Universitatea din Belgrad

Facultatea de Filologie

LUCRARE DE SEMINAR:

LITERATURA ROMÂNĂ

Motivul iubirii în poezia lui Mihai Eminescu

Mentor : dr Mariana Dan Studentă: Katarina Gvozdenović, 2016/0995

Semestrul II

Belgrad

2019
 Cuprins

Introducere în temă ......................................................................................................................2-3

Simbolistica iubirii.......................................................................................................................3-5

Motivul iubirii în poezia lui Mihai Eminescu..............................................................................6-9

Concluzie.......................................................................................................................................10

Bibliografie....................................................................................................................................11

1
 Introducere în temă

Mihai Eminescu1, “luceafărul culturii româneşti” a fost, dar şi rămâne până astăzi, cel mai
important şi cel mai cunoscut poet românesc. Acest poet, prozător, dar şi jurnalist a ridicat limba
şi cultura română pe culmile expresivităţii, fiindcă poeziile lui sunt pline de bogăţie lexicală şi
metaforică, încât este foarte greu ca să fiu traduse într-o altă limbă. Se poate spune cu siguranţa
că Mihai Eminescu a fost un victor asupra timpului şi „un om al timpului său” 2 pentru că scria nu
numai pentru sine însuşi, ci şi pentru viitorul. Ca şi cum pot fi citiţi până astăzi „Homer, Ovidiu,
Corneille, Cervantes, Dante, Shakespeare, Goethe, Balzac, Tolstoi”3 ş.a.m.d. Eminescu poate fi
pus într-o listă cu fiecare dintre ei, adică, lucrul acesta înseamnă că toţi au devenit cumva eterni
– nu numai pentru cultura lor, ci şi pentru cultura universală. Titu Maiorescu 4 a spus despre
Eminescu, în secolul XIX, ceva ce nu s-a schimbat foarte mult până ziua de astăzi:

„Tânăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu. Se cuvine
dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere și să încercăm totdeodată a fixa
individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei
române din zilele noastre.

Pe la mijlocul secolului în care trăim, predomnea în limba și literatura română o tendență

semierudită de latinizare, pornită din o legitimă revendicare națională, dar care aducea cu sine
pericolul unei înstrăinări între popor și clasele lui culte. De la 1860 încoace datează
îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care știe să deștepte gustul pentru poezia populară,
se continuă și se îndeplinește prin cercetarea și înțelegerea condițiilor sub care se dezvoltă
limba și scrierea unui popor.

1
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850 Botoșani, Moldova – d. 15/27 iunie 1889,
București, România), https://data.bnf.fr/en/11901727/mihai_eminescu/ accesat pe 26.05.2019.
2
Constantinescu, Ion. Viziteu, Cornelia (1999). Studii eminescologice. Editura Clusium. p. 42.
3
Ibid. p. 46.
4
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, avocat,
critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între
1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a
formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. https://data.bnf.fr/en/12019790/titu_maiorescu/ accesat
pe 26.05.2019.

2
Fiind astfel câștigată o temelie firească, cea dintâi treaptă de înălțare a literaturei naționale, în
legătură strânsă cu toată aspirarea generației noastre spre cultura occidentală, trebuia
neapărat să răspundă la două cerințe: să arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetările și
simțirile care agită deopotrivă toată inteligența europeană în artă, în știință, în filozofie; să
aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei
amplificări.”

Amândouă condițiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o
poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mișcarea noastră literară.“5

Simbolistica iubirii în literatură

Iubirea reprezintă unul dintre simboluri fundamentali al literaturii de când

oamenii au început să scriu, deci de-a lungul timpului, iubirea a rămas un simbol foarte puternic,
vast şi important în literatura universală. În diferitele literaturi ale lumii, iubirea este un spaţiu
tematic foarte complex, de la Epopeea lui Ghilgameş 6, deci din timpul antic, până timpurile
moderne şi operele cum sunt Anna Karenina7 de Lev Tolstoi, care aparţine literaturii universale,
sau Matei Iliescu de Radu Petrescu, care aparţine literaturii româneşti. Indiferent de nivelul
repetăţii pe care o poate avea iubirea ca tema sau ca simbol de-a lungul istoriei literaturii, va
rezista toate obstacolele şi va rămâne la fel de interesantă ca şi cum era acum 2.000 de ani.
Înrudite, prin sens, cu termenul „iubire” sunt termenii „eros” şi „amor”. Micul dicţionar
enciclopedic8 spune că iubirea este „faptul de a iubi”, „sentiment erotic pentru o persoană de sex
opus”, „sentiment puternic de simpatie, de admiraţie si de afecţiune pentru cineva”. În
Dicţionarul de filosofie9, iubirea apare ca „termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar,
opus egoismului”. „Iubirea se manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă de abnegaţie către
5
Maiorescu, Titu (1889). Eminescu şi poeziile lui. Convorbirii literare (XXIII).
https://ro.wikisource.org/wiki/Eminescu_%C8%99i_poeziile_lui accesat pe 26.05.2019.
6
Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică, aparținând culturii sumero-babiloniene. Este
cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat,
lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive și povestește faptele eroice ale lui
Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk.
7
Anna Karenina (în rusă: Анна Каренина) este un roman scris de Lev Tolstoi și publicat în foiletoane, în intervalul
1875 - 1877. Cu „Anna Karenina”, atenția lui Tolstoi se îndreaptă spre viața contemporană.
8
Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București, 1972
9
Didier, Julia. (2009) Dicţionarul de filosofie. Univers Enciclopedic.

3
obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesională sau
socială. Iubirea dintre sexe vizează persoană umană în plenitudinea sa fizică, morală şi
intelectuală, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepetabile, fiind generatoare de fericire
autentică numai în această calitate. Natura si rolul îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit
în istoria culturii interpretări diferite. Una dintre cele mai vechi interpretări este aceea
mitologică-cosmologică, în care iubirea este o forta cosmică generatoare şi creatoare10.
Există multe genuri diferite ale iubirii, dar cea spirituală, sau raţională este văzută ca fiind
superioară, numeroşi gânditori chiar i-au atribuit virtuti cognitive fundamentale. Acelaşi
dicţionar prezintă erosul sub forma unui „simbol platonician al elanului spiritual către adevăr,
bine şi frumos (eros superior) ca şi al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior).” 11
Totodată erosul aduce plenitudinea si bogăţia vieţii interioare.
Cuvântul amor pare astăzi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului.
Amorul e pasager si comun. La greci antici amor este un sentiment aflat în grija zeiţei Afrodita
Pandemos12, protectoare a iubirii instinctuale. Există însă şi o Afrodita Urania, patroana a
sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor – supremul amor spiritualis. Se poate spune că
iubirea este în legătură directă cu corporalitate şi frumuseţe. Frumuseţea fiinţei iubite
transfigurează lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pământ.
Orice iubire adevărată este absolută si eternă, chiar dacă ea se clădeşte pe teritoriul celei mai
flagrante perisabilitati. Frumuseţea este trecătoare, sensibilitatea se poate toci, corpul
îmbatrâneste, dar iubirea rămâne pentru totdeauna, fiindcă ea reprezintă o parte a intimităţii
umane profunde. Iubirea este un simbol atât de puternic, încât apare şi in Biblia: Cântarea
cântărilor din Vechiul Testament - "1.Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești!
Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din
munți, din Galaad coboară. 2.Dinții tăi par turme de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând
două șiruri strânse și neavând nici o știrbitură. 3.Cordeluțe purpurii sunt ale tale buze și gura
ta-i încântătoare. Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel straveziu. 4.Gâtul tău e
turnul lui David, menit să fie casa de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji.
5.Cei doi sâni ai tai par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini. 6.Până nu se
răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine,

10
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (1995). Dicţionar de simboluri. Vol. II, Editura Artemis. Bucureşti. p. 244-250.
11
Ibid.
12
Afrodita (în greaca veche Ἀφροδίτη) este în mitologia greacă zeița frumuseții și a iubirii.

4
munte de tămâie. 7.Cât de frumoasă ești tu, draga mea, și fără nici o pată" 13 sau în Noul
Testament în Epistola întâi către corinteni după Sf. Apostol Pavel, capitolul Dragostea: "1.De
aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am arpă sunătoare şi
chimval răsunător. 2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice
ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3.Şi
de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic
nu-mi folosește. 4.Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu
pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale
sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr. (...) 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este dragostea". 14
Unul dintre miturile fundamentale ale poporului român (definit de către George
Călinescu) este Mitul erotic sau mitul puberal15 care este, după cum afirmă George Călinescu :
„personificarea invaziei instinctului puberal"16. În concepția criticilor, folcloriștilor, etnologilor,
„Zburătorul este un spirit rău, privit ca un zmeu sau demon, o nalucă, el intră noaptea pe coș sau
pe horn, având înfățisarea de balaur, șarpe, pară de flacără. Zburătorul apare în visul fetelor ca un
tânăr frumos, chinuindu-le somnul.”17
Cât despre prelucrarea mitului în literatură, Călinescu afirma: "Poezia română, prin
Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti iubirea ca o forță implacabilă, fără vreo
participare a conștiinței." Ca marturie stă poemul Călin (file din poveste) al lui Mihai Eminescu,
inspirat din basmul popular Călin Nebunul.

Motivul iubirii în poezia lui Mihai Eminescu

13
https://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/9/C%C3%A2nt%C4%83ri accesat 26.05.2019.
14
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=12&cap=13 accesat 26.05.2019.
15
Trofim, Doina (2016). Miturile fundamentale ale spiritualităţii româneşti. Convorbiri didactice.
https://ccdtulcea.ro/wp/wp-content/uploads/revista/13/06-Trofim-Doina_MITURILE--FUNDAMENTALE--ALE-
SPIRITUALITATII--ROMANESTI.pdf accesat pe 27.05.2019.
16
Călinescu, George. (1998). Istoria Literaturii Române De La Origini Până În Prezent, Fundaţia Naţionala „G.
Calinescu”, Ed.Aristarc, 1998, p. 64.
17
Angelescu, Silviu (1999). Mitul şi Literatură. Ed. Univers. Bucureşti, p. 82.

5
 Mihai Eminescu este cel mai fermecător poet romantic românesc şi întreagă opera lui se
încadrează în romantism. Eminescu este considerat ultimul mare romantic european şi din
această cauză, motivul iubirii este omniprezent în poezia lui Eminescu. Sunt şi multe
caracteristicii ale romantismului care sunt prezente şi în opera lui Eminescu: sensibilitate,
fantazie, inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia
satirică, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea.18
În poezia lui Mihai Eminescu există câteva perioade care sunt specifice motivului iubirii,
fiindcă pentru poet iubirea a fost cea mai mare bucurie, dar şi cea mai mare tragedie. Iubirea este
„lege fundamentală a universului – generează lumea prin unirea principiilor masculin şi feminin,
a spiritului cu natura (...) iubirea – valoare romantică fundamentală (...) iubirea: lege generatoare
a armoniei şi echilibriului (...) iubirea: mod de a exprima patriotismul...”19
Aceste două teme, natura si iubirea sunt nelipsite în operele lui Eminescu, împletindu-se
şi definind de fapt semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea eului liric. Eminescu cântă
iubirea împărtăsită, poeziile scrise au o structură asemănătoare şi urmează un adevărat scenariu
(momente tandre, motivul visului etc). Eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care este
primitoare şi ocrotitoare a iubirii celor doi – imaginea senina şi fericita. Uneori nici nu poţi
hotărâ bine dacă acestepoezii sunt cintece închinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din
această perioadă: Luceafărul, Sara pe deal, Dorinţă, Lacul, Floare albastră, Călin (file din
poveste), Te duci, De câte ori iubito, Înger şi demon, Scrisoarea IV, Scrisoarea V etc.
Poezia Sara pe deal, reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în care tema dragostei
se împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă:

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine.”20

(Sara pe deal)

18
Cornea, Paul (2008). Originile romantismului românesc. Spiritul public, miscarea ideilor si literatura intre 1780-
1840, Editura Cartea Românească, București.
19
Alexandrescu, Emil (1973). Introducere în literatura română. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti.
20
https://ro.wikisource.org/wiki/Sara_pe_deal accesat pe 27.05.2019.

6
Această opinie, potrivit căreia natura este un spaţiu ocrotitor pentru om este specifică
romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Cadrul natural este la Eminescu însufleţit, poezia
realizând o alternanţă între cele două planuri – planul exterior, plin de calm şi planul interior,
prezentat într-o intensitate crescândă, aşteptarea iubitei. Cadrul natural eminescian se compune
dintr-o serie de elemente naturale specifice, dintre care întâlnim aici luna, stelele, contemplarea
cerului fiind o modalitate de a sugera intensitatea sentimentului:

„Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.”21

(Sara pe deal)

În plus, folosindu-se de alternanţa dintre planul exterior, al naturii, şi planul interior, reprezentat
de emoţia şi nerăbdarea aşteptării. Contopirea dintre natură şi dragoste este perfectă în poeziile
eminescene. 22

A doua perioadă a operei lui Eminescu prezintă iubirea trădată, neîmpărtăşită, poetul
singur şi dezamăgit caută explicaţii. Această perioadă este caracterizată printr-o oboseală şi
printr-o tristeţe mare. Timpul se acumulează, în straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura îşi
pierde prospeţimea luminoasă, la fel şi culorile. Acestei perioade îi corespund poezii ca: De câte
ori, iubito,.., S-a dus amorul..., Când amintirile..., Pe lângă plopii fără soţ... şi altele. Îngemănate
mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care spaţiul poetic este caracterizat
deemoţii puternice şi sentimente profunde:

„De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheață mi-apare înainte
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
21
Ibid.
22
Călinescu, George (2001). Istoria literaturii române. Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti.

7
 Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
................................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.”

(De câte ori, iubito...)

„Pe lângă plopii fără soţ porneşte pe o idee sentimentală populară. Bărbatul trecea
neînţeles de femeia pe care o iubea (e tema sonetului lui Arvers):

„Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.”
(Pe lângă plopii fără soţ...)

„În Luceafărul, iubirea se desfăşoară sub două hipostaze în dinamică antitetică: pe de o

parte e iubirea pământească purtând la împlinire norocul, fericirea muritorilor într-un feeric
peisaj al naturii, de cealaltă parte, iubirea celestă a lui Hyperion, care vrea să refacă

8
statutul ontologic preludic, pierdut atunci când, impulsionat de kama, de iubire, Unul a
creat lumea. Dar încercarea nu a fost o reuşită, astfel că lumea, acest alter egoal Unului, este
menită în mod fatal, din prima zi, dezagregării, pieirii –Sein zum Tode, după cunoscuta for-
mulă a lui Martin Heidegger, care repetă un adevăr formulat încă din antichitatea sumero-
babiloneană. Căci aici se află drama creaţiei, a cauzalităţii: fiinţarea de model cauzal, adică orice
naştere poartă în ea germenul morţii, şi doar Unul, cel care este nenăscut, care îşi este propria
cauză –causa sui–nu cunoaşte moarte. Or, Hyperion, increatul, în-cearcă să restabileascătot prin
iubire, şi anume, prin unirea cu o făptură creată, momentulpremergător genezei, să reinstau-reze
Ajunul, cei doi redevenind substanţă din substanţa divină:

„Când fiinţele se-mbină,

Când unesc pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.”

(Luceafărul)

În ce priveşte Cătălina, iubirea ei nu a putut sui până la condiţia hyperionică, astfel că fata
de împărat se întoarce la Cătălin, la omonimul întru destin, se întoarce la propria ei natură,
care însemnează încântare şi pieire. De subliniat faptul că nu atât Demiurgul este cel care se
opune pasiunii luceafărului folosind drept argument dragostea împlinită a celor doi pământeni, ci
mai sus, acţionează destinaţia pe care legile eterne au stabilit-o din zorii Creaţiei: noroc şi
moarte pentru „micul eu” al omului, nenoroc şi nemoarte pentru eonul onticităţii primordiale.”23

23
S.Constantinescu, Viorica, Viziteu, Cornelia, Cifor, Lucia (2008). Studii eminescologice 10. Editura CLUSIUM,
Cluj-Napoca, p. 101-102.

9
 Concluzie

Cultivarea cupredilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este unul dintre elementele

decisive în integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar. În concluzie, lirica erotică
eminesciană cuprinde două faze distincte ale creaţiei, privind exprimarea sentimentului de
dragoste. Aşa-zis, prima faza naturista, ilustrează imaginea luminoasă, optimistă a iubirii,
momentele fericite se asociazăunui cadru natural, aflat în deplină armonie cu stările sufleteştiale
poetului (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal). A doua etapă a liricii erotice se defineşte prin
profunzimea filosofică asentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă
scepticism, melancolie, provocate de dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de
iubire. Deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme comportă o mulţime de
motive, semnificaţii şi ipostaze proprii.
„Opera literară a lui M. Eminescu (1850-1889) creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină
tradiţie şi este o exponenţă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Ea se
compune, din cauza scurtimii vieţii poetului din multe proiecte şi puţine momunemte sfârşite.
(...) Poezia eminesciană e faţa plastică (...). Natura e o entitate metafizică, e materia în veşnica
alcătuire, codrul, marea, râul, luna fiind spete, idei, divinităţi, fenomen apărând doar omul... (...)
Dragostea e violetnă, ferină. (...) Amorul eminescian e religios mecanic, înăbuşit de geologie
(...).”24

24
Călinescu, George (2001). Istoria literaturii române. Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, p.163-165.

10
 Bibliografie

1. Constantinescu, Ion. Viziteu, Cornelia (1999). Studii eminescologice. Editura Clusium.

2. Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București, 1972
3. Didier, Julia. (2009) Dicţionarul de filosofie. Univers Enciclopedic.
4. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (1995). Dicţionar de simboluri. Vol. II, Editura
Artemis. Bucureşti.
5. Trofim, Doina (2016). Miturile fundamentale ale spiritualităţii româneşti. Convorbiri
didactice.
6. Călinescu, George. (1998). Istoria Literaturii Române De La Origini Până În Prezent,
Fundaţia Naţionala „G. Calinescu”, Ed.Aristarc, 1998.
7. Angelescu, Silviu (1999). Mitul şi Literatură. Ed. Univers. Bucureşti.
8. Cornea, Paul (2008). Originile romantismului românesc. Spiritul public, miscarea ideilor
si literatura intre 1780-1840, Editura Cartea Românească, București.
9. Alexandrescu, Emil (1973). Introducere în literatura română. Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A. Bucureşti.
10. Călinescu, George (2001). Istoria literaturii române. Editura „Litera Internaţional”,
Bucureşti.
11. S.Constantinescu, Viorica, Viziteu, Cornelia, Cifor, Lucia (2008). Studii eminescologice
10. Editura CLUSIUM, Cluj-Napoca.

Internet

1. https://data.bnf.fr/en/12019790/titu_maiorescu/
2. https://ro.wikisource.org/wiki/Eminescu_%C8%99i_poeziile_lui
3. https://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/9/C%C3%A2nt%C4%83ri
4. http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=12&cap=13
5. https://ro.wikisource.org/wiki/Sara_pe_deal

11