CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 6.
CONCEPȚII UMANISTE DESPRE PERSONALITATE

1. INFLUENŢA FILOZOFIEI EXISTENŢIALISTE ŞI FENOMENOLOGICE ASUPRA TEORIILOR UMANISTE

În 1958, o carte numită “Existenţa”, editată printre alţii de Rollo May, făcea cunoscută
psihologilor americani filosofia europeană numită existenţialism. Filosofi existenţialişti între care unul
dintre cei mai importanţi a fost J.P. Sartre (1905-1980), au adoptat o poziţie dură faţă de psihologie ca
ştiinţă. “Psihologia doar se pretinde ştiinţă, afirma Sartre, dar ea nu poate oferi decât cel mult o sumă de
fapte, majoritatea fiind fără nici o legătură unele cu altele”. Psihologul nu este altceva decât un
colecţionar de observaţii, dar de cele mai multe ori el nu poate face diferenţa între esenţă şi accident.
Sartre, care ca majoritatea filosofilor existenţialişti a fost influenţat de filosofia fenomenologică a
lui Husserl, a preluat conceptul de intenţionalitate care se referă la faptul că întotdeauna conştiinţa este
direcţionată spre altceva decât spre ea însăşi, adică este conştiinţă “a ceva”. Intenţiile noastre la rândul
lor sunt reflectate de alegerile pe care le facem, deoarece continuu suntem obligaţi să alegem ceva în
locul a altceva sau să cunoaştem unele lucruri şi nu altele. Această continuă necesitate conştientă de a
alege l-a făcut pe Sartre să afirme tranşant că: “omul este condamnat să fie liber”. Condamnat pe de o
parte pentru că nu s-a creat pe sine însuşi şi liber pe de altă parte pentru că este responsabil pentru tot
ceea ce face. Aruncat în lume, omul îşi creează propriul destin fiind responsabil faţă de sine şi faţă de
ceilalţi pentru toate alegerile pe care le face.
Un alt filosof existenţialist, Martin Heidegger, (1899-1976), a definit persoana ca fiind fiinţă-în-
lume. Influenţat de ideile lui Heidegger, Ludwig Binswanger (1881-1966), a dezvoltat un model
existenţialist de psihoterapie, părăsind concepţiile psihanalitice la care aderase iniţial, aceasta deoarece
Freud al cărui discipol fusese Binswanger n-a fost de acord să vadă omul ca pe o fiinţă spirituală, ci
numai ca pe o creatură biologică. Psihoterapia, afirma Binswanger nu este un hobby, nici nu seamănă
cu o altă activitate ştiinţifică, ci trebuie să înţeleagă fiinţa umană în totalitatea ei.
Psihologii şi psihoterapeuţii americani au importat existenţialismul din Europa şi l-au modificat
astfel încât să se potrivească scopurilor lor. Rollo May, Abraham Maslow sau Carl Rogers au considerat
că existenţialismul adaugă dimensiuni importante psihologiei. May a apreciat accentul pe care-l pune
existenţialismul pe voinţă şi decizie, Maslow a subliniat importanţa accentului pus pe conceptul de
identitate, iar Rogers a arătat că existenţialismul atrage atenţia asupra omului ca fiinţă completă “care
există, devine şi cunoaşte”. În acelaşi timp însă, existenţialiştii au fost puternic criticaţi pentru
neîncrederea lor în ştiinţă în general şi în psihologie în special, dar mai ales critica a vizat pesimismul
exagerat al filosofilor existenţialişti privind destinul omului.
Astfel, sub influenţa filosofiei existenţialiste şi fenomenologice s-a născut psihologia umanistă
americană. Prin glasul lui Maslow, psihologii umanişti şi-au numit propria orientare teoretică “A treia
forţă”, încercând s-o delimiteze de paradigma behavioristă şi de cea psihanalitică. Psihologia umanistă
consideră că personalitatea trebuie privită într-un context mult mai larg şi trebuie concepută ca având o
orientare nativă, primară în direcţia creaţiei şi a valorilor.

2. PRINCIPALII EXPONENŢI AI PSIHOLOGIEI UMANISTE

R. May
Iniţial discipol al lui Adler, Rollo May (1909-1994) a făcut distincţie între anxietatea nevrotică
despre care a vorbit Freud, şi anxietatea normală, care rezultă din confuzia noastră când nu mai ştim ce
să facem. Omul modern este confuz şi bulversat pentru că valorile tradiţionale au dispărut.
Individualismul secolului trecut a fost necesar, crede May, pentru cucerirea noului continent, dar a
condus la izolarea omului în contextul urban modern. Glorificarea raţiunii şi nefericita separare între
intelect şi celelalte componente ale personalităţii cum ar fi emoţiile şi voinţa, au lipsit psihologia de o

326
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

concepţie unificată asupra persoanei. Cartea lui May, „Dragoste şi voinţă”, publicată în 1969, încearcă
să atragă atenţia asupra acestor părţi neglijate ale persoanei umane.
Dragostea, (sentimentul), şi voinţa reprezintă acele aspecte ale fiinţei noastre care au fost
complet ignorate datorită preocupării exagerate ale psihologilor legate de funcţionarea intelectului.
“Oamenii nu sunt interesaţi de bani şi de succes… Ei caută onestitate, deschidere, un sentiment, o
atingere, o privire.” Sentimentul şi voinţa, crede May, nu-s opuse aşa cum cred unii. Voinţa este
procesul prin care persoana face judecăţi despre valoarea diferitelor alternative şi alege activ dintre
acestea. Fără discriminarea pe care o face posibilă doar voinţa, noi am trata orice experienţă ca fiind
egală valoric cu oricare alta şi astfel lumea şi-ar pierde înţelesul. Rollo May afirma: “Noi iubim şi dorim
lumea ca pe o totalitate spontană, imediată. Noi voim lumea, o creăm prin deciziile şi alegerile noastre
şi o iubim de asemenea dându-i afect, energie, schimbându-ne chiar pentru a o putea schimba.”

A. Maslow
A devenit celebru prin concepţia sa asupra ierarhiei trebuinţelor expusă în lucrarea sa “Motivaţie
şi personalitate”, (1954). La baza piramidei trebuinţelor umane, Abraham Maslow (1908-1970),
considera că stau trebuinţele fiziologice, apoi în măsura în care acestea sunt satisfăcute apar pe rând
trebuinţele de securitate, de afiliere, de stimă de sine şi de realizare a eului, (self-actualization).
Tendinţa spre realizare a eului a fost definită ca tendinţa omului de a deveni tot ceea ce este capabil să
devină. Această tendinţă se manifestă cel mai clar în ceea ce Maslow a numit “trebuinţe cognitiv-
estetice”. Acestea sunt necesităţi de a cunoaşte şi înţelege lucrurile de dragul lor, pentru ele însele, fără
vreun alt motiv decât acela de a crea sau de a fi în prezenţa unor lucruri frumoase.
Pe de o parte, satisfacerea trebuinţelor de realizare a eu-lui depinde în mare măsură de
satisfacerea prealabilă a trebuinţelor aflate la niveluri ierarhice inferioare dar, pe de altă parte, afirmă
Maslow, aceste trebuinţe nu emerg numai după satisfacerea celorlalte trebuinţe, dovadă fiind faptul că
şi copilul, nu doar adultul, are trebuinţe cognitiv-estetice. Această constatare l-a condus pe Maslow la
conceptul de meta-motivaţie. El a considerat că oamenii obişnuiţi pentru care principalul scop este
satisfacerea trebuinţelor de bază, (hrană, securitate, etc.), trăiesc într-o lume a valorilor bazate pe
deprivare, în timp ce oamenii ce depăşesc aceste deprivări şi la care se instalează trebuinţa de
realizare-a-eului sunt oameni care au o vocaţie o misiune, sunt devotaţi şi dedicaţi muncii lor pentru că
simt că există o armonie între ei şi munca lor. Astfel, pentru aceşti oameni, distincţia dintre muncă şi joc
devine irelevantă, deoarece munca mea devine jocul meu responsabil.
Interesant este la Maslow şi termenul de meta-patologie. Realizarea-eului, deşi este cea care
dă sens tuturor trebuinţelor şi este ultima trebuinţă care emerge, este şi cea mai uşor de distrus.
Distrugerea metamotivelor, crede Maslow, face ca omul să devină bolnav, iar boala pare a fi un soi de
boală spirituală care a fost descrisă în urmă cu milenii de teologi şi filosofi şi poartă nume ca: alienare,
apatie sau disperare. Deşi astăzi cei mai mulţi oameni sunt reticenţi cu privire la existenţa valorilor
superioare, Maslow susţine că noi trebuie să acceptăm valorile superioare ca părţi intrinseci ale fiinţei
noastre deoarece aceste valori, (B-values), nu sunt determinate cultural ci sunt valori universale
izvorâte din adevărata natură umană.

C. Rogers
După studii de istorie şi teologie, Carl Rogers (1902-1987), a fost atras de domeniul consilierii şi
al psihoterapiei, domeniu în care a considerat că poate fi mai de folos decât dacă ar fi optat pentru o
carieră teologică. Carl Rogers s-a opus în primul rând concepţiei freudiene despre om, considerând că
omul nu este în primul rând o făptură biologică instinctuală, ci o persoană capabilă să-şi hotărască
propria soartă, să judece liber şi să se schimbe în consecinţă. De aceea, concepţia lui psihoterapeutică
s-a numit psihoterapie non-directivă sau psihoterapie centrată pe client.
Rolul psihoterapeutului în psihanaliză era de a interpreta din propria perspectivă informaţiile pe
care i le furniza pacientul, iar acesta din urmă era obligat să accepte interpretarea oferită de psihanalist.
Această cale de a face psihoterapie i s-a părut inacceptabilă lui Rogers. În concepţia lui, pacientul

327
CĂTĂLIN DÎRŢU

devine client, atitudinea psihoterapeutului faţă de el trebuind să devină caldă şi înţelegătoare, astfel
încât să fie stimulată libertatea de expresie a individului. Pe scurt, psihoterapeutul trebuie să-l privească
pe client aşa cum se vede acesta pe el însuşi, să-i privească problemele prin ochii lui, dar în acelaşi
timp clientul trebuie avertizat că nu psihoterapeutul este cel ce-i va da soluţii, ci că întreaga
responsabilitate pentru hotărârile pe care le va lua îi revin lui.
Noţiunea centrală a teoriei lui Rogers este cea de self-concept, referindu-se la concepţia pe
care o are clientul despre sine. Rogers a considerat că sursa întregului disconfort psihic este distanţa
dintre concepţia de sine şi eul ideal, (ideal-self) şi că în măsura în care această distanţă este redusă va
dispărea şi disconfortul psihic. Probleme deosebit de serioase a întâmpinat Rogers atunci când a
încercat să demonstreze empiric măsura în care terapia sa este eficientă.

ÎNTREBARE
Există asemănări și deosebiri între conceptul de metapatologie a lui Maslow și cel de distanță între eul
real și cel ideal la Rogers?

De fapt, critica cea mai persistentă ce a vizat întreaga psihologie umanistă a fost legată de
fragilul ei suport empiric. Perioada de vârf a psihologiei umaniste americane a fost în deceniile ’60 şi
’70, după această perioadă, psihologia umanistă atrăgându-şi tot mai mulţi critici. Un fost coleg al lui
Carl Rogers, Richard Farson, a încercat în 1978 să ofere o privire de ansamblu asupra stării psihologiei
umaniste la sfârşitul anilor ’70. Farson a subliniat faptul că psihologia umanistă a făcut foarte puţin
pentru a construi o ştiinţă umanistă reală. În locul cercetării sistematice sau construirii unei teorii unitare,
psihologia umanistă a condus la o masivă proliferare a terapiilor, ceea ce dezvăluie lipsa unui standard
pentru constituirea unor forme legitime de psihoterapie.
Cu toate criticile aduse de psihologii experimentalişti, psihologia umanistă continuă să aibă în
America un impact destul de mare asupra opiniei publice, deoarece răspunde problemelor legate de
psihic pe care şi le pun oamenii simpli, în modul în care aceştia sunt obişnuiţi să gândească despre ele,
lucru ce nu poate fi spus despre psihologia experimentală a cărei limbaj se adresează strict iniţiaţilor.
Unii psihologi umanişti au considerat că n-au mers destul de departe şi n-au mai acordat atenţie
experienţei individuale, ci s-au interesat de acea experienţă umană universală şi transcendentă.
Psihologia transpersonală, cum s-a numit noua orientare care editează din 1969 şi o revistă proprie,
tinde să acorde atenţie tradiţiilor esoterice şi religioase de orice tip.

APLICAŢIE
Comparaţi concepţia lui Freud despre motivele ce stau la baza comportamentului persoanei cu
concepţiile umaniste. Cum explică acestea din urmă conflictul psihic şi cum poate fi criticat de pe
aceleaşi poziţii conceptul freudian de sublimare.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Curente filosofice precum pragmatismul, neosofismul și senzualismul sunt principalele surse de
inspirație pentru umanismul psihologic.
a. Adevărat
b. Fals
2. Pentru a putea considera că o concepție despre personalitate este umanistă trebuie:

328
 PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

a. să nu facă o distincție clară între om și animal

b. să pună accent pe cercetarea proceselor psihice complexe cum sunt gândirea și sentimentele
c. să se centreze exclusiv pe observarea atentă a comportamentului uman și animal
d. să caute modalități de vindecare a rupturii dintre ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să fim.
e. să descrie principalele caracteristici ale proceselor noastre inconștiente
3. Deoarece pun accent pe fenomene și procese precum conștiința, voința, libertate în luarea deciziilor,
umaniștii intră în conflict cu concepțiile behavioriste.
a. Adevărat
b. Fals

Referinţe bibliografice
 Allport, G.W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
 Funder, C. D., 1997, The personality puzzle, W.W. Northon & Company.
 Pervin, L.A, 1996, The science of personality, John Wiley and Sons Inc., New York.
 Ryckman, R.M., 1993, Theories of personality, Wadsworth Inc., California.

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Dîrțu, Cătălin, 2013, Psihologia personalității, Manual pentru Învăţământul la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Avram, E., 2009, Psihologia personalității, Editura Universitară, București
 Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C., 2012, Psihologia personalității. Trăsături, cauze,
consecințe, Polirom, Iași.
 Opre A., 2012, Inconștientul cognitiv: modele teoretice, suport experimental și aplicații, Polirom, Iași

329