Recomandări pedagogice despre preadolescenți

Iluminiștii ruși Herzan, Bielinski, Radiscev, Dobrolinbov, Cernîșevski, precum și marii

pedagogi ai Rusiei din sec. al XIX-lea- Ușinșki Pisarev, I.M. Secenov au realizat o analiză
multilaterală a dezvoltării capacităților adaptativ- intelectual și evolutive ale copilului și
adolescentului.
Studiile remarcabile ale lui S. Rubinstein, A.N. Leontiev, A.Z. Zaporojeț, A.R.Luria au
conturat o teorie a dezvoltării psihice în care învățarea, ca motor al dezvoltării intelectuale, extrage
experiență și strategii de gândire din realitate și conturează forme de comportament specifice
etapelor vieții (jocul, instruirea și munca).
Prima etapă a adolescenței, este pubertatea/ preadolescența care are loc între 10-14 ani și se
caracterizează printr-o intensificare a creșterii (puseul de creștere puberal) și coincide cu
școlaritatea medie sau gimnazială.
Cunoscutul specialist în hebeologie M. Debesse a remarcat că nu se poate vorbi de un tip de
adolescent, ci de atâtea tipuri câți adolescenți există. Jacgues Lessoure privește adolescența ca
intrând în dificultăți de adaptare când dificultățile de adaptare culturală vor deveni mai mari în
unele țări.
St. Hall consideră perioada dintre 12/13 ani la 22/25 ani perioada ce se caracterizează prin
modificări profunde, corespunzătoare unor perioade sociale de tranziție și de tulburare.
S. Freud cu colaboratorii și continuatorii săi (Ana Freud, Melania Klein, Daniel Lagache,
Rene Spitz) au avut în atenție mecanismele mai profunde psihologice implicate în organizarea
personalității și a identității ca nucleu a acestuia.[1]
Charlotte Buhler, Stick Sullivan văd două faze ale adolescenței: adolescența timpurie și
adolescența târzie. Necesitățile fundamentale ale personalității în adolescența timpurie sunt
necesitatea de siguranță și necesitatea de eliberare de anxietate.
K. Lewin a conturat ideea că orice comportament și toate la un loc sunt funcții de interrelație
ale personalității și ale mediului ambiant.
Un alt psiholog care și-a adus contribuția originală în teoria stadiilor și în conturarea
caracteristicilor și dimensiunilor adolescenților a fost E. Erikson. Pentru stadiul de la 12-18 ani se
produce conștientizarea identității (eului) dar și confuzia rolurilor.
Erikson consideră ca subetapa pubertății este perioada de organizare a sinelui, ce are drept
consecințe dezvoltarea identității centrate pe rolul de adult.
J. Piaget a pus în suspensie posibilitatea progresării ulterioare a capacităților intelectuale.
Transformările specifice pubertății sau adolescenței sunt deosebit de pregnante, și anume
dezvotarea intelectuală și afectivă, precum și integrarea în viața socială de generație. Pubertatea
fiind plasată la răscrucea dintre copilărie și stadiile adulte, inteligența devine un moratoriu dominat
de probleme ideologice. Diferențele vor fi nu numai de mentalitate, cultură ci și de trăirea
inegalității de șanse și de bunăstare, acces la învățătură. Maturizarea intelectuală este foarte intensă
și relativ îndelungată.
Între 10-11 ani copiii încep să se dezvolte vizibil abilități manuale de a repara jucării,
dexteritatea de a construi arcuri, colivii, iar fetele învață să coasă și să tricoteze. Perioada pubertății
și adolescenței se caracterizează printr-o foarte mare dezvoltare a conceptelor, schemelor,
simbolurilor și reprezentărilor. Școala acționează mai ales asupra dezvotării conceptelor și
schemelor și a flexibilității acestora. Aceasta rămâne un uriaș laborator în care se construiește
adaptarea adolescentului la ceea ce a produs și verificat societatea. Tot în școală are un loc procesul
de transformare a învățării și consumului de cunoștințe în competențe.
Preadolescența - copilărie matură este o vârstă de mare însemnătate în efortul de formare a
caracterului unui viitor adult. Aceasta este perioada de dinaintea adolescenței, în care au loc
acumulări care stau la baza perioadei de transformări organice și psihice a adolescenței. Osterieth
numea acestă vârstă drept perioada de ”maturitate a copilului”[2].
Colaborarea elev-educator devine calitate superioară în acestă perioadă. Preadolescentului
trebuie să li se cultive ceeea ce este frumos din punct de vedere moral, să fie întăriți sufletește prin
înțelegerea și însușirea binelui.
Preadolescența cuprinde copiii între 13/14- 16 ani și este caracterizată prin stabilizarea
maturității biologice și dobândirea unei individualități nuanțate. Limitele cronologice și etapizarea
pe cicluri de dezvoltare sunt însă discutabile și nu există criterii precise care să ofere o clasificare
invariabilă și admisă unanim. Maturitatea depinde în bună măsură de etaloanele societății care o
definește.
Condițiile care stau la baza obținerii succesului acțiunii educative la vârsta preadolescenței
sunt: cunoașterea temperamentului copilului; acțiunea conjugată a familiei, școlii și societății.
Cunoașterea caracterului copilului se poate face prin observare, care se poate desfășura pe
patru planuri: observarea atitudinii, observarea gesturilor, observarea expresiei feței și observarea în
cadrul jocului.
Având în vedere spectaculoasele transformări ce au loc în preadolescență, numeroși autori
caracterizează această perioadă ca fiind o etapă a ”crizei juvenile”, ”o stare dramatică”, sau ”o
epocă de furtună”, datorită permanentelor oscilații între stări afective și atitudini extreme, între
statutul de copil și cel de adult. Considerăm însă, că aceste caracterizări menționate cu privire la
trăsăturile, manifestările și transformările de la această vârstă nu conduc către o criză dacă sunt
încadrate în limitele normalității.
1. Buju S., Psihologia educației. București: Piru, 2014.
2. Moisin A. Caracterul la elevi. București:Didactică și Pedagogică, 1996.p.21