CURS TEORETIC

DEZVOLTAREA PERSONALITATII – IUNIE 2007

Formatori:

Mihaela Bonatiu
Ileana Botezat
Daniela Crasan
Georgeta Niculescu
Florentina Palada
Dana Ploesteanu

Subiecte:

Teorii ale dezvoltarii personalitatii pre si postrogersiene

Tendinta la actualizate
Formarea si dezvoltarea selfului:
 Acceptarea pozitiva neconditionata
 Conditii de valorizare

1
 Teorii care au precedat teoria rogersiană

OTTO RANK

Rank a fost unul din discipolii apropiaţi ai lui Freud. El se va distanţa

însă de acesta şi în 1924 va publica „The Trauma of Birth”. Ceea ce el
numeşte „trauma naşterii” se referă la anxietatea suferită în momentul
naşterii, când copilul este separat de mamă şi intră în lumea exterioară. El
consideră că anxietatea experimentată în timpul naşterii va constitui modelul
pentru toate experienţele de anxietate ulterioare.
Rank consideră că există un “instinct al vieţii” care împinge individul
către diferenţiere şi individualizare, către competenţă şi independenţă. În
contrapondere există un “instinct al morţii” care împinge spre apartenenţă,
spre a face parte dintr-o familie, comunitate sau umanitate. Fiecare dintre
acestea pot genera frică. “Frica de viaţă” este sinonimă fricii de separare, de
singurătate şi alienare. “Frica de moarte” este frica de a fi pierdut într-un
întreg nediferenţiat, de stagnare, de a nu fi, ca entitate individuală.
Rank este singurul psihanalist care introduce conceptul de „voinţă” ca şi
concept central în încercarea de înţelegere a psihologiei umane. „Voinţa”
reprezintă sentimentul a ceea ce este şi cine este individul. Apare ca o
„contra-voinţă”, dar se maturizează în cursul dezvoltării. Pentru individ
„voinţă” înseamnă „alegere” şi implicit responsabilitate pentru propriile
acţiuni, precum şi capacitatea de a crea. Self-ul individual se formează prin
separare şi diferenţiere de matricea maternă, adică printr-un act de creaţie. În
afară de crearea self-ului, „voinţa”, datorită rolului ei creator, ajută la
domolirea fricii inevitabile de separarea finală, numită moarte prin
producerea manifestărilor civilizaţiei cum sunt arta, literatura, muzica,
ştiinţa, care au capacitatea de a genera imortalitate.
În fiecare individ există o tendinţă centrală care vizează diminuarea
„fricii de viaţă” şi în acelaşi timp diminuarea „fricii de moarte”. Aceste două
„frici” sunt inerente şi opuse, aflate într-un permanent conflict. Pentru a
supravieţui, omul trebuie să ajungă la un compromis.
Rogers regăseşte în ideile lui Rank propria sa convingere că natura
umană este în esenţă pozitivă. Rank evidenţiază libertatea şi potenţialul
fiinţei umane şi asemenea lui Jung, Horney, Adler şi Fairbairn vede self-ul
într-o manieră holistică.

2
 Contrazicând determinismul freudian, Rank consideră „voinţa” ca fiind
nucleul personalităţii umane: „Înţeleg prin „voinţă” o orientare pozitivă care
organizează şi integrează self-ul servindu-se de creativitate şi care inhibă şi
controlează impulsurile instinctuale”. Ca expresie creatoare a personalităţii
în ansamblul ei, „voinţa” face ca fiecare persoană să fie unică şi diferită.
„Voinţa” motivează individul să tindă spre autonomie şi independenţă, dar
vine în conflict cu “frica de viaţă”. Polaritatea fundamentală din fiinţa
umană este cea dintre separare şi uniune, dintre riscul de a păşi spre viitor
pentru a deveni propriul self potenţial şi riscul de a reveni la matricea
trecutului şi la supunere. A trăi constructiv înseamnă a satisface ambele
ipostaze, de independenţă şi de uniune, apartenenţă. „Voinţa” pozitivă are
capacitatea de a integra aceste două nevoi dihotomice. Ea ne permite să
facem faţă „fricilor”, să acceptăm deopotrivă viaţa şi moartea, să devenim
individualităţi şi să dezvoltăm relaţii cu ceilalţi.
În 1936 Carl Rogers, unul dintre cei mai influenţi psihologi din America
după William James, l-a invitat pe Otto Rank să susţină o serie de prelegeri
la New-York. Rogers a fost impresionat de ideile lui Rank şi a considerat
întotdeauna că acestea au fost un germene al terapiei centrate pe persoană. El
afirma: „Am devenit infectat de ideile lui Rank.”

RONALD FAIRBAIRN

Deşi nu este menţionat printre cei care au influenţat în vreun fel apariţia
teoriei rogersiene asupra dezvoltării, Fairbairn a dezvoltat o teorie a self-ului
care o prefigurează pe cea a lui Rogers în multe aspecte.
În modelul structural relaţional al lui Fairbairn oamenii sunt în relaţie cu
obiectele prin natura lor, iar self-ul, ca o unitate fundamentală, se dezvoltă şi
se schimbă prin experienţele avute în relaţie cu alţii, în vreme ce natura
acestor relaţii este modelată şi schimbată de către self. Distanţându-se de
Freud care consideră „Id”-ul ca fiind sursa energiei psihice, Fairbairn afirmă
că noţiunile de structură şi de energie sunt inseparabile. Structura este ceea
ce dă formă energiei, iar energia nu poate exista fără o formă. Pentru el,
„pulsiunile” ( termen pe care îl pune între ghilimele pentru a-şi arăta
dezacordul cu această noţiune de energie care este tratată ca şi când ar
poseda o existenţă independentă şi separată) nu poate exista separat de
structurile endopsihice pe care le energizează şi de relaţiile de obiect pe care
aceste structuri le stabilesc.
„Instinctele cu care un individ este înzestrat sunt simple modalităţi
caracteristice prin care viaţa se manifestă în membrii speciei de care aparţine
individul în cauză. Dacă termenul „instinct” nu este interpretat în acest sens,

3
este dificil să i se ataşeze vreun sens. Toate instinctele sunt instincte ale
vieţii, moduri în care viaţa se manifestă.” ("Libido Theory Re-evaluated")
De asemenea „instinctele” nu pot fi considerate ca fiind mai mult decât
forme ale energiei care constituie dinamica structurilor endopsihice. În
sistemul lui Fairbairn, self-ul este simultan structură şi energie, inseparabil şi
simultan interdefinit.
Realizând că o asemenea energie nu poate fi redusă la energia sexuală a
„libido – ului” freudian el este de acord cu Jung că prin „libido” se înţelege
energia psihică în general şi nu doar cea sexuală.
Umanitatea, în exterior se exprimă esenţial prin relaţiile cu ceilalţi
oameni. Self-ul deci trebuie înţeles şi definit în termenii relaţiilor pe care le
are, şi le aminteşte, le doreşte sau le creează.
Fairbairn, întotdeauna, se referă la „obiect” înţelegând prin aceasta
oameni actuali, care pot, ca rezultat al anumitor experienţe, să fie
reprezentaţi („internally represented”) în lumea interioară a copilului.
El afirmă, oarecum concomitent cu Rogers, că „cea mai mare nevoie a
unui copil este să aibă asigurarea că este sincer iubit de părinţii săi şi că
aceştia acceptă iubirea pe care el o simte pentru ei”. (Psychoanalytic Studies
of the Personality, 1952)
O sinteză a teoriei lui Fairbairn este prezentată chiar de el însuşi în
„Synopsis of an Object-Relations Theory of the Personality”: „Ca răspuns la
multele întrebări am pregătit un scurt rezumat al teoriilor pe care le-am
expus în ultimii 20 de ani:
1. Un self este prezent încă de la naştere.
2. Libido-ul este o funcţie a self-ului.
3. Nu există un instinct al morţii şi agresiunea este o reacţie la frustrare sau
deprivare.
4. De vreme ce libido-ul este o funcţie a self-ului, iar agresiunea o reacţie la
frustrare sau deprivare, nu există o entitate numită „Id”.
5. Self-ul, şi deci şi libido-ul, este condus de principiul căutării de „obiect”.
6. Cea mai timpurie şi originală formă de anxietate experienţiată de copil
este anxietatea de separare.
7. Internalizarea obiectului este o măsură defensivă, la origine fiind adoptată
de copil pentru a putea negocia cu obiectul primar (mama şi sânul ei) atunci
când nevoia nu este satisfăcută.
8. Internalizarea obiectului nu este doar un produs al fanteziei de încorporare
orală a obiectului, ci un proces psihologic distinct.”

4
Teorii moderne, post rogersiene

DANIEL STERN

In lucrarea sa “The interpersonal world of the infant” Daniel Stern

propune un model al dezvoltării copilului bazat pe presupunerea că acesta
posedă un self încă de la naştere. Acest model este o schimbare radicală
faţă de modelul tradiţional şi a fost dezvoltat în cadrul cercetărilor şi
observaţiilor făcute de Stern asupra copiilor.
Conform modelului lui Stern, copiii posedă un sens al self-ului încă de la
naştere. Ei sunt genetic programaţi să fie conştienţi de procesele de
organizare ale self-ului, procese care se desfăşoară încă de la naştere. Ei nu
experienţiază niciodată o perioadă de totală nediferenţiere între self şi
ceilalţi. Nu există nici o confuzie între self şi altul în nici o perioadă, nici la
început şi nici la un alt moment. Sunt pregătiţi să răspundă selectiv la
evenimentele sociale externe şi nu experienţiază niciodată o fază
asemănătoare uneia autiste.
„În perioada cuprinsă între 2 şi 6 luni, copilul îşi consolidează nucleul
self-ului ca pe o unitate fizică separată, coezivă, delimitată, cu un sens al
propriei individualităţi, afectivităţi şi continuităţi în timp. Nu există o fază
asemănătoare uneia simbiotice. De fapt experienţele subiective de uniune cu
un altul nu pot surveni decât după ce s-a constituit un nucleu al self-ului şi
un nucleu al ceea ce este celălalt.”
Ipoteza lui Stern privind dezvoltarea self-ului este construită pe existenţa
a patru ipostaze ale acestuia, fiecare începând la o anumită vârstă a copilului
şi care se va dezvolta potenţial de-a lungul întregii vieţi. Dezvoltarea
fiecăreia din aceste ipostaze este susţinută de observaţii şi date
experimentale, dar fiecare este în acelaşi timp un stadiu în dezvoltarea
psihopatologică. Self-ul emergent se dezvoltă încă de la naştere. Stern vede
în acest stadiu o dezvoltare a sensului organizării. Datele ştiinţifice
prezentate de el dau un tablou clar al copilului care operează într-o lume în
care relaţionarea socială este importantă şi căutată. Acest fapt vine în
contradicţie cu perspectiva psihanalitică tradiţională, care se concentrează pe
satisfacerea nevoilor fiziologice şi se referă la un comportament în esenţă
asocial. Copiii caută şi acordă atenţie feţelor umane. Sunt capabili de
percepţii sofisticate şi pot îmbrăca percepţiile cu un început de percepere a
afectelor: furie, tristeţe, bucurie. Self-ul emergent este văzut ca bază a
activităţilor de învăţare şi creatoare răspunzătoare de apariţia organizării.
Nucleul self-ului este presupus că se dezvoltă între 2 şi 6 luni. Acest nucleu
este consistent cu stăpânirea afectelor, continuitatea şi perceperea altor

5
oameni ca fiind separaţi de copil. Această perspectivă este în totală
contradicţie cu cea care vede copilul traversând o lungă perioadă de
nediferenţiere faţă de mamă. Din nou observaţiile vin în sprijinul
identificării de către copil al invariantului reprezentat de self, inclusiv
afectele.
Stern consideră că datele demonstrează faptul că oralitatea, dependenţa,
încrederea şi alte aspecte semnificative în dezvoltare nu survin la momente
stabilite ca puncte invariabile în cursul dezvoltării. Dezvoltarea self-ului
începe încă de la naştere, continuă de-a lungul vieţii şi permite o ajustare
flexibilă a acestor aspecte în timp.
Cele patru aspecte ale self-ului.
Fiecare defineşte un domeniu diferit al experienţei self-ului şi al relaţiilor
sociale.
1. Self-ul emergent se dezvoltă între 0 şi 2 luni. Copilul răspunde la mediu şi
îşi dezvoltă sentimentul self-ului. Este iniţiat procesul de organizare psihică.
Copilul este capabil de percepţii şi de a da acestora o coloratură afectivă.
2. Nucleul self-ului se dezvoltă între 2 şi 6 luni. În relaţiile sociale apare ca
un tot integrat. Îşi controlează propriile acţiuni, propria afectivitate, cu un
sens al continuităţii şi un sens al altora versus alţii, diferiţi de el.
3. Self-ul subiectiv se dezvoltă între 7 şi 15 luni. În această fază copilul
dezvoltă un sens de a fi împreună cu ceilalţi, incluzând ataşamentul. Începe
să împărtăşească cu alţii propriile experienţe subiective.
4. Self-ul verbal se dezvoltă între 16 luni şi 2 ani. În cel de-al doilea an
copilul vorbeşte. Limbajul îi aduce copilului un nou mediu în care poate să
facă schimburi cu ceilalţi, să creeze noi semnificaţii şi să le împărtăşească cu
ei. Limbajul determină un split, o alienare în cadrul self-ului, între self-ul
verbal şi self-ul emergent, nucleul self-ului şi relaţionarea intersubiectivă,
fiecare dintre acestea continuând să experienţieze.

CARL ROGERS

Cu privire la dezvoltarea personalităţii Rogers a descris mai degrabă

principii decât stadii. Conceptul central al teoriei sale este dezvoltarea self-
concept-ului şi progresul de la un self nediferenţiat la unul complet
diferenţiat.
Defineşte self-concept-ul ca fiind:” un gestalt organizat consistent
conceptual, compus din percepţii ale caracteristicilor lui „Eu” sau „Mie”, şi
percepţiilor relaţiilor lui „Eu” sau „Mie” cu alţii şi a variatelor aspecte ale
vieţii, împreună cu valorile ataşate acestor percepţii. Este un gestalt care este
accesibil conştientului, deşi nu în mod necesar conştient. Este un gestalt

6
fluid şi în continuă schimbare, un proces, dar în fiecare moment este o
entitate specifică.” (Rogers, 1959, „A theory of therapy, personality and
interpersonal relationship as developed in the client- centered framework”.)
Teoria lui Rogers are la bază 19 propoziţii, care se regăsesc în „Client –
centered therapy: Its current practice, implications and theory”. Acestea
sintetizează viziunea lui asupra dezvoltării personalităţii:
Toţi indivizii (toate organismele vii) există într-o lume a experienţei, în
continuă schimbare (câmpul fenomenologic), în centrul căreia se află ei
înşişi.
Organismele reacţionează la acest câmp fenomenologic, pe măsură ce el este
experienţiat şi perceput. Acest câmp fenomenologic este „realitatea”
individului în cauză.
Organismele reacţionează la câmpul fenomenologic ca un tot organizat.
O porţiune a câmpului perceptual total se diferenţiază treptat şi devine self-
ul individului.
Ca rezultat al interacţiunii cu mediul, şi în particular ca rezultat al unei
interacţiuni cu ceilalţi, supuse evaluării, se formează structura self-ului – un
set organizat de pattern-uri conceptuale, fluid dar consistent de percepţii ale
caracteristicilor şi relaţiilor lui „Eu” sau „Mie”, împreună cu valorile ataşate
acestor concepte. Organismul are o tendinţă de bază care tinde să
actualizeze, să menţină şi să dezvolte organismul care experienţiază.
Cea mai favorabilă poziţie pentru a înţelege comportamentul este din
interiorul cadrului de referinţă al individului în cauză.
Comportamentul este, la bază, încercarea orientată spre scop a organismului
de a-şi satisface nevoile, aşa cum le experienţiază, în câmpul fenomenologic,
aşa cum este perceput.
Emoţiile acompaniază şi, în general, facilitează un astfel de comportament
orientat spre scop, felul emoţiei fiind în relaţie cu semnificaţia percepută
pentru menţinerea şi dezvoltarea organismului a acestui comportament.
Valorile sunt, în general, cele experienţiate direct de organism, sau, în
anumite cazuri, valori introiectate sau preluate de la alţii, dar percepute în
mod distorsionat, ca şi când ar fi fost experienţiate direct.
Pe măsură ce experienţele au loc în viaţa individului ele sunt: a) simbolizate,
percepute şi organizate într-o relaţie cu self-ul; b) ignorate, deoarece nu este
percepută nici o relaţie între ele şi structura self-ului; c) li se neagă
simbolizarea sau sunt simbolizate distorsionat deoarece sunt inconsistente cu
structura self-ului.
Cele mai multe moduri de comportament pe care organismul le adoptă sunt
consistente cu structura self-ului.

7
În unele cazuri, comportamentul poate fi determinat de experienţe organice
sau de nevoi care nu au fost simbolizate. Un astfel de comportament poate fi
inconsistent cu structura self-ului, dar în aceste cazuri comportamentul „nu
aparţine” individului.
Adaptarea psihologică există atunci când conceptul de self este în aşa fel
încât toate experienţele senzoriale şi viscerale ale organismului sunt, sau pot
fi, asimilate la un nivel simbolic, într-o relaţie consistentă cu conceptul de
self.
adaptarea defectuoasă există când organismul neagă conştientizarea
experienţe unor senzoriale şi viscerale semnificative, care, în consecinţă, nu
vor fi simbolizate şi organizate în gestalt-ul structurii self-ului. Într-o
asemenea situaţie există o bază sau un potenţial pentru o tensiune psihică.
Orice experienţă care este inconsistentă cu organizarea structurii self-ului
poate fi percepută ca o ameninţare, şi cu cât aceste percepţii survin, cu atât
mai rigid se organizează structura self-ului pentru a se menţine.
În anumite condiţii, în absenţa completă a vreunei ameninţări pentru
structura self-ului, experienţele inconsistente pot fi percepute şi examinate şi
structura self-ului este revizuită pentru a putea asimila şi include aceste
experienţe.
Când individul percepe şi acceptă într-un sistem consistent şi integrat toate
experienţele senzoriale şi viscerale, atunci, în mod necesar este în mai mare
măsură capabil să îi înţeleagă pe ceilalţi şi să îi accepte ca individualităţi
separate.
Pe măsură ce individul percepe şi acceptă în structura self-ului mai multe
experienţe organice, descoperă că îşi înlocuieşte sistemul de valori actual –
bazat extensiv pe introiecţii care au fost simbolizate distorsionat – cu un
proces continuu de evaluare organismică.
În dezvoltarea self-concept-ului el a văzut privirea pozitivă condiţionată
sau necondiţionată ca fiind factori cheie. Cei care se dezvoltă într-un mediu
în care beneficiază de privire pozitivă necondiţionată au prilejul să se
actualizeze complet. Cei care se dezvoltă într-un mediu în care privirea
pozitivă este condiţionată nu se vor simţi valoroşi decât dacă vor corespunde
condiţiilor de valoare ( pe care Rogers le numeşte „condiţii de valorizare”)
care le-au fost transmise de alţii. Dezvoltarea optimă, la care se face referire
în propoziţia 14, se referă mai degrabă la un proces decât la o stare. El
descrie acest proces ca fiind „o viaţă bună”, în care organismul tinde
continuu să îşi atingă propriul potenţial.
„Acest proces al unei „vieţi bune” nu este, sunt convins de acest lucru, o
viaţă pentru cei fricoşi sau timizi. El implică încordare şi creştere pentru a
deveni din ce în ce mai aproape de propriile potenţialităţi. Implică curajul de

8
a fi. Înseamnă a te arunca în curentul vieţii” (Rogers, 1961, „On becoming a
person”).
Self-ul, văzut deopotrivă din exterior şi din interior, a fost în multe
rânduri în centrul discuţiilor filozofice sau psihologice. Astăzi,
psihoterapeuţii nondirectivi, ca şi psihologii de alte orientări şi sociologii
preocupaţi de studiul personalităţii, acordă o importanţă din ce în ce mai
mare percepţiei interne a self-ului în explicarea comportamentului. Folosind
metode moderne de studiere a personalităţii, inclusiv interviuri din cursul
terapiei, este posibil ca teoriile self-ului să fie testate prin date clinice
obiective.

V.C.RAIMY

„The Self-Concept as a Factor in Counseling and Personality

Organization”, unpublished Doctor's thesis
El avansează câteva ipoteze privind self-conceptul:
1. Self-conceptul
a) Self-conceptul este un sistem perceptual învăţat, guvernat de aceleaşi
principii de organizare care guvernează orice obiect perceptual.
b) Self-conceptul reglează comportamentul; conştientizarea unor schimbări
survenite în self-concept în cursul terapiei determină schimbări în
comportament.
c) Imaginea unei persoane despre sine poate să nu aibă prea mare legătură cu
realitatea exterioară, aşa cum se petrece în cazul psihoticilor. În self-concept
pot exista conflicte logice, pentru un observator exterior, fără ca acestea să
constituie neapărat conflicte psihologice pentru persoana în cauză.
d) Self-conceptul este un sistem diferenţiat, dar organizat, aşa încât chiar şi
aspectele evaluate negativ pot fi apărate de individ pentru a-şi menţine
individualitatea. Self-conceptul poate fi preţuit mai mult decât este
organismul însuşi, ca în cazul soldaţilor care aleg să se sacrifice în luptă
pentru a-şi păstra acele aspecte ale self-concept-ului cum ar fi curajul şi
vitejia.
e) Cadrul total al self-concept-ului determină modul cum sunt percepuţi
stimulii actuali, precum şi dacă stimului din trecut pot fi reamintiţi sau
trebuie uitaţi. Dacă acest cadru se schimbă materialul reprimat poate fi
reamintit(accesat conştient).
f) Self-conceptul este foarte receptiv în a tinde spre o rapidă restructurare
dacă condiţiile o permit, dar poate să manifeste şi mare rezistenţă, chiar şi în
condiţii care pentru un observator extern sunt deosebit de stresante. În cursul
terapiei, terapeutul încearcă să furnizeze o atmosferă cât mai permisivă, în

9
care pacientul să renunţe la apărări şi să privească la acele aspecte ale self-
concept-ului care creează dificultăţi.

ROBERT KEGAN

R. Kegan s-a nascut in Minessota in 1950.

Este psiholog specializat in psihologia dezvoltarii, profesor la Harvard unde
preda: Invatarea la Adult si Dezvoltarea Profesionala.
Aceasta teorie este importanta deoarece ea construieste poduri intre teoriile
dezvoltarii, teoriile existentiale si cele ale relatiilor de obiect.

Intrebarile pe care si le-a pus Kegan in lucrarea sa au fost:

“Pe ce ar trebui sa ne concentram, pe individual sau pe social”?
“Care ar trebui sa fie teatrul investigatiei, intrapsihicul sau interpersonalul”?
“Care este cel mai puternic cadru de referinta cel psihanalitic sau cel
structural-cognitiv”?
“ Care este principal in dezvoltare : afectul sau partea cognitiva?”

Directiile teoretice cu cel mai mare impact asupra psihologiei clinice si

psihoterapiei dupa Kegan ar fi:
Teoriile neo-psihanalitice incluzand:
Teoria psihologiei ego-ului
( Ana Freud,1936; Hartmann, 1939; Erikson, 1950; Kris. 1975)
Teoria relatiilor de obiect
(Farbairn, 1952; Jacobsen 1964; Winncott, 1965; Mahler, 1968; Guntrip,
1971)
Teoriile fenomenologic existentiale
(Lecky, 1945; Maslow, 1954; May, 1958; Binswanger, 1963; Angyal,
1965) ,al caror model , poate cel mai influent pentru psihoterapie si
psihologie clinica a fost cel a lui Carl Rogers in 1951.

10
In “The Evolving Self”, Kegan prezinta un model al dezvoltarii care consta
in 6 “stadii de echilibru”:
Stadiul incorporativ
Stadiul impulsiv
Stadiul imperial(suprem)
Stadiul interpersonal
Stadiul institutional
Stadiul inter-individual
Obiectul fiecarui stadiu este subiectul stadiului anterior

Stadiul 0
Kegan: Stadiul Incorporativ:
Subiectul :reflexele
Obiectul:nimic
Piaget:Senzorio-motor
Maslow:Orientarea supravietuirii psihologice
Erikson-
Kohlberg-

Stadiul 1
Kegan: Stadiul Impulsiv
Subiectul: impulsurile, perceptiile
Obiectul: reflexele
Piaget: preoperational
Maslow: orientarea spre satisfacre psihologica
Erikson: initiativa vs.vinovatie
Kohlberg: orientare spre obedienta si pedeapsa

Stadiul 2
Kegan: Stadiul Imperial
Subiectul: nevoile, interesele, dorintele
Obiectul: impulsiv, perceptiile
Piaget: operatii concrete
Maslow: orientare spre siguranta
Erikson: sarguinta vs.inferioritate
Kohlberg: orientare instrumentala

11
Stadiul 3
Kegan: Stadiul Interpersonal
Subiectul: relatiile interpersonale
Obiectul: nevoile, interesele, dorintele
Piaget: operatii formale timpurii
Maslow: orientare spre afectiune,iubire, a apartine
Erikson: afiliere vs. abandon
Kohlberg: orientare spre concordanta interpersonala

Stadiul 4
Kegan: Stadiul Institutional
Subiectul: paternitate, ideologie, identitatea, administrarea psihica
Obiectul: relatiile interpersonale
Piaget: operatii formale depline
Maslow: orientare catre stima de sine
Erikson: identitate vs. difuziunea identitatii
Kohlberg: orientale societala

Stadiul 5
Kegan: Stadiul Interindividual
Subiectul: interindividualitate, interpenetrabilitatea sistemelor selfului
Obiectul: identitate, ideologie, paternitate, administrare
Piaget: -
Maslow: actualizarea selfului
Erikson: -
Kohlberg: orientare spre concordanta interpersonala

Robert Kegan s-a antrenat nu atat intr-un studiu exhaustiv a lui Piaget si
Kolberg cat intr-o cautare a originii comune a etapelor pe care ei le-au
descoperit .
Robert Kegan sugereaza ca miscarea de evolutie aflata la baza, care
stabileste termenii asupra a ceea ce organismul constituie ca self si celelalte,
ar putea atat sa dea nastere regularitatilor/caracteristicilor ca niste etape
provizorii in domeniile pe care le exploreaza, cat si sa descrie procesul de
miscare de la o etapa la urmatoarea .

12
El incearca sa indice larga varietate de fenomene pe care o asemenea
propunere pare sa o ia in considerare si pentru care ea pare sa ofere o
explicatie mai integrativa, sa largeasca si mai mult domeniul fenomenelor de
care succesiunea si procesul “ domeniului psihologic” ar putea sa tina
seama.
Abordorea constructiv developmentala care nu se dezvolta in afara traditiei
psihanalitice ci in afara celei piagetiene are o prezentare oarecum diferita –
atat a fenomenelor infantile cat si a reprezentarilor lor in viata ulterioara a
celor doua exemple prototip. Ea sugereaza ca mai degraba decat intelegerea
temelor diferentierii si integrarii in contextual vietii infantile, fenomenele
infantile sunt mai bine intelese in contextul intelesului psihologic al evolutiei
, o activitate de o viata de diferentiere si integrare a ceea ce este considerat
self si a ceea ce este considerat altii .
Ce este un obiect? Oamenii adesea gasesc termenul “relatie obiectuala”
ciudat sau neplacut, noi vobim in principal despre alte fiinte umane iar
notiunea de persoane ca lucruri pare nefericita. Si totusi exista un inteles al
cuvantului obiect care nu trebuie pierdut si pe care nici un alt cuvant nu-l
transmite. Putem incepe prin a-l cauta chiar in etimologia cuvantului.
Radacina cuvantului (ject) vorbeste mai intai de toate despre o miscare, o
activitate mai degraba decat un obiect, in particular aruncarea. Luat cu prefix
cuvantul sugereaza miscarea sau consecinta lui ”aruncat de la”.
Object se refera la ceea ce o miscare a separat sau a distins, sau la miscarea
insasi. “Relatii obiectuale “, prin aceasta modalitate de gandire ne-am putea
astepta sa se refere la relatiile noastre cu ceea ce o anumita miscare a separat
sau a distins de noi insine, relatiile noastre cu acel ceva care a fost aruncat de
la noi, sau experienta acestei aruncari insasi. Stiu ca aceasta definitie
preliminara suna ciudat dar ea este conceptia de baza a relatiilor obiectuale
care poate fi gasita in teoria neopiagetiana.

In centrul acestei teorii se gaseste o intelegere a miscarii, ca fiind contextul

anterior al personalitatii. In termeni mai simpli aceasta este miscarea
evolutiei; mai putin simplu, ea este evolutia ca activitate constitutiva de
inteles. Ca si context anterior al personalitatii( vreau sa spun bineinteles d. p.
d.v. filosofic nu temporal) s-a argumentat ca este nu numai contextul
unificator ci si cel generator atat pentru:
1. gandire si sentiment (despre care vom discuta mai tarziu)
2. subiect si obiect sau self si altul (despre care vom discuta mai multe
acum). Activitatea revolutionara implica insasi creearea obiectului( un
proces de diferentiere) precum si relationarea noastra la aceasta ( un proces
de integrare). Printr-o astfel de conceptie relatiile obiectuale ( realmente

13
relatii subiect-obiect) nu sunt ceva care se desfasoara in “spatiul” dintre o
persoana fara o lume proprie si o lume fara persoane; mai degraba ele in
primul rand creeaza insasi ditinctia. Relatiile subiect obiect apar dintr-un
proces de dezvoltare de o viata intreaga: o succesiune de diferentieri
calitative ale selfului de lume cu un obiect calitativ mai extensiv cu care sa
fie in relatia creeata de fiecare data; o istorie naturala a unor garantii mai
bune calitativ in lumea distinctivitatii sale; triunfuri succesive ale “relatiei
cu” decat de “a fi inglobat in ceva”. Printr-o asemenea conceptie termenul
“relatii obiectuale” este un termen acceptabil chiar bine venit ( mai bine
venit decat ceva care suna mai omeneste ), fiindca corect inteles, termenul
nu relationeaza persoane cu lucruri, ci creaza o categorie mai generala. In
termen exista o recunoastere ca orice persoana poate diferi de noi nu numai
prin caracterul ei distinct de alta persoana, ci prin modurile diferite prin care
noi insine o percepem; dintre aceste diferente s-ar putea ca nici una sa nu fie
atat de importanta ca masura in care noi o distigem pe ea ( persoana) de noi
insine.
Teoria psihanalitica a relatiilor obiectuale priveste evenimentele primilor ani
de viata pentru a identifica temele si categoriile de baza ale acestora . In timp
ce copilaria timpurie are o mare importanta in consideratiile neopiagetiene,
ea nu este in aspectele sale cele mai fundamentale calitativ diferita de orice
alt moment al vietii . Ceea ce este considerat fundamental este activitatea de
evolutie, de constituire a intelesului. Este adevarat, copilaria marcheaza
inceputul in istoria acestei activitati . Asadar prima copilarie initiaza teme
care pot fi identificate pe tot parcursul vietii si inaugureaza o dispozitie a
persoanei fata de activitatea de evolutie . Primii ani ai vietii au intr-adevar o
mare importanta, proeminenta, dar nu este o importanta sui-generis;
trasaturile distinctive ale primei copilarii, se sugereaza, trebuie intelese in
contextul aceleeasi activitati care este soarta respectivei persoane pe tot
parcursul vietii sale. Recurenta acestor trasaturi distinctive in noi forme mai
tarziu in dezvoltare, nu sunt intelese ca manifestari ulterioare ale temelor,
problemelor primei copilarii, ci manifestari contemporane ale constituirii
intelesului, la fel cum problemele copilariei sunt la timpul lor manifestari
contemporane ale construirii intelesului.
Ce inseamna a investiga fenomenele psihologice ale primei copilarii in
contextul construirii sensului si a construirii de inteles decat a investiga
construirea intelesului in contextul primei copilarii?

Psihologiile psihanalitice si piagetiene impartasesc o conceptie cu privere la

starea noului nascut. Ambele considera nou nascutul ca traind intr-o lume
lipsita de obiecte, o lume in care tot ceea ce este perceput este considerat a fi

14
o extensie a copilului, unde ceea ce nu poate fi vazut (sau atins sau gustat
sau auzit, ori mirosit ) poate insemna ca nu exista. Freud a considerat”
functionarea mentala “ a fi in cele din urma sub influenta “principiului
placerii” si “principiului realitatii”, dar in cazul noului –nascut doar primul
dintre aceste principii era luat in considerare (1911). Piaget considera functia
mentala in cele din urma a fi sub influenta “asimilarii”(corespondenta dintre
experienta persoanei si mijloacele actuale de organizare a realitatii, ale
respectivei persoane) si “acomodare” ( reorganizarea modului de conceptie a
intelesului tinand cont de experienta), dar la noul nascut numai cea dantai
( 1936). Considerata la un nivel general notiunea de “oralitate” este in
concordanta cu conceptia piagetiana a noului nascut care asimileaza si
incorporeaza totul. Ambele perspective vad realizarea psihologica centrala a
primelor 18 luni in termenii unui final al acestei lumi neobiectuale si al
inceputului unor relatii obiectuale .

Dintr-un punct de vedere psihanalitic energia este directionata in afara lui

catre un altul sau o anumita parte a altuia. Narcisismul natural al copilului
sau autoabsortia se incheie treptat pe masura ce el isi retrage atasamentul
fata de sine in favoarea unei noi “alegeri obiectuale” in afara siesi insusi.
Notiunea de relatii obiectuale ca o redirectionare a energiei sau o alegere
obiectuala poate fi in contrast cu notiunea neopiagetiana a creatiei
obiectuale. Prin aceasta intelegere, aparitia unei lumi obiectuale este
consecinta “iesirii din inradacinare” graduala a organismului
( Schachtel,1959). Diferentiindu-se pe sine de lume si lumea de sine,
organismul creeaza, aduce la starea de existenta ceea ce este independent de
propria sa capacitate senzoriala si propria sa miscare. Asa cum Piaget insusi
scrie, o asemenea intelegere face viata timpurie narcisista numai intr-un sens
foarte special al cuvantului: “ n-am putea-o descrie ca o concentrare a
emotiilor asupara activitatii insasi, ca pe o autocontemplare a selfului, in
special fiindca selful nu s-a dezvoltat inca. Narcisismul nu este nimic altceva
decat emotie asociata cu nediferentiere intre self si non self (etapa de
adulatie a lui Baldwin, simbioza emotionala a lui Wallon. Narcisismul
primar al acestei perioade de viata este realmente un narcisism fara Narcis
(1964 pag 35) .
Dintr-un punct de vedere neopiagetian, transformarea din primele 18 luni de
viata- nasterea relatiilor obiectuale - este numai primul moment al activitatii
evolutive de baza, considerat ca fundament al dezvoltarii personalitatii.
Activitatea de ”miscare si perceptie senzoriala” a copilului ca structura de
baza a organizarii sale personale ( reflexele) sunt ”aruncate din” ; ele devin
un obiect al atentiei, “continutul” unei structuri nou evaluate. Eu nu mai sunt

15
reflexele mele, eu am acum reflexele mele si ”eu” sunt altceva. “Eu” sunt
ceea ce coordoneaza sau mediaza reflexele, ceea ce intelegem prin
“impulsuri” si “perceptii”. Aceasta este noua subiectivitate. Pentru prima
data aceasta creaza o lume separat de mine, prima transformare calitativa in
istoria garantarii in fata lumii a integritatii ei distincte; acum o am (lumea)
pentru a ma relationa cu ea, mai degraba decat a fi inradacinat in ea. Dar
aceasta transformare nu are loc intr-un weekend si nu are loc fara costuri
pentru organism, care trebuie sa sufere ceea ce ajunge pana la pierderea de
sine insusi/insasi in proces. Gradualitatea laborioasa si costurile personale
ale acestei transformari pot fi considerate in contextul celor mai bine
cercetate doua fenomene ale acestei perioade, construirea permanentei
obiectului si protestul copilului la separarea de ingrijitorul primar. Dintr-un
punct de vedere neopiagetian ambele fenomene sunt cu usurinta intelese
gresit .
Intr-un film care descrie scalele lor pentru masurarea permanentei obiectuale
Uzguris si Hunt (1968) ne arata acesti copii din primele luni ale vietii lor
pana dupa implinirea varstei de 2 ani. Exprimentatorul trezeste interesul
copilului fata de un obiect mic oarecare si apoi chiar sub privirile acestuia il
ascunde intr-un anume fel, un sirag de margele este acoperit cu o patura,
inainte ca obiectul sa fie acoperit copilul de 4 -5 luni poate sa se implice intr-
o activitate cu jucaria, urmarind-o cu ochii si mainile tanand-o in mana
aducand-o la gura; dar cand obiectul este acoperit orice implicare cu aceasta
inceteaza. Aceasta nu poate fi atribuita pierderii interesului fata de jucarie,
pentru ca experimentatorul trebuie doar sa ridice ceea ce acopera obiectul si
copilul se lumineaza, vocalizeaza, intinde mana din nou dupa obiect. Deci
nu se pare ca isi pierde intresul fata de obiectul acoperit ci ca obiectul
acoperit inceteaza sa mai existe pentru copil. Incepand in jurul varstei de 8-
10 luni, copii fac orecare eforturi de a recupera obiectul acoperit desi daca
este acoperit de mai mult de un obiect sau mutat din spatele unui ecran in
spatele altuia, explorarea lor adesea se opreste timpuriu, in momentul in care
ajung la varsta de 2 ani de obicei nu au nici o problema in recuperarea
obiectului ascuns in ciuda mutarii repetate a obiectului de catre
experimentator.
Aceste larg cunoscute experimente nu sunt tot atat de bine intelese, studentii
privind filmul lui Usguris si Hunt de obicei se plictisesc si isi pierd rabdarea
de la jumatatea filmului. Este clar, copii se comporta “asa cum ar trebui “ ca
pe masura ce cresc ei “ gasesc obiectul din ce in ce mai usor” . Tema este
prezentata de la inceput si predictibilitatea comportamentului copiilor face
filmul plictisitor. Si totusi am vazut studenti care privesc filmul in mod
repetat odata ce au inteles ce vedeau iar eu nu ma plictisesc sa-l urmaresc de

16
nenumarate ori. Fiindca filmul ajunge sa fie o fotografie a unui salt in timp
foarte greu de realizat –evolutia unei relatii. Procesul din film nu este la fel
de simplu ca si inflorirea unui trandafir sau dezvoltarea fizica a unui
organism, copilul, mai degraba filmul este o fotografie in timp a relatiei
dintre un organism si mediul sau inconjurator. Putem vedea aici iesind “ca
din ou”( ca sa folosim termenul lui Mahler 1975) dintr-o lume in care a fost
inradacinat.

Este dificil pentru oricine daca nu a fost avertizat sa reziste perceptiei ca

micutul sirag de margele sau mingea de cauciuc ramane aceeasi pe tot
parcursul filmului, in timp ce doar copilul se schimba; ca piesa de teatru in
varsta de 2 ani contine doua personaje , un copil si un obiect a caror entitate
ramane aceeasi. Filmul prinde o viata cu totul noua daca vedem ca un singur
organism dinamic,”copilul si mingea” treptat sufera un proces de
transformare. Pe parsul unei perioade aproximativ intre 9 -20 de luni copilui
si mingea incepe sa fie altceva decat o unica entitate dar nu constituie inca
doua entitati distincte. Desi nu se renunta imediat la obiectul ascuns
urmarirea sa este usor intrerupta. Sentimentul unei diferentieri este atat de
fragil atat de nesigur incat cu foarte mare usurinta acesta se poate retrage in
sentimentul unei singure entitati. Chiar si experimentatorul care ia obiectul
din mainile copilului devine o imagine fascinanta a unui om de stiinta care
testeaza integritatea unui specimen intr-o perioada critica a evolutiei sale.
Dupa ce i-a dat copilului obiectul pentru a-i mari interesul fata de acesta
experimentatorul il retrage cu blandete pentru a-l acoperi . In primele luni
copilul renunta la el fara nici un fel de protest. Pare clar ca el nu il are in
sensul ca ar fi ceva separat ceva de care sa fie legat. Pe masura ce creste se
pare ca nu numai modalitatea fizica de a prinde obiectul se intensifica si se
articuleaza ( de la ceva pana la o coordonare motorie fina de exemplu) ci si o
modalitate psihologica deasemenea, pertotal filmul atunci capteaza o
miscare, miscarea de “aruncare din”, de diferentiere , care creaza obiectul si
miscarea de integrare care creeaza relatia obiectuala.

Dar ceea ce poate fi gasit poate fi de asemenea pierdut. Procesul de

diferentiere, creeand posibilitatea de integrare, creeaza tema gasirii si
pierderii care se va intinde pe toata durata vietii si care nu ar fi putut exista
inainte de acest moment. Reactia universala a copilului de protest la
separarea de ingrijitorul primar apare pentru prima data in jurul varstei de 10
luni, ajunge la varf la 12 luni si inceteaza in jurul varstei de 21 de luni, sunt
de parere un mare numar de cercetatori( Kagan 1971).

17
Din perspectiva “neo-Piagetiana, aceste fenomene simultane, dezvoltarea
graduala a capacitatii de orientare spre un obiect, chiar in absenta acestuia si
protestul asupra separarii sunt dimensiunile cognitive si afective ale unui
fenomen de baza: evolutia tranzitiei de la o stare nediferentiata spre un prim
echilibru. In contrazicerile pentru activitatea evolutiva a personalitatii, teoria
dezvoltarii constructive nu alege intre “afect “ si “ cognitiv’ ca principali in
dezvoltare, atat de catre teoria freudiana cat si cea piagetiana.

Evenimentele din primele 18 luni culmineaza cu crearea obiectului, si

creeaza o activitate evolutiva, un echilibru intre ceea ce reprezinta un subiect
pentru sine sau un obiect pentru altii.
Autorul sugereaza ca dezvoltarea umana implica o succesiune de “balansari”
ce se negociaza, care vor organiza experienta fiecarui individ in moduri
diferite.
In acest sens, activitatea evolutiva este intrinsec cognitiva, dar si afectiva,
“suntem aceasta activitate si, in acelasi timp o experimentam”.
Autorul mai sugereaza ca sursa emotiilor noastre este o experienta ofensiva
sau defensiva, inconjurand si reconstruind un centru.
Anxietatea dintre luna a 9 si a 21–a este cunoscuta ca producatoare de
perturbari care vor marca organizarea experientei individului. ”Anxietatea de
separare ” ne este foarte bine cunoscuta ca o anxietate a pierderii unui
obiect sau a altuia, a unui furnizor de confort si ingrijorari.
Pare mai corect sa ne ingrijoram, asta din perspectiva sugarului ( singura
perspectiva care conteaza cand incercam sa intelegem anxietatea acestuia );
tulburarea lui nu este din cauza pierderii obiectului, care nici macar nu exista
in intregime, iar cand obiectul va exista intr-adevar in a 9-a catre a 21–a luna
de viata, comportarea anxioasa incepe sa se termine. Principale pentru
experienta schimbarilor calitative sau a dereglarilor sunt anxietatea de
pierdere si depresia.
“Tristetea” sugarului , inteleasa ca o experienta esuata in transformarile
evolutive, pare a fi nu atat o problema de separare de obiect, cat o separare
de “eu”, ceea ce va deveni vulnerabilitatea extraordinara a sugarului in fata
separarii de un prim furnizor de ingrijiri.
Anxietatea si depresia pot fi o experienta a activitatii de diferentiere in
primele faze, dar mai devreme sau mai tarziu, sugarul se reechilibreaza.
Aceasta experienta este frecvent insotita de furie si respingere.

Dupa teoria lui Piaget, trecerea de la depresie la furie nu este atat o problema
de redirectionare a emotiilor de la sine la altii (de la o tinta la alta), cat este
o miscare a tintei furiei de la sine catre ceilalti.

18
Inceputul “rautatii “ implica un fel de respingere, reevaluare a celui care a
fost si care incepe sa nu mai fie - in primul an de viata - inceputul
negativismului si al lui “nu”, ceea ce ii exaspereaza pe parinti. Cand noul
echilibru incepe sa se fie din ce in ce mai sigur, copilul mic va avea din ce in
ce mai putin nevoie de “nu”, nu va mai protesta la orice, iar parintii vor
deveni “ceilalti”, nu cei “ce nu sunt eu”.
Daca la inceput “obiectul creat” inseamna “subiectul pierdut”, ulterior,
“subiectul pierdut” poate conduce la “obiectul gasit”; acestea conduc la
modelarea personalitatii.
Piaget: ”nu exista doua tipuri de dezvoltari una afectiva si alta cognitiva, nu
exista doua feluri de obiecte; toate obiectele sunt simultan afective si
cognitive” si asta pentru ca toate obiectele sunt elaborarea unei activitati care
este simultan cognitiva si afectiva.
Teoriile psihanalistilor moderni (Farbairn 1952, Winnicott 1965, Guntrip
1968, Sander 1978) arata ca individul gandeste si simte inca de la nastere si
este doritor sa elimine emotiile si simtamintele neplacute.
Teoriile psihanalitice vad individul motivat in primul rand de dorinta
reducerii sentimentelor neplacute. Din acest motiv, individul se intoarce de
la sine catre obiect ( indiferent daca este vorba despre reprezentarea
obiectului ca proces primar sau despre lumea obiectelor reale in faza
secundara, “cognitiva”) deoarece sistemul propriu de protectie a
experientelor daunatoare a fost distrus.

BALANTA IMPULSIVA( STADIUL 1)

Toate cele spuse mai sus se refera la stadiul 0 (stadiul incorporativ) si

tranzitia catre stadiul 1 ( balanta impulsiva).
Trecerea la acest stadiu se face prin procese de decentrare(Piaget 1937), prin
care un intreg devine parte a unui alt intreg (Perry 1970) sau ceva ce este
urgent, devine inceputul altei urgente (Kegan 1981).
Toate interpretarile diversilor autori, vorbesc despre acelasi proces, cel al
adaptarii, a diferentierii de la ceea ce reprezinta un obiect in organizarea
fiecaruia si ceea ce va deveni acelasi obiect intr-o noua organizare. Oamenii
sunt vulnerabili de fiecare data in fata unei “alt fel” de separare.
In jurul varstei de 2 ani, apar conflicte intre reflexele copilului si perceptiile
lui, impulsurile lui. Labilitatea atat cognitiva cat si afectiva, a copilului
prescolar, este sursa ”rautatii” copilului.
Copilul este capabil sa recunoasca obiectele separate de el, dar aceste
obiecte sunt si subiecte pentru copil. Daca perceptia unui obiect se schimba,
obiectul insusi se schimba in experienta copilului, el neputandu-se separa de

19
perceptia lui: acelasi lucru este valabil si pentru echivalentul afectiv,
impulsul. Pescolarul are un control scazut asupra impulsului, atat din motive
biologice, dar si pentru ca acest control necesita mediatori. Exista o balanta
intre subiect si obiect.
Prescolarul nu e capabil de a retine 2 perceptii deodata si nici 2 sentimente
referitoare la obiect, autorul descrie aceasta structura a prescolarului astfel:
nevoie, interes, dorinta sau 2 sentimente competitive in acelasi timp.

BALANTA IMPERIALA ( STADIUL 2 )

Odata descris stadiul nou intre subiect –obiect, se poate incepe construirea
unui rol. Copilul are capacitatea social-cognitiva de a lua rolul unei alte
persoane sau de a percepe diferentele afective din viata familiei. Copilul
incepe sa nu mai poata fi usor de citit de catre parintii lui, sa aiba propria lui
lume pe care n-o avea inainte. Noile relatii din obiect-subiect, il pot face sa
“vada”, incepe sa stie “ce sunt” fata de ”sunt” care va deveni ulterior “cine
sunt”.
Incepe sa aiba capacitatea, preia comanda impulsurilor celorlalti, incepand
sa aiba mai multa libertate, putere, independenta. Faptele incep sa nu mai fie
prin ele insele, el incepe sa intrevada dincolo de aparente. Autoritatea
celorlalti inceteaza sa fie doar pentru ca “asta e” si el incepe sa aiba propria
lui autoritate.
Pana la 5 ani copilul e complet dependent de mama, apoi el incearca sa rupa
putin cate putin aceasta dependenta, dar, de cele mai multe ori mama nu
realizeaza si nu vrea sa rupa dependenta.
Dezvoltarea progresiva, tendinta de eliberare, aduce si riscuri si
vulnerabilitati.
Fiecare achizitie este un triumf asupra constrangerilor, dar trebuie urmat
respectul pentru adevar.
Care sunt limitele stadiului 2? Daca se tradeaza increderea celorlalti, pentru
satisfacerea nevoilor, pot aparea sentimente de vinovatie teama de
consecinte.

In acest stadiu copilul este pregatit pentru nemultumirea lor cu privire la

faptele sale si poate sa vada, ca si ei ca si el, au nevoi si interese. Poate sa
inteleaga cum s-ar putea simti fiind tradati, dar cum se vor simti EI nu este o
sursa a propriului meu sentiment, sau al sensului pe care il descriu. Pentru
ca lucrurile sa stea asa, ar trebui ca eu sa pot sa integrez o perspectiva a
nevoilor cu alta, ceea ce ar fi nu doar o constructie aditionala ci o
constructie calitativa a echilibrului in care ma aflu. O asemenea reconstructie

20
implica nu doar un nou nivel de perspectiva sociala, ci o noua organizare si
experienta a vietii interioare. Cind propriile mele nevoi si ale celuilalt nu
sunt integrate, nu pot sa-l cuprind pe celalalt in mod imaginativ asa ca
trebuie sa incerc sa-l cuprind in alt mod, altfel ar trebui sa astept sau sa
anticipez miscarile celorlalti pentru a mentine coerenta propriei mele lumi.
Crearea sentimentului de vina sau dezvoltarea constiintei poate parea o
imensa povara si o mare pierdere. Si in anumite privinte chiar este. Dar ea de
asemenea este eliberatoare, intrucit ne elibereaza de necesitatea exercitarii
controlului asupra unei lumi altfel neintelese. “Ea ma elibereaza de
neincrederea fata de o lume de care sunt in mod radical separat.” Fara
internalizarea vocii celuilalt in propria constructie a selfului, felul in care ne
simtim, tine mai mult de cit de mult isi externalizeaza ceilalti reactiile, iar
efortul universal de conservare a integritatii persoanei va fi simtit de ceilalti
ca un efort de a controla sau a manipula. Cind esti obiectul celui de-al doilea
stadiu al meu esti supus proiectarii mele asupra ta a propriei mele
inradacinari in propriile mele nevoi. Eu mi te reprezint ca fiind acela prin
care eu fie imi satisfac nevoile, imi indeplinesc dorintele, imi urmaresc
interesele, fie nu. In loc de a-mi vedea nevoile, eu vad prin nevoile mele. Tu
poti experimenta asta ca manipulare sau ca fiind dominat pt ca eu sa-mi
“pastrez echilibrul” eu trebuie de fapt sa controlez sau cel putin sa anticipez
comportamentul persoanelor care in desfasurarea propriilor activitati, separat
de mine ma impiedica sa masor realitatea in cazul in care nu pot exercita
acest control. Esenta realitatii in acest moment este cunoasterea
consecintelor actiunilor mele. Ceea ce face imperativ echilibrul este
sentimentul din noi, al absentei unei realitati impartasite. Absenta acelei
realitati impartasite, indica limitele structurale ale celui de-al doilea stadiu.
Cu iesirea din inradacinarea in propriile nevoi ale persoanei treptat se ajunge
la un nou armistitiu evolutiv.”Eu “ nu mai SUNT nevoile mele (nu mai sunt
un eu imperial); mai degraba le AM. Avindu-le eu pot acum sa coordonez
sau sa integrez un sistem de nevoi cu altul si facind astfel, creez realitatea
care mediaza nevoile, realitate la care ne referim cind vorbim despre
reciprocitate. Teoria prezentata in aceasta carte este o teorie a reconstructiei
interpersonale si intrapsihice. Contextul de evolutie al intelesului este
considerat a fi anterior interpersonalului SI intrapsihicului; el le da nastere
fiecareia dintre ele. Consecinta interpersonala a mutarii structurii nevoilor de
la subiect la obiect este aceea ca persoana fiind capabila sa-si coordoneze
nevoile poate deveni empatica si orientata catre obligatii reciproce. Dar pe
parcursul tranzitiei vechiul echilibru\balanta, poate experientia aceasta
schimbare ca pe o intruziune nedorita asupra lumii mai independente a
controlului personal. Consecinta intrapsihica a mutarii structurii nevoilor de

21
la subiect la obiect este aceea ca persoana este capabila sa coordoneze
puncte de vedere, in sinele sau, ducind la experienta subiectivitatii, simtul
starilor interioare si capacitatea de a vorbi despre sentimente experientiate
acum CA sentimente decit ca negocieri sociale. Dar reluam, PE
PARCURSUL tranzitiei, aceasta schimbare poate fi simtita ca o
complexificare a experientei interioare a persoanei, a carei cea mai comuna
expresie este starea schimbatoare de spirit a adolescentului.

BALANTA INTERPERSONALA (STADIUL 3)

In balanta interpersonala sentimentele carora selful le da nastere sunt a priori

impartasite; acolo inauntru se afla altcineva de la inceput. Selful devine
conversational. A spune ca selful este amplasat in matricea interpersonala,
este a spune ca el intruchipeaza o pluraritate de voci. Puterea sa consta in
capacitatea sa de a fi conversational, eliberindu-se de apasarea constanta a
balantei anterioare de a afla ce va spune vocea la celalalt capat. Dar limita sa
consta in incapacitatea sa, de a se consulta pe sine cu privire la realitatea
impartasita. Nu poate sa faca acest lucru fiindca ea ESTE acea realitate
impartasita.
Ambivalentele mele din stadiul 3 sau conflictele personale nu sunt realmente
conflicte intre ceea ce doresc eu si ceea ce doreste altcineva. Privite de
aproape ele se dovedesc a fi conflicte intre ceea ce eu vreau sa fac ca parte a
acestei realitati impartasite si ceea ce eu vreau sa fac ca parte a acelei
realitati impartasite. A cere cuiva in aceasta balanta evolutionala sa rezolve
un asemenea conflict prin aducerea ambelor realitati impartasite in fata sa,
inseamna a numi cu precizie limitele acestui mod de costituire a intelesului.”
A aduce in fata sa” INSEAMNA” a nu fi supus acestuia, fiind capabil de a-l
lua ca pe un obiect, exact ceea ce aceasta balanta nu poate face.
Cind traiesc in aceasta balanta ca adult sunt cel dintai candidat pentru
trainerul de asertivitate, care s-ar putea sa-mi spuna ca am nevoie sa invat
cum sa ma reprezint singur, sa fiu mai ”egoist”, mai putin pliabil etc. ca si
cind acestea ar fi doar niste deprinderi care ar trebui adaugate la ceea ce
sunt. Literatura populara ma va caracteriza ca fiind lipsit de stima de sine
sau lipsit de personalitate fiindca vreau ca ceilalti sa ma placa. Dar aceasta
nu ma ajuta realmente in situatia dificila in care ma gasesc. Mai degraba nu
exista nici un self independent de contextul de “ a fi placut de altii”. Nu este
ca si cind acest self , despre care presupunem ca nu are o mare stima de sine,
ar fi acelasi self, cu acela care poate face fata celorlalti, independent de
contextul interpersonal; este mai degraba un self cu totul diferit, diferit

22
construit. Diferenta nu este doar o problema afectiva – cit de mult ma plac,
cit de multa incredere am in mine. Diferenta ajunge pina la fundament care
este in sine, sursa afectului si a gandirii, evolutia intelesului. Fara nici o
coordonare a spatiului sau psihologic impartasit, “impartit” intr-o varietate
de reciprocitati, acestui echilibru ii lipseste autocoerenta dintr-un spatiu in
alt spatiu care este considerat marca “identitatii”. Din asemenea perspectiva
aceasta coerenta mai orientata spre public este ceea ce intelegem prin egoul
insusi, dar din punctul meu de vedere ar fi gresit sa spunem ca nu ar exista
un ego in stadiul 3, la fel cum ar fi gresit sa spunem ca in stadiul 3 exista un
ego mai slab. Exista de fapt un ego diferit calitativ, nu cantitativ, un mod
diferit de a face selful coerent.
Acest echilibru este “ interpersonal” dar nu este “intim”, fiindca ceea ce ar
putea parea a fi intimitate aici este SURSA selfului mai degraba decit scopul
sau. Nu exista un self pe care sa-l impartasim cu un altul; in schimb celuilalt
i se cere sa dea viata selfului sau. Fuziunea nu este intimitate. Daca cineva
se simte manipulat de echilibrul imperial, se poate simti devorat de cel
interpersonal.
O persoana in stadiul 3 nu gestioneaza bine mania si s-ar putea, ca de fapt
nici macar sa nu se infurie in numeroase situatii, in care te-ai putea astepta
ca o persoana sa reactioneze astfel. Furia posedata si exprimata reprezinta un
risc pentru tesatura interpersonala care pentru acest echilibru reprezinta
ceva sfint. A ma infuria reprezinta o declaratie cu privire la simtul selfului
separat de contextul relational - ca eu inca exist, ca si eu sunt o persoana, ca
am propriile mele sentimente - pe care as continua sa-l am separat de aceasta
relatie. Este de asemenea o declaratie privind faptul ca tu reprezinti o
persoana separata, ca tu poti supravietui furiei mele, ca nu este o problema
limita pentru tine. Daca modul meu de construire al intelesului nu-mi va
permite sa ma cunosc in acest mod, cu siguranta nu-mi va permite sa-ti
garantez nici tie acest tip de distinctie. Exista nenumarate motive pentru care
oamenilor li se pare greu sa-si exprime furia atunci cind o simt, dar se pare
ca unele persoane din acest echilibru traiesc experiente, ca de pilda atunci
cind cineva profita de ele sau cind sunt victimizate, care nu le infurie deloc,
fiindca ele nu se pot cunoaste pe sine in mod separat de contextul
interpersonal; in schimb este mai probabil ca ele sa se simta triste, ranite sau
incomplete.
Astfel, daca echilibrul interpersonal este capabil sa aduca in interiorul sau
cealalta jumatate a conversatiei pe care echilibrul imperial a trebuit
intotdeauna sa fie atent in lumea exterioara, echilibrul interpersonal sufera
vicisitudinile propriilor sale externalitati. El nu poate lua asupra sa
obligatiile, asteptarile, satisfactiile, scopurile sau influentele

23
interpersonalismului; ele nu pot fi trecute in revista, nu se poate reflecta
asupra lor, nu pot fi mediate – si astfel ele conduc.

Fiecare nou echilibru te vede pe tine [obiectul] mai complet ca fiind tu;
garanteaza intr-un mod nou din punct de vedere calitativ, integritatea ta
distincta. Cu alte cuvinte, fiecare nou echilibru corecteaza o vedere prea
subiectiva asupra ta; in acest sens fiecare nou echilibru reprezinta o reducere
calitativa a ceea ce alta psihologie ar putea numi ” ambivalenta proiectata”.
In echilibrul imperial(stadiul2) tu reprezinti un instrument prin care eu imi
satisfac nevoile si imi exercit vointa. Tu esti cealalta jumatate a ceea ce , din
urmatorul echilibru eu recunosc a fi propria mea ambivalenta proiectata. In
miscarea catre noua gramatica revolutionara a stadiului 3, eu revendic
ambele fete ale acestei ambivalente si devin in mod intern “interpersonal”.
Dar stadiul 3 aduce cu sine o noua “ambivalenta proiectata”. Tu esti celalalt
prin care eu ma completez, celalalt de care am nevoie pentru a crea contextul
din care eu ma definesc si ma cunosc pe mine insami si lumea. In stadiul 4
recunosc de asemenea acest lucru si de asemenea revendic ambele fatete ca
fiind ale mele, aducindu-le asupra selfului. Ce inseamna aceasta pt viata mea
interioara?

BALANTA INSTITUTIONALA (STADIUL 4)

Separindu-se de contextul interpersonalismului, evolutia intelesului

construieste un self care mentine o coerenta pe un spatiu psihologic
impartasit si astfel obtine o identitate. Aceasta autoritate – simt al selfului,
dependenta de self, proprietate asupra selfului- este marca sa. In miscarea de
la “ eu sunt relatiile mele” la “ eu am relatii “, exista acum cineva care
executa aceasta posesie, noul eu, care, in coordonarea sau reflectarea asupra
reciprocitatii, da nastere unui fel de institutie psihica. Asa cum stadiul 3 in
insusirea unui mai larg celalalt a putut sa aduca asupra sa, cealalta jumatate a
conversatiei la care stadiul 2 a trebuit sa fie intotdeauna atent in lumea
externa, insusirea mai larga a stadiului 4 aduce in interior acele conflicte
dintre spatiile impartasite care erau anterior externalizate. Aceasta face ca
viata emotionala a stadiului 4 sa fie o chestiune de a detine ambele fete ale
unui sentiment simultan, acolo unde stadiul 3 tinde sa experientieze
ambivalentele sale, pe rind cite o fateta. Dar ce este mai important poate
pentru schimbarea interioara dintre interpersonal si institutional este modul

24
in care acesta din urma isi regleaza propriile sentimente. Sentimentele care
depind de reciprocitate cu privire la originea si reinoirea lor ramin
importanta dar sunt relativizate de acel context care este suprem, institutia
psihica si constructiile legate de timp, de rol, norma, self concept,
autoreglare, care mentin acea institutie. Implicatiile socio-morale ale acestei
balante a egoului sunt constructia sistemului normativ, societal, legal. Dar
ceea ce sugerez este ca aceste costructii sociale reflecta acea structura mai
profunda care construieste selful insusi, ca sistem si face extrem de
importanta ( asa cum face fiecare echilibru ) mentinerea integritatii sale .
Vorbirea despre “transcenderea interpersonalului “ adesea ii stinjeneste pe
oameni. Ei vor sa arate - pe drept cred - ca altii ar trebui sa ramina ceea ce
este important pentru noi pe tot parcursul vietii noastre. Dar altii nu se pierd
prin iesirea din inradacinare in interpersonal [dimpotriva intr-un fel ei sunt
gasiti] problema este intotdeauna CUM sunt cunoscuti “ ceilalti oameni “.
Echilibrul institutional nu ne priveaza de relatiile interpersonale, ci le
insuseste noului context al locului lor in mentinerea unui self-sistem
personal.

Un punct forte al acestuia, este noua capacitate de independenta a persoanei,

de a se avea pe sine, decat de a lasa ca fiecare parte din sine sa fie posedata
de diferite contexte impartasite; simpatiile care apar din spatial impartasit al
unei persoane nu mai determina selful ci sunt luate ca preliminare, mediate
de self-sistem. Dar, in chiar acest punct forte se afla o limita, Selful se
identifica cu organizatia pe care acesta incearca sa o conduca cu blandete;
EL ESTE ACEASTA ORGANIZATIE. Selful in egoul stadiul 4 este un
administrator in sensul redus al cuvantului, o persoana ale carei intelesuri
sunt derivate din organizatie, mai degraba decat ar deriva organizatia din
intelesul /principiile/scopurile/realitatea ei. Stadiul 4 nu are nici un “self”
nici o “sursa” nici un “adevar” in fata caruia sa poata aduce constrangerile
operationale ale organizatiei, fiindca “Selful”, “sursa” si “adevarul “ ei este
investit in limitele, in cadrul acestei constrangeri operationale. In acest sens
egoul din stadiul 4 este inevitabil ideologic ( asa cum Erikson 1968 a
recunoscut ca poate fi cazul pentru formarea identitatii), un adevar valabil
pentru o fractiune, o clasa , o grupa.
Viata emotionala in echilibrul institutional pare a fi controlata mai mult din
interior. Iminenta sentimentului interpersonalist este inlocuita de caracterul
de mediator al reglarii interpersonalului. Reglarea mai degraba decat
reciprocitatea insasi are acum o maxima importanta. Pentru stadiul 3 ea
reprezinta acele evenimente care risca integritatea contextului impartasit
care mobilizeaza actiunile defensive ale “selfului”. Intrebarea nu mai este

25
asa cum a fost mai devreme “ma mai placi?” ci “mai am putere asupra ta”?
Echilibrul delicat al stadiului 4 consta in faptul ca in autoguvernare el a
salvat ”selful” din captivitatea sa prin realitatile impartasite, dar neavand nici
un “self” in fata caruia sa poata aduce cerintele acelei guvernari, el risca
excesele controlului .

BALANTA INTERINDIVIDUALA (STADIUL 5)

Reechilibrarea care caracterizeaza egoul stadiu 5 separa selful de institutie si

creeaza astfel “individualul”, selful care se poate reflecta sau poate lua ca
obiect regulamentele si scopurile unei administrari psihice care anterior a
reprezentat subiectul atentiilor cuiva, ”mutarea” institutionalului de la
subiect la obiect elibereaza selful de acea deplasare de valoare prin care
mentinerea institutiei a devenit scopul in sine; exista acum un self care
conduce organizatia, acolo unde inainte exista un self care ERA organizatia;
exista acum o sursa in fata careia poate fi adus institutionalul, prin care el
este directionat, acolo unde in fata institutiei se afla sursa.
Fiecare echilibru al egoului inseamna un fel de “teorie” a stadiului anterior;
aceasta reprezinta un alt mod de a vorbi despre subiect mutandu-se catre
obiect, sau structura devenind continut. Stadiul 2 este o “teorie “a
impulsului; impulsurile sunt organizate sau ordonate de nevoi, dorinte sau
interese. Stadiul 3 este o “teorie “ a nevoilor; ele sunt ordonate de acelea
care sunt considerate ca fiind mai importante decat celelalte, relatiile
interpersonale. Stadiul 4 este un fel de teorie a relatiilor interpersonale; ele
sunt inradacinate “ in” si calculate de catre institutii. Stadiul 5 este o teorie a
institutionalului; institutionalul este ordonat ce acel nou self . Stadiul 5, cel
moral a lui Kolhlberg solicita o “perspectiva mai importanta decat
societatea” prin care el se refera la acea mutare prin care selful nu mai este
supus societalului. Aceasta se realizeaza in dezechilibrul de tranzitie dintre
stadiul 4 si 5. Pentru a se afla in stadiul 5 in cadrul stabilit de Kolhlberg, o
persoana trebuie sa aiba pe langa aceasta perspectiva mai important decat
societatea, un tip de teorie care inradacineaza institutiile legale in principii
care ii dau nastere si prin care drepturile protejate de institutiile legale ar
putea fi ierarhizate. Acestea se insumeaza in reechilibrarea prin care
institutia legala a fost recuperata ca obiect intr-un nou echilibru, mai mult
decat tranzitia dezechilibrata, de la echilibrul stadiului patru . “Ceea ce este
drept” nu mai deriva din ceea ce este legal, ci ceea ce este legal deriva dintr-

26
o conceptie mai larga a aceea ce este drept iar echilibrul trecut nu mai este
renegat (ca in “ar trebui nu se mai afla in vocabulaul meu”).

Piatra de hotarar a fiecarei reechilibrari este aceea ca trecutul, care ar putea

fi repudiat pe parcursul tranzitiei nu este in final respins ci este reinsusit.

Dar ceea ce este un fel de teorie a institutiei legale pote fi o expresie in

domeniul moral a structurii de adancime care este o teorie a selfului ca
institutional. Ceea ce construieste aceasta teorie - noua subiectivitate - este
urmatorul echilibru al egoului.
Ce se intampla cu constructia comunitatii realizata de cineva la egoul stadiul
5? Capacitatea de a coordona institutionalul ii permite persoanei acum sa se
alature nu ca si colegi instrumentalisti (ego stadiul 2) nici ca parteneri in
fuziune( ego stadiul 3) nici ca loialisti (ego stadiul 4) ci ca individualitati –
persoane care sunt cunoscute mai ales in relatie cu capacitatea lor reala sau
poteniala de a se recunoaste pe sine si pe ceilalti, ca produse ale valorii, ca
indivizi, produse ale valorii care genereaza sisteme si care creeaza istorie.
Comunitatea este pentru prima data una “universala” adica toate persoanele
in virtutea faptului ca sunt persoane sunt eligibile pentru a fi membri .
Grupul pe care acest self il cunoaste ca ”al sau propriu” nu este o pseudo
specie ci specia. Selful unei persoane nu mai este limitat la medierea si
controlul interpersonalului ( selful ca institutie) ci se extinde pentru a media
propriile “institutii “ si pe ale celorlalti. Daca constructia selfului ca institutie
a adus interpersonalul “in “self, noua constructie aduce selful inapoi in
interpersonal. Marea diferenta intre acesta si stadiul 3 este aceea ca acum
exista un “self” care sa fie adus celorlalti mai degraba decat derivat din
ceilalti; in timp ce egoul stadiul 3 este interpersonal (un conglomerat
fuzionat), egoul stadiu 5 este interindividual (un conglomerat care
garanteaza identitati disticte.

Daca persoana nu mai ESTE institutia sa, ea nu mai reprezinta indatoririle,

performantele, rolurile in activitate, cariera careia institutionalitatea ii da
nastere. Persoana ARE o cariera; ea nu mai ESTE o cariera. Selful nu mai
este atat de vulnerabil la genul de umilire suprema pe care o aduce
amenintarea esecului performantei, pentru ca performanta nu mai este
fundamentala. Functionarea organizatiei nu mai este un scop in sine iar
persoana este interesata de modul in care aceasta serveste scopurile noului
self a carui comunitate se intinde dincolo de acea organizatie particulara.
Selful pare disponibil “sa auda” rapoarte negative cu privire la activitatile
sale; inainte el ERA acele activitati si de aceea literal “iritabil”in fata acelor

27
rapoarte ( iritabilitatea fiecarui echilibru este in mod simultan o marturie a
capacitatii sale de a creste si a inclinatiei sale de a se conserva). Fiecare nou
echilibru reprezinta o capacitate de a asculta ceea ce inainte putea percepe
doar cu iritare, si capacitatea de a auzi cu iritare ceea ce inainte nu putea auzi
deloc.
Dar capacitatea crescuta a echilibrului de a auzi si de a cerceta informatia
care ar putea face selful sa-si modifice comportamentul sau sa impartaseasca
o judecata negativa a acelui comportament nu este decat o parte a acelei
transformari mai vaste care face stadiul 5 capabil de intimitate asa cum nu a
facut-o nici un echilibru anterior. In ego stadiu 4 sentimentele persoanei par
adesea a fi private ca un tip de problema administrativ recurenta pe care ego
administratorul de success o rezolva fara a afecta buna functionare a
organizatiei. Cand selful este organizat nu in institutional ci in coordonarea
institutionalului, al sau propriu si al celorlalti viata interioara “se elibereaza”
(sau “se deschide”) in cadrul sinelui si cu ceilalti; acest nou dinamism,
rezulta din capacitatea noului self de a se misca inainte si inapoi intre
sistemele psihice din cadrul sau. Conflictul emotional pare sa devina de
recunoscut si tolerabil “selfului”. In ego stadiul 3 conflictul emotional nu
poate fi recunoscut de self; persoana se poate simti impartita intre cerintele
unui spatiu interpersonal si cerintele altuia, dar conflictul este considerat ca
fiind ” in afara “; el este pamantul si eu sunt figura de deasupra sa, in ego
stadiul 4 acest conflict vine spre interior, aparitia “selfului ca self” (selful
institutional) creeaza selful ca teren generator de conflict iar polii aflati in
competitie sunt figurile de deasupra sa . Conflictul emotional este
recunoscut dar nu este tolerabil; adica este in mod fundamental costisitor
pentru self. Selful in ego 4 a fost infiintat tocmai pentru scopul de a rezolva
un asemenea conflict iar inabilitatea sa de a face acest lucru ii pune in
pericol echilibrul. Egoul stadiul 5 care recunoaste o pluralitate de selfuri
institutionale in cadrul selfului (interindividual) este asadar deschis
conflictului emotional ca o conversatie interioara).

Tendinta la actualizare: piatra de temelie a terapiei centrata pe

persoana

Traducere “Terapia centrata pe persoana: O paradigma revolutionara” Jerold

Bozarth

28
Intentia acestui capitol este de a examina perspectiva lui Carl Rogers asupra
tendintei la actualizare ca piatra de temelie a terapiei centrata pe persoana.
Rogers, devreme in cariera sa, a asumat tendinta de crestere naturala ca
factor care vindeca in psihoterapie. Mai tirziu, a discutat tendinta formativa a
Universului ca fiind cel mai cuprinzator concept care subsumeaza tendinta la
actualizare (Rogers, 1942, 1980).
Notiunea fundamentala in terapia centrata pe persoana e ca terapeutul
poate avea incredere in tendinta de crestere a clientului; prin urmare, rolul
terapeutului e de a crea un climat interpersonal care sa sustina tendinta la
actualizare a clientului.
In conceptia lui Rogers, tulburarile emotionale ca si problemele specifice cer
ca, conditiile oferite de terapeut sa favorizeze capacitatile recuperative si de
crestere naturale ale persoanei. Atitudinile terapeutice de incredere si respect
ale terapeutului pot elibera si promova capacitatile naturale ale clientului
pentru insanatosire si crestere. Parametrii creati de increderea functionala a
tendintei la actualizare duc la rejectarea gindirii clinice standard despre
psihoterapie ca si despre nevoia de diagnoza si planuri de tratament cu
scopuri si strategii ale tratamentului. Nu e nevoie ca terapeutul sa se
angajeze in interventii, strategii sau manipulari bazate pe speculatii privind
tulburarea clientului. In plus, nu e terapeutul cel care trebuie sa determine
frecventa intilnirilor, durata terapiei sau cind clientul ar trebui sa incheie
terapia.
In schimb, Rogers crede ca fiecare client trebuie abordat naiv, fara
preconceptii, ca un individ unic si sa-i permita sa-si dezvolte propriul proces
terapeutic. Clientul, potrivit teoriei, controleaza situatia terapeutica si
procesul terapeutic pina la limitele capacitatii terapeutului si ale cerintelor
situatiei de lucru. Sarcina de baza a terapeutului e de a intruchipa calitatile
atitudinale ale congruentei, intelegerii empatice si atitidinii pozitive
neconditionate in relatia cu clientul in timp ce acorda incredere acelui proces
natural de crestere al clientului. In timp ce trairea acestor atitudini de catre
client favorizeaza tendinta la actualizare, terapeutul centrat pe persoana da
incredere clientului sa se miste mai departe intr-o directie constructiva. In
schema lui Rogers, miscarea constructiva spre mai departe a clientului e
asigurata de motivatia inerenta si unica a fiintelor umane; asta fiind tendinta
la actualizare.

Atitudinile si tendinta la actualizare

29
Trasaturile specifice ale teoriei se dezvolta din teoria organismica a tendintei
la actualizare si e legata de filosofia si atitudinile fundamentale de incredere
in si respect pentru persoane. Rogers a scris despre asta inca din 1942. El
afirma:
“Terapia nu e o chestiune de a face ceva individului, sau de a-i induce
sa faca ceva in privinta lui. E, in schimb, o chestiune de a-l elibera pe el
pentru o crestere si dezvoltare normala.” (Rogers, 1942, p. 29)

Rogers a recunoscut ca ideile sale despre actualizare au fost influentate de

lucrarile lui Kurt Goldstein, Maslow, Angyal si altii dar spune ca formularile
sale au aparut in primul rind din observatiile sale naturalistice. Doar dupa ce
si-a formulat propria teorie a devenit constient de unele dintre lucrarile care-i
sprijineau teoria ale acestor autori si, in plus, ii sprijineau munca in biologie
(ex. Bertalanffy, 1960).
Rogers a observat cum comportamentele organismelor ( inclusiv
indivizii in terapie) se misca in directia de mentinere (intretinere) si
imbunatatire a lor. Scotind in evidenta aceasta observatie, el a afirmat ideea
tendintei la actualizare ca implicind motivatia, expansiunea si sporirea. Baza
pentru toate ideile sale despre terapie, dezvoltarea umana, personalitate si
relatii interpersonale a fost tendinta la actualizare (Rogers, 1959, 1963,
1986). El nota:
“In terapia centrata pe persoana, persoana e libera sa aleaga orice
directie, dar de fapt selecteaza caile pozitive si constructive. Pot explica asta
doar in termenii unei tendinte directionale inerente in organismul uman- o
tendinta catre crestere, dezvoltare, sa-si realizeze intregul potential.”
(Rogers, 1986)

Ratiunea terapiei centrate pe persoana si a abordarii centrate pe

persoana in interactiunile interpersonale consta in constructul de actualizare
in urmatoarele feluri:
 Tendinta la actualizare e motivatia unica si de baza a persoanelor.
 Tendinta la actualizare e constructiv directionala, tintind catre
cresterea diferentierii si complexitatii si ducind la crestere, dezvoltare
si indeplinirea potentialitatilor.
Efectele acestei unice tendinte motivationale asupra experientei si
comportamentului persoanei pot fi deformate sau oprite in crestere
(pipernicit) prin interactiunea cu circumstante de mediu nefavorabile,
inadecvate sau distructive.
Aceste realizari distorsionate si pipernicite ale persoanei creeaza nevoia
pentru psihoterapie.

30
 Terapia centrata pe persoana e o incercare da a crea un climat
psihologic optim pentru persoana insemnind prin asta ca terapeutul asigura
un anumit tip de relatie care implica anumite calitati atitudinale ale
terapeutului.
Aceasta relatie favorizeaza, incurajeaza tendinta la actualizare
naturala a persoanei sa functioneze in feluri care sa invinga efectele asupra
organismului sau a circumstantelor nefavorabile sau distructive.
Rezultatul terapiei e ca trairile si comportamentul persoanei devin mai
constructive in mod pur si mai puternice in directia dezvoltarii si
imbunatatirii. Folosind aceeasi logica, promovarea tendintei de crestere
constructiva a persoanei a fost extinsa dincolo de psihoterapie sa includa
orice relatie interpersonala unde un individ poate crea un climat care
promoveaza tendinta la actualizare a altuia.

Citeva caracteristici

Constructul lui Rogers despre tendinta la actualizare e o teorie organismica

cu calitatile fundamentale in fiinta umana naturala vazute ca acelea ale
cresterii, procesului si schimbarii.
In teoria lui Rogers “Omul e un proces de actualizare” (Van Belle,
1980, p. 70). Actualizarea e constructul motivational in teoria organismica
si, astfel, e intiparita in procesul de crestere organismica si e motivatorul
pentru schimbare.
Caracteristicile principale ale tuturor organismelor, inclusiv a fiintelor
umane, au acesta tendinta in comun in ciuda faptului ca termenul lui Rogers
de “persoana” e unul folosit pentru atingerea naturii organismice care e o
caracteristica distinct umana.

Afirmatiile majore ale lui Rogers despre constructul “tendintei la

actualizare” sint urmatoarele:
 Tendinta la actualizare e individuala si universala (Rogers, 1980).
Expresia tendintei e totdeauna unica pentru individ si , de asemeni,
prezenta tendintei e o tendinta motivatoare pentru toate organismele.
 Tendinta la actualizare e holistica (Rogers, 1959).
Organismul/persoana e un fluid, un gestalt in schimbare, cu aspecte
diferite, asumind infatisari si relatii bazale ce depind de scopurile
specifice de moment ale persoanei si de cererile imediate ale
mediului. Tendinta la actualizare ca forta motivationala functioneaza

31
 peste toate sistemele persoanei. E exprimata intr-o maniera variabila,
dinamica, fluctuanta prin subsistemele persoanei in timp ce mentine
intregul si organizarea.
 Tendinta la actualizare e ubicua si constanta (Rogers, 1963, Rogers si
Sanford, 1984). E motivatia pentru toate activitatile persoanei, in toate
circumstantele, favorabile sau nefavorabile persoanei respective.
Functioneaza atita timp cit persoana traieste. Trairile de clipa cu clipa
– miscarea, raspunsul, mentinerea intregului, simtirea, gindirea,
nazuinta- sint toate manifestari ale tendintei la actualizare.
 Tendinta la actualizare e un proces directional. Chiar daca implica
activitati de asimilare si diferentiere in timp ca mentine intregul,
intregul se schimba in mod continuu, perpetuu. E o tendinta catre
realizare, indeplinire si perfectiune a capacitatilor si posibilitatilor
inerente ale unui individ (Rogers, 1963). E un proces selectiv in asta,
e directional si constructiv. Tinde sa sporeasca si sa mentina intregul
organism/persoana.
 Tendinta la actualizare creste tensiunea (Rogers,1959).
Organismul/persoana nu e un sistem de reducere a tensiunii ci unul
care creste nivelurile tensiunii inerent si spontan pina la dilatare ,
crestere si apoi sa realizeze capacitatile inerente. Directionalitatea
tendintei la actualizare cere caracteristica cresterii tensiuni.
 Tendinta la actualizare e o tendinta catre autonomie si departe de
heteronomie (Rogers,1963). Persoana se misca inerent catre auto-
reglare si departe de fi controlat.
 Tendinta la actualizare e vulnerabila la circumstantele de mediu
(Rogers 1980). In circumstante nefavorabile organismului expresia
tendintei la actualizare poate fi afectata asa incit organismul devine
tulburat chiar daca tendinta ramine atit de constructiva cit e posibil in
acele circumstante. Rogers a folosit metafora lastarului de cartof care
creste catre o sursa slaba de lumina in intunericul din beci pentru a
clarifica punctul sau de vedere. El a spus: “conditiile erau
nefavorabile, dar cartofii vor incepe sa incolteasca- muguri albi, pali”.

Concepte relationate cu tendinta la actualizare

Actualizarea selfului: Conceptul identificat ca “actualizarea-selfului e un

construct ce se refera la tendinta de actualizare manifesta in “self” – un

32
subsistem ce devine diferentiat in interiorul persoanei ca intreg (Rogers
1959). Acest construct este esential pentru teoria lui Rogers asupra
dezvoltarii personalitatii normale si a tulburarilor psihologice. El spune ca in
conditii favorabile actualizarea subsistemului – self ( dictat de self-concept)
poate deveni discrepant fata de si in conflict cu experienta organismica.
Asemenea conflicte duc la pierderea intregului si integrarii cu disturbarile
consecvente. Alternativ, sub circumstante favorabile de dezvoltare, se
considera teoretic ca persoanele ramin deschise la experiente si se dezvolta
self-concept care sint armonioase cu trairile organismice.

Constiinta: Conceptul de constiinta in sensul de capacitate de constientizare

de sine, e vazuta ca un canal uman distinctiv al tendintei la actualizare
(Rogers 1980). Constiinta da persoanei o plaja mai mare de alegeri pentru
auto-reglare si permite potentialitati care nu sint prezente in alte organisme.

Natura sociala: Fiintele sociale au o natura sociala, consecutiv o

directionalitate bazala a tendintei la actualizare in oameni e catre
comportament social constructiv (Rogers 1982). E adevarat pentru toate
caracteristicile directionale ale indivizilor si speciilor ca, cu cit conditiile de
mediu/sociale ale organismului sint mai bune, cu atit mai puternica e
expresia caracteristicii directionale. Astfel, in oameni, capacitatea de
empatie, afiliare si limbaj rezulta in comportamente sociale constructive in
conditiile adecvate (sau mai bine decit adecvate). E important de recunoscut
ca in gindirea lui Rogers toate potentialitatile indivizilor si ale speciilor nu
sint aspecte ale directionalitatii tentintei la actualizare (Rogers 1989).
Directionalitatea comportamentala care este (sau pare) disfunctionala apare
datorita impiedicarii tendintei la actualizare.

Persoana deplin functionala: Conceptul lui Rogers de “persoana deplin

functionala” e adesea gresit inteles ca fiind un scop al clientilor in terapia lui
Rogers. De fapt, Rogers isi prezinta perspectiva asupra sensului “vietii
bune” si clarifica felul in care tendinta la actualizare functioneaza in fiintele
umane. Rogers a formulat conceptul sau de “persoana deplin functionala” ca
si intreaga sa teorie din contextul si punctul avantajos al experientei sale ca
terapeut centra pe persoana. Caracteristicile “persoanei deplin functionale”
sint o extrapolare a observatiilor concrete ale clientilor sai si se bazeaza pe
trasaturile comune ale clientilor care au progresat in terapie. Rogers a spus:
“Daca incerc sa cuprind in citeva cuvinte ce pare pentru mine ca e
adevarat pentru acesti oameni (care au aratat o miscare pozitiva in terapia
cantrata pe persoana), cred ca ar arata cam asa: Viata buna e un proces, nu o

33
stare de a fi. E o directie, nu o destinatie. Nu e ...o stare de virtute, sau
multumire, sau nirvana sau fericire. Nu e o situatie in care individul e
adaptat, sau implinit sau actualizat.” (Rogers 1961, p 186-187)

Cu alte cuvinte, “persoana deplin functionala” nu reprezinta o stare de a fi, o

clasa de persoane ca la “potentialitatile actualizate” ale lui Maslow. Nici un
nivel de dezvoltare in teoria lui Rogers.
Dimensiunile majore ale directionalitatii in descrierea “persoanei deplin
functionale” facuta de Rogers:
o deschidere crescatoare catre experienta
o incredere ce creste continuu in organismul lui/ei.
Asta duce la cresterea libertatii psihologice a individului. Libertatea
psihologica e un proces de crestere, dezvoltare si realizare.

Actualizarea

• Presupusa tendinta a oamenilor de a aspira (desi nu in mod necesar CONSTIENT) la

implinirea potentialului acestora;
acestora; acest concept, regasit in studiile lui Goldstein (1940) si
Maslow (1943a), este un principiu central al PSIHOLOGIEI UMANISTE si are conotatia unui
tel mult mai fixat si un simt al personalizarii spre deosebire de TENDINTA ACTUALIZARII din
TCP.

• Actualizarea nu este restrictionata de nevoie sau de reducerea tensiunii,

tensiunii, dar include
CREATIVITATEA, invatatul si cresterea persoanei ca un intreg (vezi TENDINTA FORMATIVA);

(Conform dictionarului de psihologie centrata pe persoana

Keith Tudor, Tony Marry, 2006)

34
 Tendinda la actualizare

• Tendinta tuturor formelor de viata organice de a dezvolta organizari mai complexe,

complexe, implinirea
potentialului si,
si, in cazul oamenilor,
oamenilor, actualizarea SELF-
SELF-ului “in moduri ce au ca scop mentinerea sau
dezvoltarea ORGANISMULUI”
ORGANISMULUI” (Rogers, 1959).

• In TCP, tendinta la actualizare este considerate a fi singura motivatie pentru dezvoltarea si

comportamentul uman;
uman; este “unica sursa de energie”
energie” a organismului (Rogers, 1963) si formeaza o baza a
proceselor POLITICE ale NATURII UMANE, aspiratia si actiunea (Rogers, 1978).

• Intr-
Intr-un articol recent, Brodley (1999) discuta si elaboreaza acest concept, identificand un numar de
caracteristici majore:
majore: este individual si universal; holistic; ubiquitar si constant; se schimba in TENSIUNE;
este un process constructiv,
constructiv, directional care este atat organizational cat si aspirational,
aspirational, directionat spre
AUTONOMIE; este reflectiv in ceea ce priveste natura umana pro sociala,sociala, in functionarea umana
actioneaza constructiv – si in acest sens nu este implicat in dezvoltarea intregului potential, ex: spre
AUTO-
AUTO-DISTRUGERE: “este limpede ca tendinta la actualizare este selectiva si directionala – [asadar] asadar] o
tendinta constructiva”
constructiva” (Rogers, 1980a); in cele din urma,
urma, CONSTIINTA reflectiva este un canal uman
tacut,
tacut, al tendintei la actualizare.
actualizare.

• Dezvoltarea SELF-
SELF-ului si al SELF-
SELF-CONCEPT-
CONCEPT-ului este un subsistem al tendintei generale la
actualizare,
actualizare, adesea numita ACTUALIZARE A SELF-
SELF-ului,
ului, cei doi termeni fiind adesea confundati
prin compilare.
compilare.

• In imprejurarile in care experiente ale SELF-

SELF-ului si experiente ale organismului ca un intreg nu
sunt contradictorii,
contradictorii, actualizarea si actualizarea self-
self-ului pot continua armonios.
armonios.

• Atunci cand experienta self-

self-ului si cea organismica sunt in conflict, tendinta la actualizare poate fi
lezata sau frustrata:
frustrata: “este evident ca numai organismul ca un intreg ce manifesta aceasta
tendinta…
tendinta… parti ale organismului – in mod particular acele in legatura cu PERCEPTIA SELF- SELF-ului –
ar putea inhiba fundamental sau perturba tendinta generala a intregului organism”
organism” (Thorne,
1992).

• Constrangeri ale tendintei la actualizare apar din mediul in care traieste o persoana (vezi
CONDITII DE VALORIZARE).

35
 TENDINTA LA ACTUALIZARE DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI UMANISTE (UNELE (UNELE ASPECTE)
JOBST FINKE - Clinica de psihiatrie si psihoterapie Essen, Germania (2002)

• perspectiva personala - umanista

• perspectiva naturalista
• Rogers: perspectiva holistica vs. filosofia romantica a naturii
• modelele autoreglatorii (din biologie) sunt preluate si de abordarea
abordarea centrata pe persoana

Conceptele de autoreglare - dezvoltare istorica

pentru a da raspuns la:

1) Cum putem conceptualiza TA pentru a reflecta fara ambiguitati pozitia psihologiei umaniste?
umaniste?
2) Ce relevanta practica are conceptul TA? Cum trebuie descrisa TA pentru a face posibila o intelegere a
clientilor care prezinta diferite tulburari in diferite situatii de viata?
viata?

36
 Controversa in jurulconceptului de TA si relatia sa cu psihologia umanista:
umanista:

Abordarea centrata pe persoana:

persoana:

- pentru cei mai multi autori,aceasta este un concept esential care defineste atitudinea lor terapeutica
intr-
intr-o mare masura;ei au incredere in TA a clientilor lor si de aceea resping ideea formularii unor
obiective de catre terapeut sau a aplicarii unor tehnici din partea acestuia (Brodley,
Brodley, 1999; Bozarth,
Bozarth, 1996;
Biermann - Ratjen,
Ratjen, Eckert and Schwarz, 1995);

- autori aflati sub influenta psihologiei cognitive(Sachse,1999; Speierer,1994) sau cei cu orientare clinica,
clinica,
sunt preocupati de diferitele tulburari psihiatrice (Swildens,
Swildens, 1991; Teusch,
Teusch, 1995) dau o imprtanta limitata
acestui concept.

- alti autori discuta aspectele antropologice si sociologice ale TA:

(Rogers - concept naturalist; Dewey - process configurat de persoana impreuna cu societatea)
societatea)
(Rogers - ceva transpersonal care exista in natura si cosmos
(Daniels, 2001 - un mit)
mit)
(Pfeiffer, 1986, - inadecvata,
inadecvata, tinaind cont de dezastrele ultimului secol si de gravitatea tulburarilor
psihiatrice)
psihiatrice)

- unii autori au gasit suport in alte stiinte decat psihologia:

psihologia: conceptele de auto-
auto-organizare,
organizare, fizica si
biologia,
biologia, confirmand ca acestea sustin ideea TA ca si TCP. Autoreglarea este insa un proces
impersonal si,
si, deci,
deci, mecanicist.
mecanicist.

De importanta fundamentala:
fundamentala: reintoarcerea la esenta fiintei umane,
umane, la "humanum
"humanum", ", la a fi o persoana;
persoana;
adica o indepartare de naturalism (behavorism
(behavorism,, reflexologie,
reflexologie, psihanaliza clasica);
clasica); "cresterea
"cresterea""
trebuie cautata si in cultura.
cultura.

37
 "Organismul"
Organismul" uman ca produs al culturii:
culturii:

• Ce deosebeste pe om,om, ca fiinta umana,

umana, de celelalte vietuitoare:
vietuitoare: posibilitatea dezvoltarii unor lucruri,
lucruri, cum
e cultura:
cultura: practica interpretarii si atribuirii unei semnificatii:
semnificatii: magic, mit,
mit, religie.
religie.

• Individul a contribuit totdeauna la aceasta dezvoltare (organismic si cultural), la nivelul mai multor
structuri determinate de istoria noastra culturala (ex: actualizarea selfului,
selfului, iubirea erotica, etc).

• Fiecare individ isi traieste in modul sau propriu,

propriu, original, experientele.
experientele.

• Unii autori Rath,

Rath, 1994, ridica semne de intrebare cu dezvoltarea unei a “doua naturi “ ca element al
fiintei umane.
umane.

• Pozitia umanista ia in considerare si istoria individuala a oricarei fiinte umane -> TA apare ca
rezultat al istorie educationale (individuala si colectiva).
colectiva).

• Adeptii perspectivei sistemice (Kriz,

Kriz, 1999): interactiuni semnificative intrasistemice autoreglatoare
cu mediul social si cultural in legatura cu actiunile si deciziile sistemului (aici subiectul lipseste!).
lipseste!).

• Creativitatea culturala reprezinta o capacitate umana semnificativa (Schmid,

Schmid, 1994): poezie,
poezie, arta si
stiinta – ca rezultat al influentelor creative ale culturii tuturor oamenilor.
oamenilor.

38
 Sinteza intre umanism,
umanism, naturalism si filosofia romantica a naturii (Rogers)

• “Tendinta la crestere,
crestere, impulsul de actualizare a selfului = principalul izvor al vietii – hrana oricarei
psihoterapii”
psihoterapii”, inerenta tuturor fiintelor vii (ex. formarea recifelor de corali).
corali).

• Aspecte umaniste:
umaniste: AT =“
=“ impuls catre perfectiunea self-
self-ului”
ului” -> “o crescuta constientizare de
sine”
sine” -> “o alegere cat mai libera si informata”
informata”.

• “Inainte de toate,
toate, clientul se indreapta catre a fi autonom…
autonom… devine responsabil pentru sine…
sine…
libertatea de a fi tu insuti este o libertate inspaimantatoare si subiectul se indreapta catre ea cu
precautie,
precautie, frica si neincredere;
neincredere; actualizarea self-
self-ului nu este o crestere naturala ci mai de graba o
lupta personala pentru autenticitate”
autenticitate” (Heidegger, 1963).

• Schelling,
Schelling, 1988, se opune viziunii mecaniciste asupra naturii (elemente atomice moarte)
moarte) ->
natura ca intreg este vazuta ca un organism viu care incearca autoreglator sa depaseasta
separarea mintii de natura si sa construiasca unitatea,
unitatea, inerenta de la bunul inceput.
inceput.

• Organismul = forta holistica efectiva si insufletitoare a intregului Cosmos – natura care ia nastere
din sine si se produce pe sine; conceptul empatiei:
empatiei: patrunderea naturii prin participare si
intelegere si nu pin observare de la distanta.
distanta.

Aspecte problematice in legatura cu conceptul “Holismului Cosmologic”

Cosmologic” din perspectiva
umanista

• TCP se concentreaza pe modul in care o persoana isi conduce viata,viata, in formele specifice de
realizare a self-
self-ului in obstacolele specifice care survin -> TA va fi coneptualizata in acest mod
specific: maturizare,
maturizare, autodeterminare,
autodeterminare, dezvoltarea structurii personalitatii.
personalitatii.

• Nu este numai o crestere naturala,

naturala, ci si un act personal, un proces decizional asupra destinului
interior, ca o decizie pentru propria modalitate posibila de a fi.
fi.

39
 Consecinte ale TA asupra teoriei personalitatii

• Existenta unor controverse in legatura cu TA – vag a nivel teoretic.

teoretic.

• Ce inseamna TA pentru practica terapeutica?

terapeutica? Cum influenteaza TA evaluarea si deciziile terapeutului?
terapeutului?

• Terapeutul are incredere in capacitatea clientului de a se autovindeca.

autovindeca.

• Terapeutul nu il preseaza continuu sa se schimbe.

schimbe.

• Terapeutul nu incearca sa determine nimic in mod fortat (directiv),

directiv), ci sa se limiteze la o intelegere linistita
a modificarilor interioare si stimulare a explorarii self-
self-ului clientului,
clientului, rezistand impulsului de schimbare
imediata.
imediata.

• In fiecare client exista un potenial indestructibil de autovindecare,

autovindecare, care o data a fost blocat (cel putin in
cazul unor tulburari mentale).
mentale).

• TA faciliteaza o mai buna intelegere a clientului ca si a diferitelor tulburari si moduri de viata.

viata.

• Legaturi cu alte constructe importante ale TCP, de ex. Incongruenta = blocare partiala a TA.

• TA are 3 forme de expresie:

expresie: self-
self-conceptul,
conceptul, aspecte de viata si tehnici de coping.

Self-
Self-concept-
concept-ul ca expresie a TA

• Rogers, 1961, facea distinctia intre self-

self-ul ideal si self-
self-ul real (perceput
(perceput)) -> masurarea eficacitatii
psihoterapeutice.
psihoterapeutice.

• Blocajele TA sunt interpretate ca tulburari ale sistemului self-

self-ului -> clienti diferiti sunt intelesi cu
tulburarile lor diferite.
diferite.

• Actualizarea self-
self-ului:
ului: “discrepanta dintre self-
self-concept si model”
model” poate avea un efect motivator si
stimulator pentru realizarea propriului ideal; o discrepanta prea mare -> efect paralizant si
descurajator -> blocarea realizarii self-
self-ului

40
 TA ca expresie a aspectelor de viata

• Aspectele de viata = nevoi centrale (Maslow,

Maslow, 1954, Thomae,
Thomae, 1968):
- placere si contemplare
- stimulare si activitate
- siguranta si conectare
- a fi admirat si celebru
- a fi dorit si apreciat
- comunitate si integrare sociala
- independenta si individualitate

TA ca tehnica de coping

• Strategiile de coping si tehnicile de viata pot facilita realizarea potentialului individual dar si
obstructiona -> comportamente disfunctionale.
disfunctionale.

• Incompatibilitate intre aspecte diferite de viata sau nevoi -> conflict intre mentinerea si
dezvoltarea self-
self-ului.
ului.

41
 Concluzie

• Conceptele TA au nevoie de:

– Operationalizate
– Concretizate
– Specificate
pentru a face posibila descrierea tulburarilor psihice sau a traiectoriei de viata a clientului
dintr-
dintr-o perspectiva centrata pe persoana si umanista

Teoria lui Rogers are 3 aspecte principale:

-teoria personalitatii (adesea numita “teoria Selfului)

- teoria terapiei
-teoria relatiilor interpersonale

Teoria lui Rogers asupra Selfului

Cei care au clarificat aceasta teorie si au adus lamuriri suplimentare sunt
Brodley in 1999, Ford in 1991.

In PCT, natura conditionata a naturii umane este recunoscuta si exprimata

prin teoria conditiilor de valorizare. Chiar daca principalul accent al PCT
este pus pe “aici si acum” nu se neaga rolul istoriei trecute in devoltarea si
mentinerea 'tulburarilor' psihice, ci dimpotriva teoria explica tocmai cum
aparitia acestora este un rezultat al conditionarilor din trecut. Ceea ce
distinge PCT de alte abordari mai deterministe este afirmatia ca este posibil

42
de a merge “in spatele” acestor conditionari. Intrebarea corecta este nu
daca suntem influentati sau nu de trecut, ci in ce masura schimbarea este
posibila?
Aceste conditionari sunt exprimate in niste concepte care nu sunt
foarte diferite de acelea ale lui Sullivan, Horney, Stern. Pentru a mentine
dragostea, copilul introiecteaza sistemul de valori al persoanelor cheie si
devin straini sau instrainati de experientierea organismica a selfului. O
fatada, 'falsul self' este construit pentru a ascunde selful real. Lipsa din
relatia cu persoanele cheie a empatiei, respectului si autenticitatii se soldeaza
treptat cu pierderea contactului cu selful intim (inner self). Aceasta face ca si
copilul sa fie la randul lui incapabil sa-i asculte pe altii sau pe sine de-o
maniera empatica, cu respect sau cu onestitate. In loc de asta, ei dezvolta
toate tipurile de patternuri relationale care ii servesc la a-i tine pe ceilalti la
distanta sau la a si-i apropia pana la fuziune. O cale de a sumariza este sa o
reduci la problematica universala a conflictului dintre nevoile de
separare/delimitare si de relationare/a fi in contact. Dialectica dintre aceste 2
nevoi in cadrul istoriei dezvoltarii copilului determina intr-un grad inalt
personalitatea adultului.

In anumite cercuri umaniste si transpersonale, cuvantul este scris cu

majuscula: Self. Substratul acestei exprimari pare a fi ca o entitate divina
este stabilita in noi, cateodata desemnata ca suflet sau ca Dumnezeu
dinauntru, ceea ce ne poate indemna spre speculatii teoretice legate de
caracteristicile selfului, si ne tine deoparte fata de experientierea propriu-zisa
a acestuia. Abordarea PCT in ceea ce priveste selful, acceantueaza mai
degraba pe proces decat pe structura. Rogers accentueaza asupra fluiditatii
selfului, ceea ce a condus la numeroase critici din partea altor teoreticieni
care au ridicat intrebarea daca pentru el schimbarea este mai importanta
decat o identitate inchegata. Aceasta reprezinta una dintre cele mai
distinctive caracteristici ale selfului organismic: flexibilitatea, in contrast cu
rigiditatea si natura fixa a selfului conditionat. Indrazneala de a trai in 'aici
si acum'ul procesului experiential (in locul patternurilor rigide si
conditionate ale trecutului este esenta selfului adevarat. Pentru multi autori,
implicatiile acestei asumptiuni legate de natura mereu schimbatoare a
selfului este departe de a fi clara. Daca asumam ca selful nu are un nucleu al
identitatii sau o esenta neschimbatoare, atunci putem vedea selful ca o
“neintrerupta, mereu schimbatoare manifestare a potentialitatii”.
Recunoasterea potentialului din cadrul acestei “goliciuni” da persoanei un
sentiment de usurare si de crestere a libertatii deoarece aduce cu sine
constientizarea faptului ca o persoana nu poate fi niciodata redusa la o

43
imagine anume. Aceasta neidentificare cu un self-concept limitat deschide
larg usa catre posibilitatea schimbarii si, mai interesant, catre relationare ( a
fi relationat).

Rogers si selful

Un element central al teoriei PCT este conceptualizarea fiintei umane ca

fiind alcatuitra din doua parti:
 organism – care incorporeaza totalitatea functionarii
 self-conceptul- care se refera la self-ul constient si e format pe
parcursul individuarii, pe masura ce noi devenim constienti de
sine, de altii si de lume
Pe aceasta divizare si-a construit Rogers teoria dezvoltarii personalitatii in
legatura cu relativa congruenta dintre self-concept si organism care ar
determina gradul de bine psihologic si emotional.

Nu de putine ori, tendinta la actualizare si tendinta catre actualizare a

selfului sunt in dezacord, actioneaza in directii diferite. Aceasta este un
rezultat a nevoii presante de positive regard din partea celorlalti
semnificativi, care devine mai presanta decat exprimarea organismica
deoarece furnizeaza consfintirea/afirmarea existentei individului; individul
devine mai aderent de aprobarea celorlalti decat de experientele care ar putea
avea un rol\pozitiv in actualizarea organismului. Prin procesul de
internalizare, individul ia valorile celorlalti ca reper in determinarea directiei
spre autoactualizare, creandu-se astfel posibilitatea aparitiei unui
decalaj/split dezorientativ intre:
- indemnurile si imboldirile demne de incredere dinspre tendinta la
actualizare
- solicitarile venite din trecutul nostru sau din mediul social actual
Importanta coplesitoare a nevoii de positive regard, cu complianta necesara
la conditiile de valorizare pe care o reclama, conduce la o alterare a
“perceptiei”. Experientele care sunt in acord cu conditiile de valorizare sunt
percepute si simbolizate cu acuratete in constiinta, pe cand experientele care
sunt in discordanta cu conditiile de valorizare sunt percepute fie selectiv si
distorsionat astfel incat sa fie in acord cu ele, fie negate daca nu pot fi
cosmetizate.

Selful este un “gestalt care este la indemana/disponibil constiintei”. Aceasta

conduce la ideea ca selful poate fi definit diferit in functie de mutarea
accentului pe natura procesului sau pe o definitie pluralista care indica mai

44
multe selfuri specifice. Noi ne mutam de la un sub-self la altul, astfel
putandu-ne pozitiona mai aproape sau mai departe de tendinta la actualizare.
Conceptia noastra despre sine si mai departe modalitatea de a relationa cu
ceilalti nu este nici statica, nici constanta.

O serie de enunturi teoretice asupra configurarii selfului:

- configuratii specifice din cadrul Selfului pot fi stabilite prin intermediul
introiectarilor ca urmare a actiunilor conditiilor de valorizare
- configuratii specifice din cadrul Selfului pot fi stabilite in jurul
experientelor disonante ale Selfului
- notiunea de pluralism confera o versatilitate adaptativa in cadrul Selfului.
Este o modalitate de a contine disonanta interna si de asemenea permite
existenta unor Selfuri integrate care pot fi utilizate in contexte sociale
diferite ( nu e acelasi lucru cu role-playing, fiecare ‘configuratie’ este o
dimensiune congruenta a existentei persoanei)
- configuratia contribuie astfel la formarea Selfului, furnizand astfel un
‘principiu de organizare’ care poate oferi structura si functii si altor elemente
sau ‘povesti’/relatari din cadrul selfului, si prin pricipiul asimilarii,
configuratia se poate dezvolta
- principiul “implinirii Selfului” poate fi un instrument al cresterii, dar la fel
de bine si acela de validare a configuratiei
- aceste configuratii se afla in interrelatie si ca urmare a acestei dinamici sunt
supuse unei permanente ajustari si dezvoltari. Aceste dinamici ale
configuratiilor suporta si influenta experientei fenomenale a persoanei
elaborata in relatia cu lumea sociala, ceea ce conduce uneori la o presiune
catre reconfigurare.

Rogers pune un egal intre termenii “self”, “self-concept’ si “structura a

selfului”. Echivalarea Selfului si Self-conceptului a fost un pas radical care a
plasat de-o maniera categorica teoria lui Rogers aparte de teoria psihanalitica
traditionala care sublinia importanta dimensiunii inconstiente a Selfului. De
asemenea a creat un context extrem de favorabil cercetarii.
“ Selful este o forma fluida si schimbatoare, un process, dar in fiecare
moment exista o entitate specifica care este macar partial definibila in
termenii operationali ai unui instrument de masurare de tipul chestionarului”
(Rogers, 1959).
Rogers a fost destul de clar cu privire la natura pragmatica a deciziei sale de
a limita definitia Selfului la ceea ce este accesibil constiintei persoanei.
“Trebuie recunoscut ca orice construct este o extragere mai mult sau mai
putin arbitrara a unei parti din experienta. De aceea Selful poate fi definit in

45
multe feluri diferite. Hilgard, de exemplu a propus definirea intr-o
modalitate care include atat material inconstient cat si constient. Chiar daca
recunoastem ca acesta este o modalitate absolute legitima de a delimita intr-
un fel lucrurile chiar departandu-le putin de fenomen, noi credem ca nu este
o cale utila deoarece conduce catre un concept caruia nu I se poate da o
definitie operationala. Pe de o parte nu putem obtine un grad satisfacator de
accesare a masurii inconstientului individual. De aceea, consideram ca este
mult mai util, inclusiv pentru scopurile de cerecetare sa definim self-
conceptul ca pe un gestalt care este accesibil constiintei.” (Rogers, 1959)
Chiar daca nu le include in definitia Selfului, Rogers recunoaste influenta
asupra comportamnetului a altor dimensiuni ale existentei
persoanei :”Comportamentul este reglat cateodata de self si alta data de
aspecte ale experientei organismului care nu sunt incluse in self”.
Intr-adevar, prin definirea anxietatii, Rogers marcheaza granitele definitiei
sale asupra selfului si ne ofera un termen foarte util “Subception”: ‘ Cand
experienta este evident discrepanta fata de self-concept, un raspuns defensiv
fata de amenintare devine dificil de elaborat. Anxietatea este raspunsul
organismului la” sub-perceptia” acestei discrepante care poate intra in
constiinta, si sa forteze o schimbare in self-concept”(Rogers).
Noi am propus o usoara reconfigurare a conceptiei lui Rogers asupra
Selfului pentru a include acest material “subperceput”. Extinzand notiunea
Selfului pentru a include acest material de la limita constiintei, chiar si
atunci cand nu este inca acceptat de catre perosana ca o parte a self-
conceptului sau, este mult mai putin constangator pentru scopurile teroretice
propuse. Pare un pas evident ca ceea ce trebuie facut este largirea notiunii de
Self = Self-concept+ materialul de la limita constiintei (este bucatica de care
se ocupa de exemplu focusingul).
Este in acelasi timp un pas radical, fiindca a face distinctia intre Self si
Self-concept poate conduce catre diminuarea specificului PCT care
accentueaza pe latura fenomenologica.

In teoria dezvoltarii Selfului a lui Rogers el a identificat desfasurarea in

paralel a 2 procese:
 introiectarea in structura Selfului a unor elemente care nu au
fost experimentate de catre persoana de-o maniera nemijlocita,
directa
 negarea din cadrul structurii Selfului a elementelor care au fost
experimentate de-o maniera nemijlocita dar care sunt
inconsistente sau disonante cu restul structurii Selfului
(Configuratiile si formarea lor se adreseaza primului paragraf).

46
 Selful nu este un conglomerat difuz, dar el este o structura multipla
ale carei componente sunt in interactiune. Clientii folosesc adesea
exprimarea “Parte”, dar noi folosim in loc de aceasta “Configuratie”,
deoarece este alcatuita dintr-un numar de elemente care formeaza un pattern
coerent si care reflecta o anumita dimensiune a existentei in cadrul Selfului.
Simplele introiectari nu vor avea putere prin ele insele sa actioneze de o
maniera directa asupra Selfulu. Cand se alatura elemente cognitive, afective
si comportamentale si se formeaza o configuratie, abia atunci isi pot face cu
adevarat simtita influenta asupra Selfului.
Daca Self-conceptul nostru este pozitiv, el va fi sprijinit de
“configuratii” construite in jurul unor introiectari consonante cu acea directie
generala pozitiva care sa-i confirme, intareasca si sustina aceasta tendinta.
Daca, configuratiile noastre introiectate protejeaza un Self-concept negativ,
abuzat sau “deformat” in vreun fel, ele, in realitate, ne protejeaza de
experientele pozitive care ar putea servi la alterarea/zdruncinarea
negativitatii Self-conceptului ( in termenii psihologiei sociale: masa
introiectarilor serveste la reducerea disonantei cu Selful - reduc presiunea
catre schimbare).
Daca ne gandim la Self ca la un fenomen unitar, dar care contine un numar
de configuratii ale caror fluctuatii/inconstante sunt tolerate de granitele lor si
de dinamici, avem un sistem care poate descrie experienta umana de o
maniera mai completa. Importanta este intreaga constelatie si dinamica care
defineste relatiile dintre ele.

Copilul este confruntat cu conditii de valorizare diverse, provocatoare

si cateodata contradictorii la care el trebuie sa se adapteze, si face acest lucru
nu cu Selful ca intreg, ci cu parti din el. Aceasta este o dimensiune a functiei
protective a configuratiilor Selfului. Configuratia construita in jurul unei
conditii de valorizare ne permite in acelasi timp sa elaboram un raspuns
adaptat si corespunzator respectivei conditii de valorizare si in acelasi timp
sa pastram intact, restul Selfului. La fel, Selful care a suportat modificarile
adaptative solicitate de conditiile de valorizare pervazive si adesea
contradictorii, are de asemenea nevoie sa gaseasca modalitati de a raspunde
acelor self-experiente care sunt inconsistente cu restul Selfului. Rogers a
subliniat in mod special rolul protectiv al negarii- de cate ori o experienta
disonanta cu restul Selfului este dezvaluita.

Aceasta conceptualizare pe “parti interrelationate si complementare” poate

semana privindu-le de-o maniera statica cu conceptia lui Fairbairn sau cu
analiza tranactionala a lui Berne. Dar, fiinta umana este dinamica si mereu in

47
evolutie. Configuratiile din interiorul Selfului nu sunt compartimentate,
insirate asa cuminti precum cutiile in rafturi. Fiecare din aceste parti are o
existenta si o istorie de dezvoltare prin care isi construieste si isi
perfectioneaza functia sa protectiva, astfel incat ea sa fie din ce in ce mai
eficienta. Aceasta dezvoltare a ei este facilitata prin interrelationarile partilor
in cadrul Selfului. Astfel, noi deschidem usa unei intregi lumi a evolutiei
configuratiilor si dinamicilor dintre ele. Aceasta evolutie a dinamicilor si a
interactiunilor configuratiilor furnizeaza un mijloc extrem de sofisticat prin
care Selful poate face fata provocarilor partile care aparent sunt 'rezistente' si
'opuse cresterii' si care au fost de o importanta fundamentala in
supravietuirea si dezvoltarea timpurie; poate parea paradoxal daca ne
rezumam la aspectele lor restrictive contemporane, dar aceste aspecte au
reusit sa mentina balanta astfel incat sa permita un grad optim de crestere in
circumstante foarte dificile, chiar prin simpla mentinere a contactului cu
structurile sociale si cu viata.

Schimbari semnificative apar in gandirea lui Rogers de dupa 1963:

“ Am inceput sa consider treptat ca aceasta despicatura, spartura, instrainare
(dintre self-structura si experienta) ca pe ceva invatat, o canalizare pervertita
a unei parti din tendinta la actualiare prin comportamente care nu a fost
actualizata. Din acest punct de vedere gandirea mea s-a schimbat in ultima
decada. 10 ani in urma explicam aceasta departare intre self si experienta,
dintre scopurile constiente din directiile organismice ca ceva natural si
necesar, chiar daca regretabil. Acum cred ca individul este conditionat
cultural, recompensat si ca-i sunt intarite acele comportamente care sunt in
fapt denaturari ale directiei naturale catre tendinta unitara spre actualizare.”
Aceasta reprezinta o schimbare profunda a gandirii lui Rogers, care aluneca
spre o constructie teoretica cu doi poli: tendinta la actualiare al carei
potential este “bun” si fortele sociale care sunt “rele”- chiar daca Rogers nu
a folosit niciodata aceste etichete ca atare. De aceea preferam sa ne
intoarcem la teoria lui din 1959 in care el observa dialogul dintre tendinta la
actualizare si Selful-asa-cum-a-fost-el-actualizat. Accentul nostru este pus
de intregul proces de actualizare care contine nu numai tendinta la
actualizare dar si dialogul dintre ea si restrictile mediului social. Este
important sa ramanem deschisi la ambele parti ale dinamicii, respectandu-le
in mod egal pentru contributia lor la ceea ce persoana este. Asta evita
“tirania” catre crestere.
Ceea ce a dorit Rogers a fost sa incurajeze oamenii sa acorde mai
multa incredere in propriul proces de evaluare organismica. Acesta este un
lucru util, atata timp cat in mod cultural suntem inclinati sa dezvoltam o

48
instrainare intre comportamentul nostru si experientiere. Sigur, asta nu
presupune ca ceea ce vine din self este adecvat in fiecare moment, mai ales
cand ne referim la functionarea noastra sociala. Ci, doar ca procesul de
evaluare organismic sa se increada si sa ia in considerare in relativ aceeasi
masura atat feedbackurile care vin din “noi” ca si pe cele care vin din mediul
social. Este la fel de multa tiranie in a prezuma ca feedbackurile care vin
mediul social sunt gresite atata timp cat sunt in contradictie cu ceea ce
simtim ca vine din noi, ca si cazutul in opusul ei, si anume favorizarea
imperativelor sociale in detrimentul cerintelor interne. Poate fi dificil de
multe ori de a negocia printre aceste doua realitati.

Selful reprezinta o constructie a propriei experiente si a modului in

care a fost perceputa acesta. El se construieste in interactiune cu mediul, cu
persoane semnificative, cu institutii.
Tendinta la actualizare contine o parte din experienta, contine a fi
constient, a fi, a exista, deci a fi constient de propria existenta si propriul
compotrament .
Acest fel de constienta este o experienta personala, mai exact
materialul cu care se construieste self conceptual.
Self conceptul contine o figura intreaga, contine caracteristici ale
perceperii de sine, a perceperii celorlalti si a diferitelor aspecte ale vietii.
Aceste aspecte ale vietii se combina cu aspecte ale conditiilor de valorizare.

49
 Prin relatiile parinti copii, sau alte relatii importante, copiii isi
dezvolta propria forma. Selful este o constructie a propriei experiente si a
modului in care a fost perceputa aceasta experienta.

Constructia self conceptului - prin integrarea experientelor

- satisfacerea nevoilor primare intr-un mod adecvat
sau neadecvat
- ceilalti congruenti - empatia celorlalti
semnificanti
- identitate in si prin continuitate
Dezvoltarea self conceptului - prin integrarea noilor experiente
- satisfacerea trebuintelor de cunoastere si
apreciere
- relationare-ceilalti semnificanti si acordarea sau
nu a acceptarii neconditionate

Acceptarea pozitiva neconditionata permite diferentierea intre identitatea lui

si cum il vad ceilalti. Parintii sunt cei care il ajuta pe copil sa isi dezvolte o
identitate a sentimentelor. Efect pozitiv asupra unei dezvoltari armonioase il
are combinarea empatiei cu acceptarea pozitiva neconditionata.
Ex. Empatie fara apreciere: esti un fricos – persoana care o spune este atenta
la frica celuilalt, dar spunand-o apare o devalorizare. Este un caz de empatie
si transparenta pentru ca o spui, dar nu este apreciere.
Ex. Apreciere fara empatie: copile du-te si joaca-te ca n-are de ce sa-ti fie
frica – este negata autonomia copilului pentru ca nu e lasat sa faca ce vrea, e
trimis la joaca cand el are nevoie sa fie auzit.

Directiile dezvoltarii sunt determinate de tensiunea intre innascut si

dobandit. Exista asadar doua determinari, innascut si influentele mediului.
Rogers pune in felul acesta dezvoltarea in perspectiva stabilirii relatiilor.

In teoria lui Rogers exista doua principii fundamentale: tendinta de

dezvoltare si nevoia de acceptare pozitiva neconditionata.
Aspecte ale perceptiei si constientizarii propriei existente, se combina cu
aspecte ale conditiilor de valorizare. Prin relatia parinti copii sau alte relatii
cu persoane importante pentru acesta, copilul se dezvolta.

Daca toate tendintele de dezvoltare sunt privite pozitiv neconditionat, atunci

are loc o buna dezvoltare. Nevoia de acceptare pozitiva neconditionata esta

50
evidenta atunci cand privesti un copil, acesta vrea sa fie de fiecare data
privit, acceptat pozitiv: ' mama uite ce fac!"
Daca suntem atenti la noi, realizam ca ne simtim bine cand cineva ne
apreciaza si nu ne simtim bine cand ni se spune ca nu-i mare lucru ce am
facut.
Organismul stie ce este bine pt el. Daca copilului ii este foame el plange.
Parintii nu stiu insa ca ii e foame, il iau in brate il linistesc si pentru moment
acesta poate sa taca, dar va incepe din nou pentru ca simte ca nu ii e bine.
Daca ii e foame si ii este data mancare, organismul o simte ca pe ceva bun,
se simte bine si realizeaza ca asta ii trebuia. In felul acesta, privind din
pespectiva dezvoltarii copilului, avand parinti prietenosi, copilul se dezvolta
intr-o atmosfera de siguranta, avand parinti fata de care copilul are teama,
acestuia ii va fi teama cand va relationa.
Copilul se recunoaste pe sine ca intr-o oglinda in ochii mamei.

Nevoia de apreciere pozitiva, inseamna de obicei postura de dragoste,

acceptare, empatie, respect si reprezinta cea mai importanta conditie pentru
dezvoltare.
Nevoia de apreciere este legata de tendinta la actualizare si reprezinta primul
pas in a intra in relatie cu o alta persoana. Cand imi sunt acceptate
sentimentele este acceptata fiinta mea.
Primul pas este aprecierea, al doilea autoaprecierea.

Autoapreciere este rezultatul modului in care ai fost apreciat de ceilalti.

Acceptarea pe care o avem din partea celorlalti ne face sa avem experienta

de a fi persoane acceptate. Invatam sa ne acceptam noi pe noi, prin
acceptarea pe care o avem din partea celorlalti.
Conceptul despre noi insisi se dezvolta din cele 2 parti: cea acceptata si cea
neacceptata de ceilalti care se transforma in parte neacceptata de noi.

Rogers a avut un interes personal puternic in a ajuta oamenii sa se

schimbe si sa se dezvolte. Inainte de a incepe sa dezvolte o teorie a
personalitatii, in 1959 si-a dedicat eforturile pentru a-si prezenta ideile depre
schimbarea terapeutica intr-un mod organizat. Teoria lui despre
personalitate, poate fi vazuta ca un mod de a-si largi teoria despre terapie
pentru a include si comportamente normale si anormale, dar si pentru a
sublinia devoltarea individuala spre a deveni perfect, pe deplin functional.
In plus, Rogers a examinat fortele care interfereaza cu dezvoltarea
acestei functionary depline, dar si acele forte care o promoveaza. Printr-o

51
insotire, urmarire atenta a factorilor care determina imbunatatirea relaiilor
dintre oameni, Rogers putea sa descrie un model al stabilirii legaturilor care
duce dincolo de terapia individuala.
Incapand de la nastere, indivizii experimenteaza realitatea in termeni
de experienta interna si externa. Fiecare persoana este unica din punct de
vedere biologic si psihologic, experimentand diferite aspecte sociale,
culturale si fizice ale mediului. Ca dezvoltare a copilului acesta isi
monitorizeaza mediul in grade de placut sau neplacut. Diferenta este facuta
de o varietate de senzatii corporale cum ar fi caldura si foamea. Daca parintii
interfereaza cu acest process cum ar fi sa ii dea repede copilului sa manance
cand acestuia nu ii este foame, copilul va avea o perioada grea in dezvoltarea
simtirilor organismice sau in a avea incredere in reactiile lor fata de mediu.
Ca si copil se dezvolta o atentie, o constienta a propriei personae,
precum si nevoia de a fi privit pozitiv de catre cei din jurul lui. Pe masura ce
creste, sunt din ce in ce mai eficienti in satisfacerea propriilor nevoi fizice,
insa nevoia de acceptare pozitiva din partea celorlalti creste. Aceste nevoi
includ nevoia de a fi iubit de ceilalti, de a primi afectiune fizica si
emotionala, de a fi valorizat, de a le pasa celorlali de el.
Perceptia individuala a acceptarii pozitive pe care au primit-o din
partea celorlalti, are un impact direct asupra propriei imagini de sine. Daca
copilul crede ca ceilalti (parintii, profesorii, prietenii) il valorizeaza atunci el
isi dezvolta un simt al autovalorizarii, autoaprecierii. In plus, in interactiune
cu ceilaltii copilul experimenteaza satisfactia din intalnirea nevoilor
celorlalti la fel cu nevoile lor. Cu toate ca nevoile de acceptare pozitiva si
autoapreciere sunt esentiale, indivizii au multe experiente care nu se
ingrijesc de aceste conditii.
De-a lungul vietii indivizii experimenteaza conditiile de valorizare,
procesul de evaluare, de apreciere a propriilor noastre experiente bazandu-se
pe valorile si credintele celorlalti, asta putand limita dezvoltarea individului.
Pentru Rogers, conditiile de valorizare duc catre o incongruenta intre
experienta personala a selfului si experienta si interaciunea cu ceilalti. Pentru
a obtine acceptarea pozitiva conditionata a celorlalti, indivizii pot sa nu ia in
considerare propria lor experienta si sa accepte viciile si credintele celorlalti.
Oamenii care nu asculta de propriile lor credinte si valori, dar actioneaza
pentru a-i multumi pe ceilalti si in felul acesta se pot simti iubiti opereaza
sub conditii de valorizare si traiesc anxietate ca rezultat.
Cand este acceptare conditionata, indivizii pot pierde contactul cu ei
insisi si se simt instrainati de ei. Pentru a face fata acceptarii conditionate,
indivizii pot dezvolta aparari care rezulta din perceptia rigida si neadecvata a
lumii.

52
 Ex. Trebuie sa fiu dragut cu toti ceilalti avand in vedere ce au facut
pentru mine pentru ca lor sa le pese de mine.
Un astfel de individ traieste anxietate datorita conflictului intre nevoia
de a avea un self concept pozitiv si nevoia de a-i multumi pe ceilalti. In plus
indivizii pot trai anxietate datorita diferentelor intre valorile unui grup si
valorile altui grup, el fiind incongruent cu ambele in ceea ce priveste
propriile valori.
Pentru a dejuca conditiile de valorizare pe care un individ le traieste,
Rogers crede ca trebuie sa fie acceptat pozitiv neconditionat din partea
celorlalti si-n felul acesta propria stima de sine si imaginea de sine pot fi
imbunatatite. Deseori indivizii cauta alte personae care sa-i aprecieze mai
degraba decat sa-i judece si care se comporta intr-un mod cald, plin de
acceptare si de respect.

Acceptarea pozitiva conditionata reprezinta acea atitudine sau situatie

in care o persoana este apreciata, acceptata sub forma de pretuire sau
aprobare pentru ca se comporta intr-un mod care este aprobat de catre
ceilalti semnificativi.
Acceptarea pozitiva neconditionata reprezinta o acceptare consistenta
a fiecarui aspect al experientei personale.
Acceptarea pozitiva neconditionata este una din conditiile
fundamentale ale terapiei centrate pe persoana si este de folos in orice tip de
relatii interpersonale. Presupune sentimente de acceptare atat a aspectelor
positive cat si a celor negative ale unei personae si mai poate fi exprimat ca
o grija neposesiva fata de o persoana.
Un aspect esential este absenta conditionarii acceptarii, adica
niciodata nu este valabil :”am sentimente pozitive fata de tine doar cu
conditia urmatoare: comportamentul tau sa fie conform cu anumite
standarde”.
Trebuie facuta insa o diferentiere clara intre acceptare pozitiva
neconditionata si o prietenie excesiva.

In 1957, Rogers s-a gandit ca termenul in sine ar putea fi considerat

nepotrivit si atunci amai folosit si termini ca: respect, caldura, pretuire si
chiar si dragoste.
Acceptarea pozitiva reprezinta, tehnic vorbind, diferenta pozitiva din
campul perceptual al unei persoane, ca rezultat al observarii experientei
personale al altei personae aceasta putand, fi unilateral ( a da sau a primi)
sau reciproc.

53
 In 1959, Rogers il citeaza pe Standal care argumenteaza
autoaprecierea si autoaeprecierea pozitiva ca fiind o nevoie secundara sau
invatata mai degraba decat o nevoie instinctiv umana; de asemenea
sugereaza ca termenul de acceptare pozitiva SELECTEAZA
VARIABILELE SEMNIFICATIVE DIN PUNCT DE VEDERE
PSIHOLOGIC de la atii. In 1959 Rogers face cateva comentarii asupra
acceptarii positive:

Nevoia de acceptare pozitiva este universala, pervaziva si persistenta.

Satisfacerea este inevitabil bazata pe deductii in ceea ce priveste campul
fenomenologic sau experiential al celorlalti chiar daca te include pe tine sau
nu, alttfel satisfacerea este ambigua.
Este asociat cu o mare diversitate a experientelor individuale.
Este reciproca prin aceasta satisfacand si nevoia altcuiva de o astfel de
acceptare.
Este puternic in intensificarea acceptarii complexe, asa incat faptul ca
persoana doreste acceptarea celorlalti poate fi mult mai convingator decat
propriile procese de valorizare organismica.

Conditii de valorizare - literar valoarea noastra insine pe care ne-o formam

din evaluarea care ne este facuta in copilarie de ceilalti semnificativi.
Rogers a postulat ca o functie a tendintei de actualizare este sa diferentieze o
parte din experienta individuala in constienta de sine, de a fi si de a
functiona, aceasta constienta numind-o experienta proprie.
Cand o astfel de experienta proprie este evaluata de catre altii ca fiind mai
mult sau mai putin valoroasa sau acceptata, atunci imaginea de sine devine
vulnerabila la aceste judecati externe.
Cand aceasta experienta proprie devine cautata sau evitata din cauza ca este
mai mult sau mai putin merituoasa pentru stima de sine, atunci poate fi spus
ca individual si-a dobandit conditiile de valorizare.

In terapia centrata pe persoana este mai importanta evaluarea interna

decat evaluatea externa. Persoanele care au internalizat multe conditii de
valorizare nu au prea mare incredere in ei insisi si nu au o imagine de sine
prea buna. Ei mai degraba privesc in afara lor, la ceilalti pentru judecati si
evaluari si au mai multa incredere in aceste judecati decat in judecatile lor
proprii.
Ex.: un copil simte furie si/sau revolta, suparare fata de un frate, probabil
avand un motiv intemeiat, si-si exprima aceasta furie tipand sau plangand.

54
Daca exprimarea furiei este rasplatita de catre parinti sau alte personae
semnificative cu retragerea iubirii sau ameninta cu retragerea a ceva sau
pedepsirea si copilul chiar asta experimenteaza, atunci el poate dezvolta
conditia de valorizare ca este inacceptabil sa simti si sa exprimi furie. In
consecinta cand apare in viitor o situatie care poate genera furie sau
resentimente, se poate ca persoana sa nu fie in stare sa accepte aceste
sentimente in sfera constientei pentru ca acum ele sunt amenintatoare,
ameninta self conceptul datorita internalizarii conditiilor de valorizare: “nu
simt furie, furia este de neacceptat; sa simti sau sa exprimi furie ameninta
continuarea acceptarii mele de catre ceilalti”.
Indivizii pot nega cu desavarsire aceste sentimente sau le pot
distorsiona in alte sentimente ce sunt compatibile cu self conceptul,
sentimente cum ar fi vina depresia etc.

55
De-a lungul timpului, datorita conditiilor de valorizare, copilul poate sa nu
mai recunoasca daca ceea ce simte e bine pentru el sau nu, pentru ca
important este sa fie bine privit de persoanele importante.
Regula este data de conditionarile parintilor. Unele experiente organismice
nu sunt bine privite de catre parinti de exemplu si atunci sunt deviate sau
total interzise si nu mai apar in self concept:
Ex.: o familie cu parini autoritari ce impun ca fiecare trebuie sa fie
independent. Acesti parinti insa nu valorizeaza suficient nevoia copilului ca
atunsi cand ii este frica sau e suparat sa fie luat in brate si mangaiat. Daca
pentru mult timp a fost devalorizata aceasta nevoie de apropiere de caldura,
acel copil nu o va mai integra in self concept ci o va nega : “n-am nevoie de
o alta persoana, sunt autonom, sunt puternic”, dar undeva in el exista aceasta
nevoie.
In aceasta situatie apare incongruenta intre trairile organismice, nevoi si self
concept.

Exista situatii in care, datorita unei distante mari intre self concept si valorile
organismice, unele persone devin psihotice. Psihoza reprezinta o solutie prin
simptom si nu una reala.
Daca un individ a experientiat doar acceptare pozitiva neconditionata, atunci
conditiile de valorizare nu s-au mai dezvoltat, stima de sine va fi
neconditionata, nevoile de acceptare si autoacceptare nu vor fi niciodata in
dezacord cu evaluarea organismica si-n felul acesta individul va continua sa
fie adaptat psihologic si va fi pe deplin functional.

Incongruenta reprezinta discrepanta intre experienta actuala si imaginea de

sine a individului.

In lucrarea sa din1957 Rogers da 2 exemple de incongruenta:

56
 Primul - al unui student care la nivel organismic a experientiat teama de
examinare din momentul cand aceasta a demonstrat o nepotrivire
fundamentala in el. Teama studentului de neadecvare nu se potrivea cu self
conceptul lui, deci aceasta experienta a aparut distorsionata in constient sub
forma fricii de a urca scarile in cladirea in care avea loc examinarea
dezvoltandu-se probabil intr-o teama de a urca scarile in orice cladire. Aici
este o discrepanta intre semnificatia experientiata a situatiei si reprezentarea
simbolica a experientei in constient intr-un asemenea mod incat sa nu intre
in conflict cu self conceptul.
Al doilea exemplu este cel al unei mame care s-a imbolnavit cand fiul ei
si-a propus sa plece e acasa. Nevoia ei era sa mentina singura sursa de
satisfacere, dar sa admita asta in constient nu s-ar fi potrivit cu imaginea ei
de sine ca fiind o mama buna. Boala este continuta in self concept deci
experienta este simbolizata in acest mod distorsionat.
Incongruenta dezvolta si este mentinuta de catre persoana prin perceptia
selectiva a experientei pe baza conditiilor de valorizare.

57
58