Henri Paul Hyacinthe Wallon 

(15 martie 1879 – 1 decembrie 1962) a fost

un filozof , psiholog, neuropsihiatru , profesor și om politic francez . A fost nepotul
istoricului și omului de stat Henri-Alexandre Wallon .
Henri Wallon a condus două cariere paralele. Ca marxist convins , el a preluat
sarcini politice în timp ce desfășura lucrări științifice în domeniul psihologiei
dezvoltării .

Politică
În 1931, Wallon sa alăturat partidului politic socialist francez SFIO și a devenit
membru al Partidului Comunist Francez în 1942. În 1944 a fost numit secretar
al Educației Naționale . A fost ales deputat comunist (1945-1946) și a prezidat o
comisie de reformă a educației care a marcat în mod durabil sistemul de educație
națională sub denumirea de „Proiectul Langevin-Wallon” (1945).

Psihologie
Henri Wallon este mai cunoscut prin munca sa științifică dedicată în primul
rând dezvoltării copilului . În urma educației sale, a ocupat cele mai înalte poziții
din lumea universitară franceză, unde a promovat activitatea de cercetare și de
conducere. Wallon a fost admis la École Normale Supérieure în 1899, unde a
promovat cercetări de nivel superior pentru profesori în filozofie în 1902. În 1908 a
devenit doctor în medicină, iar din 1908 până în 1931 a lucrat cu copii retardați
mintal. 
În timpul Primului Război Mondial , Wallon a fost mobilizat ca ofiţer medical
al armatei şi a devenit interesat de neurologie . În 1920 a devenit lector junior
la Sorbona , iar apoi în 1925 și-a obținut doctoratul cu o teză despre „copilul
turbulent”. A fost numit director de studii la “École Pratique des Hautes Études” în
1927 și a creat Laboratorul de Psihobiologie Pediatrică la CNRS , unde Paul Diel a
s-a alăturat laboratorului sub conducerea lui Wallon în 1945. Din 1937 până în
1949 a fost profesor la Collège de France (ca președinte al catedrei de Psihologia
Copilării și Educație). În 1948, în calitate de director al Institutului de
Psihologie al Universității din Paris , a creat revista Enfance. A fost președinte
al “Groupe français d'éducation nouvelle” din 1946 până la moartea sa în 1962.

Henri Wallon și-a organizat observațiile prezentând dezvoltarea personalității

copilului ca o succesiune de etape. Astfel el a înființat “Școala psihologiei genetice
din Paris”. Unele dintre aceste etape sunt marcate de
predominanța afectivității asupra inteligenței, în timp ce altele par caracterizate în
schimb de primatul inteligenței asupra afectivității. Personalitatea copilului se
dezvoltă în această succesiune discontinuă și competitivă între prevalența
inteligenței și afectivității. Astfel, Wallon s-a articulat în centrul
unui model dialectic de concepte precum emoția, atitudinile și legăturile
interpersonale. Concepția sa asupra etapelor a implicat ideea că regresia este
posibilă, contrar modelului lui Piaget. H.Wallon împreună cu R.Zazzo și
Ph.Malrieu au propus şi o periodizare a dezvoltării psihice a copilului, care poate fi
prezentată în modul următor:

Prima etapa (0-6/7 luni) – formarea primelor mijloace emoționale de comunicare

la copil cu adultul, copilul necesită prezența omului matur.
Etapa a doua (6/7-12 luni) – la această vârstă comunicabilitatea copilului ajunge la
un nivel maxim. Copilul devine din ce in ce mai apt de a manipula cu stările
emoționale proprii.
Etapa a treia (1-3 ani) – se caracterizează prin mărirea independenței, autonomiei
copilului care vrea să se asemene cu adultul. Membrele copilului sunt private de el
ca obiecte straine din anturaj.
Etapa a patra (3-6/7 ani) – are loc desfășurarea unui șir de conflicte, în acest timp
are loc compararea permanentă a sa cu alți oameni.
Etapa a cincea (7-14 ani) – copilul este orientat mai mult spre mediul extern,
însușind experiența socială.

Prima etapă (0 – 6/7 luni) este perioada formării la copil a primelor

mijloace emoţionale de comunicare cu omul matur. În primele 2 luni de viaţă
adultul este prezent ca un excitant condiţionat al unui număr limitat de reacţii
emoţionale ale pruncului. Aproximativ la luna a treia de viaţă adul-tul devine
factor de semnificaţie emoţională generalizată. Copilul începe a avea trebuinţa ca
omul matur să fie prezent alături da sine în afara situaţiilor organice. Pe baza unei
reacţii emoţionale pozitive generalizate la copil se formează o poziţie de un interes
activ faţă de adult.
Etapa a doua (6/7 – 12 luni) este perioada emoţional-motorie. La această
vârstă comunicabilitatea copilului atinge un nivel maximal. În cadrul comunicării
emoţionale iniţiativa trece de partea micuţului: el cere de la adulţi atenţie. Treptat
copilul devine tot mai mult apt de a manipula cu stările emoţionale proprii, ceea ce
este o argumentare în favoarea dezvoltării primelor premise ale controlului
voluntar.
Etapa a treia (1 – 3 ani) se caracterizează prin mărirea independenţei,
autonomiei copilului, care vrea să se asemene mai mult cu adultul. O semnificaţie
deosebită revine în această perioadă activităţii practice cu obiectele. În acest timp
micuţul imită omul matur datorită dezvoltării limbajului, mersului. Datorită acestei
imitări, copilul se evidenţiază pe sine însuşi din anturajul social. Către vârsta de
trei ani, după H. Wallon, copilul descoperă independenţa „Eu”-lui propriu.
Etapa a patra este numită personalism. Perioada dată (3 – 6/7 ani) începe
cu desfăşurarea unui şir de conflicte. Este vorba despre desfăşurarea unei crize în
dezvoltare (criza de la 3 ani – „Eu singur”). După această primă fază negativă
urmează faza pozitivă a personalismului, care, la rândul său, se subîmparte în două
perioade. Prima perioadă (începând cu vârsta de 4 ani) se caracterizează printr-o
graţie în comportare. Copilul devine pentru sine obiect de cercetare. Însă, copilul
este orientat tot timpul la atitudinea omului matur faţă de sine. În perioada a doua
este caracteristică dorinţa copilului de a-i imita pe alţii.
Etapa a cincea (7 – 14 ani) – procesul dezvoltării personalităţii, după
părerea lui Wallon, pare cu mult mai sărac. Copilul este mai mult orientat la
mediul extern, însuşind experienţa socială. O importanţă mare în această perioadă
au colectivele de copii, care determină formarea personalităţii. În decursul acestor
ani copilul deprinde multe situaţii şi relaţii sociale, de parcă el s-a acomodat bine la
acest mediu. După această perioadă liniştită urmează o nouă criză în dezvoltare,
care începe odată cu maturizarea sexuală.

Wallon credea că nu era posibil să studiezi mintea decât în comun. În timp ce

structuraliștii au încercat să studieze fiecare componentă a minții separat, el a
reunit afectivitatea și inteligența și a studiat psihicul în ansamblu.
Reușește să pună capăt dualismului clasic al psihologiei: psihologia minții, a
funcțiilor mentale, versus psihologia mai fizică, cea a studiului sistemului nervos.
Wallon insistă asupra faptului că ambele aspecte nu numai că coexistă, ci și se
completează reciproc. Este imposibil să înțelegem ființa umană dacă nu este prin
facultățile sale și sistemul său nervos.
Această conciliere a contrariilor se numește materialism dialectic, o moștenire
marxistă. Din acest motiv, când vorbim de Wallon, spunem că este un psiholog
dialectico-genetic. Dialectic pentru că propune un „dialog” între opusul tradițional
și genetic deoarece cel mai important lucru pentru a înțelege mintea este să-l
concepem din geneză.

Henri Wallon subliniază rolul societații în dezvoltarea proceselor mintale,

intelectuale  ale copilului. Personalitatea copilului este modelată de către societatea
care îl înconjoară. El a lucrat pentru a stabili legătura între psihologie și marxism.
Henri a înteles relația între dezvoltarea copilului și societații în care subiectul era
supus diferitor stimuli, subiectul uman era abordat nu ca un fenomen izolat, ci ca
un tot întreg.
Piaget și Wallon  deseori discutau tematica ideilor sale, Piaget încerca să găseasca
un echilibru între ideile sale și a lui Wallon. În timp ce Wallon considera că este
mai important sublinierea diferențelor între teorii.
În timp ce Piaget încerca să găseasca structuri logice în dezvoltarea copilului, care
subliniază trecerea continuă de la o etapă la alta, Wallon sublinia importanța
relațiilor umane în dezvoltarea copilului. Wallon susținea că există o unitate nu
numai între etape, dar, de asemenea, în cadrul fiecărei etape în sine. Pentru Wallon
Piaget era doar un focar de idei și numai, dândui o caracteristică ca fiind o
interpretație a ideilor individualiste și egoiste a lui Rousseau, unde practica sociala
este apreciată negativ.
Practica lui Wallon are mult în comun cu ideile lui Vigotsky, ambii fiind
influențați de marxism și utilizau materialismului dialectic pe parcursul activității
lor. Wallon, ca și Vigotsky, punea un accent puternic pe rolul limbajului ca factor a
dezvoltarii copilului
Henry oferă cititorului o idee importantă a ceea ce o psihologie marxistă ar putea
arata ca. O psihologie unde nu putem înțelege geneza individului fără a pune un
puternic accent pe formele sociale și culturale, care face posibil acest lucru.

“Inteligenţa ar fi, aşadar, aptitudinea de a recunoaşte adevărul.”

definiţie de Henri Wallon în “De la act la gândire.”

Bibliografie
Operele lui Henri Wallon
 Délire de persécution. Le délire chronique à base d'interprétation ,
Baillière, Paris, 1909, reeditat L'Harmattan, 2015
 « La conscience et la vie subconsciente » în G. Dumas, Nouveau traité de
psychologie , PUF, Paris (1920-1921)
 L'enfant turbulent , 2 vol., Alcan, Paris, 1925, PUF reeditat, Paris 1984
(primul volum)
 Les origines du caractère chez l'enfant. Les préludes du sentiment de
personnalité , Boisvin, Paris, 1934, PUF reeditat, Paris, 1973, 2015
 La vie mentale , Editions sociales, Paris, 1938, reeditat în 1982 (introducere
de Émile Jalley)
 L'évolution psychologique de l'enfant , A. Colin, Paris, 1941, reeditat 1974,
2012 (introducere de Émile Jalley)
 De l'acte à la pensée , Flammarion, Paris, 1942
 Les origines de la pensée chez l'enfant , PUF, Paris, 1945, reeditat 1963,
2015

 Psihologie și dialectică. La Spirale et le miroir (textes écrits de 1926 à

1961) , Messidor, 1990 (prezentat de Émile Jalley și Liliane Maury)

 Œuvres d'Henri Wallon , 6 tomes, L'Harmattan, 2015. (condus de Émile

Jalley și Philippe Wallon)
o Œuvres 1, délire de persécution, psychologie pathologique.

Studii despre Henri Wallon

 René Zazzo , Psychologie et marxisme ; la vie et l'œuvre d'Henri
Wallon . Paris, Denoël Gonthier, 1975.

 Émile Jalley, Wallon lecteur de Freud et Piaget. Trois études suivies des

textes de Wallon sur la psychanalyse , Éd. sociale, Paris, 1981
 Émile Jalley, Freud, Wallon, Lacan. L'enfant au miroir , ed. EPEL, Paris,
1998
 Émile Jalley, Wallon et Piaget : pour une critique de la psychologie
contemporaine , Paris, L'Harmattan, coll. « Questions contemporaines »,
2006 (aviz BnF nr FRBNF40244780).