PSIHOLOGIA VÂRSTELOR – RAMURĂ DIN SISTEMUL ȘTIINȚELOR

PSIHOLOGICE

Unități de conținut:
1. Obiectul de studiu, structura, sarcinile psihologiei
dezvoltării
2. Noțiuni de dezvoltare. Tipuri de dezvoltare
3. Conexiunile psihologiei copilului cu alte științe
4. Ciclurile și stadiile dezvoltării psihice
5. Istoria apariției psihologiei copilului
 Obiectul de studiu, structura, sarcinile psihologiei
dezvoltării
• Psihologia dezvoltării este o ramură teoretică și aplicativă
a sistemului științelor psihologice contemporane, cu largi
deschideri către științele educației.
• Obiectivul de studiu al Ps. Dezvoltării reprezintă
dezvăluirea modificărilor multiaspectuale ale omului în
ontogeneză, posibilităților, achizițiilor, evoluției de-a
lungul vârstelor etc.
• Procesul de dezvoltare a omului este un rezultat al
interacțiunii mai multor factori:
- biologici
- sociali și
- psihologici.
 Definiții
• Psihologia dezvoltării reprezintă studiul modificărilor
psihologice care au loc, începînd de la naștere și pînă în perioada
bătrîneții. Cele mai profunde schimbări apar în perioada
copilăriei. Prin urmare, majoritatea cercetărilor s-au centrat
asupra copilăriei și adolescenței. (A. Birch, 2000);
• Psihologia dezvoltării, inițial cunoscută sub numele de psihologie
genetică, este o specialitate aparte și relativ nouă, ocupîndu-se de
schimbările fizice, cognitive și comportamentale care apar de-a
lungul vieții (A. Muntean, 2006).
• Psihologia genetică studiază particularitățile psihologice a
copiilor de diferită vîrstă, ceea prin ce se deosebesc de
copiii de altă vîrstă (L. Vengher și V. Muhina, 1985).
Psihologia dezvoltării este o ramură a psihologiei în care sunt
studiate problemele dezvoltării psihice și formării personalității.
• Psihologia dezvoltării ca ramură a științei
psihologice a apărut în jumătatea a doua a sec.
XIX-lea, odată cu apariția lucrării lui W.
Preyer „Sufletul copilului”.
Sarcinile psihologiei dezvoltării reprezintă
cercetarea: - legităților dezvoltării omului în
ontogeneză, - particularităților diferitelor
procese, - trăsăturilor de personalitate, - formelor
și condițiilor favorabile ale dezvoltării, - factorilor
dezvoltării, - eșecurile școlare etc.
Reieșind din obiectul de studiu al psihologiei
dezvoltării (copilul, preadolescentul, adolescentul
etc.) și sarcinilor identificăm: obiective de bază
pentru această ramură a științei psihologice:
studierea legităților, mecanismelor, condițiilor și
forțelor motrice a dezvoltării psihice și formării
personalității în ontogeneză, caracterizarea
vârstelor, neoformațiunilor, activităților
dominante etc.
 Ramurile Psihologiei dezvoltării

Psihologia
Psihologia preadolescenței și
copilului adolescenței Tinerețea

Bătrânețea sau
Adultul
gerontopsihologia
 2. Noțiuni de dezvoltare. Tipuri de dezvoltare
• Termenul „dezvoltare” indică schimbările care cu timpul au loc în structura
corpului omului, în gândirea și comportamentul lui, în urma proceselor
biologice și a interacțiunii cu mediul.

Tipuri de dezvoltare
- Dezvoltarea
fizică include Dezvoltarea Dezvoltarea
schimbările, care cognitivă cuprinde psihosocială
au loc pe parcursul modificările, care cuprinde
vieții privind apar la nivelul modificările ce
lungimea corpului, percepției, apar la o
greutatea, în învățării, personalitate,
structura și memoriei, emoțiile,
funcțiile raționamentului, relațiile
creierului, inimii limbajului și a individului cu
și a altor organe altor capacități. ceilalți.
interne.
 5. Istoria apariției psihologiei copilului
• Istoria psihologiei copilului își are rădăcinile încă din
Antichitate, Evul Mediu, Per. Renașterii și, mai ales
în sistemele filosofice din secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea.
• O contribuție în psihologia copilului a adus-o
Aristotel (384-322 î.c.), marele filosof enciclopedist
al antichității grecești. El a sintetizat cunoștințele
dobândite până la el, punând bazele multor disciplini
noi: logica, psihologia, politica etc., cele mai
importante lucrări fiind: „Despre suflet” (De anima),
„Logica”, etc.
• Lui Aristotel îi aparține și una dintre primele periodizări
a vârstelor. El afirma că în viața omului se disting 3
mari perioade:
 Prima perioadă – de la naștere până la 7 ani,
menționând că în această perioadă trebuie să se facă
anumite gradații și să se diferențieze educația copiilor
până la 5 ani de educația de la 5 la 7 ani;
 A doua perioadă – de la 8 la 15 ani, considerând că
aceasta este vârsta când copilul e destul de dezvoltat
pentru a fi învățat să citească, să scrie, să însușească
muzica;
 A treia perioadă – între 16 și 21 ani, considerată de
Aristotel perioada educației cetățenești, în cadrul căreia
tânărului trebuie să i se dezvolte voința, curajul,
bărbăția, rezistența, intelectul și arta discuției.
• Jean Jack Rousseau (1712 - 1778)
El considera că dezvoltarea cuprinde patru stadii:
1) de la naștere și până la 2 ani – perioada
dezvoltării fizice a copilului;
2) de la 2 până la 12 ani – stadiul dezvoltării
organelor de simț;
3) de la 12 până la 15 ani – perioada dezvoltării
mintale;
4) de la 15 până la 21 ani adolescența sau, cum o
numește Rousseau, a doua naștere a omului,
marcată de pasiunile omului și schimbările
profunde din sufletul său.
• Dietrich Tiedemann (1748 - 1803);
• Sigesmund, medic de origine germană, evidențiază următoarele
perioade în dezvoltarea psihică a copilului (1866):
 de la naștere până la trei luni – la trei luni, apariția primului
zâmbet. Zâmbetul poate apărea în primele zile după naștere, dar
nu este un zâmbet social, ci este unul biologic;
 de la 3 luni până la 6 luni – de la zâmbet și până la șezut;
 de la 6 luni până la 9 luni – de la șezut copilul trece treptat la
mers;
 de la 9 luni până la 15 luni – de la mers și până la primele cuvinte;
 de la 15 luni până la 24 de luni – de la primele cuvinte la primele
propoziții, spre finele anului doi apar primele propoziții.
• Psihologia copilului ca ramură a psihologiei se naște mai
recent în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
• Wilhelm Thierry Preyer (1841 - 1897), fiziolog și psiholog german,
specialist în psihologia copilului. Pentru prima dată a realizat investigații
obiective asupra psihicului copilului, publicând prima lucrare științifică
„Sufletul copilului”.
În opinia autorului, rolul factorului biologic nu este mai mare decât
activismul propriu copilului. Autorul a evidențiat 46 de aptitudini
sufletești (psihice)care, fiind generalizate, au format 8 direcții principale
în dezvoltarea psihică a copilului:
• sfera motorie;
• sensibilitatea;
• limbajul;
• procesele de cunoaștere;
• aptitudinile;
• sfera emoțională;
• comunicarea;
• personalitatea.
• Alfred Binet (1858 - 1911) – fiziolog, psiholog și pedagog
francez. În 1905 fondează „Societatea liberă pentru studierea
copilului”, Lucrarea sa cea mai de vază referitor la psihologia
copilului este „Idei noi despre copii” (1910), care
familiarizează cititorul cu „Scala metrică a inteligenței”,
elaborată de el.
• Granville Stanley Hall (1844 - 1924) – psiholog american. A
creat primul laborator experimental de psihologie în SUA, în
anul 1883. A fondat prima revistă de psihologie în SUA, în anul
1887 – „American Journal of Psychology” dar și „Pedagogical
Seminary” – prima revistă specializată consacrată dezvoltării
copilului.
A formulat teoria recapitulării.
• La sfârșitul sec. al XIX-lea în psihologie apar și se dezvoltă
două curente diferite, antagoniste: biogenetic și sociogenetic.
• Henri Wallon (1879 - 1962) – specialist în mai multe domenii:
medicină, filosofie, pedagogie, psihologie. A fondat revista
„Copilăria” (1948) și a scris mai multe cărți de psihologie: „De la
acțiune la gând” (1924), „Dezvoltarea psihică a copilului” (1941).
Este fondatorul și conducătorul în decurs de mulți ani a școlii
psihologiei genetice din Paris.
• Jean Piaget (1896 - 1980) – marele psiholog al lumii, profesor la
facultatea de Științe din Geneva. Studiază și descoperă aspectele de
evoluție ale intelectului infantil. Cele mai importante lucrări:
„Psihologia inteligenței” și „Epistemologia genetică” etc.
• Lev Vâgotski (1896 - 1934) – unul dintre cei mai vestiți psihologi
din lume – „Mozart al psihologiei”. Lucrări: „Gândire și limbaj”
(1934), „Psihologia pedagogică” (1926), „Psihologia artei” (1965)
ș.a.
• În România sunt cunoscuți următorii psihologi: U. Șchiopu, E.
Verza, Ana Munteanu, V. Pavelcu ș.a., care în lucrările sale
reprezintă dezvoltarea copilului în evoluție.
Vă mulțumesc pentru atenție!