Sunteți pe pagina 1din 9

3 ACTIVITATEA ECONOMICĂ

3.1 Determinările activităţii economice

Fiind o fiinţă bio-psiho-socială, omul are o serie de trebuinţe naturale şi sociale. Pentru satisfacerea
acestora, omul a folosit iniţial elementele oferite de-a gata de natură. Pe măsură ce individul şi grupul social
căruia îi aparţinea evoluau, se multiplicau, se diversificau şi se rafinau şi trebuinţele acestora. Nu mai era
suficientă desprinderea din natură a anumitor elemente. Trebuia acţionat pentru a le dezmembra şi combina
în forme noi.
Activitatea economică a fost generată de necesitatea de a crea bunuri pentru satisfacerea trebuinţelor
umane. Prin descoperirea treptată a legilor mecanicii, fizicii, chimiei şi aplicarea lor în tehnici şi tehnologii,
oamenii au creat lucruri inexistente până atunci, generând şi nevoia consumării lor atât la nivelul menajelor,
cât şi ca noi factori de producţie. Condiţionarea biologică, psihică, spirituală şi socială a nevoilor, şi prin
aceasta a activităţii umane rămâne o permanenţă a evoluţiei societăţii.
Stabilind analogii între organismul social şi organismul animal, H. Spencer explică apariţia
activităţii economice prin trei modalităţi specifice de funcţionare. Organismul social are o funcţie de preluare
selectivă a influenţelor din mediu (funcţia exodermică). Prelucrarea substanţelor asimilate din mediu (funcţia
endodermică) generează, în societate, producţia agricolă şi industrială. Repartizarea substanţelor asimilate
(funcţia mezodermică) se realizează prin comerţ.
Tot în manieră organicistă, explică H. Spencer evoluţia căilor de comunicaţie. Aşa cum vasele
sanguine distribuie substanţa nutritivă în celulele corpului, drumurile asigură, în societate, circulaţia
bunurilor. De la organismele inferioare până la cele superioare, vasele sanguine cunosc o continuă
perfecţionare. Şi în societate se observă o linie evolutivă. În societăţile primitive, căile de comunicaţie sunt
simple cărări întortocheate şi schimbătoare. Cu cât societatea este mai evoluată, cu atât drumurile sunt mai
durabile, drepte şi ramificate. H. Spencer compară căile ferate cu vasele sanguine ale animalelor superioare 1 .
Influenţa mediului geografic asupra dezvoltării economice a fost sesizată de oamenii de ştiinţă.
Astfel, Al. von Humboldt arată că un relief variat, însoţit de un climat variat, va oferi posibilităţi mari pentru
dezvoltarea producţiei agricole, dând oamenilor imbolduri în activitate. Uniformitatea reliefului, influenţând
defavorabil forţele fizice şi intelectuale ale oamenilor, va frâna activitatea economică. Totuşi, acţiunea
mediului geografic asupra activităţii economice nu trebuie înţeleasă ca un dat implacabil. Numeroase
societăţi, situate în condiţii de mediu nefavorabile, desfăşoară o activitate economică înfloritoare tocmai
datorită faptului că folosesc toate resursele intelectuale şi materiale în lupta cu vitregiile naturii.
Raportul invenţie-imitaţie, folosit de G. Tarde pentru explicarea funcţionării întregii societăţi, poate
fi aplicat şi la analiza activităţii economice. Şi în viaţa economică, invenţia este elementul care generează
mişcarea imitativă. Când un grup sau un popor află că în altă parte există procedee de muncă mai bune, le
copiază şi abandonează vechile obiceiuri. În cadrul vieţii economice se imită nu numai noile mijloace de
producţie, noile procedee tehnice, ci şi dorinţele de producţie şi dorinţele de consum. Consumul nu este o
activitate economică, dar trebuie inclus în viaţa economică. Când apar produse noi, acestea vor genera noi
trebuinţe de consum care vor fi transmise prin modă. Dorinţele de consum se propagă prin imitaţie mult mai
repede decât dorinţele de producţie. Printre dorinţele de consum, Tarde aminteşte dorinţa de a purta anumite
stofe şi bijuterii, dorinţa de a locui în case construite după anumite planuri. Vor fi imitate planurile caselor
grupurilor sociale bogate 2 .
M. Weber a fost preocupat de găsirea factorilor care determină transformările şi formele
economicului. După el, concepţiile religioase sunt, efectiv, una dintre cauzele transformării economice a
societăţilor 3 . Weber se referă la influenţa principalelor idei religioase asupra eticii profane şi asupra
conduitei economice a credinciosului obişnuit, la modul în care componentele psihologice şi pragmatice ale
religiilor se convertesc în îndemnuri spre acţiune economică. Analizând relaţiile complexe dintre religie şi
economie, Weber nu şi-a cantonat explicaţia într-o singură direcţie, adică asupra influenţei fenomenului
religios asupra fenomenului economic, ci şi asupra acţiunii fenomenelor profane, economice şi sociale,
asupra fenomenului religios. El a insistat şi asupra faptului că factorul religios nu este singurul care
influenţează activitatea economică.
Conducerea politică a societăţii poate avea rolul unei cauze care generează numeroase fenomene în
domeniul activităţii economice. Relaţia de conducere politică poate acţiona fie adecvat, răspunzând cerinţelor
activităţii economice, fie inadecvat, devenind o sursă de perturbare a acestei activităţi. Unele decizii politice
pot genera disfuncţii la nivelul activităţii economice. Trebuie să distingem între deciziile insuficient
fundamentate din cauza limitelor cunoaşterii şi deciziile datorate prostiei sau unor greşeli flagrante. Efectele
fiecărui tip de decizie politică sunt aceleaşi – dereglarea activităţii economice. Din păcate, nu pot fi închise
sursele nici unui tip de decizie.

3.2 Activitatea economică, factor determinant al altor activităţi

Unii gânditori au afirmat că economicul are un rol determinant în apariţia şi menţinerea unor relaţii
sociale, a unor forme politice de organizare a societăţii, a unor elemente ale culturii.
Astfel, Aristotel scria: “Dacă oricare dintre unelte, fie la poruncă, fie din presimţire, şi-ar îndeplini
lucrul său, precum se spune despre trepiedurile lui Hefaistos, despre care poetul zice că pătrundeau automat
în cetatea zeilor, dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul ar cânta singur, patronilor nu le-ar trebui lucrători şi
nici stăpânilor sclavi” 4 . Sclavajul, ca ordine socială şi juridică, se va menţine, este de părere Aristotel,
deoarece o anumită modalitate de producţie impune aceasta. Dezvoltarea societăţii a demonstrat că sclavajul
a dispărut cu mult înainte de apariţia maşinilor automate de ţesut. La dispariţia lui au contribuit nu numai
factori economici, dar şi anumite elemente spirituale ale societăţii, precum creştinismul care a condamnat
sclavajul.
Profesorul american Wittfogel consideră că în “societăţile hidraulice”, în care agricultura depinde de
o irigaţie organizată pe scară largă, s-a creat o putere politică despotică şi centralizată. Numai o astfel de
putere era capabilă să antreneze populaţia la muncile agricole, să realizeze un control permanent al apei pe
care o repartiza după un program bine stabilit. Modul irigării a determinat, după Wittfogel, organizarea
socială şi politică a multor ţări din nordul Africii şi din Asia Mică. Funcţiile economice ale puterii,
combinate cu exercitarea conducerii militare, au produs un tip de birocraţie puternică şi opresivă 5 .
Adept al determinismului economic, Marx a exagerat rolul condiţiilor materiale, economice, în
apariţia şi dezvoltarea instituţiilor politice, juridice, religioase, precum şi a manifestărilor culturale, a
datinilor şi credinţelor. Din multitudinea de idei susţinute de către Marx, amintim afirmaţia potrivit căreia
râşniţa a dat societatea feudală, iar moara cu aburi, societatea capitalistă.
Pornind de la această afirmaţie, Al. Fouillée se întreba: “dar cine a dat râşniţa şi apoi moara cu
aburi?” Si răspundea: “inteligenţa care a creat ideea de râşniţă şi ideea morii cu aburi”. După părerea sa,
inteligenţa aplicată la producţie, “ideile realizate”, au un rol important în producţie. El arată că aspectele
economice influenţează mai întâi gândirea oamenilor, provocând idei, sentimente şi apoi instituţiile
societăţii. Dar el nu absolutizează rolul economicului, arătând că omul este influenţat şi de alte valori 6 .
Există încercări de a explica anumite fenomene artistice prin apelul la determinismul economic.
Astfel, K. Bücher afirmă că toate manifestările de artă ritmică sunt rezultatul modurilor de muncă existente
în diferite grupuri sociale. Mişcarea ritmică a corpului şi cadenţa vocală ce însoţesc anumite munci care s-au
automatizat cuprind, în germene, dansul şi cântecul. În acelaşi timp, o dată cu apariţia cântecului, acesta a
fost întrebuinţat la muncile efectuate în grupuri mari, la munca agricolă, la construcţii, la transporturi. Dansul
a fost un însoţitor al unor acţiuni colective precum însămânţarea ogoarelor, vânătoarea. Multe dintre motivele
ornamentale primitive sunt replici ale împletiturilor din paie, nuiele şi fire textile. De asemenea, ritmica
ornamentală primitivă derivă din ritmica mişcărilor, spune Bücher. Wilkinson consideră că lira, unul dintre
cele mai vechi instrumente muzicale, este o modificare a arcului folosit la vânătoare sau în luptă 7 .
În societate nu se manifestă un determinism rigid, unidirecţional. Există determinări ale diferitelor
fenomene sociale de către economic. În acelaşi timp şi economicul este determinat de fenomene diverse. Este
adevărat că într-o societate cu o economie slab dezvoltată nu asistăm la o înflorire a artelor. Dar împiedicarea
dezvoltării culturii poate veni şi din partea unui regim nedemocratic. Sunt cazuri în care, în societăţi slab
dezvoltate din punct de vedere economic sau în societăţi cu regimuri nedemocratice, apar creaţii remarcabile
în domeniul culturii. Acestea se manifestă şi ca reacţii la starea existentă în societatea respectivă.
Între economic şi celelalte subsisteme există anumite corelaţii. Relaţia dintre economic şi politic se
prezintă sub forma unei cerinţe din partea economicului de a exista în societate o anumită putere de stat, o
anumită conducere politică fără de care economia nu ar putea funcţiona normal. Relaţia dintre economic,
social şi politic se exprimă în relaţiile de interese. Relaţiile de interese sunt raporturi fundamentale de
comunicare politică. Prin relaţiile de interese, grupurile sociale îşi însuşesc şi conştientizează nevoile şi
revendicările, transformându-le în mobiluri ale acţiunii politice. Urmărind promovarea, impunerea, realizarea
intereselor, grupurile sociale acţionează unele asupra altora, precum şi asupra componentelor subsistemului
politic. Funcţia subsistemului politic de conservare şi adaptare a propriei organizări şi funcţionări îl
determină să primească aceste informaţii din partea grupurilor sociale şi să le găsească o rezolvare. Atunci
când subsistemul politic nu este capabil să dea un răspuns adecvat acestor informaţii, pot avea loc convulsii
sociale a căror consecinţă este, uneori, schimbarea politică.

3.3 Tipurile de activitate economică

Activitatea economică include producţia bunurilor şi serviciilor, schimbul, repartiţia şi operaţiunile


financiare, fiecare având o mare diversitate de forme şi moduri de manifestare.

Activitatea de producere a bunurilor şi serviciilor se desfăşoară în unităţi economice din


domeniul industriei, agriculturii, transporturilor, construcţiilor.
O întreprindere industrială are două funcţii principale: să fabrice un produs şi să-i satisfacă pe cei
care fac parte din ea. Ea este confruntată permanent cu două genuri de probleme: ale echilibrului extern şi ale
echilibrului intern. Primele sunt probleme economice, celelalte sunt probleme sociale, constând în
menţinerea în cadrul organizaţiei sociale a unui climat care să permită indivizilor şi grupurilor să obţină o
satisfacţie în munca desfăşurată în comun 8 .
Deoarece în condiţiile actuale, „industria trebuie să se preocupe să fabrice ceea ce se poate vinde şi
nu să vândă ceea ce a fabricat” 9 , funcţia de marketing a întreprinderii devine foarte importantă. Această
afirmaţie a lui H. Henry evidenţiază necesitatea modificării psihologiei producătorului în sensul unei mai
largi deschideri spre lumea exterioară. Întreprinderea vinde un produs, clientul cumpără o satisfacţie, este de
părere M. P. Drucker. În cazul acesta, firma trebuie să aibă specialişti calificaţi în marketing pentru a-şi
orienta producţia spre produse care sunt cerute de consumatori şi se vând uşor. Formula „cumpărătorul-rege”
sintetizează această modificare a atitudinii întreprinderii. A început cercetarea gusturilor, nevoilor,
posibilităţilor financiare ale cumpărătorului pentru a-i fi oferite modele acceptabile, seducătoare şi la un preţ
bun. Dar ca orice rege şi cumpărătorul poate fi manipulat.
Activitatea din domeniul comerţului. Scopul producţiei industriale sau agricole constă în
producerea unor mărfuri care, prin vânzare, vor permite acoperirea cheltuielilor şi obţinerea unor profituri.
Orice firmă trebuie să convingă cumpărătorii de pe o piaţă saturată de produse similare. Activitatea de
comerţ presupune existenţa fenomenului publicitar. La publicitate se recurge şi în alte domenii, precum
turismul şi serviciile.
Începută timid, prin publicarea, în Anglia sfârşitului secolului al XVIII-lea, a unor anunţuri în ziare
privind deschiderea unui magazin sau crearea unei firme, publicitatea a ajuns în secolul al XX-lea o
adevărată industrie. Reuşita publicităţii se datorează aplicării cunoştinţelor de sociologie, psihologie, teoria
comunicării la studierea comportamentului cumpărătorului în faţa avalanşei de informaţii cu privire la bunuri
şi servicii.
Sociologia studiază fenomenul publicitar, evidenţiind rolul acestuia în vânzarea produselor. În
acelaşi timp, se subliniază şi unele consecinţe dăunătoare comportamentului cumpărătorului, generate de
publicitate. Prin persuasiune şi manipulare, publicitatea poate induce individului un consum care nu
corespunde necesităţilor sale reale şi nici sistemului său de valori.
Există o diversitate de tipuri de publicitate. Publicitatea comparativă presupune compararea unui bun
cu altul similar, produs de o altă firmă. Scoţând în evidenţă calităţile produsului propriu, referindu-se la unele
imperfecţiuni ale produselor similare ale altor firme, publicitatea poate situa, uneori, firma într-o poziţie de
litigiu cu celelalte. Din proprie experienţă, pot spune că acest tip de publicitate are succes atunci când
produsul respectiv are însuşiri deosebite, iar produsele celorlalte sunt inferioare din punct de vedere calitativ
sau estetic.
Tot pe baza practicii, pot afirma că publicitatea interpersonală poate da roade dacă produsul este de
bună calitate. Este suficient ca unele persoane să cumpere obiectul, să fie satisfăcute de el şi să-l recomande
prietenilor. Imediat se produce o reacţie în lanţ, un fel de contagiune: fiecare cumpără şi recomandă şi altora
să procedeze la fel.
Publicitatea cu răspuns direct presupune că, pe baza numerelor de telefon publicate în ziare sau
afişate pe ecranele televizoarelor, cumpărătorii pot suna şi comanda produsele.
În publicitatea de tip display, o pagină de ziar sau de revistă cuprinde fotografii, grafică, texte
referitoare la produsele unei firme. Aranjamentul acestor componente este în aşa fel făcut, încât să atragă cât
mai uşor atenţia.
Un tip nociv de publicitate este cea subliminală. Aceasta face apel la stimuli care nu sunt percepuţi în
mod conştient, dar influenţează comportamentul de consum al individului. Astfel, apariţia unei imagini pe
ecranul televizorului timp de o fracţiune de secundă, nu dă posibilitatea unei receptări conştiente, dar
influenţează inconştientul individului. El simte nevoia să cumpere obiectul care fusese proiectat pe ecran,
fără să cunoască motivele care l-au determinat la aceasta.
Există mai multe teorii ale publicităţii care îmbină în mod diferit cele trei etape ale acesteia:
cognitivă, afectiv-evaluativă şi comportamentală. În etapa cognitivă, consumatorul este informat asupra
produsului. El cunoaşte, conştientizează, înţelege. În etapa afectiv-evaluativă, consumatorul dă dovadă de un
anumit interes pentru produs, realizează o evaluare, îşi manifestă o preferinţă, o anumită opinie. Etapa
comportamentală presupune faptul că individul, informat şi interesat de un anumit produs, se decide să-l
cumpere. Succesiunea diferită a celor trei momente – cunoaştere (informaţie), afectivitate (interes) şi
comportament – se întâlneşte în trei teorii clasice asupra publicităţii: teoria învăţării, teoria disonanţei
cognitive şi teoria implicării minimale. Alte trei combinaţii ale acestor momente au dus la crearea teoriei
impulsului copilăresc, a teoriei învăţării atribuite şi a teoriei promoţiunii 10 .
Teoria învăţării presupune succesiunea informaţie, interes, comportament. Conform acestei teorii,
publicitatea ar acţiona asupra consumatorului informându-l, convingându-l şi determinându-l să cumpere
produsul oferit de către firma respectivă. Publicitatea bazată pe teoria învăţării dă roade doar atunci când
produsul firmei are o superioritate reală faţă de produsele altor firme. În caz contrar, consumatorii, dându-şi
seama că a fost vorba de o superioritate inventată, vor sancţiona firma, încetând cumpărarea produsului.
Teoria disonanţei cognitive se bazează pe succesiunea comportament, interes, informaţie. Individul
cumpără un produs. Decizia sa se bazează pe informaţiile pe care le-a obţinut în legătură cu obiectul şi pe
modul în care vânzătorul îl convinge de inteligenţa alegerii făcute. După cumpărare, individul se informează
în continuare asupra produsului, făcând o selecţie a informaţiilor şi menţinându-le pe acelea care-i întăresc
convingerea că a făcut cea mai bună alegere. El procedează astfel deoarece nu vrea să intre în disonanţă
cognitivă cu el însuşi, în cazul în care ar fi primit informaţii negative referitoare la obiectul ales. Individul are
nevoie de o coerenţă raţională în legătură cu temeinicia alegerii făcute. Unele firme folosesc teoria disonanţei
cognitive când îşi lansează un nou produs de acelaşi gen cu cel vândut până atunci. Deşi publicitatea firmei
afirmase că produsul “A” este cel mai bun, dintr-o dată susţine că există un produs şi mai bun. Neliniştea
cumpărătorului cauzată de posibilitatea unei viitoare infidelităţi faţă de produsul “A” este înlăturată când
acesta este informat că firma a produs obiectul “B” mult mai bun.
Gradul de implicare a cumpărătorului în cumpărarea unui produs este variabil: la unele obiecte este
mai ridicat, la altele mai scăzut. Publicitatea pentru un produs cu un nivel slab de implicare a cumpărătorului
recurge la televiziune, difuzând mesaje de foarte multe ori. Receptate zilnic de mai multe ori, aceste mesaje
întipăresc în mintea cumpărătorului, fără ca acesta să depună vreun efort, informaţii utile despre produs.
Aflaţi în magazine, cumpărătorii vor alege produsele ale căror spoturi publicitare le-au văzut foarte des.
Aceasta deoarece le-a rămas, în inconştient, informaţia despre produsul respectiv. Dacă obiectul le va
satisface bine necesităţile, indivizii îşi vor face obiceiul să-l cumpere.
Teoria impulsului copilăresc se bazează pe schema interes (afectivitate), comportament (cumpărare),
informaţie. În legătură cu un produs se creează o povestioară cu oameni sau animale. Problema este ca
istorioara să placă, iar individul, asemenea unui copil, să-şi manifeste dorinţa să cumpere produsul care este
eroul povestirii. Abia după ce cumpără produsul, individul îşi dă seama dacă îi place sau nu.
Spre deosebire de teoria învăţării, derivatul său, teoria învăţării atribuite, presupune o inversare a
ordinii informaţie–afectivitate. Această teorie pune accentul pe afectivitate, bazându-se pe schema interes,
informaţie, comportament. Cumpărarea este determinată mai mult de interesul manifestat de individ faţă de
produs. După cumpărare, informaţia despre produs va fi corelată cu aceea despre marca producătoare.
Teoria promoţiunii, construită pe schema cumpărare, informaţie, interes, se bazează pe prima
impresie făcută asupra individului de către produsul care oferă un vădit avantaj. Individul îl achiziţionează şi
apoi, dacă se convinge că este bun, îl cumpără în continuare. Dacă în teoria învăţării, în teoria disonanţei
cognitive şi în teoria implicării minimale prevalează aspectul informativ, în teoriile derivate din acestea pe
primul plan se află afectivitatea, impulsivitatea, dorinţa. Deoarece s-a înmulţit numărul mărcilor care propun
produse similare, atenţia activităţii de publicitate se îndreaptă mai puţin spre aspectul informativ şi mai intens
spre componenta afectivă. Publicitatea se adresează într-o măsură mai mică raţiunii şi simţului practic ale
cumpărătorului şi mai mult asupra resorturilor sale interioare.
Vizionând, vrând, nevrând, spoturile publicitare de la toate televiziunile, observăm următoarele:
unele prezintă direct funcţionarea obiectelor şi acţiunea lor binefăcătoare asupra oamenilor, altele includ
produsul într-o povestioară. Unele istorioare sunt inteligent construite, amuză telespectatorii, determinându-i
să cumpere produsul. După ce se prezintă o scurtă poveste, apare şi produsul şi li se spune telespectatorilor
cât de necesar le este acesta. Lipsa de legătură între poveste şi produs îi contrariază şi chiar enervează pe
telespectatori. Unii hotărăsc să cumpere produsul din compătimire faţă de firma care a putut angaja o echipă
atât de proastă pentru a-i face reclamă. Cei ce se ocupă de publicitate au cunoştinţe de psihologie şi îşi dau
seama că atât stările de confort psihic, de amuzament, cât şi cele de disconfort, de neplăcere provocate de
povestirile amuzante sau de cele anoste, pot avea acelaşi impact asupra telespectatorilor, determinându-i să
cumpere produsul care a fost subiectul povestirii sau a fost lipit pe aceasta.
Studiile efectuate asupra comportamentului consumatorului actual au evidenţiat anumite orientări în
comportamentul acestuia.
Orientarea spre emoţii şi distracţii caracterizează comportamentul consumatorului actual. Consumul
devine o formă de exprimare a stilului de viaţă, o componentă a calităţii vieţii. Pentru individ senzaţiile,
emoţiile au devenit mai importante decât bunurile materiale. În activităţile din timpul liber, individul caută
experienţe stimulatoare şi riscuri. Unele firme ţin seama de aceste tendinţe apărute în comportamentul
tinerilor, oferindu-le produse şi servicii moderne şi îndrăzneţe.
Unii cumpărători manifestă tendinţa afilierii la un grup cu un anumit stil de viaţă, cu o anumită
vestimentaţie. Unele firme caută să studieze aceste tendinţe, oferind, la intervale destul de scurte colecţii
vestimentare care să satisfacă gusturile tinerilor.
Orientarea spre servicii şi soluţii evidenţiază tendinţa consumatorului spre cumpărarea rapidă şi
avantajoasă care să-i permită economisirea timpului. El va manifesta deschidere spre modalităţile moderne
de cumpărare: livrarea acasă, comanda specială prin poştă, cumpărarea electronică.
În ultima vreme se constată apariţia unui nou comportament de consum, manifestat prin orientarea
spre sens şi valoare. Se manifestă preferinţa cumpărătorului pentru produse care nu poluează mediul şi nu
dăunează sănătăţii. Sunt apreciate firmele, care respectă valorile ecologice, sociale şi umane. Companiile nu
se mai ocupă strict de obiectul muncii lor. Se observă o deschidere a lor spre activităţi sociale, culturale, din
domeniul educaţiei sau spre acţiuni de protejare a mediului înconjurător.
Se manifestă şi orientarea spre preţ şi performanţă. Cumpărătorul este interesat să obţină o marfă de
valoare cu un preţ mai mic decât de obicei. Firmele au observat această tendinţă şi au lansat sloganul “ieftin
şi şic”.
Firmele trebuie să ţină seama de dorinţa unor cumpărători de a se diferenţia de alţii, de a fi originali,
atât prin vestimentaţie cât şi prin alte bunuri de consum.
Prin publicitate li se sugerează, cumpărătorilor bântuiţi de nevoia de unicitate, că produsul reprezintă
o raritate, o inovare, că nu urmează tiparele, că sfidează normele. Datorită procesului de imitare specific
cumpărătorilor, produsul considerat unic începe să fie cerut pe piaţă şi firma îl produce în cantităţi mari,
astfel încât se transformă într-un produs obişnuit.
Activitatea din domeniul turismului. Evoluţia tehnicilor de producţie, raţionalizarea muncii au
contribuit la micşorarea timpului de muncă şi la mărirea timpului liber. “Tehnica dă concediu omului”,
spunea G. Friedmann 11 . În aceste condiţii, loisirul nu mai este privilegiul unei minorităţi, ci devine o
aspiraţie a majorităţii.
Extinderea învăţământului liceal şi universitar a contribuit la apariţia unor necesităţi culturale noi
care pot fi satisfăcute în cadrul loisirului. Loisirul le apare oamenilor ca o posibilitate de compensaţie după o
muncă uneori foarte obositoare.
Funcţiile loisirului se referă la: a asigura odihna individului, a-i oferi posibilitatea de a se distra şi a-i
permite dezvoltarea personalităţii.
Turismul este o componentă a loisirului. Sunt ţări în care s-a dezvoltat o întreagă industrie a
loisirului. Turismul trebuie privit din două perspective: ca o activitate economică pentru cei care muncesc în
acest domeniu, şi ca activitate de destindere, pentru cei care beneficiază de avantajele sale.
Unii sociologi privesc cu dezaprobare comercializarea turismului, faptul că se vând soarele,
pitorescul, deplasarea în alte locuri. Prin aceasta, spun ei, se înăbuşă orice posibilitate de expresie personală
şi de creativitate, lăsându-se loc doar activităţii de consum 12 . Aceşti sociologi au în vedere instituţiile
specializate, precum agenţiile de turism, asociaţiile şi cluburile de vacanţă, care au programe stabile, stricte,
greu modificabile.
În faţa practicării turismului de către locuitorii unei ţări stau unele bariere economice, în sensul că
omul trebuie să-şi asigure, mai întâi, necesităţile primare - hrană, îmbrăcăminte, locuinţă - şi abia după aceea
se poate gândi la turism. Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea, chiar în ţările dezvoltate, practicarea
turismului era un privilegiu pentru un grup restrâns de oameni, în a doua jumătate a secolului trecut, asistăm
la transformarea acesteia într-un fenomen de masă.
Există diferenţieri în funcţie de venituri în alegerea zonelor turistice. Pentru cei cu venituri modeste,
turismul înseamnă o deplasare în locurile natale, la rudele rămase acolo sau la vecini, precum şi folosirea
campingurilor. Pentru cei cu venituri medii, hotelurile mai modeste din staţiunile renumite sau cele luxoase
din staţiunile obişnuite, locuinţele din satele de vacanţă sunt soluţii avantajoase de cazare. Marea majoritate a
celor bogaţi preferă croaziere pe nave de lux sau sejururi în staţiuni turistice cu preţuri foarte ridicate.
Turismul îşi propune “vindecarea” omului de surmenajul datorat muncii de peste an şi tuturor
“agresiunilor” vieţii cotidiene: monotonia betonului şi a sticlei, zgomotul maşinilor, poluarea. Este adevărat
că, uneori, agitaţia oraşelor de origine este substituită de agitaţia locurilor de vacanţă. Dacă nu întotdeauna
vacanţele permit un repaus total, ele, cel puţin, smulg individul din locul în care trăieşte, îl fac să uite
cenuşiul cotidian, îi prilejuiesc noi experienţe. Individul se “îmbogăţeşte” spiritual, se reface fizic prin
această “evadare” dintr-o societate constrângătoare în care trăieşte majoritatea timpului.
Turismul se poate face individual, cu familia şi în grup. Există diferite forme de turism: în natură
(mare, munte, locuri pitoreşti, zone misterioase), turism cultural (vizitarea unor muzee, situri arheologice,
case vechi, biserici, mănăstiri); turism rural (odihnă în sate cuprinse în reţeaua turistică fără a fi special create
pentru această activitate).
Turismul în grup constituie un bun subiect de cercetare sociologică, analizându-se componenta
socio-profesională a grupului, gradul de cultură al indivizilor, impactul noilor locuri asupra cunoştinţelor,
sentimentelor şi sistemului de valori al acestora.
Unele studii efectuate în Franţa evidenţiază faptul că vizitarea muzeelor, spre exemplu, depinde
foarte mult de nivelul de instrucţie al individului. 9% din vizitatori sunt lipsiţi de orice diplomă, 11% sunt
deţinătorii unor certificate de şcoală primară, iar 17% ai unor şcoli profesionale, 31% sunt bacalaureaţi şi
21% sunt licenţiaţi. Vizitatorii cu diplomă de bacalaureat sau de licenţă reprezintă mai mult de jumătate din
publicul total. Turismul cultural favorizează promovarea culturală a celor care se află în situaţia de “apetit
cultural”, datorită nivelului lor de instrucţie şi defavorizează pe cei care au un nivel socio-cultural mai
scăzut 13 .
Observaţiile personale efectuate asupra unui grup de turişti care făceau o deplasare în Grecia, m-au
condus la anumite concluzii. În afara programului de vizitare a unor situri arheologice şi muzee, exista şi un
timp la dispoziţia excursioniştilor în care aceştia beneficiau de soarele şi apa mărilor greceşti. Atracţia faţă de
vestigiile istorice ale Greciei depindea, în acest grup format numai din intelectuali, de domeniul de
învăţământ umanist, economic, tehnic, urmat de excursionişti. În vizitele la obiectivele arheologice ale
Greciei mergeau, mai ales, profesorii de istorie, economie, filosofie şi economiştii. Inginerii preferau să facă
plajă. Unii chiar se exprimau: “ce-o fi şi cu profesorii ăştia că pleacă să vadă pietroaie?”. În privinţa structurii
cumpărăturilor existau, de asemenea, diferenţieri: profesorii cumpărau, mai ales, pliante şi cărţi despre
descoperirile arheologice din muzee şi despre situri; inginerii şi economiştii, mai ales, bunuri de
vestimentaţie şi bijuterii. Totuşi, nu se poate absolutiza; existau excepţii şi într-un grup şi în celălalt.
Sociologia studiază turismul ca activitate economică, adică relaţiile de muncă, relaţiile socio-umane
din unităţile din acest domeniu, precum şi raporturile dintre lucrători şi consumatorii de turism. Se fac studii
asupra beneficiarilor de turism individuali sau grupuri. Interesantă este urmărirea modului în care se
formează grupul în funcţie de anumite obiective generale şi a felului în care se structurează acestea în
subgrupuri generate de afinităţi, preocupări comune şi scopuri specifice.
Într-un fel, sensul migraţiei turistice este dinspre oraş spre natură şi mediul rural. Pentru majoritatea
ţăranilor, termenul de loisir este lipsit de conţinut. Lumea rurală, unde forţa cutumelor este puternică, nu
trăieşte la ora societăţii globale, din perspectiva loisirului. Fiind asociat, în spiritul lor, ideii de trândăvie,
loisirul stârneşte mai mult suspiciune, decât entuziasm. În afara şezătorilor şi sărbătorilor locale, care
păstrează caracterele tradiţionale, societatea ţărănească rămâne oarecum impermeabilă la formele moderne de
loisir. Supuşi ciclului natural al anotimpurilor şi muncilor specifice acestora, ţăranii trebuie să muncească,
atunci când restul populaţiei pleacă în concediu. Astfel încât, acest mare grup al populaţiei nu practică
turismul decât ocazional 14 .
Activitatea din domeniul bursei. Un gen aparte de activitate economică îl reprezintă cel desfăşurat
de bursele de mărfuri şi bursele de valori. Elemente importante ale economiei de piaţă, bursele de mărfuri s-
au creat şi dezvoltat pe măsura creşterii producţiei agricole, a intensificării schimburilor comerciale, a
perfecţionării transporturilor şi mijloacelor de comunicaţie.
Organizate ca firme de comerţ, bursele de mărfuri au un număr restrâns de membri, adică de
persoane fizice şi juridice specializate în comerţul cu un anumit produs. Aceştia au dreptul de a tranzacţiona
la bursă prin intermediul unui broker. Agenţii economici care vor să facă tranzacţii la bursă, vor apela la un
membru al acesteia care va folosi un broker.
Bursa este o organizaţie constituită pe baza unui statut în care sunt cuprinse: obiectul comercializării,
operaţiile economico-financiare, obligaţiile participanţilor, normele administrative şi de conduită economică
şi morală a membrilor săi.
În funcţionarea bursei, au apărut o serie de reguli impuse de anumite tendinţe manifestate în
psihologia şi comportamentul agenţilor economici. În secolul al XIX-lea, la bursă se confrunta viclenia. Unii
oameni de afaceri simţeau o deosebită plăcere când dădeau lovituri dure. Ei dispuneau de suficiente resurse
financiare pentru a face faţă pierderilor în cazul când adversarii se dovedeau a fi mai vicleni. Pentru a
contracara efectele dezinformării voite, a zvonurilor false, a presiunilor de tot felul, a lipsei de scrupule, s-a
impus regula ca fiecare companie care este cotată la bursă să furnizeze informaţii despre situaţia sa
economico-financiară. În felul acesta, poate fi diminuat impactul înşelăciunii asupra activităţii bursiere 15 .
În secolul al XX-lea au apărut noi generaţii de magnaţi care nu mai erau tentaţi de speculaţii dure.
Activitatea bursieră a început să fie desfăşurată de brokeri şi de firme de brokerage.
Alături de reguli de conduită morală apărute în secolul al XIX-lea, precum „principiul Erie” conform
căruia orice companie cotată la bursă trebuie să informeze, din timp, conducerea bursei şi să obţină aprobarea
acesteia pentru orice emisiune de obligaţiuni, au apărut reguli noi precum: 1. publicarea bilanţurilor şi
profiturilor anuale ale companie; 2. justificarea modului în care se conta-bilizează activitatea economico-
financiară a firmei; 3. necesitatea ca garanţiile pentru acţiunile cotate la bursă să poată fi permanent
controlate; 4. posibilitatea reducerii tentativelor de şantaj. Aceste reguli au fost impuse din necesitatea de a
împiedica companiile să fie tentate să repete acţiunile incorecte ale altora, precum: publicarea unor informaţii
eronate despre situaţia economico-financiară a firmei; păstrarea secretă a bilanţului real al companiei şi
publicarea altuia în care plasamentele în titluri erau evaluate la valoarea nominală şi nu la valoarea lor reală;
garantarea acţiunilor prin garanţii fictive sau prin garanţii folosite de mai multe ori; găsirea celor mai
ingenioase metode de şantaj.
Fiecare domeniu de activitate economică are specificitatea sa. Dincolo de particularităţile oricărui
gen de activitate economică există o serie de trăsături comune ale unităţilor economice. În unităţile
economice există grupuri sociale formale şi informale, acţionează indivizi având statusuri şi roluri specifice,
se dezvoltă un anumit climat moral, o anumită cultură economică, un proces de socializare corespunzător.
Toate aceste probleme sunt studiate de sociologia economică.

3.4 Efecte de compunere complexe

Sociologul francez R. Boudon a analizat modul în care agregarea unor comportamente individuale
poate provoca efecte sui generis 16 . Iniţial, el le-a denumit efecte perverse, deoarece erau indezirabile şi nu se
aflau incluse în rândul obiectivelor urmărite de către indivizi. Mai târziu, a constatat că unele efecte
neurmărite erau dezirabile, deci nu li se mai potrivea titulatura de „perverse”. Nici termenul „neaşteptat” nu
se putea folosi întotdeauna, deoarece, în unele situaţii, efectul era previzibil. În cele din urmă, R. Boudon a
optat pentru expresia „efecte de compunere”.
R. Boudon arată că, în perioada de inflaţie, un individ are interesul să cumpere, astăzi, un produs pe
care-l va folosi luna viitoare, când, în mod sigur, preţul său va fi mai ridicat. Făcând aceasta, individul
contribuie la perpetuarea inflaţiei. Desigur, comportamentul individului are doar o influenţă mică în direcţia
respectivă, dar situaţia îi determină şi pe alţi indivizi să procedeze la fel. Adunate aceste efecte individuale
mici generează un efect social şi anume amplificarea inflaţiei.
Coada ce se formează, duminica, în cofetărie, evidenţiază existenţa unui efect de compunere, ne
spune R. Boudon. Persoanele sunt constrânse la aşteptare, pentru că ritmul în care sosesc nu concordă cu
ritmul în care vânzătorii îi pot servi. În consecinţă, fiecare impune celorlalţi o aşteptare nedorită. Finalitatea
explicită a comportamentului fiecăruia se limitează la cumpărarea prăjiturilor. Dar, convergenţa
comportamentelor care au aceeaşi finalitate antrenează o consecinţă socială indezirabilă – o pierdere de timp
impusă de toţi fiecăruia şi de fiecare tuturor, fără ca o astfel de consecinţă să fie inclusă în finalitatea cuiva.
Indivizii îşi ating scopul urmărit, având de suportat în acelaşi timp neplăceri nedorite (coada din cofetărie). 17
Se poate produce un efect de compunere, este de părere R. Boudon, atunci când doi indivizi
sau mai mulţi, urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită şi care poate fi
indezirabilă din punctul de vedere fie al amândoura, fie al unuia dintre ei. Boudon ilustrează un astfel de
efect de compunere printr-un exemplu desprins din lucrarea lui J. J. Rousseau, „Discurs asupra originii
inegalităţii dintre oameni”. Doi oameni sălbatici raţionali decid să-şi schimbe meniul compus în mod obişnuit
din iepuri şi să pornească la vânătoare de cerbi. Se presupune că un om sălbatic nu poate să vâneze singur un
cerb. Cei doi vânători, odată înţeleşi asupra obiectivului şi fiind suficient de raţionali pentru a cunoaşte
mijloacele de atingere a acestuia, se aşează la pândă. Deoarece pentru omul sălbatic sentimentul loialităţii
este inexistent, partida de vânătoare eşuează. Unul dintre cei doi vânători vede trecând un iepure şi
abandonează pânda. Astfel, deşi obiectivul stabilit era clar, deşi erau raţionali şi nu se aflau în stare de
ostilitate, cei doi sălbatici au fost incapabili să-şi atingă obiectivul. Efectul de compunere s-a datorat absenţei
loialităţii. Cooperarea presupune loialitate. În starea de natură, fiecare acţiona după bunul plac, fără a fi loial
celuilalt în cazul în care ei au hotărât ceva de comun acord.
Eliminarea efectelor de compunere generate de starea de natură s-a realizat prin instituţionalizarea
constrângerii. Oamenii au fost constrânşi să-şi fie loiali în acţiunile ce presupuneau cooperare.
Instituţionalizarea constrângerii a fost o schimbare socială fundamentală. Omul sălbatic a fost nevoit să-şi
abandoneze libertatea naturală şi să dobândească libertatea civilă, prin acceptarea şi supunerea faţă de
constrângerile şi sancţiunile prevăzute de contractul social. 18
Este posibil ca, în acţiunile lor, indivizii să atingă nu numai obiectivul urmărit, dar şi binefaceri
neurmărite. În lucrarea „Inegalitatea şanselor”, R. Boudon analizează anumite efecte de compunere
manifestate în domeniul educaţiei. După al II-lea război mondial, cererea individuală de educaţie a crescut şi
a generat, în societăţile dezvoltate, o serie de efecte de compunere neincluse în obiectivele indivizilor.
Un efect de compunere pozitiv se referă la sporul de productivitate rezultat din creşterea cererii
şcolare individuale. O forţă de muncă mai bine pregătită profesional a devenit mai productivă. Sporul de
productivitate materializat în creşterea cantităţii de bunuri din societăţile respective s-a repercutat pozitiv
asupra colectivităţii şi individului. Datorită creşterilor salariale, indivizii şi-au putut procura mai multe
bunuri materiale şi au avut acces la cultură.
Creşterea cererii individuale de educaţie a generat şi efecte de compunere negative. Indivizii îşi ating
obiectivele individuale, dobândindu-şi un statut social superior. Dar, investiţia şcolară necesară pentru
atingerea unui anumit nivel pe scala statusurilor socio-profesionale este mai ridicată decât în perioadele
anterioare. Această creştere a costului individual al statusului social contribuie la sporirea costului sistemului
de educaţie. Iată cum s-a produs un efect de compunere indezirabil. O schimbare socială poate genera efecte
de compunere pozitive şi negative.
R. Boudon descoperă un paradox în procesul creşterii cererii de educaţie. Este adevărat că
dezvoltarea educaţiei este însoţită de o reducere a inegalităţii şanselor şcolare, dar nu antrenează, în toate
situaţiile, reducerea inegalităţii şanselor sociale. În continuare, se manifestă, în cele mai multe cazuri,
dependenţa statusului social al fiului de statusul social al tatălui. Sporirea considerabilă a cererii de educaţie
nu este însoţită întotdeauna de o creştere a mobilităţii sociale. Este de fapt, un efect de compunere, deoarece
ar fi de aşteptat ca egalitatea şanselor în faţa învăţământului să se manifeste pe planul mobilităţii sociale. 19
R. Boudon se referă la costurile eliminării unui efect de compunere. El prezintă analiza lui Buchanan
şi a lui Tullock asupra costurilor organizării. În anumite cazuri, eliminarea unui efect de compunere poate fi
mai costisitoare decât efectul însuşi. Se dă un exemplu banal. Când circulaţia automobilelor nu este intensă,
este preferabil să nu se instaleze semafoare. Aşteptările în faţa luminii roşii sunt mai greu de suportat decât
inconvenientele rezultate din absenţa semaforului. Când circulaţia este intensă, automobiliştii acceptă
constrângerea datorată semafoarelor. Această constrângere este mai puţin neplăcută decât inconvenientele ce
ar rezulta din absenţa ei. 20
Se poate stabili o analogie între această situaţie, în cazul unor probleme de organizare. Când un
număr mic, n indivizi, cooperează pentru realizarea unei sarcini, organizarea de tip democratic în care fiecare
individ are o fracţiune 1/n din puterea de decizie poate fi eficientă. În felul acesta se minimizează costurile
interdependenţei, deoarece sarcinile sunt împărţite în mod egal, iar eliminarea divergenţelor de păreri nu este
costisitoare. Dacă numărul indivizilor creşte, acordul este mult mai greu de obţinut într-o organizare de tip
democratic. Costurile interdependenţei ar fi mari. Dacă se recurge la o conducere autoritară, costurile
interdependeţei vor fi mai mici. Dificultatea se manifestă atunci când trebuie făcută o alegere între un tip sau
altul de organizare. Nu se poate şti cu exactitate care este tipul optim de organizare. Alegerea unui tip de
organizare sau al altuia se face prin confruntarea punctelor de vedere ale diferitelor grupuri. Organizarea îşi
propune eliminarea efectelor de compunere, dar fiecare grup apreciază diferit costurile acestei eliminări, în
funcţie de interesele urmărite şi de alegerea făcută. 21
Efectele de compunere se manifestă şi în cazul predicţiilor. Se observă o legătură reversibilă între
informaţia pronosticată şi procesele sociale reale pe care le reflectă. Predicţia în legătură cu viitorul unui
subiect social, care se referă la interesele acestuia, devenindu-i cunoscută, îi influenţează activitatea,
contribuind fie la realizarea, fie la împiedicarea predicţiei. Influenţa predicţiei asupra faptului prevăzut este
numită de unii sociologi „efectul Oedipe”. Potrivit legendei, uciderea de către Oedipe a tatălui său, pe care
nu-l văzuse până atunci, a fost un rezultat direct al prorocirii care a făcut ca tatăl să se despartă de fiu.
Se folosesc expresiile predicţie autoorganizatoare şi predicţie autodistructivă. În predicţia
autoorganizatoare, informaţia prevăzută acţionează asupra activităţii omului, iar previziunea se manifestă ca
factor ce-şi organizează propria îndeplinire. În predicţia autodistructivă, evenimentul prevăzut este zădărnicit
de influenţa previziunii, care parcă ar contribui la nerealizarea lui. În cazul ambelor tipuri de predicţie este
vorba de un efect de compunere care fie ia forma unei realizări efective a predicţiei, fie împiedică înfăptuirea
ei. R. K. Merton arată că zvonurile neîntemeiate despre insolvabilitatea băncilor, răspândindu-se tot mai
mult, pot duce la o panică generală, la o retragere masivă a depunerilor şi, prin aceasta, la numeroase
falimente bancare. 22
Efectele de compunere pot genera schimbare socială sau pot fi generate de schimbarea socială.
Majoritatea structurilor de interdependenţă generează efecte de compunere, care, la rândul lor, pot provoca
dezechilibre sociale. Pentru a înlătura dezechilibrele generate de efectele de compunere, trebuie căutată
modalitatea de organizare considerată adecvată de grupurile aflate în contradicţie. Oricare dintre variantele
alese va provoca o schimbare la nivelul sistemului.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Speranţia, E., Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 182
2
Tarde, G., Le lois de l’imitation, Paris, Felix Alcan, 1921, p. 357
3
Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962, p. 209
4
Aristotel, Politica, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p. 8
5
Meynaud J., La science politique, Lausanne, 1960, p. 185
6
Speranţia, E., op.cit., p. 275
7
Ibidem, p. 265
8
Mottez, B., La sociologie industrielle, Paris, P.U.F., 1982, p. 22
9
Henry, H., Motivation research, its practice and uses for advertising marketing and other business purposes,
London, C. Lookwood and Son, 1958, după M. Grawitz, Méthodes des sciences socials, Paris, Dalloz, 1972 p. 490
10
informaţiile referitore la publicitate provin din lucrarea „O abordare sociologică a publicităţii”, ASE, 2001
11
Cornic, M., La sociologie des loisirs, La Sociologie, vol. II, Les diction-naires Marabout Université, Paris, Savoir
Moderne, 1972, p. 365
12
Ibidem, p. 379
13
Ibidem, p. 385-386
14
Ibidem, p. 369-370
15
informaţiile cu privire la bursă sunt din lucrarea Interpretarea sociologică a fenomenului bursier, ASE, 2001
16
Boudon, R., Acţiunea, în Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 51
17
Boudon, R., Efectele perverse şi ordinea socială, în Texte sociologice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 157
18
Ibidem, p. 166
19
Ibidem, p. 160
20
Ibidem, p. 196
21
Ibidem, p. 198
22
Ibidem, p. 159