PSIHOLOGIE SOCIALA

AN 1 PSIHOLOGIE
 BRENDEA MIHAELA CECILIAA

1 .IDENTIFICATI DEODEBIRILE INTRE GRUPUL PRIMAR SI GRUPUL SECUNDAR

Grupul primar - este un grup format dintr-un numar mic de membri, aflati într-o relatie directa, coeziva si de lunga durata.

- fiecare membru se simte angajat în viata si activitatea grupului, îi percepe pe ceilalti ca membri de familie sau prieteni.

- grupul reprezinta pentru membri acestuia un scop si nu un mijloc în vederea realizarii unor scopuri.

În cadrul acestui grup individul traieste sentimentul propriei identitati direct si totodata îsi afirma specificitatea pe care ceilalti
membri o accepta ca atare.

Tipuri de grupuri primare:

- familie

- grupul de joc al copiilor

- grupul de vecinatate

- comunitatea de batrâni.
 Functiile grupului primar:

Functia de socializare reprezinta o functie fundamentala a grupului primar.

Grupurile primare au rol esential în socializare. Primele procese de socializare copilul le învata în familie. În cadrul familial
copilul achizitioneaza normele si valorile prin intermediul carora descifreaza mecanismele vietii sociale. Grupurile primare sunt punti
între individ si societate pentru ca ele transmit si ofera modele culturale ale societatii dupa care individul îsi organizeaza propria viata.
Orice individ de formeaza ca om între-un grup primar, de aceea grupurile primare sunt fundamentale pentru individ si societate. În
cadrul acestora oamenii experimenteaza prietenia, iubirea, securitatea si sensul global al existentei.

Functia de control social.

Prin intermediul acestei functii grupurile primare se manifesta ca puternice instrumente de control asupra comportamentului
individului. Comportamentul individului trebuie sa se conformeze normelor grupului. În acest sens grupul impune individului un
comportament care sa se conformeze atât la valorile si normele sale interne cât si la cerintele societatii.

Grupul secundar

Dezvoltarea generala a societatii, îndeosebi în epoca actuala, este marcata de o tendinta accelerata de trecere spre o societate
bazata, în principal, pe grupuri secundare, în care relatiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective si
interese. Rezulta ca grupul secundar este acel grup format din doua sau mai multe persoane implicate într-o relatie impersonala si care
au un scop practic specific. În grupul secundar oamenii coopereaza pentru atingerea unui tel, iar relatiile interumane se stabilesc pe
baza unor regulamente pe care, fie ca le accepta sau nu, trebuie sa le respecte. În acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de
diferentele ce-i marcheaza pentru ca nu au alta cale de înfaptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor secundare individul fiinteaza ca
realitate sociala.

RASPUNS : Grupul primar actioneaza pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activeaza individul prin status-
urile sale. De pilda în grupul primar poti fi prieten ceea ce este o conditie suficienta în timp ce în grupul secundar apartenenta
este dictata în special de status-ul social, de profesiune, de cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esential în
afirmarea sociala si profesionala a individului.
 Raportul grup secundar/grup primar

Trebuie retinut ca în societatea contemporana grupul secundar, desi a pus în umbra grupul primar, nu l-a eliminat si
nu-l va putea înlatura. Grupurile primare persista si vor persista într-o lume dominata de grupul secundar, deoarece nevoia
umana de asociere intima simpatetica este o nevoie permanenta. Omul nu poate trai bine fara sa apartina unui grup mic de
oameni carora realmente sa le pese ce se întâmpla cu ei. Asa se explica de ce în cadrul grupului secundar apar si se dezvolta
relatii interumane care duc la formarea grupurilor primare.

1. DESCRIETI UN GRUP DIN CARE FACETI PARTE UTILIZAND CA PUNCT DE REPER DEFINITIA GRUPULUI SOCIAL DATA DE ADRIAN
NECULAU .

Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o
activitate comuna si care dezvolta norme si valori comune pentru componentii grupului.

Eu fac parte din grupul PROFESORILOR EDUCATORI, care participam zilnic la programul de terapie educationala complexa si integrata
pentru copiii cu nevoi speciale,avand fiecare sarcini si functii specifice la nivelul comisiei metodice .

2. FACETI O COMPARATIE INTRE GRUPURILE FORMALE SI CELE INFORMALE

Grupuri Relativ permanente Temporare

Formale Grupul formal permanent Grup orientat pe
(grupul functional al unei rezolvarea unei sarcini
organizatii)
Informale Grupuri de prieteni Grupuri bazate pe interese
comune
3. ROLUL GRUPULUI IN VIATA SOCIALA SI IN PROCESUL DE DEZVOLTARE A UNEI PERSOANE
 Notiunea de grup social desemneaza diferite ansambluri de indivizi - doua sau mai multe persoane -, ce împartasesc acelasi
sentiment de unitate, si sunt angajate în unul sau mai multe tipuri de interactiune sociala stabila, conditionate de contexte sociale si
istorice.

M. Sherif a definit grupul ca fiind unitatea sociala alcatuita dintr-un numar de indivizi, care se gasesc unii cu altii în relatii de
status si de rol, stabilite dupa o perioada de timp, si care poseda un set de valori sau norme ce reglementeaza comportarea reciproca,
cel putin în probleme care-i privesc. Rezulta ca grupul este o grupare de mai multe persoane aflate în relatii de interactiune si
dependenta reciproca, mijlocite de o activitate comuna.

Grupul dezvolta norme si valori care reglementeaza comportarea tuturor membrilor sai.

Pentru ca un numar de persoane sa se constituie în grup trebuie sa îndeplineasca cel putin patru conditii:

1. existenta unei interactiuni printre membrii grupului, care nu este obligatoriu a fi o relatie directa. O interactiune în temeiul
unui document scris sau al comunicarii verbale este suficienta pentru existenta grupului;

2. perceperea calitatii de membru, adica persoanele dintr-un grup sa se vada ele însele ca membri ai acestuia. Nu orice
reuniune este un grup. De pilda, insii care asteapta într-o statie de transport nu pot fi considerati un grup deoarece ei nu se percep ca
fiind asociati unii cu altii. Un corolar al criteriului perceptiei calitatii de membru este ca persoanele dintr-un grup nu se percep doar ele
în aceasta pozitie. Calitatea de membru este atribuita, în anumite contexte, chiar si atunci când indivizii însisi nu exprima direct
atributul de membru al unui grup. Definitorii sunt, pentru acest tip de interactiune, grupurile etnice, grupurile religioase, grupurile
rasiale;

3. norme si scopuri împartasite de cei care fac parte dintr-un grup. Una din cauzele pentru care oamen 18218x2310s ii se
reunesc în grupuri este scopul, a carui realizare este facilitata de statutul de membru al grupului. În grup, individul poate evita
singuratatea sau poate cunoa ste alti oameni. Aceste scopuri de afiliere pot fi suficiente pentru a motiva calitatea de membru într-un
grup, pentru a fi considerate ca scopuri acceptate de membrii grupului.

O caracteristica a unor grupuri este existenta normelor, ca reguli de comportament acceptate si sustinute de membrii lor, cu
privire la ceea ce este si nu este comportament potrivit;
 4. interdependenta de destin înseamna implicarea tuturor persoanelor, care alcatuiesc un grup, în aceleasi evenimente.
Destinul fiecarei persoane dintr-un grup este determinat de realizarile grupului întreg, iar comportamentul individual influenteaza
succesul grupului însusi.

Înainte de a discuta despre motivele asocierii în grup si structura grupului, staruim pe diferenta dintre sodalitate, sociabilitate si
socialitate. Dupa cum subliniaza Jean Baechler ("Grupurile si sociabilitatea", în Tratat, p. 65), prin cele trei modalitati de fiintare a
socialului este posibila cunoasterea tuturor starilor "de la organizat la neorganizat, de la formal la informal, de la institutionalizat, la
neinstitutionalizat, de la mediat la nemediat si asa mai departe. Fiecare termen trebuie considerat un pol, legat de contrariul sau printr-
un continuum: grupurile, retelele, morfologiile sunt plasate pe acest continuum si sunt mai mult sau mai putin organizate."

Acelasi autor defineste cele trei modalitati ale socialului:

- sodalitate, capacitatea umana de a întemeia grupuri, definite ca unitati de activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe
sportive, biserici, armate.;

- sociabilitate, capacitatea umana de a forma retele, prin care unitatile de activitate, individuale sau colective: relatii de
vecinatate, categorii de public, saloane, curti regale, piete, clase sociale, civilizatii transmit informatiile ce le exprima interesele,
gusturile, pasiunile, opiniile;

- socialitate, capacitate umana de a mentine împreuna grupurile si retelele, de a le asigura coerenta si coeziunea ce le constituie
în societati: tribul, cetatea, natiunea ca forme de solidaritate sociala ce pot fi numite morfologii."

Din descrierea sensurilor socialului de catre sociologul francez rezulta complexitatea acestuia si diversitatea formelor sub care
fiinteaza.

Motivele asocierii în grup

De ce se asociaza oamenii în grup? Multe dintre activitatile pe care oamenii le fac în grupuri, dupa unele evaluari, circa 80%,
ar putea fi facute de unul singur. Orice persoana aspira sa devina membru al unui grup indiferent de comunitatea nationala, statusul
social, ceea ce constituie o constanta universala a oricarei culturi.
 Atractia pentru activitatile grupului. Un argument pentru calitatea de membru al grupului este participarea la activitatile
grupului sau atingerea unui anumit scop care este mai usor de realizat în grup decât ar face-o de unul singur. Printre tipurile de grupuri
de aceasta natura se enumera:

1. grupurile de munca (formate pentru a realiza o sarcina mai eficient si rapid prin unirea resurselor si efortului);

2. grupuri de solutionare a problemelor acolo unde au loc activitati civice si sociale;

3. grupuri legislative (în care sunt elaborate legi si regulamente);

4. grupuri de autosprijin (în care membrii grupului se perfectioneaza ei însisi).

Simpatia pentru membrii grupului reprezinta o alta cauza pentru care oamenii se reunesc în grup. Aici ei gasesc pe acei
membri atractivi interpersonal, independent de scopurile si activitatile grupului. În anumite contexte sociale, atractia interpersonala
conduce la aparitia spontana a unor grupuri, cum sunt, de pilda, clicile, grupul de prieteni, grupurile (bandele de strada) si cluburile
sociale, ca alternativa la interactiunea sociala de tip formal. Unul dintre cele mai clare exemple privind modul cum simpatia conduce
pe indivizi la formarea de grupuri este cel referitor la proiectul de locuire al lui Festinger. Studiul sau a aratat ca elementele
arhitecturale cum sunt trotuarele, scarile, holurile, cutiile postale, erau elemente importante în alegerea prietenilor de catre individ. De
îndata ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au nascut spontan si a determinat ca un mare numar de persoane sa fie atrase de celelalte.

Nevoile membrilor grupului. Oamenii pot deveni membri ai unui grup pe motiv de a gasi aici satisfacerea nevoilor emotionale,
independent de natura activitatii grupului sau scopurilor sau atractivitatii pentru alti membri ai grupului. L. Festinger sublinia ca
oamenii au nevoie de comparare sociala pentru a descoperi pe altii în privinta abilitatilor lor, în special când lipsesc metodele clare de
evaluare proprie. Omul cauta sa utilizeze oameni asemanatori cu el pentru a maximiza vizibilitatea informatiei evaluative dorite.
Calitatea de membru într-un grup poate furniza fondul comun de oameni fata de care un individ ar putea evalua abilitatile sale.

Structura grupului

Comportamentul în grup se desfasoara dupa modele stabile care au o anumita regularitate.

Aceasta reflecta faptul ca nu toti membrii grupului gândesc la fel. Exista diferentiere în activitatea lor si în participarea la grup.
Într-un grup de munca exista executivi (functionari), manageri si muncitori. Fiecare din aceste pozitii are responsabilitati si obligatii.
 Comportamentele asociate cu ceea ce se asteapta de la indivizii situati într-o pozitie data sunt cunoscute ca roluri. Variatele
roluri jucate de membrii grupului sunt conferite de statusul persoanei în grup. Ocuparea unui status înalt poate sa se faca astfel ca
individul sa simta rolul mai atractiv si sa-i creasca încrederea în sine si valoarea. De pilda, copiii carora li se cere sa joace rolul de
profesor pot sa se simta mai motivati, sa arate atitudini pozitive si sa lucreze mai mult ca o consecinta a ocuparii - chiar temporare - a
unei pozitii mai înalte decât cea de elev. Este clar ca schimbarile de rol pot avea consecinte importante pentru comportamentul
oamenilor.

Tipul de structura care se dezvolta într-un grup este consecinta a trei factori: nevoia de eficienta, abilitatile si motivatiile
membrilor grupului, mediul în care grupurile actioneaza (R.S. Feldman, p. 375).

Nevoia de eficienta este legata de importanta completarii activitatii grupului într-o perioada specifica. Cerintele pentru o înalta
eficienta rezulta adesea din specializarea sarcinilor si din dezvoltarea subgrupurilor în a realiza diferite activitati. Exemplul cel mai
clar este linia de montaj, unde variate subgrupuri de muncitori asambleaza parti, care vor forma o unitate complet fabricata.

Tipurile de abilitati si motivatii ale membrilor grupului au, de asemenea, un impact asupra tipului de structura grupala. De
pilda, un studiu a aratat ca grupurile ai caror membri erau preocupati în mod deosebit de sensul lor propriu de securitate si protectie
acordau atentie dezvoltarii unei structuri de grup în care se manifesta o mai mare diferentiere de rol. În contrast, grupurile ai caror
membri se autoestimau, fiind interesati de parerea buna despre ei însisi, au tins sa formeze grupuri disponibile la mai multa egalitate
între roluri. La fel, grupurile, unde anumiti membri au o abilitate mai mare la o sarcina decât altii, dezvolta structuri foarte diferite de
acelea în care oamenii au niveluri similare de abilitate. În ambele cazuri, caracteristicile de personalitate si specializarea membrilor
conduc la dezvoltarea structurii de grup.

Mediul social, ca si cel fizic, de existenta al grupurilui poate influenta structura lui.

Statusul socioeconomic al individului din afara grupului are impact asupra pozitiei lui în grup.

Clasificarea grupurilor

Înainte de prezentarea tipologiei grupurilor se impune clarificarea unor notiuni asociate grupului, în scopul delimitarii
riguroase a realitatilor sociale din grupuri.
 Multimea se refera la un numar mare de persoane reunite temporar pentru realizarea unui scop de asociere sau a unui interes.
Ea da expresie unei multitudini de forme de asociere a oamenilor. Reuniunea indivizilor într-o multime se face numai în anumite
conditii si contexte sociale.

Spre deosebire de alte tipuri de grupare a oamenilor, multimile nu se disting prin coeziune, diferentiere, organizare. Ele
fiinteaza numai atât timp cât raspund unui obiectiv.

Interactiunea organizatorica si emotionala între persoanele dintr-o multime este redusa. Câteva exemple: multimea indivizilor
care asteapta sa se îmbarce într-un mijloc de transport sau multimea persoanelor aflate, din motive diverse, în asteptare la institutii
publice. Comportamentul multimii este greu de descifrat. Totusi, aceasta conduita este definita, în anumite situatii, de starile existente
determinate de interese si motivatii.

Multimile pot fi conventionale, expresive, active sau pasive etc.

Ceata este reunirea voluntara a unor persoane care au aceleasi interese, preferinte sau au scopul de a fi împreuna. Daca
multimea este "singuratatea în comun", ceata se remarca prin "asemanare în comun".

Colectivitatea reprezinta reunirea indivizilor dupa trasaturi comune. Sunt mai multe tipuri de colectivitati:

- colectivitati statistice care fiinteaza ca grupare de oameni întemeiata pe dimensiuni demografice (vârsta, sex, nivel de
instructie, rezidenta etc). Avem, deci, colectivitati de vârsta (copii, tineri, adulti, batrâni), colectivitati scolare, colectivitati
profesionale;

- colectivitati sociale definite ca formatie de persoane reunite în scopul unei convietuiri sau activitati comune.

Existenta lor este stabilita prin afirmarea constiintei apartenentei si acceptarii unui tel comun, finalizate în exprimarea unei
solidaritati (sociale, economice, morale, religioase, politice). Colectivitatile sociale pot fi teritoriale, geografice, comunitati, asociatii,
voluntare, culturale, folclorice etc. O persoana este, concomitent, membru al mai multor colectivitati, evident cu atributii si statusuri
diferite, ceea ce determina o implicare, într-un anumit grad, în fiecare colectivitate.

Pentru întelegerea specificitatii grupurilor se impune evidentierea diferentei dintre grup si colectiv. Grupul se caracterizeaza
prin relatii si interactiuni sub forma contactelor emotionale, de acomodare sau de opozitie, de compatibilitate sau complementaritate.
 Colectivul integreaza relatii si interactiuni determinate de scopurile, sarcinile si valorile activitatii comune membrilor sai.
Grupul este primul stadiu în formarea unor colective: el cuprinde relatii socio-afective, conformismul, intensitatea relatiilor
interpersonale. Colectivul depaseste nivelul raporturilor de tip emotional si este orientat prioritar spre norme si valori. Unitatea
orientarii axiologice este temeiul coeziunii si astfel colectivul devine grup de referinta pentru membrii sai (I. Radu, 1994). Ramâne
deschisa totusi chestiunea relatiei dintre grup si colectiv. În viziunea prezentata mai sus, continutul acordat notiunii de colectiv se
apropie în buna masura de cel conferit grupurilor secundare. Într-adevar, în colectiv relatiile interumane sunt impersonale, iar
functionalitatea lor vizeaza asumarea unui scop. Axat pe orientari valorice derivate din norme, scopuri si principii ce stau la baza
organizarii si evolutiei lui, un colectiv este viabil si în masura în care grupurile ce-l alcatuiesc se regasesc în mod real în structurile
sale, adica acestea sunt acceptate în temeiul normelor colectivului, ca factori de crestere a eficientei lui.

Grup primar - grup secundar

Trecând la tipologia grupurilor sociale, staruim mai întâi pe diferenta grup primar - grup secundar. Ce este un grup primar?
Asa cum spune Cooley, el este alcatuit din doua sau mai multe persoane, situeate în relatii directe unele cu altele sau în relatii intime si
coezive. Fiecare membru al grupului se simte angajat în viata si activitatea grupului, si îi percepe pe ceilalti ca prieteni sau chiar
membri ai unei familii. Grupul primar reprezinta pentru cei care-l alcatuiesc ceva foarte important si, de aceea, el constituie, înainte
de orice, un scop si nu un mijloc în vederea realizarii unor scopuri. În acest grup insul traieste sentimentul propriei identitati direct si,
totodata, îsi afirma specificitatea, pe care ceilalti membri o accepta ca atare.

Grupul primar este, prin functiile sale esentiale în socializare, o structura fundamentala pentru individ si societate. Primele
procese de socializare cunoscute de copil au loc în grupul primar, adica în familie. În acest cadru copiii achizitioneaza norme si valori
prin intermediul carora se pregatesc pentru stapânirea mecanismelor vietii sociale.

De altfel, grupurile primare sunt punti între individ si societate deoarece ele transmit, mediaza si ofera modele culturale ale
societatii dupa care individul îsi organizeaza propria viata. În general, grupurile sociale, si în special cel primar, dau expresie fiintei
umane ca om si ca ins social. Orice individ se formeaza ca om într-un grup primar. De aceea, grupurile primare sunt fundamentale
pentru individ si pentru societate. Ele ofera cadrul în care el îsi exprima cele mai multe dintre nevoile personale. Numai într-un
asemenea grup omul are calea de formulare a propriilor trebuinte pe care sa le cunoasca si ceilalti. Spre deosebire de alte fiinte, omul
tinde sa-si prezinte cerintele sale astfel încât sa obtina, pe de o parte, acceptul grupului si pe de alta parte, sa aiba sprijin din partea
grupului în satisfacerea lor. Cum unul dintre mijloacele de constituire a grupului îl reprezinta interactiunea membrilor rezulta ca
trebuintele se regasesc cel mai clar în grupul primar. De altfel, grupul primar se instituie si ca spatiu al exprimarii si satisfacerii
nevoilor personale. În cadrul grupurilor primare oamenii experimenteaza prietenia, iubirea, securitatea si sensul global al existentei.
 O alta functie a grupurilor primare este controlul social. Ele apar astfel ca instrumente puternice de control asupra
comportamentelor individului. Membrii acestor grupuri detin si distribuie, cum spune James W. Vander Zanden, multe dintre
recompensele atât de vitale pentru individ. Comportamentul individului trebuie sa se conformeze normelor grupului. Grupurile
primare confera sens realitatii sociale prin structurarea experientelor membrilor. În acest sens, ele impun individului un comportament
care sa se conformeze la valorile si normele sale, concomitent cu adaptarea la cerintele societatii.

Pentru ca un grup sa fie primar el trebuie sa fie consecinta unor conditii indispensabile:

1. contacte permanente si stabile între membrii sai;

2. contactul fata în fata, care face posibila o evaluare imediata si directa a comportamentului celuilalt, precum si un schimb
subtil de idei si trairi;

3. marimea grupului. Un grup primar este un grup mic deoarece numai în cadrul acestei structuri interactiunea dintre membrii
sai confera identitate concreta, stabilita dincolo de reguli, principii sau documente oficiale.

Grupul secundar consta din doua sau mai multe persoane implicate într-o relatie impersonala si au un scop practic specific.
Oamenii coopereaza cu alti semeni pentru realizarea unui scop. Spre deosebire de grupul primar, relatia dintre membrii grupului
secundar este un mijloc pentru atingerea unui tel. Exemple de grupuri secundare sunt corporatiile, scolile, unitatile de munca, unitatile
militare, comunitatile etnice si nationale etc. Prin natura lor, grupurile secundare se manifesta ca medii sociale unde indivizii se produc
ca actori sociali. Relatiile interumane se stabilesc în temeiul unor regulamente pe care, fie ca le accepta sau nu, individul trebuie sa le
respecte. Numai astfel insul integrat într-un grup secundar este acceptat ca membru si poate sa realizeze scopurile sale. Mai mult, în
acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheaza, pentru ca nu au alta cale de înfaptuire a intereselor lor.
Ilustrativ este în acest sens grupul secundar specific unitatilor de munca. Într-o uzina lucreaza insi ce urmaresc, prin interactiunea lor,
sa aiba satisfactia derivata din exercitarea unei ocupatii sau obtinerea unui câstig, prestigiu profesional etc. Daca grupul primar ramâne
prioritar în socializarea primara a individului, initiindu-l si introducându-l în mecanismele vietii de grup si ale vietii sociale, grupul
secundar are rol esential în afirmarea sociala si profesionala a individului. În grupurile secundare insul fiinteaza ca realitate sociala.
Grupul primar actioneaza pentru insul concret, iar grupul secundar activeaza individul prin statusurile sale. De pilda, în grupul primar
poti fi prieten pentru ceilalti, conditie suficienta pentru a fi acceptat ca parte a acestuia. În grupul secundar existi cu precadere printr-
un status social, profesional, cultural, religios etc.

O problema asociata analizei grupului secundar o reprezinta relatia acestuia cu grupul primar. Relatiile caracteristice grupului
primar se pot desfasura în cadrul grupului secundar.
 Situatia poate fi întâlnita, de regula, în unitatile de munca, unde oamenii dezvolta, adesea, relatii de prietenie cu colegii de
munca. În acelasi mod au loc relatii între oameni în cadrul unitatilor de învatamânt. Trebuie spus ca în anumite contexte sociale sau
culturale, relatiile interumane din grupurile secundare se pot organiza si ca alternativa la influenta excesiva a acestor grupuri asupra
conduitei individuale. Referindu-ne concret la societatea româneasca de dinainte de anul 1989, puternic socializanta, este de
notorietate functionalitatea raporturilor interumane în cadrul întreprinderii sau al unei institutii. Cerinte institutionale erau înfaptuite
prin intermediul acestor relatii specifice grupului primar. De cele mai multe ori acest tip de relatii se identifica în relatiile specifice
grupului informal despre care vom vorbi mai jos.

Diferentele între grupul primar si cel secundar sunt prezentate mai jos

Grup de referinta - grup de apartenenta

Grupul de apartenenta este grupul caruia

individul îi apartine (familia, clasa de elevi,
echipa de munca). Insul îsi însuseste normele
acestui grup si participa la toate evenimentele
petrecute aici. Apartenenta la grup nu este un
fapt administrativ deoarece ea impune
membrilor adoptarea standardelor si
identificarea cu scopurile si obiectivele
acestuia. În grupul de apartenenta individul
preia valori ce sunt în concordanta cu aspiratiile
sale. Normele si standardele sustinute de grupul
de apartenenta capata caracterul de principii pentru judecatile, opiniile si actiunile individului.

Conceptul de grup de referinta a fost pus în circulatie în 1912 de H.H. Hyman, în Psychology of Status (apud Mihu, 1970).
Hyman a constatat ca statusul subiectiv nu poate fi prezis în mod direct din nivelul veniturilor sau din cel educativ, ci el este, într-o
anumita masura, dependent de tipul grupurilor care au fost folosite de indivizi pentru determinarea subiectiva a pozitiei lor.

Teoria grupului de referinta îsi are radacinile în ideile lui G.H. Mead din lucrarea Mind, Self and Society (1934), cu deosebire
în teza conform careia membrii unui grup sau indivizi din afara grupului pot influenta comportamentul unui individ. Psihologia sociala
a studiat cauzele selectiei de catre indivizi a grupurilor de referinta si consecintele asupra personalitatii. Conceptul de grup de referinta
a fost investit cu virtuti sociologice prin accentul pus pe structura si functiile mediului social al indivizilor. Prin urmare, R.K. Merton
defineste grupul de referinta ca un grup ale carui norme sau reguli sunt adoptate ca un cadru de referinta. Grupul de referinta este o
unitate sociala utilizata în evaluarea si modelarea atitudinilor, trairilor si actiunilor individului. El poate fi grupul de apartenenta al
individului, dar, de cele mai multe ori, este un alt grup, exterior insului. Grupul de referinta este se instituie ca baza a conceptiei
individului despre lume.

El ajuta la justificarea comportamentelor contradictorii, cum sunt clasa dominanta revolutionara, tradatorul care colaboreaza cu
inamicul, catolicul renegat, imigrantul asimilat, gentlemanul meschin, comunistul liberal etc. În cazul acestor tipuri de oameni, grupul
de referinta este altul decât cel orginar. Sa luam exemplul imigrantului. Acesta tinde catre modelul cultural al tarii în care a imigrat,
renuntând la modelul culturii sale originare.

Evaluarea si compararea sunt facute de catre imigrantul asimilat cu comportamentele si modurile de viata ale societatii în care
s-a integrat, refuzând orice referire la vechile modele. În acest fel el îsi pierde identitatea sa etnica si culturala adoptând o alta
identitate, data de integrarea sa în cultura societatii ce l-a primit.

Care sunt functiile grupului de referinta? O prima functie este cea normativa. Grupul de referinta influenteaza direct criteriile si
standardele de judecata si actiune ale individului. Astfel, individul tinde la o pozitie buna într-un grup, iar pentru aceasta adera la
valorile si normele grupului de referinta. Cum procedeaza el? Adopta stilurile de viata, atitudinile politice, preferintele alimentare,
stilurile muzicale ale grupului de referinta.

Ilustram aceasta functie a grupului de referinta cu tendinta adolescentilor de a prelua stiluri de viata specifice grupurilor de
adulti sau de a asimila valori muzicale ale unor grupuri de tineri. Pentru acestia, respectivele grupuri de referinta reprezinta, în raport
cu congenerii lor, etalon al judecarii realitatii sociale si umane.

O alta functie a grupului de referinta este cea comparativa. Evaluarea propriei activitati sau a propriului comportament se face
în comparatie cu standardele grupului de referinta. În acest fel, oamenii judeca viata, comportamentul si valorile proprii, de pilda,
sanatatea, inteligenta, nivelul de trai, pozitia sociala, activitatea profesionala. Se întâmpla ca, atunci când grupul de referinta este
diferit de grupul de apartenenta, individul sa constientizeze diferenta dintre ceea ce este el în grupul de apartenenta si ceea ce crede el
ca ar putea fi, asa cum rezulta din compararea cu grupul de referinta. Sunt situatii când grupul de apartenenta si grupul de referinta nu
coincid. Raportul dintre ele are grade diferite de compatibilitate: integrala, relativa sau partiala, dar poate fi si de incompatibilitate.

Distinctia dintre ele exprima asocierea dintre realitate si aspiratie, dintre prezent si viitor (I. Radu, 1994). Din aceasta stare
poate rezulta trairea sentimentului de deprimare relativa, iar aceasta contribuie adesea la alienarea sociala. Asemenea circumstante ale
relatiei dintre ins si grupul de referinta se instituie în conditii propice afirmarii unui comportament colectiv si a miscarilor sociale
revolutionare. Grupul de referinta cuprinde elemente ale procesului de schimbare sociala.

Functia asociativa a grupului de referinta se refera la posibilitatea preluarii statusului membrilor dintr-un grup de catre o
persoana.

Am subliniat pâna aici virtutile grupului de referinta însa trebuie spus ca unele grupuri de referinta pot avea si influente
negative asupra individului. Compararea facuta de o persoana cu unele grupuri accentueaza diferenta dintre ea si alte persoane sau alte
grupuri. De pilda, insi dintr-o unitate industriala refuza sa se identifice cu grupul de manageri din cauza lipsei de eficienta si
randament a managementului sau a unor relatii interumane tensionate. În consecinta, aceste persoane se delimiteaza de acest grup. Ele
asteapta sa se schimbe echipa de conducere cu o alta în care îsi pot regasi valorile si normele adecvate aspiratiilor si intereselor lor.
Grupul de referinta este judecat si acceptat de catre indivizi în functie de contextul în care fiinteaza. Un grup nu devine grup de
referinta de la sine. Conditii sociale concrete si trasaturi psihologice ale indivizilor contribuie la afirmarea grupurilor de referinta.

Grup intern - grup extern

În orice societate exista grupuri interne si grupuri externe. Orice ins cunoaste o influenta nemijlocita de la grupurile exterioare
lui, deci de la grupurile carora nu-i apartine.

Un grup intern este acel grup de apartenenta a membrilor sai, cu care acestia se identifica, si au constiinta de NOI, adica ei
realizeaza ca fac parte din acel grup si sunt implicati direct în tot ceea ce se întâmpla aici. Prin ideea de NOI, membrii unui grup intern
sunt constienti de existenta lor într-un asemenea grup concomitent cu situarea lor în afara altor grupuri. Astfel, ei realizeaza pozitia lor
în grupul intern în comparatie cu existenta altor grupuri. Constiinta de NOI se afirma în raport cu constiinta de EI. Asadar, în actul
deosebirii grupului intern de cel extern esentiala ramâne aceasta constiinta a diferentei de NOI si EI, care confera identitate membrilor
unui grup.

Clasificarea grup intern - grup extern este semnificativa în evidentierea granitelor sociale. Liniile de demarcatie între
structurile grupale releva indivizilor unde începe si unde sfârseste interactiunea. De aici rezulta ca granitele unui grup nu sunt bariere
fizice, ci mai degraba discontinuitati în desfasurarea proceselor de interactiune sociala. Granitele unui grup încadreaza indivizii într-o
structura de desfasurare a actiunilor astfel încât ei se simt inclusi în ea. Unele granite se bazeaza pe modul de asezare spatiala -
vecinatate, comunitate, natiune, stat. Alte linii de demarcatie îsi au temeiul în diferentierile sociale si culturale: religioase, etnice,
politice, ocupationale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-economice. Indiferent de sursa lor, granitele grupurilor actioneaza în doua
directii (James W. Vander Zanden, 1988, p. 111). Prima directie vizeaza atentionarea celor din afara grupului asupra conditiilor ce
trebuie respectate pentru a intra în sfera acestuia. A doua se refera la mentinerea celor din grup si la influentarea acestora de a nu opta
pentru alte tipuri de interactiune sociala. În acest fel se asigura functionalitatea grupului intern.

Altfel, orientarea membrilor catre alte grupuri determina stari de indiferenta, competitie sau conflict direct cu grupul intern.
Edificator este exemplul persoanelor angajate într-un loc de munca, dar, din diverse motive, ele îsi îndreapta atentia spre alte zone
ocupationale.

Consecinta cea mai importanta este scaderea randamentului în munca si aspiratia continua de a pleca spre alte structuri
ocupationale.

Grup formal - grup informal

O alta clasificare a grupurilor este cea dintre grupul formal si cel informal derivata în mare masura din diferentierea grupului
de colectiv. În orice grup, cu exceptia celui primar, exista contexte ce impun organizarea lui pe baza de legi, ordine, decizii, toate
acestea reprezentând documente oficiale, si confera o structura formala raporturilor dintre membrii sai. Alcatuirea formala a grupului
constituie organizarea ierarhica, iar functionarea grupului se bazeaza pe o organigrama care vizeaza obiective ale grupului, si functiile
sale sunt definite în raport de aceste obiective. În cadrul aceluiasi grup fiinteaza relatii informale sau nonformale determinate de
interactiunea membrilor grupurilor dincolo de exigentele formale. Manifestarea relatiilor informale exprima afectivitatea între membri
ai grupului. Totodata, contextele informale contribuie la distribuirea simpatiei si a antipatiei în grup, si produc atractia si conflictul
dincolo de structurile oficiale. Intensitatea relatiilor informale este mult accentuata de contextul social în care exista un grup. Daca
managementul unei colectivitati se axeaza numai pe structurile formale, neglijând orice problema umana sau luarea în seama a
relatiilor interpersonale, atunci cu siguranta membri ai grupului cauta sa creeze cadrul informal necesar în a diminua efectele negative
ale rigiditatii structurilor formale. Semnificative sunt în acest sens situatiile din societatea româneasca de dinainte de anul 1989, în
care se accentua dimensiunile formale ale activitatii din organizatii (industriale, scolare, agricole, administrative etc.). Neglijarea sau
diminuarea chestiunilor legate de individ au condus la functionarea paralela a structurilor informale, ceea ce s-a finalizat în eludarea
normei sau chiar a legii. Efectele unei asemenea stari s-au reflectat în alcatuirea de grupuri informale ce cautau sa rezolve aspecte ale
activitatii profesionale si sociale.

În cadrul grupurilor formale, structurile informale pot sa fiinteze ca grupuri alcatuite spontan în procesul de munca, fara ca
acestea sa fie neaparat opuse formalului. În raport de cerintele organizatiei formale, asemenea grupuri informale ar putea sa actioneze
eficient atât pentru membrii sai, cât si pentru obiectivele generale ale grupului formal. Daca însa distanta dintre cele doua tipuri de
grupuri se mareste, atunci scade si coeziunea grupului formal.

Grup mic

Conceptul de grup mic:

Grupul mic nu este obiectul exclusiv al unei discipline socio-umane. El este studiat de mai multe stiinte. Trei perspective se
desprind (Achim Mihu, 1970). Cea psihologica - întelegerea grupului ca un mediu care influenteaza comportarea individului si care,
ofera elemente importante pentru întelegerea personalitatii indivizilor. Perspectiva sociologica - identificarea proprietatilor
fundamentale ale grupului în evaluarea efectelor provocate de anumite diferente sociale. Viziunea psihologiei sociale - cercetarea
interactiunii dintre grup, ca o entitate functionala, si indivizii care constituie membrii sai. În psihologie, accentul este pus pe individ si
personalitate, iar grupul mic faciliteaza întelegerea acestor aspecte; în sociologie se are în vedere grupul ca o realitate supraindividuala
ale carei proprietati fundamentale se manifesta în diverse forme. Psihologia sociala insista pe relatia dintre grupul mic si individ.

Grupurile mici se disting prin numar relativ redus de persoane între care exista relatii directe. În ceea ce priveste marimea lor,
cercetatorii, de regula, stabilesc doar limita inferioara (doua sau trei persoane) fara a preciza limita superioara. Cel mai mic grup este
diada, alcatuita din doua persoane, cel mai simplu exemplu fiind cuplul. Alti autori (H. Tajfel si C. Frazer) considera triada ca fiind cel
mai mic grup. Ce este un grup mic? La aceasta întrebare se raspunde: "O formatie în doi este diada, în trei este un microgrup" (cf. Ion
Radu, p. 110). Th. Newcomb descrie grupul ca o multiplicare sau extensie a diadei, de fapt a relatiilor diadice. De exemplu, o triada
compusa din A,B,C, include raporturi între membrii A si B, A si C, B si C. Este tipul de relatii afective individuale: pozitive (+) si
negative (-). Se poate discuta despre trei feluri de relatii diadice (+ +), (- -), (+ -). Formatiile de trei membri, precum si grupurile mai
mari pot fi echilibrate si neechilibrate în raport de relatiile diadice care le compun. Triada cea mai stabila cuprinde toate relatiile
diadice pozitive si este formatia cea mai stabila. Orice triada care cuprinde o diada negativa este neechilibrata. Teoria lui Newcomb
explica sociabilitatea spontana.

Cercetarile au aratat ca 71% dintre interactiunile de munca si informale constau din doua persoane, 21% sunt alcatuite din trei
persoane, 6% din patru persoane, si numai 2% cuprind cinci sau mai multe persoane. Emotiile si sentimentele sunt accentuate mai
mult în relatiile diadice decât în celelalte relatii. Adaugarea unei a treia persoane la o diada înseamna o modificare esentiala (Vander
Zanden, p. 114). Problema marimii optime a grupului ramâne în continuare o chestiune de discutat.

S-a considerat ca cinci persoane constituie cea mai buna marime pentru un grup deoarece fiind un numar impar de persoane nu
se poate ajunge la impas, oricând exista o majoritate (trei) si o minoritate (doi).
 C.H. Cooley a justificat existenta grupului mic ca un cadru în care oamenii gasesc un model stabil de interactiune sociala care
orienteaza comportamentul uman. În actiunile lor oamenii tin seama de ce vor crede ceilalti: "Imaginile pe care oamenii le au unul
despre altul sunt realitati incontestabile ale societatii" (C.H. Cooley, 1964, p. 184) sustine sociologul american. Relatiile dintre oameni
au la baza reguli acceptate de toti, în temeiul carora se construieste comportamentul asteptat în societate sau în grup. Grupul nu exista
fara acest acord asupra regulilor. Cooley a abordat grupul ca o retea de comunicare.

Oamenii comunica între ei prin impresiile numite de el "idei personale", pe care si le fac unul despre altul în aceasta
interactiune. Fiecare individ îsi face o idee personala despre celalalt. Ideea personala este o constructie de semnificatii, un set de
atribute imaginare proiectate asupra fiecaruia din apropiatii nostri si cunostintele noastre ca interpretari ale persoanei lor: "Realitatea
sociala imediata este ideea personala [.] societatea, în aspectul ei imediat, este un raport între idei personale. Pentru a avea o societate,
este în mod evident necesar ca persoanele sa se întâlneasca undeva; si se întâlnesc doar sub forma ideilor personale" (ibidem, p. 118-
119, apud Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, p. 253).

Sociologii au remarcat ca nu este suficienta conditia fiintarii de relatii "fata în fata", asa cum argumenta C.H. Cooley, cel care a
elaborat clasificarea grup primar - grup secundar. Nu toate grupurile în care exista relatia "fata în fata" pot fi considerate ca grupuri cu
relatii personale spontane si emotionale între membrii care-l compun. Asemenea relatii pot exista si fara contacte de tipul "fata în
fata". B. Berelson si G.A. Steiner considera ca grupurile mici au urmatoarele caracteristici: numarul redus de membri, relatiile
interpersonale cu acestia, o anumita durata, identificarea membrilor cu grupul si de aici prezenta unei anumite solidaritati,
diferentierea membrilor grupurilor de ceilalti indivizi din afara sa, teluri comune, simboluri comune si o anumita autonomie în
stabilirea modalitatilor si masurilor luate în vederea realizarii unor sarcini. Alti cercetatori americani, R.V. Harnack si T.B. Fest,
ordoneaza caracteristicile grupurilor mici în functie de trei coordonate: dimensiune, interdependenta si continuitate. Procesele
interpersonale care au loc în cadrul grupului au fost clasificate de Parsons si Shils în urmatoarele tipuri: comportare, emotii, norme,
teluri si valori.

Diferenta dintre grupul mic si grupul mare este justificata. Oamenii fac parte dintro sumedenie de grupuri mari si mici, care au
influenta asupra evolutiei si manifestarii personalitatii lor. Esti membru al unei natiuni, clase, paturi sociale, generatii, întreprinderi,
vecinatati, familii. Între grupurile mici si grupurile mari exista o diferenta de continut si de rol jucat în viata sociala.

Grupurile mici presupun, ca orice tip de grup, existenta între membrii lor, a unor relatii sociale. Dar relatiile sociale stabilite
între oameni în grupuri mici au loc în mod direct, nemijlocit, ca indivizi concreti, posedând o configuratie si potentialitate fizica si
spirituala deosebit de complexa. De aceea, relatiile între oameni în grupul mic capata un pronuntat caracter psihologic. Ele au o
importanta deosebita asupra vietii cotidiene a individului. În timp ce grupurile mari de oameni hotarasc liniile directoare ale istoriei,
grupurile mici influenteaza mai ales aspectele particulare si secundare ale istoriei si personalitatii indivizilor.
 De retinut ca în cercetarea grupurilor s-a manifestat tendinta contrapunerii celor doua tipuri de grupuri. Grupurile mici ar fi
constiente, rationale, pe când celelalte inconstiente si irationale. Faptul ca în cadrul grupului mic indivizii stabilesc între ei relatii
directe a fost interpretat în sensul ca elementul psihologic ar fi fundamental în geneza societatii. De aici a rezultat conceptia
psihologizanta asupra societatii.

Grupurile mici nu pot fi reduse la suma indivizilor care îl compun, iar cunoasterea grupului este altceva decât studierea fiecarui
individ care îi apartine. Exista, ceea ce numea A. Mihu, (1970), efectul grupului mic. În activitatea fizica, grupul mic genereaza o forta
materiala importanta sub forma cooperarii. În procesele de productie mai complexe, aceasta forta se întâlneste cu forta diviziunii
muncii. Efectul grupului mic poate fi constatat în îndeplinirea sarcinilor (eficienta grupului), existenta lui ca o structura sociala de sine
statatoare, influenta asupra personalitatii si comportamentelor membrilor sai. Rezulta ca în grupul mic se constituie, ca o structura, o
retea de legaturi între indivizi care pot sa dezvolte o forta sau sa aiba efect mult mai mare decât acela al indivizilor luati separat.

Dar grupul nu este suma relatiilor directe dintre membrii sai. Grupurile nu sunt numai interactiune, ci ele contin o dinamica
specifica: schimbarea si ajustarea relatiilor dintre membrii grupului, schimbarea membrilor grupurilor si schimbari în organizarea lor.
Grupul mic este o realitate supraindividuala, nascuta ca urmare a interactiunii directe (nemijlocite) a unui numar redus de persoane, în
scopul realizarii unei sarcini sau a unui obiectiv.

Rezumând, grupurile mici includ anumite relatii sociale, aceste relatii se manifesta sub forma unor relatii directe, fapt care le
confera o calitate de sine statatoare în raport cu alte grupuri sociale; ele nu sunt numai suma membrilor si a relatiilor interindividuale,
ci unitatea lor; ele reprezinta un sistem complex de relatii de diferite tipuri (de comunicare, sociometrice, de dominare) orientate si
structurate în functie de sarcinile lor.

Relatiile si structurile grupului mic:

Asa cum am mentionat, în cadrul grupului mic exista si functioneaza relatii interumanece pot fi clasificate pe multe criterii,
unul din ele fiind continutul lor psihologic: cognitiv (oamenii se vad, se aud, emit pareri, impresii sau convingeri unii despre altii, se
cunosc mai mult sau mai putin adecvat între ei); comunicational (comunica unii cu altii, fac schimb de cunostinte si informatii);
afective (se prefera, se resping, se simpatizeaza sau se antipatizeaza unii pe altii) (Mielu Zlate si Camelia Zlate,1982, p. 10-11). Aceste
trei continuturi dau nastere la principalele trei categorii de relatii interumane.

Prin relatiile cognitive se urmareste strângerea de informatii despre parteneri, interpretarea si utilizarea lor cât mai corecta.
Daca intercunoasterea dintre membrii unui grup si sistemul lor de imagini sunt reale, atunci probabilitatea functionarii firesti a
grupului este mai mare. Altfel, relatiile dintre oameni devin incongruente.
 Relatiile comunicationale sunt considerate de catre unii autori ca esentiale în perceperea si descrierea relatiilor interumane. Ele
sunt relevante prin afirmarea virtutilor exprimate în îndeplinirea sarcinilor de grup, în coeziunea si unitatea lui, în valorificarea
influentelor lui. Procesele de comunicare au un rol esential în afirmarea grupului ca entitate si creeaza conditiile acceptarii
originalitatii si importantei lui pentru membrii sai si pentru grupurile exterioare lui. Efectele negative ale comunicarii vizeaza blocajul
de informatii, bruiajul, filtrarea si distorsionarea informatiilor, ceea ce determina dificultati în functionarea grupului. Studii de
psihosociologie a grupurilor demonstreaza ca, deoarece interactiunea membrilor unui grup se bazeaza pe comunicare, comunicarea
este o variabila importanta a procesului de constituire, organizare si functionare a grupului (Carolyn M. Anderson, Mattew M. Martin,
1995, p. 118). Satisfactiile legate de grup depind de abilitatile privind comunicarea si depasirea singuratatii. În grup comunicarea
înseamna dispunerea deprinderilor de a spune ceea ce doreste si ceea ce trebuie. Singuratatea este asociata cu abilitatea scazuta de
comunicare si este negativ asociata cu abilitatile de evadare din realitate.

Relatiile afective provoaca un cadru uman de cooperare si de întelegere sau stari conflictuale cu rol de a stimula sau de a
împiedica actiunea membrilor grupului.

Cele trei tipuri de relatii genereaza în grup structuri adecvate continutului fiecareia dintre ele: cognitive, comunicationale si
preferentiale. Însasi evolutia grupului este dependenta de aceste configuratii existente în structurile sale. Un grup se manifesta ca o
entitate care supune valorizarii relatiile interumane ce au loc în cadrul lui. Luând în discutie cele trei tipuri de structuri - cognitive,
comunicationale si afective - rezulta alte trei tipuri de structuri integrative în grupul mic:

1.      structuri generale integrative întemeiate pe caracterul pozitiv al celor trei structuri;

2.      structuri generale dezintegrative ce-si au sorgintea în caracterul negativ al celor trei structuri (grad redus de intercunoastere a
membrilor grupului, relatii de comunicare scurtcircuitate de o serie de fenomene perturbatorii, predominanta relatiilor de
respingere reciproca între membrii grupului;

3.      alte tipuri de structuri intermediare, în care o latura pozitiva a unei structuri se coreleaza cu laturile negative ale celorlalte.

Asadar, grupul nu este o simpla colectie de oameni, ci o uniune care poseda urmatoarele calitati:

1.      o asociere de doi sau mai multi indivizi care pot fi identificati prin nume sau tip;

2.      prezenta unei constiinte de grup;

3.      scopuri comune;

4.      interdependenta în realizarea necesitatilor care decurg din îndeplinirea scopurilor;

5.      interactiune (comunicatie, influenta si reactie reciproca), abilitate de a actiona într-o maniera unitara (cf. A. Mihu, 1970, p. 111).

Deci grupul are o compozitie bine precizata, membrii sai urmaresc scopuri comune si în procesul de realizare a acestor sarcini
au loc o interdependenta si o interactiune a acestora prin care se dezvolta o constiinta comuna.

Grup conformist (Groupthink)

Sociologii si psihologii au analizat acest tip de grup, urmare a conflictului dintre S.U.A. si Cuba din anul 1961, prilej cu care s-
au comis grave erori în politica externa americana. În anul 1961 administratia Kennedy a planuit o invazie în Cuba de catre o forta
alcatuita din 1.400 de cubanezi exilati, dar aceasta a fost ucisa sau capturata de fortele regimului lui Castro. Consecinta acestui esec
rasunator a fost întarirea pozitiei lui Castro si consolidarea aliantei sovieto-cubaneze, precum si amplasarea armelor atomice rusesti în
Cuba.

Însusi presedintele Kennedy s-a întrebat: "Cum am putut sa fim atât de prosti?". În anii '70, Irving Janis a analizat aceasta
situatie si a ajuns la concluzia ca J. Kennedy si consilierii sai au fost prizonierii fenomenului numit gândirea de grup sau
conformismul de grup, rezultat din deteriorarea eficientei mentale, testarea realitatii si judecata morala care rezulta din influentele din
grup (apud Vander Zanden, p. 117; Robert S. Feldman, p.391). Procesul de decizie în cazul conflictului dintre S.U.A. si Cuba a avut
loc într-un grup puternic coeziv în care toti membrii erau preocupati de mentinerea consensului si de reprimarea oricarei tendinte spre
critica. Important a fost sa se asigure unanimitatea si sprijinirea pozitiei liderului. Caracteristicile acestui tip de grup sunt:

1. iluzia ca grupul este invulnerabil si nu poate sa comita erori importante;

2. eforturile sunt îndreptate catre rationalizarea si reducerea informatiei care este contradictorie pentru a se asigura o opinie
dominanta a grupului;

3. alte grupuri sunt vazute ca neimportante;

4. se fac presiuni asupra membrilor grupului sa adopte punctele de vedere majoritare si se înlatura opiniile minoritare;
 5. membrii grupului înlatura propriile lor convingeri rezultate din propria lor analiza;

6. pentru ca membrii grupului simt presiunea facuta asupra lor de a se conforma, exista iluzia unanimitatii si, astfel, se întareste
opinia dominanta;

7. grupul este protejat, prin anumite persoane, de informatiile divergente sau contradictorii.

Toate aceste caracteristici se regasesc în grupurile conformiste, unde un grup mic de consilieri cu o puternica atractivitate în
grup impun acele opinii considerate a fi acceptate de catre lider si de catre majoritate. În afara de exemplul conflictului americano-
cubanez, ar mai putea fi amintite afacerea Watergate, escaladarea razboiului în Vietnam s.a. Janis a demonstrat ca în cel de al doilea
razboi mondial conducatorii americani au luat decizii bune numai în 42% din situatii, iar în 37% dintre crize liderii americani s-au
facut vinovati de un comportament tipic grupului conformist.

Prevenirea actiunii grupurilor conformiste se realizeaza prin anumite tehnici pe care le prezentam mai jos (dupa Vander
Zanden, p. 120):

1.      comunicarea de informatii membrilor grupurilor asupra consecintelor si cauzelor existentei situatiilor specifice grupului
conformist;

2.      liderul grupului sa ramâna impartial si sa nu adopte nici o pozitie;

3.      membrii grupului ar putea fi instruiti sa evalueze critic problemele si sa exprime obiectiile si îndoielile lor;

4.      unul sau mai multi membri ai grupului ar putea fi desemnati cu roluri de "avocat al diavolului", pentru a se exprima puncte de
vedere opuse;

5.      ocazional, grupul sa se divida în grupuri mai mici care sa se întâlneasca separat. Apoi, subgrupurile se pot reuni, având constiinta
diferentei;

6.      când o situatie necesita relatii cu grupuri rivale se urmaresc atent semnalele de avertisment ale adversarului si se identifica cursul
actiunii acestuia;

7.      de îndata ce s-a ajuns la o decizie preliminara, se acorda atentie reevaluarii oportunitatii liniei proiectate în legatura cu actiunea;
8.      expertii din afara grupului ar putea fi solicitati sa participe la întâlniri cu grupul si sa conteste opiniile grupului;

9.      membrii grupului ar putea fi încurajati sa sondeze calitatea deciziei grupului în medii de încredere si sa prezinte reactiile lor;

10.  câteva grupuri independente ar putea lucra concomitent în aceeasi problema.

Adaugam, la aceste 10 cai de prevenire a situatiilor specifice grupului conformist, stimularea de catre lider a criticii în grupul
sau, ceea ce înseamna ca orice decizie importanta sa fie supusa unei analize critice. Accentuam aceasta modalitate deoarece, cu
deosebire în deciziile politice, liderul are o contributie esentiala la elaborarea si impunerea hotarârilor. Numai în masura în care liderul
este disponibil sa accepte exprimarea mai multor opinii divergente devine posibila adoptarea celei mai bune decizii într-un grup.

S-a observat ca grupurile de decizie lipsite de experienta activitatii în elaborarea împreuna a deciziei de catre toti componentii
lor, pot fi mult mai susceptibile de simptomul conformismului din cauza insecuritatii rolurilor membrilor si normelor grupurilor.

În schimb, grupurile care au experienta activitatii în colectiv manifesta mai putin tendinta spre decizii eronate, deoarece
membrii lor sunt suficient de siguri de rolurile lor, pentru a se provoca unul pe altul, dar dispun de cai în a obtine acordul asupra unei
decizii.

5.STADII LA EVOLUTIA FUNCTIONALA A GRUPULUI

1. - Formarea (sau orientarea) – Este o etapă iniţială, de cunoaştere, în care membrii grupului îşi centrează eforturile lor spre
stabilirea obiectivelor şi adoptarea procedurilor necesare pentru realizarea sarcinilor. Acesta este stadiul comportamentelor
predominant relaţionale, a cunoaşterii reciproce şi a acceptării celorlalţi.
Membrii grupului:

• sunt motivaţi uşor până la moderat;

• au aşteptări în general pozitive în legătură cu rezultatele ce le vor obţine;

• manifestă o oarecare anxietate şi preocupare în legătură cu cauza pentru care se află acolo, ce vor obţine, ce înseamnă pentru
ei obiectivele formulate în faţa grupului, ce vor face ei, ce va face managerul, la ce sunt ei competenţi;

• sunt dependenţi de autoritate;

 Activitatea grupului se caracterizează prin:

♦ nivel scăzut până la moderat al îndeplinirii sarcinii;

♦ energia este focalizată pe definirea scopurilor, pe modul de abordare a acestora şi pe abilităţile /competenţele necesare;

Cu sarcini simple şi uşor de definit, stadiul formării va fi scurt şi distinct, cerând aproximativ 5 - 10 % din timpul total. În echipele cu scopuri şi
sarcini complexe, acest stadiu poate să se întindă până la 30 - 60 % din timpul afectat.

2. - Perturbarea (sau nemulţumirea) - Este o etapă conflictuală, când elementele consecutive stabilirii obiectivelor şi procedurilor
(ordinea obiectivelor, repartiţia responsabilităţilor, comportamentul individual în sarcină) devin surse de negociere sau de conflict.
Conflictul din această etapă trebuie gestionat astfel încât energia, atitudinile angajante şi revendicative să fie dirijate în sensul trecerii
la acţiune pentru realizarea obiectivelor. Membrii grupului:

• simt o anumită discrepanţă între speranţele şi aşteptările iniţiale şi situaţia reală;

• devin nemulţumiţi faţă de dependenţa faţă de autoritate;

• adeseori au sentimente de frustrare sau de mânie în legătură cu scopurile şi sarcinile grupului;

• pot avea reacţii negative faţă de manager sau faţă de alţi membri ai grupului;

• adeseori au sentimente de incompetenţă sau confuzie;

Activitatea grupului:

♦ poate fi întreruptă de sentimente negative;

♦ reflectă un uşor progres în realizarea sarcinii şi în dezvoltarea abilităţilor /competenţelor;

Unele grupuri se pot bloca în acest stadiu continuând să fie atât demoralizate cât şi relativ neproductive. Se poate întâmpla ca unii membri
să părăsească grupul.

3. – Normalizarea (sau rezoluţia) Este o etapă centrată pe cooperare, în care comportamentele evoluează spre furnizarea de informaţii,
acceptarea opiniilor diferite, eforturi pozitive pentru formularea de soluţii realiste. Este etapa formării şi creşterii coeziunii grupului, a
spiritului de comuniune. Sunt stabilite reguli clare de relaţionare şi sunt întărite (feed-back pozitiv) sentimentele de responsabilitate,
comportamentele de cooperare.
Membrii grupului:

• sunt mai puţin nemulţumiţi pe măsură ce modurile de cooperare devin mai clare;

• anulează diferenţele dintre expectanţele iniţiale şi realitatea legată de scopurile, sarcinile şi abilităţile personale şi de grup;

• scade animozitatea faţă de alţi membri sau faţă de manager;

• dezvoltă sentimente de respect reciproc, armonie, încredere etc., care duc la creşterea coeziunii grupului;

• simt plăcere în realizarea sarcinii, plăcere care începe să domine asupra sentimentelor negative anterioare;

• începe să se simtă stima de sine vizavi de calitatea de membru al grupului şi de realizarea sarcinii.

Activitatea grupului::

♦ se intensifică uşor, pe măsură ce se dezvoltă abilităţile /competenţele şi înţelegerea

♦ este stimulată de sentimentele pozitive ale membrilor

Acest stadiu poate fi foarte scurt (aproape inexistent) sau foarte lung.

4. - Realizarea sarcinii (sau producţia) - etapă centrată pe sarcină în care grupul arată dacă este capabil sau nu de a realiza sarcina cu
eficacitate şi competenţă. Existenţa unor norme de grup care favorizează eficacitatea şi competenţa, alternanţa optimă dintre activitatea
individuală şi cea de grup permit perfecţionarea şi menţinerea grupului la un nivel de performanţă înalt. Grupurile cu norme inadecvate,
care defavorizează eficacitatea şi competenţa şi încurajează comportamentele egoiste sau extremiste evoluează spre dizolvare.
Membrii grupului:
 • au sentimente pozitive de satisfacţie pentru apartenenţa la grup;

• lucrează bine împreună şi acceptă natura relaţiei lor;

se simt autonomi: nu se simt dependenţi de leaderul desemnat;

• recunosc, sprijină şi ies în întâmpinarea competenţelor şi realizărilor celorlalţi;

• îşi concentrează energia mai degrabă pe realizarea sarcinii decât pe nemulţumire şi rezistenţă;

• se raportează unul la altul sau la grup în termeni de funcţii complementare la sarcină cât şi de sprijin inter-personal

Activitatea grupului::

♦ este stimulată de recompensa lucrului bine făcut si de coeziunea de grup;

♦ este mai uşoară, mai eficientă şi mai plină de satisfacţii, cu o continuă dezvoltare a abilităţilor, cunoaşterii şi încrederii;
Acest stadiu continuă, cu fluctuaţii moderate în sentimentele de satisfacţie, până la stadiul final sau până la încheierea activităţii grupului.

5. - Dizolvarea – etapa finală în care se revine de la comportamentele centrate pe sarcină la comportamentele centrate pe relaţie, evoluând
spre încheierea activităţii ca grup.

Capitolul IX

1.Creati un test sociometric si aplicati-l unei clase de elevi.Pe baza rezultatelor obtinute elaborati matricea
sociometrica si o sociograma simpla.

CHESTIONAR
 1. Mergi în tabară, iar în autocar au mai ramas 3 locuri libere. Pe cine din clasa ta alegi sa
ocupe cele trei locuri rămase?.

a)…………………………………………..

b)………………………………………….

c)…………………………………………..

2. Mergi în tabară cu clasa ta, iar în autocar sunt mai puţin cu 3 locuri decât elevi. Pe cine din
clasa ta alegi sa coboare şi să ramâna acasa?.

a)…………………………………………..

b)……………………………………………
 c)…………………………………………..

Motivaţi alegerea sau respingerea făcută.

Precizari:

- încercaţi să fiţi foarte sincer;

- raspunsurile vor ramane secrete si nu vor influenta in niciun fel relatiile voastre;

- lucrarile trebuie semnate

Numele şi prenumele……………………………..

Clasa………………………………………………

Data ………………………………………………
MATRICE SOCIOMETRICĂ – clasa a – V-a

Elevi A.A A.M A.D B.F B.I B.L B.R C.M C.D F.C G.A G.N M.A M.C P.D R.G R.C Ţ.A

A.A -2 -1 - +1 - - - - +3 -3 - +2 - - - - -

A.M - -2 - -3 - - -1 - - +2 +3 - - +1 - - -
A.D - - - - -3 - +1 - - +2 +3 - -2 - -1 - -

B.F - - - - - - - - - - - - - - - - -

B.I - -3 - -1 - - +3 -2 - - - - +1 - - - +2

B.L - - - -3 +1 -2 - - - - -1 - +3 - +2 -

B.R +2 - - - +1 -3 - - - - - +3 -1 -2 - -

C.M - - - - +3 - - - - -3 -1 - +1 -2 - - +2

C.D - - - - - -3 -1 - -2 +3 - +1 - +2 - - -

F.C +3 - - - - -3 - - - - -1 +2 - -2 +1 - -

G.A - +2 - - - -3 - - - - - +1 - +3 -2 -2 -

G.N - - +2 - - -3 - +1 - -1 - -2 - +3 - - -

M.A +3 - - -3 - - - - -2 +2 -1 - - - +1 - -

M.C - -1 - - +2 - - +3 - - -2 - - -3 - - +1

P.D - - - -1 +2 -2 - +1 - - +3 - - - - -3 -

R.G - - - - - - -1 +3 - - -3 - +1 +2 -2 - -

R.C - - - - +3 - - - - +1 -3 -1 +2 -2 - - -
Ţ.A - - - -3 +2 - +1 +3 -2 - - - - - - - -1

A 8 2 2 0 15 0 1 15 0 6 10 6 12 7 9 4 0 5

R 0 6 3 11 3 20 3 1 6 3 15 4 2 5 11 3 6 0

ISS 3/17 1/17 1/17 0/17 8/17 0/17 1/17 7/17 0/17 3/17 4/17 2/17 7/17 4/17 4/17 3/17 0/17 3/17

8/17 -4/17 -1/17 -11/17 12/17 -20/17 -2/17 14/17 -6/17 3/17 -5/17 2/17 10/17 2/17 -2/17 1/17 -6/17 5/17
ISP
0,47 -0,23 -0,05 - 0,64 0,70 -1,17 -0,11 0,82 -0,35 0,17 -0,29 0,11 0,58 0,11 -0,11 0,05 -0,35 0,29

TABEL CUPRINZÂND

INDICII DE STATUT PREFERENŢIAL

Nr. preferinte Nr. subiecti cu aceleasi preferinte ISP Valoare psihosociala de tip preferential
14 1 0,82
12 1 0,70 POPULARI
10 1 0,58
8 1 0,47
5 1 0,29
3 1 0,17 ACCEPTATI
2 2 0,11
1 1 0,05
0 0 0 INDIFERENTI
-1 1 -0,05
-2 2 -0,11
-4 1 -0,23
-5 1 -0,29 MARGINALIZATI
-6 2 -0,35
-11 1 -0,64
-20 1 -1,17
Anexa 4

AD

SOCIOGRAMA
BL GN
AA
FC

MA

RG CM
BR
BI PD

TA

MC
GA

AM
2. REALIZATI AUTOBIGRAFIA UNUI GRUP DIN CARE FACETI PARTE.

3. PROFILUL PSIHOSOCIAL AL GRUPULUI DE ELEVI

CAP.X

1.teoria impulsului -Inspectiile RODIS, examenele

Teoria fricii de evaluare –prezentarea a diferite teme la consfatuiri, in cadrul simpozioanelor

Teoria distragere-conflict-cand am de realizat mai multe sarcini simultan, la scoala

2.EXPLICATI EFECTUL RINGELMANN

Chiulul social este unul dintre cele mai documentate fenomene din psihologia socială şi a fost demonstrat pe tot felul de echipe,
inclusiv pe cele care se bazează pe oameni cu abilităţi diferite ce lucrează într-un mod coordonat – inclusiv angajaţii din birourile
moderne. De la recrearea de către Ingham a experimentului lui Ringelmann, au fost publicate cel puţin încă 80 de studii despre chiulul
social, bazate pe o întreagă varietate de sarcini, precum brainstormingul şi evaluarea unor poezii.

În aceste contexte experimentale, cercetările arată că oamenii au tendinţa să prefere echipe de patru sau, cel mult, cinci membri. Orice
mai jos de patru  era considerat prea mic pentru a fi eficient, în timp ce echipele mai mari de cinci oameni deveneau ineficiente.
Dificultatea cu studiile de acest tip – şi aplicarea lor în locurile de muncă din ziua de azi – stă în faptul că nu iau întotdeauna în
considerare varietatea sarcinilor, fiindcă unele dintre sarcini cer un set de abilităţi mult mai extins decât cel reprezentat de patru sau
cinci persoane. Şi nici nu iau în calcul faptul că unii oameni sunt mai pricepuţi decât alţii în conducerea unor echipe mari.

Dar aceste experimente ne amintesc faptul că echipele mici sunt, în general, mai bune şi că, dacă toţi ceilalţi factori rămân la fel sau
egali, e mult mai probabil ca echipele să îşi optimizeze performanţele atunci când au ceva mai puţini membri decât este necesar pentru
sarcina pe care o au de îndeplinit.

Dacă reducerea dimensiunii echipei pe care o conduci nu e o opţiune pe care să o poţi lua în considerare, ce ai face ca să previi sau să
abordezi chiulul social ? Un lucru e sigur: a nu face nimic nu este o opţiune – membrii echipei pe care rişti să îi pierzi nu sunt cei care
au cele mai slabe performanţe, ci cei mai buni. Oamenilor cu performanţe de top nu le place, în mod tipic, să fie în compania celor
care nu contribuie suficient sau nu “trag” la fel de tare ca ei, mai ales dacă prin sistemul de recompense nu se fac deosebirile cuvenite
între cele două categorii.
Una dintre opţiunile pe care le ai la îndemână este să împarţi o sarcină complexă în bucăţele uşor de gestionat, în aşa fel încât fiecare
membru al echipei să fie responsabil de câte o bucăţică. Puriştii ar veni aici cu argumentul că asta nu mai este o echipă, ci un grup de
lucru, cu un personaj central care e şeful.

O a doua opţiune este să generezi o atitudine de necesitate stringentă. Cheia unei munci în echipă eficiente este surprinzător de simplă:
cu condiţia ca oamenii să fie capabili, tot ceea ce trebuie să faci este să le dai de făcut ceva de care să le pese mai mult decât de ei
înşişi. Problema reală este că e greu să faci asta în mod consecvent.

Cea de-a treia opţiune ar fi să îi faci pe membrii mai slabi ai echipei tale să se simtă disproporţionat de responsabili pentru faptul că
echipa are performanţe mai slabe – e ceva cunoscut sub numele de “efectul Kohler” – şi care, pe mine personal, nu m-ar atrage să o
aplic şi mi se pare de-a dreptul machiavelică.

Cea de-a patra opţiune este să asiguri o transparenţă mai mare, deschizându-ţi mecanismele de feedback. În sport, de exemplu,
sistemele sunt concepute să măsoare performanţele în mod continuu, iar pentru asta se folosesc tehnologii sofisticate. La începutul
anului 2007, Clubul de canotaj al Universităţii din Cambridge a început un exerciţiu controversat, dar care a dat rezultate: în fiecare
săptămână, clubul afişa nu doar rezultatele de performanţă obiective, ci şi evaluarea făcută de către antrenori – astfel încât să fie
văzute de către toţi membrii echipei. Acele evaluări arătau jucătorilor ce anume au făcut bine, ce nu au făcut prea bine şi ce ar trebui să
înceteze să facă – sau să înceapă să facă – imediat pentru a-şi îmbunătăţi performanţele.

3.REALIZATI O SCURTA COMPARATIE INTRE FACILITARA SOCIALA SI LENEA SOCIALA

0 serie de cercetari sintetizate de R.B. Zajonc (1965) au aratat ca si simpla prezenta a unui public poate influenta performantele indivizilor intr-o
sarcina oare-j care. Acest fenomen este cunoscut sub numele de facilitare sociala. Exista insa si voci care sustin ca subiectii care lucreaza
impreuna fac mai putine eforturi decat cei care lucreaza singuri, deoarece apare asa-numitul efect Ringelmann sau lenea sociala (Latane,
Williams, Harkins, 1979). Fenomenul s-ar datora faptului ca cei care lucreaza impreuna nu-si pot evalua contributia din cauza absentei unui feed-
back individual, iar formularea explicita a unor standarde de performanta personale ar putea fi un remediu. De asemenea, lenea sociala a fost
explicata si prin fenomenul de dezindividualizare, care se refera la faptul ca, atunci cand lucreaza in grup, indivizii cred ca nu pot fi identificati si
trasi la raspundere pentru actiunile lor.

4.SOLUTII DE COMBATERE A LENEI SOCIALE.

-cea mai eficientă tactică este de a face cât mai identificabilă fiecare contribuţie individual
-inducerea membrilor grupului a ideii că rezultatul ce se va obţine este foarte valoros

-convingerea membrilor că efortul lor participativ are un înalt caracter de unicitate şi nu esteceva redundant

-creşterea coeziunii grupului, ataşamentului reciproc şi spiritului colectiv

-rezultatele mai bune vor fi recunoscute şi răsplătite

5.DATI EXEMPLE CARE POT INDUCE OBEDIENTA

Astfel, a descoperit că este foarte importantă prezenţa fizică a persoanei care reprezintă autoritatea. În cazul în care ordinele erau
transmise prin telefon numărul subiecţilor obedienţi scade la 20,5%.

Cadrul în care este organizat experimentul este şi el important. Primul experiment a fost organizat în incinta universităţii Yale. În
cazul în care locul de desfăşurare este un birou dintr-un orăşel procentul obedienţilor scade la 48%.

Dacă ordinele primite sunt contradictorii subiecţii devin mai independenţi. În cazul în care există 2 experimentatori dintre care unul
solicită ca experimentul să fie oprit la 150 de volţi iar celălalt cere să se contionue obedienţa scade la 20%.

În situaţia în care experimentatorul se aşează în locul „elevului”, după ce „elevul” încetează să mai răspundă, subiecţii abandonează
foarte repede: nu îndrăznesc să agreseze persoana care reprezintă autoritatea.

- Manipularea
- Validarea sociala
- Atractivitatea

6.ILUSTRATI FENOMENUL DE OBEDIENTA CU SITUATII DIN VIATA COTIDIANA

Se întâmplă că în această societate a noastră a fi ascultător reprezintă o valoare. De exemplu, majoritatea părinţilor doresc să aibă copii
"ascultători". În limba română verbul a "asculta" este echivocabil între cele două sensuri pe care le poate avea:
1. a asculta cu sensul de a auzi ce spune o persoană
2. a asculta cu sensul de-a auzi ce spune persoana respectivă şi de-a executa ceea ce s-a auzit.
    Engleza este mai darnică cu noi şi ne oferă cuvinte diferite pentru ambele sensuri ale verbului; în engleză avem "to listen" pentru
primul sens şi "to obey" pentru al doilea. Ne-a parvenit şi nouă termenul "obedient" probabil prin filiera franceză din latinescul 
obediens, ~ntis. Despre acest sens al ascultării numit obedienţă trebuie să vorbim acum.
     Pentru a afla ce înseamnă de fapt această obedienţă vom folosi o tehnică pe care o numesc eu "reducere la extremă". Ca atare să ne
imaginăm obedientul perfect, suprem şi absolut. Un astfel de specimen nu ia nici un fel de decizie, doar execută ceea ce dictează
stăpânul său. Obedientul suprem nu are nici un fel de idee proprie, este echivalentul unui instrument cu formă umană, al unei maşini;
nu este cu nimic mai presus decât un computer clasic care execută programele dictate de către utilizatorul său după placul acestuia.
Este însă mai prejos decât un sclav deoarece sclavul măcar poate să-şi urască stăpânul, să se răscoale sau să se sinucidă. Obedientul
suprem nu deţine nici măcar aceste opţiuni de lux, creierul lui este astfel circuitat încât să asculte şi să se supună fără să crâcnească; nu
este om şi nici măcar animal. Este un trup de om lipsit de creierul său, creier care a fost deturnat de către stăpânii săi prin îndoctrinare
repetată pentru a fi folosit pentru scopurile acestora. Un căţel al lui Pavlov care nu mai poate muşca şi nici măcar lătra. O prelungire
corporală a creierului stăpânului.
    De fiecare dată când se pretinde obedienţă din partea cuiva se pretinde transformarea acelei persoane într-un instrument şi i se cere
să renunţe la propria capacitate de-a gândi. Se pretinde transformarea  momentană a acelei persoane în simulacrul de individ prezentat
mai sus. Dacă i s-ar pretinde supunerea în virtutea unui fapt care poate fi justificat logic de ce să i se mai pretindă supunere în loc să i
se justifice logic? Dacă o acţiune este justificată sub aspect logic şi raţional atunci cum mai este relevantă supunerea?
    În fapt, chiar se pot detecta ideologiile nocive care promovează comportamente nejustificabile raţional după gradul de supunere pe
care îl necesită din partea aderenţilor. Cu cât mai iraţională este acea ideologie cu atât  obedienţa şi necesitatea suspendării judecăţilor
critice devin mai necesare.
    Pe lângă faptul că această obedienţă este dezumanizantă, ea vine la pachet cu altă oroare - evadarea din faţa responsabilităţii. Odată
ce omul se consideră un instrument şi nu acţionează în baza unei decizii pe care a luat-o el ci în baza unei decizii luate de altcineva,
instinctele lui spun că responsabilitatea se află pe umerii celor care au luat decizia respectivă nu pe ai săi. Şi astfel obedientul,
instrumentul, devine capabil de-a comite orice fel de atrocitate pe care o dictează stăpânul său, începând de la torturi inimaginabile sau
de la uciderea copiilor şi a femeilor însărcinate şi până la genocid. În procesul de la Nurenberg au fost condamnaţi vreo 24 de inşi, ca
şi cum doar acei 24 de inşi au fost responsabili pentru toate crimele de război comise de către germani în timpul numitului război. E
de-a dreptul stupid să crezi că 24 de oameni pot aduce singuri la îndeplinire ceea ce a făcut maşina de război nazistă. Totuşi la proces
au fost condamnaţi 24 de oameni, nu a fost condamnată ideologia nazistă nici cea a obedienţei pe care se bazează orice maşină de
război şi nici erorile de logică, căci dacă ar fi fost condamnate şi acestea la moarte aşa cum au fost condamnaţi cei 24, le-ai fi vazut
studiate în prezent prin şcoli în aşa fel încât oamenii să se poată apăra de efectele lor, dar acest lucru nu se întâmplă pe nicăieri, nici
măcar în ţările civilizate. Ceea ce se poate întâmpla şi chiar se întâmplă sunt alte atrocităţi, care într-adevăr nu ajung nici de departe la
nivelul celor din timpul nazismului, dar de care toţi se pot spăla pe mâni argumentând că ei doar au executat ordine. Au renunţat la
propriul creier şi la responsabilitate şi au executat ordine fără să gândească.
7.EXPLICATI CUM OATE SA APARA FENOMENUL DE CONFORMISM IN CADRUL GRUPULUI DE PRIETENI,CLASA
SCOLARA, GRUP IERARHIZAT
IN GRUP - Adeziunea la normele şi regulile grupului este una dintre condiţiile menţinerii noastre în sânul lui. Dacă ne opunem, riscăm să fim
respinşi şi ridiculizaţi. Nu este mai bine să evităm aceste necazuri? Căutând să se facă acceptat, să-şi asigure prezenţa într-un grup prin aderarea
la regulile şi normele sale, individul se expune influenţei normative.
CLASA DE ELEVI- Un elev conformist probabil va plăti taxele și se va comporta așa cum crede că îi cere grupul social, însă nu va
face nimic în plus decît să imite, iar un nonconformist, prin contrast, va ignora ce fac ceilalți, fiind astfel dispus să se implice mai
mult, să investească, să studieze mai mult astfel incît tot grupul să aibă beneficii. Profesorul avînd rolul se a-l determina pe elev să
lucreze în grup și individual prin crearea sentimentului de supunere liber consimțită.

GRUP IERARHIZAT-Astfel, a obţine sau a menţine aprobarea unui grup sau a unora dintre membrii săi devine adesea un obiectiv important,
chiar o dorinţă, în acest caz, stabilirea sau menţinerea unor bune relaţii cu persoanele pe care le stimăm poate fi mai pertinentă decât conţinutul
uneia sau alteia dintre opiniile lor. Conformismul nostru, atât public, cât şi privat, va dura atât timp cât va exista dorinţa de identificare cu acel
grup sau cu unii dintre membrii lui.

8.DESCRIETI O SITUATIE IN CARE V-ATI CONFORMAT GRUPULUI FARA A IMPARTASI INTRUTOTUL OPINIA SUSTINUTA DE GRUP

La sedinte cand se voteaza membrii comisiilor

9.INCERCATI SA EXPLICATI PERPETUAREA DICTATURII COMUNISTE IN ROMANIA PLECAND DE LA IDEEA CA UMANITATEA ESTE PREDISPUSA LA
CONFROMISM

Spre deosebire de conformare care descrie un tip de coportament adaptativ consecutiv asumării critice a unor idei și situații de viață,
adaptare produsă în urma utilizării filtrelor valorice profund personale, conformismul reprezintă “înghițirea” fără discernămînt,
supunerea oarbă și necondiționată față de o situație, idee, persoană. Ceea ce diferențiază conformarea de conformism este obediența,
văzută ca proces invers al ascultării și generată de neascultare. Numesc neascultare acea indispoziție, inapetență de a înțelege ceea ce
dorește să spună celălalt, și înlocuirea disponibilității pentru semenul nostru cu obiceiul de a-l intercepta, de a-i smulge posibile
sensuri ascunse, deprinderea nesănătoasă de a ne pune aproapele la îndoială.

După ce a asasinat tot ce-i depășea înțelegerea, Comunismul a lăsat loc Conformismului și Consumismului, iar de pe urma lor mirabilă
și fascinantă, induși în criză, oameni care își revendică utilitatea dar care nu mai sunt utilizați de societate, și care se surprind în
permanenta lor nevoie de a-și reinventa dieta alimentară, viața, profesia, familia, resursele, travaliu de dezvoltare îngreunat pînă la
discreditarea idealurilor personale și comunitare; înlocuirea socialismului ceaușist cu o democrație autohtonă, o umbră în fapt a
oligarhiei comuniste-a produs în structura societății românești una dintre cele mai de dorit transformări sociale post-consumiste;
tranziția de la societatea de consum la societatea dependenței. Acest lucru a devine posibil prin trecerea de la conformare la
conformism, prin continua cultivare a obedienței ca atitudine obișnuită a individului față de evenimentele sociale importante. Un
spectatorism ușor de dirijat. Una dintre cele mai vizibile și active direcții de sustragere de la acest tip de viciere morală și involuție
socială, practicată încă și asumată ca principal mecanism de conservare a identității personale și naționale este credința în Dumnezeu
care îi dirijează pe români-indiferent de confesiune, în direcția unui program nescris de conservare și păstrare a credinței, laolaltă cu
tradițiile culturale. Din păcate însă, cel mai mare capital al acestei țări-oamenii săi, sunt acum alungați, batjocoriți, omorîți de proprii
lideri.

10.PROCEDURI LOW BALLING

Principiul: obţinerea deciziei pentru acţiune din partea unei persoane, fără ca aceasta să cunoască costul real al acţiunii sau luând în calcul un
avantaj fictiv. Tehnica Low-ball susţine dictonul simţului comun: „Unde a mers mia, meargă şi suta”! Uneori, fiind manipulaţi, oamenii se conduc
parcă după un principui şi mai păgubitor: „Unde a mers suta, meargă şi mia”!

-activitati cronofage, gen diverse comisii

11.GASITI SI ALTE EXPLICATII ALE EFECTULUI INFRICOSARE APOI ELIBERARE

Această tehnică de intensificare a complezenţei, prezentată de Darius Dolinski şi Richard Nawrat în anul 1998 în Journal of Experimental Social
Psychology s-a dovedit a avea o explicaţie psihologică complexă. În înfricoşare, apoi eliberare sursa de influenţă este cea care îi induce ţintei
sentimentul de frică şi tot ea îl face să înceteze; odată cu eliberarea subiectului(a ţintei) de tensiunea fricii, acesta trece într-o stare de
inactivitate cognitivă relativă , care a fost denumită mindlessness, pentru a defini scăderea implicării cognitive a indivizilor în cotidian, deci o
ancorare mai superficială a lor în realitate după trecerea episodului de frică. Astfel, sensibilitatea scăzută a ţintei poate provoca un răspuns
complezent automat sau un răspuns noncomplezent automat.
Intrabandu-ne dacă există identitate între gândire şi limbaj; cercetările au arătat că identitate nu există între ele, , dar există o stânsă legătură
între ele: Astfel, controlând limbajul, se poate controla gândirea, or gândirea este unul dintre cele trei componente esenţiale urmărite de
manipulatori pentru a fi distruse, apoi reclădite, alături de comportament şi de sentimente; aşa s-a procedat mai ales în regimurile totalitariste,
care au făcut abuz de tehnicile de manipulare pentru impunerea doctrinelor lor

12.CAUTATI IN DIVERSE SURSE , TEHNICI DE INFLUENTA SOCIALA SI MANIPULARE

1. Oscileaza in momentul deciziei

2. Dezvaluie-te intim in public, creeaza o legatura de profunzime
3. Oamenii cred ce spun ei, nu ce spui tu
4. mai putine optiuni inseamna ca vei auzi “da” mai des
5. Fi inconsecvent
6. Foloseste muzica pentru a convinge
7. Convinge prin atitudine
8. Pune accnent pe cuvintele ce transmit mesajul tau de convingere
9. Foloseste puterea lui trei
10. Exprima-te abil dar vag
11. Apeleaza la empatie
12. Activeaza-ti flexibilitatea in luarea decizilor
13. Anticipeaza elementele de rezistenta din viata celui pe care il influentezi si demonteaza-i toate retinerile
14. Convinge folosind principiul 80/20
15. Modifica vocea atunci cand transmiti un mesaj de impact
16. Implica-ti subiectul de discutie in activitati ce tin de domeniul tau de influenta
17. Sterge, deformeaza si generalizeaza
18. Foloseste puterea lui CREZI, CREZUT si DESCOPERIT
19. Fi atent la harta celui caruia ii transmiti mesaje de influentare
20. Gandeste-te direct la rezultatul influentarii si aplica acest  rationament si pentru cel pe care il expui la tehnicile tale de influentare
21. Foloseste corect oglinda corp-ganduri
22. Utilizeaza un limbaj hipnotic atunci cand comunici
23. Foloseste tipare de implicare si asumare
24. Foloseste mediul in care te regasesti ca aliat al tau
25. Construieste-ti propria credibilitate
26. Schimba convingerile celui pe care il influentezi
27. Nu intreba “de ce”, risti sa ii amplifici convingerile personale ale celui pe care vrei sa-l influentezi
28. Creeaza un contrast
29. Ajuta-ti “tinta” sa simta ca face parte dintr-un grup
30. Leaga cunoscutul de necunoscut
31. Foloseste puterea prieteniei
32. Raritatea creeaza dorinta
33. Descrie avantajele ofertei
34. Fii cu sufletul la gura
35. Fi mai rapid, mai bun, mai usor in rezolvarea problemelor
36. Precizia defineste incredere
37. Adapteaza limbajul la cel al celui pe care il influentezi
 38. Ofera mai mult decat ai promis
39. Lasa-ti interlocutorul cu “gura cascata”
40. Respecta-ti persoana de conversatie
41. Foloseste o poveste asemanatoare cu viata celui pe care doresti sa-l influentezi
42. Dezvaluie un inamic comun
43. Ofera-te sa ajuti
44. Umanizeaza-te
45. Indu reciprocitatea
46. Schimba tonul vocii, ritmul si tonalitatea
47. Foloseste sincronizarea
48. Fi natural
49. Controleaza-ti respiratia in ritmul celui pe care doresti sa il influentezi
50. Apropie-ti vocea de ceea a interlocutorului
51. Adapteaza posturi asemanatoare cu ale celui pe care il oglindesti
52. Preia starile celui pe care il influentezi
53. Urmeaza tiparele de influentare
54. Utilizeaza continutul mesajului pentru a transmite influentarea
55. Utilizeaza rezonanta totala

Asa cum am spus la inceput, acest model de influentare se adreseaza influentarii clasice, fara a tine cont de influentarea noua, subtila
si submisiva.

Nu spunem ca tehnicile de mai sus nu o sa produca impactul pe care il doresti, dar daca doresti mai mult, atunci ai putea fi mai curios
si sa cercetezi mai mult.

Dupa ce faci asta o sa poti decide mai usor care sunt metodele de influentare pe care o sa le folosesti in prezentarile tale, in expunerile
publice, in creerea unor produse sau servicii etc.

Sau poti sa te multumesti cu ce ai si sa ii lasi pe altii sa faca aceste experimente de influentare.

Fiecare cu personalitatea lui si cu ceea ce il pasioneaza.

Inainte de a te apuca de domeniul influentarii este bine de stiut ca oamenii, in general, au o parere negativa sau chiar de respingere
cand vine vorba de influentare, ceea ce face din influentare o arta valoroasa.
Daca mai adaugi si ca influentarea poate sa devina submisiva si o mai extinzi si asupra unor activitati din viata personala a  “tintei” pe
care o doresti, atunci poti sa influentezi fara ca “subiectul” sa isi dea seama ca a fost influentat.

Pentru a ajunge la nivelul expus mai sus, sunt anumite trasee care sunt mandatorii pentru atingerea nivelului de profesionist
influentare.

Si ne mai intrebam de ce unele programe de formare sunt atat de scumpe, in opinia unora, cand intrebarea corecta ar fi :” scump in
raport cu ce?”

Ramaneti inteligenti si influentati destine pentru a creea oportunitati noi.

CAP.XI

1.ENUMERATI CATEVA EXPRESII NON VERBALE UTILIZABILE LA ASIGURAREA FEEDBACKULUI COMUNICARII

mimica, zâmbetul şi privirea

2.TIPURI DE INTREBARI CARE SE POT ADRESA INTERLOCUTORULUI IN VEDEREA ATINGERII FEEDBACKULUI

-DACA ATI FI IN LOCUL MEU CUM ATI EXPLICA CELE PREZENTATE ?

-CUM ATI REZUMA IN CATEVA CUVINTE CELE PREZENTATE ?

3.REACTII CARE IRITA LA INTERLOCUTOR IN COMUNICARE

pozitie cu bratele incrucisate

Trimis sms in timpul expunerii

Privit pe geam

4.TEHNICI DE IMBUNATATIRE A ASCULTARII ACTIVE

Ascultarea activa este unul dintre principiile comunicarii eficiente. Cu ajutorul ei iti poti mari eficacitatea la serviciu, si-ti poti
imbunatati calitatea tuturor relatiilor. Principiul ascultarii active este unul dintre cele mai celebre principiii ale comunicarii
interpersonale. Acest principiu a fost foarte mult accentuat in cursurile despre comunicare tinute de Dale Carnegie. Este un principiu
menit sa ne faca atenti asupra interlocutorului, sa ne ia atentia de la dialogul interior. De multe ori atunci cand suntem intr-o
conversatie, rareori ascultam atent ceea ce interlocutorul nostru povesteste. In acest timp, gandirea noastra este ocupata judecand
spusele persoanei in cauza, comparandu-se, justificandu-se, ori pur si simplu pregatindu-si urmatoarea replica.
Aces dialog interior este un adevarat zid intre noi si partenerul de discutie, nelasandu-ne sa fim cu adevarat prezenti in conversatie.
Efectul neatentiei noaste este lipsa de interes total, care se poate citi din gesturi, la nivelul subconstientului interlocutorului. Astfel,
fara ca noi sa ne dam seama, putem transmite semnale ale lipsei de interes, ori de plictiseala partenerului de discutie, acesta
descifrandu-le tot la nivelul subconstientului. Aceasta duce la o comunicare ineficienta, si totul din lipsa atentiei.

Pentru a fi un ascultator bun ai nevoie de:

–atentie-pentru a asculta atent ceea ce altii au de spus;

–rabdare-pentru a fi calm atunci cand nu iti poti mentine atentia asupra vorbelor interlocutorului;

–curiozitate -ca motivatie de a-ti mentine atentia;

Atentia te ajuta nu doar sa asculti cuvintele interlocutorului, dar si sa intelegi mesajul pe deplin. Atentia poate fi intrerupta de
factori externi ori de plictiseala. Atunci cand ea zboara este util sa repetam in gand cuvintele interlocutorului, pentru a ne
mentine atentia asupra lor si sa nu mai fim distrasi. Exersand mentinerea atentiei, in timp putem avea rezultate foarte bune ce
duc la imbunatatirea calitatilor noastre conversationale.

Rabdare cu ceea ce altii au de spus, dar si cu tine atunci cand gandurile iti fug aiurea si nu te poti concentra intr-o conversatie.
Fii rabdator, urmareste-ti gandurile, si nu fi aspru cu tine atunci cand ele umbla aiurea. Atentia este precum un catelus mic, ii
place sa hoinareasca, dar tu ai rabdare si adu-o inapoi. In timp te vei obisnui sa-ti pastrezi atentia din ce in ce mai mult, la fel
ca In practicarea meditatiei.

Curiozitatea te ajuta sa iti mentii interesul cat mai mult timp asupra unei conversatii. Chiar daca persoana de langa tine e
plictisitore, incearca sa extragi ceva interesant de fiecare data. Niciodata nu stii cand iti va fi de folos o informatie noua. . E
bine sa devii curios de cat mai multe subiecte, oricat de plictisitoare ti s-ar parea. Niciodata nu stii cand acele informatii iti vor
folosi pentru a deschide sau a sustine o conversatie cu altcineva.
Pentru a deveni un ascultator bun avem nevoie de autoeducarea atentiei, a gandurilor, aducerea lor in prezent, la activitatea, sau
conversatia respectiva. Muncind la rabdarea noastra, avand incredere in calitatile noastre, concentrandu-ne pe acestea si mai putin pe
defecte vom reusi sa ne dezvoltam si mentinerea atentiei si simtul curiozitatii pentru a ne imbunatati calitatile comunicationale. In
timp, cu ceva autoeducare si perseverenta putem dezvolta relatii si parteneriate de succes.

5.PUNEREA IN PRACTICA A ASCULTARII ACTIVE

SITUATII IN CARE AS PUTEA SA IMI IMBUNATATESC ASCULTAREA
-la sedinte
PERSOANE FATA DE CARE AS PUTEA SA IMI IMBUNATATESC ASCULTAREA
-fata de mangeri
STIU CA IMI VOI IMBUNATATI ASCULTAREA ATUNCI CAND
-subiectul va fi captivant
6.STRATEGII DE IMBUNATATIRE A COMUNICARII

Primii pași pentru o comunicare eficientă sunt:

1. Creșterea nivelului de încredere

Crearea unui climat de încredere depinde strict de manageri. Ei ar trebui să discute deschis cu ceilalți salariați și să comunice
asertiv, nu agresiv. Climatul de încredere se poate realiza prin respectarea mai multor reguli:

o Utilizarea unui discurs descriptiv în locul celui evaluator (oferiți și cereți informații în loc de a ruga, blama sau amâna
judecata, respectiv decizia);

o Orientarea către rezolvarea problemei (colaborare reciprocă, și nu controlul celuilalt);

o Atitudine spontană și onestă;

o Enunțarea clară și fără echivoc a scopurilor;

o Evitarea manipulării celorlalți;

 o Luarea în considerare a sentimentelor, problemelor și grijilor celorlalți;

o O atitudine egalitară și nu de superioritate față de ceilalți;

o Discutarea, analiza oricărei acțiuni și evitarea dogmatismului.

2. Conducerea productivă a ședințelor

De cele mai multe ori, directorii conduc ședințele într-un mod total neproductiv, nefăcând altceva decât să comunice
subalternilor niște concluzii sau informări care la fel de bine ar fi putut fi prezentate în note transmise personalului implicat.

O ședință trebuie să respecte următorii pași:

o Determinarea scopului înainte de convocarea ședinței (adică, ce anume dorește să se obțină în rezultatul ședinței);

o Informarea participanților despre convocarea ședinței și ce trebuie să pregătească ei;

o Stabilirea orei de începere și a duratei ședinței;

o Pregătirea pentru ședință (rezervarea unui spațiu corespunzător, a unui interval de timp bine stabilit și agreat de
majoritatea participanților, identificarea participanților, schițarea agendei și distribuirea materialelor necesare în avans);

o Fixarea agendei (în agendă vor fi specificate punctele importante ale ședinței, întrebările, informațiile necesare și
aproximativ cât timp se va aloca fiecărei probleme);

o Începere ședinței la timp;

o Conducerea corespunzătoare a ședinței (directorul sau un alt membru al echipei convoacă ședința la timp, notează și
respectă intervalul de timp alocat fiecărei probleme în agendă și încurajează participarea tuturor la discuție);

o Limitarea digresiunilor de la subiect;

o Realizarea unei atmosfere destinse și pozitive (fără critici la adresa vorbitorilor);

 o Sintetizarea discuțiilor;

o Anunțarea la sfârșitul ședinței a deciziilor cheie luate și stabilirea responsabilităților pentru îndeplinirea lor și a
termenelor limită;

o Încheierea ședinței la ora anunțată.

3. Schimbarea structurii organizatorice

Organizațiile moderne au redus drastic ierarhiile, aplatizând într-un fel sau altul structurile, în locul structurilor piramidale
apărând mai degrabă structuri circulare. În acest fel comunicarea laterală a crescut.

Structurile de tip rețea, orientate pe echipă, încurajează comunicarea între salariați. Genul acesta de schimbare crește
interactivitatea, oferind mai multă responsabilitate și autonomie personalului aflat la nivelurile mai joase și atribuind mai multă
putere celorlalte categorii de personal.

4. Toate barierele de comunicare trebuie evitate pentru a îmbunătăți comunicarea

Deseori între șefi și subordonați, pot apărea bariere de comunicare de genul:

o Diferențe de personalitate și percepție: persoane cu pregătire, cunoștințe, valori, așteptări, experiență și interese diferite
percep același fenomen în mod diferit. De aceea, pentru a evita astfel de situații, ar fi de dorit ca în cadrul unei
companii să se susțină anumite valori și tradiții care i-ar apropia pe angajați și i-ar determina să aibă unele trăsături
comune.

o Reacții emoționale: de furie, dragoste, ură, frustrare, etc., acestea influențând felul în care înțelegem mesajele și modul
în care le transmitem celorlalți. Iar pentru a trece de această barieră, ar fi de dorit ca în cadrul întreprinderii să se creeze
un climat liniștit și o atmosferă relaxantă.

o Idei preconcepute: de foarte multe ori se întâmplă să înțelegem un mesaj într-un anumit fel, deoarece considerăm că
este imposibil ca acesta să aibă și o altă interpretare decât cea la care ne gândim noi. De aceea, ar fi bine câteodată să ne
punem în locul interlocutorului, să-i ascultăm cu atenție părerea și apoi să facem careva concluzii.
 o Solicitări conflictuale ale rolului: rolul de lider le cere șefilor să îndeplinească funcțiuni profesionale și socio-
emoționale, adică să coordoneze și să controleze munca subordonaților și, simultan, să acorde atenție nevoilor sufletești
și dorințelor acestora. Mulți șefi au dificultăți în echilibrarea acestor două aspecte. Ar fi corect ca o persoană care a fost
investită în funcția de șef, să nu uite de nevoile angajaților urmărind doar controlul acestora.

o Efectul de filtrare: tendința de a evita comunicarea știrilor proaste celorlalți. Acest aspect se întâlnește atât la nivelul
directorilor, cât și al subordonaților. De multe ori, șefii au șovăieli în a comunica subordonaților veștile nu prea bune
sau știrile proaste de care sunt parțial responsabili. La rândul lor, subordonații evită să comunice veștile rele de care
sunt răspunzători și care ar putea genera reacții negative din partea șefilor. În acest caz, ar fi mai bine să se spună
adevărul la timp, pentru a întreprinde oarecare acțiuni de corectare a unor greșeli sau de prevenire a unor situații
neplăcute.

o Efectul statutului funcției: tendința șefilor de a pune prea puțin preț pe subordonații lor. S-a constatat că statutul
membrilor unui grup afectează modelul de comunicare, manifestându-se dorința de a comunica mai degrabă cu oamenii
care au același statut. De aceea, fiind un antreprenor sau un șef, ar fi bine să luați în calcul acest detaliu și să comunicați
cu fiecare dintre angajați pentru a stabili relații mai prietenoase și totodată pentru a le afla ideile și doleanțele.

o Timpul: trăim într-un secol al vitezei, unde ni se cere promptitudine, atitudine pozitivă și pe cât posibil perfecțiune la
locul de muncă. Nu m-ai avem timp și nici chef pentru a comunica cu cei din jur (șefi, colegi, subordonați). Dar ar fi
bine s-o facem, pentru că zilele trec, viața nu stă pe loc, ne grăbim zilnic să facem unele lucruri, fără a discuta cu
oamenii ce ne înconjoară și fără a reuși să ne bucurăm de prezent.

o Diferențele dintre sexe: bărbații și femeile au stiluri diferite de a comunica. Femeile cer întotdeauna informații, în timp
ce bărbații evită acest lucru. Unele studii au demonstrat că femeile se exprimă mai politicos, dar și mai ezitant, în timp
ce bărbații comunică mai direct și mai autoritar.

Pentru a atrage atenția interlocutorului și a spori credibilitatea acestuia, ar fi bine să alegeți temele potrivite pentru discuție, să
nu uitați de folosirea unui limbaj adecvat, să formulați mesajele corect din punct de vedere gramatical și să spuneți întotdeauna
lucruri adevărate.
CAP. XII
1. COMPARATIE INTRE RELATIILE DE PRIETENIE SI CELE DE DRAGOSTE
Pot fi un baiat si o fata doar buni prieteni, fara implicatii sentimentale? Multi sunt de parere ca nu ai cum sa separi prietenia de
sentimente. La intrebarea "Poti avea o relatie de prietenie care sa nu implice sentimente?" putem raspunde, ca intr-o relatie pot sa
nu existe sentimente fata de celalalt dar aceea nu este o relatie de prietenie ci una de amicitie. Exista o imensa diferenta intre amicitie
si prietenie. Intr-o relatie de prietenie este imposibil sa nu fie incluse si sentimente si cel mai banal si inevitabil ar fi acela de
simpatie fata de prietenul sau prietena ta.

Prietenia este cea mai importanta intr-o relatie. Si e bine sa invatam sa ne facem prieteni de sex opus inainte de a incepe o relatie: sa
studiezi sa vezi care sunt particularitatile lor si apoi sa stii la ce sa te astepti, sau sa stii cand ai gasit ceea ce cautai. Nu cred ca exista
casatorie fericita, daca cei doi parteneri nu sunt in primul rand prieteni de nadejde, ci doar iubiti. Dupa ce dragostea pasionala se
stinge ramane prietenia.

In orice prietenie/amicitie/relatie cei doi sunt legati prin ceva. Acel ceva poate varia de la facutul temelor pentru elevi pana la
parteneri de afacere, un grad de rudenie, etc. Exista un ceva pe nume "sexualitate". Sexualitatea si tot ce tine de ea (sentimente, trairi,
etc.) se manifesta (sau asa ar trebui sa fie) doar intr-o relatie de casatorie sau in vederea casatoriei in mod exclusiv. Toate celelalte
relatii implica orice altceva numai sexualitate nu. De amintit ca intre toate relatiile unei persoane exista o ierarhie bine stabilita. Daca
oricare doua relatii sunt clar detasate atunci nu vor fi conflicte.

Un cuplu pentru a avea o relatie reusita trebuie sa conteze unul pe altul in momentele cheie, sa se asculte unul pe altul, sa se
stimuleze unul pe altul, sa isi respecte promisiunile facute unul fata de altul. Sa isi mentina amandoi mediul intim de care au nevoie,
fara a da buzna in viata celuilalt, pentru ca exact acest mediu personal ii face sa se simta liberi in casnicie. Sa isi continue viata pe care
o aveau inainte de casatorie, fara sa intervina asupra celuilalt cu forta, ci doar daca este "invitat". Trebuie sa se distreze, sa discute, sa
isi largeasca orizonturile intelectual cu tot ce e mai nou. Sa nu uite niciodata sa rada si sa incerce sa treaca peste orice impas cu simtul
umorului, fara a se ingrijora fara motive.

Daca vor fi buni prieteni, buni colaboratori, sprijin de nadejde la nevoie si mai ales daca isi vor intelege nevoia de spatiu, aceasta
relatie poate merge departe, dar daca se vor lasa atrasi de o viata simpla, fara idealuri si supusa unui regim limitativ, relatia va muri
fara indoiala.

Intr-un cuplu trebuie sa invete amandoi sa treaca cu vederea piedicile care ii tin in loc si sa urmareasca telul, nu modul de a ajunge
acolo. Sa se sprijine reciproc tot timpul, sa invete lectia altruismului, uitand de dorintele personale pentru binele celuilalt. Trebuie sa-si
respecte reciproc libertatea, spatiul, timpul liber, mediul de cunostinte, sa invete sa se descurce fiecare si independent, fara a se sufoca
prea mult unul pe celalalt. Toate acestea reprezinta cheia succesului pentru un cuplu.
2. CARE SUNT COMPONENTELE ESENTIALE ALE IUBIRII SI CE RAPORTURI EXISTA INTRE ELE
 Intimidate
 Pasiune
 Decizie si implicare

Motto:
« Viaţa nu e altceva decât un vis, iar daca stiţi sa creaţi o viaţă din iubire, visul poate deveni o capodoperă ». Miguel Ruiz

Natura şi rolul îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Una dintre cele mai
vechi interpretări este aceea mitologică-cosmologică, în care iubirea apare ca o forţă cosmică grandioasă, generatoare şi
creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno,
principiul unificator al cerescului şi al teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul german, forţa motrice şi
diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce). Distingând genuri diferite ale iubirii şi considerand-o pe cea spirituală (raţională) ca
superioară, numeroşi gânditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale (cunoaşterea frumosului ideal ca atare,
identificare a iubirii şi cunoaşterii la Platon, accederea către culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M.
Ficino, libertate interioara izvorată din cunoaşterea raţională, „amor dei intellectualis” la Spinoza, penetrarea conţinutului
ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel).

Iubirea în literatură
Victo Hugo considera  iubirea, “chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e ca o scânteie divină şi ca sufletul, şi
tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate
mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în maduva oaselor şi-l vezi strălucind pâna în adancurile cerului”.
Acest sentiment cunoaşte numeroase clasificări. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste familială (fraternă, filială, paternă,
maternă, maritală) şi de dragoste religioasă (adoraţie, veneraţie).
Viaţa şi literatura ne arată că iubirea poate fi fulgeratoare, nebună, iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă,
metafizică, razbunatoare. Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale
spiritualizării fiinţei umane.
Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu prin “Romeo si Julieta”, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de
eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem
deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

În opinia lui Jose Ortega y Gasset, “ o dragoste deplină, care s-a nascut în adâncul unei persoane, nu poate probabil să
moară. Ramâne grefată pentru totdeauna în sufletul senzitiv. Circumstanţele – bunaoară departarea – îi vor putea împiedica
nutrirea necesară, şi atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firişor sentimental, scurta vâna de
emoţie ce va continua sa izvorască în subsolul constiinţei. Iubirea nu va muri, calitatea ei sentimentală dăinuie intactă. În
acea profunzime radicală, persoana care a iubit continuă să se simtă absolut ataşată de fiinţa iubită. 

Tema iubirii este admirbil ilustrată şi în creaţia marelui poet şi prozator român, Mihai Eminescu.

Iubirea este cea mai veche tema literară înscrisă în toate mitologiile şi religiile lumii. Conform acestora, ea începe chiar din
momentul Creării lumii deoarece Dumnezeu ne-a făcut din iubire. În mitologia greacă, Geea este pamântul fertil, al
perpetuării vieţii, reprezentând partea feminină iar Uranus este cerul, puterea supremă, ce poate crea timp şi spaţiu.
Dacă vom reflecta asupra iubirii, vom ramâne foarte surprinşi datorită complexităţii acestui sentiment.
Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment erotic pentru o persoana de sex
opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admiratie şi de afecţiune pentru cineva”, înrudite ca sens fiind termenii “eros” şi
“amor”.
În “Dicţionarul de filosofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se
manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă de abnegaţie către obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o
valoare, o activitate profesională sau socială. Naşterea şi dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric şi individual, este
intim legată de formarea personalităţii. Iubirea dintre sexe vizează persoana umană în plenitudinea sa fizică, morală şi
intelectuală, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepetabile, fiind generatoare de fericire autentică numai în această
calitate.

Viziunea psihologică şi psihosocială a iubirii

Din punct de vedere psihologic, iubirea ia naştere printr-un fenomen de ” cristalizare” care a fost descris de
Stendhal( Despre iubire, 1822) şi care este analizat ca o fixaţie progresivă a bucuriei pe care ne-o procură relaţiile cu o
persoană determinată ; Stendhal opune iubirea adevarată ” loviturii de fulger”, care cel mai adesea este destinată să dispară
tot atât de repede pe cât a venit.
Din punct de vedere psihanalitic, iubirea, sentiment de ataşare a unei fiinţe faţă de o alta, adesea profund, chiar violent, dar
despre care psihanaliza arata că poate fi marcat de ambivalenţă şi că, mai ales, nu exclude narcisismul( Dicţionarul de
psihanaliză).

Studiul iubirii nu poate fi realizat de o singură ştiinţă, ci necesita o abordare multidisciplinară şi interdisciplinară. Această
calitate interdisciplinară o îndeplineşte psihologia socială, ştiinţa care studiază fenomenele de graniţă generate de
interacţiunea dintre factorii sociali şi cei psihologici.
Noi nu studiem doar iubirea de dragul iubirii, deoarece nu există raporturi fără suporturi, ci studiem şi suportul acesteia,
OMUL şi prin aceasta personalitaea umană.

Interacţiunea, baza actului interpersonal

Iubirea nu se naşte din senin, ci în urma interacţiunii dintre două persoane. În procesul interacţiunii, persoanele se îndreaptă
una spre cealaltă cu anumite ipoteze în ceea ce priveşte atracţia şi modul în care fiecare o percepe pe cealaltă. Există o
legatură inversă care animă cuplul interpersonal. Atracţia unei persoane pentru altă persoană variază în funcţie de percepţia
pe care primul o are faţă de celălalt, percepţia atracţiei celuilalt în raport cu el. Relaţia de atracţie reciprocă este constantă
în iubire. Cel ales este perceput ca un individ care oferă de asemenea atracţie.
Interacţiunea dintre doua persoane reprezintă baza actului interpersonal, act ce defineşte iubirea.
În interacţiune sunt implicate trei categorii de elemente :
1. Particularităţile psihice individuale ;
2. Ceilalţi indivizi cu cerinţele, motivele, atitudinile lor ;
3. Situaţia, contextul interacţiunii.
Capacitatea partenerilor de a se adapta unul celuilat, ca într-un dans, interacţiunea optimă depinde de corectitudinea cu care
fiecare percepe şi evaluează modul cum apare în ochii celuilalt. Rezultă astfel un ciclu de procese : interacţiune,
modificarea partenerului, perceperea modificării, adaptarea la modificare, implicarea în relaţie.
Iubirea ca relaţie interpersonală cuprinde : sentimente, convingeri, reguli, motivaţii, valori, comportamente.
Iubirea este o trăire foarte complexă ce apare şi este întreţinută prin interacţiunea şi ajustarea continuă a persoanelor
implicate în actul interpersonal al iubirii.
Pentru ca iubirea să fie un act de durată, este necesar ca actorii care formează cuplul iubirii să se cunoască profund, să
cunoasca evenimentele în mod continuu şi să aibă capacitatea de a transpatrunde personalitatea partenerului prin a
conştientiza sistemul cunoştinţelor celuilalt. Transpătrunderea socială este rezultanta interacţiunii între cele două
personalităţi aflate în relaţie şi la nivelul carora se petrec o serie de procese cognitive.
Relaţiile interpersonale acoperă un spectru foarte larg al atracţiei. Cea mai puternică emoţie şi relaţie interpersonală
pozitivă este dragostea.

Dragostea în psihologia socială.

Dragostea a fost ignorată multă vreme de psihologia socială şi a fost tratată ca un fel de Cenuşăreasă în raport cu atracţia.
Deşi s-a aflat în conul de umbră al cercetărilor psihosociale pâna în 1980, interesul pentru dragoste a renăscut.
Problemele studiului ştiinţific al iubirii s-au concretizat în trei factori:
1. Măsurarea conceptului este dificilă
2. Conceptualizarea şi operaţionalizarea au ridicat probleme
3. Neacordarea fondurilor pentru cercetare
Dragostea romantică e caracterizată de intensitatea emoţională, pasională. Pasiunea e alcatuită din componente emoţionale,
comportamentale şi “chimice”(Liebowitz, 1983).
Dragostea romantică e minunată şi confuză datorită unui principiu bifactorial bazat pe teoria emoţiei elaborată de Schachter
şi Singer. Emoţia implică atât trupul cat şi psihicul/mintea. Iubirea romantică este o excitaţie psihică şi o interpretare
cognitivă care ne indică faptul că aceasta este dragostea.
Iubirea romantică a fost definită de Rubin(1973) într-u studiu temerar prin joncţiunea a trei componente:
1. A ţine la cineva
2. Ataşamentul
3. Intimitatea
În vederea cercetării, Rubin a creat doua instrumente de masurare a iubirii:
1.O scală prin care a măsurat emoţia iubirii
2.O scală prin care a măsurat atracţia.

Relatiile de cuplu şi stabilitatea lor

Psihologii sociali au reţinut urmatorii factori psihosociali cu impact pozitiv asupra stabilităţii şi duratei relaţiei de cuplu:
1. Întelegerea autentică a partenerului de cuplu
2. Împărtăşirea ideilor şi informaţiilor
3. Împărtăşirea sentimentelor profunde
4. Oferirea şi primirea suportului afectiv
5. Dezvoltarea personală şi ajutorul acordat partenerului în dezvoltarea sa
6. Ajutorarea partenerului de cuplu în cotidian
7. Reciprocitatea dorinţei
8. Oferirea şi primirea tandreţei

Ce include iubirea?                                                                                                                                                                  
Iubirea, asemenea prieteniei apropiate include:
1. Plăcerea reciprocă dintre parteneri
2. Acceptarea
3. Încrederea
4. Respectul
5. Ajutorul reciproc
6. Confidenţa
7. Întelegerea
8. Spontaneitatea (Keith Davis, 1985)
Autorul menţionat mai sus, în studiul numit de el “Tapiseria iubirii”, afirmă că iubirea cuprinde două grupuri de factori:
pasiunea şi afecţiunea. La rândul ei, pasiunea include : fascinaţia, exclusivitatea şi dorinţa sexuală.

Lungul drum al intimitatii

Majoritatea psihologilor sociali, împărtăşesc ideea că pentru iniţierea şi construirea unei relaţii de iubire pe termen lung,
partenerii cuplului iau în calcul urmatoarele aspecte:
• Beneficiile prezente
• Anticiparea celor viitoare
• Evaluarea costurilor
• Grija pentru egalitate( Altman, 1974, Levinger, 1980)

Etapele dezvoltarii relaţiei de iubire

În urma cercetărilor efectuate, Backman(1981) si Secord si Backman(1974) au concluzionat că există câteva etape în
dezvoltarea unei relaţii de iubire:
• Etapa explorării
• Etapa tratativelor
• Etapa angajamentelor
• Etapa emergenţei aşteptărilor reciproce
Deşi viziunea şi abordarea iubirii în psihosociologie sunt diferite, cercetătorii au concluzionat că pe parcursul relaţiei au loc
modificări comportamentale odată cu adâncirea şi aprofundarea acesteia.

Intimitatea, condiţia stabilităţii cuplului

Intimitatea face parte integrantă din “motorul viu” al fiinţei umane şi conferă adesea individului resurse reale de adaptare şi
eficienţă socială. Ea asigură acţiunilor cuplului o sursă sporită de energie, rezistenţă crescuta la stres, “imunitate
psihosocială” pe scena vieţii.
H.S. Kaplan considera intimitatea drept o calitate particulară a două persoane de a fi aproape sub aspect emoţional, cu alte
cuvinte de a dizolva orice distanţă psihologică care ar putea bara o comunicare completă şi autenică.
Intimitaea ca latură afectivă a relaţiei de cuplu este considerată drept garanţia dezvoltării şi stabilităţii acestuia.
 

Teoria triunghiulară a dragostei
R.G. Sternberg si S. Grajek (1984) au formulat ”teoria triunghiulară a dragostei”.
1. Pasiunea
2. Cunoaştera de sine şi a celuilalt
3. Intimitatea, reprezintă elementele dragostei.
Tipuri de intimitate:
Fuzională, bazată pe o relaţie de interdependenţă, proprie stării de îndrăgostire şi
Matură, care permite dezvoltarea propriei individualităţi şi autonomiei, considerată mai avantajoasă pentru cuplu.
Armonia unui cuplu, chiar dacă se construieşte pe o intimitate fuzională la începutul relaţiei, ulterior se va menţine prin
stimularea şi recunoaşterea autonomiei partenerilor care permite maturizarea şi dezvoltarea reciprocă a acestora.

Iubirea deplina, una din cele mai înalte şi profunde trăiri

Drumul catre iubirea deplină, este unul greu, plin de primejdii…Cand un copil învaţă sa meargă, fiecare căzătură este un
pas spre a învăţa să se ridice. Copilul nu începe să meargă de când s-a născut, el trebuie să treacă prin diferite etape pentru
a învăţa să meargă ; acelaşi lucru e valabil şi pentru iubire.
Toate experienţele în cuplu sunt paşi pe Calea Dragostei. Nu poţi elimina aceste etape. Uneori suntem adevăraţi copii şi
cum bine ştim, înainte de a putea alerga, copilul nu poate elimina anumite trepte ale învăţării, precum să se întindă pe jos,
să meargă de-a buşelea, să stea în şezut, să se ridice, să cadă, să se ridice din nou… dar fiecare pas este un progres şi să nu
uităm că paşii mici fac schimbările mari ; chiar şi eşecurile noastre ne conduc spre reuşită cu condiţia să învăţăm din ele, sa
luăm lecţia şi să continuăm a dezvolta relaţii şi a spera.
Cel ce nu vrea să alerge, acela nu va cădea niciodată, cel ce vrea să iubească cu adevarat acela va cunoaşte adevărata
Dragoste. Motivul există, intenţia există, sinceritatea există pentru a realiza ţelul şi, desigur, căderile inerente sunt de
asemenea acolo, dar drumul continuă….
Şi să nu uităm că un adevarat îndrăgostit niciodată nu se plânge. El iubeşte. Se simte cu adevarat bogat. Caci bogat este
numai acel ce pastrează cu tărie în inima sa, dragostea pentru semeni. Atunci cand devii un îndragostit, adevărata bătălie a
început. Te lupţi cu tine însuţi, te reconstruieşti experimentând iubirea ca pe una din cele mai înalte şi profunde trăiri.
Iubirea este una din cela mai mari valori ale OMULUI, ea este cea care da sens şi suprasens vieţii.

3.REALIZATI O COMPARATIE INTRE DRAGOSTEA PASIONALA SI CEA COMPANIONALA

Dragostea pasională presupune atenție maximă la persoana iubită, reacțiile comportamentale scapă de sub controlul
rațiunii , dragoastea este oarbă, defectele se convertesc în calități, distanța față de celălalt este trăită cu teamă, teamă ce
devine obesivă și intensifică dorința de a trăi cât mai aproape de celălalt, de a primi dovezi ale iubirii.
   Faptul de a te simți îndrăgostit este unul comun și este ceva pe care îl învățăm de mici copii (”Albă ca Zapada”,
”Cenușăreasa” etc) și deci pentru care ne pregătim și la care visăm.Ne formăm o părere și un ideal, un imaginar și o
așteptare cu care ne obișnuim să trăim, iar în momentul în care se concretizează ținem cu tot sufletul să fie pentru totdeauna
(așa cum ni se spune la finalul poveștilor: și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...). Această dorință acerbă ne
transformă dragostea în dragoste pasională în care nimeni și nimic nu mai contează, în care nicio variabilă nu-și mai are
locul iat momentele de mici neplăceri sunt simțite ca drame și trăite cu deznădejte. Atitudinea devine una posesivă  și
predomină teama obsesivă de a nu pierde persoana iubită fapt ce crește preocuparea de celălat mai mult decât ar putea fi
nevoie.
    Dragostea este trăită de către toți oamenii acestei lumi în atâtatea moduri, cu atât de diverse intensități, sub atâtea zeci de
contexte socio-culturale, încât a defini dragostea este ceva imposibil;iar a face distincția între feluri ale dragostei și a stabili
limitele este ceva divin.Iar dragostea pe care încercăm noi astăzi să o definim și pe care o și simțim nu a foat așa de la
început. La bază dragostea este un fenomen universal cu valoare de reproducere.Rașionamentul ar fi cam acesta: o femeie
cu un bărbat formează o pereche pentru a se reproduce și perpetua specia. Doar evoluția omului a adus în acest context și o
altă latură a sa: aceea de a avea grijă de celălalt; iar asta se poate numi dragoste.
    Partenerii pot fi legați și de un alt tip de dragoste: dragostea companională. Aceștia se iubesc însă într-o intesitate
controlată,echilibrată, rațională, practică. Cei doi se susțin reciproc, se înțeleg și se tolerează. Își construiesc o relație bazată
pe încredere iar viețile lor se împletesc aproape perfect. Problemele întâmpinate le rezolvă comunicând asta după ce disting
gravitatea lor.Deși acest tip de dragoste pare opusul celei pasionale nu este așa. Ci mai degrabă o completare. Iubirea
pasională poate fi resimțită de mulți, iar după ce văpaia dispare rămâne acestă dragoste companională care face relația să
dureze mai mult și care sudează perechea.
    Într-o altă ordine de idei, dragoastea pasională este resimțită la începutul relației, iar dacă nu se sfârșește se transformă în
ceea ce se numește dragoste companională.
    Studii făcute pe populație americană au descoperit că omaneii definesc și alte tipuri de dragoste: dragostea posesivă
(este o dragoste pasională însă cu trăiri mult mai intense); dragoste pragmatică ( partenerii se aleg după anumite criterii
pentru a pune bazele unei relații în care se satisfac nevoi materiale); dragostea altruistă ( dăruirea de iubire necondiționată
și fără a aștepta nimic în schimb); dragostea ludică ( în care relația este considerată un joc, un mod de a etala puterea și de
a câștiga; acest tip de dragoste nu durează mult timp, ci doar până când unul dintre parteneri se plictisește sau devine greu;
de aceea mulți psihologi nici nu o consideră un tip de dragoste pentru că sentimentul în sine nu există).
     Alți psihologi consideră că nu trebuie categorizată dragostea și că aceasta ar conține oricum anumite dimensiuni
comune doar că variază de la un cuplu la altul, de la o religie la alta, de la o vârstă la alta ș.a.m.d.
   Stenberg (1988) a propus un model triunghiular al dragostei iar acesta cuprinde: intimitatea- sudura sufletească,
preocuparea față de celălalt, înțelegerea, respectul și valorizarea celuilalt; pasiunea-aspectele romantice ale iubirii, atracția
 fizică și sexuală; latura decizional-implicațională- centrată pe cognitiv, pe reprezentarea relației, pe colaborare, implicare,
pe decizii și hotărâri.
   Cuplurile care reușesc să mențină triunghiul echilateral tind să fie cele mai stabile în timp. 

4.IDENTIFICATI CAUZELE PENTRU CARE SEXUALITATEA PREMARITALA ESTE MAI FRECVENTA ACUM
DECAT IN TRECUT

 Publicitatea bazata pe elemente cu conotatii sexual

 Legalizarea avortului
 Sex shopuri
 Filme cu scene erotice
 Moda
 Current promovat –de mass media
 Literatura ce promoveaza aceasta
 Internetul ce abunda in elemente erotice, pornografice
 Promiscuitatea este prezentata in mass media ca o bravura
 Alimentatia care abunda in substante care accelereaza activitatea hormonala, excitante

5.GANDITI LA CATEVA ACTIUNI CONCRETE DE EDUCATIE SEXUALA A TINERILOR

 vizionare filme despre relatia de cuplu

 http://semneletimpului.ro/social/familie/virginitatea-pana-la-nunta-daunatoare-sexualitatii-de-dupa.html
 http://semneletimpului.ro/sanatate/pretul-mare-dar-ascuns-al-sexului-ocazional.html
 http://semneletimpului.ro/social/sex/cum-a-gandit-dumnezeu-chimia-sexului.html
 http://semneletimpului.ro/religie/teologie/sexualitatea-biblica/stiinta-a-demonstrat-o-sexul-premarital-
schimba-creierul.html
 http://semneletimpului.ro/religie/teologie/sexualitatea-biblica/studiu-sexul-premarital-afecteaza-relatiile-de-
lunga-durata.html
 http://www.mayra.ro/sex/sexperiente/sexul-premarital-pro-sau-contra/

6.ROLUL COMUNICARII IN ARMONIZAREA RELATIILOR DE CUPLU

   Comunicarea este cea care, în viziunea noastra, face diferenta între un cuplu care o sa reziste pragurilor critice ce se vor ivi si unul
care, la prima adiere a nesigurantei, se va destrama. Legea valabila în orice situatie ar trebui sa fie aceasta: daca exista ceva ce ma
deranjeaza si sunt constient ca problema mea ar putea afecta relatia mea cu partenerul/partenera de viata, atunci, în mod imperativ
trebuie sa comunic aceasta stare. Orice lucru marunt care ar putea afecta relatia, trebuie împartasit si stiut de ambii membrii ai relatiei.
Niciodata nu trebuie uitat acest aspect - si anume, ca într-o relatie sunt doua persoane, care trebuie sa-si aleaga un drum comun,
renuntând la a trage fiecare spre directii opuse. Acest lucru înseamna sacrificiul, jertfirea propriilor dorinti, care de multe ori tin de
natura noastra egoista. Dar egoismul e exclus din ecuatia iubirii, si înlocuit cu predarea personala, pe plan afectiv. Practic,
comunicarea este cea care conduce pe cei doi pe acest drum. Din momentul în care se începe comunicarea, fie la începutul relatiei, asa
cum ar si fi normal, fie la un moment de nesiguranta, de cotitura, peste care nu se poate trece decât astfel, începe si cladirea încrederii
si a bazarii totale, a deschiderii sufletesti si a acceptarii totale a celuilalt. E momentul în care devenim mai constienti de nevoile
partenerului sau a partenerei, de lipsurile sale, precum si de asteptarile si visurile acestuia sau acesteia. E momentul în care se alege un
drum comun. Definitii ale dragostei putem gasi la fiecare autor, fie el balzacian, proustian, eminescian. Definitii precum "dragostea se
manifesta atunci când doi îndragostiti stau fata în fata, uitându-se unul în ochii altuia" întotdeauna au reusit sa frapeze. Însa, daca am
defini dragostea prin prisma comunicarii, într-o forma mult mai realista si mai putin idealizata, am spune ca dragostea se manifesta
atunci când doi îndragostiti se uita în fata, tinându-se de mâna si înaintând pe acelasi drum. Fiindca e indiscutabil faptul ca la un
anumit moment dat, cei doi îsi vor alege un destin împreuna, chiar si în cazul unei relatii temporare. si atunci ar fi destul de greu ca cei
doi sa înainteze stând fata în fata, fiindca s-ar împiedica de cele mai mici pietre de pe drum.

Iar elementul care readuce cuplul cu picioarele pe pamânt, care reduce din nota de basm si de farmec ca-n povesti, care face
loc si ratiunii într-un cuplu, este într-adevar aceasta comunicare deschisa. De ce e nevoie un echilibru între pasiune, sentimente si
emotii si ratiune rece, dura, e de la sine înteles. Viata nu e întotdeauna roz, pe cum ne-ar place sa credem! si daca nu e roz când
suntem singuri, ce ne-ar face sa credem ca ar fi asa, când vom fi doi? Când sunt doi se dubleaza responsabilitatile, grijile si greutatile.
Mentalitatea conform careia în doi viata e mai frumoasa, grijile se topesc si tot ce conteaza e dragostea, e una ce tine mai degraba de
basmele cu printi, printese si "pâna la adânci batrânete", decât una realista. Nu strica ca într-o relatie sa avem si astfel de momente,
însa ele ar trebui alese cu precautie, pentru a nu ne lasa influentati de ele si a pierde din vedere si realitatea. Ratiunea, asa cum
precizam, e cea dura, rece, care contine si aspectele mai putin de vis ale relatiei. Vor fi probleme, vor fi si griji, si e bine sa le
constientizam din timp. Iar aici intervine poate cel mai pregnant rolul comunicarii, fiindca, fie ca este vorba de griji personale, de
probleme ce tin de cuplu în sine, sau sunt exterioare lui, cum ar fi probleme financiare, de sanatate, totul trebuie comunicat si înteles,
în masura în care are efecte asupra ambilor parteneri. Simpla constientizare a faptului ca gasesti un sprijin emotional în persoana de
lânga tine face minuni.

Asadar, unde sa plasam comunicarea în cadrul unei relatii de cuplu? Doar la începutul ei? Doar atunci când, saturati de
sentimentalisme, ne plictisim si cautam altceva? Doar când se ivesc probleme ce trebuiesc neaparat discutate? Sa nu uitam ca a
comunica nu înseamna doar a rosti vorbe, ci mai mult de atât, a asculta si a fi ascultat, a "mangâia interiorul" (Leleu, 2006) celuilalt, a
oferi si a primi sprijin.

Comunicarea a fost mecanismul care a dus la evolutie, alaturi de erorile stiintei care au îndemnat la progres. si astazi,
mecanismul înca mai functioneaza, înca de când suntem nascuti. Comunicarea e atât de bine lipita de viata, încât ar fi inuman a
încerca sa le despartim pe cele doua. Iar în cuplu, cu atât mai mult comunicarea e esentiala, întrucât e vorba de doua suflete ce
interactioneaza sentimental, fizic, spiritual.

CAP.XIII
1.IDENTIFICATI LIMITELE FIECAREI TEORII EXPLICATIVE A COMPORTAMENTULUI AGRESIV ARGUMENTANDU-
LE IN ACELASI TIMP

1) Teorii Etologice.
Etologia, sau biologia comportamentului, este stiinta care studiaza comportamentul vietuitoarelor, raportat la obiceiuri si deprinderi, la
interactiunea interspecii si intraspecii si la modalitatile de raspuns la stimulii din mediu. Prin studiile facute de-a lungul timpului,
etologii au urmarit sa inteleaga mai bine partea innascuta din comportamentul uman, dar si pe cea dobandita prin influenta culturala.
Agresivitatea este înnascuta-  Principal sustinator este Freud. Agresivitatea este un instinct pur, este de natura instinctuala si are un
rol negativ. Singurele modalitati de canalizare si reorientare a acestor instincte sunt exprimate prin arta, sport.
   Un alt adept al acestei teorii este Konsad Lorenz. In lucrarea sa despre agresiune, el accentueaza asupra naturii biologic-instinctuale
pe care-l gasim si la om si la animale. In timp ce la Freud, ea are o valoare adaptiva, fiind esentiala pentru supravietuire.
Ex.: comportamentul agresiv animal- masculul indepartandu-i pe altii previne supraaglomerarea. Datorita faptului ca cel puternic
invinge, se creeaza un proces de selectie naturala a celor cu un bun potential genetic, fapt ce va permite transmiterea
comportamentului agresiv, urmasilor. Aceasta teorie a fost foarte criticata.In virtutea ei ar fi de asteptat ca oamenii sa aiba aceleasi
manifestari agresive oriunde in lume.  Acest lucru nu este adevarat , datele statistice cu privire la comportamentul criminal indicand
faptul ca la sf. anilor ' 80, in tarile din Scandinavia: Norvegia, Suedia rata omuciderilor de 0 la 100.000 loc., pe cand in Thailanda era
de 14 la 100.000 loc.
Exista mari diferente interindividuale in manifestarea comp. agresiv. Respingerea clasigeneralizata a naturii instincte ale comp.
agresiv nu inseamna insa si ignorarea unor influenteevidente de ordin biologic ca:
a) influențe neuronale (exista anumite zone din cortex, care in urma unor mici stimulari, faciliteaza adaptarea comp. agresiv de catre
subiect);
b) influențe hormonale (barbatii sunt mult mai agresivi decat femeile, datorita diferentelor de tip hormonal);
c) influențe biochimice- cresterea cantitatii de alcool in sange- comp. agresiv.
O alta perspectiva ce sugereaza faptul ca agresivitatea este cel putin innascuta este sfanta de sociobiologic (Rushton si Wilson).
Potrivit lor agresivitatea este vazuta in functie de evolutie, principiile selectiei favoizand in timp cresterea nivelurilor de agresivitate.

2) Teoria psihanalitică
Desi, initial, in viziunea lor asupra inconstientului, psihanalistii nu au acordat foarte multa importanta agresivitatii, aceasta fiind
vazuta doar ca un mijloc prin care trebuintele de baza sunt satisfacute, ulterior, agresivitatea primeste recunoastere ca instinct de sine
statator de o importanta remarcabila pentru viata psihica inconstienta.
Odata cu rolul major atribuit agresivitatii, are loc o modificare semnificativa in teoria psihanalitica a instinctelor. Pulsiunea sexuala se
transforma din dusmanul vietii in sustinatorul ei, iar agresivitatea devine adversarul ei. Astfel, agresivitatea, interpretata la inceput
doar ca reactie innascuta, care potenta celelalte instincte, ajunge sa se bucure de o maxima expunere, fiind transformata intr-unul din
polii dualismului pulsional.
Dualismul pulsional are la baza relatia dintre Eros - instinctul sexual si instinctul de conservare - si Thanatos - impulsul de
autodistrugere (numit si instinctul mortii). In timp ce Erosul este implicat in conservarea vietii, Thanatosul este implicat in readucerea
vietii la stadiul anorganic, prin tendinta de autodistrugere. Chiar daca la nivel primar este autodistructiva, prin interactiunea cu
pulsiunea sexuala agresivitatea devine distructiva si orientata spre exterior, conform celei de-a doua teorii a instinctelor, emise de
Freud (parintele psihanalizei).

3) Teoria frustrare- agresivitate (Miller si Dollard). Aceasta teorie are la baza 2 postulate specifice:
 a) agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii
 b) frustrarea conduce intotdeauna catre o anumita forma de agresivitate
  Aceasta teorie se bazeaza pe faptul ca agresivitatea este determinata de conditiile de mediu.
   Blocarea caii de atingere a unui scop creeaza anumite frustrari.  La randul lor acestea se pot constitui in sursa de manifestare a
agresivitatii. Destul de frecvent este agresiv, nu este orientata asupra sursei. ci redirectionata catre o alta tinta. Teoria a fost supusa
unor revizii, a. i. L. Berkonvitz, sustine ca frustrarea produce doar o anumita stare de pregatire emotionala pentru agresare.
4) Teorii Comportamentiste.
Agresivitatea este un comportament social invatat- autor Albert Bondura.
   Agresivitatea se invata prin:
 a) direct- prin recompensare (pedepsirea) unor comportamente
 b) prin observarea (imitarea) unor modele de conduita ale altora, iar aceste metode fiind intalnite in:
* familie- parintii copiilor violenti, ai celor abuzati, maltratati provin din familii in care s-a utilizat pedeapsa fizica;
            * mediul social- in comunitatile in care metodele de conduita agresiva sunt acceptate, admirate, valorizate, agresivitatea se
transmite mult mai usor noilor generatii.
            * exista o exagerare cu privire la rolul mass-mediei, datele statistice arata ca principalii factori sunt modele familiare si cele
sociale apropiate.
      1) factori ce tin de individ, de conduita lui, de reactivitatea lui comportamentala
      2) factori ce tin de familia individului
      3) factori ce tin de mass-media
   Ex. 1) Cercetarile din psihologia sociala demonstreaza ca predispuse spre agresivitate sunt persoane irascibile si extrem de
competitive.
   Atacul sau provocarea fizica sau verbala atrage de cele mai multe ori rapuns agresiv.
- durerea fizica si morala- cresterea agresivitatii. Alti factori: caldura (temp. inalte coreleaza cu manifestari agresive), aglomeratia
(apare in calitate de agenti stresanti si duce la cresterea agresivitatii..)
   Ex. 2) -Mariajul instabil si divortul.
            -istoria propriei vieti a parintilor- parintii care-si ?aleuzeaza? copiii au fost supusi la randul lor unui tratament similar de catre
proprii parinti sau au fost in mare masura vegheati emotional decatre acestia.
            -atitudine parentala in raport cu cresterea copiilor. Parintii aluzivi privesc copiii ca pe o modalitate de a-si satisface propriile
nevoi, aspiratii, solicitandu-i pe acestia sa interprinda actiuni ce depasesc posibilitatile si abilitatile lor fizice si psihice. Acesti parinti
intampina dificultati in a stabili legaturi empatice cu proprii lor copi. Ei privesc copilul ca pe o marioneta ce trebuie sa fie dresata la
orice mica batere.
            -tulburari psihice si de personalitate- Parinti care-si maltrateaza copiii suferade afectiuni psihice.[2]

2.INCERCATI SA IDENTIFICATI O TEORIE CARE VI SE PARE CA MAI RELEVANTA IN EXPLICAREA

COMPORTAMENTULUI AGRESIV SI ARGUMENTATI ALEGEREA FACUTA

Catharsisul. Exprimarea activă a agresiunii diminuează tendinţa de a agresa, şi invers, inhibiţia blochează agresiunea să se
actualizeze, dar nu diminuează, în acelaşi timp, tendinţa de a se angaja într-un astfel de comportament. Rezultă că, singurul factor care
poate reduce motivaţia de a agresa este catharsisul sau abreacţia. Orice act de agresiune chiar şi ironia, indirectă sau nevătămătoare
pentru altul, ar funcţiona ca şi catharsis şi datorită acestui fapt ar diminua tendinţa de a se angaja în alte acte agresive. Astfel, potrivit
lui Dollard, nu este absolut necesar să rănim pe altul, deoarece chiar şi comportamente cum sunt „datul cu pumnul în masă" reduc
motivaţia ulterioară de a agresa.

            Acest punct de vedere este foarte optimist în ceea ce priveşte controlul social al agresiunii fiind suficient, dintr-o asemenea
perspectivă, să oferim individului oportunitatea de a agresa. Dar cât ar fi atunci durata acestor efecte cathartice?

            În plus, însăşi noţiunea de catharsis este viu criticată de cercetătorii adepţi ai teoriei învăţării sociale a comportamentului
agresiv.
            În general, teoria frustrare-agresiune prezintă avantajul unei anumite simplităţi, clarităţi. Filaţia sa cu punctul de vedere
psihanalitic este evidentă: face accesibilă dovada experimentală pentru prima formulare a lui Freud. Faptul că ea poate fi testată
experimental explică în mare parte impactul său asupra cercetărilor în psihologia socială a  marcând, de fapt, debutul studiilor
empirice asupra comportamentului agresiv.

3.DESCRIETI O SITUATIE IN CARE FRUSTRAREA NU A FOST URMATA DE COMPORTAMENT AGRESIV

Cand in scoala, elevii folosesc cuvinte vulgare, nu ii agresam, ci atentionam asupra limbajului si a faptului ca se pot exprima frumos

4.CE ALTE EMOTII IN AFARA FURIEI POT DETERMINA COMPORTAMENTUL AGRESIV

 FURIA
 ANXIETATEA
 FRUSTRAREA
 VINOVATIA
 IMPULSURI SEXUALE
 DEPRESIA
 DEPENDENTA
 FRICA
 RUSINE

5.ANALIZATI COMPORTAMENTELE AGRESIVE ALE UNOR COPII DE VARSTA PRESCOLARA

Tipa, zgaraie, musca, arunca, loveste .. acestea sunt comportamente pe care nu vrem sa le vedem la copiii nostri, dar care apar in unele situatii...
la unii copii mai rar, la altii mai des.

Vars Agresivitatea la copii se poate recunoaşte după  următoarele caracteristici:

• crize de furie intense;
• certuri frecvente cu adulţii;

• enervarea intenţionată a altor persoane;

• opoziţie faţă de regulile şi indicaţiile adulţilor;

• învinovăţirea altor persoane pentru propriile greşeli;

• se simte jignit foarte uşor şi este iritabil, se enervează uşor;

• este frecvent răutăcios şi are gânduri de răzbunare;

• îi ameninţă sau îi intimidează pe ceilalţi;

• iniţiază frecvent bătăi;

• foloseşte obiecte pentru a provoca răni fizice grave altor persoane (de exemplu pietre,

sticle sparte, cuţite);

• chinuie alte persoane, de exemplu copii mai mici sau animale;

• distruge intenţionat proprietatea altora;

• fură (de exemplu furt din magazine) sau le ia colegilor lucrurile;

• este în afara casei peste noaptea fără permisiune părinţilor (de exemplu doarme la un

prieten deşi i se interzice acest lucru);

• chiuleşte frecvent de la şcoală.

Copiii agresivi pot fi  neatenţi, nu ascultă atunci când li se explică ceva (acasă
sau la şcoală), fac multe greşeli, sunt impulsivi şi acţionează fără a se gândi, sunt uşor de

distras. În aceste cazuri apare şi o problemă de ADHD (sindromul de deficit atenţional) sau o tulburare de hiperactivitate.

Copiii agresivi manifestă frecvent un comportament opoziţional, sunt ostili sau

duşmănoşi, se acomodează greu, pentru ca sunt  respinşi de prietenii lor datorită acestui comportament.

Copiii agresivi sunt cei care îi provoacă pe ceilalţi, dar in sinea lor pot fi  foarte sensibili, uşor de rănit şi ranchiunoşi, simţindu-se

adesea  ameninţaţi şi atacaţi de ceilalţi, inclusiv de proprii fraţi. primara: baietii prefera
 baietii prefera agresivitatea fizica,
 fetele formele de agresivitateindirecta
Studiu de caz

Baiat in varsta de 5ani care manifesta un comportament agresiv

Comportamentul a aparut cu cateva luni in urma si se manifesta in mod colectivitate,la gradinita.Parintii sunt socati fara poata sa gasesca o
explicatiecu atat mai mult cu cat copilul pare sa se intr—un adevarat pericol pentru fratiorul cel mic
fafmiliei.Furiasiagresivitateacopiluluiseindreaptainamiliei. Furia si agresivitatea copilului se indreapta in egala masura catre colegii de la
gradinita,catre, fata de care a avut cateva tentative de a –l si de a--ipune paturica pe fata.

Baiatul nu este o fire sociabila, este temator si nesigur in prezenta celorlalti , nu—i place sa lege Prietenii usor;

Modelul agresivitatii cazului

TEMATOR SI NESIGUR IN PREZENTA CELORLALTI

ASTEPTARI EXAGERATE CU PRIVIRE LA RECUNOASTEREA SOCIALA;

HIPERSENSIBILITATE LA AMENINTARI;
NESIGURANTA CU PRIVIRE LA SIMPATIILE INTERUMANE

COMPORTAMENT AGRESIV CA MODALITATE DE OBTINERE A RESPECTULUI

(INTARIRE POZITIVA) DUCE LA O AUTOCONFIRMARE NEPOTRIVITA

AGRESIVITATEA DUCE LA CALMARE EMOTIONALA, SENTIMENTUL NEPLACUTDE TEAMA ESTE REDUS (INTARIRE NEGATIVA)

TEAMA CARE APARE IN CONTEXTUL SOCIAL ESTE REDUSA TOT MAI DES PRIN COMPORTAMENT AGRESIV, ACEST LUCRU DUCE LA FIXAREA

COMPORTAMENTULUI AGRESIV

AGRESIVITATEA CRESCUTA ARE DREPT CONSECINTE PEDEPSELE,

SANCTIUNILE SI MAI ALES RESPINGEREA SOCIALA DIN PARTEA MEDIUlui(PARINTII UNEORI PEDEPSESC AGRESIVITATEA COPILULUI TOT PRIN

AGRESIVITATE!)AGRESIVITATE!)

AMENINTARI CRESCUTE SI REALE DIN PARTEA MEDIULUI

CCauze:

Comportamentul agresiv al baiatului are succes iintrucat ceilalti copii ii confirma principalul beneficiu si respect, teama sau chiar supunere. Astfel

copilul care initial a actionat agresiv din frica, acum isi extinde comportamentul agresiv deoarece obtine

.beneficii sau isi impune mai usor punctul de vedere.

aceasta situatie actioneaza mai multe procese de

intarire pozitiva si negativa:

Intarirea negativa serefera se refera la reducerea Sentimentului de teama, la detensionarea emotionala la reducerea simptomelor fizice
neplacute (de puls crescut, transpiratie, senzatie de rau general)
Intarirea pozitiva ireprezentata de reactiile celorlalti copii, dar si de libertatea de actiune.

mediul familial violent , modele parentale

Parintii ii spun mereu copilului ce nu are voie sa faca , ignorand faptul ca sunt

situatii cand si el trebuie sa aiba o cale de a—si descarca .emotiile negative. “Nu ai voie sa lovesti, nu ai voie sa

vorbestiurat... dar ai voie sa te superi daca cineva s—a comportat urat cu tine. Este dreptul tau sa te indepartezi

de acea persoana care te—a suparat si sa nu--i mai vorbesti” (“Decat sa fi batut mai bine bati tu pe altii!”)

6.ANALIZATI IMAGINEA DE MAI JOS PRIN PRISMA TEORIEI INVATARII SOCIALE

MASS MEDIA OFERA ZILNIC IMAGINI INCARCATE DE VIOLENTA CARE AFECTEAZA COMPORTAMENTUL COPIILOR,

DATORITA FAPTULUI CA EI VOR COPIA ACELE MODELE

7. STRATEGII DE AMELIORARE A COMPORTAMENTULUI AGRESIV LA ADOLESCENTI SI LA COPII

Metode de creștere a frecvenței unui comportament

Întărirea pozitivă: se aplică atunci când dorim să menținem sau să intensificăm un comportament vizat prin prezentarea unei
stimulări. Această stimulare se acordă imediat după efectuarea comportamentului deoarece se dorește creșterea repetitivității acelui
comportament. Se merge pe principiul că dacă acel comportament este realizat de mai multe ori se va primi o stimulare care îi face
plăcere subiectului care îl manifestă.
Ex: Dacă învăț poezia la română mă uit la desenele mele preferate.

Întărirea negativă: comportamentul este executat pentru eliminarea sau reducerea unui stimul aversiv sau a unei situații care produce
disconfort. Nu trebuie confundată cu pedeapsa, care scade frecvenţa unui comportament indezirabil, în timp ce întărirea negativă
crește frecvența unui comportament .
Principiul care este activat este că, dacă subiectul continuă să manifeste acel comportament, va scăpa de stimulul neplăcut. Cele mai
comune comportamente pe care acest tip de întărire le dezvoltă sunt evitarea și evaziunea (Micela).
Ex: Elevul căruia îi este frică de o lucrare la matematică alege să fugă de la oră, evitând astfel o notă mică. Comportamentul său
indezirabil este întărit astfel negativ de faptul că a evitat o situație neplăcută.

Câteva modalitați de aplicare a întăririlor:

Shaping: este o întărire pozitivă care se aplică în mod gradat și cumulativ, vizând același tip de comportament, adică se respectă un
anumit algoritm de pași. Aceşti paşi care respectă o anumită secvenţialitate, până la comportamentul final vizat sunt recompensaţi,
respectându-se anumite criterii bine stabilite. Pentru a încuraja copilul să își însușească și să manifeste un anumit tip de comportament,
se lucrează în pași mici, succesivi, astfel încât copilul să se apropie tot mai mult de rezultatul final.
Instruirea discriminativă: apare atunci când dorim să învățăm un copil să se comporte într-un anumit fel dar numai în anumite condiții
(dar nu și în altele) – de aici denumirea de instruire discriminativă. Astfel, copilul este ajutat să identifice corect, să diferențieze
circumstanțele și le vom întări pe cele adecvate.
Contractul comportamental: se realizează între părinți/profesor și copil, este un acord, o înțelegere scrisă care să stipuleze clar care
sunt comportamentele țintă vizate, ce responsabilități își asumă fiecare parte din contract, care sunt consecințele respectării sau a
neasumării acestor comportamente. Deoarece responsabilizeză părțile contractante, este o metodă care dă rezultate rapide.

B. Metode de scădere a frecvenței unui comportament

Pedeapsa: este reprezentată de un stimul sau eveniment care se produc după manifestarea unui anumit tip de comportament și are ca
și scop scăderea, diminuarea probabilității repetării acelui tip de comportament.
Pedeapsa poate consta în aplicarea unui stimul dureros, trăirea unei situații neplăcute, eliminarea unor privilegii, reducerea unor
drepturi câștigate anterior, etc…

Principalele tipuri de penalizare (pedepse) sunt:

• Pedeapsa fizică: este cea mai comună și des întâlnită. Se bazează pe producerea durerii și de multe ori aceasta este însoțită de emoţii
negative şi sentimente de umilire și rușine (bătaie, smucire, trântit, arsuri). Este o metodă foarte des întâlnită şi cea mai la îndemână,
chiar dacă antrenează o serie de consecințe negative pe plan fizic şi emoțional şi are repercusiuni în dezvoltarea ulterioară a copilului.
• Comportamentul verbal cu rol de stopare sau reducere a unui comportament: interdicţiile verbale, tonalitatea vocii, inflexiunile
vocale, verbalizarea ameninţărilor, au rolul de a reduce frecvența unui comportament.
• Timeout: constă în blocarea fizică și întreruperea pentru câteva minute, imediat după comportamentul problemă a unei situații
plăcute, stimulative pe care subiectul o trăiește ca urmare a realizării acelui comportament. De exemplu, putem să îl ducem pe copil în
altă cameră un anumit interval de timp. Nimeni nu vorbește și nu se uită la copil până nu expiră timpul de pedeapsă. Trebuie sa fim
atenți când folosim timeout-ul. Uneori copilul are o atitudine negativă tocmai pentru că vrea să iasă dintr-o situație cu un mare grad de
disconfort pentru el sau nu vrea sa îndeplinească o sarcină; în aceste situații timeout-ul devine o recompensă și poate întări
comportamentul nedorit.
• Sancțiunea: constă tocmai în retragerea sau diminuarea întăririlor pe care persoana le-a primit, deoarece a manifestat un
comportament neadecvat. Aici vorbim despre retragerea unor drepturi, a unor privilegii, a unor întăriri obiectuale, etc.
• Extincția (“stingerea”) constă în reducerea frecvenței unui comportament prin eliminarea întăririlor care au fost asociate cu
manifestarea acelui comportament. Se bazează pe presupunerea că, dacă nu îi vom mai oferi atenție comportamentului respectiv, va
dispărea pentru că nu va mai exista nimic care să îl susțină pentru că nu se mai justifică. Cele două modalități de reducere a frecvenței
unui comportament, pedeapsa cât și extincția au un efect similar, dar în cazul pedepsei diminuarea se datorează instituirii unei
contingențe; în cazul extincției se datorează dispariției acestei contingențe.

CAP. XIV

1.ANALIZATI UN COMPORTAMENT PROSOCIAL AL UNUI CUNOSCUT PRIN PRISMA CELOR TRATATE IN ACEST CAPITOL

Ca noţiune generală, comportamentul prosocial se referă la actele evaluate pozitiv în societate. În cultura noastră, a-i ajuta pe ceilalţi
când au nevoie se bucură de o evaluare pozitivă. Wispé (apud Crăciun, 2005) defineşte comportamentul prosocial drept acel com-
portament cu consecinţe sociale pozitive, care contribuie la bunăstarea fizică şi psihică a unei alte persoane.

Un astfel de comportament il are vecina mea, care uda forile pe casa scarii, aduce pliantele promotionale si le lasa in pragul usii,etc

2.EXPLICATI LIMITELE ABORDARII SOCIOBIOLOGICE A COMPORTAMENTULUI DE INTRAJUTORARE

a) Teoriile sociologice
• in procesul socializarii, am invatat ca trebuie sa ne acordam reciproc ajutor

• diferite persoane beneficiaza de ajutorul nostru cu cat depind mai mult de noi

Norma responsabilitatii sociale: obligatia morala de a-i ajuta pe altii, fara a astepta recompense externe

- ne subordonam acestei norme pentru ca ne simtim satisfacuti atunci cand atingem standardele morale interne

- se aplica diferentiat - ii ajutam mai ales pe cei despre care avem o parere buna
Norma reciprocitatii: obligatia morala de a-i ajuta pe cei care te-au ajutat anterior

- regula de aur in orice relatie interpersonala

- se regaseste in toate societatile (ca si tabu-ul incestului)

- este intim legata de principiul echitatii (beneficiul proportional cu investitia)

- nu este respectata de catre persoanele cu stima de sine mai redusa

Teoria invatarii sociale

Emergenta comportamentului social poate fi explicata:

1. prin persuasiune:
2. prin invatare sociala
 Prin persuasiune:

- moderatia in solicitarea ajutorului este mai eficienta decat insistenta

- cand ajutorul se solicita prea intens ® reactanta psihica

Reactanta psihica: tendinta de redobandire a libertatii de actiune in cazul limitarii externe a comportamentelor proprii (efectul de
bumerang)

 Prin invatare sociala:

- expunerea la modele prosociale sporeste probabilitatea producerii lor la persoanele care le observa

Teoriile psihologice
 Teoria cost - beneficiu: oamenii tind sa mentina echitatea in relatiile interpersonale
• este in consonanta cu teoria echitatii

• oamenii incearca sa elimine distresul (stresul negativ) provocat de relatiile interpersonale inechitabile, restabilind echitatea

Analiza cost - beneficiu: ii vom ajuta pe altii daca apreciem ca beneficiul va depasi costul implicat de ajutorul dat
Datane si Darley 1970 - experiment care a condus la concluzia ca frecventa ajutorarii este invers proportionala cu costul
comportamentului, cu cat costul este mai ridicat, probabilitatea de ajutorare este mai redusa

Trebuie sa facem distinctia intre:

- costul antecalculat: ceea ce considera individul ca va investi

- costul real: ceea ce investeste efectiv individul intr-un comportament social - timp, bani, efort, emotii

Cost - gama larga de factori de natura materiala si/sau psihica

Beneficiu - recompense externe sau interne

Uneori anticipam un cost disproportionat de ridicat fata de cel real:

 tendinta de a-i ajuta pe cei in suferinta este mai scazuta(ne referim atat la costuri materiale, cat si morala - pierderea stimei de
sine, a prestigiului)
 ®ii ocolim chiar pe cei care au nevoie mai mare de noi

Competenta in acordarea ajutorului creste daca suntem familiarizati cu mediul social si natural in care evolueaza persoana (se
desfasoara actiunea) - Granet 1970:

 cu cat individul este mai competent si are mai mult control asupra situatiei, cu atat probabil ca va acorda ajutor (Hoffman 1976
explica aceasta prin costul scazut al ajutorului)
 putem spori frecventa comportamentelor prosociale marind competenta oamenilor
 Daca anterior am fost rasplatiti pentru comportamentul nostru prosocial, foarte probabil ca vom reitera acest tip de comportament

Aprobarea sociala mareste probabilitatea comportamentelor prosociale Satow 1977 (beneficiu: stima de sine)

Explicatiile de tip cognitivist sunt completate de cele afective (producerea comportamentelor prosociale este influentata de emotii
si sentimente) :

o bucuria il deschide pe om spre lume, tristetea il face sa se inchida in sine

o stare afectiva pozitiva ® evaluare mai generoasa a resurselor ®incredere sporita in noi insine exista o corelatie intre emotii
negative (suferinta, vinovatie) si altruism

Teoriile biologice
• explica comportamentul prosocial prin factori genetici

• loc central: sociobiologia: studiaza sistematic bazele biologice ale tuturor comportamentelor sociale (animale si om) intr-o
perspectiva evolutionista; fondator: Edward O. Wilson

fiintele vii se comporta in asa fel incat sa-si optimizeze castigurile cel mai pretios dintre ele fiind genele lor

considera ca altruismul are o baza genetica - pentru a asigura ameliorarea reprezentarii genelor sale, individul se identifica
apartenentei proprii si este obligat sa acorde ajutor altora, in functie de rudenie

3.IMAGINATI-VA UN INDIVID CARE ASISTA LA UN ACCIDENT DE MASINA SI CARE IA DECIZIA SA SUNE

LA SALVARE.CE ANUME L-AR IMPIEDICA SA INTERVINA DIRECT ASUPRA CELOR RANITI ?
 lipsa cunoasterii masurilor de prim ajutor
 incapacitatea de a evalua corect starea de sanatate a celor accidentati
 socul
 teama de a nu fi acuzat ca ar fi agravat astfel starea celor accidentati
4.CE ALTE FENOMENE SOCIALE POT FI EXLICATE INVOCAND PROCESUL DE DIFUZIUNE AL
RESPONSABILITATII?

Două teorii au fost dezvoltate pentru a explica efectul contactului personal. O ipoteză este că oamenii "se identifică" mai mult cu o
persoană după realizarea unui contact social,  prin urmare, au o probabilitate mai mare de a ajuta, pentru că empatizează cu
persoana. O altă ipoteză este că oamenii care au un contact faţă-în-faţă cu o persoană  nu doresc să vizualizeze consecinţele unui act
ratat. Nedorind să privească o scenă neplăcută, oamenii oferă ajutor. (Piliavin, Rodin, şi Piliavin, 1969)

O combinaţie a acestor două variabile, de a fi în faţa unei potenţiale victime şi de a nu dori să vadă consecinţele neplăcute - oferă
cea mai puternică motivaţie pentru ca oamenii să ajute, mai degrabă decât să fie "apatici". Williamson, Swingle şi Sargent (1982)
relatează un caz ce implică ambele elemente. Totul a început atunci când o femeie de 23 de ani a început să nască într-un tren de
navetişti din Chicago.

Navetişti au acţionat în calitate de moaşe, spectatorii au aplaudat şi au strigat, "Slavă Domnului!" şi un cumpărător a oferit o
păturică de copil nou achiziţionată pentru a acoperi nou născutul. Când au sosit paramedicii, conform revistei Chicago Tribune din 1
iunie, 1981, cineva a remarcat, "Toată lumea a muncit în unitate,  a fost multă armonie şi a fost frumos. Oamenii au aplaudat după
aceea şi, ceea ce m-a impresionat, a fost modul în care oamenii pot lucra împreună în unitate, atunci când trebuie".

Există şi alţi factori care ar putea influenţa, de asemenea, apatia spectatorului. Darley şi Batson (1973) au cerut studenţilor
seminarişti (studenţi care studiază pentru a deveni predicatori sau pastori) să repete un discurs într-o cameră, apoi să meargă în altă
cameră pentru adresa discursul unui grup care îi aştepta. În drumul lor spre cea de-a doua încăpere, fiecare student trecea pe lângă
o persoană prăbuşită în cadrul unei uşi. În condiţiile în care experimentatorii i-au făcut pe studenţi să creadă că întârziaseră cu
discursul lor, doar 10% dintre ei l-au ajutat pe străin. Când studenţii au crezut că era devreme pentru discurs şi că aveau timp de
pierdut, aproape jumătate dintre ei au oferit ajutor.
n cele din urmă, frecvenţa  experimentelor care implicau false situaţii de pericol a condus la sporirea suspiciunii în rândul subiecţilor.
Studenţii aflau despre experimentele din psihologia socială  la cursurile lor de psihologie introductivă şi, atunci când venea  vremea
să fie folosiţi ca subiecţi într-un experiment psihologic, erau "pregătiţi" faţă de înşelăciune. Kelman (1967) a avertizat că
experimentele de psihologie socială ce implică înşelăciunea ar putea avea efecte contrare în cazul în care subiecţii vor deveni
suspicioşi de fiecare dată când vor intra într-un laborator de psihologie.

MacCoun şi Kerr (1987) au relatat cum s-a adeverit predicţia lui Kelman la şcoala lor. Un subiect suferise un atac real de apoplexie în
timpul unui experiment. Mai mulţi alţi subiecţi erau de faţă, dar numai unul dintre ei (un salvamar) l-a ajutat prompt. Ceilalţi credeau
că  atacul de apoplexie era aranjat pentru experiment

Comportamentul social are o determinare complexă: poate fi determinat de trăsăturile de personalitate ale individului, de situaţie sau de ambele.
Psihologii sociali n-au negat niciodată importanţa trăsăturilor de personalitate, dar au susţinut că împrejurările îşi pun evident amprenta asupra
conduitei umane. În privinţa comportamentului de ajutorare, ei au arătat că există situaţii în care, indiferent de caracteristicile de personalitate
ale individului (fie că este generos, fie că nu este), el va acorda ajutor altuia, după cum există situaţii în care, indiferent de profilul de personalitate
al individului, el nu va acorda ajutor.
De exemplu, să ne imaginăm un adolescent care iese la plimbare cu prietena lui. Pe stradă, cineva îi solicită ajutorul – de pildă, un cerşetor bătrân
îi cere nişte bani. E foarte probabil ca în comparaţie cu situaţia în care se află singur, adolescentul să reacţioneze pozitiv la cererea bătrânului.
Aproape orice adolescent, indiferent dacă este foarte generos sau foarte avar, va accepta să dea bani. În acest caz, comportamentul individului nu
este determinat atât de caracteristicile lui de personalitate, cât de situaţie (faptul că prietena lui, pe care vrea să o impresioneze, este de faţă).
Situaţiile de urgenţă sunt situaţii relativ neobişnuite, care implică un pericol pentru o persoană. Ele nu pot fi prevăzute, sunt foarte diferite şi
impun acţiuni imediate, cântărirea pe îndelete a alternativelor nefiind posibilă. Studiile asupra situaţiilor de urgenţă au avut la bază ideea potrivit
căreia comportamentul de ajutorare depinde în bună măsură de situaţia în care se află individul.
Doi cercetători americani, Bibb Latané şi John Darley, au emis ipoteza că o caracteristică fundamentală a situaţiilor de urgenţă, prezenţa sau
absenţa celorlalţi, influenţează în mod decisiv acordarea ajutorului. Mai precis, ei au încercat să demonstreze că acordarea ajutorului depinde de
faptul că potenţialul donator se află singur sau în prezenţa celorlalţi. Autorii americani au pus în evidenţă aşa-zisul efect de trecător: este mai
probabil ca indivizii să acorde ajutor într-o situaţie de urgenţă când se află singuri cu cel ce are nevoie de ajutor decât dacă se află împreună cu
mulţi alţii.
Numele acestui efect a fost inspirat de situaţia în care s-a produs un accident rutier: un automobil a rănit grav un pieton. Automobilul a părăsit în
viteză locul accidentului. Într-o astfel de împrejurare, victima va primi mai repede şi mai eficient ajutor dacă la accident a asistat un singur trecător
decât dacă în jurul ei se strânge o mulţime curioasă. Latané şi Darley au demonstrat că neintervenţia individului în situaţiile de urgenţă nu poate fi
pusă pe seama apatiei. Individul reacţionează diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa celorlalţi. Prezenţa celorlalţi îl face să-şi amâne
intervenţia.
Explicaţia oferită se bazează pe ideea de difuziune a responsabilităţii. Atunci când sunt şi alţii de faţă şi pot interveni, individul simte că împarte cu
ei responsabilitatea pentru salvarea victimei. Dimpotrivă, când se află singur, înţelege că îi revine întreaga responsabilitate, încât acordă imediat
ajutor.
 Fenomenul de difuziune a responsabilităţii apare şi în situaţia în care individul face parte dintr-o mulţime violentă. Imaginaţi-vă următorul
context: grupul participanţilor la o demonstraţie paşnică se transformă într-o mulţime agresivă, care atacă forţele de ordine, sparge vitrinele
magazinelor etc. Într-un astfel de context, individul poate să considere că nu va fi tras la răspundere, responsabilitatea pentru actele antisociale
revenind tuturor participanţilor.
Comportamentul său dezinhibat şi agresiv are la bază difuziunea responsabilităţii în mulţime.

5.DATI EXEMPLE DE SITUATII DE URGENTA IN CARE LIDERII GRUPURILOR AU INTERVENIT INAINTE CELORLALTI MEMBRII, EXPLICATI ACEST
FENOMEN

 Gandhi
 "Fii tu insati schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume".
 Carismaticul lider politic si spiritual al Indiei, Gandhi a reprezentat  conducatorul de marca in miscarea pentru
obtinerea independentei Indiei.
 Gandhi este recunoscut pentru puterea sa de a inspira miscari pentru drepturi civile si libertate in intreaga lume.
 Ramas in memoria poporului ca liderul care a obtinut independenta unei tari printr-o revolutie nonviolenta,

 Martin Luther King Jr

 Dr. Martin Luther King Jr. se numara printre cele mai marcante personalitati ale secolului XX.
 Lupta sa non-violenta, incununata cu succes, impotriva discriminarii persoanelor de culoare din Statele Unite a fost
condusa de acesta sub semnul ideilor si metodelor lui Gandhi.
 In 1964 a primit Premiul Nobel pentru Pace.

6.ENUMERATI CATEVA STRATEGII DE IMBUNATATIRE A COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL LA

NIVEL COMUNITAR

Studiile recente realizate de Kenrick si colaboratorii sai (2002) demonstreaza urmatorul fapt: comportamentele prosociale servesc la
patru mari scopuri: (apud Cochinesc, 2008)
 

1. Contribuie la bunastarea noastra personala

2. Vizeaza cresterea statutului si aprobarii sociale

3. Vizeaza protejarea stimei de sine

4. Permit tinerea sub control si reglarea dispozitiei emotionale

Pe langa aceste studii sunt prezente o serie de perspective si teorii ce vizeaza explicarea acestei intrebari.

Una dintre perspective este cea a sociobiologiei care sustine ca individul urmareste prin comportamentul sau nu atat sa supravietuiasca
el cat genele lui. In acest sens, oamenii vor risca mult in a-si trece capitalul genetic mai departe, de aceea prefera sa-i ajute pe cei cu
care sunt inruditi. Dovezile sunt extrem de concludente in ceea ce priveste aceasta teorie intrucat multe specii de animale se
conformeaza acestui pattern: initial sunt ajutati parintii, fratii, copiii (avand 50% din gene similare); ulterior unchii, nepotii (25%) si in
cele din urma verii (12,5%).

Un alt exemplu in acest sens este actiunea unor asistenti medicali din Ohio care in urma unei tornade au stat acasa pana cand s-au
asigurat ca membrii familiilor lor sunt in regula si dupa aceea au plecat in misiune.

Teoriile invatarii sustin ca acest tip de comportament pare a fi invatat in timpul socializarii primare, care incepe inca din primele
saptamani de viata ale copilului. Avand in vedere faptul ca socializarea reprezinta procesul formarii personalitatii in acord cu normele
si valorile sociale se poate argumenta: comportamentul prosocial se afla sub influenta acestora.

Dupa Campbel (1975) societatea incurajeaza si promoveaza norme precum: norma reciprocitatii, norma responsabilitatii sociale,
norma justitiei sau echitatii sociale. (apud Cochinescu, 2008)

Prima dintre aceste norme este cea a reciprocitatii ce presupune faptul ca ajutorul acordat iti va fi mai tarziu sai mai devreme returnat.
Aceasta norma functioneaza cu precadere in grupurile mici, in micile orasele, intre persoanele cu acelasi statut social fiind intim legata
de principiul echitatii conform caruia fiecare persoana asteapta ca beneficiile primite sa fie proportionale cu ceea ce a investit.
Norma responsabilitatii se refera la a-i ajuta pe cei ce depind de tine, de raspunde nevoilor lor legitime.De regula ne subordonam
acestei norme nu pentru a fi recompensati, ci pentru ca ne simtim satisfacuti cand atingem standardele morale interne. Cand nu reusim
sa satisfacem cerintele acestei norme apar sentimente precum vinovatia, tristetea.

Cea de-a treia norma este ce a justitiei sau echitatii sociale este fundamentata pe baza a doua idei: prima fiind cea ca oamenii tind sa
mentina echitatea in relatiile personale iar ce-a dea doua vizeaza gradul de inechitate in relatia dintre doua persoane, gard ce poate fi
calculat sub forma de raport in termeni de ce ofera si primeste fiecare din cele doua persoane.

Pentru a obtine o relatie echitabila acel raport trebuie sa fie egal la cele doua persoane, contrar acestui rezultat apare inechitatea ce
produce sentimente de culpabilitate, inferioritate.

O alta perspectiva ce isi propune sa raspunda la intrebarea, De ce acorda oamenii ajutorul?” este cea a invatarii indirecte a
comportamentului prosocial, care sustine ideea ca acesta poate fi invatat prin conservarea si imitarea unor modele (de cele mai multe
ori oferite de familie). Astfel, s-a observat ca persoanele ai caror parinti primeau numeroase vizite sunt mai inclinate in a oferi ajutorul
strainilor comparativ cu cei care nu primeau.

Studiile au confirmat ca americanii sunt mult mai dispusi decat chinezii si japonezii sa acorde ajutor strainilor, dar acestia din urma
sunt mult mai dispusi sa-si ajute familia si prietenii apropiati.

Atributele unei persoane ce dezvolta comportament prosocial:

• Competenta in domeniu – pentru o persoana compenta in domeniu in care se solicita
ajutor, costul comportamentului prosocial este mai scazut decat pentru persoanele mai putin
competente, care nu stiu cum sa intervina. Competenta creste daca suntem familiarizati cu
mediul social si natural in care se desfasura activitatea. Experimentele au valente nu doar
explicative, ci si formative. Marirea competentelor oamenilor conduc la marirea frecventei
comportamentului prosocial.
• Empatia - capacitatea de a te pune in locul altei persoane, de a vedea lumea asa cum o
vede ea. Preluarea perspectivei persoanei datorita empatiei si atasamentul pentru persoana
respectiva produc o veritabila motivatie altruista de a ajuta.
„Izvorul psihologic al generozitatii – arata M. Ralea – il regasim in impartasirea
emotiva, prin transpunerea imaginativa in situatia celui ce ne solicita asistenta sociala. Intelegem sa
traim o data cu el motivele suferintei ce-l chinuie.”
Comunicarea afectiva cu semenii asigura premisele comprehensiunii suferintei
celuilat. Odata realizata empatia cu o persoana aflata in suferinta sunt declansate alte mecanisme
afective, care permit instalarea unor sentimente de simpatie, compasiune, mila, ce se sustrag
proceselor de judecata constienta.
Empatia se constituie ca o trasatura intrinseca a personalitatii si in profesii ca: medic,
psiholog, asistent social, profesor, manifestarea acesteia devine o condititie sine-qua-non pentru ca
actul profesional performant sa se produca.
• Motivatia – Prin cunoastere empatica se poate dobandi o intelegere a motivatiei
celuilat, dar si o stimulare a motivatiei propriului comportament prin nevoia de
intrajutorare umana.
• Responsabilitatea prin care vocea constiintei dicteaza persoanei sa ia deciziiin a se
implica in actul de sprijinire a unei alte persoane aflate in suferinta, indiferenta și
egoismul apar in unele situatii drept crime, crima de neajutorare a aproapelui.
Pentru depasirea crizei, omul trebuie invatat cum sa se ajute singur, pentru a deveni
astfel o persoana active

STRATEGIILE DE SPORIRE A COMPORTAMENTULUI PROSOCIAL ar trebui sa se axeze pe

Amplificarea calitatilor de mai sus !!!