CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 3.
TEORII ABISALE: PSIHANALIZA

1. TEORIA PSIHANALITICĂ A LUI S. FREUD

Date biografice
Sigmund Freud (1856-1939), a făcut studii de biologie, fiziologie şi medicină la Viena, dar
datorită sărăciei n-a putut rămâne în mediul universitar ca profesor de fiziologie. A fost nevoit să-şi
continue specializarea în medicină pentru a deveni medic privat. În timpul practicii în spital el s-a
specializat îndeosebi pe anatomia si disfuncţiile organice ale sistemului nervos. Din 1881 a putut începe
să lucreze într-o clinică privată ca neurolog. Aici s-a împrietenit cu Josef Breuer (1842-1925), un medic
adept al metodei hipnozei ce a jucat un rol important în viaţa lui Freud. Discuţiile dintre Breuer şi Freud
pe seama cazului Anna O. au fost de o deosebită importanţă pentru psihanaliză. Principala descoperire
făcută de Freud în legătură cu acest caz este aceea că unele simptome ale bolnavului dispar atunci
când cauzele inconştiente sunt descoperite şi aduse la cunoştinţa bolnavului. O altă descoperire
importantă legată de acelaşi caz este transferul afectiv, (pacienta a transferat sentimentele avute pentru
tatăl ei decedat asupra lui Breuer, devenind dependentă de el).
În 1885, Freud a avut ocazia să lucreze în Franţa cinci luni alături de Charcot, pe care l-a putut
observa utilizând hipnoza în tratamentul istericilor. O remarcă făcută de Charcot privitoare la relaţiile
isteriei cu problemele de ordin sexual l-a determinat pe Freud să cerceteze problemele sexuale ale
pacienţilor săi. În anul 1895, Freud şi Breuer publică împreună o carte numită “Studii asupra isteriei”,
carte considerată drept începutul formal al psihanalizei. Cartea n-a fost un succes şi a marcat şi ruperea
relaţiilor de prietenie dintre Freud şi Breuer, datorită accentului din ce în ce mai puternic pus de Freud
pe sex în explicarea dezordinilor mintale. Freud va considera că nevroza nu este posibilă la o persoană
cu o viaţă sexuală normală şi că cei mai mulţi pacienţi ajung să invoce în mod indirect existenţa unor
traume sexuale întâmplate în copilărie. În 1897 Freud începe o uriaşă muncă de psihanaliză, iar în 1900
publică “Interpretarea viselor”, considerată de mulţi drept principala lui operă. A urmat în 1901
"Psihopatologia vieţii cotidiene", iar în 1905 “Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”.
În 1909 a primit primul semn de recunoaştere internaţională, fiind invitat de Stanley Hall să ţină
prelegeri la cea de a 20-a aniversare a universităţii din Clark, S.U.A. Cele cinci prelegeri pe care le-a
ţinut cu această ocazie au fost publicate în American Journal of Psychology. Impresia lui Freud despre
America a fost însă extrem de nefavorabilă şi n-a mai vizitat-o niciodată.
Începând cu 1902, un grup de studenţi interesaţi de psihanaliză printre care se număra şi Alfred
Adler l-a rugat pe Freud să-şi expună concepţia psihanalitică în cadrul unor întâlniri săptămânale. În
1907 are loc şi prima întâlnire dintre Freud şi Carl Jung în cursul căruia cei doi au discutat timp de
treisprezece ore neîntrerupt. Impresia cu care rămâneai după o discuţie cu Freud era întotdeauna
extraordinară, îşi amintea Jung. Totuşi, deşi aceşti primi discipoli intenţionau să practice psihanaliza,
majoritatea lor vor dobândi renume ca oponenţi ai psihanalizei freudiene. Freud s-a dovedit a fi un
maestru foarte rigid în ceea ce priveşte puritatea teoriei sale. Atunci când discuta despre teoria sa
asupra sexualităţii, afirmă Jung, Freud devenea neliniştit, vorba îi era pripită şi spiritul său critic şi
sceptic dispărea subit. Pe Jung l-a frapat amărăciunea lui Freud şi a încercat să şi-o explice prin
tendinţele mistice inconştiente ale acestuia. Refuzul oricărui compromis care i-ar fi afectat propria
concepţie asupra sexualităţii a fost pusă de Jung pe seama faptului că Freud s-a comportat inconştient
ca un profet vestitor al unei noi evanghelii, creându-şi propria dogmă. Ilustrative pentru forţa credinţei lui
Freud în propria religie i s-au părut lui Jung leşinurile acestuia în două cazuri în care discuţia dintre cei
doi s-a centrat excesiv pe tema morţii. După propria lui mărturisire, Freud şi-a suspectat întotdeauna
discipolii şi a interpretat trădările acestora în acord cu propria teorie, ca revolte împotriva “Tatălui”.
Obligat să se comporte contradictoriu, oscilând între necesitatea unui întemeietor de “religie” de a avea
un comportament inflexibil faţă de orice “erezie” şi deschiderea faţă de nou pe care trebuie s-o
manifeste un om de ştiinţă, Freud rămâne în concepţia lui Jung o figură tragică, deoarece încercând să

220
 
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

fugă de el însuşi, adică de latura lui mistică, Freud a eşuat în a considera sexualitatea ca pe un simplu
fapt biologic. Deşi a fost un mare om, “mistuit de focul sacru”, Freud, consideră Jung, a rămas victima
unui singur aspect, “orb în faţa paradoxului şi ambiguităţii conţinutului inconştientului”.
Aşa cum am mai afirmat, Freud nu a admis nici o dizidenţă, n-a făcut nici un compromis legat
de rolul jucat de sexualitate în viaţa psihică. Toţi discipolii care au îndrăznit să aibă o altă părere în
această privinţă au fost excomunicaţi. Astfel, despărţirea de Adler s-a realizat în 1911, iar cea de Jung,
considerat de către Freud fiul lui spiritual, în 1914. După despărţirea de Jung Freud se va disculpa
astfel: “Psihanaliza este creaţia mea; timp de zece ani eu am fost singura persoană care am practicat-o
(…) nimeni nu poate şti mai bine decât mine ce este psihanaliza”.
Între 1919 şi 1939, anul morţii, faima lui Freud va atinge apogeul, psihanaliza dezvoltându-se ca
un sistem teoretic apt să explice întreaga personalitate şi motivaţie umană. În 1933 cărţile i-au fost arse
în public de către nazişti, iar în 1939 a fost nevoit să părăsească Austria pentru a-şi salva familia de
persecuţii. În acelaşi an a survenit şi moartea lui Freud ca urmare al unui cancer al gurii mai vechi.

Psihanaliza ca sistem. Concepte fundamentale

În anul 1895 când apărea prima carte a lui Freud şi odată cu aceasta era marcat şi începutul
formal al psihanalizei, structuralismul psihologic era încă în vogă, iar în America funcţionalismul abia
începea să prindă contur. Nici behaviorismul, nici gestaltismul nu apăruseră încă. Nu e de mirare că
psihanaliza nu s-a constituit ca reacţie la nici una dintre aceste şcoli psihologice academice. Născută în
afara câmpului universitar şi fără a avea predecesori în psihologia sistematică, psihanaliza a beneficiat
de o aură a noutăţii absolute. Marea popularitate a lui Freud nu este legată însă numai de
reconsiderarea locului şi rolului inconştientului în viaţa psihică ci şi de faptul că teoria sa complexă este
construită pe un număr relativ redus de idei cheie. Ne vom opri la acele idei care considerăm că explică
cel mai bine concepţia lui Freud despre personalitate, idei precum: determinism psihic, structură internă,
energie mentală, sublimare, conflict psihic, simptom, vis, rezistenţă, anxietate, fixaţie şi regresie.
Determinismul psihic. Teoria psihanalitică nu s-ar fi putut constitui în afara acceptării acestei
premise. Determinismul psihic ca principiu presupune afirmarea faptului că tot ceea ce se întâmplă în
psihicul uman are o cauză care în principiu poate fi descoperită. Astfel psihanaliza nu lasă loc nici unui
accident, miracol sau vreunei voinţe libere. Orice comportament, oricât de bizar ar putea fi explicat.
Totul depinde de abilitatea noastră de a ajunge la cauzele ascunse ale acelui comportament. Astfel
poate fi explicat de ce Freud s-a ocupat tocmai de comportamentele si procesele psihice cărora alţi
psihologi nu le-au găsit nici un sens. Actele ratate, visele şi boala mentală sunt exemple de astfel de
procese psihice neglijate sau superficial tratate de alţi psihologi.
Structura internă este cea de-a doua presupoziţie importantă a psihanalizei. Conform
concepţiei lui Freud psihicul este structurat pe trei nivele, etichetate ca: Id (inconştientul), sediul, printre
altele, al instinctelor înnăscute; ego (eul), conştiinţa individuală a cărei principală trăsătură este
raţionalitatea, şi care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă, şi superego (supraeul),
conştiinţa socială în timpul ontogenezei al cărei principal conţinut îl reprezintă restricţia morală.
Energia mentală, un alt concept cheie al psihanalizei presupune că psihicul uman, ca
mecanism, necesită un anume tip de energie pentru a funcţiona. Acest tip de energie este numit de
Freud energie psihică sau libido şi principala ei sursă este Id-ul deoarece majoritatea vieţii noastre
psihice este inconştientă. Majoritatea criticilor pe care le-a avut de înfruntat Freud atât exterior, adică
din partea unei mari majorităţi a oamenilor de ştiinţă şi a publicului care i-au respins teoria, cât şi din
interior, adică din partea discipolilor şi a prietenilor care l-au părăsit treptat, sunt explicabile prin faptul
că Freud a susţinut cu fermitate că energia psihică sau libidoul, prin care explica întregul comportament
uman fără excepţie, este de natură sexuală.
Freud a utilizat conceptul de sublimare ca răspuns la acei critici care considerau că este
imposibil ca absolut toate actele umane să aibă ca determinant, ca motivaţie, energie de natură
sexuală. Replica lui Freud la această critică a fost că, aşa cum în natură există cazuri de substanţe, (ex.
naftalina), care trec din stadiul solid direct în cel gazos fără să mai treacă şi prin stadiul intermediar de

221
CĂTĂLIN DÎRŢU

lichid, aşa este posibil ca şi în cazul motivaţiei umane, motive considerate la prima vedere nobile,
(precum cele ce stau la baza creaţiei artistice), să aibă în realitate un substrat sexual. Cade în sarcina
psihanalizei, credea Freud, să interpreteze comportamentul uman şi să descopere veriga lipsă care
leagă acest comportament de adevăratele lui cauze inconştiente de natură sexuală.
Conceptul de refulare se referă la procesul inconştient prin care anumite idei şi dorinţe
inconştiente care vin în contradicţie cu legile moralei interiorizate în Superego sunt "încarcerate" în
adâncul inconştientului, astfel încât aceste idei sau dorinţe nu mai apar în planul conştiinţei. Totuşi, deşi
omul nu este conştient de conţinutul dorinţelor lui refulate aceasta nu împiedică aceste dorinţe să se
manifeste subtil în planul comportamental, astfel încât pentru ochiul atent al psihanalistului aceste
dorinţe ascunse se pot revela.
În ceea ce priveşte conflictul psihic nu trebuie uitat că Freud a fost un psihoterapeut care a
avut de a face în principal cu cazuri de boală mentală. Este oarecum normal ca viziunea lui asupra bolii
psihice să se extindă şi asupra omului sănătos. Conform psihanalizei cele trei nivele ale psihicului uman
se află într-un permanent conflict, viaţa psihică normală fiind doar o prelungită stare de armistiţiu între
forţele trimise în luptă de cele trei forţe psihice. De departe cel mai puternic este Id-ul care nu ştie decât
să dorească, să vrea, principalul lui inamic fiind Superego-ul. Superego-ul pe baza normei morale de
provenienţă socială interzice multe dintre dorinţele inconştientului, declanşând conflictul. Prins între
două forţe puternice, Ego-ul încearcă medierea conflictului. Reuşita lui se numeşte compromis şi prin
compromis viaţa psihică se poate desfăşura sub aparenţa normalităţii. Fiind însă de departe cea mai
fragilă structură psihică, Ego-ul poate să rateze uşor concilierea dintre cele două forţe şi este adesea
strivit în încleştarea lor. Rezultatul este boala psihică, un compromis realizat de departe în favoarea
inconştientului.
În cazurile mai rare de conflict puternic între cele două forţe în care Ego-ul nu rezistă şi
cedează, nu se poate realiza refularea şi compromisul dintre Id şi Superego şi compromisul dintre cele
două dimensiuni ale personalităţii apare clar în comportament sub forma simptomului. Caracteristica
principală a simptomului este aceea că este un compromis ce se realizează fără participarea Ego-ului, a
conştiinţei, astfel încât nu numai că pacientul nu-şi poate explica de ce se comportă fără sens dar, mai
mult, deşi încearcă conştient să se opună simptomului, acesta nu poate fi controlat realizându-se în
ciuda eforturilor conştiente ale bolnavului.
Dacă Freud a privit simptomul ca fiind un vis visat în timpul zilei, putem spune că visul poate fi
considerat un simptom ce se manifestă în timpul nopţii. Prin acest joc de cuvinte încercăm să atragem
atenţia asupra faptului că Freud a considerat că atât visul cât şi simptomul au acelaşi mecanism de
declanşare şi aceeaşi funcţie, cea de protecţie. Simptomul protejează Ego-ul împotriva disoluţiei totale,
în timp ce visul protejează somnul, adică odihna aceleiaşi instanţe, Ego-ul. Somnul din timpul nopţii face
ca forţele Superego-ului să fie mai slabe decât în timpul zilei, ceea ce oferă dorinţelor interzise un
"spaţiu" mai larg de manifestare. Ca şi simptomul, visul poate fi cu greu explicat, deoarece ideile latente,
(dorinţele inconştiente), deşi se manifestă mai puternic noaptea, nu sunt lăsate să apară în formă nudă
ele fiind modificate până devin adesea de nerecunoscut de către cenzura impusă de normele morale
ale Superego-ului.
Am văzut deja că în concepţia lui Freud conflictul intrapsihic conduce în cazurile grave la
apariţia simptomelor care anunţă boala psihică. Deoarece simptomul este privit ca un compromis între
cele două componente puternice ale personalităţii, (Id-ul şi Superego-ul), Freud a considerat normal ca
acest compromis să fie considerat o stare de echilibru care satisface ambele instanţe aflate în conflict.
Pe de o parte Id-ul îşi satisface dorinţele interzise prin intermediul simptomului în timp ce pe de altă
parte Superego-ul este "mulţumit" că dorinţele Id-ului sunt împlinite într-o formă mascată mult mai
acceptabilă din punct de vedere social decât în cazul manifestării lor în formă brută. Ca exemplu putem
lua un caz relatat de Freud în care o femeie între două vârste a devenit fără motiv geloasă pe soţul ei,
(simptomul), pentru a ascunde o dorinţă inacceptabilă social, (se îndrăgostise de ginerele ei). Este
normal, considera Freud, ca în cazul în care cineva din exterior (psihoterapeutul) tulbură acest echilibru
fragil aducând la cunoştinţa pacientului adevăratele cauze ale simptomelor lui să apară în mod

222
 
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

obligatoriu o înverşunată rezistenţă la interpretările propuse de psihoterapeut. Freud era convins că, pe
măsură ce rezistenţa pacientului creşte, psihoterapeutul se apropie tot mai mult de adevăratele cauze
ale comportamentului aparent fără sens, ale simptomului.

ÎNTREBARE
Care este relația dintre procesul de refulare și apariția simptomului?

Anxietatea este starea care se instituie atunci când Ego-ul este depăşit de forţele ce-i sunt
superioare. Există o stare de anxietate normală care se manifestă din când în când şi la omul sănătos,
dar şi o anxietate patologică. Freud a vorbit şi de o anxietate de bază comună tuturor oamenilor
deoarece ea se instituie în urma procesului traumatizant al naşterii.
Tot în urma naşterii are loc şi prima fixaţie. Foarte plastic, Freud a explicat conceptul de fixaţie
comparând forţele psihicului uman cu o armată aflată în continuu efort de cucerire. Marşul acestor forţe
nu este unul triumfal astfel că în multe cazuri ele suferă severe înfrângeri. Şi la fel cum o armată care
cucereşte cu mari sacrificii un ţinut ostil care ameninţă mereu cu revolta este nevoită să lase în urmă un
număr important de soldaţi care să păzească acel ţinut, şi psihicul uman în cazul unui conflict care l-a
marcat puternic este nevoit să blocheze în acea zonă importante forţe apărând astfel o fixaţie. Forţele
care continuă marşul vor fi din ce mai slabe pe măsură ce numărul fixaţiilor se înmulţeşte. În cazul
persoanelor al cărui psihic este slab, vine o vreme când aceste forţe nu mai pot înainta şi în acest caz
apare fenomenul de regresie prin care forţele ce au suferit din nou un eşec major se retrag pe
"teritoriul" celei mai importante fixaţii. Un exemplu simplu de astfel de regresie apare, în acord cu Freud,
în cazul copiilor mici al căror sentiment de securitate este greu pus la încercare de presiunile externe.
Putem observa lesne, spune Freud, că mulţi copii dorm cu genunchii la gură. Această poziţie este
poziţia foetală şi semnifică faptul că acei copii tânjesc după siguranţa de care au beneficiat în pântecele
matern, siguranţă de care acum sunt lipsiţi.
Existenţa permanentului conflict dintre forţele psihice al căror armistiţiu produce în cazuri
normale acte ratate, (precum lapsusurile), sau vise, iar în cazuri grave degenerează în simptom l-a
determinat pe Freud să-şi mai numească propria teorie despre personalitate şi psihologie dinamică.

APLICAŢIE
În mod deliberat, concepte importante precum cel de cenzură, refulare, idei latente, idei manifeste şi
transfer afectiv au fost surprinse implicit şi nu explicit în textul cursului. Fie printr-o lectură atentă a
cursului, fie (de preferat) pe baza lecturilor, încercaţi să explicaţi sensul acestor concepte.

Metoda psihanalitică ca metodă de tratament

Observând ineficienţa cvasi-totală a hipnozei în tratarea bolii psihice, Freud a renunţat la ea în
favoarea a ceea ce s-a numit metoda asociaţiei libere. Pacientul este îndemnat să vorbească liber
despre orice lucru fie el oricât de neînsemnat. Freud credea, pe baza principiului determinist că nimic
din ceea ce va spune pacientul nu este fără rost, ci că toate cuvintele lui vor fi considerate substitute ce
mărturisesc indirect despre adevăratul conflict inconştient. Destul de repede, credea Freud, pacientul va
ajunge la fapte pe care va încerca să le ocolească. Apariţia rezistenţei la întrebări era pentru Freud
semnalul că s-a ajuns la conflictul principal refulat în inconştient şi, aşa cum am mai menţionat, cu cât
rezistenţa opusă de pacient era mai mare, cu atât era Freud mai sigur că atingea adevărata sursă a
tulburărilor psihice. Rezistenţa a fost interpretată ca o formă de protecţie a pacientului faţă de suferinţa
psihică. Cea mai mare importanţă în tratamentul psihanalitic al bolii mentale o are interpretarea pe care
psihanalistul o face asociaţiilor produse de pacient în timpul convorbirii libere sau în timpul povestirii

223
CĂTĂLIN DÎRŢU

viselor. Această importanţă dată interpretării se sprijină pe credinţa lui Freud că prin aducerea
conflictului la cunoştinţa pacientului treptat boala se poate ameliora.

224