Americanizarea

Crestinismului
în
România
Gene Edwards
Titlul original: Americanization of Christianity by Gene Edwards

Copyright

Publicata în SUA de catre SeedSowers, Christian Books Publishing House

Traducator: Abel Avram

Editor: Legisa Amalia

Tehnoredactarea computerizata si coperta:

ISBN

Drepturile de autor pentru editia în limba româna:

© 1999 LIFE PUBLISHERS INTERNATIONAL

Springfield, Missouri, SUA, si

Life Publishers - Oradea, România.

Toate drepturile rezervate.

Nu putem preveni aparitia

unei biserici americane universale

sau americanizarea crestinismului

decât daca redescoperim expresia neobisnuita a bisericii

 locale si organice.

Nota autorului
Când se citeste o carte în mintea cititorului se naste, ceea ce în literatura se cheama, opinia
autorului. Daca nu l-ati auzit pe autor vorbind sau daca nu-l cunoasteti, atunci va trebui ca
imaginatia voastra sa va furnizeze aceasta opinie. Adesea, opinia si predispozitia cititorului
sunt acelea, care creaza opinia despre care vorbim.

Dati-mi voie va rog sa va ajut sa gasiti opinia acestei carti. Cartea nu este scrisa cu dorinta
de a face rau cuiva, ci spre binele tuturor si este sarata cu putin umor si accent texan.

Continut
Partea I-a
Recunoasterea Problemei
1
Americanizarea crestinatatii
Am vazut-o întâmplându-se de doua ori în viata mea.

Prima data am fost socat si consternat.

Însa nu puteam sa fac nimic.

Aveam doar nouasprezece ani.

O vad întâmplându-se din nou, dar de data aceasta am saizeci de ani.

si pot face ceva.

La fel puteti face si voi de data aceasta!

Americanizarea Europei de Vest

Imediat dupa cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Europei de Vest i s-a dat
crestinismul american. La acea data, continentul european era un morman de darâmaturi,
oamenii iesind afara din subsoluri si încaperi subterane.

În timp ce ieseau de sub ruine, europenii s-au uitat si au vazut pe crestinii americani sosind
la ei cu vapoarele. Noi veneam ca sa evanghelizam Europa Vestica. Am ramas ca sa o
americanizam.
 Noi, crestinii americani, am umplut corturi si stadioane uriase... si am predicat evanghelia la
milioane de oameni. si au fost mântuiti mii si mii.

Când Vestea acestei minunatii a ajuns în America, au venit si mai multi americani de-ai
nostri! si au curs mai multi bani americani. Europa Vestica a facut cunostinta cu
evanghelismul american. Mentalitatea crestina americana a maturat Europa de Vest.

Atunci, în acele zile, crestinii europeni ne-au primit. La urma urmei, noi eram tot timpul
zâmbitori, foarte curati, fericiti si entuziasti. Noi le-am ridicat scoli biblice si i-am învatat
mentalitatea noastra.

Noi am americanizat crestinismul evanghelic al Europei de Vest. De atunci evanghelismul

în stil american s-a extins acoperind o mare parte a acestei planete. La fel s-a întâmplat si cu
experienta americana a „bisericii”. (Sa dau câteva exemple: Korea, Africa, America Latina!)

Se puteau întâmpla lucrurile mai bine decât s-au întâmplat?

Crestinii Europei de Vest aveau trei posibilitati de ales la acea data. (Din nefericire ei erau
constienti doar de doua!)

Prima posibilitate

Prima posibilitate pe care Vest-europenii au avut-o era ca ei sa se întoarca la modul lipsit de

viata în care facusera lucrurile înainte de razboi. Cei care au ales aceasta varianta si-au semnat
propria condamnare la moarte! Astazi bisericile mai traditionaliste ale Europei sunt destul de
lipsite de relevanta!

A doua posibilitate

A doua posibilitate a fost ca ei sa imite versiunea americana a crestinismului. Aceasta a fost

usor de facut. Noi, americanii, misunam peste tot începând scoli biblice, fondând centre de
recreere, borduri de misiune, aducând miscarile noastre denominationale si non-
denominationale.

(Nimeni nu stia atunci, dar noi inventam si perfectionam ceea ce mai târziu aveau sa se
numeasca organizatiile para-biserica.)

Noi, americanii, aveam bani de dat crestinilor Vest-europeni! O gramada de bani. Tot ce
aveati de facut ca sa primiti o parte din acei bani era sa va alaturati uneia din zecile de
misiuni, denominatii, organizatii evanghelice sau scoli biblice americane pe care noi vi le-am
trimis cu vaporul.

Daca faceati aceasta atunci voi ati intrat în gratia noastra si primeati banii nostri. În schimb
noi va americanizam.

Bisericile europene care au ales o abordare americana a credintei crestine au crescut. Sa nu

uitati asta. Bisericile acelea americanizate au înflorit. Ele s-au facut mari. Au avut succes.

Repet: bisericile europene americanizate s-au raspândit în întreaga Europa si au avut succes.
Bisericile europene traditionale s-au scufundat.
 Bisericile europene cele mai bune si mai mari - si cu siguranta cele mai pline de viata - sunt
cele în stil american.

Dragi Vest-europeni, noi, americanii, v-am americanizat bisericile voastre. Am facut-o. Sa

nu credeti ca n-am facut-o. V-am americanizat.

Am facut acelasi lucru în America Latina si aproape în toata Africa.

Aceasta aduce în discutie subiectul Europei de Est. Singurul motiv din care cauza bisericile
Est-europene nu au fost americanizate în acele zile a fost prezenta comunismului.

Dragi crestini europeni, acum Este timpul ca voi sa fiti americanizati!

Suntem pe drum. Nu! Am venit. Am sosit deja!!! Chiar în aceste zile noi lucram din greu ca
sa va americanizam pe voi, Est-europeni! Noi va dam versiunea americana a crestinismului si
a bisericii.

UNIVERSALISM CONTRA UNICITATE

A mai fost universalism în crestinism si înainte. Romano-catolicii au înfiintat aceast practica

si cu o mâna de fier au obligat întreaga crestinatate sa aibe aceeasi expresie a bisericii timp de
o mie de ani! Apoi, denominatiunile care s-au nascut au avut „o expresie si numai una.”

Modul în care fiecare denominatie a crestinatatii întelege ca trebuie sa fie biserica are câteva
trasaturi unice. Indiferent de natiunea sau cultura în care este aceasta miscare ajunge, modul ei
nu se schimba. Nici o schimbare. Nici una!

Fiecare organizatie para-bisericeasca are un manual care va învata „cum sa faceti” si ei

folosesc acest manual în fiecare natiune si cultura în care ajung. Fara schimbari. Nici una!

Dar acum noi am depasit universul marunt al metodelor unei denoinatiuni. Aceste metode
sunt atotprezente doar într-un cerc de influenta limitat. Avem de-a face cu o sfera de influenta
mult mai mare: cea a mentalitatii americane ce conduce întreaga crestinatate evanghelica!
Singurul tipar cunoscut de catre toti crestinii nascuti din nou este cultura crestina americana,
indiferent de locul în care ei traiesc. O biserica americana mondiala, un crestinism american
mondial.

Ce zi întunecoasa si îngrozitoare va fi aceea. Sau ziua aceea a si sosit deja?

Ce parere aveti? Aceasta ne aduce pe noi la cea de-a treia posibilitate. Aceasta este alegerea
pe care voi, cei din Estul Europei aveti nevoie sa o faceti chiar acum. Este sansa pe care Vest-
europenii au scapat-o! Nu li se va întâmpla nimic rau Vest-europenilor daca încearca din nou.
Nici celorlaltor triburi, limbi, si natiuni ale acestui pamânt care au acum credinta crestina
americanizata. Altfel, va învinge din nou universalismul pe aceasta planeta. Nu avem nevoie
de o biserica americana universala, dupa cum nu am avut nevoie nici de o biserica catolica
universala. Nu ne putem permite sa avem un al doilea Ev mediu bisericesc.

În urmatorul capitol voi vorbi pe fata crestinilor Est-europeni. (Cei ce traiti în alte parti ale
lumii sunteti invitati sa ascultati întrucât aceasta îi afecteaza pe toti.) Ajungem acum la cea
de-a treia posibilitate. Este mult mai buna decât prima; si da, este deasemenea mai buna decât
a doua posibilitate.

2
A treia posibilitate

Est-europeni, ascultati cu atentie. Sa nu uitati ca imediat dupa holocaustul celui de-al doilea
razboi mondial bisericile Europei de Vest mai aveau înca o a treia posibilitate. De fapt, oricine
care citeste aceasta carte are o a treia posibilitate! Bisericile Europei de Vest puteau: (1) sa
paraseasca practicile lipsite de viata, vechi de 4oo de ani; (2) sa respinga americanizarea
bisericii Vest-europene; (3) sa se arunce în necunoscut si sa ajunga la o expresie a bisericii cu
totul noua, unica, locala, indigena si care se potriveste cu cultura în care se manifesta!

Europa de Vest, n-ati facut asa!

Europa de Est, ce vei face?

Chiar acum cei care sunteti nativi Europei de Est sunteti îndreptati în exact aceeasi directie
în care a mers Europa de Vest dupa razboi. Dar nu uitati niciodata exista o a treia posibilitate.
Numai voi veti face alegerea.

Ma tem ca unii dintre voi vor alege prima varianta. Plini de mânie fata de americanizarea
bisericii Est-europene si respingând cea de-a treia varianta, veti alege sa ramâneti asa cum
sunteti!!!

TREBUIE SĂ 22222f519w ; VĂ SCHIMBAŢI

Dragi crestini ai Europei de Est, recunoasteti ca bisericile voastre sunt lipsite de viata.
Primul pas Este sa recunoasteti si sa admiteti completa lipsa de viata a serviciilor bisericilor
voastre.

Felul în care va întâlniti duminica dimineata este plictisitor si foarte neplacut. Recunoaste!
Accepta. Acesta Este primul pas. Bisericile voastre nu au nici o atractie pentru cei din propria
voastra tara. Ramâneti asa cum sunteti si cei din neamul vostru va vor ignora. Pe veci!

Continuati sa aveti neplacutele voastre servicii de duminica dimineata si veti muri încet si
neobservati. Nimanui nu-i va pasa. Unde vor merge credinciosii atunci? Vor merge la biserica
americanizata! Acum este o noua era în istoria crestinismului Europei de Est. Te schimbi sau
mori. Poporul vostru, cei nascuti în tara voastra se schimba. Voi trebuie sa va schimbati sau
veti fi ignorati.

Acest timp nu apartine acelora dintre voi care slujiti sau care frecvenati bisericile
traditionale. Felul în care voi va întâlniti si-a pierdut de mult atractia. Voi nu apartineti acestei
vremuri. Sunteti anacronici. Pastrati modul vostru de întâlnire si modul în care întelegeti
biserica si veti muri!
 Prima voastra posibilitate, de fapt, nu este deloc o sansa. Trebuie sa va schimbati!

Aceasta ne aduce la o a doua posibilitate: sa fii americanizat. Priveste împrejur. Se întâmpla

în întreaga Europa de Est. A început deja si în viata ta? Probabil! Au intrat banii si metodele
americane în viata ta si în viata bisericii tale? În viata prietenilor tai? A orasului tau? A
natiunii tale?!

Chiar daca refuzi sa fii americanizat, tot vei fi americanizat. Când organizatiile para-
bisericesti americane sunt peste tot în Europa de Est, când voi sunteti înconjurat de ele, când
toate celelalte biserici din jur sunt americanizate... oamenii din biserica voastra va vor parasi.
Ei vor merge acolo unde lucrurile sunt noi, proaspete si interesante!

Nu uitati, versiunea americana a crestinismului este interesanta. (Aceasta cu toate ca unii

dintre noi americanii consideram ca biserica americana ca fiind moarta. Pentru noi este socant
faptul ca exportam versiunea americana a crestinismului.)

Tinerilor vostri le place mai mult decât orice sa fie americani. Pentru generatia tânara, a fi
american este cel mai atractiv lucru de pe acest pamânt. Generatia tânara va fi americanizata!

Nu subestimati niciodata puterea noastra de americanizare a crestinilor. Am reusit deja sa

americanizam biserica protestanta din America Latina, Africa si Asia. Va veti uni cu noi sau
nu veti avea parte de anumite avantaje. Sau poate va veti trezi loviti. S-ar putea chiar ca noi
americanii sa va atacam daca refuzati sa va alaturati procesului de americanizare a credintei
crestine din tara voastra.

Cealalta posibilitate

Aveti o a treia alternativa! Aceasta alternativa consta în: (1) lepadati lucrurile lipsite de viata
ale reformatiei, sfârsiti cu practicile voastre, (2) refuzati sa fiti americanizati, (3) la urma
prezentati o expresie a eclesiei mai buna decât orice americanii si britanicii au... mai buna
decât orice au vazut sau visat vreodata americanii.

si ce-ar putea fi aceasta?

Eclesia, în stilul primului secol.

Întoarceti-va la acea eclesie extraordinara, glorioasa, plina de libertate, de participare si de

functionare.

Ea, eclesia, este pentru poporul vostru mai atragatoare decât orice altceva pe pamânt, chiar
si decât biserica americanizata.

Dati-mi voie sa introduc câtiva termeni noi: „organic”, „nativ tarii voastre”, „o expresie a
bisericii care este o expresie a culturii voastre”, „biserica spontana si indigena”.

O expresie organica, indigena si spontana a bisericii! Priviti cu atentie aceste cuvinte.

Organic. Eu vorbesc despre o expresie a eclesiei care este nativa natiunii voastre, a românilor.
Descoperirea unei expresii a bisericii care sa se potriveasca cu cultura în mijlocul careia
aceasta s-a nascut. Descoperita, nu importata.
 Acesta este subiectul acestei carti.

si nu doar a acestei carti. Voi aveti acum câteva carti care va pot fi de ajutor daca îndrazniti
sa alegeti a treia posibilitate.

Aceste carti va pot ajuta sa nu fiti americanizati! Dar mai mult de atât, ele sunt destinate sa
va ajute sa descoperiti voi însiva o expresie indigena a eclesiei din România.

În final, ceea ce avem de facut este sa începem de la început. Urmeaza ca, mai mult sau mai
putin, sa ignoram situatia prezenta, sau poate sa ne imaginam ca ea nu exista! Urmeaza sa
privim aceasta planeta ca având nevoie de biserici, cu toate ca aceasta lume are o multime de
credinciosi, dar fara eclesia.

Apoi, ceea ce va trebui sa apara este o noua specie de lucratori, plantatori de biserici care sa
ridice biserici ce sunt unice. Biserici care se potrivesc cu cultura în care se gasesc. Biserici în
care credinciosii sa descopere ei însisi cum sa fie ca „biserica” si cum sa fie „viata bisericii”.
Trebuie sa vedem o noua specie de plantatori de biserici, care planteaza biserici organice,
indigene. Barbati care duc lucrurile pâna la capat.

As vrea sa va spun o întâmplare ce a avut loc în Ungaria.

3
Cum ajungi neglijat
Liderii crestini din întreaga lume s-au întâlnit la Budapesta. Scopul? Sa decida felul în care
sa decurga evanghelizarea Estului Europei. Întâlnirea s-a numit „O întâlnire la nivel înalt
pentru evanghelizarea lumii”.

Au fost prezente doar circa 15o de persoane si acestea pe baza de invitatie.

si eu am fost invitat.

Am ascultat timp de o luna.

Am auzit aceleasi lucruri pe care le-am auzit ca student la seminar în urma cu patruzeci de
ani. Nu s-a schimbat nimic. Nimic!

Cea mai vie amintire a acelei conferinte este discutia pe care am purtat-o cu un pastor
maghiar. Era baptist, ca mine. Conversatia noastra era energica, si animata, exprimându-ne
regretul în legatura cu procesul de americanizare a crestinilor maghiari. Cuvintele cu care eu
am încheiat discutia sunt urmatoarele:

„- În curând Ungaria va fi una din cele mai moderne si mai avansate tari din Estul Europei. Ea
se va alatura în curând Occodentului. Dar tine minte cuvintele mele! Peste zece ani maghiarii
vor fi prosperi si vor deveni una din cele mai materialiste societati din lume rivalizând cu
Germania si Japonia. Ce se va întâmpla cu bisericile din Ungaria? Ungaria este centrul
reformatiei din Europa de Est. Liderii maghiari sunt mândri de mostenirea pe care le-a lasat-o
Reformatia. Atât de mândri încât cei ce slujesc sunt legati trup si suflet de serviciile bisericesti
ce au fost inventate în urma cu aproape 5oo de ani! Fii sigur ca cea mai mare parte a
bisericilor si a slujitorilor lor, nu se vor schimba. Dar peste zece ani actuala biserica va fi
irelevanta pentru o Ungarie lumeasca si materialista. Maghiarii nu vor mai veni în bisericile
voastre pentru ca sunteti în urma cu 5oo de ani fata de ceea ce ei au nevoie.

Ungaria va avea nevoie în continuare de Hristos, dar felul în care voi întelegeti biserica este
atât de depasit încât oamenii va vor ignora.

Voi aveti doua posibilitati: sa fiti americanizati, ceea ce este cu ceva mai bine decât ceea ce
aveti acum. În felul acesta veti fi mai atractivi, dar veti fi o rusine pentru Ungaria.

A doua posibilitate este sa faceti ceva mai bun.”

Dragi crestini maghiari, voi puteti face ceva mai bun.

Spun acelasi lucru la toti cei ce nu sunt americani si citesc aceasta carte. „Faceti ceva mai
bun. Puteti face ceva mai bun!”

România,

fa ceva nou si revolutionar!

Este o cale mult mai buna decât cea a trecutului. Este o cale mult mai superioara decât cea
de a fi americanizati de catre crestinii americani care în prezent va invadeaza tara.

Dar veti avea nevoie de îndrazneala. De multa îndrazneala. si de mult curaj.

Încotro va veti îndrepta? Va sugerez sa faceti ceva atât de radical încât numai cei mai buni
crestini va vor urma!

O noua specie de lucratori crestini?

Plantatori de biserici complet devotati unei noi expresii a bisericii? Biserici fara cladiri de
întrunire? Biserici în case? Biserici organice? Biserici fara pastori? Biserici care sa descopere
ele însele propria expresie culturala. Biserici ridicate si lasate apoi singure... la doar sase luni
de la nastere!

Cei slabi de înger sa nu citeasca mai departe.

4
Cea mai întunecata zi din
istoria misionarilor crestini
Ca american sunt consternat de superficialitatea celor care slujesc ca misionari. Este si mai
dureros sa vezi ceea ce se întâmpla în tarile care acum îsi deschid portile. Sunt consternat de
lipsa de respect pe care o avem fata de voi, fata de cultura si obiceiurile voastre. (Cei mai
multi dintre americani nici nu considera ca ati avea asa ceva!) Dar ceea ce eu nu pot întelege
este cum putem face asa ceva. Oare în America nimeni nu studiaza misiologie?

Nimeni nu-si mai aduce aminte de cartile lui Roland Allen? El a cerut o schimbare a
modului în care americanii si britanicii practica activitatea misionara si evanghelizarea. O
schimbare a conceptiei Occidentului referitoare la plantarea de biserici, precum si a
tratamentului care este aplicat lucratorilor si lucrarii din alte parti ale lumii.

Nu l-am ascultat pe Roland Allen. Am continuat sa americanizam crestinismul.

De aceea eu voi aborda problema diferit de Roland Allen si nu ma voi adresa americanilor si
britanicilor. Ma adresez voua... non-americanilor. Chiar în aceste momente voi suntetti
americanizati. Este sarcina voastra sa respingeti aceasta abordare total nescripturala a lucrarii
de evanghelizare si misionare, si îndeosebi a celei de plantare de biserici.

Un nou Ev Mediu întunecat

Daca permiteti americanizarea bisericilor voastre s-ar putea foarte bine sa intram într-o noua
era întunecata în care doar biserica americanizata este considerata ca fiind scripturala.
Celelalte tipuri de biserici vor fi condamnate, atacate si chiar acuzate ca fiind eretice. Va
exista o singura expresie universala a crestinismului... cea americana. Va fi doar o singura
mentalitate, cea americana.

Conceptia americana

Ceea ce se întâmpla chiar acum în Estul Europei pune într-o lumina clara completa lipsa de
discernamânt a crestinismului de tip american. Priveste de aproape si atent la crestinismul
american! Aceasta este ceea ce vreti? Asa doriti sa arate crestinismul de pe întreaga planeta?

Este clar ca aparitia în Estul Europei a crestinilor americani, imediat dupa caderea cortinei
de fier, a aratat saracia si goliciunea mentalitatii crestinilor evanghelici americani.

Poti învata foarte multe despre crestinii americani privindu-i la lucru în Europa de Est sau în
orice alta tara care îsi deschide portile catre evanghelie.

Istoria si cartile lui Roland Allen ne arata un fapt evident. Noi nu ne schimbam chiar si
atunci când ne vedem greselile si ne rusinam de ele! Dati-mi voie sa va împartasesc un secret.

Noi, americanii, în general nu suntem în stare sa ne schimbam metodele.

Deasemenea ar trebui sa stiti ca nu va vom lasa sa scapati de sub controlul nostru.

(1) Noi va vom americaniza.

(2) Americanizându-va, va vom controla.

Daca nu vom putea face aceste doua lucruri atunci nu vom avea prea multe în comun cu voi.
S-ar putea chiar sa va atacam. Am facut asa ceva în alte tari.
 Cu toate ca noi suntem de condamnat pentru tirania pe care o manifestam fata de voi si
pentru lipsa de respect fata de cultura voastra, voi nu sunteti lipsiti de responsabilitate. Este
sarcina voastra sa gasiti o cale mai buna decât cea americana. Nu puteti lasa lucrurile asa
cum sunt, nu trebuie sa ne lasati sa va americanizam!

Trebuie sa descoperiti o noua expresie a bisericii, o abordare revolutionara a

evanghelismului. În tara voastra si pentru ea, voi trebuie sa redescoperiti biserica indigena si
organica!!!

Noi, americanii, nu ne-am oprit sa vedem greselile pe care le-am facut în trecut când ne-am
îmbarcat cu miile în avioane si am venit în tara voastra cu evanghelia noastra! Erorile sunt
teribile. Ei bine, noi tot le facem. Cine dintre noi a protestat cu ceva împotriva exportului
metodelor noastre? Cine dintre noi si-a ridicat glasul pentru... cine dintre noi a cerut „O
expresie indigena a crestinismului” din Europa de Est?

Numeste un american care s-a ridicat si a spus: „De data aceasta sa procedam ca Pavel! Sa
nu mai repetam greselile trecutului! Sa nu mai facem ce am facut în Africa, China, India si
America de Sud”.

Noi nu ne-am schimbat pentru ca noi nu putem concepe ca gresim.

Din contra, ceea ce facem acum este mai rau decât tot ceea ce am facut în trecut! Aceasta
Este cea mai întunecata zi din întreaga istorie a lucrarii misionare americane si britanice!!!

De la evanghelizarea Insulelor Hawaii aceasta este cea mai neagra perioada!!! Da! În
Hawaii misionarii au devenit milionari pe spinarea convertitilor lor!

Superficialitatea noastra este deosebita în Europa de Est. Dar cel mai rau este ca noi,
americanii, care avem o biserica bolnava la noi acasa, va dam aceeasi biserica bolnava voua!

În tot ceea ce facem, nu încercam deloc sa îmbunatatim cu ceva felul de a lucra. Exista vreo
explicatie pentru aceasta atitudine condamnabila? Raspunsul este simplu: asa suntem noi.

Trebuie sa va schimbati. Radical. Noi nu ne vom schimba.

O conferinta misionara desfasurata în Germania

La scurt timp dupa deschiderea Europei de Est am participat la o conferinta a unor lideri
americani si britanici care acum sunt la lucru în aceasta regiune a globului.

În timpul discutiilor am încercat sa ma refer asupra atitudinii noastre lipsite de sensibilitate.

Am atras atentia asupra comportamentului nostru total neetic, asupra minciunilor sfruntate în
legatura cu rezultatele campaniilor de evanghelizare, asupra rezultatelor distorsionate pe care
le trimitem înapoi în tara, imoralitatea fragranta cu care strângem fonduri pe baza istoriilor
supralicitate si neadevarate. M-am referit deasemenea la atacurile pe care americanii le
îndreapta împotriva slujitorilor crestini nativi ce încearca eroic sa se împotriveasca acestui
flux de americanism din Estul Europei.

Am adus apoi aminte de ceea ce s-a întâmplat în Nepal, repovestind cum în acea tara
crestinii americani au distrus bisericile indigene.
 Bineînteles au fost câteva reactii. Câtiva din cei prezenti au negat ca ar fi facut asemenea
greseli. „Noi nu facem asa ceva în Europa de Est”. Un frate mi-a raspuns: „Gene, de ce nu
spui cea mai rea întâmplare?”

Ei bine, în acel moment s-a întâmplat ceva.

Îndata un român a luat cuvântul. „Ceea ce Gene a spus nu este cazul cel mai rau, ci ceea ce
se întâmpla... de regula, ceea ce voi, americanii, faceti în întreaga Europa de Est”.

În urmatoarele câteva minute acel frate ne-a facut cu ou si cu otet cum rar se întâmpla. Ne-a
spus istorii teribile ale activitatii americanilor în Estul Europei. Când el a terminat era o liniste
deplina.

Conferinta a contiuat. Nu s-a schimbat nimic.

Dragi Est-europeni, credinta voastra este si va continua sa fie americanizata. Dolarii

împreuna cu o multime nenumarata de americani plus înca ceva bani vor americaniza biserica
din Europa de Est, din tara voastra, din orasul vostru. Americanizarea Europei de Est este
inevitabila.

Cititi capitolul urmator daca ceea ce ati citit pâna acum nu va este de ajuns.

Veti citi istoria a ceea ce noi, americanii, am facut bisericii din Nepal.

Dati-mi voie sa va avertizez ca s-ar putea sa fiti prea tânar ca sa cititi acest capitol.

5
Scandalul nepalez
Ce s-a întâmplat în Nepal? Iata istoria unei natiuni micute, atât de saraca, de izolata si de
înapoiata, fiind aproape la fel de primitiva cum era lumea pe timpul lui Pavel!

Sa nu va gânditi la o tara cu sosele care sa lege orasele între ele. Gasiti doar poteci. Daca
iesiti din capitala tarii, Katmandu, procentul analfabetilor Este aproape 1oo%. Foarte multi
oameni sunt bolnavi.

Când s-a nascut biserica în Nepal, evanghelia lui Hristos era în afara legii.

Într-o zi un nepalez a fost mântuit în India. El s-a întors înapoi în tara lui ducând cu el si
evanghelia. Pretul pe care el si cei ce au crezut l-au platit a fost foarte mare. Povestea lor este
fara precedent în istoria crestinismului.

Dupa multa persecutie Nepalul a fost binecuvântat cu o biserica atât de pura, atât de
raspândita în toata tara precum a fost biserica din primul secol. Povestea bisericii indigene din
Nepal nu are echivalent în istoria crestinismului. Bisericile care s-au format în Nepal au fost
atât de bine încorporate tarii ca nimic altceva ce a fost facut în Numele lui Hristos.
 Daca biserica „Nou-Testamentala” a existat vreodata în ultimii 17oo de ani, atunci ea a
existat în Nepal. Din nefericire pentru ei, ei nu erau buni din punctul de vedere al mentalitatii
americane. (Ma tem ca nici Pavel n-ar fi fost bun, la fel!)

Cum a ajuns credinta crestina în Nepal? Nu a venit din Occident deoarece abia dupa treizeci
de ani guvernul nepalez a acordat libertate religioasa. Evanghelia a ajuns în Nepal printr-un
nepalez. El a dus evanghelia poporului sau, pe vremea când credinta crestina era în afara legii!
În Nepal, biserica s-a nascut fara nici o influenta occidentala si cu totul în afara legii.

Ţineti minte, un nepalez a dus evanghelia acolo. Biserica din Nepal a fost în întregime în
afara influentei vestului!!! Acest lucru s-a dovedit a fi mai târziu punctul cel mai slab.

Biserica nepaleza, o biserica indigena, organica, nativa, cu propriile ei cai, obiceiuri, cu

propria cultura si experienta nu a putut fi oprita de catre persecutia guvernamentala. Dar ceea
ce nu a putut face persecutia unui guvern pagân, au facut misionarii americani. Misionarii
americani si organizatiile para-bisericesti au distrus o mare parte din biserici. Nu poate fi pe
aceasta planeta o biserica pura, ne-occidentala, ne-americana care sa nu fie incriminata.

Ceea ce s-a întâmplat în Nepal, când s-a dat libertatea religioasa, era de asteptat. Ceea ce s-a
întâmplat acolo se întâmpla în Albania chiar acum. Asculta, Europa de Est, aceste lucruri s-au
întâmplat în multe tari. S-au întâmplat peste tot unde noi, americanii si britanicii am mers cu
evanghelia. Voi trebuie sa cunoasteti adevarata fata a misiunilor evanghelismului si
organizatiilor religioase americane. Noi avem caile noastre lipsite de etica! (Bineînteles, noi
facem toate aceste lucruri în numele aducerii oamenilor la Hristos!)

Ce s-a întâmplat? Înainte ca sa fie acordata libertatea religioasa, în Nepal existau legi aspre
împotriva credintei crestine. Nu-i era permis accesul în tara niciunui misionar crestin. Când
acEste legi s-au schimbat, organizatiile noastre non-denominationale au mers cu sutele în
Nepal! Am mers în Nepal cu aceasi mentalitate si metode cu care chiar acum mergem în
România, Albania, Rusia, tarile C.S.I. si toate celelalte tari din Estul Europei.

În toate tarile, cu mici deosebiri, manifEstam aceeasi agresiune, aceeasi lipsa de respect
pentru ceea ce nu Este american. În Nepal aceste fapte au fost mai evidente!

Noi am vazut o biserica ca nici o alta biserica pe care o vazusem înainte si am fost îngroziti.
Ceea ce vazusem nu era vestic, si ca urmare am considerat ca fiind ceva ciudat si inferior.

Americanii nu pot concepe o evanghelie, o biserica sau un lucrator crestin care nu este în
întregime influentat de catre Occident.

Noi nu putem accepta o biserica ca fiind buna, scripturala si adevarata, decât daca este dupa
tiparul nostru. Pentru noi, o evanghelie ca cea din Nepal este de la sine rea si nescripturala. si
daca ea ar deveni plina de succes, s-ar putea sa ajungem s-o numim secta, cu toate ca stim
bine ca nu este asa.

Fiti atenti! Faptul ca eu spun aceste lucruri nu va schimba cu nimic pe americani si nici
modul lor gresit de a proceda în lucrari. Noi am putea sa atacam si sa distrugem un lucrator
nativ, care se straduieste sa faca propria lui lucrare în tara în care noi ajungem.
 În general noi atacam o lucrare nativa care nu a fost influentata de Occident si care nu ni se
alatura noua.

Nepalul este doar un caz. este povestea unei lucrari native si a unui plantator de biserici
indigen. Este povestea a ceea ce s-a întâmplat cu lucrarea lui când a ajuns în contact cu
evanghelismul fulger, cu bordurile de misiune, cu misionari si cu organizatiile religioase
americane.

Speranta mea este ca aceasta întâmplare sa te schimbe pe tine. Este putin probabil ca citirea
aceste întâmplari sa ne schimbe pe noi americanii. Când este vorba de evanghelizat noi stim
sa trecem cu vederea chiar si cele mai rele lucruri pe care le facem.

Biserica organica din Nepal

În momentele în care eu scriu aceste rânduri, biserica din Nepal este sistematic distrusa de
catre organizatiile religioase si misionarii americani. Aceasta este valabila mai ales în
localitatile care sunt accesibile occidentalilor.

Când au ajuns misionarii occidentali, În Nepal erau circa 3o.ooo de credinciosi. Eclesia de
aici era una din cele mai pure si mai deosebite din întreaga istorie moderna. Expresia ei era
organica.

Când evanghelismul fulger american a intrat din plin în aceasta tara, aceasta frumoasa
odisee care durase treizeci de ani a început sa se încheie. Literalmente, au venit mii de
misionari care stateau câte o luna. În capitala s-au instalat cartierele generale a câteva
organizatii religioase americane. Evanghelismul american a atins Nepalul. stirea unui rezultat
fantastic a înconjurat lumea. Au început sa curga banii.

Când americanii au vazut bisericile indigene, ei au vazut un faliment total!

Ce a facut omul acela în Nepal constituie una din cele mai marete realizari din toata istoria
crestinatatii. Dupa parerea mea, cu greu ai putea gasi credinicosi mai buni ca cei din Nepal.
Cuvântul lui Dumnezeu era cel care prevala. Nepalul a auzit evanghelia. Dar, mai ales,
biserica a fost plantata în toate locurile si convertitii acestor biserici ramâneau în ele.
Ramâneau în trupul lui Hristos. Evanghelizarea Nepalului înaintase cu un ritm constant. Ei
facusera ceva ce evanghelismul nostru nu facuse niciodata. Pentru ei convertitii contau.
Acestia erau inclusi în biserica. Spre deosebire de convertitii organizatiilor religioase,
convertitii erau inclusi în eclesia si functionau în aceasta.

Noi, americanii, fiind orbi fata de o eclesie organica si slujind un dumnezeu numit
„evanghelizarea lumii într-o singura generatie”, pe deasupra fiind saturati de o evnghelie
lipsita de conceptul de biserica nu puteam concepe asa ceva. Daca nu am vazut metodele
noastre, mentalitatea noastra si evanghelismul nostru, noi am vazut ca totul este falimentar!

Probabil ca lucrul cel mai pretios pe care acei crestini nepalezi l-au avut, si de care noi
americanii nu stim nimic, este faptul ca pentru ei evanghelia era inexorabil legata de viata
bisericii. Ei nu aveau conceptul occidental potrivit caruia trebuie sa mergi prin orase ca sa
predici evanghelia si sa câstigi cât mai multe suflete, iar apoi sa-ti iei zborul catre urmatorul
oras, tara, sau continent. La început acest frate a mers din sat în sat, predicând evanghelia,
adunându-i pe noii convertiti si stând cu ei pâna experienta eclesiei se nastea. Biserica
devenise centrul vietii crestinilor din Nepal, asa cum si trebuie sa fie!

De fapt, asa ar trebui sa fie si în America. Dar acesta este un lucru pe care evanghelicii
occidentali nu-l pot pricepe. Pentru noi, „biserica” reprezinta o ora petrecuta într-o cladire
duminica dimineata. Crestinii nepalezi erau cu ani lumina înaintea noastra în ceea ce privesc
întelegerea, experienta si devotamentul lor pentru biserica. Eclesia era viata lor... pentru ei
biserica era un mod de viata!!!

Probabil ca cea mai mare greseala a lor a fost ca au procedat ca Pavel. Biserica era centrul
lor. O biserica locala, organica, indigena! Ei si-au pastrat cultura. Un localnic care venea la
întâlnirile lor nu se simtea ca si cum a aterizat în Occident.

Pentru nepalezi biserica nu era o cladire cu banci. Absolut deloc! Biserica erau oamenii. si
aceasta eclesie nu era plictisitoare. Era stilul lor de viata.

Nu mai este nevoie sa spunem ca întâlnirile erau pline de viata. Fiecare participând.

O poveste minunata. Biserica era un mod de viata, o civilizatie... o comunitate a lui Hristos
în mijlocul lumii.

Americanii s-au uitat si n-au vazut ce se întâmpla si n-au bagat în seama. Nu ne interesa.
Înainte de toate noi eram interesati în organizatiile noastre! Eclesia nu era în mintea noastra
atunci când am ajuns acolo captivati în întregime de propria noastra însarcinare de a
evangheliza lumea. În sufletul nostru nu ardea focul pentru eclesia. Noi n-am încercat sa
pastram biserica organica care era acolo. Pe nimeni nu l-a interesat. Am venit, ne-am uitat si
am furat! Am cumparat crestini.

Nu ne-am oprit sa observam ca decimam acele biserici si ca mutilam expresia nepaleza a

trupului lui Hristos.

Noi am facut ceea ce era în mintile noastre. Când am dat de acele biserici, nici macar nu le-
am privit ca biserici. Le-am vazut doar ca o sursa de oameni pentru organizatiile noastre.
Totala noastra lipsa de respect pentru cultura unui popor întreg este groteasca.

Ceea ce ar fi trebuit sa facem, era sa stam la picioarele acelor nepalezi si în umilinta sa

învatam viata bisericii.

Aceasta oportunitate rara a fost ratata. Biserica organica, indigena a fost exterminata în
oraselele mai mari ale înca unei tari! Americanizarea crestinitatii a continuat.

Scorul: înca o biserica indigena a fost distrusa. Au fost americanizati crestinii a înca unei
natiuni.

Dragilor de americani, nu le-a pasat absolut deloc de calitatea acelor oameni nici de
suferinta pe care acestia au rabdat-o pentru Hristos. Tot ce a contat a fost ca ei procedeau
altfel. Nu ca misionarii. Nu ca americanii!

Asculta Europa de Est! Voi aveti o sansa. Nepalul n-a avut-o.

 Dar povEstea continua cu tragedia ei.

6
Americanizarea Nepalului
Când citesti aceste rânduri, în Nepal organizatiile religioase interdenominationale angajeaza
liderii acestor biserici indigene facându-i membrii lor.

Înainte erau lucratori crestini organici, acum sunt membri organizatiilor americane.

Chiar în aceasta perioada misionarii si membri organizatiilor religioase introduc în Nepal

cultura americana, unde pâna acum crestinii erau o expresie organica a trupului lui Hristos.
Muzica noastra, bancile aliniate, serviciul nostru bisericesc, stilul nostru de predica si ritualul
nostru de duminica dimineata. Pâna acum crestinii nepalezi se întâlneau în case, cântau
cântece nepaleze, functionau si participau. Acum ei stau muti în cladirile de tip american.

Dumnezeu sa ne ajute! Noi dam bisericii din Nepal serviciul nostru de duminica dimineata.
Cineva care sa stea în fata sa conduca cântarile! Altcineva care sa predice! Ritualul nostru a
mai triumfat o data! A disparut participarea din întâlnirile lor!

Dumnezeu sa aibe mila de noi! I-am americanizat pe crestinii nepalezi. Am distrus

biserica!!! O biserica laica dispare de pe fata pamântului fiind sufocata de dolarii americani.
Este extirpata expresia lui Hristos din Nepal!

Am facut-o din nou!

Roland Allen a atras atentia asupra acestui lucru cu multi ani în urma, când a scris ca noi asa
am procedat de la începutul activitatii noastre misionare. Timp de 2oo de ani... noi am fost
experti în ceea ce am facut în Nepal!

Am început evanghelizarea lumii în 189o când a fost înfiintata prima organizatie religioasa
ce avea drept motto: „Evanghelizarea lumii într-o generatie”. Am falimentat sa
evanghelizam lumea într-o generatie. Dar remarca, ca suntem pe punctul de a avea un mare
succes. Suntem pe punctul de a îndeplini sarcina de americanizare a întregii crestinatati
evanghelice din lumea întreaga! Am pornit sa facem ceva ce noi ziceam ca este bun. Acum
suntem pe punctul de a face ceva atât de groaznic si de dezastruos încât vor trebui probabil o
mie de ani ca sa reparam ce am stricat.

Niciodata nu vom evangheliza lumea daca nu vom avea în vederea biserica indigena
organica. Însa am reusit sa americanizam credinta crestina.

Oriunde am mers, n-am încercat sa pastram sau sa formam o expresie culturala a bisericii.
În Nepal nu ne-am gândit sa învatam de la unul din cei mai deosebiti lucratori din toata istoria
bisericii. Noi nu putem concepe ca un credincios cu pielea mai neagra stie mai multe decât noi
toti la un loc. Ce ar putea sa ne învete un nepalez? Acel plantator de biserici, din toate
punctele de vedere un urias în istoria bisericii, a fost calcat în picioare, bisericile lui au fost
stoarse de bani si chiar si acum lucrarea lui este desconsiderata si criticata.
 Fii sigur de un lucru. Misionarii americani si membrii organizatiilor religioase au distrus
numele acelui lucrator nepalez. Au cautat sa-i distruga numele atât în ochii nepalezilor, cât si
a Occidentului. Ce mascarada. Ce crucificare!

Nu puteam face ceva mai rau!

Astfel exportam serviciile mizerabile de duminica dimineata în alte tari. Eclesia si

întâietatea lui Hristos sunt trântite le pamânt. Viata si functionarea trupului dispar. Cultura
este trecuta cu vederea. Demnitatea a ceea ce este nativ este desconsiderata. si nici un
american nu a zis nimic, sau daca a zis, vocea lui n-a fost auzita.

Consider, ca ceea ce s-a întâmplat în Nepal este unul din cele mai mari scandaluri din istoria
misionara, dar ma îndoiesc ca ai auzit vreodata de el sau ca vei mai auzi în viitor. Ar trebui sa
fie un scandal mondial. Ce s-a întâmplat acolo ar trebui sa declanseze o revolta. Ar trebui sa
ne determine sa ne pocaim, sa ne schimbam metodele, atitudinea si mentalitatea.

În Nepal, noi, americanii, am comis echivalentul cultural al unui genocid... în stil american!

Roland Allen a subliniat ca noi de mult timp facem aceste lucruri lucratorilor crestini nativi.
El a spus-o în 1912! Noi nu ne vom schimba metodele noastre teribile. Ce vei face tu care esti
nativ? Ce parere ai de o schimbare radicala a acestor metode? De ceva nou?

UNDE ESTE BISERICA?

În timp ce americanizarea Nepalului continua, noua ne este de folos sa realizam ca crestinii

occidentali nu înteleg eclesia si ca noi, americanii suntem dedicati doar evanghelismului.

Europa de Est si Rusia sunt si ele victimele acestei mentalitati americane. Singura diferenta
este ca efectele acestui proces nu sunt asa de evidente întrucât în Europa de Est biserica de tip
occidental exista de circa 1oo de ani ca urmare a activitatii misionare britanice.

Activitate misionara nu a ajuns niciodata în Albania. Este singura exceptie. Doar din 1991 s-
a deschis Albania pentru evanghelie. Asa ca putem urmari ce se întâmpla. Urmareste si vei
vedea ca se va întâmpla din nou!

Albania, tu urmezi. Te vom americaniza. Ceea ce vom face în Albania va depasi ceea ce am
facut în Nepal pentru ca Albania este mult mai accesibila.

Cuvintele lui Roland Allen au fost repudiate de cam toate bordurile de misiune si societatile
evanghelice din lume. Timp de aproape 1oo de ani nimeni nu a dat atentie celor spuse de el.
Cartile lui Allen, el însusi un misionar britanic, au fost uitate si nu mai sunt tiparite. Glasul
care s-a ridicat împotriva activitatii misionare imperialiste s-a stins nebagat în seama.

GLASUL VOSTRU

Au trecut aproape 1oo de ani. Un glas trebuie sa se ridice din nou. Dar de data aceasta fie
ca el sa nu se ridice din partea unui misionar britanic. De data aceasta el trebuie sa se ridice
din inimile si piepturile a mii de credinciosi de pe întreaga suprafata a pamântului. Trebuie sa
se ridice din Europa. Din România, din Nepal, din Asia de Sud-Est, din America Latina si din
Africa. Trebuie sa se ridice din voi, victimele!
 Strigatul de protest nu va fi strigat niciodata de noi. Trebuie sa se auda de la voi!

Însa fii sigur ca noi tot vom continua sa va colonizam si sa va americanizam.

Urmeaza Albania!

Noi, americanii, studiem Scriptura si oameni salvati de iad. Da, noi putem citi întregul Nou
Testament si sa nu vedem niciunde centralitatea bisericii lui Isus Hristos. În Biblia noastra nu
gasesti asa ceva! Nici nu gasim o biserica a carei expresie este nativa si culturala. Ceea ce noi,
americanii vedem cânt citim Noul Testament este crestinismul american.

Tot ceea ce vedem în Noul Testament este un crestinism american. Asa ca exportam acest
crestinism cu un zel de care numai noi suntem în stare!

Dar, de fapt, ce facem cu cei câtiva convertiti care îi avem în urma evanghelizarilor noastre
superficiale? Îi occidentalizam!

Sunteti satisfacuti cu aceasta?

Dupa parerea mea, nu avem nici cea mai mica nevoie sa trimitem vorbitori de limba engleza
care sa învete pe altii cum sa fie eclesia. Cu toate acestea, tocmai asta facem în timp ce
maturam Rusia si Europa de Est.

Urmeaza Albania!

În felul acesta câtiva Est-europeni, care ne urmaresc si vad în noi niste turisti care umbla pe
aici si pe acolo, se gândesc daca cumva este ceva minte în capetele noastre!

Acum am de gând sa-ti dezvalui unul din cele mai uimitoare secrete pe care le-ai auzit
vreodata. Daca nu poti crede ce îti voi spune, întreaba-l pe un misionar american daca este
adevarat sau nu!

7
Ironia
Aveam nouasprezece ani când am auzit prima data acest secret. Un misionar mi l-a
împartasit pe când eram student la un seminar din Europa. De atunci l-am mai auzit de sute de
ori.

Atunci când misionarii si membrii organizatiilor religioase americane vin ca un suvoi în

Estul Europei, înrolând noi pastori si lucratori cu ajutorul dolarilor fara numar, îndoctrinându-
i apoi cu metodele noastre, cu stilul nostru si dându-le mentalitatea noastra... undeva adânc în
launtrul nostru noi nu suntem mândri de credinta crestina din America! Nici de bisericile
noastre. Multi misionari când vin în tara voastra sunt rusinati de bisericile americane. Da, noi
avem credinta crestina americana! si noi nu putem deloc sa ne laudam cu crestinismul pe care
îl lasam în tara noastra când venim la voi. Atunci de ce îl exportam voua?
 Multi misionari americani merg în misiune pentru ca ei considera ca crestinismul a
falimentat totul în America. Misionarii si membri organizatiilor religioase au renuntat sa mai
faca ceva în America. În ochii lor, în America, biserica este falimentara. De aceea vin ei la
voi, sperând ca acolo vor face o treaba mai buna. Ei încearca sa faca în tara voastra ceea ce nu
s-a putut face aici.

Întreaba-i.

Aceasta este ironia. Va dam un crestinism falimentar. Va dam voua, în tara voastra, ceva ce
aici este falimentar.

Daca vei întreba pe un lucrator american de ce face aceste lucruri, s-ar putea sa primesti
urmatorul raspuns: „Crestinismul american nu este eficient în America din cauza
americanilor. Noi suntem prea bogati. Dar, va fi eficient în România si Albania pentru ca voi
sunteti saraci”.

Ei bine, crestinismul american si biserica lui sunt de compatimit. Metodele si ritualul lui,
evanghelia si viziunea lui superficiala, biserica lui de suprafata nu vor fi mai eficiente într-o
tara saraca, dupa cum nu sunt eficiente într-una bogata.

Dragi compatrioti, daca acesta este singurul motiv pentru care mergeti peste mari si tari, si
daca tot ce aveti de oferit este crestinismul american îmbunatatit cu câteva inovatii preferate,
atunci... va rog, veniti acasa. Cât timp stati acolo sunteti o amenintare.

Opriti-va pentru un moment si gânditi-va ce faceti. Gasiti un lucrator crestin local si, cu
banii americani, îl aduceti în organizatia voastra. Faceti din el o copie leita a slujbei, lucrarii si
a organizatiei. O copie a voastra si a Americii. Indiferent ca este în Est sau în Vest, ca Este
din jungla sau de la oras, ca este barbar sau student la universitate, voi folositi acelasi manual
scris în America plin de metodele si modul de gândire american. Nu conteaza unde mergeti.
Voi folositi acelasi manual în fiecare neam, trib, cultura si limba. Observati ca lucrarea
voastra Este americana? Indiferent de diferenta de cultura în care ajungeti, voi folositi acelasi
manual din care ati fost învatati. (Primul pas ar fi sa aruncati acel manual. Al doilea pas ar fi
sa veniti acasa si sa încercati o abordare cu totul noua, radicala a vietii bisericii si a
evanghelismului aici în America... în propria tara.)

Voi sunteti determinati sa folositi popularitatea culturii americane ca mijloc principal în

evanghelizare... chiar daca aceasta înseamna distrugerea unei culturi, sau mai rau, atragerea
convertitilor vostri într-o biserica de tip american, un stil pe care voi îl considerati lipsit de
viata.

Voi nu va abateti de la manualul vostru cu nimic, indiferent de conceptele si cultura unei

tari. Formula este precisa. stiti exact ce va iesi. si apoi scrieti acasa cu litere uriase ce lucruri
mari ati facut.

Într-un mod similar organizatiilor religioase, misionarii americani fac niste copii la indigo a
bisericii americane. si totusi, si unii si altii stiu ca stilul de biserica american este plictisitor si
lipsit de viata. Lipsit de relevanta pentru realitatea din jur. Domnule, nu ai fost chemat de
Dumnezeu sa raspândesti cultura americana!! si tocmai aceasta faci. Douazeci si patru de ore
pe zi.
 Voi siluiti culturile care sunt pe întregul glob pamântesc, distrugând orice speranta pentru
experimentarea organica a eclesiei.

Voi distrugeti ultima farâma de speranta pentru o expresie adevarata si pura a vietii
bisericii pe acest pamânt!

În curând, tot ce este crestin va arata la fel pe întreaga planeta. Asta au facut catolicii în
Evul Mediu. O singura expresie universala a bisericii, indiferent de rasa, cultura, trib sau
regiune. Orice abatere este tratata ca erezie. Pedeapsa pentru ca esti diferit este persecutia! Ei
bine, domnule, tu aduci un nou ev mediu întunecat!

În scurt timp eclesia va deveni o aroma, o culoare, o nota, o dimensiune. Crestinii de pe

întreaga planeta vor arata unul ca celalalt, facând aceleasi lucruri. Atât de predictibil. Atât de
limitat. Atââât... de plictisitor. Atât de american.

Aproape ca a disparut pe de pamânt sansa unei expresii a lui Hristos în varietatea si

diversitatea ei.

Mireasa lui Hristos este nebagata în seama, uitata si nestiuta. Prin mintea noastra nu a trecut
niciodata ideea lucratorului indigen, a bisericii indigene si a expresiei organice a vietii
bisericii. În orice locsor de pe aceasta planeta veti fi primii sositi cu crestinismul american
înainte ca viata de biserica indigena sa apara. sansa ca o expresie organica a bisericii sa
supravietuiasca în prezenta voastra Este nula!!!

Sunteti pe punctul de a crea o noua versiune a bisericii romano-catolice. Cu cinci sute de ani
în urma, aceasta a fost expresia universala a crestinatatii. De data aceasta va fi însa un
crestinism mondial, universal american. Va fi atât de atotprezent si de neiertator, precum a
fost biserica catolica în cea mai rea perioada a ei.

Peste o mie de ani istoricii vor scrie despre o biserica universala americana, o biserica
protestanta mondiala complet americana în expresia ei. Se va scrie oare ca aceasta biserica a
persecutat pe toti aceia care au încercat sa aibe o expresie organica a bisericii? La fel cum
biserica catolica a persecutat odata tot ce era diferit de ea? Ceea ce s-a întâmplat în Nepal,
ceea ce se întâmpla acum în Estul Europei si în Albania este o evidenta reala ca o astfel de
vreme se apropie.

Viata bisericii completamente organica este pe cale de disparitie pe aceasta planeta.

Va rog, pentru Hristos, opriti-va. Schimbati-va, schimbati-va radical sau veniti acasa.

Daca credeti ca crestinismul american nu este în regula, nu-l mai exportati, veniti acasa si
creati o expresie organica americana a bisericii.

si voi, cei care sunteti invadati, occidentalizati, colonizati si americanizati... voi stiti ce aveti
de facut! si daca nu credeti aceasta, va invit sa faceti cunostinta cu niste oameni care au facut
lucrari cu mult mai bune decât cele facute de americani.

Nu sunt americani, daca nu te superi.

8
 Exista altii care au facut
ceva mai bun ca americanii?
În ultimii 1oo de ani, cele mai importante evenimente din istoria crestina nu au avut loc în
occident. America nu a avut nimic de-a face cu cele mai marete manifestari ale credintei
crestine din secolul nostru.

Cele mai impresionante lucrari ale lui Dumnezeu în ultima suta de ani sunt rodul activitatii a
trei oameni care nu au pielea alba si care s-au desfasurat în tari cu populatie de alta culoare
decât cea alba! Trei oameni v-au lasat voua non-americanilor, o marturie ca se poate face
ceva mai bun. Toti cei trei lucratori sunt din Orientul Îndepartat: Bakht Singh în India, Prem
Pradham în Nepal si Watchman Nee în China. Toti au ridicat biserici si aceste biserici au avut
o rata de pastrare a convertitilor atât de mare încât nici o misiune occidentala si nici o
organizatie religioasa nu a egalat-o vreodata.

În toate cazurile lucrarea si biserica au fost atât de centrate în Hristos încât noi occidentalii
nici nu putem pricepe. Toate cele trei lucrari sunt unice si deosebite ca forta. Toate au avut o
rata de pastrare a convertitilor foarte mare, dar cea a lucrarii lui Prem Pradham a fost de-a
dreptul fenomenala. (Cea a lui Bakht Singh a urmat-o de aproape.) Toate cele trei lucrari si-au
pastrat roadele.

Lucrarea din India a fost indigena. Cea din Nepal a fost atât de indigena cât si organica.
Fiind indigena în expresia ei si unica pentru cultura nepaleza, ea s-a integrat poporului
nepalez.

Dar iata ce am facut noi, americanii. Daca lucrarile lui Pradham si Singh ar fi fost în
America si daca ei ar fi fost anglofoni, influenta lor ar fi fost uriasa. Daca ei ar fi fost
americani, ei ar fi influentat lumea întreaga. Mii, chiar zeci de mii de oameni ar fi stat la
picioarele lor. Dar ei n-au fost americani. N-au fost albi. si lucrarea lor era prea putin
occidentala. Asa ca nici un american nu a folosit prilejul ca sa învete de la ei.

Asta nu e tot.

Multi dintre misionarii occidentali (americani si britanici) i-au urât pe ei, pe colucratorii
care au muncit alaturi de ei si bisericile lor. Ceilalti i-au dispretuit sau i-au tratat ca si cum n-
ar fi existat. Acesti oameni au fost deseori atacati si vorbiti de rau ca niste raufacatori. Unii au
facut tot ce le-a stat în putere ca sa-i distruga pe ei si lucrarea lor.

De ce?

Pentru ca lucrarea lor era indigena si nativa.

Asa ceva ne îngrozeste! De ce?

Nu stiu! Probabil pentru ca acesti oameni faceau cel mai mare pacat: nu depindeau de banii
americani. Absolut deloc. Aceasta nu numai ca i-a îngrozit pe misionarii americani, dar i-a
terorizat. Daca nu esti dependent de banii lor înseamna ca nu poti fi controlat de ei. Nici
convertitii tai nu pot fi controlati. Iar daca lucrarea ta este organica, atunci ea va fi atractiva si
crestinii din bisericile americanizate vor veni în bisericile tale pentru ca în ele ei se vor putea
integra. Asta ne sperie pe noi! Aceasta este o amenintare pentru noi. De ce? Pentru ca ne
loveste la baza, afectându-ne financiar si numeric. Nimeni din America nu este laudat daca tu
urmezi un lucrator nativ. Când aceasta se întâmpla noi pierdem bani.

În al doilea rând, cei ce sunt nativi observa daca o biserica care se naste este potrivita pentru
ei! Ei vor parasi bisericile americanizate si vor merge „acasa”. Aceasta s-a întâmplat în China
si în India. Multi oameni au parasit bisericile americanizate. Misionarii erau foarte mâniosi
din cauza aceasta. Ar fi trebuit sa fie invers. Ca misionari, ar fi trebuit sa fie scopul nostru sa-i
vedem pe crestini parasind ceea ce este neorganic mergând la ceea ce este organic. Noi nu
trebuie sa ne aprindem daca ei fac asa.

Oricine poate vedea diferenta clara între cele doua expresii diametral opuse ale credintei
crestine. Localnicii s-au bucurat; misionarii au atacat!

Da, o experienta locala a trupului lui Hristos îi îngrozeste pe misionarii americani si

britanici mentalitatea lor imperialista. si pe organizatiile religioase. Noi suntem amenintati de
o lucrare nativa care este în întregime în afara influentei noastre. Daca lucrarea are succes noi
suntem si mai umiliti! Iar daca este si minunata devenim turbati!

Cele doua lucrari, cu fonduri putine si întruniri pline de oameni saraci, erau în masura sa
umbreasca tot ce a facut Occidentul în cele doua tari! Sau în America!

Acele lucrari nu aveau nimic din mentalitatea vestica cu strane si amvoane, cu scoli biblice
si pastori.

Revin însa la problema rusinii. Pe noi nu ne-a interesat sa învatam de la acesti oameni. Ne
putem da seama astfel de mentalitatea americana: nimeni nu a venit sa învete de la cei doi
barbati!!!

Ţine cont ca în America si în toata lumea anglofona sunt zeci de mii de tineri care învata în
seminarii si în scoli biblice. În fiecare saptamâna crestinii se duc cu gramada la seminarii,
conferinte, încercând sa afle tot mai mult despre Hristos. Ei vin din toata lumea anglofona
pentru a sta la picioarele câtorva pastori cu succes. Însa cele mai bune lucrari crestine facute
pe aceasta planeta în ultima suta de ani au trecut neobservate.

Te îndoiesti de asta? Încearca sa gasesti ceva despre lucrarile acEstor oameni în orice carte
de istoria activitatii misionare! Încearca sa afli istoria lor. Nee, va avea doua propozitii.
Pradham, poate o propozitie, sau niciuna. Pentru Occident Singh nici nu exista!

Dar asta nu e tot.

Sute de mii de occidentali au stat la picioarele slujitorilor americani, dar niciunul nu a mers
în India sa stea la picioarele lui Bakht Singh. (Unii l-au vizitat pentru câteva zile! Cu siguranta
nimeni nu a stat trei ani de zile!)

Nici macar un occidental nu a stat vreodata la picioarele lui Prem Pradham. Niciunul. si s-ar
putea ca el sa fie cea mai proeminenta figura a istoriri bisericii din ultima mie de ani.
 De ce au fost trecuti cu vederea? Pentru ca ei nu erau occidentali, pentru ca pielea nu le era
alba, stilul lor era diferit, cultura straina, bisericile organice... cu alte cuvinte complet diferiti
de expresia occidentala. În plus, cine vrea sa stea alaturi de niste oameni pe care misionarii i-
au defaimat asa de tare!

Noi suntem americani! Ei erau indieni, noi americani. Ei erau nepalezi, noi, americani.

Dragul meu, asculta-ma!

Pe noi, americanii nu ne intereseaza crestinismul indigen.

Pe noi, americanii, nu ne intereseaza o biserica diferita, unica, care se autofinanteaza,

autonoma, si indigena în tara voastra. Noi stim doar un lucru, sa va dam crestinismul si
biserica americana. Alta posibilitate nu aveti! Vom sta împotriva voastra cu toata puterea,
banii si influenta pe care o avem daca încercati sa aveti un crestinism nativ, organic.

Nici un profesor de misiologie n-a sugerat vreodata tinerilor, care studiaza în America ca sa
devina lucratori crestini, sa mearga si sa viziteze India si Nepalul. Nici un bord de misiune sau
vreo organizatie religioasa nu au mers vreodata sa studieze modul de lucru al acestor oameni
si sa învete din viata lor!

Multi dintre noi i-au atacat cu înversunare.

De ce?

Pentru ca suntem orbi. si occidentali! Cei mai multi dintre noi suntem orbi sa vedem eclesia,
viata bisericii, o comunitate de credinciosi! Nici nu putem concepe ca acestea sa fie indigene.
Noi n-am auzit niciodata de termenul organic. Nu stim ce înseamna. Americanii nu stiu nimic
de viata bisericii. Noi cunoastem doar „biserica”, asa cum ne-a fost ea data de reformatie... o
întâlnire de o ora pe saptamâna care are loc duminica dimineata. Asta-i tot.

Mai rau este ca noi nu putem vedea complexul nostru de superioritate. Nici macar nu ne
dam seama ca îl avem. Pentru noi, el este ca aerul pe care-l repiram. si niciodata nu ne vom
schimba.

Deasemenea, noi cunoastem putin despre cruce.

Dar cel mai rau lucru este, ca noi niciodata nu am participat la o întâlnire a unui trup organic
de credinciosi. Nici în tara voastra, nici în a noastra. În întreaga noastra istorie, noi nu am
vazut vreodata o biserica americana, care sa se potriveasca cu cultura noastra, sa fie indigena
si organica. Probabil ne întrebam cam cum ar arata.

Întelegi ce spun? De când este America, noi nu am vazut o expresie americana organica a
vietii bisericii!!!

Probabil ca mai greu gasesti în America o biserica indigena organica decât oriunde pe
pamânt.

Avem nevoie de ceea ce si voi aveti nevoie. si voua si noua ne lipsesc aceleasi lucruri.
 Sunt convins ca cei mai multi crestini americani nu s-ar deplasa 1oo de kilometri ca sa vada
o eclesie organica. si daca totusi sunt interesati, se duc doar la o întâlnire. Foarte probabil ca
vor spune ca nu-i mare lucru ce au vazut! Sau cel putin nu va fi prea important pentru ei,
pentru evanghelizare, pentru activitatea misionara sau pentru nevoia disperata de a avea o
reala viata a bisericii.

Acum ai înteles o frântura din mentalitatea imperialista americano-britanica care urmareste

colonizarea credintei crestine. Aceasta este realitatea dura a lipsei de respect si a dispretului
inconstient pentru cultura altor popoare, pentru ceea ce este indigen si pentru ceea ce este o
lucrare a voastra, în tara voastra.

Noi nu avem o biserica organica, dupa cum nici voi nu aveti. Noi avem nevoie de ea, la fel
si voi. Suntem la fel. Poate exista o biserica nativa, organica si indigena în tara voastra? Cine
va îndrazni sa o înceapa? Cum se ajunge la asa ceva?

9
Pot exista biserici indigene în locuri
Imagineaza-ti o tara fara crestini. Asta înseamna o tara fara lucratori nativi si fara biserici.
În acest loc este cel mai greu cu putinta sa se nasca ceva organic. Iata care este problema: Un
strain trebuie sa înceapa lucrarea!

Este obligatoriu ca acest strain sa dea o versiune straina a bisericii... asa cum fac tot timpul
americanii? Este cu putinta ca el sa nu duca propria lui experienta a bisericii în tara aceea?
Este posibil ca oamenii aceia sa descopere o experienta organica, indigena a bisericii, chiar
daca singurul crestin pe care îl cunosc este de pe partea cealalta a planetei si vine dintr-o
cultura comple diferita de a lor?

Acestea sunt întrebari cruciale. Este de conceput ca convertitii, înca prunci, sa desopere ei
însisi o expresie a bisericii care le este proprie? Daca raspunsul este adevarat, atunci el este
valabil si pentru voi!

Dar cum îsi va tine deoparte propria cultura un lucrator crestin? Se poate ridica o biserica
care sa fie nativa? Organica! Sa nu fie straina! Nici americana!

Haide sa vorbim de Albania. Este laboratorul final. Albania este un obiect de studiu perfect.

De ce este Albania cel mai bun caz?

Pentru ca Albania este unica în istoria omenirii. N-a mai fost asa ceva si nici nu va mai fi.

A merge într-un oras din Albania ca sa predici evanghelia este ca si cum ai merge în primul
secol într-un oras unde nu s-a mai auzit de numele lui Isus Hristos. Dar mai mult! Pe unde a
mers Pavel exista o anumita experienta religioasa. Dar nu si în Albania.

Pentru prima data în toata istoria omenirii o tara nu a avut religie, deloc!

Omenirea n-a mai cunoscut asa ceva. Albania este unica.

 Totusi misionarii americani au avut tupeul sa mearga acolo si sa le dea acelor oameni niste
întruniri ale bisericii mizerabile. Suntem plini de zel sa le dam albanezilor tocmai ceea ce aici
în America sufoca bisericile.

Mergem în Albania pentru a fi siguri ca albanezii stau în banci si se uita la amvon, ca ne da

noua colecta, ca sunt învatati sa cânte si ca nu zic nimic când noi predicam. Suntem
determinati sa vedem toata lumea de pe pamânt participând la felul nostru de întâlnire
plictisitor si mizerabil!

Americanilor le lipseste priceperea cum sa predice evanghelia astfel încât, în alte tari, sa fie
o experienta indigena a bisericii. si noi aratam un fel de întâlnire la fel de rau ca porcaria
catolica.

Poate fi gasit organicul?

Noi nu stim nimic despre modul cum s-az ridicat bisericile în primul secol. Dar daca noi nu
stim cum, înseamna oare ca nu se poate? Daca pe noi nu nu intereseaza, înseamna oare ca nu
este important? Daca americanii nu pot sa o faca, înseamna ca este imposibil de facut?

Deci, se poate face asa ceva în România? În Turcia? În satele din China interioara? Sau
întotdeauna trebuie sa le dam convertitilor un fel strain de biserica?

În cei saizeci de ani de când sunt pe acest pamânt, am calatorit în multe parti ale globului.
Însa nu am vazut un lucrator occidental care sa arate vreun interes în gasirea unui nou mod de
întâlnire... sau un alt mod de a ridica o biserica care sa respecte cultura celorlalti sau o eclesie
care sa-i integreze pe localnici! Eu cel putin nu am vazut un american sau un britanic care sa-
si dea viata pentru asa ceva.

Noi ne gândim doar la câstigarea de suflete. Sau la orice altceva. Nu la viata bisericii. Nu
ne gândim niciodata la viata bisericii locala, nativa.

Este vreun misionar care s-a gândit vreodata serios ca ceea ce el face este de fapt impunerea
unor oameni din alte culturi a modului de întâlnire de tip protestant reformat? Sau
nenorocindu-i cu un ritual american de duminica dimineata? Daca a fost vreunul, eu n-am
auzit sa fi facut ceva semnificativ ca sa opreasca asa ceva!!!

N-am auzit niciodata de discutii asupra acestui atentat la conceptele sociale ale altor
popoare, aceasta insulta la cultura altor natiuni.

Este posibila o biserica organica într-o tara care tocmai se deschide?

Sa mai intentionez ca nu avem încredere în convertitii locali? Nu ne trece prin cap sa ne

întoarcem acasa dupa ce am predicat evanghelia si eclesia a fost experimentata. Cei mai multi
din banii nostri ar trebui sa mearga la lucratorii nativi, nu la cei americani. Se poate începe în
doua feluri.

(Cam toti banii strânsi în America ajung la misionarii americani. si toti misionarii acestia
sunt determinati sa colonizeze credinta din tarile în care merg. La localnici ajunge doar o
fractiune din banii nostri, si acestia sunt bine controlati.)
 Cum poate avea Albania o biserica indigena? O biserica albaneza în esenta ei? În Albania
nu sunt lucratori indigeni. Urmeaza ca Albania sa fie americanizata doar pentru ca nu sunt
lucratori albanezi?

Nu! Exista o posibilitate. Iat-o.

Exista o posibilitate ca biserica

sa fie organica chiar daca toti

lucratorii sunt straini.

Tot ce avem de facut este sa lepadam

metodele de pâna acum

si sa procedam ca Pavel.

Pavel era evreu, provenind dintr-o cultura de elita.

(Evreii au avut parte de o aroganta asemanatoare cu cea pe care americanii si britanicii o

manifesta astazi fata de alte popoare.)

Cum a reusit Pavel sa nu influenteze formarea bisericilor dintre neamuri cu propria lor
cultura?

Din fericire, el s-a nascut si a crescut într-o tara pagâna, asa ca stia câte ceva despre o
societate pagâna. S-ar fi putut ca Pavel, fara sa-si dea seama, sa iudaizeze bisericile dintre
neamuri. Dar n-a facut-o. A avut un mod de a ridica bisericile fara ca asa ceva sa se întâmple,
cu toate ca era un strain. Pavel s-a luptat pentru ceva organic.

A pus temelia bisericii. Apoi, pe când ei erau înca în starea de copilasi... a plecat. S-a nascut
o expresie nativa, organica a bisericii!!! Expresia apartinea neamurilor.

Da, este posibil.

Pavel a reusit!!!

Deci, se va putea întâmpla la fel si în tara ta!

Dar, si mai mult! Pavel a facut mai mult. El si-a concentrat tot efortul ca sa formeze
lucratori nativi. Lucratori ne-evrei, daca nu te superi.

Noi suntem în întregime preocupati ca sa formam lucratori americani ca sa mearga în alte

tari. E o nebunie. si nimeni nu-si pune problema, de ce se face asa. Nici nu se schimba ceva.
Nici nu se va schimba.

Voi, localnicii, trebuie sa ridicati lucratori care sunt nativi. si trebuie sa o faceti fara sa fiti
deloc influentati de metodele noastre, de mentalitatea noastra.
 stii ca peste nouazeci si noua la suta din dolarii americani cheltuiti pentru pregatirea de
lucratori sunt destinati americanilor? Lucratori americani care sa mearga în tara voastra si sa
ne asigure ca noi, nu voi, suntem liderii! În tara voastra veti avea traditiile noastre bisericesti
reformate, nu întrunirile voastre organice.

Daca Pavel ar folosi acesti bani, el ar cheltui fiecare cent pentru formarea de lucratori
localnici.

Ar trebui ca telul vostru sa fie întotdeauna cel al lui Pavel. Biserici indigene, organice,
locale... ridicate de lucratori locali. Dar noi, strainii? Noi trebuie sa renuntam la metodele
noastre occidentale. Trebuie sa procedam ca Pavel. Sa plecam, cât se poate de repede!

Fii atent, ca Pavel nu a pregatit camarazi evrei care sa lucreze în bisericile neamurilor. În
zilele noastre el ar fi pregatit albanezi, nepalezi, români, etc. Dar el n-a format nici macar un
singur plantator de biserici iudeu sau galilean sau evreu.

Toti lucratorii formati de el erau fosti pagâni: Aristarh, Secund, Tihic, Trofim, Gaiu, Tit,
Epafras. Timotei, pe jumatate evreu, s-a nascut într-o tara pagâna si toata experienta lui
crestina o avusese într-o biserica dintre neamuri. Acestia au fost oamenii pe care i-a pregatit
Pavel ca sa ridice biserici.

Fie ca cei ca el sa se înmulteasca. Fie ca numarul lor sa creasca.

Daca noi, americanii, nu putem sa urmam acest exemplu, (1) sa lasam bisericile sa
descopere viata organica, (2) daca nu-i parasim cât mai repede cu putinta si daca (3) nu
ridicam apoi lucratori locali (fara scoli biblice pentru ca ele sunt tipic americane)... atunci ar
trebui sa mergem acasa!

Eu sunt american. Sunt total împotriva activitatii misionare americane de orice fel ar fi ea.
Eu cred într-o biserica nativa, cu propria expresie, condusa de nativi si îngrijita de catre
plantatori de biserici locali. Sunt îngrozit de ceea ce fac misionarii si organizatiile religioase
americane si britanice în alte tari. si o fac cu înversunare din 179o, de la William Carey
încoace!

Ce anume au facut? Au britanizat credinta crestina, pe toata suprafata pamântului. Astazi,

însa, din ce în ce mai multi sunt americanii care fac aceste lucruri. Dar tot o britanizare este,
pentru ca britanicii ne-au britanizat pe noi, americanii, în urma cu 3oo de ani! (Repet:
americanii n-au avut niciodata în tara lor o biserica nativa, indigena, organica care sa se
integreze culturii americane. Noi nu avem o expresie nativa a bisericii, asa cum nici Albania...
sau voi, românii nu aveti!)

În ciuda a tot ce am aratat, eu n-as ezita sa ridic o eclesie în orice tara. De ce? Pentru ca în
prima zi, îaninate de toate, le voi spune acelor dragi credinciosi locali ce impresie am eu
depsre americanizarea credintei crestine.

În al doilea rând, le voi spune din prima zi, ca în curând... voi pleca si îi voi parasi. Foarte
curând!

În al treilea rând, în timp ce sunt cu ei, îi voi pune sa se manifEste în felul lor unic, cu
obiceiurile, cultura si conceptele lor. Voi face tot ce-mi sta în putinta ca sa-i fac sa fie mândri
de obiceiurile si felul lor, de excentritatile si exprimarea lor unica, îi voi încuraja sa se
exprime în felul lor nativ.

În al patrulea rând, li-l voi prezenta pe Hristos. Doar Hristos, nimic altceva.

În al cincilea rând, le voi da o multime de ajutor practic în vederea atingerii unei relatii
organice.

Apoi, îi voi parasi! si trupul acela de credinciosi va descoperi singur viata bisericii!

Ei se vor întâlni în case. (Ei nu vor avea lideri. Nu la început.) Nu vor avea pastor. Nici la
început, nici mai târziu!!! Ei vor depinde unul de celalalt si vor descoperi propriul fel de
întâlnire. Eu unde voi fi atunci? Plecat!

În final, voi face tot ce-mi sta în putere sa ridic lucratori nativi, îndeosebi plantatori de
biserici nativi! si daca prind pe vreunul din credinicosi ca Este americanizat sau „trans-
cultural”, o sa-l pun la colt sa asculte discurile lui Elvis Presley pâna se pocaieste!

Nu este greu de facut asa ceva. Asa a facut Pavel. Drag coleg occidental, te implor,
procedeaza ca Pavel, sau nu fa nimic!

Acum câteva zile eram cu un misionar american în Albania. El mi-a marturisit ca el crede ca
în zece ani de zile Albania va fi una din cele mai crestine tari duin lume. El avea o viziune ca
Albania va avea mai multi convertiti decât oricare alta tara.

N-am îndraznit sa-i spun ce gândeam. Îndraznesc sa va spun voua.

Sper sa nu aiba dreptate. De ce? Ei bine, daca fiecare albanez care are vârsta de
saptesprezece ani devine un crestin, atunci cladirile de întrunire ale bisericilor vor fi goale.
Asculta-ma. Americani, auziti ce spun. Asculta, crestinule.

Crestinii nu vor merge prea mult la biserica duminica dimineata. Vor înceta sa mai mearga
la biserica. Sau, poate, din cauza simtamântului de vinovatie pe care li-l insuflati, vor îndura
sa mai mearga la serviciile mizerabile de tip american... dar numai din vina. Dar, chiar si asa,
pâna la urma tot se vor satura.

În zece ani, întâlnirile, pe care voi îi învatati sa le aiba, vor fi la fel de mizerabile ca ale
noastre. Sunt atât de oribile ca nenorocesc pe oricine. Atâta timp cât noi exportam tipul nostru
de biserica protestanta cu bancile si amvoanele ei, în care toata lumea se uita la amvon, cu
cladiri de biserici si cu pastori, noi ne vom pierde convertitii. În serviciile în care laicii trebuie
sa taca... nu este nici o oportunitate ca fiecare sa împartaseasca. Poate sa se converteasca toata
omenirea, daca voi pastrati modelul actual, oamenii nu vor participa la serviciile voastre de
tip american!!!

Sa revenim la India. Probabil ca n-ati auzit niciodata de Bakht Singh. Ei bine, el si co-
lucratorii lui au câstigat zeci de mii de oameni la Hristos. Poti sa-i gasesti pe acesti convertiti?
Da! În 6oo de adunari înfloritoare, încântatoare, extraordinare, pe tot cuprinsul Indiei de Est.
Bisericile lor si-au pastrat convertitii. De ce? Pentru ca adunarile acelea se integrau poporului
indian. Acesta este motivul. si mai este unul. Daca toti misionarii si organizatiile religioase se
aduna si dau tot ce au mai bun, cu toata pompa - lumini, aparate de fotografiat, teatru si fum -
si toate acestea într-o biserica din India, nu va fi atât de minunat, de placut si plin de veselie
cum este într-o întrunire a unei adunari de-a lui Bakht Singh.

Voi, americanilor, care câstigati atât de multe suflete în Albania, nu va veti tine pentru
multa vreme convertitii! Convertiti toata planeta si tot nu va veti pastra convertitii, si asta din
cauza întrunirilor voastre plicticoase. În plus, voi nici nu stiti ce înseamna biserica! Niciodata
n-ati stiut. Lipsa voastra de interes arata ca niciodata nu veti sti.

Indiferent de amploarea evanghelismului, de numarul de convertiti, de cât de mare este

trezirea sau vina pe care o insuflati cu siguranta, ceea ce voi exportati de 15o de ani încoace
nu va reusi sa pastreze convertitii în biserica. Biserica inorganica, moarta si ne-indigena pe
care voi o exportati nu-si va pastra niciodata convertitii.

De ce sunt înca acolo convertitii lui Bakht Singh? Pentru ca el a facut totul prin Hristos.
Pentru ca a avut în vedere biserica. Pentru ca biserica este indigena. Pentru ca el era un
plantator de biserici dupa modelul celor din primul secol.

Dar lucrarea din Nepal a fost superioara celei din India, întrucât a fost pur nepaleza. Spre
deosebire de India, la acea vreme, în Nepal, nu se manifesta nici o influenta a crestinismului
occidental.

V-as cere sa mergeti cu totii acolo sa vedeti bisericile acelea, sa vedeti locurile unde este
una din cele mai mari „rate de pastrare a convertitilor”. Sa mergeti acolo si sa descoperiti cu
adevarat ce înseamna organic si indigen. As invita pe orice membru al unei organizatii
religioase si orice lider crestin occidental sa mearga sa stea la picioarele acelor oameni. Dar
nu se va putea întâmpla asa ceva.

Pentru ca voi, americanii, ati distrus aproape în întregime lucrarea de acolo. În aceste
momente biserica organica din Nepal este atacata, lucratorii si bisericile nepaleze fiind
americanizate. Drag american, ce parere ai de aceasta? Drag Est-european, ce parere ai de
aceasta?

Dispare cea mai buna sansa din ultimii o mie de ani, de a vedea si învata ce înseamna
organicul! L-am distrus! Asta s-a întâmplat în Nepal. Cea mai buna sansa sa ne schimbam
metodele este acum Albania. Dar, acolo ce facem? Siluim cultura si demnitatea unei natii.
Asta se întâmpla în Albania.

Lepadam cea mai buna sansa din istoria crestinismului.

Ne vom schimba vreodata?

În capitolul urmator vom vedea pe scurt cum se prezinta bisericile americane.

1O
America, te vei schimba vreodata?
Mi s-a spus nu de mult, ca un crestin chinez a iesit pe ascuns din tara si a vizitat câteva
biserici americane. Când s-a întors înapoi în China a fost întrebat care este cea mai puternica
impresie pe care o are în urma calatoriei efectuate. Raspunsul lui a fost: „Sunt uimit câte pot
sa faca americanii fara ajutorul lui Dumnezeu!”

Exista o organizatie în America care nu face altceva decât sa tina evidenta activitatii crestine
din America. Un prieten de-al meu i-a luat un interviu sefului acestei organizatii. Iata o cifra
pe care el a mentionat-o:

În ultimii sapte ani bisericile americane au cheltuit 25o.ooo.ooo.ooo dolari (adica 25o
miliarde de dolari). Asta înseamna un sfert de triliard de dolari. Dar, în toti acesti ani, biserica
nu a crescut!!! S-au cheltuit atâtia bani si nu s-a înaintat deloc!

Noi marsaluim, dar pe loc. Un sfert de triliard de dolari doar ca sa nu dam înapoi. În
America crestinismul nu înainteaza. Punctul nostru de plecare este gresit, iar crestinismul pe
care noi îl exportam distruge sufletul si spiritul oamenilor.

Domnilor, punctul vostru de plecare este gresit. Ideile si practicile voastre, indiferent cât de
biblice sunt, nu sunt biblice. Sunt traditii. Nu au efect. Ele nu sunt ca sa fie folosite si nu vor
avea nici un efect. Ne vom schimba? Probabil ca nu. Vom inova. Atâta tot.

Pâna nu întelegem ce înseamna o comunitate de credinciosi vom fi ca omul din povestea

chinezeasca care a stat toata ziua într-o camera umflând baloane, ca apoi sa le dezumfle.

Viata de biserica, organica si indigena, asteapta sa fie experimentata.

Fii sigur, ca într-o zi, viata indigena, organica a bisericii va reapare. Ne vom vedea depasiti
de o noua specie de crestini si de lucratori. În istoria eclesiei va fi o noua zi, cu care va veni
sfârsitul metodelor misionare actuale.

Chiar acum, când eu scriu aceste rânduri, mii de crestini parasesc bisericile din America.
Unde se duc? Se întorc în case, în camerele de zi. Miscarea „biserica în case” ne arata ce va
fi viitorul.

În vederea evanghelizarii acestei lumi noi nu vom putea forma destui lucratori si niciodata
nu vom putea strânge suficienti bani ca sa ridicam cladirile pe care noi le numim „biserici”.

Într-o zi va învinge camera de zi, biserica laica, biserica organica. Atât în America cât si
peste tot în lume. Actualele traditii ne vor ajuta la aceasta! Ele ne vor face sa parasim
actualele cladiri!!!

Dumnezeu sa grabeasca ziua aceea.

Am ajuns la sfârsitul partii întâi si la începutul celei de-a doua.

A doua parte a cartii este sa va ajute pe voi, care nu sunteti americani, sa ne întelegeti pe
noi! Noi misunam peste tot pamântul si s-ar parea ca suntem pe punctul de a îngramadi pe toti
crestinii, pentru o mie de ani, într-o versiune americana a Împaratiei lui Dumnezeu.

Învata modul nostru de gândire. Întelege-ne naivitatea, superficialitatea, modul cum ne

folosim banii, puterea si influenta noastra. Suntem ca o forta periculoasa în calea vietii
bisericii si a experimentarii crestinismului în viitor. Pericol pentru voi si pentru cultura
voastra.

Printre rascumparati, în curând, nu va fi decât credinta americanizata. Sau cel putin asa se
pare. Dar voi, care nu sunteti americani, puteti opri acest mars mondial. Sta în puterea voastra
sa-l opriti!

Ce urmeaza sunt câteva frânturi despre noi. si când terminam, adu-ti aminte: (1) bisericile
noastre sunt moarte; (2) ajutorul dat de americani nu va fi de folos pentru nevoile voastre; (3)
exista o posibilitate mai buna. Lepadati-o pe prima. Nu va atingeti de a doua.

Gasiti o cale mai buna.

VOI

PUTEŢI AVEA MAI MULT DECÂT

VĂ OFERIM NOI VOUĂ

Partea a II-a
Cautând o solutie
11
„Revelatia” americana
a bisericii
Pastorul se da jos din masina pe care o parcase în parcarea bisericii, priveste la cladirile
uriase ale bisericii si vede culoarele pentru popice, un teren de baschet, o tabara de vara, o
cladire pentru orele scolii duminicale, o cresa de copii cu program de cinci zile pe saptamâna,
birourile administrative cu zece functionari, etc.

Este un punct geografic unde oamenii vin... o data pe saptamâna. De fapt, pastorul pretinde
ca acest lucru numit biserica, reprezinta doar un petec de pamânt si doua ore pe saptamâna¤ .

Da, mai sunt câtiva care se urca în masinile lor si vin miercurea seara la aceasta cladire. Un
numar si mai mic de oameni slujesc într-o duzina de comitete. Dar, pentru cei mai multi
americani, „biserica” înseamna duminica dimineata la ora 11.

În general vorbind, conceptul american referitor la biserica nu este mai mult de atât.
„Biserica” este un loc geografic. Te urci în masina, conduci pâna acolo, stai o ora si pleci.
Biserica, de multe ori, este doar un ansamblu de cladiri care nu se misca. Biserica are o
adresa, o parcare de masini si un numar de telefon la care raspunde secretarul bisericii. Dupa
acest concept, biserica este atât de lipsita de importanta încât ocupa doar o ora pe saptamâna
din viata unui crestin. Nu-i nici o mirare ca cineva a inventat organizatiile parabisericesti! În
primul secol, biserica, viata crestina, 365 de zile pe an cu 24 de ore pe zi, erau unul si acelasi
lucru.

Pentru noi, (americanii), biserica este duminica de la 1o dimineata la 12 la amiaza. Cea care
nu poate fi biruita de portile locuintei mortilor se rezuma la un petec de pamânt, o parcare de
masini si o ora sau doua pe saptamâna în care toata lumea tace din gura, cu exceptia unuia!
Dragi ne-occidentali, aceasta ora de duminica este probabil cea mai plictisitoare ora pe care a
cunoscut-o omenirea.

Astazi, biserica este literalmente ancorata într-un petec de pamânt, prinsa în beton si
caramida. Tu trebuie sa mergi la ea, nu vine ea la tine.

Biserica este atât de lipsita de importanta încât altceva ocupa celelalte sase zile ale
saptamânii. si nimeni nu a bagat de seama si nici nu i-a pasat.

Sa pasim în una din cele mai mari inventii americane: organizatiile parabisericesti.

Aceste organizatii au program de douazeci si patru de ore pe zi si sase zile pe saptamâna.

Sunt extraordinare. si toti participa. Chiar daca au cladiri, tot pot veni la tine.

Organizatiile parabisericesti, fara a fi stânjenite de ceva atât de plicitisitor cum este

„serviciul bisericesc de duminica dimineata”, sunt mobile, au teatre, spectacole, concerte,
orchestre, video-cluburi, studiouri de înregistrare, clase de pregatire dinamice, cântareti ce-ti
fura inima cu cântecele lor, banchet cu prezentatori ce-ti transforma lacrimile în cascade,
vapoare, avioane, formatii muzicale, magicieni, grupuri de pantomima, concerte rock,
companii muzicale, edituri si programe mondiale de radio si televiziune. În plus, o armata de
tineri care economisesc bani un an de zile pentru ca vara sa se împrastie în mare numar prin
toata lumea. Aceste organizatii au ocupat celelalte 167 de ore ale saptamânii pe care biserica
nu le-a pretins timp de 17oo de ani.

În aceste zile, oganizatiile parabisericesti domina scena vietii crestine. Ele au viziuni ce
capteaza imaginatia oricui. Provoaca tot ce are omul mai bun. Au întâlniri de rugaciune ce
rivalizeaza cu cele din camera de sus, sateliti ce înconjoara lumea, calatorii în zone placute si
îndepartate, cum ar fi Micronezia sau în regiuni vaste cu iceberguri, cum este Groenlanda. Au
reviste, rugaciuni prin posta si o camera mare cât un hangar de avion unde se scriu cereri
pentru primirea de ajutoare financiare.

Astazi, sunt o multime de astfel de organizatii, care se adreseaza aproape oricarei categorii
imaginabile de oameni, de la militari la manechinele de moda.

Sunt organizatii flexibile, fiind întotdeauna primele într-o tara care se deschide, intrând
acolo cu sunete si trâmbite. Sunt elastice, dinamice si foarte mobile. Intrarea lor este
trâmbitata peste tot - dar mai ales donatorilor - cu un fler ce ar face ca Madison Avenue sa se
faca neagra de invidie.

Ele fac multe lucruri; fac orice! Oriunde! Pentru fiecare! Doar un singur lucru nu au. Ele nu
sunt biserica! Aceste organizatii ne arata noua ceva, ne dau o frântura de întelegere despre ce
ar putea si ar trebui sa fie biserica, ca dinamism, mobilitate, adaptibilitate si deschidere fata de
toti. Aceste organizatii sunt o imagine deformata a ceea ce eclesia ar fi putut fi, daca
reformatorii ar fi reformat cu ceva mai mult decât au facut-o.
 Partea nevazuta a acestor organizatii? O uzura si o epuizare a membrilor, de te sperii. O rata
record „de pastrere a convertitilor” ce se gaseste undeva între zero si zero virgula ceva. si un
cost general ce ar face politica Washington D. C.-ului sa semene cu sufletul conservativului...

Adauga la acestea: parabisericile nu au aproape nici o pricepere în ceea ce priveste biserica.

Dar, la urma urmei, credinta crestina ar fi foarte plictisitoare fara ele. Sunt extraordinare. Cu
totul nescripturale, un substituit slab pentru adevarata viata a bisericii, dar cel mai bun lucru
care functioneaza.

O alta fata a lor: niciodata sa nu stai în calea lor. Biserica traditionala este pasnica în raport
cu furia pe care o poate revarsa o astfel de organizatie asupra a oricarui crestin ce i-ar sta în
cale. Ele pot persecuta din plin.

Ceea ce noi, americanii avem sa va oferim voua, sunt acestea doua: biserica moarta
traditionala si organizatiile parabisericesti suprasolicitate. Misionarii va aduc unul sau doua
feluri de plictisitoare de întâlniri numite „biserica”. Parabisericile sunt extraordinare. Ele sunt
americane ca stil.

Astazi, biserica si parabiserica lucreaza împreuna acoperind cele 168 de ore ale saptamânii.
Daca s-ar combina cele doua, vor fi ele atât de minunate ca o biserica organica? Pot ele,
împreuna, sa înlocuiasca trupul biologic al lui Hristos?

12
În culisele unei organizatii
parabisericesti
Draga non-american, ti se va cere sa te alaturi unei organizatii parabisericesti! Ei bine,
nefiind american, ai dreptul sa cunosti câte ceva despre conceptul „para” biserica. Capitolul
acesta cu aceasta se ocupa.

Îmi dai voie sa te invit înlauntrul acestui tip de organizatie? Ai tot dreptul sa cunosti aceasta
inventie americana. Nu uita, ea este 1oo % americana. Noi am inventat-o!

În loc sa învatam despre o organizatie parabisericeasca, mai bine sa ne imaginam ca tu

tocmai ai fondat una! Asta te va ajuta sa întelegi de ce va invadeaza americanii tarile ce fac ei.

Daca esti socat citind acest capitol. Iata o surpriza pentru tine: orice lucrator crestin din
America bine informat stie ce scrie în acest capitol.

Capitolul te duce în culisele unei organizatii parabisericesti. Adu-ti aminte, consideram ca tu

esti pe punctul de a fonda o astfel de organizatie!

Pentru a porni o astfel de organizatie tu, ca fondator, trebuie sa ai la început o viziune. Una
simpla, dar plina de putere! Cea mai buna viziune a americanilor este „evanghelizarea lumii în
aceasta generatie”. Acest motto ne-a însotit timp de 1oo de ani. Chiar prima organizatie
parabisericeasca a folosit acest motto demult în 189o! (Adica cu trei generatii în urma.)
 Nu conteaza ca viziunea pe care o ai nu este scripturala. Nu conteaza ca este o viziune si o
miscare fara biserica.

Aceasta viziune made-in-America va continua sa ne ofere o lume plina de oameni salvati...

care au doar o polita de asigurare ce-i scapa de iad, nimic altceva. Milioane de mântuiti dar
nici o relatie reala cu Hristos sau/si cu biserica.

Nu conteaza ca, atunci când lansezi aceasta organizatie, tu ca convertitii tai vor prezenta
putin interes fata de bisericile traditionale sau ca vor fi doar o perioada scurta de timp activi în
aceste biserici moarte.

Nu conteaza ca cele spuse mai sus vor face ca convertitii tai sa nu mai poata fi în masura sa
aibe o relatie minunata cu eclesia.

Organizatia ta stie ca bisericile traditionale nu vor fi prea atragatoare pentru convertitii tai;
în acelasi timp tu vei avea nevoie de sprijinul acestor biserici. De aceea, pentru totdeauna
organizatia ta va fi pe muchie de cutit. Pe de o parte, tu stii ca actualele biserici arhaice sunt
reci, moarte, lipsite de viata, sterile, iar serviciile lor o ceremonie funebra. Pe de alta parte,
tocmai aceste biserici sunt una din sursele importante de bani. si tu ai nevoie de o multime de
bani pentru organizatia ta.

Aceasta înseamna ca trebuie sa ignori faptul ca cea mai mare parte a convertitilor tai nu vor
deveni niciodata membri ai acestor biserici si, în acelasi timp sa obtii un suport de la aceste
biserici.

Cum te vei împaca cu tine însuti cunoscând toate acestea? Doar ignorând realitatea!!!

Concentreaza-te asupra sarcinii de mântuire a sufletelor. Uita restul, niciodata nu da fata cu

faptul ca noii convertiti nu vor avea viata trupului dupa ce sunt adusi la Hristos de catre
organizatia ta.

Organizatia ta va avea un mare numar de convertiti. Cu toate acestea, niciodata sa nu iei în

considerare cifrele care îti spun câti din acestia au ramas în organizatie.

Peste zece ani nimeni de pe pamânt nu va sti unde îti sunt convertitii. (Cu exceptia câtorva
care ti se alatura. Ţine cont ca tu trebuie sa subliniezi, sa arati si sa faci publicitate ca ai ceva
rezultate. Fa în asa fel sa para ca sunt foarte multi. În felul acesta, eviti faptul ca masele de
oameni pe care le-ai condus la Hristos au disparut. Ignora faptul ca din 5.ooo de convertiti,
doar unul se alatura organizatiei tale... nimeni nestiind unde sunt ceilalti.)

Unde sunt milioanele de convertiti disparuti? Nu stie nimeni. Nu încerca sa afli!

Ignora realitatea înca o data.

Noua ta organizatie parabisericeasca are nevoie de o multime de barbati si femei care sa

slujeasca. Cei mai potriviti sunt tinerii între douazeci si douazeci si opt de ani. Sunt buni si cei
pâna la treizeci de ani.

Deasemenea, ai nevoie de o multime de tineri care sa participe la conferintele tale si sa

mearga în turnee evanghelice. Întotdeauna tineri idealisti entuziasti ce pot fi impresionati. Cei
mai potriviti sunt cei între saptesprezece si douazcei si patru de ani. Nu uita ca acesti tineri
sunt motorul organizatiilor parabisericesti. Fara ei nu ai nimic. Ignora faptul ca pui în
functiune un motor puternic ca are la baza entuziasmul tineresc trecator. Tineri fara un orizont
clar, cautând un sens al vietii crestine. Tineri, care sunt foarte usor de condus. Ei sunt în
perioada cea mai aventuroasa a vietii lor, asa ca ofera-le aventuri.

Aici începe viziunea sa-si joace rolul. Viziunea va aduce în organizatie atât personal cât si
tineri. O viziune plus personal plus tineri. (Nu fa niciodata greseala sa pornesti o asemenea
organizatie cu oameni care sunt toti pEste treizeci de ani!!!)

Dupa ce ai viziunea, personalul si tinerii, mai trebuie adaugat un ingredient: înzestrarea cu

putere. Arata personalului si tinerilor recruti cum sa primeasca puterea lui Dumnezeu. Apoi,
cu aceasta putere, ei vor merge sa evanghelizeze lumea, „într-o generatie”. Spune-le ca
aceasta putere va fi cu ei cât traiesc.

(Niciodata nu încerca sa vezi ce-i cu acesti tineri când au patruzeci de ani. Sunt sanse ca nici
sa nu mai fie crestini! Întreaba-i, si probabil îti vor spune ca au uitat tot ce au auzit despre
înzEstrarea cu putere de sus si abia îsi mai aduc aminte despre activitatea misionara din
timpul vacantelor.)

Apoi, urmeaza pregatirea personalului si a tinerilor. Mai întâi personalul. Apoi, acestia vor
pregati pe tineri. Perioada de pregatire nu trebuie sa dureze prea mult.

Aici va fi de folos mentalitatea evanghelica care peste tot în Noul Testament vede
crestinismul zilelor noastre (cu toate ca nu-i asa). Nu vei avea nici o problema sa le arati
oamenilor un Nou Testament si o viziune fara biserica. Vei fi în masura sa le arati ca în Noul
Testament se spune despre evanghelizarea lumii într-o generatie si chiar despre... organizatia
ta!

Dar tinerii, asa dragi cum sunt, adesea sunt incorigibili, sau cel putin nu prea disciplinati.
Asa ca va mai trebui sa le dai vreo trei lucruri.

Unul din ele este conceptul despre autoritate si ascultare. Un altul este o structura
organizatorica foarte solida cu un sistem de transmitere al comenzii bine definit. În final, va fi
de folos sa împrastii putina teama si vinovatie printre toate regulile pe care le-ai instituit.

Dupa ce pregatirea s-a încheiat, urmeaza ceea ce noi vom numi marea aventura. Sau
aducerea unor Biblii undeva într-un loc izolat si îndepartat.

Ce vei face daca nu se poate face asa ceva?

O expozitie mondiala! Cupa mondiala de fotbal. Sau planificarea unei întâlniri sustinute
într-un stadion urias unde sa vina 1oo.ooo de tineri. Alege Las Vegas sau Washington D.C.

Întotdeauna este ceva care poate deveni „Marea Aventura”.

Când scriu aceasta carte, Rusia, si Europa de Est sunt aventuri fantastice ce pot face sa
vibreze inima oricarui tânar. Dar Siberia? Ce zici despre Expozitia Mondiala de anul viitor de
la Budapesta?
Ca sa poti lansa aceasta mare aventura vei avea nevoie de bani, de o multime de bani.
Aceste aventuri cer bani.

De fapt, nemarturisit al „Marii aventuri” este sa strângi bani cu care sa-ti poti tine
organizatia în viata.

Iata care îti sunt sursele de bani. Tinerii care vin la conferinte de pregatire si care vor
merge în aceasta aventura. Bisericile. Daca este posibil, fa ca personalul sa participe la
serviciile de duminica dimineata ale bisericilor care doneaza bani organizatiei tale.
Deasemenea, încurajeaza-ti convertitii adusi la Hristos de catre personalul din organizatie,
sa participe la serviciile acelorasi biserici. Ce vei face daca convertitilor le place sa mearga
la alte biserici din zona care nu dau bani organizatiei tale? Ai grija ca personalul sa-i
îndemne sa nu mearga la acele biserici. Oricine îti atrage personalul si convertitii facându-i
sa paraseasca organizatia este un dusman!

A treia sursa importanta de bani o reprezinta laicii bogati.

Cum îi vei atrage pe cei bogati sa îti ajute organizatia? O modalitate fructuoasa este sa
organizezi banchete unde personalul si convertitii tai sa depuna marturie. Manualul de
pregatire folosit la scolarizarea personalului are un capitol special care arata cum trebuie
organizate aceste banchete. (Vezi Manualul Personalului, capitolul „Banchete”.)

Se poate face mult mai mult ca sa atragi pe laicii bogati în organizatie. Instruieste-ti
personalul sa poarte relatii personale avantajoase cu acesti oameni. Instruieste-i cum sa o
faca. Bineînteles, ceea ce vei avea va fi personal care tot timpul vorbesc în termeni foarte
pomposi despre viziunea pe care o au, despre „marea aventura” care urmeaza.

Toata viata lor ei vor trai cu o masca pe fetele lor. Dar nu-i nici o problema, pentru ca
întotdeauna vei avea un personal surâzator în cautare de noi surse de bani, recrutând tot mai
multi laici plini de succes care sa fie „consilieri”.

Întotdeauna, personalul trebuie sa faca tam-tam în jurul organizatiei. Ei trebuie sa spuna

istorii ale unui trecut maret, unele succese recente, dar si marile evenimente ce urmeaza!
Învata-i sa faca asa si vei vedea continuu laici care se înscriu în organizatie ca „sprijinitori”.

Laicilor trebuie sa li se dea acelasi mesaj ca tinerilor. Ei, deasemenea, vor putea gasi un
sens pentru viata lor prin faptul ca sprijina pe acesti tineri. Fa-le viata interesanta. Fa-i sa
simta ca au valoare înaintea lui Dumnezeu daca sprijina organizatia ta.

Nu conteaza pagubele produse în vietile acestor crestini. Nu conteaza ca în felul acesta vei
avea un personal format din oameni care sunt atât necinstiti cu ei însisi cât si prefacuti cu
altii. Neaga faptul ca cea mai mare parte a membrilor personalului îsi vor da curând demisia
pentru ca nu se mai pot împaca cu starea în care sunt.

si nu te gândi prea mult la faptul ca cei mai multi necredinciosi vad aceasta ipocrizie.

Da, toate acestea distrug pe personal. Le submineaza caracterul. De fapt, este vorba de
trairea unei vieti necinstite înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.
 Nu lua seama la faptul ca într-o perioada cuprinsa de cinci si sapte ani se schimba tot
personalul si laicii din organizatie. Cei mai multi din cei ce au lucrat dispar. La fel se
întâmpla si cu laicii care ti-au sprijinit organizatia. Tot timpul vei avea nevoie de noi oameni
în personal si de noi laici. Lucrurile acestea se vor repeta tot timpul. Nu te opri niciodata sa
le iei în considerare sau sa întelegi cauzele lor. (Nevoia de a face organizatia sa fie populara
si apreciata, precum si prefacatoria de care este nevoie pentru a se obtine asa ceva sunt
cauzele de mai sus!) Înca o data ignora realitatea. si anul viitor, începe din nou cu si mai
multi tineri, cu un nou personal si cu o noua lista de laici.

Acest sablon nu se schimba si nu se va schimba niciodata. Nu analiza niciodata. Nu

întreba de ce? si mai ales, nu cauta sa afli ce s-a ales de cei care au fost cu tine timp de cinci
ani si nici cât de distruse sunt sufletele lor.

Daca te îndoiesti de ceea ce-ti spun întreaba pe oricine dintr-o organizatie

parabisericeasca, care este de vârsta medie a unui angajat cu norma întreaga. Este în jur de
douazeci si opt de ani. Peste cinci ani media va fi douazeci si opt. si tot asa. Întreaba câti
consilieri laici are organizatia si când au intrat în ea. Vei afla acelasi raspuns. Uzarea
acestor oameni este înspaimântatoare.

Acum, în legatura cu marea aventura.

Banii îi primesti datorita Marii Aventuri. Trebuie sa prindem aceasta sansa care apare o
data în viata!

Sa luam în considerare ca aventura este Jocurile Olimpice. Sau o mare expozitie. Trebuie
sa arati tuturor fantastica oportunitate a acEstui eveniment si necesitatea de a merge acolo.
Aduna o armata de tineri, pregateste-i si trimite-i. Cea mai mare parte a banilor pe care
acesti tineri voluntari îi vor da se vor cheltui pe biletele de calatorie, mâncare si altele. Dar,
o parte din ei vor trebui folositi pentru cheltuielile generale. La urma urmei „Cartierul
General” al organizatiei a cheltuit o gramada de bani pentru a face posibila aceasta
„aventura deosebita”. De fapt, acest eveniment a costat o avere.

Asa ca, în timp ce tinerii sunt pregatiti cere-le sa mai dea niste bani. Ai grija sa fie niste
probleme. Aceste probleme îi vor face pe acesti tineri entuziasti sa caute posibilitati noi de
astrânge bani. Tinerii aflati în perioada de pregatire întotdeauna sunt o sursa buna de bani.

Deasemenea, cere bani si de la laicii de pe lânga organizatie.

Jocurile olimpice vor dura doua saptamâni, dar le va preceda un an întreg de pregatiri.
Totul este minunat. Viziunea începe sa prinda contur. Se strâng bani timp de un an de zile
pentru... doua saptamâni! În cele doua saptamâni organizatia ta va cheltui milioane de
dolari. Rezultatul va fi un mic profit care sa acopere cheltuielile conducerii. Costurile
administrative au fost astronomice.

Dupa ce marea aventura s-a încheiat fa cunoscute rezultatele peste tot. (Ignora numarul
convertitilor care se mentin.)

În tot acest timp, cauta o alta posibilitate care sa devina marea aventura. Aceste proiecte
sunt cele ce fac organizatia ta sa supravietuiasca. Fara ele, cu timpul organizatia ta va muri.
 si dupa ce au trecut cinci ani de la marea expozitie internationala, nu cauta sa gasesti vreo
evidenta cum ca tu împreuna cu câteva mii de tineri ati fost în orasul în care ea s-a
desfasurat!

Da, vei mai avea adresele a cinci convertiti din acel oras si a zece oameni care înca mai
lucreaza în organizatia ta.

Asta este tot ce poti sa arati ca rezultat în urma a milioane de dolari cheltuiti? Se poate
justifica asa ceva?

O organizatie similara cu a ta a încercat sa contacteze 2o.ooo de convertiti de-ai ei. Doar

2oo mai urmau pe Hristos! Multumim lui Dumnezeu pentru cei 2oo, dar sunt mijloace mai
bune de a cheltui milioane de dolari cu scopul de a converti oameni si de a-i pastra.

Asa ca ce vei face? Vei ignora în continuare realitatea.

Haideti sa privim lucrurile altfel.

Cum ar fi fost daca Pavel ar fi mers în orasul acela în acelasi timp cu tine? El ar fi ridicat o
eclesie cu... oh, probabil patruzeci de convertiti. S-ar fi nascut o comunitate de credinciosi.
Peste doi ani, comunitatea ridicata de Pavel ar numara în jur de patruzeci de oameni sau poate
saizeci. În cinci ani, probabil ca numarul lor s-ar ridica la 1oo. În zece ani poate la... 2oo! (Dar
poate saptezeci si cinci.)

Indiferent de câti ar fi, ar costa mai putin si n-ar fi o biserica unde oamenii îsi fac prezenta
într-o cladire o data pe saptamâna. Ar fi o eclesie plina de viata... elastica, adaptabila, mobila,
iubitoare, grijulie, frumoasa, energica, fascinanta, atractiva... o bucatica din Împaratia lui
Dumnezeu! Poate ahicar extraordinara! Dar, mai ales permanenta. si ar fi scopul lui
Dumnezeu, o adevarata comuniate a credinciosilor.

Ar avea o astfel de eclesie fundament scriptural?

Cât de scriptural? Fiecare pagina din Noul TEstament!!!

Ceva mai mult decât ar putea o organizatie parabisericeasca sa faca ca sa-si justifice
existenta.

Ideea: ne vom concentra asupra unei comunitati de credinciosi, cum Pavel a facut-o, sau
asupra evanghelismului fara biserica care are o rata de pastrare a convertitilor aproape nula¤ ?

De ce este nevoie de acest capitol? Pentru ca tu, care esti crestin nativ în tara ta, în România,
sa cunosti dedesubturile unei organizatii parabisericesti si sa-ti pui întrebarea: „Asta e ceea ce
vreau?! Asa vreau sa devina mentalitatea poporului meu, al românilor?”

Exista posibilitatea ca sa te alaturi unei organizatii parabisericesti sau sa o sprijinesti. Tu

trebuie deasemenea sa stii ca vestile extraordinare pe care le trimitem acasa se refera la voi.
Acesta este unul din modurile în care o organizatie parabisericeasca strânge bani. si tine
minte, lucrarea pe care noi o facem este americana în esenta ei, nefiind interesati într-o
expresie organica a bisericii din tara voastra. si, daca vreo organizatie parabisericeasca are
vreun interes în ceea ce priveste biserica, atunci este interesata într-o expresie americana a
acesteia. Biserica aceea va avea bancile aliniate. Toti veti privi catre predicator, posibil unul
american, si veti sta fara sa spuneti nimic cât timp veti trai.

Puteti avea ceva mai bun!

Este ceva cu care se pot lauda organizatiile parareligioase? Ele sunt interesante! Fac ca
bisericile traditionale sa arate ca un sloi de gheata. Aceste organizatii au diversitate - o
diversitate extraordinara. Cu alte cuvinte, ele ofera, la un pret fantastic si pentru o scurta
perioada de timp, ceva din aroma a ceea ce ar trebui sa fie biserica.

Dar nimic din toate acestea nu este similar unei biserici indigene sau organice. Ce lipseste;
Cam totul. O profunzime a cunoasterii lui Hristos. O lipsa totala de întelgere a eclesiei.

si apoi urmeaza...
 13
Misionarul american, un turist
Noi, americanii, traim într-o tara izolata. Deasupra noastra este gheata, dedesupt desert, iar
de o parte si de alta ocean. Ne urcam într-un avion, zburam spre Europa de Vest si ne miram
descoprind ca europenii au bai în case.

Deasemenea, noi nu pricepem geografie si nici nu avem nevoie sa stim asa ceva pentru ca
pur si simplu, nu sunt alte tari pe lânga noi. Multi dintre noi nu stiu ce si unde este Canada sau
Mexic. Sau Maine!

Întreaba-l pe un american unde este Uruguay! Noi locuim în case placute, cu aer
conditionat, cu doua televizoare, cu o curte mare (sau poate o piscina) si avem doua masini.
De ce am avea nevoie sa stim unde este Uganda?

Dar, suntem religiosi. Da, noi înca mai suntem probabil cea mai crestina natiune de pe
pamânt, ca numar de crestini.

Avem anual conferinte misionare uriase la care participa zeci de mii de tineri. La aceste
conferinte noi ascultam mesaje miscatoare despre cât de saraci si nevoiasi sunteti voi. Apoi,
un vorbitor întreaba câti tineri sunt gata sa mearga ca lucratori crestini în tara voastra ca sa va
conduca. Culoarele se umplu în timp ce multi iasa oferindu-se ca voluntari. si, Domnul stie ca
suntem seriosi în ceea ce facem! Suntem sinceri, Dumnezeu sa ne binecuvinteze. Suntem
americani. si, multi dintre noi îl iubesc pe Domnul cu adevarat.

si dam bani. Dam mai multi bani decât orice alt popor din istoria crestina (bineînteles, ca
avem mai multi ca altii). Sa nu subEstimati niciodata dragostea noastra pentru Hristos,
sinceritatea sau devotamentul nostru. Dar, atunci când pasim în fata ca sa devenim misionari,
fiecare dintre noi se vede liderul vostru. si venim în tara voastra ca sa va conducem.

Acum urmariti-ne când ajungem în câmpul de misiune (adica la voi), caci aveti ce vedea.

Va voi împartasi câteva lucruri despre noi. Dar, când cititi aceste rânduri gânditi-va ca
urmeaza sa tragem o concluzie.

Prima mea experienta legata de „câmpul de misiune” o am de când aveam vârsta de

nouasprezece ani. eram în Israel. Primul cuplu american cu care devenisem prieten era în
câmpul de misiune de sase saptamâni. Sotia nu era în masura sa faca nimic. Ar fi omorât cu
drag pe cineva pentru niste Coca Cola. Îmi aduc aminte cum se ruga de mine: „Când te întorci
în America, trimite-mi te rog câtiva litri de esenta de Coca Cola”. Am vazut-o implorându-si
sotul sa mearga la Haifa sau Iope si sa caute vreun vapor în port doar-doar va gasi niste Cola.

Nimeni nu se întoarce din alte tari atât de socat cum se întorc americanii. Nu stiu daca
consideri Spania ca fiind putin dezvoltata economic, greu accesibila pentru misionari.
(Personal, eu n-o consider.) Ei bine, din 1oo de misionari care merg în Spania, 95 nu se mai
întorc a doua oara.
 De ce? soc cultural! Cei mai multi americani nu se mai întorc în câmpul de misiune dupa
cinci ani. Adaptarea la conditiile din tara voastra aproape ca ne distruge. si, interesant, când ne
întoarcem acasa avem alt soc cultural. Noi trecem prin profunde probleme fizice si psihice
când ne întoacem acasa.

Un prieten misionar mi-a spus ca dupa ce s-a întors acasa a fost sedat cu morfina timp de
doua saptamâni atât era de afectat. Unele borduri de misiune spun ca pâna la douazeci si cinci
la suta din misionarii trimisi în misiune au depresiuni nervoase.

Afla, te rog, ca noi suntem foarte încântati de tara voastra când sosim pentru prima data.
Suntem numai ochi si urechi, facem poze, filmam, fiind foarte entuziasmati de noua lume pe
care ajungem s-o cunoastem. Este o aventura! si când ne întoarcem seara la apartamentul
nostru (când nici un strain nu este în jurul nostru) stam si povestim cât de „pitoresc” aratati, si
cât de „minunata” va este cultura. S-ar putea sa ne auziti spunând: „Iubim aceste locuri si
oamenii acestia minunati. Vrem sa lucram aici pentru veci de veci.”

Asa vorbim în primele doua saptamâni!

Dar sa vedem cum e dupa sase luni. Urâm sistemul vostru telefonic, felul vostru de a
conduce masina, ne e sila de meniurile voastre si am face crima pentru un hamburger
american. Am calca legile internationale pentru o banana. Am da în cap daca am putea obtine
în felul acesta o budinca americana. Ne-am vinde sufletele numai sa vedem sâmbata un meci
de fotbal american.

În timp ce ne veti cunoaste, îti vei da seama de complexul de superioritate pe care îl avem?
Noi nu ne dam seama. Aflati va rog, ca noi nu suntem constienti de faptul ca ne consideram
superiori voua. Nu ne dam seama.

Când ne îmbolnavim noi nu ne ducem la un doctor de-al vostru, si nici în spitalele voastre.
Mergem acasa, la un doctor american si într-un spital american! Pentru noi, medicii vostri
seamana cu un om de stiinta imprudent ce umbla murdar si cu mâinile murdare. „Nici morti”
nu ne-am lasa internati într-un spital de-al vostru!

Observati deasemenea, cu cine ne petrecem vacantele si cine ne sunt prietenii cei mai
apropiati. Ce facem în timpul nostru liber? Ne petrecem timpul cu colegi americani. În timpul
liber, noi nu avem aproape deloc prieteni apropiati dintre crestini de-ai vostri. (Voi nu veti fi
invitati în vacantele noastre; noi ne petrecem vacantele cu americani.)

Într-un cuvânt, noi suntem consumatorul american de tip misionar-turist. Dupa câteva luni
în câmpul de misiune, cei mai multi s-ar transfera cu drag în Elvetia, Hawaii sau Paris. Sau, si
mai bine, „Sa mi se ofere o slujba la birou în tara!”

De-a dreptul ironic, când ne întoarcem acasa, noi petrecem doi ani de zile calatorind si
povestind crestinilor americani tot felul de povestiri miscatoare pâna la lacrimi despre voi si
despre tara voastra minunata. si mai mult, noi sfatuim pe tinerii nostri sa se faca misionari si
sa mearga în tara voastra. (În tara pe care noi tocmai am parasit-o din cauza unei depresiuni
nervoase.)

Care este concluzia acestui capitol? Aceasta: noua niciodata nu ne trece prin cap sa stam
acasa.
 Nu ne trece niciodata prin cap ca, voi localnicii, puteti face o activitate misionara în
mijlocul poporului vostru mult mai buna decât noi. La urma urmei, voi nu trebuie sa învatati
propria limba. Nu trebuie sa va adaptati la o cultura straina. Voi nu ati avut niciodata un soc
cultural traind în tara voastra. si costa mult mai putin sa fiti voi finantati în activitatea
misionara decât niste americani. Cam de zece ori mai putin.

Noi, pur si simplu, nu întelegem si nici nu gândim în termenii: biserici organice, întâlniri
compatibile cultural sau misiuni indigene. Trimitem americani!

Atât.

De ce?

Pentru ca...

14
Colonizatori pâna la capat
Lucrarea pe care noi o începem în tara voastra este condusa de americani. Niciodata nu va
vom lasa sa conduceti.

Ceea ce tocmai am spus este important. Oare chiar asa este? si daca da, ce ne determina pe
noi sa controlam tot ceea ce facem în tara voastra?

Este o maladie care afecteaza toata omenirea. Noi nu putem accepta ca suntem limitati. Este
prea dificil pentru noi sa admitem ca foarte putin din viata noastra este sub controlul nostru.
Asa ca controlam tot ce apucam, în asa fler încât sa ne simtim mai în siguranta în noi însine,
separat de Dumnezeu. Spunându-va voua cum sa va închinati lui Dumnezeu este doar unul
din modurile care ne fac pe noi sa credem ca controlam vietile noastre.

Nu ne vom opri sa va punem sa stati în cladiri... cu scaune aliniate pe rânduri... orientate

spre înainte, si sa priviti la un vorbitor.

Toate instructiunile vor veni „de sus în jos”. Adica, noi conducem. Nimic nu va veni de
jos... în sus!!! Noi suntem determinati, indiferent ce-ar fi, sa va facem sa participati la un
servici de biserica american.

La urma urmei, aceasta este „cel mai bun” pentru voi. Tot ce-i mai bun pentru voi este
american. Aveti încredere în noi. Atâta timp cât noi suntem superiori, este normal ca
crestinismul nostru sa fie mai bun decât orice voi ati putea avea.

Va vom încredinta lucrarea Domnului sau biserica din tara voastra? Nu!

Exista o exceptie.

Va vom lasa pe voi sa conduceti biserica, dar numai când suntem siguri ca sunteti pe deplin
americanizati. Numai când nu putem face diferenta dintre noi si voi, numai când voi
promovati doctrinele denominatiei noastre (sau manualul ori viziunea organizatiei noastre
parabisericesti). Pâna atunci, voi nu va veti gasi într-o adevarata pozitie de conducere.

Daca nu sunteti americanizati nu veti fi niciodata promovati la conducere. si - americanizati

sau nu - nu veti fi niciodata în esaloanele superioare de luare a deciziei. Puterea nu va va
apartine niciodata. Puteti trai o mie de ani, dar nu veti avea control asupra banilor. Nici ieri,
nici astazi, niciodata! Controlul banilor va fi întotdeauna în mâinile americanilor.

Mentalitatea non-indigena

Noi consideram ca lumea este pierduta si ca are nevoie de noi. Lumea are nevoie de
americani în aceeasi masura ca si de crestinism. Asa ca, noi avem în vedere pregatirea de
lucratori americani, nu bastinasi. Oh, s-ar putea sa dorim o scoala biblica în Bosnia. O scoala
biblica care sa pregateasca bastinasi. Dar, noi vom fi profesorii si conducatorii scolii.
Cheltuim miliarde de dolari în fiecare an pentru pregaatirea de lucratori americani care sa
vina în tara voastra. Cheltuim mai nimic pentru lucratorii bastinasi.

Nu conteaza ca voi nu suferiti niciodata un soc cultural în propria tara. Nu conteaza ca voi
vorbiti propria limba ca un localnic (aproape fara accent strain)! Nu conteaza ca nu va mai
înetelegeti cu adevarat propria cultura si propriul popor. Nu conteaza ca voi puteti face
aceeasi lucrare pe care noi o facem, ca o puteti face mai bine si doar pentru zece la suta din
banii de care noi am avea nevoie. Nu conteaza ca voi nu trebuie sa va parasiti tara pentru o
perioada de un an la fiecare trei ani din cauza depresiunii nervoase.

Noi pregatim americani. Noi trimitem americani.

Este nevoie de 6o.ooo¤ de dolari pe an ca sa tii un cuplu american în „câmpul de misiune”.

Nu conteaza ca voi puteti face acelasi lucru pentru 2.ooo de dolari. Sau 1.ooo. Însa noi nu
putem concepe asa ceva. Niciodata nu ne trec prin minte asemenea idei. Trebuie americani
pentru asa ceva! Lumea va fi evanghelizata de catre americani. Doar de americani (poate si
câtiva britanici).

De ce nu va lasam pe voi sa o faceti? Pentru ca voi nu sunteti americani!

Noi, americanii, suntem un popor prietenos. Noi va vom da camasa de pe noi. În Numele lui
Hristos ne vom da viata cu drag pentru voi. Ne vom întoarce acasa si vom aduna bani ca sa va
ajutam. Dar noi suntem superficiali, imaturi spiritual, orbi... orbi pentru cultura voastra, pentru
felul vostru de a proceda, orbi pentru ceea ce este eclesia pentru cultura voastra, orbi pentru
lucrarea crucii în vietile noastre si orbi pentru o revelatie a lui Isus Hristos.

Da, noi suntem în tara voastra pentru a va da voua pe Hristos! Dar, împreuna cu el va dam
doctrinele noastre speciale. Daca nu procedam în felul acesta nimeni în America nu va da un
ban pentru activitatea misionara. Doctrinele noastre ne ajuta sa venim în tara voastra.
Doctrinele noastre speciale sunt singura noastra sursa de bani. Vi-L vom da pe Hristos, dar pe
lânga evanghelie, va vom da si învataturile noastre doctrinale!

Noi suntem superiori voua si noi vom fi în control a tot ce se va face. Ieri, azi si în veci.

Cel mai rau, însa este ca misionarii americani actionând în stil american nu vor zamisli
niciodata o biserica organica, indigena în tara voastra. Suntem incapabili de asa ceva pentru
ca niciodata nu am auzit de asa ceva!!! Cu siguranta, niciodata n-am vazut asa ceva. De
aceea, singurul lucru care ne mai ramâne de facut este sa va americanizam.

În felul acesta noi ramânem americani, iar voi va schimbati. Noi nu facem efortul de a ne
schimba. Ramânem suta la suta americani.

În plus, nu vrea fiecare sa fie american?

Suntem ca englezul legendar ce s-a pierdut în junglele Americii de Sud si care a fost gasit
de un trib de bastinasi necunoscuti. Ei n-aveau nici o idee sa-i spuna unde se gaseste sau cum
sa mearga spre casa. si-a dar seama ca n-avea nici o iesire. Asa ca, în loc sa le învete limba i-a
învatat pe toti engleza! Cam asa suntem noi. si nu ne vom schimba.

Voi puteti face lucrarea Domnului în tara voastra mai bine ca noi. Faceti-o! Ardeti va rog,
bancile în care v-am pus noi sa stati. si faceti la fel cu cladirea pe care noi, în orbirea noastra o
numim „biserica”. Apoi, începeti totul de la început!

Dar, de data aceasta faceti ca Pavel¤ . Crestini locali trebuie sa descopere pentru ei însisi o
expresie a vietii bisericii care este organica tarii lor. Noi, americanii si britanicii nu suntem
nativi tarii voastre. De ce vreti sa ne urmati pe noi?

De fapt, noi, americanii suntem niste turisti cu un complex de superioritate si cu o

însarcinare din partea lui Dumnezeu (data tuturor crestinilor americani) „sa salvam pe cei
pierduti de pe întreg pamântul”, si în timpul acesta sa-i americanizam. Repet: aceasta planeta
va fi evanghelizata de americani si i se va da biserica americana! Întotdeauna va vom da o
cladire un pastor si banci. Mai rau, noi niciodata nu vom pleca acasa. Daca noi nu mergem
acasa, dragi nativi, parasiti întâlnirile si cladirile noastre... si mergeti voi acasa! Începeti sa va
întâlniti în camerele voastre de zi.

15
Doua secrete bine pazite
Dati-mi voie sa va spun doua secrete.

Primul secret

Cei mai multi lideri ai organizatiilor parabisericesti urasc sa mearga la biserica!

Repet: cei mai multi barbati si femei din „conducere” sunt dedicati evanghelizarii lumii, dar
le este foarte greu, daca nu chiar imposibil, sa participe la serviciile de duminica dimineata ale
bisericilor de aici din America. Ei trebuie sa mearga la biserica, dar pe masura ce se
maturizeaza si îmbatrânesc ei încep sa nu le mai placa sa mearga la biserica.

Acesti oameni traiesc un paradox: câstiga suflete cu milioanele pentru Hristos, folosind
metode noi, extraordinare, trecând însa cu vederea faptul ca nu le place sa mearga la biserica.
Ei sunt la fel de constienti ca pentru convertitii lor serviciile de duminica dimineata vor fi la
fel de plictisitoare cum sunt si pentru ei însisi.
 Daca prietenii vostri misionari si membri ai organizatiilor parabisericesti ar trebui sa stea în
banci ca voi, s-ar plictisi ca voi!!! Lor le place biserica doar daca ei sunt cei care slujesc.
Nevoia lor de functionare este satisfacuta prin a fi liderii vostri. Urmeaza deci, ca voi sa
ramâneti pentru totdeauna nematurizati, nefiind în stare sa împartasiti sau cu atât mai putin sa
slujiti. Duminica, voi stati!

Cu mult timp în urma Pavel stia ceva ce nu a trecut niciodata prin mintea slujitorilor din
organizatiile parabisericesti. Eclesia primului secol a fost prin ea însasi cea mai puternica
forta de atractie pe care evanghelismul a cunoscut-o vreodata.

Când ea se întâlneste sub directa conducere a lui Isus Hristos, fara prezenta evidenta a unor
lideri omenesti, ea este cea mai frumoasa si mai irezistibila fata din lume. Ea este
evanghelismul.

Pavel din Tars nu a ridicat biserici pentru a evangheliza pe cei pierduti. Pavel nu a ridicat
biserici pentru a câstiga suflete. Pavel a predicat evanghelia, a evanghelizat si a câstigat
suflete în vederea ridicarii bisericii!

Acesta este singurul mod în care ar trebui sa se procedeze!

Dar gândul acesta nu trece prin mintea americanilor. Noi evanghelizam!

Organizatiile parabisericesti nu zidesc viata bisericii si cei mai multi dintre convertitii lor nu
ramân în biserici. Cei mai multi dintre convertitii lor care ramân în credinta crestina ajung
membri ai organizatiilor lor.

Daca organizatiile parabisericesti îsi pastreaza convertitii, daca este o adevarata largire a
Împaratiei lui Dumnezeu, atunci aceasta se rasfrânge doar în aceea ca creste numarul
membrilor organizatiei lor. Ei nu planteaza biserici. Ei evanghelizeaza. Aici se opreste totul.
Cu convertitii Pavel a format biserici. El nu i-a salvat de iad si atâta tot. Pavel era acolo, în
primul rând si înainte de toate, ca sa vada nascându-se o fata numita eclesia.

Exista o uriasa diferenta între aceste doua concepte! Unul din concepte este personificat
astazi de catre evanghelisti, misionari si miscarile parabisericesti. Celalalt a fost conceptul lui
Pavel. La urma discutiei noastre, suntem noi pe acest pamânt doar ca sa mergem peste tot si sa
salvam oamenii de la iad, sau suntem pentru ca sa vedem nasterea unei expresii organice a lui
Isus Hristos printre toate triburile si limbile pamântului. Aceste doua concepte sunt total
opuse. Unul este modern, celalalt antic. Unul nu face prea mare lucru. Celalalt, când exista, nu
numai ca este minunat, dar este împlinirea scopului pentru care Dumnezeu a creat acest
univers!

Organizatiile parabisericesti sunt inventate de oameni de aproximativ 1oo de ani. Întâlnirea

locala a oamenilor lui Dumnezeu a fost în inima lui Dumnezeu înainte de a fi creatia. si, cu
siguranta, înainte de cadere. Înainte ca oamenii sa aiba nevoie de slavare.

Al doilea secret

Cei mai multi americani vin în tara voastra pentru ca ei au o slaba speranta în biserica
americana. Ei vor sa vina în tara voastra pentru a ridica o biserica mai buna decât cea de aici.
Ironia este aceasta: noi continuam sa va dam stilul nostru american. (Poti da altuia doar ceea
ce ai. Cum nu avem nimic mai bun, nu avem de unde sa va dam ceva mai bun.)

Noi vedem biserica din America ca fiind fara absolut nici o speranta. Asa ca spunem: „Ne
vom duce într-o tara virgina si ne vom darui viata acelui popor si vom cladi un crestinism mai
bun, superior celui din America! Apoi venim în tara voastra si plantam biserica noastra
americana.

În cele din urma, misionarii care vin la voi va dau ceea ce noi avem aici în America. Va dau
uun serviciu de duminica dimineata mizerabil care va obliga sa fiti niste spectatori muti. Un
mort înviat care nu împartaseste, nu functioneaza, ci numai apuca sa cânte si sa-si ridice
mâinile deasupra capului!

Exista un sens mai înalt. Este o cale mai buna. Exista un al treilea secret.

Am trecut cu vederea ceea ce era evident. Secretul eclesiei din primul secol a fost eclesia
însusi. Secretul lor a fost o foarte frumoasa fata.

Ce i-a atras pe pagâni?

Pagânii din primul secol au fost atrasi la Hristos de un singur lucru. Ei erau coplesiti de
însasi eclesia si de dragostea ei pentru El.

Lumea nu mai vazuse asa ceva. Vazând comunitatea de credinciosi, lumea era plina de
curiozitate. Multi au venit la întâlnirile lor si ramâneau uimiti de ceea ce vedeau. si oamenii
care veneau se integrau cultural în întâlnirile acelea.

Necredinciosii se simteau foarte bine în întâlnirile acelea. Ei nu mai vazusera asa ceva. Erau
deosebit de atinsi. Deasemenea acolo ei se simteau acasa. Erau în largul lor. Cu toate ca ei
erau pagâni în mijlocul unor crestini, era ceva în acele întâlniri care îi facea sa stie ca
participau la ceva ce apartinea tarii, obiceiurilor si culturii lor.

Asa ceva nu se întâmpla când mergi la serviciul duminical. Nici aici, nici în tara voastra.
Nicaieri. Aceste întâlniri sunt neorganice pentru oricine. Acest lucru este strain oriunde este
întâlnit, oriunde pe planeta! În zilele noastre neconvertitii se plictisesc în întâlnirile noastre. si
daca nu se plictisesc în prima întâlnire, se vor plictisi nu peste multa vreme. În cele din urma,
o audienta care nu participa se plictiseste indiferent ce se întâmpla în fata.

În zilele acelea ei erau coplesiti în întâlniri! si unii ramâneau sa se roage. Acesta - singurul -
este marele secret al bisericii primului secol. Cea mai mareata modalitate de evanghelizare
care a fost vreodata, sau care va fi în viitor, a fost reprezentata de frumusetea acelor întâlniri
ale credinciosilor! Ea era o doamna cu adevarat frumoasa!

Pe de alta parte, noi facem comert ambulant cu un servici funerar! Ei bine, serviciile
funerare nu sunt usor de vândut la cei vii. (Iar celor morti nu le prea pasa de ele!)

Dezastrul pe care misionarii si membri organizatiilor parabisericesti americane îl fac dând

altora biserica americana este incalculabil, si noi totusi continuam sa o facem la scara
mondiala. Înrauirea pe care versiunea americana a crestinismului o are asupra altor culturi (cu
o totala, absoluta, completa lipsa de respect pentru modul de viata al acelor oameni, pentru
conceptele si cultura lor) este un rau care ne va necesita secole pentru a fi reparat. Este o
tragedie de proportii incalculabile!

Timp de 1oo de ani unii oameni au strigat sa se opreasca aceasta actiune imperialista a
crestinismului american. Dar singurii care pot sa ne opreasca sunt bastinasii altor tari.

Trei secrete: (1) daca nu sunt la amvon crestinii americani urasc sa mearga la biserica; (2)
noi venim în tara voastra pentru ca noi am renuntat la biserica americana; venim în tara
voastra ca sa facem mai bine, dar nu facem decât sa repetam porcariile din trecut; (3) biserica
din primul secol avea un secret pe care noi niciodata nu l-am învatat: ea însasi este cel mai
bun mijloc de evanghlizare pe care îl poate avea pamântul acesta!

16
Cel mai frumos lucru care poate fi spus despre
organizatiile parabisericesti
As vrea sa va spun voua, organizatiilor parabisericesti, ceva minunat ce voi aveti. si voi, cei
ce nu sunteti americani, ascultati pentru ca este ceva important de aflat.

Voi, miscarile parabisericesti, aveti ceva minunat de care nu sunteti constienti! De fapt, s-ar
putea sa fie cel mai mununat si mai puternic lucru pe care îl aveti! S-ar putea sa fie unul din
fortele principale care dau dinamism si atractivitate organizatiei voastre.

Ati putea ghici ce este aceasta forta extraordinara? Dati-mi voie sa va avertizez ca n-o puteti
chema când creti voi, ca n-o puteti controla, ca n-o puteti produce si n-o puteti ambala. Vine
si pleaca ca vântul, cu totul în afara influentei voastre.

Voi sunteti foarte constienti ca bisericile sunt seci, iar organizatiile voastre extraordinare.
Atât de extraordinare încât multi devin epuizati. Dar, deasemenea aveti aur în mijlocul vostru.
Adevarata forta de atractie a lui Dumnezeu. Iat-o.

Din când în când, tinerii din organizatia voastra ating întâmplator viata bisericii. Acele
contacte scurte sunt cele mai electrizante si mai memorabile experiente din vietile lor. Din
cauza acelor clipe fantastice are credit organizatia voastra. Tu consideri ca ele se întâmpla din
cauza „înzestrarii cu putere”, sau a scolilor de pregatire, sau evanghelizarii, sau pentru ca
„fiecare este în Cuvânt”! Nu este de aceea. De fiecare data se întâmpla fara sa se fi facut ceva
venind si plecând dupa propria-i voie. Este într-adevar un lucru divin.

Ce este acest fenomen? Este viata bisericii manifEstându-se în afara habitatului ei natural.
În dormitor sau pe mare, întotdeauna în afara structurii si manualului vostru.

S-ar putea sa încercati sa puneti mâna pe ea si sa o îmbuteliati... si poate ca veti reusi, dar a
doua zi o vei omorâ. Organizarea voastra, viziunea si evanghelizarea voastra val-vârtej vor
nimici viata bisericii chiar si atunci când încolteste în mijlocul vostru!!! O veti nimici cu
regulile si programele voastre, cu structura lor de comanda si cu orice altceva ce faceti voi.
 Acei copii, peste o generatie, nu-si vor mai aduce aminte de numele organizatiei voastre,
chiar daca îsi vor aduce aminte de „cele sase luni petrecute în misiune”. Însa, cu siguranta, îsi
vor aduce aminte de acele clipe glorioase când au atins viata bisericii.

17
Organizatii plantatoare de biserici???
Iata ceva nou pentru mine. Foarte recent am auzit ca niste americani au pus bazele unor
organizatii parabisericesti non-profit, scutite de impozite caror scop este sa ridice biserici!!!

Ideea în sine face sa ti se încurce mintea în cap.

Poate un ghetar sa dea nastere la foc? Poate face stânca un copil? Poate o statuie sa devina o
frumoasa femeie? O organizatie care planteaza biserici este o contradictie în sine. Mai
degraba moartea ar da nastere unui copilas viu.

Daca o organizatie poate da nastere la o biserica, atunci cea dintâi s-ar sinucide înainte de a
se naste cealalta!

Da, o organizatie poate da nastere la o organizatie. si chiar asa ceva fac organizatiile când
se apuca de „plantat biserici”. O organizatie creaza o alta organizatie. Poti sa lipsesti
cuvântul „biserica” pe ea, dar asta nu o face sa fie o biserica. O organizatie parabisericeasca
instituie un servici duminical! Asa ceva este posibil, este usor!

Pentru ca sa fie viata trebuie sa fie un organism. O organizatie nu poate da nastere unui
organism, dupa cum o masina nu poate da nastere unui copil.

Aceste organizatii „plantatoare de biserici” produc biserici cu banci asezate în rânduri, cu un

vorbitor ce sta în fata, cu atotprezenta predica si cu niste oameni întotdeauna muti. Asta s-ar
putea sa fie definitia americana a bisericii, dar nicidecum un trup indigen de credinciosi.

Privind organizatiile parabisericesti americane vezi o alta forma de americanizare a

credinciosilor din alte tari.

Abia astept sa vad o mie de fosti musulmani care s-au întors la Hristos si carora li s-a dat
inventia lui John Calvin pe care crestinii o numesc serviciul duminical. Ei vor zice: „Credeam
ca a te ruga de cinci ori pe zi privind spre Mecca era greu, dar uita-te la asta! Dati-mi înapoi
ritualul meu musulman si covorasul meu de rugaciuni!” Frati dragi, servicul bisericesc al lui
Calvin nu va avea vânzare între musulmani!

Slava Domnului ca unii oameni au ajuns la concluzia ca avem nevoie de plantatori de

biserici. Dar, domnilor, va rog nu mai plantati acEst tip de biserici. si de ce tocmai în câmpul
de misiune? Nici aici în America nu avem o biserica organica! Dumnezeu sa aiba mila de voi
curajosilor si sa va arate într-o zi pe fata aceea frumoasa numita eclesia.

18
 Catre cine a fost scrisa
aceasta carte
Daca aceasta carte este scrisa pentru misionari si membri organizatiilor parabisericesti,
atunci probabil ca ea v-ar sugera sa veniti acasa! Veniti acasa si începeti de la capat cu
practicarea si experimentarea unei expresii americane organice a vietii bisericii¤ .

Este dificila experimentarea partasiei într-o comunitate de credinciosi, descoperirea unei

expresii organice si indigene a vietii bisericii, fiecare fiind foarte tare expus si va lua multi ani
din vietile barbatilor si femeilor ce conduc aceste organizatii. Pentru cei mai multi americani
aceste lucruri par a fi în plus. Nu putem concepe sa ne parasim lucrarea si sa stam... într-o
camera de zi timp de patru, cinci ani pâna când scapam de mentalitatea actuala. Asa ca cei
mai multi americani atinsi de cartea aceasta vor face ce stim noi sa facem cel mai bine... vor
inova!

Domnilor, nu este de ajuns sa inovam.

Se va lua o alta directie, o alta cale (mai rapida) va înlocui o astfel de sugestie ciudata ca
„Mergeti acasa si învatati viata bisericii”. Totusi, adânc în subconstientul nostru noi stim ca
nu putem da ce nu avem!

De aceea, cred ca pe cei mai multi din cei ce sunt în câmpul de misiune, aceasta carte îi va
face sa se opreasca putin si sa reflecteze. Apoi?

Probabil unii vor inova.

si vor schimba putin.

Dar, consider ca cei mai multi care vor citi aceasta carte nu vor întelege despre ce-i vorba.
Schimbarea trebuie sa fie titanica, atotcuprinzatoare si atotpatrunzatoare. Nu câmpul de
misiune ar fi cel mai bun loc pentru a face o schimbare atât de radicala. Daca veti încerca o
asemenea schimbare veti fi dati afara din orice organizatie a-ti face parte!!! Cam 17oo de ani
din istoria bisericii stau marturie pentru ce am spus eu.

Cât de drastica este schimbarea de care avem nevoie? Cel putin la fel de extrema ca aceea
din timpul Reformatiei când oamenii au suferit agonia trecerii de la catolicism la
protestantism.

Cel putin la fel de radical.

Probabil mai radical, cum ar fi trecerea de la catolicism la anabaptisti!!!

Daca voi, misionarii acestui pamânt si voi, lucratorii organizatiilor parabisericesti, doriti sa
întelegeti putin cum erau lucrurile în primul secol, dati-mi voie sa sugerez sa cititi istoria... asa
cum este dezvaluita în „Nepovestita istorie a crestinilor din secolul I¤ .”

V-as spune ca aveti nevoie, o nevoie disperata, sa lasati aceste carti sa aibe un impact
asupra vietilor voastre si sa va schimbe viitorul.
 Fie ca Dumnezeu sa va vorbeasca mai multe.

Personal, eu sper sa va întoarceti acasa în America si sa învatati viata de biserica organica.

Învatati ce înseamna viata bisericii în America. Daca va întoarceti înapoi sper sa mergeti
împotriva curentului. Deasemenea, sper sa urmati exemplul lui Pavel si sa lasati pe poporul
Domnului sa descopere propria lui expresie a vietii bisericii... asa cum este reflectata de acel
popor.

Daca vei face aceste doua lucruri aveti sanse sa pierdeti aproape pe toti prietenii pe care i-ati
avut. Vei sfârsi prin a fi o versiune moderna a unui anabaptist... cineva de care nimeni nu are
nevoie.

Dar, vai, trebuie sa va marturisesc ca am scris aceasta carte în primul rând pentru
neoccidentali, adica pentru crestini, care nu sunt anglofoni sau din Europa de Vest. Am scris,
deasemenea pentru cei din tarile unde misiunile occidentale nu pot merge. si pentru lucratori
crestini indigeni. si pentru toti crestinii din Europa de Est! (Voi sunteti chiar acum în plin
proces de americanizare.) China, probabil ca tu urmezi. (Am terminat deja americanizarea
Americii Latine, Indiei si a celei mai mari parti din Asia si Africa.) Voi, cei din aceste tari,
aveti nevoie sa declansati o revolutie.

Pentru toti, dar mai ales crestinilor din Europa de Est sunt tentat sa va spun: „Rupeti toate
relatiile cu misionarii si organizatiile parabisericesti occidentale... cel putin pâna vor lepada
aceasta actiune zorita ce urmareste americanizarea a tot si toate!”

Bineînteles nu spun asa ceva. Doar vreau sa spun asa ceva. Asa rare cum sunt, sunt
suficiente exceptii care sa stea împotriva unei asemenea afirmatii.

Dar, iata ce as spune: voi n-aveti nevoie de banii nostri. Bakht Singh, Prem Pradham,
Watchman Nee si altii au dovedit acest lucru. N-aveti nevoie de metodele noastre. Dumnezeu
stie ca n-aveti nevoie de metodele, mentalitatea, cultura, comportamentul social sau
obiceiurile noastre. Niciuna din ele. N-aveti nevoie de practicile noastre. Dar misiunile sau
evanghelismul „intercultural”? Frumoase cuvinte, dar ele nu înseamna decât: „dati-ne voie sa
va americanizam”.

As accentua: nu va alaturati nici uneia din misiunile sau organizatiile noastre parabisericesti.
Ele va vor ruina. Va vom occidentaliza. Va vom corupe. Va vom cumpara sufletele si va vom
fura integritatea. Vom face si mai mult. Daca vreodata va veti alatura... veti avea nevoie sa va
examinati inima, motivele, consacrarea voastra lui Hristos!

Urmariti ce vi se va întâmpla când veti încerca sa copiati metodele noastre pline de reclama,
publicitate, propaganda si „viziuni”. Întrebati-va: „Ce efect are acesta pentru inima mea?” si
când primiti banii nostri americani... inima voastra stie ca renuntati la ceva sacru din fiinta
voastra doar ca sa obtineti niste bani... bani primiti doar pentru ca lucrati pentru noi. Pentru
noi!

Ceea ce ne defineste pe noi americanii, mentalitatea noastra colonizatoare, metodele pe care

noi le folosim în toate organizatiile noastre americane si britanice... nu merita sa fie urmate
sau copiate. Sunt depasite. Sterile. Nu aduc nici un beneficiu voua si poporului vostru.
 Puteti face mai bine. Bakht Singh a stiut asta. Prem Pradham stie asta. Voi o puteti
descoperi! Dati jos costumul nostru. Aruncati cravata. Îmbracati-va cu hainele obisnuite pe
care le purtati pe strada.

Întoarceti-va acolo unde erati înainte de a întâlni ceva occidental!

Întoarceti-va la cultura voastra. Faceti o baie si spalati de pe voi religiozitatea si

profesionalismul si pietatea noastra studiata! Deveniti voi însiva. Întoarceti-va la ceea ce este
normal pentru voi. Descoperiti ceea ce Domnul v-ar da voua si care este unic.

S-ar parea ca toti sunt porniti sa împrastie felul lor de „biserica” la alte popoare. Dar Pavel a
facut în asa fel încât fiecare biserica a avut privilegiul sa se lanseze în propria ei calatorie
pentru gasirea expresiei personale a vietii bisericii.

Urmati-l pe Pavel!

Chiar faptul ca ne consideram superiori voua ar trebui sa stârneasca nemultumirea în voi.

Noi nu chiar vrem sa ne simtim superiori. Nu vrem. Noi nu stim ca ne simtim superiori. Asa
suntem noi, atâta tot.

Frate, poate ca noi ne comportam ca fiind superiori voua, dar nu suntem. Puteti face mai
bine. Vorbiti cu altii. Îndrazniti sa faceti calatoria descoperirii... stilului vostru a vietii de zi cu
zi a eclesiei. Stilul este organic poporului vostru.

Daca veti parasi organizatia noastra? Daca veti ridica întrebari privitoare la felul nostru de a
proceda? Probabil ca vom spune si vom promite orice doar sa va tinem în organizatie. Daca
ne veti parasi... puteti sa va pregatiti ca toti crestinii occidentali pe care îi cunoasteti sa se
întoarca împotriva voastra! Nu ne ascultati când va cerem sa ramâneti. Urmariti ceea ce
facem. De exemplu:

Cine vorbeste?

Cine raspunde de bani?

Ale cui sunt proprietatile?

Cine va plateste?

Dar, mai ales întrebati-va de ce stati în rânduri aliniate, toti privind înainte, cu un vorbitor ce
sta în fata si voi vedeti doar ceafa cuiva! si de ce auziti o slujba plicitisitoare în fiecare
saptamâna?!

La urma, priviti în jur. Uitati-va sa crestinii ce provin din tara voastra. Priviti la prietenii
vostri care s-au alaturat misiunilor sau organizatiilor paarabisericesti americane/britanice. Ce
s-a schimbat le ei? Îmbracamintea? Manierele? Vorbirea? Vocabularul? În moduri subtile,
aproape nedetectabile. Dar cei mai multi si-au schimbat mentalitatea!!! Vedeti un suflet
pretios vânzându-se occidentalizarii? Mai rau. Un prieten de-al vostru s-a vândut pentru bani?

„Viziunea” noastra merita demnitatea sufletului unui credincios! Sufletul vostru! Alaturati-
va noua si veti pierde ceva pentru totdeauna. Alaturati-va noua, faceti ca noi ti în cele din
urma natiunea voastra întreaga va suferi. (Vom afecta viitorul sufletului natiunii voastre.) La
urma urmei, noi introducem o cultura straina în societatea voastra.

Se intereseaza misionarii americani de cultura voastra? Au aratat ei vreodata un interes

profund privind întelegerea obiceiurilor voastre? Cât de interesati sunt cel putin într-un
domeniu, cum ar fi cel al muzicii voastre? Înteleg ei cuvinte ca indigen si organic? Dar mai
ales, cât de mult exercita control asupra vietilor voastre si/sau a colegilor lucratori?

sI PENTRU CÂT TIMP VOR EXERCITA ACEST CONTROL¤ ?

Daca un misionar sau un membru al unei organizatii parabisericesti vine în tara voastra si nu
face urmatoarele: (1) evanghelizeaza, (2) pune temelia unei adunari a credinciosilor locali si
apoi (3) pleaca dupa unul sau doi ani, atunci el nu are mesajul, nu stie cum sa faca, nu are
întelegerea si revelatia lui Hristos, nici a eclesiei nici adâncimea spirituala... nici centralitatea
lui Hristos în viata sau în mesaj... nu are îndeajuns din niciunul din aceste lucruri ca sa-si
justifice prezenta în tara voastra! De fapt, lipsindu-i asa ceva, el nu are nici o treaba sa fie
misionar în tara voastra! si nici în alta parte!!!

Ori arde pentru Hristos si pentru biserica, arde sa vada o eclesie indigena, organica, este plin
de pasiune ca sa paraseasca eclesia locala si sa o lase în mâinile poporului lui Dumnezeu din
acel loc... nelasând absolut nici o supraveghere occidnetala... sau VA TREBUI SĂ SE
ÎNTOARCĂ ACASĂ în America (sau Marea Britanie, sau oriunde altundeva Este originar).

Voua, crestinilor care v-ati nascut, crescut si traiti în propria tara... voua va Este scrisa
aceasta carte.

În aceasta carte si în cartea „Cum trebuie sa fie biserica” (în engleza: „How to meet”),
precum si în cartea intitulata „Omul cel mai necesar”... am folosit ca exemplu perfect (un
laborator) al orbirii activitatii misionare occidentale mica tara Albania! si orbirea noastra -
neintentionata - ne face sa ne amestecam în cultura, sociologia si izvoarele voastre culturale!
Am folosit Albania ca dovada a neglijentei crase a lipsei de respect si a imaturitatii noastre.

Folosesc Albania si pentru a arata controlul exercitat de noi. Folosesc Albania ca dovada a
lipsei de pricepere si de dedicare pentru plantarea de biserici în situl primului secol.

Pentru noi, americanii, caile lui Pavel sunt de neconceput.

Pentru cei ce sunt anglofoni asa ceva este de neconceput. Nici nu vom încerca sa plantam
biserici dupa cum ne învata Scriptura!!! Vom zice numai: „Nu se poate!” si poate ca avem
dreptate. Oamenii necesari plantarii de biserici în stilul primului secol au nevoie de o
adâncime spirituala si o zdrobire înaintea lui Dumnezeu care rareori se gaseste în veacul
acEsta sau în oricare alt veac!

Dar, aceasta nu justifica ceea ce facem noi!

Nu exista o concluzie. În tarile de pe întreg pamântul oameni curajosi trebuie sa înceapa de

la început.

19
 A cui e vina?
Nu America este problema.

Nu americanii sunt problema.

Problema este ca fiecare din noi este obsedat de superioritatea propriei culturi. Toti suntem
obsedati sa raspândim propria cultura si sa propagam propriile idei religioase.

Daca nu s-ar fi descoperit America de Nord si daca China ar fi fost cea mai crestina natiune
de pe pamânt si ea ar fi fost bogata si ar fi dus evanghelia în lumea întreaga... ar fi fost aceeasi
problema. Chinezii ar fi dat lumii întregi versiunea lor a crestinismului, etc. Am fi avut de-a
face cu o chinezare a crestinismului! Ar fi fost aceeasi situatia daca ar fi fost Japonia, sau
oricare alta tara mare, puternica, cu o cultura bogata... si cu un mic simtamânt de superioritate.

Vedeti, noi deasemenea am fost victimele culturalizarii de catre alta natiune. Nici noi nu
avem o expresie nativa, indigena, organica a bisericii. Tipul nostru de crestinism este un
transplant dintr-o natiune si o cultura straina. Englezii, care aveau o cultura bogata si un
complex de superioritate au anglicizat crestinismul din America. (Scotienii au facut acelasi
lucru englezilor. John Calvin, un francez a dat-o scotienilor. Aha! Acum stim asupra cui sa
aruncam vina! Sa-i blamam toti pe francezi!)

Toti ne-am confruntat cu faptul ca cineva din afara ne-a impus un crestinism artificial,
inorganic, si plictisitor! si realitatea este ca noi nu stim ce înseamna „biserica” si probabil
niciodata nu am experimentat adevarata viata a bisericii.

Haideti sa consideram ca sunteti din Ungaria. Iata ce se poate întâmpla: tara voastra este una
din centrele importante ale reformatiei calviniste. Voi sunteti mândri de acest fapt. Puteti citi
cartea aceasta si sa ziceti: „Sa nu ne lasam influentati de americani”. Bine, dar fiti atenti!

Va rog, aduceti-va aminte: bisericile voastre din Ungaria sunt moarte de acum cinci sute de
ani! Ma tem ca voi veti sta cu versiunea voastra a bisericii si a crestinismului în loc sa va
schimbati radical. Decât sa tineti ce aveti, mai bine ati imita versiunea americana. Spun aceste
lucruri tuturor celor ce cititi aceasta carte, indiferent de tara în care traiti. Voi aveti totusi trei
posibilitati: (1) sa ramâneti asa cum sunteti si sa fiti ocoliti de timp si de schimbare; (2) sa fiti
americanizati; (3) sa deveniti radicali.

Voi spune aceste lucruri chiar si americanilor: (1) ramâneti cum sunteti cu un crestinism de
tip britanic, sau (2) faceti schimbari radicale; descoperiti o expresie indigena a eclesiei. Mai
adaug un lucru: crestini americani, va rog opriti-va sa mai dati altor natiuni crestinismul
american.

Cel mai rau lucru pe care toti îl putem face este sa lasam lucrurile asa cum sunt.

Radacina problemei este conceptia noastra despre eclesia. Este gresit modul în care noi o
vedem din punctul de vedere al manifEstarii ei.

Nimeni, în ultimii 17oo de ani ai istoriei bisericii, nu a propus ca model o biserica

organica... unica ca expresie în fiecare loc, diferita în fiecare cultura. Toate teologiile
diferitelor denominatiuni din ultimii 17oo de ani au mers în directia unei practici universale a
bisericii.

Acelasi ritual si aceeasi practica în toata zona lor de influenta. Asta s-a întâmplat într-o
perioada atât de lunga, 17oo de ani!

Toti trebuie sa ne lansam într-o mare si noua aventura pentru descoperirea unei expresii a
bisericii care sa fie unica pamântului nostru natal.

Când avem întâlniri ale eclesiei trebuie sa ne oprim sa mai gândim în termeni universali.
Trebuie sa începem sa ne luptam pentru o expresie a trupului lui Hristos care sa fie locala, sa
respecte cultura si sociologia zonei în care se manifesta, sa fie biologica si organica.

Dintre toate popoarele, mai ales americanii trebuie sa afle propria lor practica unica a
bisericii pe pamântul american. Americanii trebuie sa cinsteasca faptul ca japonezii vor gasi
propria lor expresie a eclesiei, unica tarii lor, care „se potriveste” cu cultura si conceptele lor
sociale... si cu totul diferita de orice practica americana.

La fel cu toate natiunile si toate culturile... si toti credinciosii... de peste tot.

Într-un cuvânt: Toti trebuie sa începem sa luam pozitie pentru ca fiecare zona, fiecare
cultura, fiecare semintie si limba sa descopere propria ei expresie unica a vietii bisericii. O
lupta pentru local, indigen, organic si pentru sfârsitul universalitatii. (America are nevoie sa
fie prima în aceasta revolutie!)

Aceasta schimbare cere o noua generatie de crestini. Tineri si tinere care sunt o generatie
alesa. O generatie care refuza „sa mearga la biserica”. O generatie care va întoarce spatele
cladirilor, stranelor, amvoanelor, clericilor si pastorilor, si care - din dragoste pentru Hristos si
pasiune pentru biserica - vor fi pionieri într-o odisee noua, mareata! O acuta cautare a
bisericii... exprimata diferit si unic în fiecare oras si natiune de pe pamânt. si o generatie care
se va lupta pentru ca elte popoare, din alte tari, sa aibe propria lor odisee pentru descoperirea
eclesiei. Toti sa facem un testament ca toti credinciosii din celelalte rase, culori, triburi, limbi
si culturi au un drept la viata a bisericii unica care sa le fie în întregime proprie.

Fie ca tu sa pui cartea jos si sa începi acum marea odisee!!!

Exista o carte care se alatura acesteia: „Cum trebuie sa fie biserica”¤ .

Aceste doua carti sunt gândite ca sa fie citite împreuna. Una arata problema. A doua va da
un ajutor limpede pentru ca sa gasiti, sa aveti si sa pastrati o expresie indigena, organica a
vietii bisericii.

Concluzie
Aflati va rog, ca (1) bisericile americane si organizatiile parabisericesti au intrat în afaceri.
Exportam. Voi sunteti importatorii. (2) Aceste doua institutii americane va vor americaniza.
(3) Când noi venim la voi nu stim nimic despre adevarata viata a bisericii. (4) Vom calca în
picioare cultura voastra. (5) Daca vreodata veti astepta sa vedeti o biserica indigena, organica
în tara voastra... sa nu o asteptati de la o organizatie parabisericeasca! Nu va vom da asa ceva.
Nu putem. Niciodata nu am vazut asa ceva!
 Produsul exportat de catre biserica institutionalizata si de catre organizatiile parabisericesti
nu este altceva decât expresia crestinismului american din zilele noastre. Când sunt
combinate, aceste doua forte devin o masinarie gigantica.

Bordurile de misiune denominationale

si misionarii lor

Brodurile de misiune independente

si misionarii lor

Evanghelistul ce calatoreste

si oamenii lui

Biserica traditionala

si cumplitul ei servici bisericesc

Organizatiile parabisericesti

cu zecile de mii de membri.

Toti lucrând cu febrilitate ca sa americanizeze credinta crestina... din lumea întreaga...

incluzindu-va si pe voi!

Daca nu se întâmpla ceva extrem care sa schimbe acest atac violent, concluzia inevitabila
este americanizarea crestinismului de pe cinci continente, insulel marilor lumii si a celor doua
calote polare.

Lumea este pe cale sa vada una din experientele cele mai demne de mila din paginile istoriei
crestine, crestinismul american devenind expresia mondiala a crestinismului!

Asta ar putea fi catastrofa veacurilor!

Teama mea? Acest tip de crestinism va fi atât de acceptat ca fiind expresia crestina... încât
alte tipuri de expresii ale credintei, alte expresii ale eclesiei vor deveni subiecte ale
persecutiei. Vreau sa spun ca orice experimentare a bisericii ce nu poarta semnul
crestinismului american va fi considerata ca fiind eretica si oculta. În cele din urma vom fi la
fel de hartuiti, vom avea aceeasi opozitie, vom fi defaimati si marginalizati... si (aproape) la
fel de persecutati ca si credinciosii ce au trait în cele mai negre zile ale Evului Mediu. Acele
zile au fost întunecate pentru ca era acceptata doar o expresie a credintei crestine si a bisericii.
Oamenii au trait tirania unei singure versiuni a bisericii. Orice altceva care purta emblema
crestinismului era dispretuit, privit cu suspiciune si blamat.

Fie ca ceva sa se schimbe, si degraba.

 Daca nu, fie ca Dumnezeu sa ridice oameni care sa aibe atât viziunea bisericii si experientei
vietii bisericii, cât si a centralitatii lui Hristos, care sa fie o alternativa a acestei masinarii care
înghite tot.

Astfel de barbati trebuie sa aibe curajul si capacitatea sa faca fata unei opozitii coplesitoare.
Opozitie din partea celor pentru care definitia bisericii este banci aliniate în rânduri, un
amvon, predica fara sfârsit, niste oameni muti care nu functioneaza... plus evanghelismul
fulger care se împiedica de lucruri cum ar fi adevarata experienta a vietii bisericii.

Fie ca acesti oameni sa-si dea vietile lor ca sa vada o expresie a eclesiei care sa origineze de
jos, din descoperirea facuta de catre membri bisericii. Oameni devotati indigenului si
organicului. Domnilor, daca se ridica astfel de oameni, asteptati-va la o furtuna din partea
crestinilor occidentali. Va fi cea mai mare amenintare posibila la adresa crestinismului
occidental/american/britanic. Vom lupta împotriva voastra.

Pentru voi va fi o problema de viata si de moarte. Veti urma o expreise vie, indigena a
trupului lui Hristos care este întru-totul a voastra? Sau va veti minuna peste masura de
practicile noastre prefabricate, moarte, pe care le puteti pur si simplu copia cu un minimum de
efort si responsabilitate? Este în balanta viitorul vietii voastre crestine.

Crestinii din toate natiunile - inclusiv America - trebuie sa stea împotriva valului credintei
americanizate.

Dar cel mai mare rau al crestinismului americanizat este urmatorul: dupa ce credinta
crestina a fost americanizata va aparea o mentalitate mondiala atât de înradacinata, atât de
înfumurata si de jalnica, încât cineva, când va citi în Noul Testament, nu va vedea decât
crestinismul din zilele noastre.

Atunci, cu adevarat, vom retrai Evul Mediu.

Indiferent ca vor fi americani sau din alte natiuni, piatra de încercare a credintei crestine se
gaseste acum în mâinile celor ce se decid sa fie radicali, dorind o practica noua, mai înalta a
credintei crestine.

O provocare
Iata provocarea mea. Acum suntem în anul 1994. Chiar acum sunt aproximativ opt biserici
evanghelice în Albania. Peste zece ani (în 2oo4) voi publica în aceste pagini urmatoarele
informatii:

În anul 2oo4 veti citi:

Câti luctarori crestini, albanezi de origine, sunt în Albania în anul 2oo4. Ma refer la lucratori
crestini care au fost mântuiti dupa ce Albania s-a deschis în 1991.

II
 Câti din acesti lucratori crestini albanezi nu apartin nici unei organizatii britanice, americane
sau Vest-europene!

III

Câti lucratori bastinasi sunt implicati într-o lucrare nativa, indigena! Nu vestica, nici
americana.

IV

Câte biserici din Albania nu se întâlnesc dupa modelul banci-amvon, pastor-laici! si câte nu
au un pastor!

Câte biserici din Albania nu au nici un lucrator occidental!

VI

Câte biserici din Albania se întâlnesc în case! (Nu în cladiri de biserica si în case. Doar în
case!)

VII

Mai presus de toate, câte din bisericile din Albania au o experienta minunata inexplicabila,
glorioasa numita „comunitatea de credinciosi”! (Cu alte cuvinte... câta viata de biserica este
în Albania!)

VIII

Câte biserici nu primesc nici un ajutor financiar occidental!

IX

În cele din urma, voi da un scurt sumar al reactiei fata de aceasta carte a misiunilor
occidentale din Albania!

si din întreaga lume! La urma urmei, aceasta revolutie este deasemenea necesara în
România, America Latina, Africa si Asia. si Europa de Vest.

Ce crezi, cum va arata raportul pe care îl voi face în anul 2oo4?

În acelasi timp, pentru toti crestinii din lumea întreaga ce citesc aceasta carte... sa nu aveti
nimic de-a face cu procesul americanizarii crestinismului. Nu este nevoie de contributia
voastra la americanizarea credintei voastre. Gasiti-va propria expresie a credintei si bisericii
crestine - propriul vostru stil!

2oo4 d. C.
 IATĂ-NE!

ADDENDA
Addenda
O boala de ochi pe care noi,
americanii, v-o putem da voua

Unul din primele lucruri pe care noi, americanii, le facem când venim în tara voastra este sa
va spunem: „Am venit aici ca sa va aratam cum sa fiti centrati în Biblie. Ghidati-va
întotdeauna dupa Noul Testament si ascultati de ce spune. Cititi Biblia. Fiti ascultatori de
Cuvânt”.

Asta implica ca noi întotdeauna facem cum scrie în Noul Testament si metodele noastre sunt
din el. Nu?!

Metodele noastre au aparut din traditiile noastre. S-au format la întâmplare, accidental în
timpul istoriei bisericii.

În ultimii 17oo de ani noi am adunat o multime de traditii. Noi, protestantii, cele mai multe
traditii le avem din perioada Reformatiei sau de dupa ea. Noi încercam acum sa le justificam
cu Noul Testament, fortând Noul Testament sa le contina, cu toate ca ele nu se gasesc deloc
acolo. Facem aceasta luând versete si fragmente de versete si facând ce vrem noi cu ele. Nu
stiu cum reusim sa gasim organizatiile americane în Noul Testament. Dar daca vei participa la
un curs de pregatire al unei organizatii parabisericesti, vei descoperi o astfel de organizatie pe
fiecare pagina a Noului Testament. Uimitor!

O vedere coerenta, panoramica a eclesiei din primul secol nu permite o asemenea

manipulare. Istoria completa a primilor crestini, vazuta de la un capat la celalalt, ni se prezinta
într-un mod cu totul diferit de ceea ce noi avem astazi. Este o imagine minunata a eclesiei,
atât de diferita fata de cea la care noi participam sau „mergem”. În istoria ei vasta, dramatica,
completa nu vei gasi niciodata nimic dintr-o organizatie parabisericeasca!

Ajungem astfel la boala de ochi pe care noi v-o putem da voua. Boala aceasta, odata luata,
este aproape incurabila. Cei mai multi slujitori americani - inclusiv misionarii din tarile
straine - sufera grav de boala aceasta.

(Fiti atenti, este cel mai rau lucru pe care îl puteti lua de la un american. Contractarea
acestei boli poate fi fatala chiar si pentru dezvoltarea vietii voastre crestine.)

Ce este blestemul acesta teribil?

Boala
 Noi, americanii, va vom învata sa cititi Noul Testament în asa fel încât veti gasi crestinismul
american pe fiecare pagina a cartii! Oh, este clar ca nu se gaseste în Noul Testament
crestinismul epocii moderne. Dar noi, americanii, oricum îl gasim. Aceasta este boala noastra
de ochi. Boala este atât de avansata încât noi nu numai ca vedem crestinismul american pe
fiecare pagina a Noului Testament, dar nici nu mai putem vedea ce scrie, în special despre
evanghelizare, biserica si viata bisericii.

Puteti întelege acest paradox? Noi, americanii, gasim în Noul Testament ceva ce nu exista
în el. Însa noi, nu putem gasi ceea ce este cu adevarat.

Chiar mai rau. Putem sa va dam si voua aceasta abilitate ciudata.

Iata trei lucruri socante cu care veti avea de-a face. Unu: metodele evanghelismului
american nu sunt nici sfinte, nici biblice, nici nu sunt efective pe termen lung. Doi: bisericile
noastre sunt îmbibate de o plictiseala plina de ritualuri. Trei: toate lucrurile pe care noi le
facem astazi le gasim scrise în Noul Testament. Gasim pe crestinii primului secol sa fac ceea
ce noi facem!

Deschidem Noul Testament si vedem oameni tipic americani care fac ceea ce noi facem în
tarile voastre!

si voi vreti sa imitati crestinismul american?

Noi, americanii, am inventat scolile biblice. scolile biblice sunt foarte centrate în jurul
Bibliei. Totusi, cele mai multe din aceste scoli nu vad locul central al eclesiei. În schimb, ele
fie fac reclama unui crestinism lipsit de biserica, fie unui servici bisericesc protestant care a
fost inventat în urma cu 45o de ani! scolile biblice gasesc în Noul Testament fie credinta
crestina fara biserica, fie un servici bisericesc inventat de liderii Reformatiei.

Este foarte greu pentru noi sa fim centrati în Hristos. Suntem niste anteprenori perfecti, asa
ca ne încânta sa actionam pe scara mare. Din cauza aceasta este greu sa fim centrati în Hristos
si în lucrurile spirituale. Ne place sa facem. Nu ne place sa fim. E nevoie de prea mult timp
pentru asa ceva.

Fara sa vrem am inventat Noul Testament! Acesta este plin de tot felul de metode
americane.

Oh, ati observat cumva ca în Noul Testament nu este vorba de scoli biblice? Dupa ce noi am
inventat Noul Testament - si scoala biblica - am gasit-o pe aceasta din urma peste tot în Noul
Testament!!!

Ţineti minte, deasemenea, ca am inventat organizatiile parabisericesti în 1886. Prima

organizatie parabisericeasca era atât de americana, era nostima! A fost o miscare de tineret.
Motto-ul ei era „Evanghelizarea lumii într-o singura generatie”. Aceasta miscare i-a captivat
pe tinerii din toata America. A fost numita „Miscarea Voluntara Studenteasca”. Aceasta
organizatie a dat nastere ideii de organizatie parabisericeasca care s-a dezvoltat din plin dupa
cel de-al doilea razboi mondial. Conceptia acestei miscari s-a raspândit si a avut succes. De
fiecare data când aparem cu ceva mare si plin de succes, repede vedem ca si în Noul
Testament este asa ceva! Asa suntem. Asa procedam.
 Organizatiile parabisericesti nu au avut aproape nici un interes în biserica. Doar în
evanghelizare: evanghelizare în forta; evanghelizare fulger.

Singurul scop al acelei organizatii a fost salvarea sufletelor. „Miscarea Voluntara

Studenteasca” a trebuit sa interpreteze Noul Testament asa încât sa nu se vada biserica. Au
reinventat Noul Testament în asa fel încât sigurele lucruri pe care le gaseau în el erau
evanghelizarea, misiunile si organizatia parabisericeasca. Aceasta mentalitate „Nou
Testamentala” este acum în sângele si ADN-ul modului american de gândire.

Totusi aceasta miscare, care nu era o biserica a avut o problema. Nu avea fonduri. La
început doar bisericile si denominatiunile trimiteau misionari. Banii proveneau de la biserici.

S-a inventat o solutie pentru aceasta problema. Inventia s-a numit „cartierul general”.
Cartierul general era locul unde scrisorile de rugaciuni, listele de adrese, scrisorile de
solicitari, administratia, biroul de publicitate, relatiile publice se strângeau toate sub un singur
acoperis cu scopul de a strânge bani.

Organizatiile parabisericesti au trimis „membri”, nu misionari. Banii, în cea mai mare parte,
proveneau din alte surse decât bisericile, si anume de la indivizi.

Mentalitatea evnaghelica americana începea sa actioneze în domeniul în care mentalitatea

americana îsi spunea cel mai tare cuvântul: în zona individualismului, a liberului spirit
întreprinzator. Ce faceau aceste organizatii? Reclama! Pentru bani!!! Cam de atunci a început
Noul Testament sa arate foarte american. Foarte individualist. si foarte întreprinzator.

Organizatiile parabisericesti inventate de americani au inventat Noul Testament fara sa

schimbe nici un cuvânt din el!

E o boala serioasa, nu-i asa?

Ţineti minte, organizatiile religioase pun accent pe a fi centrat în jurul Bibliei; totusi ele au
o evanghelie fara biserica si o conceptie fara nimic indigen sau organic.

O evanghelie atât de îngusta este oarba la ce spune cea mai mare parte a Noului Testament.
O organizatie care vede doar eceste elemente, nu vede contextul si istoria care este În Noul
Testament.

Când ne dam jos din avion purtam un Nou Testament cu continut american si cu
inventivitatea americana în mintile noastre. De acolo zorim spre orasele voastre ca sa va dam
crestinismul american/britanic.

Ritualurile noastre. Traditiile noastre. Cultura noastra. Practicile noastre. Personalitatea

noastra. Structura noastra. Naravurile noastre. Obiceiurile noastre sociale. Muzica noastra.
Acestea vi le aducem. si pe toate le gasim în Noul Testament. De exemplu, deschidem Noul
Testament si trecem în fuga pe lânga conceptul de biserica si pe lânga multe altele - ce se
gasesc într-un Nou Testament neinventat.

Nu vrem sa facem nici un rau. Nu o facem intentionat. Dar asta e tot ce stim; asa gândim
noi. Asta e boala de ochi pe care o avem, asa ca actionam ca atare. si am procedat asa tot
timpul, în toata lumea!!! Cultura voastra nici nu e bagata în seama!
 Mai e nevie sa subliniez ca crestinismul american nu se prea gaseste în Noul Testament?

Aceasta e ceea ce vreti?

Daca nu, daca vreti mai mult, va asteapta o sarcina uriasa. Sa faceti ceva care este în
întregime al vostru. Ceva care este biserica, în stilul primului secol!!! Aveti doua posibilitati;
noi si boala noastra de ochi sau calea lui Pavel.

Neconvertitii din zilele lui Pavel nu erau atrasi la Hristos de evanghelismul fulger al zilelor
noastre si nici de crestinismul american, fiti siguri. Nu erau atrasi de niciunul din celelalte
lucruri pe care noi le-am inventat de atunci încoace. Chiar daca ne-am jura ca facem ceea ce
au facut crestinii din primul secol, tot n-ar fi adevarat. Barbatii Noului Testament au facut un
singur lucru. Ei au ridicat comunitatea credinciosilor... eclesia!

Pasul urmator
Daca vreti sa începeti de la început... radical... terminând cu toate traditiile si practicile
trecutului... ce veti face în continuare?

Va recomandam insistent sa cititi de la acelasi autor: „Cum trebuie sa fie biserica”, („How
to Meet Under the Headship of Jesus Christ” - titlul englez).

Cititi apoi: „Mai mult decât radical”, („Beyond Radical” - titlul englez).

si dupa aceea, cititi: „Nepovestita istorie a crestinilor din secolul I.”, („Revolution - the
story of the early church” - titlul englez)

Când veti termina veti fi probabil radicali si veti sti ce sa faceti.

Pentru carti în limba maghiara scrieti la adresa:

Keresztyén Kiadó Kft.

21oo Gödöllő

Blaháné u. 268

Hungary

Tel./Fax: oo-36-28-432-574

Tel.: oo-36-6o-314-822
 Daca doriti sa luati legatura cu autorul acestei carti pentru a-i comunica impresiile
dumneavoastra în urma lecturarii ei, o puteti face la adresa:

ASOCIAŢIA SEMĂNĂTORILOR

Cornel Paunovici

Str. Lidia nr. 78 sc. A l, ap. 8.

19oo Timisoara, România

Tel.: (o56) - 188255

sau în mod direct:

SeedSowers

P.O. Box 285,

Sargent, GA 3O275

SUA

(Deasemenea la aceasta adresa puteti comanda carti în limba engleza.)

CĂRŢI APĂRUTE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE GENE

EDWARDS:
DIVINA IUBIRE

PRIZONIERUL DIN CELULA A TREIA

AMERICANIZAREA CREsTINISMULUI
sI O CARTE SPIRITUALĂ DEOSEBITĂ:

EXPERIMENTAREA PROFUNZIMII LUI ISUS HRISTOS,

SCRISĂ DE JEANNE GUYON

Cartile pot fi comandate la adresa:

LIFE PUBLISHERS INTERNATIONAL

Str. Ady Endre nr. 33,

37oo Oradea
 România

Tel.: (o59) - 136264,

fax: (o59) - 134286

Nu am vrut sa scriu aceasta carte, dar tot timpul îmi trecea prin minte un gând. „Din zilele
lui Constantin cel Mare, când crestinatatea a fost deviata complet de la calea pe care începuse,
nu exista nici o marturie ca cineva si-a ridicat glasul în semn de protEst pentru ceea ce el
facea”.

PEste o mie de ani oamenii se vor minuna de ce nimeni nu si-a ridicat glasul sa protEsteze
împotriva americanizarii crestinismului.

Este cineva care îsi va lua sarcina atragerii atentiei liderilor crestini la ceea ce noi,
americanii facem credintei crestine? Va fi cineva care va spune misionarilor, bordurilor de
misiune si organizatiilor parareligioase ca suntem pe cale sa avem o biserica americana
mondiala? Este cineva care îsi va ridica glasul împotriva conceptului universal al întrunirii
bisericii, pentru o expresie unica, indigena si organica a bisericii din fiecare localitate? Îsi va
ridica cineva glasul pentru descoperirea vietii bisericii de catre cei care se strâng, în loc sa le
fie impusa de catre ritualul universal al zilelor noastre?

Tirajul acEstei carti a fost foarte limitat. As fi dorit ca sa nu fie necesara publicarea acEstei
carti, indiferent de cât de putine exemplare s-au tiparit. Daca altii vor lua sarcina punerii în
practica a mesajului despre indigen si organic, nimeni nu va fi mai bucuros ca mine sa vada
aceasta carte scoasa din tiparire.

Cu siguranta cineva va merge pe cai care sunt mult mai apropiate de cele ale lui Pavel decât
cele ce se practica astazi.

Aceasta carte asteapta sa fie scoasa din tiparire.

¤ O megabiserica - sau o superbiserica - poate avea un centru comercial, o piscina, o sala de

gimnastica, etc. Dar toate acEstea, cu un centru de cazare aruncat între ele, nu vor fi niciodata
viata bisericii. Spre deosebire de organizatiile parabisericesti ele sunt îngropate în beton, într-
o singura zona rEstrânsa. si în aceasta situatie, pastorul si-a rezervat activitatea pentru
Împaratia lui Dumnezeu doar la o ora sau doua pe saptamâna pe o suprafata de douazeci de
acri! Ceea ce face el pe parcela aceasta paleste în lumina a ceea ce fac organizatiile
parabisericesti!!!

¤ În vara aceasta o organizatie parabisericeasca a trimis 2.ooo de tineri pe o perioada de sase

saptamâni ca sa faca evanghelism de tip fulger. Totul a costat 3.ooo.ooo de dolari. Ce ar fi
putut face un plantator de biserici de felul celor din primul secol cu o zecime din aceasta
suma? El ar fi putut ridica câteva eclesii permanente care ar putea spune unde sunt convertitii
lor si dupa cincizeci de ani.
¤ Daca cititi aceasta carte dupa cincizeci de ani de la scrierea ei s-ar putea sa va întrebati cât
înseamna acum 6o.ooo de dolari. (Din cauza inflatiei statisticile financiare devin irelevante
dupa câtiva ani. ) Sunt doua posibilitati de a cunoaste cât valoreaza astazi 6o.ooo de dolari.
Prima: calculati cât Este salariul mediu pe un an de zile si dublati-l! A doua: deoarece aurul
nu-si schimba valoarea (banii si-o schimba, aurul, nu) calculati cam cât costa 5,6 kg. de aur.
Cam atâta costa sa tii un misionar obisnuit în câmpul de misiune timp de un an!

¤ Vezi: „Cum trebuie sa fie biserica” de Gene Edwards

¤ Efectiv, ce Este viata bisericii? Poate cineva defini dragostea, viata, chintesenta sau sinum
bonum? Viata bisericii Este ceva pe care o experimentezi, chiar te cufunzi în ea. Este
imposibila definirea. Cel mai rau lucru pe care l-as putea face Este sa definesc viata bisericii
si, deci, sa stabilesc limite si concepte. Ea defineste teologiile oamenilor.

¤ Nota editorului: celelalte carti, ale aceluiasi autor, despre activitatea misionara, plantarea de
biserici, evnaghelism si americanizare sunt: „Cum trebuie sa fie biserica” (Titlul englez:
„How to meet”), apoi: „NepovEstita istorie a crestinilor din secolul I”, (Titlul în engleza:
„Revolution”), „Mai mult decât radicali” (Titlul în engleza: „Beyond radical”), ele prezinta o
întoarcere la conceptele primului secol privind plantarea de biserici. Americanizarea
crestinismului Este despre activitatea misionara, evanghelism si viata bisericii. Prima carte din
aceasta serie care va Este recomandata sa o cititi Este „NepovEstita istorie a crestinilor din
secolul I”.

¤ Vezi: „Cum trebuie sa fie biserica”. Obiceiul lui Pavel era de a nu sta mai mult de sase luni
într-un oras unde el începea o biserica.

¤ În engleza titlul cartii Este: „How to meet under the headship of Jesus Christ”.

Epoca postbelică. O istorie a Europei de

după 1945
de Redactia 0
 Tony Judt – Epoca postbelica. O istorie a Europei de dupa
1945, Editura Polirom, 2008 / Traducere de Georgiana Perlea / Fragmentul
apare cu permisiunea editurii Polirom.

Tony Judt a fost profesor de studii europene la New York University şi director al
centrului de studii Remarque Institute din cadrul aceleiaşi universităţi. Dintre
volumele sale, menţionam: Socialism in Provence 1871-1914: A Study in the
Origins of the Modern French Left (2000), Marxism and the French Left:
Studies on Labour and Politics in France 1830-1982 (1990), Past Imperfect:
French Intellectuals, 1944-1956 (1992), A Grand Illusion: An Essay on Europe
(1996), Identity Politics In A Multilingual Age (2004). A fost un colaborator
constant al publicatiilor New York Review of Books, Times Literary
Supplement, New Republic New York Times, precum si al multor altor reviste
din Europa si Statele Unite. La Editura Polirom au apărut: Europa iluziilor
(2000), Povara responsabilităţii. Blum, Camus, Aron şi secolul XX francez
(2000) şi România: la fundul grămezii (2002), Epoca postbelică.O istorie a
Europei de după 1945 (2008). Autor al mai multor studii consacrate spaţiului
central-european, între care „Redescoperirea Europei Centrale”, publicat în
antologia Europa Centrala. Nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997).

INTRODUCERE

Fiecare epocă e un sfinx care se prăbuşeşte în abis de îndată ce enigma i- a fost descifrată.

Heinrich Heine

Circumstanţele (pe care unii domni nu dau doi bani!) conferă în realitate fiecărui
principiu politic o culoare distinctivă şi un efect singular.

Edmund Burke

Evenimente, băiete, evenimente.

Harold Macmillan
Istoria universală nu este solul în care creşte fericirea. Perioadele fericite sunt în ea pagini
deşarte.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Am hotărât să scriu această carte în timp ce schimbam trenul la Westbahnhof, gara

principală din Viena. Era decembrie 1989, un moment propice. Mă întorceam
de la Praga, unde istoricii şi dramaturgii din Forumul Cetăţenesc al lui Václav
Havel dislocau un stat poliţienesc comunist, aruncând 40 de ani de „socialism
real” la coşul de gunoi al istoriei. Cu câteva săptămâni în urmă, Zidul
Berlinului căzuse pe neaşteptate. În Ungaria şi Polonia, toată lumea era
preocupată de dificultăţile politicii postcomuniste; vechiul regim – atotputernic
cu doar câteva luni înainte – aluneca în irelevanţă. Partidul Comunist din
Lituania tocmai se pronunţase pentru desprinderea imediată de Uniunea
Sovietică şi pentru independenţă. Iar în taxiul care mă ducea la gară am auzit la
un post de radio austriac primele ştiri despre revolta din România împotriva
dictaturii nepotiste a lui Nicolae Ceauşescu. Un cutremur politic fărâma
topografia îngheţată a Europei postbelice.

O eră se sfârşea şi o nouă Europă se năştea. Nu încăpea îndoială. Dar, odată cu apusul
vechii ordini, multe dintre vechile premise urmau să fie puse sub semnul
întrebării. Ceea ce păruse cândva permanent şi oarecum inevitabil urma să
capete un aer trecător. Războiul Rece, schisma dintre Est şi Vest, întrecerea
dintre „comunism” şi „capitalism”, poveştile separate şi necomunicante ale
Occidentului prosper şi statelor-satelit din blocul sovietic – toate acestea nu mai
puteau fi înţelese ca un produs al necesităţii ideologice sau al vieţii politice, cu
logica ei de fier. Erau rezultate accidentale ale istoriei, iar istoria le dădea
deoparte.

Viitorul Europei se anunţa cu totul diferit; la fel şi trecutul. Retrospectiv, anii 1945-1989
urmau să fie văzuţi nu ca un prag al unei noi epoci, ci ca o perioadă interimară;
o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict
încheiat în 1945. Indiferent ce formă avea să ia Europa în anii următori,
povestea „călduţă” şi familiară a anilor anteriori se schimbase pentru
totdeauna. Am avut certitudinea, în acel decembrie îngheţat din Europa
Centrală, că istoria postbelică a continentului va trebui rescrisă.

Nu doar momentul era propice, ci şi locul. Viena anului 1989 era un palimpsest al
trecuturilor complicate şi întrepătrunse ale Europei. În primii ani ai secolului
XX, Viena era Europa: lăcaşul fertil, excentric şi autoamăgit al unei culturi şi
civilizaţii aflate în pragul apocalipsei. Între cele două războaie, transformată
dintr-o glorioasă metropolă imperială în capitala secătuită şi împuţinată a unui
stat-reziduu minuscul, Viena a intrat pe o pantă descendentă, sfârşind ca
bastion de provincie al unui imperiu nazist căruia majoritatea vienezilor i-au
jurat frenetic credinţă.

După ce Germania a fost înfrântă, Austria, repartizată în tabăra vestică, a primit

statutul de „primă victimă” a lui Hitler. Acest noroc de două ori nemeritat i-a
permis Vienei să-şi exorcizeze trecutul. Uitându-şi în mod convenabil simpatiile
naziste, capitala austriacă – un oraş „vestic” flancat de Europa „estică”
 sovietizată – a căpătat o nouă identitate ca avanpost şi exponent al lumii libere.
Pentru foştii ei supuşi (captivi acum în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria,
România şi Iugoslavia), Viena era simbolul „Europei Centrale”: o comunitate
imaginară a civilităţii cosmopolite, rătăcită, nu se ştie cum, de europeni în
cursul secolului. În anii agoniei comunismului, oraşul a devenit un soi de
frecvenţă radio a libertăţii, un spaţiu întinerit de întâlnire şi plecare pentru
est-europenii care fugeau în Vest şi pentru occidentalii care întindeau o punte
spre Est.

Viena anului 1989 era aşadar locul ideal din care să „gândeşti” Europa. Austria
întruchipa mulţumirea de sine a Occidentului postbelic: un stat social bine
înzestrat susţinea prosperitatea capitalistă; slujbele şi avantajele generos
distribuite prin intermediul partidelor politice şi grupurilor sociale majore
garantau pacea socială; umbrela nucleară americană oferea implicit protecţie şi
securitate externă – iar în acest timp Austria rămânea cu mândrie „neutră”.
Peste Leitha şi Dunăre, la numai câţiva kilometri spre est, se întindea „cealaltă”
Europă, cu securişti şi sărăcie lucie. Distanţa dintre cele două se reflecta de
minune în contrastul dintre gările vieneze: dinamica Westbahnhof, unde
oamenii de afaceri şi vilegiaturiştii luau expresuri moderne, lucioase cu direcţia
München, Zürich sau Paris, şi sinistra, neprimitoarea Südbahnhof: un loc
ponosit, mizer şi oarecum periculos, în care străinii fără un sfanţ coborau din
garnituri vechi şi murdare, sosite de la Budapesta sau Belgrad.

Aşa cum cele două mari gări ale oraşului confirmau involuntar clivajul geografic al
Europei – una privind optimist şi profitabil spre Vest, cealaltă trădând cu
neglijenţă vocaţia estică a Vienei –, străzile capitalei austriece reprezentau o
mărturie a abisului tăcerii care separa prezentul senin al Europei de trecutul ei
tulbure. Clădirile impunătoare de pe Ringstrasse aminteau de chemarea
imperială a Vienei de altădată (deşi bulevardul era parcă prea grandios pentru
o simplă arteră de circulaţie într-o capitală europeană de talie mijlocie), iar
oraşul se mândrea pe bună dreptate cu edificiile publice şi spaţiile sale civice.
Viena îşi invoca gloria de odinioară cu plăcere. Dar în privinţa trecutului mai
recent era foarte reticentă.

Iar motivul principal al reticenţei erau evreii care locuiseră cândva în clădirile din
centrul istoric al oraşului, contribuind în mod decisiv la arta, muzica, teatrul,
literatura, jurnalismul şi ideile care însemnau Viena în perioada ei de glorie.
Violenţa cu care evreii vienezi au fost scoşi din casele lor, expediaţi din oraş spre
est şi excizaţi din memoria locală explica în bună măsură calmul vinovat al
oraşului. Viena de după război (şi toată Europa Occidentală postbelică) era un
edificiu impozant, clădit pe un trecut indicibil. Ororile acelui trecut se
consumaseră în general pe teritorii ce au intrat apoi sub control sovietic, motiv
pentru care au fost cu uşurinţă uitate (în Vest) sau suprimate (în Est). Acum
însă, odată cu întoarcerea Estului european, trecutul indicibil trebuia să fie
rostit. Nimic – nici viitorul, nici prezentul şi în nici un caz trecutul – nu putea
rămâne la fel după 1989.

Deşi am hotărât în decembrie 1989 să realizez o istorie a Europei postbelice, am scris

cartea abia după mulţi ani. Au intervenit diverse probleme. Dacă stau să mă
gândesc, a fost spre norocul meu: multe lucruri pe atunci obscure au devenit
 între timp mai clare. S-au deschis arhive. S-au limpezit inevitabilele confuzii
care urmează transformărilor revoluţionare şi cel puţin o parte dintre
consecinţele pe termen lung ale evenimentelor din 1989 sunt acum inteligibile.
Replicile la seismul din 1989 s-au făcut simţite multă vreme. Când am vizitat
din nou Viena, oraşul făcea eforturi să adăpostească zeci de mii de refugiaţi din
Croaţia şi Bosnia.

Trei ani mai târziu, Austria şi-a abandonat neutralitatea postbelică atent cultivată şi s-a
alăturat Uniunii Europene, a cărei proeminenţă în afacerile continentului era la
rândul ei o consecinţă directă a revoluţiilor din Est. Vizitând Viena în
octombrie 1999, am găsit Westbahnhof tapetată cu afişe pentru Partidul
Libertăţii al lui Jörg Haider: deşi îşi mărturisea deschis admiraţia pentru
„oamenii cinstiţi” din armatele naziste care „şi-au făcut datoria” pe frontul de
Est, politicianul a câştigat 27% din voturi exploatând anxietatea şi nedumerirea
austriecilor în faţa schimbărilor survenite în lumea lor în ultimul deceniu. După
aproape o jumătate de secol de toropeală, Viena – ca şi restul Europei –
reintrase în istorie.

***

Această carte spune povestea Europei după cel de-al doilea război mondial şi începe,
prin urmare, în 1945: Stunde nul, cum îi spun germanii – „ora zero”. Dar
istoria ei, ca şi restul secolului XX, este influenţată de Războiul de 30 de ani,
pornit în 1914, când continentul european a început să alunece spre dezastru.
Primul război mondial a fost un măcel traumatizant pentru toţi cei implicaţi –
jumătate dintre bărbaţii sârbi între 18 şi 55 de ani au murit în luptă –, dar nu a
rezolvat nimic. Germania (contrar impresiei generale din epocă) nu a fost
strivită în război şi nici de tratatele de pace care au urmat: dacă ar fi fost aşa,
cum se explică faptul că în numai 25 de ani ea reuşea din nou să domine
Europa? În realitate, cum Germania nu şi-a achitat datoriile de război după
1919, preţul victoriei pentru Aliaţi a fost mai mare decât cel al înfrângerii
pentru Germania; ea a ieşit din război relativ mai puternică decât în 1913.
„Problema germană” apărută în Europa prin ascensiunea Prusiei cu o
generaţie în urmă a rămas nerezolvată.

Ţărişoarele apărute în 1918 prin prăbuşirea vechilor imperii erau sărace, instabile,
nesigure şi nemulţumite de vecinii lor. Între războaie, Europa era plină de state
„revizioniste”: Rusia, Germania, Austria, Ungaria şi Bulgaria fuseseră învinse
în primul război mondial şi aşteptau ocazia unei reparaţii teritoriale. După
1918, stabilitatea internaţională nu a fost restaurată şi nici echilibrul dintre
puteri nu s-a restabilit; a existat doar un interludiu cauzat de extenuare.
Violenţa războiului nu s-a stins. A fost doar transpusă în afacerile interne: în
polemici naţionaliste, prejudecăţi rasiale, ciocniri între clasele sociale şi război
civil. În anii ’20 şi mai ales în anii ’30, Europa a pătruns în zona crepusculară
dintre posteritatea unui război şi umbra prevestitoare a altuia.

Conflictele interne şi antagonismele interstatale din anii interbelici au fost exacerbate –

şi, într-o anumită măsură, provocate – de colapsul aferent al economiei
europene. Viaţa economică de pe continent a primit în acei ani o triplă lovitură.
Primul război mondial a afectat ocuparea forţei de muncă, a distrus comerţul şi
 a devastat regiuni întregi, aducând unele state la faliment. Numeroase ţări –
mai ales din Europa Centrală – nu şi-au revenit niciodată. Cele care au făcut-o
au fost lovite din nou de criza din anii ’30, când deflaţia, falimentul şi eforturile
disperate de a stabili tarife protecţioniste au avut ca rezultat nu doar irosirea
capacităţii industriale şi niveluri fără precedent ale şomajului, ci şi colapsul
comerţului internaţional (între 1929 şi 1936, schimburile franco-germane au
scăzut cu 83%), dublat de resentimente şi competiţii amare între state. A venit
apoi cel de-al doilea război mondial, al cărui impact fără precedent asupra
populaţiei civile şi a economiei naţionale a ţărilor afectate este discutat în prima
parte a acestei cărţi.

Impactul cumulat al acestor lovituri a fost distrugerea unei civilizaţii. Amploarea

dezastrului pe care Europa l-a abătut asupră-şi a devenit limpede pentru
contemporani chiar din prima clipă. La extrema dreaptă şi la cea stângă a
spectrului politic, unii au văzut în propria sacrificare a Europei ocazia de a
lupta pentru ceva mai bun. Anii ’30 au fost, în cuvintele lui Auden, „un deceniu
josnic, necinstit”, dar au reprezentat şi o perioadă a implicării şi a credinţei
politice, culminând cu iluziile şi vieţile pierdute în războiul civil din Spania. Era
vara târzie a viziunilor radicale de secol XIX, investite acum într-o eră mult mai
sumbră, cu angajamente ideologice violente: „Ce adâncă tânjire după o nouă
ordine umană a existat în era interbelică şi ce eşec mizerabil în a-i da viaţă!”
(Arthur Koestler).

Dezamăgiţi de Europa, unii au fugit: mai întâi spre celelalte democraţii liberale de la
extremitatea vestică a continentului, apoi – dacă au apucat să scape la timp – în
Americi. Alţii, ca Stefan Zweig sau Walter Benjamin, şi-au luat viaţa. Pe
punctul de a aluneca pentru totdeauna în abis, Europa părea fără speranţă.
Ceea ce se pierduse odată cu implozia civilizaţiei europene – pierdere ale cărei
implicaţii fuseseră de mult intuite de Karl Kraus şi Franz Kafka în Viena lui
Zweig – avea să fie cu neputinţă de regăsit. În clasicul film omonim al lui Jean
Renoir din 1937, Marea Iluzie a vremii era recursul la război şi la miturile
aferente despre castă, onoare şi clasă. Dar în 1940, pentru europenii care
deschideau bine ochii, cea mai mare dintre iluziile continentului – discreditat
acum fatal – era însăşi „civilizaţia europeană”.

În lumina evenimentelor anterioare, tentaţia de a nara istoria renaşterii nesperate a

Europei după 1945 într-un registru autolaudativ şi chiar liric este de înţeles.
Aceasta e tema subiacentă care precumpăneşte în istoriile Europei postbelice,
mai ales în cele scrise înainte de 1989, şi acesta era tonul adoptat de oamenii de
stat europeni atunci când reflectau la propriile realizări în aceste decenii.
Simpla supravieţuire şi apoi revirimentul statelor distincte din Europa
continentală după cataclismul războiului total, absenţa disputelor interstatale şi
extinderea constantă a formelor instituţionalizate de cooperare intraeuropeană,
precum şi redresarea susţinută după 30 de ani de dezastru economic şi
„normalizarea” păcii, a optimismului şi prosperităţii – toate acestea pledau
pentru o reacţie hiperbolică. Vindecarea Europei era un „miracol”. Europa
„postnaţională” învăţase lecţiile amare ale istoriei recente. Un continent paşnic
şi senin se ridicase, asemenea păsării Phoenix, din cenuşa propriului trecut
criminal (şi sinucigaş).
Ca multe alte mituri, şi această povestire agreabilă despre Europa din cea de-a doua
jumătate a secolului XX conţine un sâmbure de adevăr. Dar omite numeroase
lucruri. Europa de Est (de la graniţa austriacă la munţii Ural, de la Tirana la
Tallinn) este lăsată pe dinafară. Deceniile sale postbelice au fost într-adevăr
paşnice în comparaţie cu ceea ce se întâmplase înainte, dar numai datorită
prezenţei nedorite a Armatei Roşii: era liniştea din curtea închisorii, impusă cu
tancul. Iar dac\ ţările-satelit din blocul sovietic s-au implicat într-o cooperare
internaţională aparent comparabilă cu evoluţiile din Vest, asta a fost numai
pentru că Moscova le-a forţat să aibă instituţii şi schimburi „frăţeşti”.

Istoriile celor două jumătăţi ale Europei postbelice nu pot fi relatate separat. Moştenirea
celui de-al doilea război mondial – şi deceniile dinainte, şi războiul care le-a
precedat – a obligat guvernele şi popoarele din estul şi vestul Europei să facă
alegeri dificile privind afacerile interne, pentru a evita cu orice preţ situaţiile
din trecut. Iniţial, o opţiune populară în ambele jumătăţi ale Europei a fost
aplicarea programului radical al mişcărilor de tip „front popular” din anii ’30 –
ceea ce demonstrează că anul 1945 nu a însemnat nici o clipă un nou început,
aşa cum pare uneori… În Europa de Est, o transformare radicală de o factură
sau alta era inevitabilă. Întoarcerea la trecutul discreditat era imposibilă.
Atunci ce urma să-i ia locul? Comunismul s-ar putea să fi fost soluţia greşită,
dar dilema căreia îi răspundea era cum nu se poate mai reală.

În Occident, perspectiva schimbării radicale a fost depăşită pe neobservate, nu în

ultimul rând datorit\ ajutorului (şi presiunii) Statelor Unite. Atracţia
platformelor de front popular – şi a comunismului – a pălit: ambele erau reţete
pentru vremuri grele, iar în Occident, cel puţin după 1952, dificultăţile nu mai
erau chiar atât de mari. ªi aşa, în deceniile care au urmat, incertitudinile
primilor ani de după război au fost uitate. Dar posibilitatea ca lucrurile să ia
altă turnură – chiar probabilitatea ca ele să ia altă turnură – păruse în 1945
foarte reală: Europa de Vest a luat calea pe care astăzi o cunoa[tem atât de bine
tocmai pentru a reteza capul vechilor demoni: şomajul, fascismul, militarismul
german, războiul, revoluţia. Europa postnaţională a statelor asistenţiale,
paşnică şi cooperantă, nu s-a născut din proiectul optimist, ambiţios şi
prevăzător pe care îl imaginează retrospectiv euroidealiştii de astăzi. Ea a fost
copilul şovăielnic al anxietăţii. În umbra istoriei, liderii europeni au
implementat reforme sociale şi au clădit instituţii noi ca măsură profilactică:
pentru a ţine trecutul la distanţă.

Acest lucru e mai uşor de înţeles dacă ne amintim că autorităţile din blocul sovietic erau
implicate, în esenţă, în acelaşi proiect. ªi ele încercau, înainte de toate, să înalţe o
barieră împotriva recidivei politice – deşi, în ţările guvernate de comunişti,
acest lucru a avut loc nu atât prin progres social, cât prin aplicarea forţei fizice.
Istoria recentă a fost rescrisă – şi cetăţenii încurajaţi să o uite – conform
principiului că revoluţia socială condusă de comunişti eliminase definitiv nu
doar neajunsurile trecutului, ci şi condiţiile ce le făcuseră posibile. După cum
vom vedea, această afirmaţie era un mit sau, în cel mai bun caz, doar o parte
din adevăr.

Dar mitul comunist dezvăluie fără voie cât de important (şi de dificil) era în ambele
jumătăţi ale continentului să administrezi o moştenire apăsătoare. Primul
 război mondial a distrus vechea Europă; al doilea a creat condiţiile pentru o
Europă nouă. Dar întreg continentul a trăit zeci de ani după 1945 în umbra
războaielor şi a dictatorilor din trecutul recent. Este una dintre experienţele
care îi unesc pe europenii din generaţia postbelică şi îi separă de americani,
cărora secolul XX le-a dat lecţii diferite şi mult mai optimiste. ªi este un punct
de plecare necesar pentru oricine vrea să înţeleagă istoria Europei dinainte de
1989 şi să aprecieze cât de mult s-a schimbat după aceea.

***

Comentând viziunea lui Tolstoi asupra istoriei, Isaiah Berlin făcea o distincţie esenţială
între două stiluri de raţionament, citând bine cunoscutele cuvinte ale poetului
grec Arhilocus: „Vulpea ştie multe lucruri, ariciul doar unul şi bine”. În
viziunea lui Berlin, această carte nu este, cu siguranţă, un „arici”. În paginile ce
urmează nu propun o mare teorie asupra istoriei Europei contemporane, nu
detaliez o temă generală şi nu dezvolt o naraţiune unică şi atotcuprinzătoare.
Nu fiindcă aş considera că istoria Europei de după cel de-al doilea război
mondial nu are o formă tematică. Dimpotrivă: are chiar mai multe. Ca o vulpe,
Europa ştie multe lucruri.

În primul rând, aceasta este o istorie a „retrogradării” Europei. Statele constituente nu

mai puteau aspira la un statut imperial sau internaţional după 1945. Cele două
excepţii de la regulă (Uniunea Sovietică şi, parţial, Marea Britanie) erau, în
propriii ochi, doar pe jumătate europene şi, oricum, la sfârşitul perioadei
evocate aici, erau ele însele mult diminuate. Mai tot restul Europei continentale
fusese umilită de înfrângere şi ocupaţie. Nu reuşise să se elibereze de fascism
prin forţe proprii şi nu era capabilă să ţină comunismul la distanţă fără ajutor
din exterior. Europa postbelică a fost eliberată – sau securizată – de străini.
Europenii şi-au luat din nou soarta în mâini abia după zeci de ani şi cu un efort
considerabil. Deposedate de teritoriile de peste mări, imperiile maritime de
altădată (Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Portugalia) au fost reduse în
aceşti ani la nucleul lor continental şi nevoite să se concentreze strict asupra
Europei.

În al doilea rând, „marile naraţiuni” din istoria Europei (marile teorii ale istoriei
elaborate în secolul al XIX-lea, cu modelele lor de progres şi schimbare, de
revoluţie şi transformare, aflate la baza proiectelor politice şi a mişcărilor
sociale care au devastat Europa în prima jumătate a secolului) s-au ofilit în
ultimele decenii ale secolului XX. ªi aceasta este o poveste care nu poate fi
înţeleasă decât în context paneuropean: declinul fervorii politice din Vest (mai
puţin în rândul unei minorităţi intelectuale marginalizate) a fost însoţit de
pierderea credinţei politice (din motive complet diferite) şi discreditarea
marxismului oficial în Est. În anii ’80, dreapta intelectuală a părut la un
moment dat că ar putea resuscita proiectul (născut tot în secolul al XIX-lea) de
a demola „societatea”, lăsând problemele publice în voia unei pieţe
nerestricţionate şi a unui stat minimalist. A fost însă doar o zvâcnire pasageră.
După 1989, nici stânga, nici dreapta europeană nu mai aveau de oferit un
proiect ideologic global – în afară de perspectiva libertăţii, care pentru cei mai
mulţi europeni era deja o realitate.
În al treilea rând, ca un substitut modest pentru ambiţiile defuncte ale trecutului
ideologic european, a apărut într-un târziu – şi mai mult din întâmplare –
„modelul european”. Ivit dintr-un amestec eclectic de legislaţie
social-democrată şi creştin-democrată şi din extinderea haotică a Comunităţii
Europene şi a Uniunii care i-a urmat, el reprezenta un mod inconfundabil
„european” de a reglementa raporturile sociale şi relaţiile interstatale.
Acoperind multiple aspecte, de la creşterea copilului până la normele legale
internaţionale, această abordare europeană constituia mai mult decât suma
practicilor birocratice ale Uniunii Europene şi ale statelor ei membre: la
începutul secolului XXI, ea devenise un model pentru ţările aspirante şi o
alternativă globală la tentaţia concurentă a „modului de viaţă american”.

Această transformare greu de anticipat a Europei dintr-o expresie geografică (şi încă
una destul de problematică) în exemplu demn de urmat şi magnet pentru
indivizi şi ţări întregi a fost un proces lent şi cumulativ. Europa nu era, cum
spunea Alexander Wat, parafrazând ironic iluziile oamenilor de stat polonezi
din perioada interbelică, „condamnată la măreţie”. Ascensiunea ei în această
poziţie nu putea fi prezisă pe baza contextului din 1945 sau 1975. Această nouă
Europă nu era un proiect comun preexistent: nimeni nu şi-a propus să-l
realizeze. Dar, odată ce a devenit limpede că Europa ocupa această poziţie nouă
în schema internaţională, relaţiile ei cu SUA au căpătat un aspect diferit –
pentru europeni şi americani deopotrivă.

Aceasta este a patra temă întreţesută în lucrarea mea despre Europa postbelică: relaţia
complicată şi adesea greşit înţeleasă cu Statele Unite ale Americii.
Vest-europenii doreau ca SUA să se implice după 1945 în problemele europene,
dar, în acelaşi timp, nu puteau suferi această implicare şi ceea ce spunea ea
despre declinul Europei. Mai mult, în ciuda prezenţei americane pe continent,
mai ales în anii de după 1949, cele două componente ale „Vestului” au continuat
să fie locuri foarte diferite. Războiul Rece a generat în Europa Occidentală un
răspuns complet diferit de reacţia alarmistă din SUA, iar „americanizarea”
Europei în anii ’50 şi ’60 e adesea exagerată, după cum vom vedea.

Europa de Est, desigur, vedea cu totul altfel America şi atributele ei. Dar şi acolo ar fi
greşit să supraestimăm influenţa exemplului american asupra est-europenilor,
atât înainte de 1989, cât şi după. Disidenţii din ambele jumătăţi ale Europei –
Raymond Aron în Franţa, de exemplu, sau Václav Havel în Cehoslovacia – au
avut grijă să precizeze că nu vedeau în America un model sau un exemplu
pentru societatea în care trăiau. ªi, cu toate că est-europenii din generaţia mai
tânără au aspirat o vreme, după 1989, să-şi liberalizeze ţările după tiparul
american, cu o piaţă liberă, impozite mici şi servicii publice reduse, moda nu a
prins. „Momentul american” al Europei rămâne undeva în trecut. Viitorul
„micilor Americi” din Est era neîndoielnic în Europa.

În fine, istoria postbelică a Europei este o poveste umbrită de tăceri, de absenţă.

Continentul european a fost cândva o tapiserie pestriţă de limbi, religii,
comunităţi şi naţiuni care se intersectau. Multe dintre oraşele ei – mai ales cele
mici, aflate la intersecţia hotarelor noi şi vechi de imperiu, precum Trieste,
Sarajevo, Salonic, Cernăuţi, Vilna sau Odessa – erau veritabile societăţi
multiculturale avant le mot, unde catolicii, ortodocşii, musulmanii, evreii şi
 ceilalţi trăiau într-o vecinătate familiară. Această veche Europă nu trebuie
idealizată. Ceea ce scriitorul polonez Tadeusz Borowski numea
„talmeş-balmeşul incredibil, aproape comic, de popoare şi naţionalităţi care
mocnea periculos în inima Europei” era răvăşit periodic de revolte, masacre şi
pogromuri – dar el era real şi a rămas în amintirea oamenilor.

Între 1914 şi 1945 însă, acea Europă a fost făcută una cu pământul. Cea care a apărut
timid în locul ei în a doua jumătate a secolului era o Europă mai curată şi cu
mai puţine probleme. Din motive de război, ocupaţie, ajustări teritoriale,
expulzări sau genocid, fiecare european trăia acum în ţara lui, cu neamul lui.
Timp de 40 de ani după cel de-al doilea război mondial, europenii din Est şi
Vest au trăit în enclave naţionale ermetice, unde minorităţile etnice sau
religioase supravieţuitoare – evreii din Franţa, de pildă – reprezentau un
procent infim din totalul populaţiei şi erau perfect integrate în viaţa politică şi
culturală. Iugoslavia şi Uniunea Sovietică – un imperiu, nu o ţară, şi oricum
doar parţial europeană, cum am remarcat deja – erau singurele excepţii în
această Europă nouă, omogenă în fiecare segment al ei.

Dar din anii ’80 încoace, mai ales după căderea Uniunii Sovietice şi extinderea Uniunii
Europene, Europa se confruntă cu un viitor multicultural. Refugiaţii,
muncitorii imigranţi, locuitorii naturalizaţi din fostele colonii, atraşi înapoi în
metropolă de perspectiva libertăţii şi a unui loc de muncă, sau imigranţii
voluntari şi involuntari din statele eşuate sau represive de la marginile extinse
ale Europei – toţi aceştia au transformat Londra, Paris, Anvers, Amsterdam,
Berlin, Milano şi încă o duzină de alte locuri în oraşe cosmopolite, fie că le place
sau nu.

Prezenţa inedită a alterităţii „vii” a Europei – 15 milioane de musulmani în actuala

Uniune Europeană şi alte 80 de milioane care aşteptau aderarea în Bulgaria şi
Turcia – a scos în relief nu numai actuala reticenţă în faţa unei varietăţi tot mai
mari, ci şi uşurinţa cu care alteritatea „moartă” din trecutul Europei era
ştearsă din memorie. După 1989, a devenit mult mai clar în ce măsură
stabilitatea Europei postbelice se baza pe realizările lui Iosif Stalin şi Adolf
Hitler. Au fost de ajuns doi dictatori, sprijiniţi de colaboratorii lor din perioada
războiului, pentru a netezi demografic terenul şi a pune bazele unui continent
nou şi mai puţin complicat.

Acest nod deconcertant în povestea lină a unei Europe ce înaintează spre „culmi
însorite”, cum zicea Churchill, a fost omis şi în Est, şi în Vest până în anii ’60,
după care a fost invocat numai cu privire la exterminarea evreilor de către
germani. Cu câteva excepţii controversate, dosarul altor criminali – şi cel al
victimelor lor – a rămas închis. Istoria şi memoria celui de-al doilea război
mondial se limitau de regulă la obişnuitul repertoriu de convenţii morale: Bine
versus Rău, antifascişti contra fascişti, partizani împotriva colaboraţioniştilor şi
aşa mai departe.

După 1989 – prin depăşirea unor vechi inhibiţii –, s-a dovedit că este posibil să recunoşti
(cu riscul de a întâmpina rezistenţă şi negări virulente) preţul moral plătit
pentru renaşterea Europei. Polonezii, francezii, elveţienii, italienii, românii şi
alţii sunt acum mult mai în măsură să ştie – dacă doresc să ştie – ce s-a
 întâmplat cu adevărat în ţara lor cu doar câteva decenii în urmă. Chiar şi
germanii îşi revăd istoria primită de-a gata – cu consecinţe paradoxale. Acum,
pentru prima oară după zeci de ani, atenţia se îndreaptă asupra suferinţei şi
victimelor germane, fie că au fost provocate de piloţii britanici, de soldaţii ruşi
sau de cehii care au ordonat expulzări. Evreii, se sugerează din nou timid în
anumite cercuri respectabile, nu au fost singurele victime…

Rămâne de văzut dacă astfel de discuţii sunt un lucru bun sau rău. Este toată această
rememorare publică un semn de sănătate politică? Sau uneori e mai prudent –
cum a înţeles foarte bine Charles de Gaulle, printre alţii – să uiţi? Această
problemă va fi abordată în epilog. Aici vreau doar să remarc faptul că această
ultimă rundă alarmantă de spasme ale memoriei nu trebuie înţeleasă – cum se
întâmplă uneori (mai ales în Statele Unite), când este asociată cu răbufnirile
contemporane de prejudecată etnică sau rasială – drept proba dezolantă a
Păcatului Originar al Europei: neputinţa ei de a învăţa din crimele trecute,
nostalgia amnezică, înclinaţia irezistibilă de a reveni la 1938. Nu este, cum ar
spune Yogi Berra, „un déjà-vu permanent”.

Europa nu reintră în trecutul tulbure şi belicos – dimpotrivă, îl părăseşte. Germania de

azi, ca şi restul Europei, este mai conştientă ca oricând de istoria ei din secolul
XX. Ceea ce nu înseamnă că alunecă înapoi. Fiindcă acea istorie a fost mereu
prezentă. Cum încearcă să arate această carte, umbra celui de-al doilea război
mondial apăsa greu asupra Europei postbelice. Însă nu putea fi acceptată pe
deplin. Obnubilarea trecutului recent a fost condiţia necesară pentru
construcţia unui viitor european. Astăzi – după dezbateri publice dureroase în
mai toate ţările europene – pare cumva firesc (şi, în orice caz, inevitabil) ca şi
germanii să poată interpela deschis canoanele memoriei oficiale bine
intenţionate. Poate nu ne convine; poate e chiar un semn rău. Dar este un mod
de a trage linia. La 60 de ani de la moartea lui Hitler, războiul şi consecinţele lui
intră în istorie. Epoca postbelică a durat mult în Europa, dar acum, în sfârşit,
ea se încheie.

Globalizare si Agenda Internationala

Globalizare si schimbare sociala

Semnificatii sociale ale
fenomenului de globalizare
Student Geamana Dragos
An IV, Seria I, Grupa 5
Facultatea de Sociologie-Psihologie
Universitatea Spiru Haret, Bucuresti
2
Globalizare si schimbare sociala
Definirea problemei
Globalizarea este, cu siguranta, unul dintre termenii cu cea mai mare circulatie
in ziua de azi, regasindu-se obligatoriu in vocabularul oricarei persoane si
revenind in mod constant in aproape orice discutie serioasa. Se regaseste in
aceeasi masura in discursul popular, in cel politic, in discursul mass-media si
in acela specializat, al stiintelor sociale. Sensul initial al fenomenului de
globalizare, si anume acela de integrare a sistemelor economice favorizata de
progresul tehnologic si de multiplicarea relatiilor comerciale, a fost depasit iar
termenul de globalizare a ajuns sa poarte puternice conotatii emotionale.
Termenul provine de la adjectivul global, cu sensul de "raspandit in intreaga
lume". Prima acceptiune utilizata pentru termenul de globalizare a fost aceea
geografica, legata de inceputurile expansiunii coloniale europene, care au avut
loc in secolul al XVI-lea.
O a doua acceptiune a termenului este aceea economica, constand in
dezvoltarea la nivel global a economiei prin interconectarea proceselor de
productie dincolo de granitelele existente ale statelor nationale.
A treia acceptiune utilizata pentru termenul de globalizare este cea politica,
avand in vedere necesitatea centralizarii anumitor decizii care, datorita
dezvoltarii economice la nivelul intregii planete, tind sa depaseasca
competentele statelor nationale.
Cea de a patra acceptiune, este cea electronica, a informatizarii si tehnologiei
informatiei. In sensul sau de acum, termenul de globalizare – forma
gramaticala care sugereaza un proces –, s-a ivit din constiinta faptului ca
lumea se afla intr-un proces prin intermediul caruia va deveni un fel de sat
global (McLuhan) sau, cel putin, un singur sistem economic, socio-politic si
cultural.
Caracteristica actualului proces de globalizare sta in noile tehnologii.
Societatea globala presupune comunicarea extrem de rapida, care da
senzatia unui sat global in care orice eveniment petrecut intr-un colt al planetei
este aflat in celalalt colt, aproape instantaneu. Se poate spune ca previziunile
privind aparitia satului mondial s-au realizat.
In prezent, asistam la nasterea unei civilizatii globale, in care cuvantul de
ordine este „comun”. Interesele comune, valorile comune, efortul comun sunt
subsumate cauzei comune a umanitatii: crearea patriei comune in vederea
realizarii destinului comun al omenirii.
3
Dragos Geamana
Discutiile privind diferentele existente intre globalizare si mondializare au
condus la explicatia potrivit careia, in timp ce globalizarea are in vedere latura
economica a fenomenului, mondializarea se refera la dimensiunea politica.
Toate incercarile de definire a globalizarii se pun de acord cu faptul ca
fenomenul intereseaza intreaga lume, cele mai multe accentueaza ca avem
de-a face cu un proces dinamic si de lunga durata, insa diferentele se
regasesc in ceea ce priveste notele conceptului.
Anthony Giddens pune accentul pe social si economic definind globalizarea ca
trimitere „la dezvoltarea relatiilor sociale si economice, care se extind in
intreaga lume. (...) Un aspect cheie al studiului globalizarii este aparitia unui
sistem mondial, ceea ce inseamna ca, intr-o oarecare masura, trebuie sa
privim lumea ca formand o singura ordine sociala."
Ideologii globalizarii definesc globalizarea ca fiind o stare a omenirii care
permite dialogul pasnic intre civilizatii, pe fondul crearii de sanse egale pentru
cat mai multi locuitori ai planetei (Amatyia Sen).
Detractorii, la randul lor, se concentreaza in incercarile de a da o definitie
globalizarii, pe mult mai vizibilele decalaje dintre bogati si saraci, pe reducerea
drastica a numarului celor care (institutii sau indivizi) sunt detinatori ai
resurselor, urmata de cresterea numarului celor care ajung sa fie dependenti
de primii, pe alienarea tot mai mare a indivizilor si societatii in ansamblu.
Globalizarea este vazuta ca un mod de autopropulsare oarba a societatii
tehnologice, aducand unora, putini la numar, lux si prosperitate, in timp ce
majoritatea este marginalizata si condamnata la saracie.
Fenomenul globalizarii este o consecinta directa a proceselor de modernizare
si post-modernizare care au marcat ultimele doua secole ale celui de-al doilea
mileniu. Directia de propagare a fenomenului globalizarii este aceeasi ca in
cazul celor doua procese amintite: dinspre tarile occidentale avansate inspre
statele in curs de dezvoltare si cele apartinand „lumii a treia”.
4
Globalizare si schimbare sociala
De la schimbari sociale la Globalizare. Cauze ale Globalizarii
Societatea umana poate fi descrisa ca fiind o societate in continua schimbare.
In decursul istoriei umanitatii, prin intermediul tehnicii si tehnologiei, a creatiei
umane in general, societatea umana, omul si-a adus o contributie importanta
la imbogatirea si completarea mediului ambiant cu propriile sale creatii, atat in
ceea ce priveste aspectele pozitive – dezvoltarea si amelioararea cadrului de
viata, cat si cele negative – cum ar fi deteriorarea factorilor de mediu, spre
exemplu.
Evolutia civilizatiei umane in ultimele doua secole a fost marcata de doua
procese majore care au afectat colectivitatile umane de pe cuprinsul intregii
planete. Ma refer la procesele cunoscute sub numele de modernizare si,
respectiv, post-modernizare. Ambele procese presupun restructurarea
fundamentala a societatii in ansamblul ei, inducand modificari in toate
subsistemele vietii sociale: economic, politic, social si cultural.
Secolul al XIX-lea, dominat de o revolutie industriala, tehnologica si stiintifica
fara precedent in istoria umanitatii de pana atunci, cunoaste primul val al
globalizarii prin extinderea imperiilor coloniale. Caracteristicile globalizarii:
impartialitate, reguli abstracte si impersonale, marimea pietelor globale si a
fluxurilor de capital, pastrand proportiile, se puteau regasi foarte bine si in
acea perioada a industrializarii.
Modernizarea inseamna in primul rand industrializare, rationalizare,
birocratizare, urbanizare, toate acestea avand drept efect individualizarea. Pe
masura ce acumularea economica inainteaza, regulile traditionale ale
respectului ierarhic si obligatiilor comunitar-religioase pierd teren in fata noilor
valori: inovatia si individualismul.
Descoperirile stiintifice conduc la dezvoltarea agriculturii si a industriei,
impunand treptat moduri noi, mai eficiente de a face. In America si in tarile
Europei, in special in cele din vest, manufacturile se dezvolta, pietele se
maresc, comertul devine din ce in ce mai global, investitiile cresc,
transporturile si comunicatiile cunosc un avant fara precedent, capitalul
financiar este mobilizat prin aparitia bancilor. Si restul statelor sunt implicate,
dar numai in masura in care societatile avansate intervin, atat la nivelul
modurilor de productie, cat si la nivelul ideilor si sentimentelor.
Schimbarea raportului in sfera economica, prin cresterea urmata de
dominarea sectorului industrial asupra celui agrar impune si este impulsionata
de procesul de urbanizare si de cresterile demografice. Ca urmare a acestor
procese este asigurata manufacturilor o forta de munca ieftina si la indemana.
Pe de alta parte aglomerarea populatiei in orase aduce cu sine moduri noi de
trai. Modul de viata urbana are drept consecinta o anumita alienare datorata
5
Dragos Geamana
ruperii retelelor sociale traditionale bazate pe rudenie. Toate criteriile ierarhice
tind sa fie subordonate criteriului economic. Societatea tinde sa nu mai fie una
ierarhica, iar mobilitatea sociala creste atat pe orizontala (migratiile oras – sat
si est – vest), cat si pe verticala (depasirea statusurilor sociale mostenite).
Are loc o crestere treptata a credintei in puterea stiintei de a controla destinul
uman avand drept consecinta secularizarea la nivelul intregii societati si
regandirea intregului sistem de organizare statala pe criterii de eficienta.
Ultimul secol al celui de al doilea mileniu a adus in societatea occidentala,
avansata, emergenta unei societati definita drept societate post-moderna.
Noua societate se caracterizeaza prin orientarea explicita a indivizilor catre
nevoi superioare, printr-o toleranta crescuta si acceptarea diversitatii stilurilor
de viata, prin globalizare si resurgenta guvernelor si comunitatilor locale.
La nivel individual are loc o deschidere spre noi experiente, renuntarea la
autoritatea traditiei si obisnuitului, planificare, investire in educatie, interes
crescut pentru participarea la viata politica si sociala. Deschiderea catre nou si
promovarea pe scara larga a inovatiilor si inovarii sprijina progresul tehnologic
si difuzarea rapida a acestuia, conducand astfel la acumularea si la cresterea
rapida a nivelului de trai care, la randul sau, conduce la satisfacerea nevoilor
de baza pentru majoritatea membrilor societatilor avansate. Acum accentul
cade pe afirmarea identitatii individuale si pe realizarea propriului stil de viata.
Toleranta si acceptarea diferentelor sunt singurele care garanteaza
exprimarea propriei personalitati fara a afecta dezvoltarea celorlalti si a
societatii in ansamblu.
Multitudinea stilurilor de viata implica multiplicarea comportamentelor de
consum, ceea ce conduce la necesitatea resimtita de agentii economici de a
furniza pietei produse extrem de variate. Are loc o diversificare extrema a
productiei, specializarea slariatilor devenind flexibila, iar necesitatea de a face
fata unor situatii noi ofera angajatilor mai multa autonomie si putere de decizie.
Atat in epoca industriala, cat si in epoca post-moderna, procesul de extindere
si de integrare la nivel global a pietelor a fost favorizat de progresul tehnic si
tehnologic. Ceea ce au fost electricitatea, telegraful, telefonul, motorul cu abur
si cu explozie, motorul electric, dar mai ales caile ferate pentru secolul XIX,
sunt acum internetul, comunicatiile mobile, tehnica de calcul, inteligenta
artificiala.
Amplificarea cunostintelor stiintifice a inlesnit si stimulat activitatea creatoare,
iar noile creatii tehnice au creat mijloace noi pentru investigarea stiintifica.
Acestea ar fi si explicatia modului exponential in care s-a accelerat in timp
dinamica descoperirilor stiintifice si a creatiilor tehnice. Este suficient sa
6
Globalizare si schimbare sociala
mentionam domeniul cel mai dinamic al high-tech-ului contemporan –
tehnologia informatiei – viteza uluitoare cu care se innoiesc atat produsele
hardware, cat si cele software.
In zilele noastre, globalizarea devine sursa unor schimbari istorice care
bulverseaza sistemele de cunostinte, mentalitatile, comportamentele, actiunea
guvernelor si institutiilor statelor, conceptiile privind suveranitatea, ordinea
statala, drepturile si libertatile cetatenesti, principiile cooperarii, formele de
munca si de productie, criteriile justitiei sociale, practic intreaga viata a
natiunilor schimbandu-se. Se schimba modurile de productie, modalitatile de
administrare si stabilire a scopurilor organizarii sociale, pattern-urile de
integrare si relationare sociala, ca si mentalitatile si modul de a gandi al
indivizilor, modul de structurare si restructurare a institutiilor.
7
Dragos Geamana
De la Globalizare la schimbare sociala. Efecte ale Globalizarii
Schimbarea pe care fenomenul globalizarii o aduce vizeaza acumularea si
cresterea economica, dezvoltarea tehnologica, eficientizarea modurilor de
organizare sociala, stabilirea scopurilor societatii si a tipului de interactiuni
sociale, modificarea valorilor impartasite de indivizi, grupuri si comunitati.
Pe masura ce efectele globalizarii se manifesta, noi si noi amenintari isi fac
simtita prezenta, noi necunoscute apar si asteapta raspunsuri. Deciziile
politice se dovedesc greu de structurat, fie si numai pentru faptul ca unele
dintre ele pot produce efectele scontate pe termen lung sau se pot dovedi
catastrofale dupa multi ani. Stiinta si cunoasterea vor trebui sa joace un rol
central in procesul de dezvoltare a societatii globale care este pe cale sa se
nasca.
Distante care acum nu foarte mult timp se parcurgeau in cativa ani, se
acopera astazi in cateva ore. Putem comunica oricand, cu oricine din orice colt
al lumii. In ciuda apropierii mai mari ca niciodata si a depasirii barierelor in
urma cresterii fara precedent a vitezei de circulatie a informatiei, capacitatea
de a comunica emotii si stari sufletesti profunde este in scadere. Singuratatea
tinde sa devina o tara sociala grava, in plina epoca a comunicarii, in SUA spre
exemplu, peste 26 de milioane de oameni traiesc singuri. Niciodata in istoria
umanitatii o societate nu a mai cunoscut un asemenea grad de solitudine.
Timp de secole, oamenii si-au imbogatit experienta prin contact cu natura si cu
alti indivizi. Azi, cautam noi experiente pe ecranele calculatoarelor si ale
jocurilor video. Are loc modificarea relatiilor inter-umane, rasturnarea valorilor
si dorinta de „emancipare totala” a indivizilor.
Un fenomen caracteristic globalizarii il constituie redirectionarea productiei
industriale catre state in curs de dezvoltare si slab dezvoltate. In cautarea
profiturilor si a presiunii legislatiei in materie de mediu din tarile dezvoltate,
marile concerne transfera capacitatile de productie catre statele aflate in plin
proces de modernizare sau catre statele lumii a treia.
Aceasta tendinta este insotita de rezistente venite atat din tarile de export a
industrializarii in care muncitorii isi vad amenintate locurile de munca, cat si in
tarile de destinatie a exportului de industrie care acuza transferul de capacitati
de productie invechite si poluante si sufocarea initiativei particulare locale.
Din punct de vedere istoric, comertul a fost o sursa de dezvoltare economica
si de schimb cultural pentru un numar insemnat de civilizatii. In prezent
comertul este o arma si un instrument de santaj care se bazeaza pe regulile
puterii si ajuta la polarizarea lumii. Accesul tarilor mici si sarace la
instrumentele de decizie, intr-un mod echitabil, este blocat si aproape
imposibil.
8
Globalizare si schimbare sociala
Ca si accesul la bunastare, si accesul la cunoastere nu este egal pentru toti.
Polarizarea sociala, impartirea lumii in bogati si saraci este dublata acum de
polarizarea educationala si informationala. Din aceasta cauza este vital pentru
tarile mai slab dezvoltate sa-si pastreze si sa-si extinda sistemele publice de
educatie, sa-si dezvolte puternice sisteme de cercetare stiintifica si tehnica, sa
beneficieze cat mai mult de oportunitatile oferite de noile tehnologi
informationale si de internet.
Sfidarile noului secol obliga la regandirea problemelor dezvoltarii, plecand de
la premisa ca resursele de care dispunem sunt un bun public universal si, in
virtutea drepturilor fundamentale ale omului, fiecare locuitor al planetei trebuie
sa aiba acces la ele: apa, energie, hrana, medicamente –, dar si la educatie
sau la retelele de comunicatii globale.
Razboaiele viitorului nu vor mai fi motivate atat de ideologii sau de conflicte
identitare, ci mai degraba de accesul la resurse. Epuizarea resurselor de catre
natiunile sarace, in conditiile mentinerii unor ritmuri ridicate de crestere
demografica si a unor cresteri economice modeste, va determina mari fluxuri
migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni si stari conflictuale.
Problemele saraciei si subdezvoltarii, marile discrepante economice si sociale
la scara mondiala impun reconsiderarea rolului statului. Totodata s-a pus cu
pregnanta problema necesitatii aparitiei unor institutii de vocatie universala
care sa actioneze atat pentru a promova reguli clare, transparente si echitabile
de functionare a pietelor globale, cat si pentru a atenua si corecta esecurile
acestor piete, in favoarea tarilor slab-dezvoltate, pentru reducerea decalajelor
dintre tarile bogate si cele sarace. Abordarea problemelor sociale la scara
globala tine de drepturile si libertatile cetatenesti, de valorile democratiei.
Exista o legatura directa intre dezvoltarea economica si sociala a unei societati
si democratie. Nu poate exista o democratie dezvoltata intr-o tara saraca.
Decalajele de dezvoltare intre natiunile bogate si cele sarace se accentueaza
permanent, desi in ultimii cincizeci de ani a avut loc o dinamica fara precedent
a cresterii economice la nivel mondial. Produsul global mondial a crescut de
sapte ori. Cu toate acestea, intr-o lume de sapte ori mai bogata, saracia a
crescut. 2,8 miliarde de oameni traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi, iar din
acestia 1,2 miliarde traiesc cu mai putin de 1 dolar pe zi. Zilnic, 10.000 de copii
mor doar din cauza faptului ca nu au acces la surse de apa.
Raportul „Fondului Natiunilor Unite pentru Populatie” arata ca, la nivelul anului
1995, 20% din populatia globului – traitoare in tarile avansate – era
responsabila pentru 63% din totalul emisiilor poluante si consuma 86% din
Dragos Geamana
9
totalul resurselor existente, in vreme ce alta cincime, din tarile lumii a treia,
producea 2% din totalul noxelor si consuma 1,3% din resurse. Aproape 60%
dintre saraci lumii sunt lipsiti de cele mai elementare mijloace de subzistenta,
o treime nu au acces la apa salubra, un sfert nu au o locuinta
corespunzatoare, 20% nu au acces la servicii moderne de sanatate si 20%
dintre copii parasesc scoala inainte de clasa a V-a.
Din cele circa 500 de companii multinationale, aflate in clasamentul celor mai
mari transnationale dupa cifra de afaceri, nu mai putin de 244 (aproape
jumatate) sunt detinute de SUA, 46 de Japonia, 23 de Germania, iar restul
sunt impartite intre celelalte state.
Dar decalaje de dezvoltare nu sunt numai intre nord si sud, intre tarile bogate
si cele sarace. Asemenea decalaje exista si in statele dezvoltate, cele mai
observabile situatii fiind cele din tarile fostului bloc comunist, care se confrunta
cu grave probleme generate de polarizarea sociala excesiva.
Corporatiile si bancile transnationale sunt beneficiari clari ai globalizarii,
fuziunile dintre giganti asigurand, pe langa diversificarea si integrarea
productiei, maximizarea profiturilor si acapararea unor portiuni din ce in ce mai
mari din piata. Daca transferul bogatiilor catre elita financiara mondiala este
doar o consecinta a fenomenului globalizarii sau daca este un scop pentru
promovarea globalizarii este o problema controversata. Ce putem constata
pana in acest moment este faptul incontestabil ca decalajele nu s-au estompat
ci au sporit.
La toate intrunirile la varf, la toate summit-urile si conferintele care au ca
subiect globalizarea, fie ca sunt organizate de OMC, G8 ori Banca Mondiala
demonstratii de strada sunt organizate de militantii antiglobalizare. Praga,
Seattle, Davos, Goteborg, Genova sunt luate cu asalt de protestatarii care
denunta pe diferite tonuri si din diferite motive globalizarea. Tunicile Albe, YA
Basta si Rete Liliput din Italia, Jubilee South din Argentina, Miscarea de
Rezistenta Globala (Spania), World Social Forum si Sem Terra (Brazilia),
Centrala Americana a Muncitorilor si Public Citizen din SUA, francezii de la
Confederatia Taranilor, anarhistii reuniti in Black Block, radicalii ecologisti din
Direct Action Network, ori nationalisti si radicali de dreapta din Europa si
America de Nord, cu totii refuza globalizarea, se impotrivesc marilor corporatii
transnationale.
Atata timp cat opozantii globalizarii se vor putea manifesta, avem garantia ca
eventualele derapaje in sensul urmaririi exclusive a intereselor celor putini
care detin puterea nu vor avea loc, iar evolutia globalizarii va putea conduce la
un moment dat la asigurarea bunastarii pentru majoritatea cetatenilor planetei.
10
Globalizare si schimbare sociala
Bibliografie
1. GIDDENS ANTHONY, Sociologie, Ed. Bic All, Bucuresti, 2000.
2. BAUMAN ZYGMUND, Globalizarea si efectele ei sociale, Ed. Antet,
Buc., 1999.
3. BOUDON RAYMOND, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Buc., 1997.
4. FRIEDMAN TH.L., Lexus si maslinul, Ed. Pro, Buc., 2001.
5. REVEL JEAN-FRANCOIS, Revirimentul democratiei, Ed. Humanitas,
Bucuresti, 1995.
6. TANSE RAZVAN, (Anti) – Globalizarea, articol in revista Cariere, Nr. 3,
2003, http://www.cariere.ro
7. TOFFLER ALVIN, Al treilea val, Ed. Antet si Lucman, Bucuresti, 2001.

10
GLOBALIZAREA ŞI INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ
Asistent univ. drd. Carmen BOGHEAN
Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
Abstract
Globalization means a great expansion of the free market capitalism in entire world
The very heart of globalisation is the idea that the free market capitalism should have as
more
competences and that national economies should be opened to free commerce and
competition, so that they would become more efficient.
When a country enters in a globalized system, its “pick and flower” begins to
internalize the perspective of integration and keeps trying to integrate in a global system.
Abordarea problematicii globalizării necesită efectuarea unui exerciţiu de imagine a
unui model ideal al acesteia, care să fie o reprezentare clară asupra felului în care ar arăta o
economie globalizată, a felului în care aceasta constituie o nouă fază în dezvoltarea
economiei
internaţionale şi un mediu total diferit pentru actorii economici. Acest model ideal ne ajută
să
înţelegem că globalizarea autentică însemnă realmente dezvoltarea unei noi structuri
economice, iar simpla intensificare a relaţiilor comerciale şi a fluxurilor de investiţii nu
constituie o dovadă clară a apariţiei unor sisteme economice supranaţionale.
Globalizarea reprezintă un proces major al economiei mondiale, mult mai cuprinzător
decât integrarea pieţelor financiare. Globalizarea trebuie privită prin impactul produs asupra
structurilor sociale şi politice, stimularea concomitentă a integrării şi fragmentării, a
includerii
şi a excluderii sociale, creşterea incertitudinii şi volatilităţii, a luptei de idei pe care o
provoacă. În acest sens unii economişti proclamă victoria definitivă a pieţelor supra
guvernelor, iar alţii gândesc în termeni de conciliere a virtuţilor pieţelor cu nevoia de
păstrare
a coeziunii sociale şi a capacităţii de a urmări scopuri sociale.
Anul 1989 reprezintă un punct de cotitură în istorie care marchează prăbuşirea
comunismului în ţările din Europa centrală şi de Sud – Est. Tranziţia postcomunistă care a
urmat în aceste ţări s-a dovedit un proces complex şi complicat în care succesul nu a fost
asigurat de urmarea precisă a unor reţete, în care liberalizarea preţurilor, stabilizarea şi
privatizarea au fost esenţiale pentru obţinerea unei economii de piaţă.
Două procese, care se manifestau deja în lume, au avut un impact covârşitor asupra
tranziţiilor postcomuniste.
Primul dintre acestea este integrarea europeană şi naşterea Uniunii Monetare, cu
multiplele sale consecinţe. Dacă la început, apariţia Comunităţii Economice Europene a
fost
menită să ajute democraţiile liberale împotriva ameninţării comuniste, în momentul de
faţă
integrarea europeană se împleteşte cu încercări de reformă instituţională, a statului
asistenţial
şi a politicii agricole comune.
Al doilea proces îl constituie aderarea la NATO. Această a doua ţintă a fost atinsă de
unele state printre care şi România, pentru alte ţări aspirante drumul fiind lung sau chiar
inexistent.
Pentru România, ca şi pentru celelalte ţări care au ieşit din totalitarism cu economii
rigide, nefavorabil structurate şi necompetitive, răspunsul la globalizare nu poate fi
protecţionismul rigid, închistarea autarhică, ci o economie modernă, flexibilă, adaptată la
cerinţele dezvoltării contemporane, prin creşterea competitivităţii. Lăsând la o parte
11
încărcătura ideologică a disputelor politicianiste, după 1989 s-au structurat două modele
principale de abordare a problemelor legate de dezvoltarea economiei şi societăţii
româneşti.
Primul model priveşte viitorul României ca pe o simplă întoarcere în trecutul
interbelic, şi acest model inspiră îndeosebi acţiunea actualei conduceri a României. Aplicat,
modelul duce inevitabil la sărăcie şi subdezvoltare, prin dezindustrializare, dezurbanizare,
marginalizarea şi pauperizarea unor largi categorii şi pături sociale. Acest model, al
reproducerii unui trecut mitizat, are deja costuri economice şi sociale de nesuportat şi a creat
României un handicap important în cursa pentru integrare europeană şi euro-atlantică. Acest
model este practic incompatibil cu exigenţele „globalizării", pentru ca generează procese
economice şi sociale regresive, golind în acelaşi timp de conţinut democraţia şi instituţiile
sale.
Al doilea model, un model de dezvoltare durabilă, implică preluarea selectivă a
structurilor economice, industriale, agrare, financiare, comerciale existente şi modernizarea
lor, pentru a le face apte la concurenţă, pe de o parte iar pe de altă parte, acest model
implică
un proces accelerat de introducere a noilor tehnologii informatice şi de telecomunicaţii,
condiţie obligatorie a racordării României la „noua economie" aflată în plină expansiune.
Acest model nu poate fi aplicat cu rezultate notabile dacă România nu-şi construieşte
mecanisme şi instituţii capabile să mobilizeze şi să folosească eficient resursele interne şi
externe aflate la dispoziţia sa. El trebuie să stabilească priorităţile pe termen lung ale
României, plecând tocmai de la consecinţele proceselor de globalizare.
Pentru un viitor în care cunoaşterea va fi principalul instrument de creare a bogăţiei şi
bunăstării, România trebuie să-şi fixeze printre priorităţi modernizarea învăţământului,
inclusiv prin generarea unor structuri performante de educaţie permanentă, adaptarea lui la
cerinţele „noii economii".
A doua prioritate a modelului de dezvoltare o reprezintă reindustrializarea şi
modernizarea României. Pentru a se folosi de oportunităţile oferite de procesele de
globalizare. România trebuie să-şi menţină şi să-şi dezvolte un sector industrial modern,
eficient şi competitiv, chiar dacă el nu va fi decât un subcontractor pentru cele câteva grupuri
industriale globale care vor domina lumea, aşa cum pronostica Jacques Attali, spre exemplu.
Tot aici trebuie inclusă agricultura şi industria alimentară, pentru care România dispune de
condiţii deosebit de favorabile.
O a treia prioritate a modelului de dezvoltare o reprezintă structurarea unui puternic
sector naţional de cercetare-dezvoltare, singurul capabil să ofere soluţii de stopare a
fenomenului de „fugă a creierelor", pe care globalizarea 1- a accelerat. Promovarea acestor
priorităţi specifice României trebuie completată cu racordarea la procesele de integrare şi
globalizare. În condiţiile noastre, mult mai productivă este o atitudine pozitivă faţă de
fenomenul globalizării, în sensul în care „stăpânirea" lui înseamnă valorificarea efectelor
sale
pozitive exclusiv pentru dezvoltare şi creştere economică.
Progrese înregistrate de România în drumul său spre integrarea deplină în UE, aşa
cum reies din Raportul de ţară, publicat de Comisia Europeană în octombrie 2002 sunt
evidente:
- progresele pe care raportul le precizează sunt bazate pe deciziile care sunt efectiv
luate, pe legislaţia adoptată, pe convenţiile internaţionale ratificate şi pe măsurile
implementate. În principiu, legislaţia şi măsurile care sunt în diverse stadii în procesul
legislativ nu au fost luate în considerare;
- indicatorii recenţi indică faptul că există o îmbunătăţire stabilă a situaţiei comerţului,
în 2001, România a exportat în UE mărfuri în valoare de 9,3 milioane euro (adică 68%
din totalul exporturilor româneşti). Importurile din UE s-au cifrat la 10,2 miliarde euro
(adică 57% din totalul importurilor româneşti). în 2001, principalele exporturi
româneşti către piaţa comunitară au constat în: textile si îmbrăcăminte (37%), maşini
si echipamente (15%), încălţăminte (12%), produse din oţel (9%). Principalele
12
importuri au fost: maşini şi echipamente (27%), textile si îmbrăcăminte (24%),
echipament de transport (10%), produse chimice (7%) etc.
- pentru perioada de referinţă situaţia politică din România a fost stabilă. Deşi PSD si
Partidul Umanist nu deţin o majoritate în nici una din Camerele Parlamentului, au
reuşit să îşi asigure majorităţi parlamentare confortabile prin colaborarea strânsă cu
alte partide – îndeosebi UDMR;
- Parlamentul şi-a demonstrat capacitatea de a procesa o destul de mare legislaţie, totuşi,
îi lipseşte încă o anumită abilitate în ajungerea la o cercetare eficace. Utilizarea
Ordonanţelor de către executiv a dus la o scădere a importantei Parlamentului în
procesul legislativ. Numărul personalului de specialitate care ar trebui să ajute
parlamentarii în munca legislativă este destul de limitat, această problemă este
amplificată şi de lipsa unei politici clare de carieră precum şi a unei politici de
specializare a personalului existent. În ceea ce priveşte transparenţa, informaţiile
despre procesul legislativ sunt disponibile şi cele mai multe proiecte de legi sunt
publicate pe Internet.
Este totuşi dificil de urmărit procesul de amendare a legilor. Publicul nu poate să
asiste la întâlnirile comitetelor specializate fără consimţământul anterior al acestora. În iunie
2003 Parlamentul a stabilit un comitet pentru reforma constituţională. Această reformă va
include măsurile necesare pentru aderarea la UE precum si îmbunătăţirea funcţionarii
instituţiilor de stat;
- au fost luate mai multe iniţiative pentru a se îmbunătăţii activitatea executivului.
Aceste reforme sunt de salutat, dar pentru moment ele se află în fazele de început ale
implementării şi, de aceea, impactul lor a fost limitat.
Accelerarea acestui proces de reformă ar trebui să se constituie într-o prioritate.
Descentralizarea responsabilităţilor către reprezentanţii locali ai guvernului este într-un
stadiu
avansat iar faptul că se apelează în mod continuu la ordonanţe în procesul legislativ este o
cauză de îngrijorare. La începutul lui 2001, când a avut loc cea mai mare reorganizare a
executivului, un număr de noi agenţii guvernamentale a fost stabilit, dintre acestea doar
Consiliul Naţional pentru Lupta împotriva Discriminării este direct legat de implementarea
acquis-ului comunitar. În perioada 2001-2002, majoritatea legislaţiei care a trecut prin
Parlament a constat în ordonanţe ale guvernului, de urgentă sau ordinare. Acest lucru
rămâne o cauză de îngrijorare;
- dezvoltări importante s-au înregistrat în reformarea administraţiei publice româneşti.
O realocare a resurselor umane în interiorul administraţiei centrale si o alocare corectă a
acestora în funcţie de ariile prioritare este absolut necesară. Coordonarea politică dintre
ministere s-a îmbunătăţit. Multe din decizii se iau fără a se urmări procedurile interne
normale
şi astfel se ajunge la o legislaţie pregătită în grabă;
- Ministerul Integrării Europene s-a dovedit capabil să joace rolul de coordonare pe
care îl are atribuit, totuşi funcţia sa de a oferi opinii specializate pe proiectele de legi a rămas
limitată;
- reforma sistemului judiciar a fost limitată. Instanţele sunt în continuare
supraaglomerate, Procurorul General are în continuare un drept extins de a introduce apeluri
extraordinare, iar combinaţia între lipsa resurselor şi politica inadecvată în domeniul
resurselor umane a dus o încordare severă a sistemului judiciar. Modul cum Procurorul
General utilizează apelurile extraordinare duce la o contradicţie cu Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi subminează principiul stabilităţii legale;
- corupţia rămâne o problemă larg răspândită şi sistematică în România. Ea, în cele
mai multe cazuri rămâne nerezolvată în ciuda cadrului legal destul de cuprinzător, aplicarea
legii rămâne slabă. Noi structuri instituţionale au fost create dar pentru moment nu sunt total
operaţionale. Nivelul ridicat al corupţiei subminează dezvoltarea economica si erodează
încrederea populaţiei în instituţiile de stat. Nu au fost făcute progrese în ajungerea la o mai
mare transparentă în ceea ce priveşte finanţarea partidelor;
13
- România continuă să respecte drepturile omului; libertatea de expresie este garantată
prin Constituţie. Totuşi unele restricţii încă mai există. Cu ajutorul unor motive
procedurale
Consiliul Director al Societăţii Române de radiodifuziune a fost înlocuit înainte de
încheierea
mandatului. Aceasta si alte cazuri duc la concluzia că există un trend îngrijorător.
- femeile rămân puţin reprezentate în viaţa politică, ele fiind doar 11% din deputaţi si
9% din senatori, iar în guvern din 28 de portofolii femeile au 5;
- în lumina celor de mai sus se poate spune că în ceea ce priveşte criteriul politic,
România îl îndeplineşte, ea îndeplinind criteriile politice stabilite la Copenhaga. Totuşi
România trebuie să îmbunătăţească procesul legislativ şi de luare a deciziilor, în particular
prin scăderea numărului ordonanţelor;
- România a continuat să facă progrese în drumul spre o economie funcţională, iar
perspectivele s-au îmbunătăţit;
- în domeniul libertăţii de mişcare a bunurilor s-au înregistrat progrese. Nu au fost
înregistrate progrese ale implementării acquis-ului comunitar în domenii, precum cel al
armelor de foc. Negocierile la acest capitol continuă.
- în domeniul libertăţii de mişcare a persoanelor au fost făcute progrese limitate.
Cadrul legislativ rămâne inadecvat, dar se află la stadiul în care există fundaţiile viitoarelor
dezvoltări. România nu a cerut nici un aranjament tranziţional. România a fost de acord cu
aranjamentul tranziţional cerut de UE cu privire la libertatea de mişcare forţei de muncă.
Astfel, restricţionarea libertăţii de mişcare a muncitorilor români vor fi aplicate după
aderare
minim 2 ani şi maxim 7 ani;
- în ceea ce priveşte libertatea de prestare a serviciilor România a făcut progrese
semnificative, mai ales cu privire la dreptul de stabilire al avocaţilor şi în domeniul
asigurărilor şi securităţii financiare. În sectorul bancar legislaţia română este la un nivel
ridicat de aliniere cu cea a UE. Negocierile la acest capitol nu au fost încă deschise cu
România;
- în domeniul libertăţii de mişcare a capitalurilor au fost făcute progrese Totuşi unele
din legile relative la acest sector sunt ambigue. Deşi încă mai există anumite controale şi
alte
restricţii în domeniul schimbului precum şi a mişcării capitalului, România s-a angajat ca la
anumite termene să le înlăture.
- în ceea ce priveşte dreptul societăţilor comerciale au fost făcute unele progrese în
ceea ce priveşte regulile de contabilitate, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi
industrială şi legislaţia societăţilor comerciale. Contrafacerile şi produsele pirat rămân
totuşi
o problemă în domeniul aplicării drepturilor industriale şi intelectuale. Negocierile la acest
capitol au fost închise provizoriu. România nu a cerut aranjamente tranziţionale şi a fost de
acord cu propunerea UE cu privire la domeniul drepturilor industriale în domeniul
farmaceutic;
- în domeniul politicii concurenţiale, România a făcut anumite progrese dar multe
probleme administrative şi de aplicare a legii rămân deschise.
- în domeniul agriculturii, România a continuat să facă progrese cu transpunerea
anumitor aspecte ale acquis-ului relativ la agricultură. Deşi progrese au fost făcute la nivelul
cadrului legal acestea nu s-au regăsit şi la nivel administrativ. Restituirea terenurilor agricole
şi forestiere se face într-un ritm scăzut;
- în ceea ce priveşte Uniunea Economică şi Monetară România a făcut numai progrese
limitate. Negocierile la acest capitol au fost închise provizoriu;
- în ceea ce priveşte politica industrială România a făcut progrese în dezvoltarea unei
politici coerente. Progrese substanţiale au fost înregistrate în restructurarea sectorului
oţelului
Au fost înregistrate progrese relativ lente în privatizare. Negocierile la acest capitol au fost
închise provizoriu;
- în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii România a luat un număr de iniţiative
pentru susţinerea IMM - urilor iar importanta lor în cadrul economiei naţionale a crescut
simţitor. Totuşi, cadrul legal şi administrativ rămâne dificil şi restricţionează dezvoltarea
14
IMM- urilor. - în domeniul uniunii vamale România a făcut progrese în alinierea legislaţiei
cu
acquis-ul, deşi s-au înregistrat progrese mai mici în dezvoltarea capacităţii administrative de
luptă împotriva corupţiei din administraţia vamală. Negocierile la acest capitol
continuă;
- în ceea ce priveşte relaţiile externe, barierele care priveau comerţul au fost înlăturate
progresiv şi România a atins în general un bun nivel de aliniere cu acquis-ul comunitar;
- în domeniul politicii externe si de securitate comună, România a continuat să-şi
alinieze politica cu cea promovata de UE. Negocierile la acest capitol au fost închise
provizoriu;
- în domeniul prevederilor bugetare şi financiare România a făcut progrese mai ales în
domenii ca TVA şi vamă. Negocierile la acest capitol nu au fost încă deschise de România;
- România a făcut progrese stabile în adoptarea acquis-ului. Totuşi, în multe arii au
fost diferenţe majore între progresul transpunerii legislaţiei comunitare şi abilitatea limitată
a
administraţiei României de a implementa şi impune legislaţia nou adoptată.
România face eforturi însemnate pentru realizarea economiei de piaţă. Au fost
liberalizate preţurile, principalele bariere comerciale au fost înlăturate, s-a trecut la
privatizarea întreprinderilor şi la restructurarea activităţilor, însă se mai menţine într-o
măsură
importantă implicarea guvernului în viaţa economică. Drepturile de proprietate nu sunt pe
deplin asigurate, mai ales asupra fondului funciar, iar organismele de control nu sunt complet
instalate şi nu au capacitatea de a asigura respectul şi aplicarea legii. Deciziile privind
strategia dezvoltării economiei suferă din lipsă de coerenţă şi drept urmare realizările în
domeniul macrostabilizării sunt inegale;
Se apreciază că programul de rentabilizare a activităţilor economice şi de restructurare
va mai dura încă mulţi ani, la care se adaugă drumul sinuos al reformei şi instabilitatea
macroeconomică care determină agenţii economici să nu accepte în totalitate reforma.
Se poate aprecia că încă de pe acum pot fi identificate câteva elemente care oferă
indicaţii în legătură cu capacitatea economiei naţionale de a face faţă concurenţei
agenţilor
economici comunitari. Este necesar un cadru juridic naţional în care agenţii economici să
acţioneze, asemănător cerinţelor funcţionării Pieţei Interne Unice:
a) în industrie se mai menţin încă sectoare energointensive care sunt dependente de
importul de materii prime;
b) costurile salariale şi cu forţa de muncă sunt încă ridicate,
c) restructurarea marilor combinate se face greoi.
Deşi cadrul legislativ pune accent pe dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, lipsa
fondurilor şi incapacitatea de a elabora studii pentru susţinerea financiară străină au făcut
ca
acest sector să nu cunoască amploarea prognozată.
Investiţiile străine în economia României se consideră că sunt modeste, din mai multe
motive:
a) cadrul judiciar insuficient dezvoltat şi instabil,
b) presiunile fiscale ridicate şi sinuoase de la o perioada la alta,
c) instabilitatea politică şi socială care determină concesii succesive din partea
guvernului cu efecte negative asupra mersului reformei.
Actuala structură a economiei şi a proprietăţii, capacitatea de care dispun agenţii
economici, ne arată că nivelul de integrare economică a României în viaţa UE este relativ
scăzut şi drept urmare o expunere prematură a economiei româneşti la exigenţele şi
presiunile
concurenţiale ale pieţei unice ar reprezenta un şoc pentru agenţii economici şi populaţie,
cu
consecinţe extrem de grave pentru situaţia economică a ţării.
Aderarea unei ţări la Uniunea Europeana implică în mod necesar şi asumarea unor
obligaţii ce derivă din criteriile ce stau la baza aderării:
- tranziţia la economia de piaţă şi la democraţie trebuie să ţină pasul sau chiar să
devanseze momentele cheie ale perioadei de tranziţie în calitate de asociat al U.E.;
15
- elaborarea cadrului legislativ intern pentru democraţie şi economie de piaţă trebuie
să dea prioritate acelor aspecte şi elemente care fac posibilă funcţionarea Acordului
European
conform calendarului convenit,
- reformele legislative şi instituţionale trebuie să coboare în profunzimea structurii
societăţii, ca o condiţie a valorificării avantajelor Acordului European;
- colaborarea politică cu UE deschisă de prevederile Acordului European trebuie
permanent consolidată cu acţiuni concrete de cooperare comercială, economică şi
financiară,
de natură să accelereze facilităţile economiei;
- grăbirea procesului de macrostabilizare economică;
- dezvoltarea cooperării cu celelalte ţări asociate ca o condiţie a constituirii unei
structuri compatibile cu cele existente în UE
Privind în general şi luându-se în considerare data pe care şi-a fixat-o ca ţintă pentru
aderare România, progresele au fost rezonabile, legislaţia naţională fiind aliniată cu cea
comunitară în multe domenii. Cu toate acestea România nu îndeplineşte încă criteriul
economic şi nici cel al asumării obligaţiilor de membru.
Bibliografie
1. D. Dăianu – România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
2. D. Dăianu – Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?; Editura Polirom, Iaşi, 2002
3. Francis Fukuyama – The End of History, New York, 1990
4. Gh. Postelnicu, C. Postelnicu – Globalizarea economiei, editura Economică, Bucureşti
2000
5. J.Stiglitz – Globalizarea, Editura Economică, Bucureşti, 2003
6. P.Hirst, G.Thompson - Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti,
2000

Este globalizarea o simpla americanizare?

Adesea, globalizarea mai este numita si americanizare. Formula este folosita si ironic, pentru
a sugera ca nu este vorba despre o globalizare veritabila, ci despre un proces mai mult
invocat spre a promova valori, interese si comportamente americane. Tocmai de aceea, noi
credem ca merita sa insistam asupra ei. In felul acesta, vom intelege mai bine si ce este
globalizarea, care este natura sa adevarata, dar ne vom reprezenta mai clar si raporturile dintre
globalizare si americanizare.

Iata cateva date care vorbesc de la sine despre puterea americana in lumea de astazi. Nu
despre puterea militara pe care o detin, astazi, SUA, ci despre o putere cu care traim alaturi,
fara sa ne mai dam seama. O putere difuza dar omniprezenta. McDonald’s serveste 20 de
milioane de clienti pe zi in lumea intreaga, MTV are o audienta de jumatate de miliard de
oameni, Coca-Cola este bauta de 1 miliard de clienti pe zi, Hollywood-ul produce 85% dintre
cele mai vizionate filme din lume, in clasamentul primelor 10 firme, realizat de revista
Fortune, primele sase sunt americane.

In noua etapa inaugurata dupa cel de-al doilea razboi mondial, SUA au avut rolul esential in
crearea institutiilor care sa asigure functionarea noii ordini mondiale. Mai ales in ultimii ani
au aparut critici aspre la adresa FMI si a Bancii Mondiale, acuzatia fiind ca mentin ordinea
economica globala care serveste doar corporatiilor multinationale puternice; intr-un material
al miscarii anti-globalizare se preciza ca: „FMI si Banca Mondiala sunt primele si cele mai
importante instrumente prin care corporatiile americane cauta sa domine lumea si sa-si
sporeasca profiturile” (Hunter & Yates, 2002, 327), iar Organizatia Internationala a
Comertului, Banca Mondiala si FMI erau denumite „ne-sfanta treime”. Raportul globalizare
americanizare nu este o problema, cum s-ar putea crede, de cabinet. Deja a aparut obisnuinta
mentala de a echivala produsul care simbolizeaza globalizarea cu cel american; de pilda,
pizza este considerata pe cele mai multe meridiane ale lumii un produs american, desi el este
italian.

Este adevarat ca americanii au contribuit mult la „globalizarea” lui. In Franta a aparut chiar o
miscare de impotrivire la raspandirea restaurantelor Mc Donald’s, in numele protejarii
„suveranitatii culturale”. Este deci important sa ne reprezentam cat adevar este in aceasta
formula – globalizarea inseamna americanizare – si sa ne dam seama care sunt consecintele
acceptarii sale. Cum este la fel de important sa ne dam seama si de influenta reala pe care o au
SUA asupra procesului de globalizare.

In continuare, vom oferi cateva puncte de reper pentru dezbaterea pe care v-o propunem
Hubert Vedrine, fostul ministru de externe al Frantei: „Statele Unite sunt ca un peste mare
care inoata cu usurinta in apele globalizarii si le domina. Inca o data, globalizarea nu este
implinirea unui plan american, chiar daca marile firme americane au sprijinit-o si au profitat
cel mai mult de pe urma acesteia. Este adevarat ca SUA au promovat politica comerciala a
usilor deschise, care a fost si politica britanica in secolul al XIX-lea. Americanii obtin cele
mai multe avantaje din acest proces (de globalizare, n.n.) din mai multe motive: datorita
faptului ca globalizarea are loc in limba engleza, ca globalizarea este conceputa in lumina
principiilor economice neoliberale, ca americanii impun abordarea lor legislativa, financiara si
tehnica si ca promoveaza individualismul” (Vedrine, 2001, 3).

Joseph Nye Jr.: „Ideea ca globalizarea inseamna americanizare este comuna dar simplista.
Statele Unite insele sunt rezultatul procesului de globalizare din secolele XVII si XVIII. Cum
a scris Adam Smith in 1776 „descoperirea Americii si a drumului catre Indiile de Est pe la
capul Bunei Sperante sunt doua din cele mai mari evenimente petrecute in istoria omenirii
intrucat ele unesc intr-o anumita masura cele mai departate parti ale lumii’.. Dar este tot la fel
de adevarat ca SUA constituie un urias in actuala faza a globalizarii....( Joseph Nye
Jr.,2002,78).
Cateva dimensiuni ale globalizarii sunt intr-adevar dominate astazi de catre activitati
desfasurate in Wall Street, Silicon Valley si Hollywood. Cu toate acestea, raspandirea
crestinismulu ila nivelul globului precede cu multe secole preocuparile Hollywood-ului
privind realizarea unor filme despre Biblie in acord cu cerintele pietei. Iar raspandirea globala
a Islamului, care continua si in zilele noastre, nu este „un produs american”... .( Joseph Nye
Jr.,2002,79). O serie de trasaturi distincte fac din SUA tara cel mai bine adaptata pentru a
servi drept centru al globalizarii. Cultura americana este produsa si orientata catre o societate
multietnica a carei structura demografica este continuu modificata prin intermediul imigratiei.

America a avut intotdeauna o cultura sincretica imprumutand fara prejudecati de la o

varietate de traditii si fiind permanent deschisa catre restul lumii... Statele Unite alcatuiesc, de
asemenea, un mare laborator pentru experimentare culturala.. Astazi globalizarea este
America- centric, prin faptul ca cea mai mare parte din revolutia informatica vine din SUA iar
o mare parte din continutul retelelor globale de informatii este creat in SUA si raspandeste
„puterea soft” americana (Joseph Nye Jr.,2002, 80). „Globalizarea inseamna mai mult decat
simpla americanizare” (Joseph Nye Jr.,2002, 81). Anthony Giddens: „Globalizarea nu
inseamna doar dominatia Occidentului asupra restului lumii; ea afecteaza SUA, asa cum
afecteaza si celelalte tari”(A. Giddens, 2000, 22)

Elemente care trebuiesc urmarite:

1. Ca SUA au o pozitie particulara in procesul globalizarii, nimeni nu pune la indoiala.
Esential este sa ne dam sema din ce decurge aceasta pozitie. Din faptul ca globalizarea este
strict o proiectie americana, sau pentru ca aceasta tara, ca si Anglia in secolul al XIX-lea, se
afla in prim planul proceselor desemnate prin termenul de globalizare. Noi consideram ca a
doua varianta se cere cu precadere avuta in vedere. Prin pozitia sa in domeniul cercetarii,
tehnologiei, economiei, mass media, SUA valorifica mai bine noua tendinta si ii confera, in
acelasi timp, un continut„american” mai pregnant. Dar nu este nici o indoiala ca daca Franta
ar fi avut pozitia SUA, globalizarea ar fi capatat o mai pregnanta „coloratura franceza”; asa
cum, daca ne-am imagina ca India ar fi astazi singura superputere a lumii, atunci globalizarea
ar fi imprumutat, cu siguranta, un mai pregnant „specific indian”.

2. Ce ar insemna daca am accepta ideea ca globalizarea semnifica, de fapt, un proces de

americanizare?
Sa admitem faptul ca globalizarea este un proces pus la cale de cineva, ca nu este sustinut si
determinat de procese si fenomene obiective, ca el nu prezinta legaturi de substanta cu
fenomene definitorii pentru lumea de azi, cum ar fi modernizarea, extinderea formei
democratice de conducere si a economiei de piata, afirmarea unei noi „varste” a revolutiei
tehnologice etc. Sa nu neglijam un aspect esential: ca globalizarea este cea mai recenta forma
pe care procesul modernizarii o cunoaste in zilele noastre. Inteleasa ca ipostaza a
modernizarii, globalizarea ne atrage atentia asupra unui fapt precis: astazi, dezvoltarea nu
poate avea loc decat tinand cont de tendintele si procesele implicate de globalizare. A
subestima sau a evita tendintele prefigurate de procesul globalizarii prezinta riscul plasarii in
afara directiei principale a progresului contemporan. Sa ne lipsim de avantajele unei analize
nuantate privind raportul de care vorbim. Nu am putea discuta decat in termeni de ori-ori.
Pastrand ipoteza pe care am avansat-o putem explica atat trasaturile obiective ale globalizarii,
cat si incercarile, uneori cu totul neinspirate ale americanilor, de a interpreta globalizarea doar
in termenii interesului propriu. De pilda, respingerea acordului de la Kyoto in domeniul
ecologiei. Este o situatie clara in care pozitia americana nu da glas unei cerinte larg acceptate
privind protectia mediului inconjurator.

3.Considerati ca putem vorbi de „mai multe tipuri de globalizare”? In cazul unui raspuns
pozitiv, precizati ce sens dati notiunii de globalizare? Un proces complet diferit de un alt tip
de globalizare sau o varianta a aceluiasi proces, mai bine adaptata unui context, mai deschisa
unor probleme care apar pe parcurs, mai sensibila la probleme sociale? In alti termeni, credeti
ca putem vorbi despre o globalizare „americana”, una „asiatica”, alta „europeana” sau despre
globalizare cu posibile variante „americana”, „asiatica”, „europeana”?

Globalizarea si noua strategie de dezvoltare

Indeobste, analizele pe tema globalizarii sunt centrate pe efecte, cele mai multe dintre ele
focalizandu-se pe ceea ce am numi „samburele inegalitar“ al globalizarii. Unghiul de analiza
inversa, dinspre beneficiar spre fenomenul de care ne ocupam este mult mai putin frecventat.
Intalnim o redusa disponibilitate de a examina posibilitatile noului fenomen, de a investiga
sansele pe care ni le pune la dispozitie, intr-un cuvant de a releva potentialul sau
transformator pe care comunitatile nationale sunt datoare sa-l exploreze.

La mijloc poate fi si un element de comoditate intelectuala. Este mai usor sa discutam efectele
si sa proiectam toata raspunderea asupra fenomenului de care ne ocupam. Dar tocmai
proportia efectelor negative corelata cu faptul indubitabil ca, in noul context, o serie de tari au
obtinut succese rasunatoare ar trebui sa arate ca insusi fenomenul nu a fost cercetat indeajuns,
ca oameni, structuri statale sau internationale nu au imaginat masuri si strategii de valorificare
a atu-urilor globalizarii.

Raspunsuri nationale la cerinte si provocari globale. De aceea nu ar fi corect daca nu am

indrepta taisul reprosului si spre noi insine. Ca orice proces nou, globalizarea prezinta si
oportunitati, sanse pentru cei care stiu sa le identifice, sa le sesizeze mai din vreme, sa le
valorifice mai inteligent. Din acest punct de vedere, globalizarea reprezinta o adevarata
provocare, iar evolutia unor tari in curs de dezvoltare, mai ales din perimetrul asiatic,
ilustreaza potentialul de schimbare al globalizarii. Chiar daca a debutat ca un proces care a
indus o serie de tendinte negative, globalizarea are un potential de afirmare inca putin
explorat. Tarile in curs de dezvoltare au nevoie de o atitudine mai activa, mai imaginativa,
pentru a face fata si a raspunde inteligent rigorilor si provocarilor globalizarii. Elaborarea
unor noi strategii de dezvoltare, a unor politici de specializare care sa le permita prezenta pe
piata internationala, reprezinta miezul acestui raspuns.

Ca sa intelegem mai bine de ce se pune cu o asemenea acuitate problema unor noi strategii
de dezvoltare trebuie sa avem in vedere adevarul dur ca piata mondiala este limitata. Ea
devine si mai aglomerata pe masura ce se permanentizeaza o criza relativa de supraproductie.
Ca sa poti sa existi pe o piata din ce in ce mai concurentiala si din ce in ce mai globalizata,
adica mai deschisa, trebuie sa participi la schimbul de produse, sa cumperi dar si sa vinzi, sa
importi dar si sa exporti pe masura. Daca nu esti competitiv in anumite domenii, nu poti
vinde, sau vinzi tot mai putin. Esti eliminat sau marginalizat de o concurenta teribila,
reprezentata de state puternice, de companii multinationale care au, adesea, forta unui stat de
marime medie. Capacitatea inegala de a produce conduce la o ocupare inegala a
pietei.”Samburele inegalitar” al globalizarii aici isi are radacina. Capacitatea productiva a
statelor dezvoltate si a firmelor multinationale, modernitatea si competitivitatea produselor
lor, marginalizeaza, daca nu chiar pulverizeaza productia statelor in curs de dezvoltare.

In noile conditii, spatiul care revine statelor in curs de dezvoltare pe aceasta piata se
diminueaza dramatic. De aici trebuie plecat pentru a gasi o solutie viabila inegalitatilor pe
care le induce globalizarea. Exportul de produse industriale vorbeste cel mai bine de
competitivitatea unei economii, de capacitatea de a raspunde cerintelor pietei, de forta sa de
reactie.

Este, adesea, trecut cu vederea faptul ca statele trebuie sa-si dezvolte capacitatea inovativa nu
numai pentru a patrunde pe diverse piete, ci si pentru a proteja piata interna, care, fara
dinamismul si ingeniozitatea de care vorbeam, ar putea fi ocupata. State si companii fac din
acest dinamism un adevarat portdrapel pentru a putea ocupa pozitii precumpanitoare si pentru
a-si surclasa competitorii. Daca globalizarea a indus si accentuat o serie de inegalitati,
aceasta a avut loc pe fundalul unei activitati modeste de elaborare nationala, de lansare a unor
noi strategii si solutii, in acord cu particularitatile contextului actual. Asa se face ca in spatiul
vietii internationale au aparut cu predilectie tendintele caracteristice globalizarii si foarte palid
contraponderea lor fireasca: raspunsurile nationale si regionale.

Este necesar sa recunoastem pregnanta si forta modelatoare a noului proces, dar este, in
acelasi timp, important sa semnalam ca globalizarea a aparut amplificata in efectele sale
datorita absentei unei contraponder legitime si necesare. Globalizarea nu inlatura, ci
presupune raspunsuri nationale la probleme si provocari globale. Noile strategii de dezvoltare
constituie parte componenta a acestei solutii. Asa cum aceste raspunsuri nu exclud, ci
presupun actiuni si solutii la nivel international, care sa atenueze impactul negativ al
globalizarii si sa mentina sub control procesele cu mare risc social.

Specializari naturale si specializari traditionale. Globalizarea implica o crestere

spectaculoasa a activitatii comerciale pe plan international. In amontele comertului si
competitivitatii sale se afla un proces aparent simplu: specializarea. Specializarea, spun
specialistii, aduce beneficii tuturor pertenerilor: producatorului, care dobandeste experienta in
manufacturarea aceluiasi produs si devine competitiv; comerciantului intrucat are la dispozitie
o oferta bogata la preturi scazute si cu parametri calitativi superiori; consumatorului, deoarece
poate achizitiona produse bune si ieftine. Exista o „specializare naturala” a statelor la export
legata de pozitia geografica, de clima, de particularitatile solului etc.

Exportul de masline este asociat de numele unor tari (Grecia, Turcia etc.), cel de banane de al
altora (indeobste tarile tropicale), cel de cafea de al marilor producatori in acest domeniu
( Brazilia, Columbia, tari arabe etc). Cand vorbim de exportul de petrol si gaze, automat ne
vin in minte statele mari producatoare din Orientul Mijlociu, dar si Rusia, Indonezia sau
noile state din Asia centrala, vecine cu Marea Caspica. Pe masura ce prosperitatea de
ansamblu creste, comertul cu aceste produse se intensifica. Noi ne vom concentra pe
exporturile de produse si servicii care rezulta in urma unui proces de manufacturare sau de
valorificare superioara a diferitelor resurse.

Cele care pun in lumina nivelul de organizare a unei natiuni sau companii, forta sa de a ocupa
diferite piete. Si aici avem de-a face cu o specializare pe care ne-o propune traditia. Cea pe
care o confirma evolutia istorica. Avioanele sunt produse preponderent de americani,
calculatoarele de americani si japonezi, automobilele de primii doi la care se adauga
europenii, acestia din urma detinand o pozitie cheie in ceea ce priveste, de pilda, produsele
chimice si cele farmaceutice. Cu toate acestea, in domeniul de care ne ocupam dinamica este
mai prezenta, schimbarile de locuri in ierarhiile regionale sau mondiale mai frecvente, uneori
spectaculoase. Iar impactul lor mult mai semnificativ.
Cazul Japoniei este bine cunoscut. Ea nu era cunoscuta ca o mare producatoare de
automobile. Astazi si-a castigat acest nume. A reusit sa ocupe pozitii de invidiat intr-un
domeniu nou, de importanta fundamentala pentru dezvoltarea contemporana, cel al
informaticii. China straluceste in ultimii ani pe cerul dezvoltarii contemporane, avand toate
sansele sa devina in cativa ani puterea economica nr. 2 a lumii si principalul competitor al
SUA.. Specializarea traditionala in domeniul economic si tehnic este aproape la fel de dura ca
si cea naturala. Finlanda, pentru a lua un exemplu, nu va putea aspira niciodata sa devina o
mare producatoare de masline, pentru ca nu are nici un fel de conditii pentru asa ceva. Dar
oare este mai putin dificil ca aceasta tara sa devina o mare producatoare de avioane sau de
parfumuri? Chiar daca nu pot fi puse pe acelasi plan, specializarea naturala avand o
implacabilitate de netagaduit, specializarea propusa de traditie are si ea motivatii foarte
puternice.

Pentru a produce avioane este nevoie de o putere economica si de cercetare la care Finlanda
nu poate aspira. Ar putea deveni tara respectiva mare producatoare de parfumuri? Extrem de
greu, aproape la fel de greu ca si in cazul avioanelor. Pentru ca sunt tari si firme specializate,
foarte greu de invins, ceea ce ar transforma scopul respectiv intr-o intreprindere riscanta, daca
nu cu totul hazardata. Asa cum nu putem imagina o Finlanda mare producatoare de masline,
nu putem avea in vedere nici o Finlanda mare producatoare de avioane. Aceasta este legea
dura a specializarii. Sansa pe care o are o tara fara mare traditie sau cu o traditie industriala
modesta este sa descopere o nisa, un domeniu extrem de specializat, o directie noua, unde
nimeni nu are traditie, sau unde aceasta este mult mai putin prezenta. Identificarea nisei este o
etapa, un punct de plecare. Ocuparea ei face obiectul unei strategii de sine statatoare. A unor
eforturi iesite din comun.

Cine asocia in urma cu 10 ani Finlanda cu domeniul informaticii? Nimeni. Si totusi astazi tara
nordica este un puct de reper esential in domeniul e-learning. Finlanda se afla pe a doua
pozitie in lume – dupa SUA - in ceea ce priveste numarul de computere raportat la populatie.
In deceniul trecut, Finlanda a reinnoit toate legile si reglementarile privitoare la invatamant,
pentru a le pune de acord cu noile posibilitati pe care le deschide tehnologia informatica
procesului de invatare. S-a dezvoltat o intreaga structura de cercetare a particularitatilor
procesului educational in noua etapa. S-au lansat noi concepte, considerate mai adecvate noii
varste. Alaturi de Anglia, Finlanda are cel mai dezvoltat sistem e-learning din Europa. Din
2001 a luat fiinta o Universitate Virtuala care isi desfasoara activitatea in intregime on line.
Anglia castiga anual cca 6 miliarde de euro din exportul de soft educational, de tehnologii
didactice etc. Finlanda inca nu aspira la asa ceva, dar este considerata o putere in campul
tehnologiilor didactice moderne. A ocupat o nisa care va aduce in curand si castiguri
financiare importante. Directe, prin exportul de soft educational, si indirecte prin pregatirea
temeinica a propriei populatii.

Un nou model de dezvoltare: economia orientata spre export Un fapt si mai multe motive de
meditatie. Indeobste, globalizarea este prezentata ca un tavalug pus in miscare de catre cei
puternici. Iata insa ca intalnim fapte care arata ca acest „tavalug” poate fi folosit si in interes
propriu, poate fi valorificat intr-o maniera inteligenta. Daca metafora cu tavalugul ar fi
adevarata, atunci cum se face ca unele state mau avut de pierdut de pe urma globalizarii, iar
altele au castigat? Exemplul cel mai semnificativ pentru aceasta ultima categorie il constituie
evolutia unor state asiatice si mam putea spune a continentului in ansamblu, net superioara
altor continente. Sigur ca si in cadrul acestui super continent putem vorbi de evolutii diferite.

A fost mai intai Japonia care s-a inscris spectaculos pe traiectoria dezvoltarii. Au urmat cei
patru „dragoni”: Singapore, Coreea de sud, Taiwan si Hong Kong. A venit randul Chinei, al
altor tari asiatice, cum ar fi Thailanda, Indonezia, pentru ca, in ultimii ani, sa asistam la o
dezvoltare din ce in ce mai impresionanta a Indiei. Pe ansamblu asistam la o ridicare masiva a
continentului ca atare. Astfel, in mintervalul 1980 – 1999 productia pe cap de locuitor a
crescut cu o medie anuala de 3,25 - crestere mult superioara tarilor triadei si a altor state in
curs de dezvoltare (Bernard Guillochon, Globalizarea, 2003, p. 73.)

Graficul de mai jos ilustreaza semnificativ aceasta evolutie la nivelul continentului dar cu
deosebire la nivelul unor state care au aratat un dinamism impresionant. Nu este intamplator
ca in perioada 1990-2000 valoarea exporturilor Asiei, ca pondere in comertul mondial, a fost
de 26,7%, in timp ce valoarea importurilor s-a cifrat la 22,8% (p129). Asia este continentul
care are cel mai bun raport intre exporturi si importuri. Europa, de pilda, exporta tot atat cat
importa. In timp ce ponderea importurilor nord-americane in comertul mondial este de 23,2%,
mai mare cu sase procente decat ponderea exporturilor (Dictionnaires Le Robert, 2002, p.
151).

Ca sa avem o imagine si mai semnificativa asupra dezvoltarii net superioare a statelor asiatice,
sa comparam evolutia Coreei de Sud si al Ganei. In 1960, cele doua tari aveau un GNP pe cap
de locuitor egal, de 320 de dolari. Desi amandoua au avut o economie preponderent agrara, au
indurat rigorile unui regim colonial si ambele sunt lipsite de avantajul unor resurse naturale
foarte abundente, astazi Coreea de Sud este de 12 ori mai prospera decat statul de pe coasta
de vest a Africii. La fel de semnificativ este si modul cum se raporteaza astazi cele doua state
la propriile perspective de dezvoltare. In timp ce Gana este confruntata cu multe probleme
mpe care ii va fi greu sa le depaseasca, cel putin pe termen scurt si mediu, Coreea, aflata in
grupul primelor 13 state cele mai dezvoltate ale globului, isi propune sa ajunga una dintre cele
mai bogate tari ale lumii in secolul pe care l-am inceput de curand. (Paul Kennedy, Preparing
for the 21-st century in Globalisation and the Challenges of a New Century, p. 324). Astazi
Coreea este unul din cei mai mari producatori de circuite integrate pentru calculatoare, iar
companiile Samsung, Daewoo, Hyundai sunt firme recunoscute peste tot in lume. Ca urmare
a performantelor sale, tara a fost primita in Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare
(OCDE).

Revolutia tehnologica din zilele noastre ofera noi sanse de dezvoltare, prin deplasarea de
accent de la resurse la creatie in diferitele sale ipostaze: creatie tehnologica si stiintifica
propriu zisa, capacitate de organizare ( se uita, adesea, ca organizarea este o ipostaza esentiala
a creatiei ), elaborarea de strategii adecvate, chiar vointa de a le finaliza. Tarile asiatice au
izbandit pentru ca au sesizat mai din vreme potentialul acestei revolutii si au inaugurat un nou
model de dezvoltare: economia orientata spre export. In felul acesta, ele au tratat noua
revolutie nu intr-un mod eseistic, ci au conceput o strategie pornind de la atu-urile lor
comparative, si-au autoimpus specializarea iar astazi sunt exportatori de temut. mO perioada
de timp, aceste state au promovat si politici protectioniste pentru a avea ragazul de a pune pe
picioare domeniile in care si-au propus sa se specializeze, de a se pregati temeinic, inainte de
a pasi pe piata mondiala. Asa a procedat, de pilda, Coreea de Sud, care a demarat procesul de
dezvoltare impunand serioase bariere in fata mimporturilor si acceptand deschiderea doar in
momentul cand propria dezvoltare era instalata (Bernard Guillochon, Globalizarea, 2003,
p.65). Instructiv este faptul ca, desi toate statele asiatice au adoptat o strategie de dezvoltare
orientata catre export, intalnim particularitati vizibile de la stat la stat.

Experienta nipona: o rasturnare copernicana in teoria dezvoltarii

Statul care a inaugurat noul model de dezvoltare este, fara indoiala, Japonia. Meritul Japoniei
in aceasta privinta este triplu. In primul rand ca aceasta tara a sesizat, prima, schimbarea de
accent de la resurse clasice la creatie in procesul dezvoltarii si a transpus aceasta schimbare
intr-o noua strategie de dezvoltare. O strategie de mar succes. O strategie care propune o
abordare atat de diferita a dezvoltarii, incat ea nici nu a fost sesizata la vreme. Succesul nipon
este cu atat mai relevant cu cat el are loc intr-o tara lipsita aproape complet de resurse
naturale.

Japonia este o tara cu o suprafata mica, de 377.000 km², cam o data si jumatate mai
mare decat Romania. Avand in vedere acest lucru, unii autori nu ezita sa vorbeasca despre
Japonia ca despre un „pitic geopolitic“. Nici populatia, chiar daca numara peste 126 milioane
de locuitori, nu ar recomanda Japonia drept candidata la un loc fruntas in ierarhia statelor
lumii. Sa nu uitam ca numarul japonezilor este de zece ori mai mic decat al chinezilor, de
noua ori mai mic decat al indienilor, de peste doua ori mai mic decat al americanilor. Daca
avem in vedere chiar si numai continentul asiatic, Japonia se afla de-abia pe locul al saselea
din punctul de vedere demografic, dupa China, India, Indonezia, Pakistan si chiar
Bangladesh.

Deci Japonia nu detine nici atuul populatiei. De bogatii naturale nici nu mai este cazul sa
mamintim. Si, totusi, aceasta tara are al doilea produs intern brut din lume, cel mai mare PIB
pe cap de locuitor de pe glob (cel putin dintre tarile mari), este cel mai mare creditor financiar
al lumii si detine intaietatea intr-o serie de ramuri ale industriei, cu deosebire in zona
informaticii. In sfarsit, modelul japonez a fost “exportat” in celelalte state asiatice si a jucat
rolul de declansator al trezirii intregului continent. In acest proces a fost interesata si Japonia
dar si celelalte state asiatice. Japonia pentru ca avea nevoie de parteneri cu un anumit grad de
dezvoltare, iar celelalte state pentru ca vroiau sa evolueze intr-un mod mai rapid si aveau un
exemplu deja confirmat.

Adevar ce se cere cu atat mai mult relevat cu cat, in ultima vreme, se vorbeste foarte mult
despre China – care are intr-adevar sanse sa devina un actor mondial de prima marime –, dar
nu se mai aminteste nimic sau se mentioneaza cateva lucruri in treacat despre Japonia.
„Miracolul japonez“ de ieri a fost inlocuit cu „miracolul chinez“ de astazi. Contributia
durabila a Japoniei la redefinirea contemporana a teoriei dezvoltarii tinde sa ocupe un loc
minor sau sa fie tratata intr-o maniera superficiala.

Faptul ca Japonia intampina dificultati reale in depasirea unui anumit tip de blocaj care a
facut ca, in ultimii ani, cresterea zero sa alterneze cu cresteri modeste sau chiar cresteri
negative ( stiri de ultima ora arata ca, totusi, aceasta tara, in ultimele luni, a inregistrat o
crestere a PIB-ului cu sase procente, ceea ce “a impresionat si agentiile internationale de
rating” – George Wehrfritz si Hideko Takayama, The man in charge, 2004, p.51) nu
afecteaza in nici un fel semnificatia succesului economic repurtat de Japonia in perioada
postbelica. Asa cum succesul Chinei de astazi nu umbreste in nici un fel contributia durabila a
Japoniei la plamadirea unui nou model de dezvoltare. In amontele ridicarii Asiei se afla
succesul nipon. Cresterea vizibila a ponderii economiei asiatice in economia lumii nu ar fi fost
de conceput fara aceasta inovare a modelului dezvoltarii, asa cum evolutia spectaculoasa a
Asiei de Est si a unor state din Asia de Sud-Est nu ar fi fost de conceput fara experienta atat
de instructiva a Japoniei. Japonia a inaugurat un nou model de dezvoltare, in acord cu noul
context tehnologic si economic postbelic, pornind de la conditiile particulare ale acestei tari.
A existat o intarziere considerabila in perceperea acestei semnificatii, pentru ca am fost tentati
sa evaluam si sa masuram lucrurile din perspectiva geopoliticii traditionale: teritoriu,
populatie, bogatii. Japonia revolutioneaza domeniul si datoria noastra este sa relevam aceasta
contributie.

Vom insista asupra catorva elemente durabile ale acestei experiente, scotand analiza din
domeniul cifrelor prea abundente si obsesiv repetate, care au fixat o imagine de tip almanah a
Japoniei, autoare de recorduri. Iar cand aceste recorduri nu au mai aparut sau nu au mai
aparut asa de frecvent, experienta japoneza parca nu a mai interesat, fiind pe pragul de a fi
abandonata in favoarea alteia, mai proaspete. Se poate afirma ca miracolul japonez a contrazis
multe dintre teoriile care incercau sa explice intr-un mod clasic puterea unui stat. El a fortat si
lansarea unor noi ecuatii de determinare a puterii. Cum este cea propusa de Ray S. Cline ( in
Conway H. Henderson, 1997, p. 102):
Puterea = [Masa critica (Populatie si Teritoriu) + Putere economica + Putere militara] x
[Planificare coerenta a strategiei nationale + Vointa.]

Este putin probabil ca aceasta formula sa fi putut aparea la inceputul secolului, sau in anii
imediat postbelici, inainte ca experienta japoneza sa se impuna si sa forteze cumva renuntarea
la definirea puterii unui stat in termenii prefigurati de marimea teritoriului, abundenta
bogatiilor naturale, capacitatea militara. Dupa cum apreciaza Ezra F. Vogel, conceperea
puterii doar in paradigma sa clasica a intarziat recunoasterea si reprezentarea fidela a
semnificatiei adevarate a ridicarii economiei japoneze: „un factor de adancime a facut ca
lumea sa reactioneze cu atata intarziere la succesul japonez […]. Lumea nu a inteles la timp
extraordinara schimbare a bazelor acestei puteri.“ Schimbare determinata de intrarea in era
comertului global „cand puterea nu mai apartine in mod automat acelor state cu un teritoriu
intins, cu resurse naturale bogate si pozitionare strategica, ci acelor state care poseda resurse
umane si institutii performante, care sunt capabile sa iasa pe piata cu preturi competitive, sa
culeaga si sa analizeze informatia relevanta si sa fie la inaltimea rigorilor comertului
international.“ (Ezra F. Vogel, Japan as Number One Revisited, 1986, p.19).

O experienta care ne propune un model bazat pe cu totul alte premise, cu alta dispunere a
elementelor, fundamental sprijinita pe alte asertiuni. In teoria dezvoltarii este o rasturnare
copernicana.

O strategie vizionara sustinuta de un efort incordat

Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a
creste performantele sale economice si a-l impune pe piata mondiala. Atata timp cat nu se
obtine o cota semnificativa de competitivitate, accesul produselor straine de acelasi profil pe
piata japoneza este blocat. In felul acesta, firmele nipone au ragazul sa-si construiasca o
pozitie solida si sa atace piata externa cu succes. A fost o strategie de succes, pentru ca a
indeplinit cateva conditii: in primul rand, domeniile care au facut obiectul unei atentii speciale
au reprezentat, de fapt, prioritati in sensul cel mai deplin al termenului. Aici s-au investit
fonduri, dupa ce experienta internationala de profil fusese
examinata cu mare atentie, aici s-a concentrat o mare experienta profesionala. Iar un timp,
domeniul respectiv a fost ptotejat de concurenta straina.

Pana cand s-a putut pune pe picioare si si-a consolidat performantele. Este mai putin
important sa discutam acum daca firmele japoneze au practicat sau nu un gen de dumping
pentru a se impune pe piata mondiala. Cand au pasit pe o piata internationala, firmele
japoneze erau deja pregatite sa-i faca fata. Rand pe rand, intr-o cadenta impresionanta, au fost
lansate pe aceasta piata: industria siderurgica nipona, apoi cea constructoare de automobile,
apoi cea electronica.
De mentionat ca fundalul acestui succes economic a fost reprezentat de calitatea fortei de
munca: de pregatirea ei, de disciplina si atasamentul la cuza asumata de companii particulare
sau unitati de stat. In amontele calitatii fortei de munca se situeaza calitatea invatamantului,
Japonia fiind tara care, dupa dezastrul celui de-al doilea razboi mondial, si-a fixat ca
prioritate dezvoltarea invatamantului. Inainte deci de a vorbi despre performantele fortei de
munca nipone ar trebui sa vorbim despre prioritatea pe care a reprezentat-o dezvoltarea
invatamantului. Faptul ca s-a inceput cu acest domeniu de importanta vitala arata ca in
Japonia s-a realizat mai devreme decat in alte locuri rolul creatiei in noua etapa de dezvoltare
si, prin urmare, nevoia de a califica oamenii in acord cu exigentele noului context. Toate
acestea arata ca in Japonia a existat de la inceput o strategie. O strategie elaborata cu fata la
viitor, o strategie care a sesizat particularitatile noii etape istorice, care a descifrat cu mare
acuitate marile tendinte ale evolutiei contemporane. Restul a fost efort incordat, am spune un
gen de hotarare dezlantuita.

Cea mai buna experienta in cunoasterea institutiilor din alte tari

Exista autori care explica performantele economice prin trasaturile specifice populatiei
nipone, considerand ca vrednicia, rabdarea, autodisciplina, atasamentul fata de munca, spiritul
de sacrificiu, conformarea la regulile grupului, ale comunitatii, au contribuit la succesul
japonez. Referindu-se la aceasta paradigma care pune accent pe trasaturile de caracter ale
japonezilor, Steven Schlosstein face o paralela sugestiva: cu un secol in urma, America a fost
binecuvantata cu doua lucruri strans legate intre ele: mposedand cele mai bogate resurse
naturale din lume, a dezvoltat un sistem industrial mcare sa le valorifice. Astazi, in epoca
informationala, Japonia (si tarile din Asia de Est) msunt binecuvantate tot cu doua daruri:
poseda resursele umane cele mai performante din lume si dispun de sistemele tehnologice in
masura sa le puna in valoare Steven Schlosstein, The End of the American Century, 1989, p.
28).

Ezra F. Vogel accentueaza exact aceasta directie: „Cu cat am examinat mai mult mabordarea
japoneza a organizarii moderne, cu atat m-am convins ca succesul japonezilor mare de-a face
mai putin cu trasaturile de caracter, cat mai ales cu structurile organizationale specifice,
programele politice si planificarea riguroasa.“ (Ezra Vogel, mJapan as Number One, Lessons
for America, 1979, p. 25). In 1968, Japonia a declansat, mpe o perioada de doua decenii, un
proces de examinare atenta a celor mai bune institutii mdin lume in fiecare sector: guvern,
administratie, afaceri, invatamant, armata, arta.

Dupa selectarea celor mai bune modele, a inceput o perioada de adaptare. Japonia a utilizat
specialisti care sa analizeze forta si slabiciunile comparabile ale minstitutiilor din fiecare tara
moderna. Nici o alta tara nu are mai multa experienta in mevaluarea functionarii institutiilor,
in crearea sau restructurarea lor printr-o planificare rationala care sa vina in intampinarea
cerintelor viitorului. In plus, considera Ezra F. Vogel, daca e sa explicam ascensiunea
Japoniei printr-un indicator sintetic, acesta este dorinta de cunoastere, strangerea de informatii
de la moricine, din orice domeniu, pe probleme generale sau punctuale, pentru strategii pe
mtermen scurt sau lung, chiar daca in momentul in care se solicita o informatie nu se stie
mexact daca sau pentru ce va fi utila. Persoanele m oficiale aflate la niveluri inalte ale
administratiei au o responsabilitate deosebita in ceea ce priveste acumularea cunostintelor si a
informatiilor. Ele analizeaza informatia si decid in ce locuri trebuie cautata.

In cadrul fiecarui minister, un numar de experti urmau cursuri de specializare in strainatate;

printre obiectivele lor se numara adunarea de exemple oferite de tarile respective, exemple
care ar putea fi preluate, adaptate de catre Japonia. Ministerul Industriilor si al Comertului
International si-a trimis, de pilda, specialistii in Franta sa studieze modul in care francezii au
rezistat cu succes invaziei produselor britanice. Deci Japonia nu a acumulat doar un surplus
comercial, performante economice, ci si o remarcabila expertiza in cunoasterea institutiilor
altor tari si in capacitatea de adaptare a lor la particularitatile Japoniei; experienta dublata de
aviditatea de informatie, mcare poate face ca primele doua sa reapara oricand.

Cu alte cuvinte, daca ne-am putea imagina o catastrofa economica in Japonia, a doua zi dupa
dezastru, tocmai pentru ca sunt intrunite toate conditiile umane ale dezvoltarii, revirimentul
economic ar putea reincepe. Forta Japoniei nu provine numai din valoarea Produsului
National Brut, ci din faptul ca detine un stoc de cunoastere, in acord cu cerintele lumii de
astazi. Strategia degajata de experienta Japoniei poate fi modificata, adaptata, respinsa chiar,
dar nu poate fi negata. De aceea, ea se va bucura de o anumita perenitate, va trai si va avea
valoare aproape independent de succesul propriu-zis pe care l-a prilejuit.

China, un Goliat global

Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionanta tendinta globala a momentului. In ce sens?
Intalnirea unui stat de mare intindere si cu cea mai numeroasa populatie de pe glob cu o
crestere economica de peste 25 de ani, o crestere care a intrunit o medie anuala de 9 procente,
a favorizat ridicarea unui urias, a unui nou pol de putere. Daca nu avem in vedere Uniunea
Europeana, care reprezinta aproape un intreg continent si se afla intr-un proces intens de
reconstructie interna, China este singura putere care poate deveni un competitor real al SUA.
Ca sa avem o imagine mai clara despre nivelurile la care a ajuns China, sa citam din Raportul
annual al Bancii Asiatice de Dezvoltare: “China este cel mai mare consumator mondial de
cupru, tabla, zinc, platina, otel si minereu; al doilea consumator de aluminium si plumb;al
treilea de nikel.

In momentul de fata este al doilea mare consumator de petrol, dupa SUA, si este considerata
responsabila de cresterea cu 35% a cererii de petrol in 2003”( Robert J. Samuelson The
World’s Powerhouse, Newsweek, 31 mai, 2004). China produce, de asemenea, jumatate din
aparatele de foto ale lumii, 30 procente din aparatele de TV si aer conditionat si 25 procente
din masinile de spalat ( Robert J. Samuelson art. cit.) Evolutia constanta a Chinei, optiunea ei
ferma pentru modernizare, a declansat un proces care este greu de aproximat in prezent.
Nicholas D. Kristof mentiona in aceasta privinta: „Daca va continua, ridicarea Chinei poate
sa fie cea mai importanta tendinta din lume in secolul urmator. Peste o suta de ani, cand
istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea sa ajunga la concluzia ca cea mai semnificativa
dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piata competitive si a unei armate – in cea mai
populata tara a acestei lumi.“ Autorul continua cu o ironie evidenta, dar care are si ea intelesul
ei: „Aceasta va fi si mai probabil daca multi istorici de frunte care vor trai peste un secol nu se
vor numi Smith, ci mai ales Wu.“ (Nicholas D. Kristof, “The Rise of China”, Foreign Affairs,
nov- dec, 1993).

Atu-ul cardinal al Chinei: strategia de dezvoltare

Studiile de specialitate insista indeobste asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei:
populatia, marimea teritoriului, deschiderea la mare. Atuuri care nu pot fi puse in nici un fel la
indoiala. Se mentioneaza putin sau nu se mentioneaza deloc un aspect cardinal, dupa parerea
noastra, si anume viziunea, strategia care ghideaza dezvoltarea Chinei, am spune independent
de persoane, de lideri si de contexte particulare. Consideram ca aceasta strategie este
principala explicatie a ascensiunii Chinei si a noii afirmari pe care o cunoaste aceasta tara.
Intr-adevar, la sfarsitul acestui secol si mileniu, China a administrat lumii contemporane o
lectie de intelepciune.
Dupa o serie de procese dramatice petrecute in cadrul socialismului de stat – si in primul rand
invadarea Cehoslovaciei, din 1968, care a insemnat refuzul net al primului stat socialist,
Uniunea Sovietica, de a se reforma din interior, adica tocmai ceea ce propunea experienta
cehoslovaca –, China a luat parca un ragaz de zece ani de meditatie adanca asupra destinului
sau si a sistemului politic pentru care optase cu mai multe decenii in urma. A ales sa
reformeze sistemul in latura sa economica, prin eliberarea – este adevarat, controlata – a
initiativei particulare. Reforma initiata in China este mai profunda decat pare la prima vedere,
intrucat pentru prima data in istorie relatiile socialiste functioneaza pe baza proprietatii
private. De aceea, experienta chineza intruneste si caracteristicile unui experiment istoric.

Vorbind despre factorii care alimenteaza evolutia de-a dreptul impresionanta a Chinei, nu
putem sa nu relevam si un anumit angajament – din partea conducerii tarii, dar si a populatiei
– de a restabili locul pe care aceasta tara l-a avut in istoria omenirii. Noi cunoastem mai bine
istoria Europei, dar ar trebui sa amintim ca la 1820 China asigura 28,7% din intreaga
economie a lumii (cum spun unii comentatori, o parte mai mmare decat cea detinuta de SUA
astazi); urma dupa aceea India, cu 16%, iar pe locul al treilea se situa Franta, cu 5,4%29. In
acel moment, China avea si o suprafata de peste 12 milioane kilometri patrati, cu peste 2
milioane mai mult decat detine astazi, ca sa nu ma amintim ca, la acea data, Coreea,
Thailanda, Birmania si Nepalul erau un fel de state vasale ale Chinei.( L Atlas geopolitique
et culturel du Petit Robert des nomes propres, p. 274).

China a ratat insa intalnirea cu lumea moderna; s-a inchis, s-a intors catre sine, iar o
perioada de 150 de ani, care a debutat o data cu secolul al XIX-lea, a reprezentat declinul trist
al unui colos. Revolutia condusa de Mao a avut loc pe fondul acestei ramaneri in urma din ce
in ce mai vizibile, ea avand si o componenta de eliberare a tarii de sub ocupatia japoneza.
Renasterea economica actuala a Chinei a fost marcata de declansarea, la sfarsitul anului 1978,
a procesului de reforma condus de Deng Xiao Ping. Din 1978 pana in 2000, ritmul mediu
anual de crestere economica a Chinei a fost de 9%, ceea ce reprezinta un record iesit din
comun. Mai ales daca avem in vedere dimensiunile tarii.

Au mai inregistrat asemenea ritmuri Coreea de Sud si Taiwanul. Dar aici avem de-a mface
cu o tara de dimensiuni continentale, de 20 de ori mai mare decat cele doua state
mmentionate. Nu suntem neaparat partizanii unor calcule care arata ce s-ar intampla daca…,
dar vom reproduce unul dintre acestea, pentru a avea mai bine reprezentate
implicatiile dezvoltarii si modernizarii Chinei, consecintele cresterii performantelor sale. Iata
ce ne spune John Mearsheimer in aceasta privinta: „In conditiile in care China se
modernizeaza pana la punctul in care va avea un PNB pe cap de locuitor egal cu al Coreei de
Sud (8.600 $), ea va avea economia de 2,5 ori mai puternica decat a Japoniei de astazi si de
1,3 ori mai mare decat a SUA“ John Mearsheimer, the Future of the American Pacifier,
Foreign Affairs, vol. 80, nr. 5, sept. oct. 2000.

25 de ani de crestere neintrerupta si impetuoasa. Strategia de dezvoltare si modernizare a

Chinei impune prin caracterul ei elaborat, exprimat in masuri graduale, in prioritati limpezi,
urmarite cu o rara consecventa. Ceea ce Japonia a facut din ratiuni care tineau de cresterea
competitivitatii la export – mconcentrarea pe un anumit domeniu pentru a-l moderniza si a-i
ridica performantele - China a preluat si a aplicat la economia sa interna. Declansata mai intai
in agricultura, reforma a condus la cresterea spectaculoasa a productiilor in acest sector vital.
Apoi initiativa privata a fost stimulata in industrie.
In aceeasi perioada, China a consemnat o crestere considerabila a consumului intern si a
pietei interne. Au avut loc si prefaceri economice structurale. Astazi, 40% din productia
industriala a tarii este asigurata de companii private, in timp ce mai mult de 30% din angajati
lucreaza pentru firme particulare sau mixte (in conditiile in care in 1979, anul in care a
inceput reforma, nu exista nici o firma particulara). Cresterea industriala interna a tarii s-a
repercutat pozitiv asupra participarii la activitatea comerciala internationala. Intre 1989 si
2000, volumul comertului international a crescut de patru ori, de la 112 la 474 de miliarde de
dolari. (George Gilboy, Eric Heginbotham, China s Coming Transformation, Foreign Affairs,
iul. – aug. 2001).

O tara de asemenea proportii, care cunoaste, intr-o perioada relativ scurta, prefaceri masive,
este confruntata si cu multe probleme sociale, economice, politice. Ca ritmurile de dezvoltare
ale Chinei inspira anumite temeri este de inteles. Intrebarea care se ridica priveste o optiune
simpla: ce ar fi mai riscant, o China puternica sau o China slaba, traversata de conflicte si
violente? Daca avem in vedere dimensiunile, populatia tarii, credem ca omenirea, deci
inclusiv SUA, trebuie sa se teama mai mult de o destabilizare a Chinei decat de o evolutie
care o recomanda drept un viitor centru de putere. Este bine sa avem in vedere cateva fapte
demne de luare aminte. In 2003, importurile Chinei au crescut cu impresionanta cifra de 41
procente.

Tarile asiatice sunt in primul rand beneficiare ale acestei cresteri spectaculoase, deoarece ele
sunt principalele exportatoare de componente ansamblate in China si, apoi, reexportate. De
asemenea, din cresterea exporturilor nipone din anul 2003, aproape 80 de procente merg spre
China. Deci in cazul unui declin , ar suferi mai toate tarile asiatice. China este extrem de
importanta prin marimea pietei sale interne. De care beneficiaza in primul rand statele
dezvoltate ale lumii. Am putea spune ca piata interna chineza reprezinta unul din cele mai
importante atu-uri ale Chinei de astazi. O piata care, pe masura dezvoltarii tarii, isi releva
rolul de adevarata concentrare a unor interese globale. Putem face o serie de observatii si
consideratii critice la adresa sistemului politic chinez, chiar la adresa unor concepte de baza,
cum ar fi cel al sistemului „economiei socialiste de piata“. Cert este ca economia Chinei a
progresat continuu, ca dezvoltarea si modernizarea economica a acestui megastat au scos la
iveala un actor politic de prima importanta al lumii de azi. Concomitent, a fost abandonata in
buna masura practica de a justifica ideologic deciziile guvernamentale.

Intre inovatiile manageriale foarte importante ale Chinei se numara si faptul ca legitimitatea
guvernarii este pusa in relatie cu performanta economica. Ceea ce impresioneaza in
dezvoltarea Chinei este faptul ca, pe masura evolutiei, perspectivele tarii se amplifica si
puterea latenta a acestui stat se evidentiaza. Ca sa ne dam mai bine seama de rolul dezvoltarii
economice in ascensiunea Chinei, este suficient sa subliniem ca, potrivit previziunilor Bancii
Mondiale, daca actualele tendinte se mentin, daca statul chinez se va bucura de stabilitate, la
sfarsitul deceniului al doilea al secolului nostru China va depasi SUA din punctul de vedere
al PIB, devenind numarul unu al economiei mondiale. China va avea, la acea data, un PIB de
9.800 de miliarde de dolari, comparativ cu cel al SUA, de 9.700 de miliarde de dolari.
Numeroase surse vorbesc despre aceasta tendinta.

Desi datele naturale ale Chinei continentale, precum si ale “cercurilor concentrice chinezesti”,
despre care vom vorbi, indreptatesc o asemenea previziune, noi suntem precauti in a o sustine.
Pana in 2020, spun aceleasi surse, China va avea un volum al comertului care o va plasa pe
locul al doilea in lume, cu o pondere de 10% din comertul mondial, dupa SUA, care vor avea
12%, si inaintea Japoniei, care va detine 5%. In afirmarea sa ca putere, China a tinut intr-un
anumit echilibru problemele sociale si cele economice, ceea ce a facut-o mai atractiva pentru
investitiile straine. China, in acelasi timp, pregateste 420.000 de ingineri anual, cam de trei
ori mai multi decat Japonia, tara citata cu respect pentru eforturile si pentru performantele in
acest domeniu. China a pregatit o forta de munca de inalta calificare, prezentand in acelasi
timp avantajul unei forte de munca mai ieftine. Marea performanta a Chinei este ca a infaptuit
aceste transformari in conditii de stabilitate economica si sociala. Ceea ce a atras capitalul
strain, preocupat de stabilitate, conditia elementara pentru obtinerea profitului.

In afara de SUA, nici o alta tara din lume nu primeste atatea investitii straine directe precum
China. Numai intre 1996 si 1999, acest tip de investitii a totalizat 126 de miliarde de dolari, de
sase ori mai mult decat investitiile directe in Japonia. In ultimii ani ai secolului trecut, cifra de
investitii s-a stabilizat la un nivel de 40 de miliarde anual. Nu este nici o indoiala ca, dupa ce
in septembrie 2001 China a devenit membra a Organizatiei Mondiale a Comertului,
atractivitatea tarii a crescut. Impresioneaza faptul ca in tot ce a facut, China a gasit masura
dreapta a lucrurilor, nu a fortat pana cand terenul nu era bine pregatit, economic si social, nu a
urmat retete, ci si-a construit strategia pornind de la propriile realitati.

De la putere continentala la putere continentalo- maritima.

Evaluand lucrurile cu un „compas istoric“, China istorica este profund continentala. Aparitia
ei ca stat si ca imperiu, afirmarea ei ca civilizatie s-a facut in intregime pe continent.
Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al continentalitatii, o dovada ca, dintotdeauna,
China a considerat ca implinirea vocatiei sale se face pe continent. De multe ori ea s-a adancit
in continentalismul sau si a pierdut partial contactul cu lumea exterioara. Chiar construirea
zidului poate fi interpretata si ca o tentativa de izolare, de inchidere, de indepartare de
freamatul lumii. Din istoria Chinei nu lipseste un anume sinocentrism, un mod de a considera
ca, pe de o parte, avem China, pe de alta parte, restul lumii. De cate ori accentul a cazut pe
prima parte a relatiei, China, cel putin pe termen mediu, a pierdut. Si cea mai buna dovada
este decuplarea de la inceputul secolului al XIX-lea, cand lumea s-a miscat rapid, iar teritoriul
chinez, mai ales in partea sa maritima, a ajuns obiect de disputa pentru puterile occidentale.
Preocuparea Chinei de a valorifica deschiderea sa larga spre mare, pozitiile avantajoase pe
care le reprezentau insulele din apropiere locuite de chinezi, a fost minima. Tara care ocupa in
buna masura frontonul pacific al masei compacte euroasiatice, China a fost sedusa de
marimea sa continentala si putin preocupata de deschiderea spre „continentul marin“
reprezentat de Pacific.

Un argument suplimentar in aceasta privinta este acela ca niciodata China nu a fost

preocupata sa construiasca o flota pe masura puterii si marimii sale. Ea a avut mai tot timpul o
flota de coasta, o flota pentru apele tarmului, nu pentru largul oceanului propriu-zis. Martora
la ridicarea Angliei ca prim actor mondial – care s-a facut, in principal, prin valorificarea
pozitiei sale maritime si dezvoltarea celei mai puternice flote a momentului – si la construirea
flotei americane, care a consacrat aceasta tara ca putere mondiala de prima marime, la
inceputul secolului XX, China, dominata de orientarea sa continentala, nu a avut aceasta
prioritate; dovada ca nici in primele decenii ale dezvoltarii sale socialiste problema flotei nu s-
a pus.

Ceea ce s-a intamplat in 1978 nu a fost doar o cotitura in strategia economica de dezvoltare a
tarii. O modificare esentiala a survenit in insusi modul in care au fost concepute destinul si
vocatia tarii. A intervenit o fractura in viziunea despre natura continentala a Chinei, o
regandire a raportului dintre dimensiunea continentala si cea maritima a tarii. Petru cel Mare a
mutat capitala la Petersburg pentru a arata deschiderea europeana a Rusiei si pentru a ilustra
faptul ca Rusia intelege sa-si asocieze viitorul cu lumea europeana, sa-si lege destinul de mare
si de posibilitatile ei. Conducerea chineza nu muta capitala, dar muta centrul de greutate al
dezvoltarii tarii. Miscarea initiata are o profunda semnificatie.

Viata Chinei se va conecta cu oceanul, deci cu lumea larga. Am spune ca reforma economica
este un derivat al acestei miscari initiale. Cand te deschizi catre ocean, nu mai poti construi
ziduri. Oceanul are legile lui: invinge cine este mai mobil, mai rapid, mai pregatit, mai
competitiv. Liderii Chinei au inteles ca viitoarea batalie economica se va da pe ocean.
Indiferent de unde vin resursele si unde sunt prelucrate, oceanul masoara si consacra comertul
si deschiderea pe care le prilejuieste. Toata perioada de peste 20 de ani de la declansarea
reformei este un mare efort de a pregati economia tarii pentru aceasta confruntare comerciala
extrem de aspra. Cand China s-a hotarat sa iasa spre ocean, stia ca o asteapta o incordare
reala, dar stia ca numai asa poate izbandi. O asemenea miscare nu era de conceput cu numai
trei decenii in urma.

China schimbase, acum mai bine de 50 de ani, regimul politic, dar nu modificase nimic din
evolutia ei continentala: totul se situa intr-o continuitate frapanta. Chiar daca schimbarea din
1978 pare mai putin spectaculoasa, ea introduce un moment de discontinuitate intr-o evolutie
seculara si inaugureaza un nou curs, in care China se deschide hotarat catre mare. Nu
abandoneaza dimensiunea continentala, ci o repondereaza, si aseaza un nou pilon al
dezvoltarii tarii: pilonul marin, care de acum devine principal. In ultimii 25 de ani, coasta
maritima a devenit plamanul prin care China a respirat, motorul adevarat al dezvoltarii sale
actuale. Nu numai ca a consemnat ritmuri mult mai mari de crestere si numarul cel mai mare
de firme mixte, dar coasta a modelat o alta atitudine, coasta a reprezentat laboratorul
economiei de piata chinezesti.

Coasta, ca intruchipare a noii vocatii oceanice, s-a dezvoltat atat de mult, incat un autor de
talia lui Cohen anticipeaza o mare tensiune intre China continentala si cea oceanica,
problema centrala a Chinei de maine fiind, in aceasta viziune, concilierea celor doua Chine,
pentru a nu se ajunge la o divizare care nu i se pare improbabila autorului american. Chiar
daca ar putea avea si o existenta de sine statatoare, coasta este puternica in masura in care
reprezinta si exprima o forta care, in principal, vine dinspre uscat. Coasta pune in valoare,
modeleaza, poate transmite semnale, dar ea nu se poate substitui uscatului. Discrepanta care
se creeaza este reala, dar, dupa parerea noastra, nu va conduce la rezultate dramatice.
Continentalitatea Chinei ramane inca sursa de baza a puterii sale. Comertul international nu
detine decat 7,5 procente in crearea PIB chinez. Din cei peste 1,3 miliarde de locuitori, circa
20 de procente sunt angajati sau asociati cu activitatile desfasurate pe coasta. China este inca
nu numai continentala, ci chiar rurala, aproape 70% din populatia sa traieste la sate. Insa nu
este nici o indoiala ca directia de evolutie se asociaza tot mai mult cu noul sau destin oceanic.
Ni se pare concludent in acest sens si efortul pe care China actuala il face pentru construirea
flotei sale oceanice.

In 1999, China, prin vocea sefului fortelor sale navale, a anuntat un program de zece ani de
modernizare a flotei sale, care ar urma sa includa submarine, vase de lupta, portavioane,
distrugatoare. Chiar daca s-a subliniat ca este vorba despre o flota pentru apararea tarmurilor,
mentionarea unor dotari cum ar fi portavioanele arata ca este vorba despre o strategie cu
bataie mai lunga. In acelasi timp, intentia Chinei de a construi a patra flota chineza, destinata
Oceanului Indian, intareste aceasta deductie (in momentul de fata, China are o flota de nord,
una de est si una de sud). Indiferent de discutiile privind dotarea si posibilitatile de evolutie
ale puterii navale chineze, un lucru este sigur: China este hotarata sa puna capat inferioritatii
sale navale, care exprima o anumita viziune despre propria dezvoltare.

Plamanii maritimi si comerciali ai Chinei

O analiza mai atenta a realitatii din ultimele decenii arata ca viitorul apartine tarilor care pot
realiza sinteza dintre dimensiunea continentala si cea maritima intr-o formula competitiva.
Statul care in mod traditional a avut o pozitie clasica de stat amfibie a fost, neindoielnic,
Franta. Pozitia naturala a Frantei ofera atat argumente intr-o directie, cat si in cealalta. Numai
ca Franta, prin istorie, a apartinut mai mult puterilor continentale. Poate si pentru ca
stralucirea ei maxima – in timpul lui Ludovic XIV si a lui Napoleon – a fost in registru
continental. Chiar daca, din punctul de vedere al datelor naturale, Franta poate fi socotita atat
putere maritima, cat si continentala, istoriceste ea ramane o putere continentala.

Prima tara care a realizat cu adevarat aceasta sinteza este SUA. Cand America batea la portile
consacrarii internationale ca putere de prima marime, la intretaierea secolelor al XIX-lea si al
XX-lea, a realizat ca fundamentala pentru devenirea sa este dobandirea unui statut maritim de
prim rang. In numai cativa ani, ea si-a construit acest statut, ceea ce a ajutat-o in mod
fundamental sa devina superputere. In ultima vreme, tara care face o tentativa de a realiza
sinteza despre care vorbim este China. Dupa opinia noastra, marea tranzitie a Chinei nu este,
asa cum am mai spus, de la socialism la capitalism, ci de la putere continentala clasica la
putere continentalo-maritima. Este o tranzitie extrem de dificila, pentru ca puterea maritima
implica un alt tip de comportament si alte caracteristici. Intotdeauna, puterile maritime au fost
mai deschise, mai liberale, mai mobile, mai inclinate sa foloseasca „arma“ comertului, si nu
forta propriu-zisa.

China este pe cale sa devina uzina lumii. India, laboratorul ei tehnologic

Vorbind despre caile specifice pentru acelerarea propriei dezvoltari, se cuvine sa amintim si
de experienta indiana, mai putin cunoscuta. India, se pare, a gasit un alt raspuns la aceeasi
problema presanta si complexa, pornind de la datele sale. Ea nu neaga viabilitatea raspunsului
chinez, care pune accent pe investitii straine, dar intelege ca nu l-ar putea urma, sau nu ar
face-o cu acelasi succes (Can India overtake China, Foreign Policy, iul.-aug. 2003). China are
o diaspora mai puternica si mai bogata. De-a lungul anilor ’90, mai mult de jumatate din
investitiile straine directe in China au venit de la conationalii de peste mari. Pana acum
diaspora indiana a asigurat cam zece procente din valul investitional extern venit in India.
Avantajele comparative ale propriei diaspore sunt altele, si India a cautat sa le valorifice.
Diaspora indiana s-a distins in ceea ce astazi numim industrii bazate pe cunoastere. Circa
jumatate din specialistii care lucreaza in Silicon Valley sunt indieni, de pilda. Ei sunt prezenti
in domeniile inaltei tehnologii, cu deosebire in segmentele de soft.

Strategia tarii este de a atrage cat mai multi specialisti indieni plecati in strainatate pentru a
construi in tara un fel de cĂłpii ale uzinelor si firmelor unde acestia lucreaza. Pana acum
aceasta strategie a dat rezultate. India detine deja giganti in domeniul softului, cum ar fi
Infosys ori Wipro, sau in cel al industriei farmaceutice si biotehnologiilor, cum ar fi Ranbaxy
ori Laddy’s Lab. S-a construit chiar un folclor in aceasta privinta, care este util, pentru ca
asigura la nivelul omului obisnuit cunoasterea acestor realizari, stimuleaza increderea,
optimismul, chiar mandria. De pilda, Narayana Murthy, intemeietorul firmei Infosys, este
considerat un fel de Bill Gates al Indiei si a devenit un personaj foarte popular. Cert este ca in
1999 exporturile indiene de soft au totalizat 5 miliarde de dolari, mai mult de jumatate din
exportul tarii; in urmatorii zece ani se preconizeaza o crestere de zece ori a vanzarilor de soft.
(Saul Bernard Cohen, Geopolitics of the World System, 2003, p.300).
Concomitent, India dispune de o clasa de mijloc de aproximativ 200 de milioane de persoane,
bine instruite. India a cautat sa dezvolte cu precadere spiritul antreprenorial al acestei
populatii, sa conceapa un sistem bancar mai mobil, care sa-si ingemaneze interesele cu cele
ale intreprinzatorilor, pentru a ridica firme performante, capabile sa faca fata competitiei
internationale. In 2002, revista Forbes a intocmit un clasament anual al celor mai performante
companii mici din lume. Clasamentul includea 13 firme indiene si numai patru chinezesti.
(Foreign Policy, iul.-aug. 2003). Cum mentiona revista citata mai sus, „cu ajutorul diasporei,
Chin

GLOBALIZAREA CA PROIECT DE MODERNITATE

Prof. univ. dr. Marin Dinu
Academia de Studii Economice Bucureşti
Rezumat: O strategie pentru cea de-a doua modernizare ridică, dincolo de obiective, o serie de
responsabilităţi epistemice. Se ştie că modernizarea pornită din Iluminism a avut, între altele, pretenţia că este
un proiect care se autolegitimează. Raţiunile sale profunde sunt singurele care o justifică. Autocentrarea
referenţială s-a dovedit cea care a făcut posibilă o practică a noului. Modernizarea având drept funcţie
renunţarea la mit – adică o formulă eliminatorie pentru trecut – şi fixarea în oportunitatea şi potenţialitatea
prezentului, părea că închide o problemă insolubilă, dar extrem de preocupantă, a propensiunii spre utopie, a
evadării riscate în viitor. Tradiţionalizarea noului constituie un suport pentru îndrăzneala de a sparge
captivitatea clipei.
Modernizarea devine experienţa de combinare a noului care creează, în acest fel, succesiune de
prezenturi. Viitorul nu mai este rezultatul fanteziei, ci expresia directă a capacităţii unui sistem de a combina
noul. Viitorul este, astfel, o opţiune pentru un model sau altul de prezent, cel mai adesea testat undeva. Într-un
fel nonmetafizic, viitorul poate fi văzut, pipăit, încercat, trăit prin simpla deplasare teritorială. Sensul evoluţiei
s-a detemporalizat luând forma spaţiului concomitent, paralel, enclavizat, vecin etc. Totul este să fim în
tendinţă, să evoluăm în context.
 Globalizarea defineşte contextul iar conceperea ei ca proiectul celei de-a doua modernităţi ne arată
tendinţele. Problema este cum înţelegem contextul pentru a găsi sensul tendinţei. Adică încărcăm sensul cu
valorile primei modernităţi sau va trebui să ne raportăm la valorile altei modernităţi? De ce trebuie să ne
îndepărtăm de semnificaţiile proceselor care au compus prima modernitate? Cum ne raportăm la conţinutul
noului context în care se desfăşoară tendinţele structurante ale lumii de azi? Care este cheia înţelegerii
deopotrivă a contextului şi a tendinţelor?
Cuvinte-cheie: schimbarea paradigmei, valori difuze, model explicativ, principiu ordonator, era globală.
REL: 10 J, 19 H, 20 B, 20 F
Tema aleasă drept contribuţie a mea la Simpozionul „Economie, societate, civilizaţie” face
parte dintre cele destinate să ne ajute să înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru.
Trebuie să observ că în ultimele decenii pare să se fi produs ceva care nu ne-a lăsat prea
mult răgaz să înţelegem ceea ce este cel mai important: ce se întâmplă cu noi, cu fiecare în parte şi
cu toţi, împreună.
Schimbarea – ca formă a existenţei la cumpăna dintre milenii – a devenit atât de concretă
încât ne-a tratat şi pe noi, fiinţele umane, în mod obişnuit ca obiecte.
Nu putem, bunăoară, să excludem sentimentul că suntem cuprinşi într-un proiect pe care nu-
l controlăm. Este un proiect pe care-l receptăm cu nelinişte atât în plan personal, cât mai ales în
ceea ce am fost obişnuiţi să considerăm destinul nostru identitar.
De ce acest lucru? Este simplu de spus: ne aflăm într-un proiect pe care nu-l cunoaştem,
despre care avem idei vagi, difuze sau confuze (sau nu avem deloc) şi pe care, astfel, nu-l
înţelegem.
Aş vrea să spun de la început că încerc să nu exagerez. De felul meu sunt un tip ce optez
pentru prudenţă, aleg calea de mijloc, ocolesc excesele. Dar nu pot să nu observ că proiectele
difuze ne-au marcat, nouă românilor, vieţile cel puţin din 1937.
Dacă n-am reuşit să facem în plan personal ceva consistent – fie împotriva acestor proiecte,
fie în favoarea lor – este greu să nu constatăm că aceste proiecte difuze au creat dependenţe, au
croit culoare sau tuneluri din care am găsit greu soluţia de ieşire.
De fiecare dată reacţia publică a însemnat ceva: să recuperăm trecutul. Gâlceava asupra
trecutului este cea care nu a dat consistenţă niciunui proiect, fie el inventat de noi,
1
 fie exportat aici din alte părţi ale lumii. Aşa se face că mai degrabă trecerea noastră prin
istorie a fost interpretată ca eşuare în proiect: a proiectelor întoarse cu faţa spre trecut. Desele
schimbări de direcţie arată că nu am putut conveni care ar fi direcţia, desele schimbări radicale de
regim au fost consecinţa neclarităţii direcţiei. În fapt, din 1937 noi am reuşit contraperformanţa de
a nu ne situa pe direcţie, iar din 1988-1989 de a aproxima cu dificultate direcţia. Nu mă refer la
fenomenologia politicului, ci la ceea ce studenţii numesc a fi „trendy”, a da dovada publică a
opţiunii pentru bătălia pentru tendinţă.
Ce constatăm astăzi? 1) am recuperat puţin din proiectul de modernitate derivat atât din
valorile Iluminismului, cât şi din efectele revoluţiilor industriale şi din consecinţele revoluţiilor
naţionale declanşate în Europa din secolul al XVII-lea şi 2) am ezitat deja de două decenii în a ne
face propria proiecţie în legătură cu noul val de modernitate declanşat în lume.
Practic, ne aflăm într-o stare intermediară, definită de neîmplinirile specifice unei
configuraţii a civilizaţiei în ultimele două-trei secole şi de confuziile în legătură cu datele
procesului recent de reconfigurare a civilizaţiei.
Dacă ar fi să definim un proiect de modernitate compatibil cu ceea ce se întâmplă în lume
am putea spune în variantă strategică (Dinu, 2007) că: statutul în care ne regăsim este de periferie,
că sensul unui proiect definibil ar fi ieşirea din periferie, mijlocul de accesat este bătălia pentru
tendinţă.
Dar cum putem aborda arhitectura internă a proiectului? Sunt două modalităţi: 1) să
percepem aliniamentele esenţiale ale cunoaşterii; 2) să constituim modelul explicativ a ceea ce se
întâmplă cu noi şi cu lumea în care trăim.
În legătură cu configurarea cadrului referenţial
Contextul referenţial care dă semnificaţia eforturilor noastre de învăţare este definit
cumulativ de viziunile teoretice ale Iluminismului, de străpungerile materiale ale revoluţiilor
industriale şi de consecinţele instituţionale ale revoluţiilor naţionale.
Ce ne-a învăţat Iluminismul?
a) Să îmbunătăţim condiţia umană – ansamblul de convenţii în interiorul căruia avem
reprezentarea în legătură cu împlinirea aspiraţiilor şi aşteptărilor.
Aceasta înseamnă cucerirea naturii, transformarea ei în cămara de consumabile a omenirii.
Ultima fază: epuizarea naturii şi substituirea ei cu natura virtuală. Artificialul, inclusiv în ceea ce-l
priveşte pe om, este cauza ultimă, nu doar absurdă, ci apocaliptică.
b) Să secularizăm gândirea şi drept consecinţă să raţionalizăm valorile şi motivaţiile, să
aranjăm evoluţia vieţii după principiul randamental, triumf al materialismului, să ne intereseze
utilitarismul gesturilor şi trăirilor, să aumanizăm regulile, să economicizăm societatea, economia
de piaţă să devină societate de piaţă, fiinţarea să fie o consecinţă a structurii materiale şi o funcţie
a mecanismului.
Astfel iluzia ieşirii din constrângerile vieţii este generată de supremaţia progresului tehnic şi
acumularea de avere materială, ştiinţa este putere, iar puterea se testează prin distrugerea vieţii
naturale şi ambiţia de a crea viaţă înlocuitoare inclusiv prin clonare.
Iluminismul ne-a hipnotizat să vedem Universul ca pe un ceasornic – noi, oamenii, fiind o
rotiţă neperformantă dacă nu ne lepădăm de sentimente. Ne-a condus să concepem viaţa ca o
luptă, ca un test hobbesian al adversităţii ireconciliabile dintre părţi, ca o concurenţă din care
câştigă invariabil 1-2% dintre noi.
2
 Dependenţa a devenit regula ierarhică, lumea se ordonează centripetic, periferia creşte, iar
centrul se condensează – tulburând sensul evoluţiei. Hegemonia luminată îşi construieşte cetatea
corectitudinii politice.
c) Nu încape îndoială că proiectul Iluminismului a fost unul progresist, ne-a scos din lunga
noapte a controlului inchizitorial al gândirii.
Ruptura produsă de Iluminism pe calea emancipării omului a fost radicală, a împins
tendinţele către extremă, omul a văzut posibilitatea de a lua locul Creatorului, omorându-l chiar pe
Dumnezeu. Iluminismul ne-a eliberat de condiţia de a fi morali din frică faţă de Divinitate şi ne-a
dat libertatea e a alege să fim fie amorali, fie imorali faţă de semeni.
d) Iluminismul, însă, a oferit prin progres generalizat soluţia fără de sfârşit, a fugii
neîntrerupte înainte, fără răgaz, în care voinţa de putere a avut nevoie să consume voinţa de viaţă,
omenirea exhibându-şi propensiunea spre autodistrugere.
Iluminismul ne-a dat ştiinţa iar noi am raţionalizat cu ea sentimentele. Relativismul moral şi
relativismul social au inventat ştiinţa materialismului dialectic şi istoric, au legitimat ideea
progresului preformat al societăţii şi au ambiţionat să creeze mereu un om nou (Habermas, 2000).
Ce ne-au adus revoluţiile industriale?
− multiplicarea puterii prin maşină, înainte de toate a puterii în lupta contra naturii, inclusiv
a naturii umane.
− posibilitatea construirii universului artificial, creând noi grade de libertate naturii umane,
provocând constricţii, chiar extincţii ale naturalului.
− după aşteptarea hölderliană că acolo unde creşte pericolul creşte şi ceea ce salvează, s-a
deschis o breşă în evoluţie reprezentată de revoluţionarea viziunii asupra progresului prin
consumul de resurse specific societăţii cunoaşterii.
− întemeierea coerentă a ideii de societate a cunoaşterii închide cercul vicios al
materialismului revoluţiilor industriale, anunţând un traseu al reîntemeierii relaţiilor vitale dintre
natura-mamă şi natura umană, omul găsind în el resursele de împlinire fără să distrugă mediul
ambiant.

Ce ne-au adus revoluţiile naţionale?

− instrumentalizarea gestiunii puterii în varianta statului-naţiune pentru distribuţia
drepturilor şi responsabilităţilor;
− suportul logistic al confruntări pentru dominaţie externă, cu forma sa violentă a războiului
mecanizat şi pentru dominaţie internă, prin apel la războiul civil sau la lupta de clasă;
− inventarea culturii dependenţei în formula nevoii de suveranitate naţională, prescrierea
sensului cetăţeniei în reperele simbolurilor geografice ale statului-naţiune, manipularea drepturilor
fundamentale după preeminenţa semnificaţiilor unor valori ca interes naţional, apărare faţă de un
duşman extern, solidaritate cu liderul etc.;
− un regim internaţional în care instituţiile guvernării sunt marcate de adversitate motivată
prin formule gen „raţiune de stat”, „echilibrul puterilor”, „concertul mondial” (Nye, 2005);
− consecinţa adversităţii în configurarea regimului internaţional îl reprezintă sistemul
ierarhic, al lumii unipolare, cap de linie al unei evoluţii nu lipsită de îngrijorare.

Iată un cadru în reperele căruia înţelegem lumea şi ar trebui să înţelegem ce se întâmplă cu

noi.
Ce înseamnă să ieşim din constrângerile acestui cadru?
3
 Practic să forţăm ieşirea din valorile modernităţii apărută ca aliniamente ale Iluminismului,
revoluţiilor industriale şi revoluţiilor naţionale. Cum? Este provocarea la care răspunde analiza de
faţă.
Faptul că încă nu ne-am clarificat cu evoluţiile modernităţii, dar simţind schimbarea, am
optat pentru soluţii difuze. Astăzi vorbim de postmodernism. Încercăm să ne explicăm multe
lucruri ca fiind de o consistenţă regresivă cu modelul. Vorbim de postcomunism, chiar de
postcapitalism, de postnaţional.
În legătură cu configuraţia lumii
Nu diferit stau lucrurile cu conceptul de globalizare. Distingem diferite zone de confuzie:
� de natură funcţionalistă – între viziunea ierarhică, de tip imperial/ hegemonic şi viziunea
democratizării regimului internaţional (Brzezinski, 2005)
�de natura realismului politic – între viziunea statu-quo-ului unipolarităţii şi viziunea de
tip policentric, ca efect al integrării regionale (Fukuyama, 2006)
�de natură ideologică – între mondializare/mondialism şi globalizare/globalism (Todd,
2003)
�de natură evoluţionistă – între viziunea internaţională/suprastatală şi viziunea
postnaţională/globală (Harvey, 2004)
�de natură deterministă – globalizarea fiind expresie a progresului tehnic, creşterii
interdependenţelor etc. (Friedman, 2007)

Sursa confuziilor rezidă şi în opţiunea exclusivistă pentru o perspectivă, toate celelalte fiind
eliminate. Caracterul fragmentar al viziunii creează confuzie.
Aşa cum s-a conturat în literatură, globalizarea acoperă sensuri alternative:
a) ca o consecinţă a interdependenţelor crescânde dintre ţări pe fondul liberalizării
comerţului internaţional şi al internaţionalizării pieţelor centrate pe ideile, între alţii, ale lui
Krugman (1996) privind funcţionarea economiei internaţionale;
b) ca expresie a triumfului absolut al liberalismului, imaginat în jurul ideii lui Fukuyama
(1994) privind „sfârşitul istoriei” – Conceptul TINA (There is no Alternative);
c) ca o soluţie a gestiunii instituţionale a distribuirii puterii, văzută ca acces la resurse, ce
presupune reforma instituţiilor Bretton Woods şi ale ONU, idei promovate cu insistenţă de J.
Stiglitz (2005);
d) ca formulă de sinteză care include procesele emergente postcomuniste şi postcapitaliste,
structurată în jurul ideilor lui Wallerstein (2005) privind sistemul mondial (TIA – There is
Alternative).
Varianta configurării alternative a sensului globalizării rezidă în două mişcări, deopotrivă de
idei şi de militanţi:
1) cea aglutinată în jurul viziunilor promovate de Forumul Economic Mondial, numită şi
„coaliţia capitalului”
2) cea care s-a înfiripat în contextul reacţiilor ce au culminat cu organizarea Forumului
Social Mondial, numită „coaliţia cetăţenilor” (Monbiot, 2005)
Mai ales aceste ultime perspective sunt vizibil, la scenă deschisă, conflictuale. Una o
percepe pe cealaltă ca fiind agresivă.
Caracterul difuz, poate în unele privinţe chiar confuz, al conceptului de globalizare se
justifică prin fenomenologia conflictului; explicaţia însă trebuie găsită. Este, de altfel, şi ceea ce
propun în continuare.
4
 Trebuie să precizez că starea de confuzie este corespondenţa unei situaţii sugerată anterior,
aceea a captivităţii în sfera de semnificaţii şi de repere raţionale ale sistemului de valori specifice
modernităţii iluministe şi civilizaţiei industriale.
Astăzi ne aflăm în coada de cometă constituită din dezagregările valorilor iluministe, adică
în intervalul valorilor intermediare ale postmodernismului (lyotard, 2003), valori de natură
decadentă, în felul sugerat de metaforele amurgului şi universului crepuscular, atât de bine
analizate de Nietzsche (vezi analizele disponibile pe www.dinumarin.ro)
Coliziunea semnificaţiilor dintre valorile moderne şi valorile postmoderne înseamnă, pe de
o parte, preeminenţa inerţială a semnificaţiei valorilor iluministe, a paradigmelor care au creat
reflexe culturale condiţionate – să spunem aşa – prin şcoală şi, pe de altă parte, ataşarea
progresivă a semnificaţiilor la o altă paradigmă tutelară, situată dincolo de intervalul tranzitiv al
postmodernismului
Cel mai bine a reuşit un fel de tăietură epistemologică în această privinţă Urlich Beck
(2003), care a vorbit de conflictul valorilor primei modernităţi – cea iluministă – şi a celei de-a
doua modernităţi – cea a globalizării, a cărei manifestare se produce după epuizarea coadei de
cometă a modernismului, care este postmodernismul
Starea în care ne aflăm: suntem în pasajul – cu mulţi curenţi turbionari în cunoaştere –
dintre prima modernitate şi cea de-a doua modernitate
Practic suntem foarte aproape de o falie în istorie – ca experienţă de cunoaştere – cea care
desparte istoria în Era Preglobală şi Era Globală (Dinu, 2006).
Ce dă coerenţă şi plauzibilitate acestei viziuni? Principiul ordonator, adică acea expresie –
de tip metaforic sau narativ – care pare să legitimizeze fenomenologia evoluţiei lumii. Evident că
principiul este raţional, dar suficient de relevant ca să explice şi iraţionalul
Obsesia pentru un principiu ordonator este dintotdeauna, de la principiul divin (al
demiurgului), la principiul evoluţionist (al selecţiei naturale), ca şi al progresului (preeminenţa
tehnicii, a forţelor de producţie) şi până la principiul forţelor fizice (al atracţiei universale etc.), al
determinismului (înlănţuirea cauza-efect), al autocreaţiei (sistemele vii) ş.a.m.d.
În ştiinţele sociale obsesia nu diferă. Economia s-a centrat ca ştiinţă în jurul principiului
concurenţei, sociologia în jurul conflictului de interese (cu lupta de clasă ca vârf), antropologia în
jurul ideii de structură, politologia în jurul ideii de reprezentare ierarhică.
Ce asigură unitatea, la nivelul semnificaţiilor, Erei Preglobale? Principiul ordonator al
adversităţii. Lumea luată ca întreg este imaginată ca fiind compusă din părţi aflate în raporturi de
adversitate. Adversitatea explică înclinaţia pentru război, cucerire, dominare etc., dar şi
concurenţa, exclusivismul, polarizarea, ierarhia, castele. O parte (stat, domeniu) are tendinţa de a
controla altă parte, şi tot aşa, imperiile fiind un rezultat semnificativ al adversităţii.
Internaţionalele au fost expresii ale reconfigurării părţilor pe criterii neteritoriale pentru a genera
adversitate.
Principiul adversităţii este polarizant atât la nivelul lumii ca întreg (Nord-Sud, Vest-Est sau
între rase, culturi etc.), dar şi la nivelul părţilor, în interiorul statelor (polarizare a claselor, bogaţi-
săraci, putere-opoziţie, stat-cetăţean, elite-masse)
Ca să ieşim din această situaţie a polarizărilor conflictuale, fie ele şi sublimate (echilibrul
puterilor adverse, statul bunăstării, puterea consensuală etc.) există o singură posibilitate: să se
schimbe principiul ordonator.
Evident că ne aflăm în planul dorinţelor, cu puternice propensiuni spre opţiunile utopice.
Adică forţăm realitatea, în sensul că forţăm cunoaşterea şi puterea omului de a uza
5
 de ea. Nu este o surpriză să se spună că schimbarea principiului ordonator este o
imposibilitate naturală; e ca şi când am crea o altă natură – inclusiv altă natură umană – diferită de
cea de până acum.
În realitate este vorba de uitare. Ce uităm? Uităm că situaţia în care ne aflăm ţine de o stare
de fapt creată de evoluţia rebelă a naturii umane, ca a doua natură, contrapusă naturii în general.
Natura umană este în bună măsură obişnuinţa de a înţelege ce se întâmplă în baza unor ipoteze,
concepte, cunoştinţe luate drept plauzibile sau chiar acreditate ca adevăr.
Fixarea naturii umane în acele repere ne oferă suportul arhimedic de înţelegere a lumii, a
naturii. Acum reperele de înţelegere sunt fixate de iluminism, cele acţionale de industrialism.
Tiparele cunoaşterii sunt în funcţiune în mintea noastră. Ele fac să se vadă acele semnificaţii
întipărite în memorie. Suntem obligaţi să vedem prin lentilele paradigmei iluministe. Lumea
capătă imagine doar în baza principiului adversităţii. Lumea a fost organizată să ofere cadrul
specific de manifestare a adversităţii. Consecinţa ultimă a acestei situaţii este că schimbarea
formelor de organizare a lumii fără să se schimbe principiul ordonator generează confuzie
epistemologică: este în fapt o operaţie lipsită de consistenţă logică, este o prestidigitaţie reformistă
În ce situaţie ne aflăm? O parte controlează întregul. Este expresia absolută a manifestării
principiului adversităţii.
Ce înseamnă, bunăoară, în situaţia în care ne aflăm, să reformăm instituţiile financiare
internaţionale şi pe cele din sistemul ONU, ca structură a guvernării globale? Să confirmăm
situaţia în care o parte controlează toate celelalte părţi? Şi ultima întrebare: Această stare să fie
numită globalizare?
Orice răspuns afirmativ nu are substrat epistemologic, nu este plauzibil pentru că nu reflectă
o realitate profundă, cu o esenţă specifică. Un limbaj nou ascunde un adevăr vechi. Adică, nu s-a
schimbat principiul ordonator pentru a legitima şi limbajul nou şi realitatea nouă. Nu avem
lentilele noii paradigme.
Ce constatăm? Astăzi vorbim de globalizare ca o nouă formulă de organizare a lumii. În
realitate aplicăm sensul unui nou concept stării nemodificate a lumii. Corect este să spunem că
asimilăm o modificare excepţională în manifestarea principiului ordonator al adversităţii – adică
manifestarea la limită a sa – cu globalizarea. Această stare o putem numi – simplu şi semnificativ
– americanizare (cu variaţiile în jurul hegemonismului) (Dinu, 2006). Logic, omenirea nu a ieşit
din Era Preglobală – ca spaţiu al manifestării principiului ordonator al adversităţii.
Ne aflăm în zona intermediară a conceptelor difuze definite de postmodernism – coada de
cometă a modernismului – şi departe de a doua modernitate.
Noua modernitate are avanposturi de semnificaţii care aproximează sensul globalizării, cel
mai avansat fiind proiectul integrativ al Uniunii Europene (Rifkin, 2006)
Distorsiunile de semnificaţii ale stărilor lumi se datorează partizanatelor consolidate cultural
– chiar ideologic – pentru paradigma iluministă şi pentru performanţele Erei Preglobale.
Insinuarea cu succes a distorsiunilor la nivelul cunoaşterii comune se explică prin faptul că
universul cunoaşterii este constituit în jurul paradigmei Erei Preglobale. Tiparul cultural creează şi
comodităţi specifice din care ieşim greu, iar ieşirea o percepem ca pe o apocalipsă.
Ce tip de sugestie ne propun străpungerile sau aproximările formale are Erei Globale?
6
 1. Rezolvarea problemelor acumulate în Era Preglobală, de genul sărăciei, subdezvoltării,
poluării, polarizării etc. nu poate fi făcută fără schimbarea principiului ordonator.
2. Evoluţia lumii este un proces de învăţare, de cunoaştere, iar schimbarea vizează
înţelegere naturii umane ca univers structurant de valori.
Evoluţia lumii este în fapt marcată de schimbarea contextului definitoriu al naturii umane şi
de tiparul cultural care are ataşat un model explicativ internalizat prin educaţie.
3. Semnificaţiile ideii de schimbare nu trebuie să contrazică esenţa naturii umane şi nu
trebuie să o contrapună pe aceasta naturii în general.
Principiul adversităţii nu sprijină reconcilierea sensurilor naturii umane cu cele ale naturii
4. Principiul armonic al competiţiei/ cooperării ar putea fi noul principiu ordonator al Erei
Globale. În esenţă acesta semnifică: înclinaţia naturii umane spre performanţă asumată şi
confirmată şi reinserţia ei în ansamblul global al naturii unde autoorganizarea este în reţea mereu
deschisă spre echilibru.
Jocurile colective ne oferă sugestia modelului: disputa reluată a performanţei, reguli
minime, arbitru imparţial, participare.
Concluzia? Globalizarea nu există cu adevărat ci este difuză, fie prin expresii conotative de
genul globalităţii (ca probleme comune şi grave ale planetei) sau de genul globalismului (ca
formulă de gestiune a puterii în variantă imperială/hegemonică), fie prin aproximări ale
globalizării (de genul integrării europene).
Globalizarea va fi realitate doar ca expresie de gestiune a puterilor globale în baza
principiului armonic al competiţiei/cooperării. Globalizarea se referă şi are sens doar în legătură
cu ideea de ordine a lumii şi implică soluţia instituţională a guvernării globale. Orice atribuire
unei entităţi reale sau teoretice a calificativelor globalizare/global/globală trebuie să fie
congruentă logic cu semnificaţiile şi fenomenologia principiului armonic al competiţiei/
cooperării.
În legătură cu configurarea proiectului
1. Dificultatea operaţională a oricărui model referenţial de natură paradigmatică este
evidentă. Pentru a face trecerea de la orizontul de semnificaţii conceptuale la structurarea
evoluţiilor după patternul său orice model are nevoie de un stagiu în bucla învăţării. Pentru a
deveni realitate modelul teoretic are o singură alternativă: să inculce valorile sale în mintea
oamenilor. Când ajunge să genereze reprezentări congruente cu logica sa, să motiveze gesturi şi
comportamente de acceptanţă şi în cele din urmă să intre în reflexele condiţionate ale elitei
decidente se poate vorbi de substanţializarea sa.
Pare un proiect de inginerie socială, dar în esenţă urmează scenariul croit de proiectul
luminilor, responsabil de prima modernitate, cea în care evoluăm acum. Dacă acest mod de a
provoca dezvoltarea şi modernizarea seamănă cu ingineria socială atunci omenirea nu are altă
posibilitate la îndemână. Rezervele nu sunt, evident, faţă de metodă, ci faţă de faptul că noul
proiect aruncă la coşul istoriei obişnuinţele cu vechiul proiect şi cu aranjamentele arhitecturale ale
puterii, mai ales ale accesului la puterile eliberate de raţionalitatea primei modernităţi.
Noul proiect de modernitate reprezentat de globalizare se defineşte prin raportare critică la
proiectul anterior. Într-un fel subtil el nu se arată ca un proiect antiiluminism, ci
7
 unul pentru ieşirea din consecinţele epuizante ale Iluminismului, născute din
fundamentalismul raţiunii, din intoleranţa faţă de explicaţiile nonraţionale. Amprenta culturală,
epistemică şi economică a Iluminismului a însemnat o străpungere, pe calea raţionalităţii,
relativismului şi materialismului, a limitelor naturii umane. Din păcate a contat mai mult
febrilitatea înaintării decât consolidarea infrastructurii care să ofere siguranţa înaintării, să-i
minimizeze riscurile. Prin revoluţiile industriale şi naţionale s-au pus bazele unui sistem eficient
de gestionare a puterilor – naturale, economice, ştiinţifice, politice, militare etc. – dar cu
insuficiente legături inverse, de autocontrol şi autoreglare a înaintării.
2. Consecinţele metodologice ale Iluminismului se revarsă şi asupra înţelegerii globalizării
şi asupra poziţionării acţionale a actorilor în proiectul ei de modernitate. În mod dramatic,
globalizarea este forţată să între în patul procustian al paradigmei iluministe, falsificându-i
sensurile.
Semnificaţiile globalizării sunt străjuite – cum am văzut – la extreme de viziunea lui
Fukuyama privind triumful absolut al liberalismului care marchează „sfârşitul istoriei”
(Fukuyama, 1994) şi de viziunea lui Wallerstein care exprimă asumpţia că liberalismul a intrat în
disoluţie (Wallerstein, 2005). Adică centrifuga istoriei împrăştie, în primul caz, un model unic, cu
apodictica ther is not other alternative (TINA) şi, în al doilea caz, anunţă o reconfigurare radicală
a ordinii, de natură restrictivă, după formula „nici, nici”, un fel de resuscitare în regim de
necesitate a mai vechii inspiraţii reprezentate de teoria convergenţei sistemelor în maniera lui
Duverger. „Liberalismul biruitor”, însă, a fost repede acoperit de extensia absolută a radiaţiilor
globale ale sistemului unipolar de gestiune a puterilor lumii, în timp ce aşteptatul deces al
liberalismului a lăsat loc liber retroproiecţiilor falimentare, utopiilor reîncărcate sau fantezistelor
supradeterminări ale suveranităţilor naţionale. Între aceste borne limitatoare se înghesuie, în fapt,
construcţii după regula combinării procentuale a celor două teorii. Rezultantele sunt metisări
ţinute în viaţă cu energizante ideologice, de la cele obsedate de teleologia centrată pe consecinţele
revoluţiei ştiinţifico-tehnice din domeniul comunicaţiilor (un fel de noi Utopii care pun la un loc
preeminenţa cauzei materiale cu raţionalizarea cunoaşterii), trecând prin cele croite pe principiul
interdependenţei crescânde (un mix utopic dintre determinismul diamat şi progresul scientist) şi
până la cele motivate pe raţiuni conjuncturale de sorginte geostrategică sau lustruite de suficienţă
prin ceremonii de convertire formală la ritualul limbajului corect (aranjamente aleatorii de
concepte transcedentale şi experienţe de viaţă). Mozaicul pare dens, deşi, inovarea socială este
vidată de efectivizarea formulei autoritariste a superputerii care sunt SUA, americanizarea, ca
desemnare a valorilor specifice, înlocuind pur şi simplu ca formă şi în conţinut globalizarea (Dinu,
2004).
Prin forţa lucrurilor se dovedeşte real un singur model, cel ce dezvoltă practici, celelalte
modele fiind încercări de replică postfactum, de regulă sub formula ereziilor ce se epuizează din
lipsă de forţă interioară.
Expresivitatea şi infailibilitatea modelului american de gestionare a puterilor globale, armat
de visul american, intră în coliziune nu cu modelele de ordine contrafăcute cu uneltele utopiilor –
în fapt acestea au misiunea fluturilor care zboară în jurul lămpii – ci cu un alt model, croit pe
temelii pragmatice, în care globalizarea se dovedeşte un exerciţiu de testare a conjecturilor
aparţinând unei lumi europene scăpată de controlul îngerilor (Rifkin, 2006).
3. Starea conceptuală a globalizării este nu doar incipientă (chiar inocentă!) ci, cum am
constatat, şi confuză. De la invocarea aproape religioasă a termenului şi până la
8
 ambiţioasele proiecte de sinteză teoretică, consistenţa epistemologică a globalizării rămâne
un obiectiv ratat. El nu poate, în definitiv, fi atins în reperele paradigmatice ale Iluminismului.
Relevanţa epistemică a conceptului de globalizare se întemeiază pe:
a) Teoretizarea funcţionalizării poziţiei hegemonice într-un sistem internaţional unipolar, cu
aliniamente ideologice neoconservatoare de tip radical, centrate pe controlul discreţionar al
puterilor globale economice, politice, militare, culturale etc. Este formula compatibilă cu vizuinile
ierarhice ale primei modernităţi şi se pliază pe rigorile exersate în Era Preglobală;
b) Tendinţa de a restructura regimul şi relaţiile internaţionale, după depăşirea modelului
bipolar al confruntării globale, prin instituirea valorilor democraţiei în gestionarea globală a
puterilor. Aceasta este calea care anunţă intrarea în Era Globală.
În fapt, globalizarea cunoaşte în prima situaţie starea relansată a imperialismului, ceea ce o
trimite într-o clasă de procese în care structura lumii a evoluat pe principiul adversităţii (fixat în
patternul Iluminist), iar în a doua situaţie globalizarea chiar trebuie definită ca proces novator pus
în mişcare de un alt principiu, cel al competiţiei cooperative.
Chiar dacă în limbajul analizelor nivelarea de sens pare un adevăr, în profunzime se produc
numeroase şi consistente reacţii de delimitare, mai ales pentru recuperarea sensului real al
procesului de globalizare. Presiunea mediatică exercitată prin logistica viziunii hegemonice
decontează majoritatea percepţiilor publice în profitul său. Nici nu ar putea fi altcumva atâta
vreme cât exerciţiul adversităţii se reproduce drept aşteptare legitimă a părţii pentru care agenda
câştigătoare stă în ordinea unipolară.
Controlul puterilor lumii de azi înseamnă inevitabil şi controlul dicţionarului globalizării.
Ingredientul reprezentat de corectitudinea politică pare natural pentru o ordine în care regula
este imperială fără demonstraţie. Botezul realităţii devine consecinţa unei reguli inflexibile ce
ordonează totul în spectrul de semnificaţii adiacent interesului de putere suficientă sieşi.
Problema funcţionalităţii se pune însă şi în termeni de timp. Durata nu poate sfida limita
logicii. Formula unipolară este o extensie a cărei reuşită se explică doar prin complicarea
alternativei în iţele prudenţei. Când se spune că actuala formulă de ordine a lumii este consecinţa
ultimă a principiului adversităţii (Brezinski, 2000) nu este doar o formulă critică, în fapt
constatativă a unei evoluţii implacabile, ci şi o expresie a inevitabilităţii sfârşitului „istoriei în
prelungire”. Sfârşitul paradigmei iluministe survine natural, chiar dacă tulbură ritul naşterii altei
paradigme.
În încheiere, odată cu mulţumiri pentru atenţie, trebuie să vă spun ce idee reprezint eu:
globalizarea nu este ceea ce ştim cu toţii că este. Ea va fi doar după ce se va fi realizat înţelegerea
noastră comună.
9
Bibliografie
Beck, Urlich (2003), Ce este globalizarea. Erori ale globalismului – răspunsuri la globalizare, Editura Trei,
Bucureşti
Brzezinski, Zbigniew (2000), Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti
Brzezinski, Zbigniew (2005), Marea dilemă. A domina sau a conduce, Editura Scripta, Bucureşti
Dinu, Marin (2004), Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, Bucureşti
Dinu, Marin (2006), Globalizarea. Modelul explicativ, revista „Economie Teoretică şi Aplicată”, Seria Sinteze,
Bucureşti, text disponibil pe www.dinumarin.ro
Dinu, Marin (2007), Viziunea contextului şi modernizarea ultimativă, în volumul I, „Integrarea României în
Uniunea Europeană. Oportunităţi şi provocări”, supliment al revistei „Economie Teoretică şi Aplicată”, 27
aprilie 2007
Friedman, Thomas L. (2007), Pământul este plat. Scurta istorie a secolului XX, Editura Polirom, Iaşi
Fukuyama, Francis (1994), Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti
Fukuyama, Francis (2006), America la răscruce. Democraţia, puterea şi moştenirea neoconservatoare, Editura
Antet, Bucureşti
Habermas, Jürgen (200), Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri, Editura All Educaţional, Bucureşti
Harvey, David (2004), Noul imperialism, Editura All, Bucureşti
Krugman, Paul (1996), Pop internaţionalism, MIT Press, Cambridge
Lyotard, Jean-François (2003), Condiţia postmodernă, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca
Monbiot, George (2005), Era consensului. Manifest pentru o nouă ordine mondială, Editura Antet, Bucureşti
Nye, Joseph S. Jr. (2005), Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Editura Antet, Bucureşti
Rifkin, Jeremy (2006), Visul European. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american”,
Editura Polirom, Iaşi
Stiglitz, Joseph (2005), Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti
Todd, Emmanuel (2003), Sfârşitul imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american, Editura
Albatros, Bucureşti
Wallerstein, Immanuel (2005), Declinul puterii americane. Statele Unite într-o lume haotică, Editura Incitatus,
Bucureşti
10