăta că, în studierea vieţii sociale,
nu se poate întrebuinţa conceptul de cauzalitate fizică, eficientă. Cauzalitatea socială este finală. El explică
afirmaţia cu privire la cauzalitatea finală prin analiza relaţiei scop-mijloc. În această relaţie se disting: scopul
anticipat (un efect care a fost anticipat), mijloacele necesare înfăptuirii lui (cauza) şi scopul realizat (efectul
realizat). În cauzalitatea socială, scopul anticipat, care trebuie realizat în viitor şi care va fi un efect al
mijloacelor, apare ca un motiv pentru o realizare efectivă, deci o cauză. În procesele sociale, efectul precede
cauza. Efectul este scopul care precede mijlocul (cauza) prin care se realizează. Acelaşi fenomen poate fi şi
cauză şi efect: scopul anticipat (cauză) scopul realizat (efect). În condiţiile actuale, sociologii vorbesc despre
legi statistice sau tendenţiale, bazate pe noţiunea de probabilitate.
Legile funcţionale exprimă o legătură între două realităţi echipolente, care joacă roluri analoage.
Congruenţa dintre cultura politică şi structura politică ale unei societăţi este un exemplu de lege funcţională.
Dacă aceste două elemente ale sistemului politic nu coincid, decalajul dintre structura politică şi cultura
politică produce perturbaţii în funcţionarea sistemului politic. Nu este suficient să se creeze doar instituţii
politice. În absenţa culturii politice, instituţiile nu vor funcţiona şi se va înregistra un dezechilibru politic.
Legile de evoluţie sunt enunţuri care arată că un sistem poate trece printr-o suită de etape.
Legile sociale au un caracter relativ, local, adică sunt valabile doar într-un cadru cultural, istoric
determinat. Astfel, o lege socială valabilă într-o societate industrială poate să nu aibă o valoare explicativă
într-o societate tradiţională. Sau o lege descoperită la nivel microsocial nu este valabilă la scară
macrosocială.

1.2 Sociologie generală – sociologii particulare

Alături de sociologia generală (sau, simplu, sociologie), există şi sociologii particulare. Unele
studiază anumite tipuri de activitate şi sunt: sociologie economică, sociologie politică, sociologie juridică,
sociologia culturii, sociologia religiei etc. Altele studiază anumite grupuri sociale: sociologia familiei,
sociologia urbană, sociologia rurală.
Sociologia economică studiază determinarea complexă a economicului de mediul geografic,
hidrologic, biologic, de populaţie, de mediul social, de religie, de psihologia socială, de cultura şi de
cunoaşterea economică precum şi de deciziile politice. În acelaşi timp, sociologia economică studiază rolul
economicului în societate, modul în care acesta determină anumite elemente ale socialului şi ale politicului.
Sociologia economică analizează relaţiile socio-economice din domeniile producţiei industriale şi
agricole, din construcţii şi transporturi, din domeniile schimbului, ale comerţului, ale activităţii bancare, ale
activităţii bursiere, din domeniile turismului, ale publicităţii economice, ale consumului, din administraţii.
Sociologia economică studiază specificul relaţiilor de muncă, al relaţiilor umane din cadrul fiecărui grup din
orice domeniu de activitate economică. Sociologia economică studiază modul în care socializarea contribuie
la formarea culturii economice a membrilor societăţii. Evidenţiază contribuţia culturii economice la creşterea
eficienţei activităţii economice. Printre preocupările sociologiei economice se află şi studierea sistemului
organizaţional al activităţii economice. Sociologia economică analizează psihologia şi comportamentul
consumatorului de bunuri şi servicii.
Referiri, explicite şi implicite, la sociologia economică pot fi întâlnite în operele lui E. Durkheim, M.
Weber, G. Tarde, precum şi în scrierile unor sociologi din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Sociologul francez G. Gurvitch, în lucrarea “Vocaţia actuală a sociologiei”, se referă la ramurile
principale ale sociologiei, menţionând, printre acestea, sociologia economică, industrială şi tehnologică.
Aceasta ar fi: a) o sociologie a regimurilor economice; b) o sociologie a conjuncturilor şi fluctuaţiilor
economice în interiorul acestor regimuri; c) o sociologie a tehnologiei industriale şi a muncii 8 .
În “Tratatul de sociologie” publicat sub îndrumarea lui Gurvitch, se acordă un spaţiu larg
problemelor de sociologie economică şi de sociologie industrială. Sunt analizate, mai întâi, raporturile dintre
economia politică şi sociologia economică. J. Lhomme arată că dacă termenul de sociologie este înţeles în
sens larg, înglobând studiul oricărei societăţi, indiferent sub ce formă, atunci economia politică este o ramură
a sociologiei, fiind subordonată acesteia din urmă. Dacă sociologia este concepută ca o ştiinţă paralelă cu
altele (precum economia politică, istoria), situate pe acelaşi plan, atunci nu poate fi vorba de subordonarea
economiei politice faţă de sociologie. Între cele două ştiinţe au loc împru-muturi de concepte, metode şi
tehnici 9 .
J. Weiller afirmă că ezită să salute, ca un progres decisiv, constituirea sociologiei economice ca o
ramură distinctă a cunoaşterii, dacă aceasta se face cu preţul unei renunţări din partea economiştilor la toate
iniţiativele privind economia umană sau economia socială 10 . Weiller considera, în 1958, anul scrierii
studiului său, că un domeniu de cooperare interdisciplinară între economia politică şi sociologia economică
ar putea fi cel al dezvoltării economice. El arată că nu este vorba doar de studiul particular al ţărilor slab
dezvoltate, ci de efortul de a descoperi legile sau condiţiile creşterii economice în ţările capitaliste evoluate şi
de a construi o dinamică a structurilor 11 .
“Tratatul de sociologie” al lui Gurvitch include la secţiunea “Sociologie economică”, pe lângă cele
prezentate mai sus, “Sociologia sistemelor, regimurilor şi structurilor economice”.
Secţiunea de “Sociologie industrială” cuprinde “Sociologia tehnicilor de producţie şi de muncă”,
“Psihosociologia întreprinderii”, “Sociologia sindicalismului, a autogestiunii muncitoreşti şi a conflictelor de
muncă”.
Distingând între sociologiile particulare care studiază anumite tipuri de activităţi şi sociologiile
particulare care analizează diferite grupuri sociale, S. Albouy situează sociologia economică în prima
categorie. După el, sociologia economică studiază “influenţa vieţii sociale asupra economiei şi influenţa
economiei asupra vieţii sociale” 12 .
În cuprinzătorul său studiu “Sociologia economică”, având ca subtitlu “Producţia şi consumul de
bunuri”, M. Matarasso, consideră că sociologia economică este studiul raţionalităţii economice, adică al
coerenţei regulilor jocului din cadrul producerii şi transmiterii (schimbului) bunurilor măsurabile,
cuantificabile. Pentru a clarifica problema cererii şi transmiterii lucrurilor măsurabile, sociologia economică
ia în considerare diferite componente ale structurii societăţii şi ale grupurilor acesteia. Fiecărei societăţi şi
fiecărei perioade specifice îi corespund componente predominante. Fiecare societate îşi defineşte lucrurile
care sunt măsurabile 13 .
Matarasso se referă la unii cercetători care au contribuit, prin scrierile lor, la conturarea obiectului
sociologiei economice. Astfel, R. Guihéneuf a studiat sindicatul ca grup social. În funcţie de
comportamentul grupului, el a clasificat sindicatele în structuri “forte” şi structuri ”slabe”. Sindicatul
salariaţilor, în cadrul căruia predomină urgenţa scopurilor, subordonarea aderenţilor faţă de grup, poate fi
considerat o structură “forte”, pe când sindicatul patronatului, mai puţin unit, animat de cele mai multe ori,
de dorinţa de a mări profitul, este o structură “slabă”.
După opinia lui Guihéneuf, raţionalitatea economică este o voinţă raţională de a atinge anumite
obiective. Sindicatul, ca structură “forte”, dispune de o mare influenţă. “Lupta pentru influenţă”, care se
instaurează între muncitorii sindicalizaţi şi patronat, depăşeşte simpla luptă pentru salarii. Ea este o luptă
pentru apărarea sau ameliorarea nivelului de viaţă. O economie a influenţei este, înainte de toate, o economie
bazată pe voinţa raţională de subordonare a oricărui comportament faţă de scopurile stabilite. Aceste aspecte
ale economiei sunt studiate de sociologia economică, afirmă Matarasso 14 .
Un alt exemplu se referă la studierea inflaţiei din punct de vedere sociologic de către H. Aujac.
Acesta arată că inflaţia nu provine numai dintr-un decalaj între datele economice. Ea este generată de
tensiuni sociale care rezultă dintr-o inadecvare între “ambiţiile” grupurilor socio-economice de a mări
volumul monetar de care fiecare dintre ele dispune, prin jocul vieţii economice: întreprinzătorii, prin
împrumuturi la bănci, salariaţii, prin ore suplimentare şi mişcări revendicative. El distinge patru tipuri de
grupuri: guvernul, întreprinzătorii, salariaţii şi depunătorii la bănci, grupuri care sunt în relaţii prin volumul
monetar de care dispune fiecare în raport cu volumul monetar global. “Tipul compatibilităţii relaţiilor
monetare delimitează pragurile cheltuielilor şi, în consecinţă, comportamentele de consum – imediate sau
mai îndepărtate – care permit organizarea felului propriu de viaţă pentru fiecare grup” 15 . Pentru ambiţiile lor,
aceste grupuri deformează tipul de compatibilitate anterior şi declanşează inflaţia, care se naşte din efortul
grupurilor de a modifica tipul de compatibilitate a comportamentului fixat de relaţiile monetare.
 H. Aujac, defineşte grupul ca un ansamblu de indivizi, care la un moment dat, în cadrul unei structuri
determinate, au interese comune şi prezintă reacţii comune la modificările mediului social. Grupurile au
reţele de legături între ele. Acestea conţin constrângeri pe care grupul le admite sau le refuză, după ambiţiile
sale însoţite sau nu de o putere efectivă de dominaţie. Aujac se referă la o dublă determinare: a grupului de
reţeaua relaţiilor şi a acesteia din urmă de către grup. Este inflaţie, scrie H. Aujac, atunci când “ecuaţiile
comportamentului se răzbună pe ecuaţiile contabile pentru lunga lor supunere” 16 .
Matarasso arată că economiştii folosesc conceptul sociologic de grup. Unii consideră grupul
economic ca sinonim cu grupul social, definindu-l ca o unitate colectivă relativ omogenă, având o putere larg
determinată de anvergura şi structura sa şi propunându-şi unul sau mai multe scopuri economice. Alţii disting
între grupurile economice şi cele sociale. După ei, grupurile economice sunt formate dintr-un ansamblu de
subiecţi, indivizi sau menaje, care, efectuând, cu privire la venitul lor disponibil, un calcul economic
asemănător, descoperă că au interese comune pe care decid să le apere în comun.
Fără a folosi expresia “sociologie economică”, J. Stoetzel şi A. Girard se referă, în lucrarea lor,
“Sondajele de opinie publică”, la studiul pieţei şi la psihologia economică.
Iniţiat de întreprinderi industriale şi comerciale, studiul pieţei îşi propune să cerceteze ce doreşte şi
poate cumpăra clientela. Studiile asupra pieţei au reprezentat, cu anticipaţie, “adevărate sondaje de opinie
asupra obişnuinţelor, preferinţelor, părerilor în materie de consum” 17 .
În S.U.A., finanţarea cercetărilor asupra pieţei este asigurată de firme particulare şi de organe ale
administraţiei. Rezultatele anchetelor sunt publicate şi sunt folosite de cercetători în elaborarea unor lucrări
ştiinţifice. Stoetzel şi Girard se referă la cercetările unui grup de specialişti de la Universitatea din Michigan,
condus de G. Katona. În lucrările “Societatea de consum” şi “Psihologia economică şi sarcinile sale”, G.
Katona şi colaboratorii săi, deşi recunosc că nu sunt cunoscuţi toţi factorii care determină atitudinile
economice ale consumatorilor, totuşi prezintă o serie de idei importante referitoare la comportamentul
acestora. “Spre deosebire de producători, consumatorii americani sunt neorganizaţi şi nu constituie un grup
conştient de a avea interese comune. Deosebirile de regiune, de venituri, de clasă socială şi de vârstă ar trebui
să diversifice opiniile şi reacţiile. Absenţa unor conducători şi lipsa de informaţie asupra a ceea ce gândesc şi
fac alţi consumatori, fac improbabil ca uniformitatea de vederi şi comportamente să rezulte fie din
apartenenţa la un grup, fie din imitaţie sau din contagiune. Sondajele au arătat, totuşi, că modurile de a vedea
perspectivele financiare personale, tendinţele economiei generale, inflaţia, finanţele publice şi repercusiunile
economice ale războiului rece au fost similare şi au evoluat similar la foarte numeroşi americani. Aceeaşi
concluzie se desprinde din sondajele de opinie în materie de cheltuieli şi economii. Nu există uniformitate, în
sensul strict al cuvântului, fiindcă există vederi minoritare şi deosebiri individuale. Dar existenţa unui grup
modal foarte numeros ne-a permis să vorbim despre opinia consumatorului american, atunci când, de
exemplu, am constatat că inflaţia era considerată ca un rău sau când se credea că o criză gravă nu mai este
posibilă” 18 .
Studiul pieţei a devenit obiectul unei ştiinţe economice particulare: marketingul. Între marketing, pe
de o parte, şi sociologia economică şi psihologia economică, pe de altă parte, există strânse legături.
Publicitatea “caută să convingă, să acţioneze asupra judecăţilor, să modifice conduitele într-un sens
determinat” 19 . G. Katona arată că publicitatea trebuie să ţină seama că nu poate trata consumatorii ca “pe
nişte paiaţe sau marionete” care se lasă manipulate. “Ei sunt oameni cu obişnuinţe, dar şi cu judecată şi între
a acţiona din obişnuinţă şi, uneori, prin alegere deliberată, nu există nici o contradicţie. Visurile şi dorinţele
lor se mărginesc la ceea ce este realizabil” 20 . Sociologia economică şi psihologia economică pot oferi
marketingului o serie de informaţii despre opiniile, atitudinile, opţiunile şi comportamentul cumpărătorilor.
Dacă expresia “capacitate de cumpărare” aparţine marketingului, cea de “dispoziţie de cumpărare” este
specifică sociologiei economice. Dispoziţia de cumpărare evidenţiază că “în anumite momente
corespunzătoare unor aşteptări de diverse ordine, consumatorii îşi modifică cheltuielile în plus sau în minus
într-o măsură care nu poate fi explicată prin schimbări în veniturile lor şi care poate chiar să meargă în sensul
contrar al acestor schimbări. Evoluţia dispoziţiei de cumpărare pe o perioadă îndelungată depinde de
caracterul progresiv şi de durata educaţiei sociale” 21 . Prin acest transfer de concepte şi informaţii dinspre
sociologia economică şi psihologia economică spre marketing, se realizează “o reintroducere a spiritului
uman în analiza economică, din care, în mod foarte curios, a fost atât de des izgonit în trecut” 22 .
S-au creat, în secolul al XX-lea, sociologia industrială, sociologia muncii, sociologia turismului.
După părerea mea, acestea sunt capitole ale sociologiei economice, devenite discipline independente datorită
amplificării cercetărilor întreprinse de anumiţi sociologi în direcţiile respective. Şi alte capitole ale
sociologiei economice s-ar putea autonomiza, precum sociologia publicităţii economice, sociologia
comportamentului în domeniul bursei de valori. Existenţa acestor sociologii, tratând un anumit palier al vieţii
economice şi fiind discipline particulare în raport cu sociologia economică, se datorează faptului că nu există
lucrări fundamentale de sociologie economică, în care capitolele respective, care s-au autonomizat, să fie de
dimensiuni mai mari.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Aristotel, Etica nicomahică, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, 1118 b
2
Durkheim, E., Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 113-129
3
Boudon, R.; Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, P.U.F., 1982, p. 563
4
Ibidem, p. 565, 566.
5
Wright Mills, C., Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 70-71, 92-93.
6
Bottmore, T. B., Introduction à la sociologie, 1974, p. 43.
7
Lazarsfeld, P., La sociologie, UNESCO, 1970, p. 79-80
8
Gurvitch, G., La vocation actuelle de la sociologie, tome I, Paris, P.U.F., 1957, p. 23
9
Lhomme, J.; Weiller, J., Économie politique et sociologie économique, în Traité de sociologie, publié sous la
direction de G. Gurvitch, Paris, P.U.F., 1958, p. 354-355
10
Ibidem, p. 366
11
Ibidem, p. 378
12
Albouy, S., Élements de sociologie et de psychologie sociale, Toulouse, Ed. Privat, 1976, p.37
13
Matarasso, M., La sociologie economique, în La sociologie, vol. I, Les Dictionnaires Marabout Université,
Paris, Savoir Moderne, 1972, p. 134, 137
14
Ibidem, pp. 140-141
15
Ibidem, p. 142
16
Ibidem, p. 143
17
Stoetzel, J.; Girard, A., Sondajele de opinie publică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 49
18
Katona, G., La société de consommation de masse, Paris, Hommes et Techniques, 1966, p. 150
19
Stoetzel, J., Girard, A., op. cit., p. 50
20
Ibidem, p. 210
21
Ibidem, p. 212
22
Katona, G.; Lauterbach, A., La psychologie économique et ses tâches, în La psychologie economique, Paris,
1954, p. 144