PSIHOTERAPIA

EXISTENTIALA

PETRUNEAC (ISIP) CRISTINA

• Psihoterapia existentiala a luat nastere la jumatatea secolului XX in Europa, din dorinta de a gasi o
modalitate mai realista de a intelege fiintele umane. Acest tip de terapie nu consta intr-un set de
reguli tehnice, ci in intrebari profunde despre natura fiintei umane si semnificatia experientelor sale.

• Nevroza existentiala se refera la conditia fiintei umane care simte ca viata sa este lipsita de sens.
Pacientul este vizualizat in centrul culturii sale, iar problemele majoritatii oamenilor contemporani
sunt singuratatea, alienarea, izolarea.
• Psihoterapia existentiala a identificat marele teme ale existentei umane cotidiene: moartea,
anxietatea, libertatea si alegerea, sentimentul de vina, sensul vietii, timpul si situatiile limita.
• Conflictele intrapsihice se datoreaza confruntarii individului cu cele patru daturi ale existentei,
identificate de Irvin Yalom: inevitabilitatea mortii, libertatea si responsabilitatile ce decurg din
aceasta, izolarea existentiala si lipsa de sens.
• Omul este OM în totalitate, numai acolo unde se consacră în întregime unui lucru sau se
dăruiește în întregime unei persoane. Și în întregime el însuși, devine acolo unde se trece
pe sine cu vederea, unde se uită pe sine. (Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului
vieții / editura: meteorpress, 2009)
• Frankl învață ce face o ființă umană atunci când realizează dintr-o dată că ,, nu mai are nimic de
pierdut, în afară de această viață ridicol de despuiată ¨. Acesta descrie șuvoiul de sentimente
amestecate cu apatia într-un mod captivant. La început e vorba doar de o curiozitate detașată cu care
privești destinul altuia, apoi însă te surprind strategiile folosite pentru a-și proteja rămășițele vieții sale,
deșii șansele de a supraviețui erau mici. Acesta este punctul în care întâlnim tema centrală a
existențialismului: a trăi înseamnă a suferi, iar a supraviețui înseamnă a găsi un sens în suferință. Daca
există un sens în viață, atunci trebuie să existe un sens și în suferință, și în moarte. Fiecare dintre noi
trebuie să descopere acest lucru pentru sine însuși și trebuie să accepte responsabilitatea pe care i-o
deleagă propriul răspuns. (Gordon W. Allport – Journal of Abnormal and Social Psychology).
• Lui Frankl îi plăcea să-l citeze pe Nietzsche: Cel ce are un de ce pentru care să trăiască
poate să suporte aproape orice. Omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima
dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set
de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi.
• Și întotdeauna trebuiau făcute alegeri. Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau șansa de a lua o
decizie, o decizie care determina dacă te supuneai sau nu acelor puteri ce amenințau să te
jefuiască de propriu-ți sine, de libertatea ta lăuntrică; care determinau dacă deveneai o
jucărie la dispoziția împrejurărilor, renunțând la libertate și demnitate, fiind modelat după
chipul și asemănarea deținutului tipic. (...) De aceea, în mod fundamental, orice om, chiar și
atunci când se găsește în astfel de împrejurări, decide ce urmează să devină – sufletește și
spiritual. El își poate păstra demnitatea umană chiar și într-un lagăr de concentrare. (Viktor
E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții/ editura: meteorpress, 2009, pg. 79)
• Căutarea sensului reprezintă motivația primară a omului în viață, iar nu o raționalizare
secundară a pornirilor sale instinctuale. Unicitatea și specificul sensului constau în faptul că
acesta trebuie și poate fi îndeplinit numai de către omul însuși. Totuși, omul este capabil să
trăiască și să moară pentru idealurile și valorile sale!
• Capacitatea fundamentală a omului de a se detașa de sine se actualizează ori de câte ori se
aplică tehnica logoterapeutică pe care o numim intenție paradoxală. În același timp,
pacientul devine capabil să așeze o distanță între sine și nevroza sa. Nevroticul care învață
să râdă de sine însuși s-ar putea să se găsească pe drumul spre autocontrol și, probabil spre
vindecare. ( Gordon W. Allport – The Individual and his Religion).
• Care sunt motivațiile fundamentale după care se realizează intervenția terapeutică?
• Putința de a fi pur și simplu, putință vizată în interogarea fundamentală a existenței în
direcția propriului temei de a fi, prin intermediul percepției și cogniției ajungându-se la
Încrederea Fundamentală a lui Adler;
• Putința de a resimți ceea ce este valoros ca atrăgător, această posibilitate este confruntată
în întrebarea fundamentală a vieții: Eu trăiesc, dar îmi place să trăiesc?, prin intermediul
emoției ajungându-se la valoarea fundamentală a lui Freud reprezentată de viața însăși;
• Putința și permisiunea de a fi eu însumi a lui Jung ce presupune elaborarea răspunsului la
întrebarea fundamentală a persoanei: Eu sunt, dar am voie să fiu așa cum sunt?, prin
intermediul atitudinii și identificării ajungându-se la valoarea proprie;
• Voinței (dorinței) de sens, adăugată de Frankl și din care rezultă sensul vieții.
• Condițiile pentru a exista se concretizează în motivațiile fundamentale personale prin
intermediul următoarelor acorduri: cu lumea, cu viața, cu sine însuși ca persoană și cu
acțiunea încărcată de sens. Aceste motivații fundamentale se reflectă în cele patru întrebări
existențiale adresate omului.
• Pot să trăiesc asa?
• Doresc să trăiesc așa?
• Am voie să trăiesc așa?
• Vreau/trebuie să trăiesc așa?
• Fiecărei motivații fundamentale în parte, îi corespunde o tendință fundamentală, care este legată de o trăire
afectivă:
• Prima motivație fundamentală tinde spre stabilitate (suport), apărare, spațiu, siguranță.
• A-2-a motivație fundamentală tinde spre apropiere, căldură, relație, a simți viața.
• Ambele motivații fundamentale tind spre securitate!
• A-3-a motivație fundamentală tinde spre aprecierea valorii, independență, autonomie.
• A-4-a motivație fundamentală tinde spre împlinire, bucurie, sens în trăire și acțiune.
(Mihaela Stoica – In căutarea sensului din prisma logoterapiei și analizei existențiale, editura Risoprint Cluj-
Napoca, 2012, pg. 30-31)
• Motivația a doua ( motivația lui a plăcea), se referă la bucuria de a trăi, la dragoste de
viață, deschidere spre valori și experimentarea valorii, spre relații cu alții și cu sine. Este
acea motivație corelată cu aspecte energice ale vieții, cu afectivitatea. Condiția satisfacerii
este apropierea, dedicarea și timpul. Problema apare în construirea relațiilor și perceperea
trăirii sentimentului de deschidere, dedicării și consacrării față de acesta. ( ex. personal :
Întâmpin dificultăți serioase în alocarea timpului necesar ca sentimentul să crească și să se
dezvolte, datorită unui management deficitar al propriilor activități și procrastinării. )
• Terapia începe cu afirmarea că responsabilitatea si capacitatea de a produce o schimbare
sunt ale subiectului. Terapeutul trebuie sa evite ca subiectul sa se focalizeze pe ședințele de
terapie ca loc al schimbării ci sa determine mobilizarea resurselor interne ale subiectului si
ale relațiilor lui suportive. O terapie de succes va sprijini motivația intrinseca subiectului
pentru schimbare ceea ce va face ca subiectul sa inițieze si sa mențină schimbările
comportamentale.
• În teorie și practică, analiza existențială are la bază concepția motivațiilor fundamentale
care, ca niște cărămizi ale existenței, vor fi abordate sistematic în cadrul ședințelor
terapeutice sau de consiliere.
• Surse bibliografice:
• Marele dicționar al psihologiei – Larousse / București; Editura3, 2006, pg. 773
• Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții / Editura: meteorpress, 2009
• Mihaela Stoica – În căutarea sensului din perspectiva logoterapiei și analizei existențiale /
Editura: Risoprint Cluj-Napoca , 2012, pg. 27/ 30-31/ 40
• Gordon W. Allport – Journal of Abnormal and Social Psychology
• Gordon W. Allport – The individual an his Religion
• Ce este analiza existențială și logoterapia – Revista Română de psihiatrie, 2002/ Langle
• Terapia de creștere motivațională – Radu Vasti / pg. 5-6