Periodizarea

vârstelor: cicluri şi
stadii în
dezvoltarea
psihică
PLANUL:
1. Periodizările de vârstă. Criterii de
periodizare a vârstelor.
2. Perioadele de criză în dezvoltarea
ontogenetică a omului.
3. Activitatea, rolul ei în dezvoltare.
 1. Periodizările de vârstă. Criterii de
periodizare a vârstelor

 Dezvoltarea psihică a omului în

ontogeneză poate fi împărţită în anumite
etape şi se numeşte periodizarea pe vîrste a
dezvoltării psihice.
 Vîrsta este o etapă în dezvoltarea psihică ce
se caracterizează prin multiple schimbări
complexe, care în ansamblul şi integritatea
lor , formează o structură deosebită a
personalităţii.
 Aristotel propune şi o
periodizare:
I. 0-7 ani (doar că aici trebuie să se evidenţieze
vârsta de la 5-7 ani);
 II. 7-15 ani (copilul trebuie să fie învăţat să
citească, să scrie, să însuşească muzica şi arta
declamaţiei);
 III. 16-21 de ani (educaţia cetăţenească, să se
dezvolte voinţa, curajul, bărbăţia, intelectul, arta
discuţiei).
J.-J. Russo în lucrarea sa Emil sau despre
educaţie, abordează două probleme
psihologice importante:
 dezvoltarea psihologică are un caracter stadial şi
copilul se naşte desăvârşit, îl strică educaţia
incorectă şi societatea.
Periodizarea după J.-J. Russo:
 I. 0-2 ani (dezvoltarea fizică a copilului);

 II. 2-12 ani (stadiul dezvoltării organelor de simţ);

 III. 12-15 ani (dezvoltarea mintală);

 IV.15-21 ani (schimbări profunde în sufletul

copilului).
Şcoala psihologiei genetice din Geneva, fondatorul acestei şcoli este J.Piaget,
teza principală – intelectul se dezvoltă şi până la dezvoltarea limbajului.

Piaget foloseşte noţiunile de asimilare, acomodare şi

adaptare. Asimilarea este includerea cunoştinţelor
noi în structurile şi operaţiile intelectuale şi
comportamentale care deja există. Acomodarea este
schimbarea acestor structuri şi operaţii deja existente
sub influenţa noului deja asimilat.
 Aceste două procese se completează, se echilibrează
reciproc. Dacă între ele se stabileşte echilibru,
atunci are loc procesul, numit de Piaget, adaptare.
 În cazul când între asimilare şi acomodare
nu se stabileşte echilibrul sunt posibile trei
variante:

 1. când asimilarea întrece acomodarea, la copil se

dezvoltă gândirea egocentrică, sau chiar autistă.
Gândirea egocentrică se manifestă atunci când copilul
se centrează asupra propriilor acţiuni, asupra
propriului punct de vedere şi nu e apt să privească
obiectele, să înţeleagă fenomenele obiectiv, sau de pe
poziţia altuia. Gândirea autistă e mai pronunţată decât
cea egocentrică, copilul nu manipulează, nu operează
cu obiectele, de multe ori se joacă în plan imaginativ;
 2. când acomodarea întrece asimilarea.
Intelectul copilului se dezvoltă în
direcţia imitării, el totul acceptă, fără a
avea o atitudine critică şi propria poziţie;
 3. când între asimilare şi acomodare
există echilibru, adică are loc procesul de
adaptare, atunci e vorba de un intelect
adevărat, un intelect propriu-zis.
 Piaget evidenţiază următoarele stadii de
dezvoltare, folosind aceste acţiuni:

 0-1,5 ani intelectul senzomotoriu, se dezvoltă intelectul practic

neverbal, până la 9 luni se finalizează formarea activităţii perceptive,
copilul este centrat asupra propriului corp, tot mediul înconjurător se
reduce la senzaţii proprii, treptat percepe mediul înconjurător ca o
mulţime de obiecte separate, independente de copil;
 1,6-2 ani – 6-7 ani intelectul preoperaţional, este marcat prin apariţia
funcţiei simbolice a limbajului. Dezvoltarea limbajului devine prim
factor care determină dezvoltarea intelectuală a copilului;
 7-8 ani – 11-13 ani etapa operaţiilor concrete, operaţiile apar, dar ele
reflectă acţiunile nemijlocite cu obiectele; - se desfăşoară după 11-13
ani etapa operaţiilor formale.
 Şcoala psihologiei genetice din Paris,
fondatorul acestei şcoli este H. Wallon,
lucrarea principală Evoluţia psihică a
copilului. Alt reprezentant este R.Zazzo.
Ei consideră că în cadrul fiinţei umane e
nevoie să se evidenţieze trei laturi ale
dezvoltării: naturală, individuală şi
socială. Zazzo considera că chiar şi
primele acţiuni ale copilului cu obiectele
sunt determinate social.
 Wallon aduce următoarea
periodizare:
 0-1 an – stadiul senzoromotor, emoţional şi al
impulsivităţii;
 1-4 ani – stadiul de personalism, independenţă a
sinelui şi achiziţie de roluri;
 4-5 ani – stadiul de constituire a conştiinţei de sine;
 5-7 ani – stadiul de diferenţiere a comportamentului
social;
 7-11 ani – stadii şcolare;
 peste 11 ani – stadiul gândirii categoriale.
Şcoala psihologică din Viena,
fondatoarea acestei şcoli este Sharlotte
Bühler.
Evidenţiază rolul condiţiilor sociale în
educaţie şi instruire. Printre primii a
abordat problema educaţiei copilului în
diferite medii sociale: orfelinate, instituţii
educative de tip închis, de tip deschis etc.
Forţa motrice a dezvoltării este, după
părerea ei, tendinţa înnăscută a omului de
a se autorealiza.
 Sharlotte Bühler evidenţiază
următoarele faze ale vieţii:
 de la 0 până la 16-20 de ani se caracterizează lipsa propriei familii, lipsa
activităţii profesionale, lipsa autodeterminării;
 de la 16-20 până la 25-30 de ani se încearcă diferite tipuri de activitate,
se caută perechea pentru întemeierea propriei familii, autodeterminarea
este difuză, neconturată;
 de la 25-30 până la 45-50 de ani are loc specificarea autodeterminării,
adică se înaintează mai multe scopuri. La 40 de ani se formează
autoaprecierea, care reflectă rezultatele vieţii ca un tot întreg. Anume la
această vârstă omul conştientizează sensul vieţii;
 de la 65-70 de ani şi până la sfârşitul vieţii. Persoana rămâne singură,
lipseşte activitatea profesională. Activitatea interioară este orientată spre
trecut, amintiri, lipsesc scopurile, viaţa se schimbă în existenţă.
Reprezentanţii şcolii psihologice ex-sovietice sunt S.L.
Rubinştein (personalitatea este totalitatea condiţiilor
interne prin prisma cărora se reflectă acţiunile externe),
L.S. Vîgotski (dezvoltarea psihică este rezultatul
asimilării experienţei social-istorice, experienţă ce se
transmite în cadrul comunicării de către adult copilului),
A.Leontiev (propune activitatea dominantă specifică
fiecărei vârste, care contribuie în măsura cea mai mare la
dezvoltarea copilului şi-l pregăteşte pentru o nouă
treaptă, mai superioară), D.B. Elkonin (continuatorul
ideilor lui Vîgotski, Leontiev) şi mulţi alţii.
 Leontiev propune următoarea
periodizare:
 0-1 an – perioada de copil mic;
 1-3 ani – perioada antepreşcolară;

 3-6 ani – perioada preşcolară;

 de la 6-7 până la 9-10 ani – perioada

primei şcolarităţi;
 peste 10 ani – perioada adolescenţei –
trecerea la adult.
 Există diverse periodizări pe vîrste ale dezvoltării psihice a omului în
ontogeneză:

După L. Kohlberg a e elaborat o stadialitate în dezvoltarea raţionamentului

moral.

 Nivelul I de dezvoltare morală – premoral. (ce include 2

tipuri de raţionare morală: orientare prin pedeapsă şi
conformare; adică respectăm regulile ca să evităm pedeapsa,
sau ne conformăm, ca să obţinem recompnese.)
 Nivelul II de dezvoltare morală – moral.
 Nivelul III este superior în dezvoltarea morală, urmează după
vîrsta de 13 ani – morala principiilor individuale de
autoapreciere.
 Există diverse periodizări pe vîrste ale dezvoltării psihice a omului în
ontogeneză:

După E. Erikson a evidenţiat 8 etape (stadii) în dezvoltarea psihosocială a omului:

 Încredere - neîncredere
 Autonomie - dependenţă
 Iniţiativă – retragere, vinovăţie
 Sârguinţa, eficienţa - inferioritate
 Identitate - confuzie
 Intimitate-izolare
 Realizare-rutină creatoare
 Integritate-disperare
 2. Perioadele de criză în dezvoltarea
ontogenetică a omului

Începînd cu naşterea şi terminînd cu moartea, viaţa omului este însoţită de

anumite crize de vîrstă.
Criza este un ansamblu de fenomene tensionale, care marchează o
schimbare aproape bruscă şi semnificativă în viaţa omului.
 Criza nou-născutului;
 Criza comunicării emoţionale nemijlocite (de la 3-4 luni);
 Criza comunicării situativ-constructivă (de la 7-8 luni);
 Criza protoindependenţei (de la 1 an);
 Criza independenţei (de la 2,5 – 3 ani);
 Criza promaturităţii (de la 7 ani);
 Criza maturităţii (de la 11-15 ani);
 Criza adultului (40 ani);
 Criza femenină, masculină (53-55 ani);
 Criza pensionară (57-63 ani);
 Criza stagiului terminal (înainte de moarte).
 Criza nou-născutului. De la naştere pînă aproximativla o lună, cînd are loc
adaptarea senzorio-motoră aerian, la alimentaţie, la starea de somn şi de veghe
etc.
 Criza comunicării emoţionale nemijlocite. Se manifestă prin complexul de
nemulţămire socială – mişcări agitate şi tensionate ale mîinilor, picioruşelor,
capuşorului, corpului în întregime, prin emoţii negative prin nemulţămire,
protest, prin scîncet, ţipăt, strigăt, plîns.
 Criza comunicării situativ-constructivă. Cînd copilul respinge jucăria, obiectul
nepreferat în cadrul colaborării cu adultul.
 Criza protoindependenţei. Cînd copilul vrea, dar încă nu poate merge bine pe
picioare,, cînd vrea, dar încă nu poate vorbi.
 Criza independenţei. Exprimată prin dorinţa şi încercările insistente ale
copilului de a face totul singur, independent, dar nereuşind, manifestînd astfel
neastîmpăr, încăpăţinare, capricii, mofturi etc.
o Criza promaturităţii. Începe odată cu absolvirea grădiniţei şi
înmatricularea la şcoală, cînd se schimbă situaţia socială a dezvoltării
psihice, instituţia de învăţămînt, statusul copilului, cerinţele faţă de el
etc., ceea ce îl stresează.
o Criza maturităţii. Este condiţionată de maturizarea biologică bruscă
neproporţională a întregului organism, în special, de maturizare sexuală,
dar şi de cea psihologică, socială, şi manifestată prin aroganţă, grosolănie,
proteste, conflicte, abandon. Iar pe de altă parte, romantism, visare,
pasiune, energie, inventivitate etc.
o Criza stagiului terminal. Înainte de moarte, caracterizată prin agonie,
nelinişte, zbucium sufletesc, după care urmează disoluţia conştiinţei de
sine, a relaţiilor cu cei din jur, a comportamentului.
 Crizele în dezvoltarea psihică au consecinţe
negative dar şi valenţe pozitive.
Ele sunt în perpetuum mobile al dezvoltării şi
formării personalităţii.
În plan biologic: criza de creştere marchează un
moment de trecere între două perioade de
evoluţie.
Criza psihologică semnalează momentul unei
tulburări de conduită şi este însoţită de
inadaptarea socială.
 3. Activitatea, rolul ei în dezvoltare

 Dezvoltarea psihică a omului are loc în activitate.

 Activitatea este o formă de existenţă a omului, un mod
de punere în aplicare a cun oştinţelor şi de realizare a
scopurilor, idealurilor.
 Dezvoltarea psihică nu este dar de la natură, ci
rezultatul unei participări active şi interesate în
activitate.
 Pentru fiecare vîrstă există o activitate în care omul se
dezvoltă cel mai eficient.
 Această activitate se numeste primordială (dominantă,
de bază) (preşcolari – jocul, la şcolari – învăţarea).
După efectul general al raportului om-univers, subiect-obiect
se disting 3 tipuri de activităţi de bază:

 Jocul,
 Învăţarea,
 Munca.
 Tot în activitatea dominantă trebuie să
efectuăm cercetarea dezvoltării psihice
a omului. De ex: dezvoltarea gîndirii
elevilor mici e raţional să o studiem în
cadrul învăţării.
 Dezvoltarea deprinderilor şi abilităţilor
de producere a bunurilor materiale de
către adulţi e bine investigat în muncă,
activitatea profesională.
 Activităţi primordiale ce corespund vîrstelor:

 Prunciei (2-12 luni, activitatea de bază este comunicarea

emoţională cu adultul);
 Timpurii (1-3 ani, activitatea de bază o constituie acţiunile cu
obiectele);
 Preşcolare – jocul;
 Şcolare – învăţarea;
 Preadolescente (11-16 ani, activitatea de bază este comunicarea
intimă cu semenii);
 Adolescente (16-19 ani, activitatea de bază se consideră cea
instructiv-profesională);
 Adulţi – munca;
 Bătrîni – odihna şi comunicarea interpersonală.