C5 NEOPSIHANALIZA

Școlile şi curentele psihanalitice care se dezvoltă după 1930 se încadrează în

neopsihanaliză.
Principala caracteristica a tuturor acestor curente este renunţarea la tezele
pansexualiste şi biologiste ale psihismului infantil, ele subliniind importanţa
factorilor actuali (personali şi sociali) în geneza nevrozelor.
Una dintre cele mai cunoscute neopsihahnaliste este Karen Horney (1885-1952)
care aparține psihanalizei culturaliste americane, alături de Erich Fromm, Erick
Erikson, Harry Sullivan, Herbert Marcuse.
Ea a dezvoltat o psihanaliză socială, influențată de filosofie umanistă, bazată pe
ideile de creştere orientată, afirmarea vieţii şi căutarea libertăţii.
A introdus conceptele de anxietate fundamentală şi neajutorare în copilărie care au
determinat dezvoltarea dimensiunii sociale a psihanalizei. „Anxietatea
fundamentală” este „sentimentul de fiinţă izolată şi neajutorată faţă de o lume
potenţial ostilă” (1950) .
Pentru Karen Horney nevroza este o stare generală de perturbare a relaţiilor
interumane datorită scindării dintre Sinele disprețuit și cel ideal.
Sinele disprețuit se constitue prin introectarea disprețului față de sine pe care
copilul îl vede (corect sau nu) la ceilalți.
Sinele ideal se formează pe coordonatele, nerealiste, ale lui aș putea.
Deci, nevroticul, în teoria horniană, pendulează între a se urî și disprețui pe sine și
a se pretinde perfect, pendulează între “tirania lui aș putea” și “străduința
nevroticului spre glorie”.
Acestă pendulare permanentă îl îndepărtează, în realitate, de adevăratul Sine și de
potențialul său real și autentic.
În plus, Karen Horney descrie nevoile neurotice ca fiind dorințe excesive,
insaţiabile şi nerealiste, dezvoltate ca răspunsuri la anxietatea fundamentală.
Dintre acestea 10 domină persoana.
Scopul lor este securiatea socială, nu satisfacţia sexuală, cum afirma S.Freud.
Cele 10 dorințe și comportamentele asociate lor sunt:
1. afecţiune şi aprobare – strădania de a fi plăcut de ceilalţi, întreţinerea
aşteptărilor celorlalţi, frica de autoafirmare;
2. trebuinţa unui „partener” – tendinţa de a reuşi prin dragoste, teama de a fi
lăsat singur;
3. limitarea la o viaţă meschină – încercarea de fi discret, fără a cere revendicări,
de a fi modest;
4. putere – tendinţa de a-i domina şi controla pe ceilalţi, teama de greşeală;
5. exploatarea celorlalţi – să profiţi şi să te foloseşti de ceilalţi, teama de a părea
stupid;
6. recunoaştere sau prestigiul social –tendinţa de a fi acceptat, frica de umilinţă;
7. admiraţie personală - infatuare, dorinţa de a fi apreciat conform cu propria
imagine de sine;
8. realizare personală - strădania de a fi cel mai bun, ambiţios, frica de greşeală;
9. suficienţa şi independenţa - a nu avea nevoie de ceilalţi, menţinerea distanţei,
frica de închistare;
10. perfecţiune şi infailibitate – a fi condus spre superioritate, frica de defecte şi
critică
Karen Horney a descris și trei atitudini generalizate care includ gândirea,
sentimentul şi acţiunea și care reprezintă „un întreg mod de viaţă”. Acestea sunt:
• mişcarea spre oameni (nevoile 1, 2, 3, 6);
• mişcarea împotriva oamenilor (nevoile 4, 5, şi 8);
• mişcarea de îndepărtare de oameni (nevoile 7, 9 şi 10)
Mişcarea spre oameni are ca direcţie predominantă ajutorul şi complianţa (caracter
conciliant).
Mişcarea împotriva oamenilor se bazează pe ostilitate şi agresivitate.
Mişcarea de îndepărtare de oameni are ca orientare predominantă izolarea şi
detaşarea (N.Dumitrescu, 2000, p.183).
Harrey Stack Sullivan (1892-1949) este supranumit „Psihiatrul Americii”.
El elaborează teoria personalităţii ca pattern (model, tipar) al relaţiilor
interpersonale: personalitatea nu există în absenţa celorlalţi oameni şi toţi cei pe
care îi întâlnim sunt reflexii ale relaţiilor pe care le-am avut cu alţi oameni
semnificativi (care au avut un rol în viaţa noastră).
În plus, el dezvoltă conceptul de „nevoie interpersonală pentru tandreţe” (1953).
Sullivan descrie o dezvoltare stadială a ceea ce el numește “sistemul Sinelui”.
Acestea sunt:
I este stadiul sugarului – specificul său rezultată din stările primitive de emoții și
senzații fără repere temporale, spațiale și fără gândire pe care le trăiește copilul.
Esențială, în această perioadă este relația sa cu mama care poate oscila între
mama bună și mama rea.
Dacă trăiește mama bună copilul va dezvolta un sentiment fundamental de
securitate personală (eu bun), dacă nu, va dezvolta o stare fundamentală de
nesiguranță și anxietate (eu rău).
Al II lea stadiu începe odată cu învățarea cuvintelor și este parțial similar cu
supraeul lui Freud deoarece învață ceea ce este bun și ceea ce este rău din
perspectivă socială.
Celui de al III lea stadiu îi este caracteristică nevoia de asociere cu ceilalți copii, în
cadrul jocului. Acum, copilul interiorizează o componentă socială mai extinsă și
comunicarea.
Cel de al IV lea stadiu este preadolescența în care se pune în joc nevoia de
intimitate cu o altă persoană, nevoia de prietenie. Acest tip de relații ajută la
diminuarea anxietății.
Cel de al V lea stadiu, al adolescenței timpurii este caracterizat de dezvoltarea
accentuată a emoțiilor sexuale.
Pentru Sullivan dorința sexuală este dinamism, iar dinamismul poate organiza și
canaliza energia psihică. Ca urmare a dorințelor sexuale interesul către persoanele
similare (specific stadiului anterior) este înlocuit cu interesul către persoanele
diferite.
Ultimul stadiu al dezvoltării sistemului Sinelui este adolescența caracterizată prin
integrarea aspectelor diferite ale personalității dobândite până acum.
Adolescența se încheie cu “stabilirea unui repertoriu pe deplin uman de relații
interpersonale, în funcție de datele personale și culturale prezente” (Sullivan,
apud. N. Dumitrașcu, idem, p. 187)
Erich Fromm (1900-1980) încearcă o combinaţie între concepţia lui S.Freud şi
Karl Marx și întemeiază o psihanaliză socială cunoscută şi sub numele de freudo-
marxism.
El promovează umanismul sociopsihanalitic bazat pe „socializarea” freudismului şi
umanizarea marxismului.
Pentru Fromm, în sufletul omenesc există tendinţe inconştiente, puternice spre
raţionalitate, creativitate şi iubire; contrariate ele generează drame, nevroze,
dezechilibre sufleteşti (1956). Societatea modernă provoacă alienarea omului şi
generează situaţii şi conflicte nevrotice.
E.Fromm militează pentru o revoluţie a speranţei ca trecere de la speranţa pasivă
la speranţa activă.
El vede îmbunătățirea societăţii prin resurecţie morală şi religia iubirii, cele două
axe ale revoluţiei speranţei. Omul va creşte şi îşi va redobândi identitatea de sine
dacă va trece de la modul „a avea” la modul „a fi”, de la egoism la altruism. În
timp ce oamenii adepţi ai modului „a avea” se sprijină pe ce au, cei din modul „a
fi” se sprijină pe ceea ce sunt sau pot fi.
Fromm arată că modul „a avea” priveşte progresul material în sine, înstrăinând
omul de existenţa sa creatoare, de fiinţa sa spirituală. Dezvoltarea umană este
văzută în „dragostea dintre oameni”, într–o „etică raţională opusă celei
autoritare”.
Herbert Marcuse (1898 – 1979 ), filosof şi psihosociolog american de origine
germană, a trăit ca pe o adevărată revelaţie întâlnirea cu psihanaliza lui S.Freud.
În urma acestui contact a inițiat un demers de asimilare a metapsihologiei
freudiene în universul său hegeliano –marxist.
Acest demers l–a condus la elaborarea cărţii „Eros şi civilizaţie” (1955).
Marcuse consideră că nevoile reale ale omului au fost înăbuşite de enorma
supraindustrializare şi de sufocanta mass media în urma cărora fiinţa umană a
devenit unidimensională, având doar dimensiunea consumului, dimensiunea a
avea.
Mai mult, comercializarea agresivă a naturii anihilează, până la dispariţie, cea de a
doua dimensiune a fiinţei umane: spaţiul interior rezervat liniştirii, reflexiei,
autoanalizei, deciziilor autonome.
În Europa unul dintre cei mai cunoscuți neopsihanaliști este francezul Jacques
Marie Lacan (1901 – 1981 ), supranumit, de către Paul Eluard, Salvador Dali al
psihanalizei.
Deviză sa, „reîntoarcerea la Freud”, are, pe de o parte, un sens critic la adresa
psihanalizei behavioriste sau culturaliste şi, pe de altă parte, sensul necesităţii
dezvoltării cercetărilor psihanalitice pe baze noi.
În viziunea lui Lacan, inconştientul este depersonalizat şi raportat în întregime la
limbaj: limbajul nu numai că ilustrează inconştientul, dar îl şi constituie.
Nu numai că inconştientul se realizează ca un limbaj, dar el şi influenţează limbajul
conştient conferindu-i diverse încărcături emoţionale şi sensuri.
Lacan propune o hermeneutică psihanalitică, fondată pe analiza structurilor
lingvistice, care susţine, pe de o parte, că inconştientul este structurat ca un
limbaj, și, pe de altă parte, că inconştientul subiectului este, de fapt, discursul
celuilalt (individ, grup, organizaţie).
Donald Woods Winnicott s–a născut în 1896 în Marea Britanie. A studiat
medicina la Cambridge. Prima sa analiză personală o face cu James Strachey
(traducătorul lui Freud în engleză), iar pe a doua, de orientare kleiniană, cu Joan
Riviere.
La trei ani după terminarea facultății se angajează ca medic pediatru la un spital
de copii.
Inovațiile sale principale sunt în domeniul psihologiei copilului.
Winnicott demonstrează că primul an de viață al copilului este extrem de
important în dezvoltarea personalității viitorului adult.
De asemenea relevă importanța copleșitoare a mamei și a relației pe care aceasta
o are cu sugarul în primul an de viață, indiferent de sexul copilului.
Winnicott afirmă că “nu există acel ceva numit bebeluș” deoarece, în primele luni
de viață, bebelușul este, din punct de vedere psihologic, una cu mama sa.
Pentru ca un copil să se dezvolte normal este nevoie ca mama să fie ”îndeajuns de
bună” adică să se poate adapta instinctiv la nevoile copilului său.
Importanța pe care o acordă primilor ani de viață reiese și din următoarea
afirmație: “Între un an și cinci ani sunt așezate fundamentele sănătății psihice și
tot între aceste vârste trebuie căutat nucleul psihonevrozei”
Freud, pe lângă continuatori, a avut și disidenți. Unul dintre cei mai importanți
este Alfred Adler (1870-1937).
A.Adler a absolvit în 1985 facultatea de medicină din Viena, specializarea
oftalmologie.
Între anii 1902 şi 1908 devine discipolul lui S.Freud, de care se desparte în 1911,
respingând pansexualismul freudienilor „ortodocși”.
În 1935 fondează „Journal of Individual Psychology” prin care Adler introduce
numele și principalele coordonate ale concepţiei sale: psihologie individuală.
Conceptul axial al psihologiei individuale este complexul de inferioriate care
postulează că o inferioritate fizică poate fi compensată prin dezvoltarea unor
calități psihice deosebite (o persoană cu slabe abilități sportive devine un
extraordinar scriitor).
Aşa cum despre Freud s-a spus că a descoperit „complexul lui Oedip” pentru că el
însuşi a avut o mamă cu două decenii mai tânără ca tatăl său, tot aşa „complexul
de inferioritate” al lui Adler a fost pus pe seama deficienţelor organice ale autorului
(a fost un copil firav, rahitic, și bolnăvicios).
Psihologia inidividuală adleriană este o psihologie a unui „tot inidivizibil” care se
raportează în acelaşi timp la inidividul în sine şi la relaţia sa cu comunitatea.
Adler pledează pentru dezvoltarea sentimentului de comuniune socială, iar la scara
maximă dezvoltarea sentimentului cosmicităţii omului.
Marile probleme ale vieţii omului, în viziunea sa, sunt trei: viaţa în societate,
munca şi iubirea.
De asemenea, Adler elaborează o caracterologie în care descrie trăsături de
caracter de natură agresivă ca vanitatea, invidia, avariţia, ura şi trăsături
neagresive ca izolarea, angoasa, laşitatea.
Caracterul este – în concepţia lui Adler – luarea de atitudine, modul în care
individul se raportează la mediul său, o linie directoare, impregnat de impulsul de
afirmare asociat cu sentimentul de comuniune socială.