Ciclurile vieţii şi

tulburările psihice

Coordonator ştiinţific:
Absolvent,

7
 Argument
Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut, concepţia
actuală fiind determinată şi modulată de importante şi diferite surse. Teoriile diverse ale ciclului
vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând un vocabular standard, dar utilizând în general
termeni congruenţi: etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.
Pornind de la necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării, a fost introdus
conceptul de ciclu al vieţii, a cărui secvenţialitate demonstrează faptul că, deşi viaţa fiecărei
persoane este unică, există o ordine constantă în cursul vieţii umane. Principiul epigenetic,
descris pentru prima dată de Erikson, reprezintă o consideraţie generală, pe baza căreia fiecare
etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize care trebuie rezolvate satisfăcător,
pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o manieră continuă şi lină. Conform modelului
epigenetic, rezolvarea nereuşită a unei crizei specifice unei perioade de viaţă face ca toate etapele
ulterioare de dezvoltare să reflecte acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional,
social şi chiar fizic, ducând la vulnerabilizarea persoanei.
Stadiile ciclului de viaţă sunt însă structurate liber şi permit într-o anumită măsură alegerea
individuală. În unele societăţi aceste stadii sunt definite colectiv, prin apartenenţa la o a numită
generaţie sa categorie de vârstă. În societăţile occidentale, anumite puncte de tranziţie, precum
vârsta la care se încep relaţiile sexuale, vârsta majoratului sau vârsta la care educaţia nu mai este
obligatorie sunt definite şi reglementate prin lege.
Pe baza literaturii de specialitate am considerat validă o impărţire în trei mari cicluri de
viaţă (ciclul de creştere şi dezvoltare, ciclul adult, ciclul vârstei de involuţie), pentru care am
accentuat caracteristicile şi vulnerabilităţile ce alimentează transformări ale dezvoltarii şi
antrenează diferite tulburări psihice. Problemele dezvoltarii psihice sunt numeroase şi dificil de
abordat deoarece societatea modernă, prin dezvoltarea sa impetuoasă, creează un cadru de
condiţionare material, familial, social.
Aria tematică în care este circumscrisă lucrarea de față este cea a psihologiei clinice şi
medicale şi am încercat, pe baza studiilor de caz prezentate, suprinderea, folosind un
instrumentar adecvat, a unor tulburări specifice în anumite momente ale ciclului vieţii. Primul
studiu de caz prezintă un adolescent ale cărui manifestari se înscriu sferei tulburărilor de
comportament, al doilea studiu de caz vizeaza un subiect feminin, suferind de un episod de
depresie severă, iar treilea studiu de caz se axează asupra vieţii intime a unui cuplu in care
partenerul de sex feminin a trait trauma adulterului tatălui şi a divorţului părintilor, cu efecte
asupra relaţiei prezente, iar al patrulea studiu are ca subiect un vârstnic, la care se manifestă, acut
şi tulburător, trauma pierderii fiului şi a soţului.

8
 1.1. Personalitatea şi ciclurile vieţii
Termenul de ciclu al vieţii, life cycle s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta
teoria dezvoltării. Un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până
la moarte, esenţială înţelegerii complexităţilor comportamentului uman. Fiind infinit din punct de
vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe,
demonstrând o ordine în cursul vieţii umane, deşi viaţa fiecărei persoane este unică. Principiul
fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii este invariabilitatea secvenţei ce apare într-
o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete (Tudose, 2004).
Sociologii indică prin conceptul de ciclu de viață, secvența de activități sau stări și
evenimente din domenii diferite care se întind de la naștere până la moarte. Ciclul de viață este,
în primul rând, văzut ca integrarea de vieți individuale în structuri sociale sub forma de
împărtășirea lor în poziții sociale și roluri. Un aspect major al ciclului de viaţă este ordonarea
temporală internă, adică durata relativă în anumite stări, precum și distribuțiile de vârstă în
funcşie de diferite evenimente sau tranziții (Mayer, 2002).
În psihologie, diferenţele semnificative dintre teoriile clasice ale ciclului vieţii constau în
aplicarea de criterii de dezvoltare specifice. În general, schemele individuale folosesc elemente
ca: maturitate biologică, capacităţi psihologice, tehnici adaptative, mecanisme de apărare,
complexe ca simptom, nevoile de rol, comportamentul social, stilul cognitiv.
Freud, Erikson şi Piaget descriu dezvoltarea ca o trecere printr-o succesiune fixă de etape
cărora le corespund vârste aproximative. Freud pune accentul pe dezvoltarea personalităţii,
Erikson consideră dezvoltarea drept competenţă socială, iar Piaget accentuează dezvoltarea
intelectuală (Sion, 2003).
În fundamentarea conceptului de ciclu al vieţii, Freud rămâne unanim recunoscut pentru
contribuţia adusă. Acesta introduce, începând cu studiile publicate în 1915, o schemă de
dezvoltare, concentrată asupra perioadei copilăriei şi organizată în jurul teoriei sale despre libido.
Conform teoriei lui Freud (Verza, Verza, 2002; Creţu, 2001; Birch, 2000; Sion, 2003, etc.) fazele
de dezvoltare ale copilăriei corespund schimbărilor succesive în investirea energiei sexuale în
anumite regiuni ale corpului, asociate de obicei erotismului: gura, anusul şi zona genitală. Pe
această bază a deosebit următoarele perioade de dezvoltare, pe care le-a clasificat astfel: faza
orală (de la naştere până la 1 an); faza anală (de la 1 an la 3 ani); faza falică (de la 3 ani la 5 ani).
După 5 ani se instalează faza latentă, care se întinde până la pubertate, marcată de diminuarea
interesului sexual reactivată la pubertate. Evoluţia satisfăcătoare a dezvoltării în aceste faze ale
copilăriei va fi esenţială pentru funcţionarea normală a adultului, când evenimentele ar avea o
mai mică influenţă.

9
 Tabel nr.1. Etapele psihosexuale
(adaptat după Guy R. Lefrancois, 1983, apud. Sion, 2003)
Etapa Vârsta Caracteristici
aproximativă
Orală 0-8 luni Sursele de plăcere sunt suptul, muşcatul, înghiţitul şi joaca
cu buzele;
Preocupare pentru gratificarea imediată a impulsurilor;
ID-ul este dominant.
Anală 8-18 luni Sursele de gratificare sexuală cuprind eliminarea fecalelor şi
urinei, precum şi reţinerea lor;
ID şi EGO.
Falică 18 luni-6 ani Copilul devine interesat de organele genitale, sursa plăcerii
sexuale implică manipularea organelor genitale – perioada
complexului Oedip sau Electra;
ID, EGO, SUPEREGO.
Latentă 6-11 ani Pierde interesul în gratificare sexuală. Identificarea cu
părintele de acelaşi sex;
ID, EGO, SUPEREGO.
Genitală După 11 ani Interes faţă de modelul de plăcere sexuală, respingerea
fixaţiilor sau regresiilor.

Pentru Piaget (apud Verza, Verza, 2002) structurile, relaţiile cu mediul se construiesc
dinamic, sub formă de acţiuni, operaţii, grupări de operaţii, mai întâi concrete, apoi formal
logice. Astfel, dezvoltarea inteligenţei se face în secvenţe invariabile (stadii):
- stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni) atunci când copilul cunoaşte prin intermediul
activităţilor fizice pe care le îndeplineşte. Îşi achiziţionează baza întregului edificiu al cunoaşterii
umane: schema obiectului permanent. Stadiul se încheie cu achiziţia limbajului şi a gândirii
simbolice;
- stadiul preoperaţional (2-5/7 ani) caracteristic pentru copilul de vârstă preşcolară, luptând
pentru a-şi achiziţiona gândirea logică;
- stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani) când copilul poate gândi logic probleme
„concrete”, „acum şi aici”. Gândirea devine reversibilă, în limitele realităţii, copilul înţelege
deducţia necesară cunoscând proprietăţile obiectelor;
- stadiul operaţiilor formale (12/13 ani): sunt adolescenţii capabili să opereze mental asupra
unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gândire ştiinţifică, fac deducţii sistematice pe baza
unor ipoteze.
Teoria propusă este funcţională, accentuând rolul adaptării, cât şi o teorie structurală,
accentuând rolul organizării sistemului cognitiv. Conţinutul ei este orientat spre comportamente
care constituie datele cognitive de bază, ce sunt apoi prelucrate. Piaget a dezvoltat o teorie despre
modul cum îşi achiziţionează fiinţa umană cunoştinţele (epistemologia genetică) plecând de la
greşelile pe care le fac copiii, la anumite vârste, în rezolvarea unor probleme. După Piaget,

10
dezvoltarea mentală este un proces evolutiv, iar stadiile se succedă pentru că sunt tot mai
adaptate, răspunzând exigenţelor realităţii.
Tabel nr.2. Paralelă între viziunea piagetiană şi cea freudiană privind dezvoltarea umană
(Muntean, 2004)
Repere de Piaget Freud
dezvoltare
Reflexe înnăscute Sisteme de reflexe şi instincte Stadiu oral primitiv
(prima lună) Nu se face diferenţiere între eu şi Suptul, îndeplinind funcţie
lumea externă alimentară, devine activitate
libidinală
Nivel emoţional Coordonare ochi-mână Sub influenţa anturajului care
(pe la 6 luni) Reacţii circulare secundare satisface nevoile copilului, se naşte
afectivitatea acestuia
Nivel senzori-motor Construirea obiectului permanent Debutul stadiului anal (pe la 1 an)
(8-9 luni – 18 luni) (prima schemă de conservare) Dezvoltarea sexualităţii se
Reversibilitatea acţiunilor motorii evidenţiază în schimbarea zonelor
Descoperirea acţiunilor care devin erogene. Copilul descoperă
cauza generatoare a unor efecte interdicţiile în antrenamentul
(trage păturica pentru a-şi apropia pentru a fi curat
jucăria) Are loc o întărire a eului.
Primul nivel de Începe interiorizarea schemelor de Etapa de reconsiderare a
reprezentări acţiune motorie în reprezentări achiziţiilor sociale şi afective
(18 luni- 3 ani) mentale Dezvoltarea curiozităţii (explorarea
Are loc o decentrare progresivă cu corpurilor): faza sadico-anală.
efect de construire a vastului spaţiu Relaţii interpersonale inconştiente
trăit. (începutul complexului Oedip)
Apariţia funcţiei simbolice şi a
limbajului
Nivel preoperaţional Încă nu există o structurare Formarea complexelor parentale
(3-6 ani) ierarhică a claselor de obiecte. Diferenţierea supraeului şi
Dificultăţi de organizare a formarea unor atitudini morale
enunţurilor logice cu conexiuni de Importanţa relaţiilor interpersonale
tipul : tot/unii ( toate ciorile sunt Sexualitatea autoerotică de până
păsări, unele păsări sunt ciori) acum devine obiectuală
Nivel de diferenţiere Stadiul operaţiilor concrete Debutul perioadei de latenţă
a operaţiilor Operaţiile (seriere, clasificare, sexuală şi afectivă
(de la 6-7 ani la 11- corespondenţă etc.) devin Par a fi uitate evenimentele
12 ani) reversibile. anterioare; este vorba despre
Achiziţia sistemului de coordonate refularea lor. Scăderea forţei de
spaţiale (orizontal/vertical). Pot fi manifestare a pulsiunilor face loc
coordonate mai multe perspective achiziţiei de cunoştinţe
Nivelul adolescenţei Gândire ipotetico-deductivă Fuziunea pulsiunilor
(după 11-12 ani) Operaţii formale Eul trebuie să lupte împotriva
Capacitate de a rezolva probleme asalturilor sinelui
prezentate în enunţuri verbale Unele tendinţe refulate reapar
Capacitate de a aborda realul sub Răspunsurile eului pot fi
aspectul posibilităţilor (al ascentismul şi intelectualizarea.
posibilului)
O consideraţie generală asupra ciclurilor vieţii este principiul epigenetic, descris pentru
prima dată de Erikson, care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de

11
evenimente şi crize care trebuie să fie soluţionate satsifăcător pentru că dezvoltarea să se
realizeze într-o manieră continuă şi lină. În ciclul vieţii, fiecare etapă de dezvoltare are o
caracteristică dominantă, un complex de trăsături sau o criză specifică care oferă criteriul de
diferenţiere atât de etapele anterioare cât şi de cele ce o vor urma. Pe baza concepţiei lui Erikson
stadiile de dezvoltare şi procesele sociale ajung să stabilească un teren comun (Tudose, 2003).
Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate
pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există persoane care nu rezolvă
complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii.
Fiecare fază succesivă asigură posibilitate găsirii de noi soluţii la problemele anterioare, în timp
ce există permanent un element de conservatorism, orice achiziţie anterioară regăsindu-se, sub o
anumită formă, într-o fază ulterioară. Etapele de dezvoltare constituie schema ego-ului şi oglinda
ierarhiei celor mai relevante structuri sociale. În cadrul fiecărei faze apar piedici puternice
impuse de societate şi toate la un loc întâmpină o serie de dificultăţi instituite în viaţa umană.
Atunci când este pregătit din punct de vedere biologic, psihologic şi social şi când pregătirea
coincide cu contextul social, individul trece la o etapă superioară (Kail, Cavanaugh, 2004).
Tabel nr.3. Stadialitatea dezvoltării după Erikson
(Albu, 2007)
Stadiul Principala achiziţie Factorii sociali Corolarul axiologic
determinanţi
Infantil Încredere versus neîncredere Mama sau substitutul Speranţa
(0-1 an) matern
Copilărie mică Autonomie versus Părinţii Voinţa
(1-3 ani) dependenţă
Copilăria Iniţiativă versus Mediul familial Finalitatea în acţiuni
mijlocie retragere, vinovăţie (teleonomia)
(3-6 ani)
Copilăria mare Sârguinţă, eficienţă Şcoala şi grupul de Competenţa
(6-12 ani) versus inferioritate joacă
Adolescenţa Identitate versus confuzie Modelele şi Unitatea
(12-18/20 ani) covârstnicii
Tânărul adult Intimitate versus izolare Prietenii, relaţia de Mutualitatea
(20-30/35 ani) cuplu afectivă
Adultul Realizare versus Familia, profesia Responsabilitatea,
(35-50/60 ani) rutină creatoare devoţiunea
Bătrâneţea Integritate versus disperare Pensionarea, apusul Înţelepciunea
(60 ►ani) vieţii

Teoriile contemporane completează teoria ciclului vieţii a lui Erikson, ajungând la o

configuraţie mai complexă decât a cercului iniţial descris, şi anume la cicluri suprapersonale
articulate între ele, fiecare reprezentând de fapt un ciclu al vieţii, cu direcţii de dezvoltare
specifice, suprapunându-se, intersectându-se, ciocnindu-se şi uneori întărindu-se reciproc: ciclul
biologic-reproductiv, ciclul familial-marital, ciclul educaţional-vocaţional (Austrian, 2002).

12
 Literatura de specialitate cuprinde şi descrieri asupra ciclului familial, ciclului profesional,
ciclului locativ, ciclului relaţiilor sociale, etc. Teoria ciclurilor vieţii poate fi înţeleasă astfel nu
doar în sensul restrâns al cronologiei, ci într-un sens mai larg, care presupune angajarea dinamică
a persoanei în proiecte de viaţă, care îi implică şi pe alţii, mai ales pe cei din ambianţa socială
proximă. În diversele domenii de viaţă se desfăşoară diferite programe existenţiale care au un
început şi un sfârşit, se pot relua în alt context şi, în general, asemenea „parcursuri“ existenţiale
se desfăşoară în paralel din perspectiva diverselor cicluri suprapersonale - familia proprie şi de
origine, la locul de muncă şi la şcoală, probleme legate de locuinţă, de activitate profesională
specială, activitate socială, politică, etc. În fiecare din aceste domenii se depune efort, sunt trăite
stresuri şi satisfacţii; ele se pot cumula la un moment dat după mai mulţi ani, sau eforturile şi
stresurile dintr-un ciclu sunt compensate prin satisfacţiile din altul. Abilităţile persoanei,
satisfacţiile acesteia şi stresul relaţionat la un moment dat reţelei sociale externe pot fi clarificate
urmîrind ciclurile vieţii, a dinamicii, a schimbărilor ce se petrec în cadrul acesteia, ducând şi la
explicarea fluctuaţiei circumstanţiale a vulnerabilităţii (Mosher, Day, 1999).
Mulți autori apreciază faptul că viața individului se compune din etape distincte întrerupte
prin crize psihobiologice ce marchează trecerea de la o etapă la alta. D. J. Levinson (apud Crain,
2011) face referire la următoarele perioade în care împarte structura vieții: 1. copilăria și
adolescența (0-17 ani); 2. vârsta adultă cu subetapele: perioada adultului tânăr (17-28 ani -
intrarea în vârsta adultă; perioada anilor 30), perioada adultului mijlociu (45-50 ani - intrarea în
vârsta adultului mijlociu; vârsta de tranziție de la 50 ani; culminarea vârstei adultului mediu - 55-
60 ani), perioada adultului târziu (60-65 ani); 3. bătrânețea (65-70 ani și peste această vârstă).
Bühler (apud Enăchescu, 2004) distinge mai multe etape ale vieții după cum urmează: de
la 0 la 15 ani este etapa anilor de creștere de dinaintea capacităților de reproducere ale
individului; de la 15 la 25 de ani este perioada de continuare a creșterii după instalarea capacității
de reproducere; de la 25 la 45 de ani este perioada de stabilizare între creșterea generativă și cea
retrogresivă; de la 45 la 65 de ani începe creșterea retrogresivă și pentru femei sfârșitul
capacității de reproducere; după vârsta de 65 de ani continuă creșterea retrogresivă, pierzându-se
capacitatea reproductivă pentru ambele sexe. Tot Bühler susține faptul că etapele vieții sunt
perioade psihobiologice individualizate, omogene, numind următoarele: momentul nașterii
individului, viața în familie, criza pubertară și adaptarea școlară, adolescența, maturitatea și
vârsta adultă, criza de involuție, involuția și perspectiva morții (Staudinger, 2002).
Abordând o poziție strict psihanalitică, Rank distinge patru faze ale vieții: 1. faza familială
unde au loc traumatismul nașterii individului în sens psihanalitic, uniunea acestuia cu mama și cu
idealurile familiei; 2. faza socială când au loc identificarea persoanei și asimilarea rolurilor
sociale și a civilizației de către aceasta; 3. faza artistică ce presupune creația sau unirea cu lumea

13
și valorile sau crearea culturii; 4. faza spirituală când se manifestă mișcarea spiritului și separația
ultimă sau moartea (Pulkkinen, 2002).
Sintetizând literatura de specialitate (Șchiopu, Verza, 1997; Verza, Verza, 2002, Creţu,
2001, Sion, 2003; Albu, 2007; Lepădatu, 2008, etc.) pot fi evidenţiate trei mari cicluri:
1. Ciclul de creştere şi dezvoltare, până la 20 de ani, cuprinde numeroase perioade şi
substadii cu caracteristicile sale fiecare.
2. Ciclul adultului, de la 20 la 65 de ani sau ciclul inserţiei profesionale.
3. Ciclul de regresie, de la 65 de ani până la sfârşitul vieţii.

Tabel nr.4. Stadiile implicate în ciclurile vieţii şi ale dezvoltării psihice

Ciclul vietii Caracteristicile
fundamentale
Prenatal Formarea organismului,
(9 luni) naşterea
Copilaria şi Însuşirea (învăţarea)
pubertatea; conduitelor de creştere,
adolescenţa autonomia, autoservirea,
(0 - 20 ani) autocontrolul, învăţarea,
însuşirea de strategii de
instruire şi autoinstruire,
socializarea conduitei,
integrarea familială,
şcolară, socială,
subidentităţile socio -
culturale, familială şi
şcolară.
Vârstele Contribuie la viaţa
adulte active productivă, construcţia
(20 la 65 ani) unei familii, a
subidentităţilor
profesionale, maritale şi
parenterale.
Vârstele de Dezangajarea profesionala, Perioada de trecere 66 - Uşoara intensificare a
involuţie adaptare la denuclearizarea 70 ani ;
(65 la 90 ani) familiei.
Vârstele de
involuţie
(65 la 90 ani)
Substadiile implicate Carateristici privind
modificarea
Perioada embrionară; Cel mai intens ritm de
Perioada fetală precoce; creştere.
Perioada fetală tardivă.
Primul an de viaţă; Ritm foarte intens de
Prima copilarie perioada creştere staturală şi
antepreşcolară 1 - 3 ani; ponderală în primul
A doua copilarie an, ritmul creşte
perioada preşcolară 3 - 6 treptat cu un puseu în
ani ; perioada preşcolară şi
A treia copilarie perioada altul în perioada
şcolară mica 6 - 10 ani ; pubertăţii. La 24 ani
Pubertatea 10 - 14 ani ; creşterea staturală
Adolescenţa 14 - 20 ani; înceterază.
Adolescenţa prelungită
20 - 24 ani.
Tinereţea 25 - 35 ani ; Echilibru şi vitalitate,
Varsta adultă precoce 35 procreere activa. În
- 44 ani ; varsta adultă precoce
Varsta adultă mijlocie 45 apare o uşoară
- 55 ani ; deteriorare senzorială
Varsta adultă tardivă 55 - (vizuală) care se
65 ani. extinde şi spre alte
zone senzoriale.
deteriorarii organice
Perioada primei bătrâneţi în perioada de trecere.
70 - 80 ani ; Ritmuri inegale de
Perioada celei de-a doua deteriorare a funcţiilor
bătrâneţi 80 - 90 ani ; şi energiei psihice în
Perioada marii bătrâneţi celelalte perioade cu
peste 90 ani. deces în oricare dintre
ele.

14
 În materialul ciclului de creştere şi de dezvoltare psihică apar tendinţe noi privind statutul
de vârstă stratificat oarecum social prin criteriile care justifica delimitari de etape. Viaţa socială
şi funcţiile ei pentru procesul dezvoltării se schimbă intens în zilele. Modul în care are loc
procesul dezvoltarii umane, momentele semnificative privind achiziţii comportamentale şi
integrarea acestora în structura personalităţii, suferă un fel de proces de deplasare în treptele
vieţii spre vârste mai timpurii. După cum există o tendinţă seculară a pubertăţii de a coborî spre
etapele copilariei (Tanner, apud Munteanu, 2009), există şi o tendinţă a adolescenţei de a se
dilata spre ciclul adult care, la randul său, tinde sa împinga ciclul sau vârsta a treia peste deceniul
al şaptelea.

1.2. Ciclul de creştere şi dezvoltare

1.2.1. Primul an de viaţă

Creşterea este foarte intensă după naştere. Debutul vieţii trebuie raportat la dezvoltarea
umană din primul an de viaţă, cu atât mai mult cu cât primul an de viaţă este dominat de
dependenţa foarte mare a copilului de axa parentală.
La naştere, organismul dispune de o capacitate senzorială generală relativ bine dezvoltată,
dar de o capacitate de reacţii internaţionale şi coordonate aproape nulă. O mare parte din
reacţiile disponibile au un caracter primar, constituind forme motorii de debut ale conduitei
motorii. Cea mai mare parte a zilei, noul născut doarme, la cei mai mulţi copii somnul
extinzându-se pe 4/5 din 24 de ore. Treptat însă, raportul dintre orele de somn şi cele de veghe
se va modifica (Lepădatu, 2008).
În primul an de viaţă, din punct de vedere al teoriei lui Erikson, copilul cunoaşte prima
etapă: încredere bazală/ neîncredere bazală. Experienţa primului an de viaţă este terenul pentru
dobândirea unui sentiment de încredere fundamentală, o atitudine pozitivă faţă de sine şi faţă de
lume ceea ce asigură o personalitate sănătoasă (Newman, 1995).
Această perioadă se suprapune, mai mult sau mai puţin, etapei orale din teoria freudiană,
deoarece gura este cea mai sensibilă zonă a corpului. Nevoile primare ale nou-născutului sunt
găsirea sânului, suptul şi hrănirea. Rolul trebuinţelor este foarte mare în ontogeneza timpurie,
aceste trebuinţe fiind ciclice (trebuinţa de alimentare, somn, apă etc.) şi trebuinţe permanente
(trebuinţa de apărare, orientare, investigaţie). Se constituie, de asemenea, treptat, trebuinţe
psihologice cum ar fi aceea de a forţa prezenţa adulţilor şi relaţionarea cu aceştia. La acestea se

15
adaugă trebuinţa de a simţi, auzi, vedea etc., trebuinţă ce va activa reflexul de orientare şi forma
sa proprie, curiozitatea.

1.2.2. Perioada antepreşcolară

Prima copilărie sau perioada antepreşcolară este cuprinsă între 1-3 ani cunoaşte o intensă
expansiune subiectivă. În această etapă are lor constituirea primară coerente a trăirii experienţei
de viaţă curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi al celor ce
frecventează familia, să sesizeze reguli, interdicţii, orarul şi stilul de viaţă al familiei, trăind
conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de această realitate (Creţu, 2001).
Dacă la începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi
încărcată de mari dificultăţi de pronunţie, la 3 ani copilul vorbeşte relativ fluent, în propoziţii
inteligibile, având un limbaj situativ bogat. Poate formula impresii, dorinţe, constatări,
interogaţii. Lumea devine pentru copil un spectacol în care îi place să fie asistat de comunicarea
cu adultul. Activitatea formativă cea mai frecventă între 1-3 ani constă în mânuirea de obiecte.
În perioada antepreşcolară, copilul este angajat în căutarea de mijloace de a-şi consolida
autonomia prin perfecţionarea deplasării cât şi prin consolidarea deprinderilor de mânuire a
obiectelor. Emaniciparea relativă de sub tutela mamei şi a înlocuitorilor ei este mai evidentă pe
planul acţiunilor decât pe cel afectiv, unde se constituie adevărate acumulări de dorinţe şi intenţii
mijlocite doar de teama de a nu pierde afecţiunea şi asistenţa adultului. Prin deplasare, copilul
mic câştigă senzaţia separării lui de ceilalţi, eu, tu, al meu, a mea fiind cuvinte obişnuite, folosite
de copil pe parcursul acestei etape. Copilul poate alege între a păstra/a reţine şi a lăsa/a da
drumul, între a fi cooperant sau a fi încăpăţânat (Allen, Marotz, 2003).

1.2.3. Perioada preşcolară

A doua copilarie sau perioada preşcolară cuprinsă între 3-6 ani debutează cu intrarea în
grădiniţă, unde tipul de relaţii se nuanţează şi se diversifică, amplificându-se conduitele din
cadrul colectivelor de copii. Are loc concomitent şi diferenţierea conduitelor faţă de persoane de
diferite vârste şi ocupaţii, aflate în ambianţa cultural-socială a copilului (Verza, Verza, 2002).
Dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preşcolară. De la 3 la 7 ani are loc o creştere
de la aproximativ 92 cm la 117 cm ca statură şi o creştere de la cca 14 kg la 22 kg ponderal.
Organismul în întregime devine mai elastic, mişcările mai suple şi mai sigure.

16
 Formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei este deosebit de activă,
prin organizarea de deprinderi şi obişnuinţe, mai specifice fiind comportamentele alimentare, de
îmbrăcare şi igienice.
În această perioadă, din punct de vedere eriksonian, preşcolarul ocilează între iniţiativă şi
vinovăţie. Pe măsură ce copiii se apropie de sfârşitul celui de al treilea an, ei sunt capabili să
iniţieze atât o activitate intelectuală cât şi una motorie învăţând să se bazeze pe acţiunile lor.
Aceste iniţiative se consolidează în funcţie de gradul de libertate fizică acordată copilului şi de
satisfăcere a curiozităţii lui intelectuale. Copiii mici care au învăţat să meargă, puşi în situaţia să
nu se simtă bine în legătură cu comportamentul şi interesele lor, pot ieşi din această perioadă cu
un sentiment de vinovăţie asupra activităţilor pe care le iniţiază. Astfel, pe plan emoţional pot
dezvolta mecanisme de apărare care îl ajută să facă faţă anxietăţii provocate de emoţii neplăcute
sau inacceptabile: refularea, proiecţia, negarea, regresia, formaţiunea reactivă, deplasarea,
raţionalizarea, identificarea, sublimarea (Bee, Boyd, 2004).
În acest interval, creşterea curiozităţii sexuale se manifestă prin antrenarea în jocuri de
grup legate de sex sau atingerea propriei zone genitale sau a altui copil. Asemenea impulsiuni
din copilărie sunt reprimate şi reapar în timpul adolescenţei, ca parte a pubertăţii dacă părinţii nu
atrag atenţia prea mult asupra acestor impulsiuni, caz contrar în care copilul poate deveni inhibat
sexual. Pentru Freud aceasta este etapa falică de dezvoltare, când plăcerea este legată de zona
genitală. Este momentul complexului lui Oedip, respectiv al complexului Electra la fete, ambele
rezolvându-se prin identificarea cu părintele de acelaşi sex (Birch, 2000).

1.2.4. Perioada şcolară mică

A treia copilarie sau perioada şcolară mică (6 - 10 ani) se dechide o dată cu intrarea
copilului în şcoală, moment când copilul începe să participe la un program organizat de educaţie
şi învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Activitatea şcolară va solicita intens
activitatea intelectuală, procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolii
elementare. Copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul
atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Învăţarea şi alfabetizarea
constituie condiţiile majore implicate în viaţa de fiecare zi a copilului de 7 ani (Lepădatu, 2008).
Cea de-a patra etapă de dezvoltare a lui Erikson presupune ca achiziţie hărnicia,
perseverenţa sau inferioritate. Activitatea, capacitatea de a munci şi de a dobândi aptitudinile
adultului, sunt elementele cheie ale etapei. Copilul învaţă că el este capabil să realizeze diverse
lucruri şi că este capabil să stăpânească şi să completeze o anumită acţiune. Accent prea mult pus
pe reguli va dezvolta copilului simţul datoriei în detrimentul plăcerii naturale de a munci.

17
 1.2.5. Pubertatea şi adolescenţa

În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenţia două stadii marcante şi
anume: 1. Stadiul pubertăţii (de la 10 la 14 ani) dominat de o intensă creştere (puseu), de
accentuarea dimorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanţe în dezvoltarea psihică şi de
dezvoltarea mare a sociabilităţii (mai ales pe orizontală);
2. Stadiul adolescenţei (de la 14 la 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adultă, de
procesul de câştigare a identităţii, de intelectualizarea pregnantă a conduitei urmat de stadiul
adolescenţei prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani) dominat de integrarea psihologică primară la
cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune maritală.
Pubertatea este o perioadă dominată de procesul de creştere şi maturizare sexuală intensă şi
cuprinde: etapa prepuberală (de la 10 la 12 ani) ce se exprimă printr-o accelerare şi intensificare
din ce în ce mai mare a creşterii (staturale mai ales), concomitent cu dezvoltarea pregnantă a
caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor, apariţia pilozităţii pubiene şi a celei
axilare). Conduita generală capătă caracteristici de alternanţă, între momente de vioiciune, de
conduite copilăroase exuberante şi momente de oboseală, apatie, lene. Totodată, conduitele
copilului se încarcă de stări conflictuale ce se pot centra pe efectele acestor momente de lene
care determină admonestări atât în familie, cât şi în şcoală. Intrarea într-un nou ciclu de
şcolarizare cu noi cerinţe şi solicitări constituie o schimbare generală a cadrului de desfăşurare a
învăţării şcolare, la care se adaugă intelectualizarea afectivă în şcoală, care întăreşte sentimentul
de apartenenţă la generaţie şi alimentează experienţa intimităţii prin prietenie, colegialitate şi
solidarizări în situaţii critice, dar şi agresivitatea. Se modifică discret statutului de elev, fapt ce
atrage antrenarea în activităţi specifice tineretului, cu copii mai mici şi mai mari (formaţii
artistice, sportive, în cercuri pe discipline, în concursuri şcolare integrate ce creează experienţa
competiţiilor şi o înţelegere mai largă a valorii activităţii efectuate). Şi în familie încep să se
manifeste modificări de cerinţe faţă de puber, de obicei incerte (Simmons, 2009).
Pubertatea propriu-zisă (sau momentul culminant al pubertăţii) de la 12 la 14 ani, este
dominată de puseul de creştere, mai evident între 11 şi 13 ani la fetiţe şi între 13 şi 14 ani la
băieţi. După vârstele-limită ale puseului, creşterea se încetineşte şi continuă ulterior lent, mai
mulţi ani (până la 24/25 ani). Puseul de creştere este secondat discret de maturizarea sexuală care
se intensifică în jurul etapei de maximum de creştere. Momentul culminant al pubertăţii este în
genere tensional şi încărcat de confuzie. Din punct de vedere psihologic, creşterea şi maturizarea
sunt legate de numeroase stări de disconfort (Creţu, 2001).
Momentul postpuberal (de la 14 ani la 16/18 ani) este de trecere şi, în acelaşi timp, puţin
diferenţiabil de momentul preadolescenţei. Perioada adolescenţei se prezintă ca un fenomen

18
complex, ce implică sfera biologică, psihologică şi socială, având numeroase determinări, de
factură genetică, geografică, culturală, socială şi educaţională (Adams, 2000).
În perioada adolescenţei apar numeroase stări de conflictualitate sau crize. Unul dintre
primii autori care a cercetat, din punct de vedere științific, adolescența, Hall, prezintă această
perioadă ca fiind dominată de "furtuni și stres" şi de preschimbări de ordin fizic, mental și
emoțional (Verza, Verza, 2002). Adolescenţa este câmpul psihologic care oferă cele mai multe
oportunităţi pentru a studia schimbarea, fiind stadiul în care au loc majore transformări
biopsihosomatice (Doron, Parot, 1999). Adolescentul încearcă, în acestă etapă, să găsescă
formula personală a unicităţii sale, să construiască propria sa lume inerioară în scopul de a se
detaşa de tutela familiei şi de a-şi cuceri treptat şi spori autonomia şi independenţa de care are
nevoie (Sion, 2003). Întreg acest proces se desfăşoară sinergic, în dinamica lui personalitatea
adolescentului preschimbându-se şi devenind cât mai actuală, prezentă, acorată din ce în ce mai
puternic în mediul real, orientată spre viitor şi spre poziţia dorită în cadrul sistemului de relaţii
sociale, cu scopul de a obţine aprecierea colectivă în acord cu statusul de viitor adult.
Modificările fizice rapide ale acestei perioade antrenează apariţia unor îngrijorări, nelinişti
sau chiar temeri. Adolescentul pendulează între a rămâne copil şi a deveni adult, acesta
concentrând atât caracteristici infantile cât şi particularităţi ale viitorului adult. Această ocilaţie
este exprimată şi în comportamentul adolescentului unde coexită copilăria, sfidarea,
opoziţionismul, dar şi maturitatea (Iftene, 1999). Aceste aspecte au ca explicaţie şi atitudinea
oscilantă a adulţilor care uneori apreciază şi se comportă cu adolescentul ca şi cum ar fi o
persoană matură, independentă acţional şi responsabilă, iar alterori cer adolescentului
subordonarea, ca unui copil. În astfel de situaţii adolescentul începe să se întrebe asupra
statutului şi a rolului pe care îl aşteptă ceilalţi de la el sau îi este atribuit şi despre modalitatea în
care să demonstreze maturitatea (Bauman, Richie, 1995).
Offer et. al. (apud. Hess, 2011), ca urmare a unui studiu longitudinal realizat pe un grup de
băieţi care a fost urmărit din adolescenţa timpurie până în etapa adultă, au constatat faptul că cei
mai mulţi dintre aceştia (35%) au prezentat scurte crize tranzitorii fiind, în general, bine adaptaţi,
iar 23% au evidenţiat o dezvoltare calmă, continuă, cu manifestări de încredere respect reciproc
şi afecţiune în direcţia covârstnicilor şi a adulţilor, pe când numai 22% dintre aceşti băieţi au
avut o dezvoltare furtunoasă în adolescenţă.
Aceste multiple transformări sunt esenţiale definirii identităţii adolescentului ca nucleu al
personalităţii sale. Astfel imaginea de sine şi conştiinţa de sine rezultă ca urmare a solicitărilor şi
eforturilor continue ale adolescentului de adaptare la exigenţele şi multitudinea structurilor
educaţionale, profesionale, sociale, economice, culturale, ideologice care determină apariţia unui

19
focar de tensiuni, conflicte interioare, aspecte stresante, reverii şi meditaţii, decantări şi
reconstrucţii la nivel de conştiinţă.
Atunci cand este depăşit egocentrismul manifestat cu precădere în copilărie şi are loc
achiziţia multiplă de roluri sociale şi asumarea de statusuri noi, cu cerinţele şi responsabilităţile
specifice acestora, rezultatul la nivelul personalităţii este dezvoltarea eului social. Etapa
adolescenţei implică schimbări majore prin dorinţa adolescentului de a dobândi independenţa
faţă de părinţi, de a se adapta la transformările fizice şi la maturizarea sexuală, prin decizia şi
orientarea sa vocaţională, prin dezvoltarea unei filosofii de viaţă, dar mai ales prin încercarea de
a-şi constitui sentimentul identităţii de sine (Lerner, 2004).
În adolescenţă, moştenirea culturală este desacralizată, tânărul, datorită simţului său critic
deosebit de ascuţit, plasându-se într-un vid cultural (Urdan, Pajares, 2001). Interesul se
deplasează dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce determină
apariţia neliniştii, depresiei, anxietăţii şi a unei confuzii identitare agravate şi de tendinţa
adolescentului spre autochestionare.
Datorită regimului şi condiţiilor nutritive şi nu numai, se poate observa faptul că
maturizarea biologică a început să coboare la vârsta de 11 ani, concomitent cu întârzierea
maturizării sociale dupa 18 ani. De asemenea, în adolescenţă este absentă funcţia socială a
adolescentului care care se prezintă doar ca un consumator de buget şi nu ca un producator. În
aceste condiţii adolescentul indeplineşte un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici
copil şi nici adult, intins pe o perioadă foarte lungă (Steinberg, 2007). Atitudinile sociale tipice
ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extinderea copilariei, fie prin coborârea vârstei adulte,
ambele putând provoca revolta adolescentului.
La vârsta adolescenţei sunt deosebit de importante, în construirea personalitaţii,
identificările care au loc cu eroul, modelul, prietenul, acesta fiind momentul în care apar
prieteniile durabile, care trebuie îndrumate cu tact (Bauman, Richie, 1995). Specifică acestei
etape este şi pendularea care se produce între conformism şi originalitate, având loc numeroase
destructurări şi restructurari. Originalitatea, un aspect fundamental în procesul educaţiei,
cunoaşte o perioadă acută de manifestare în intervalul 14-16 ani, având diferite forme de
expresie, de la teribilism, radicalism în opinii la episoade spectaculoase şi violente, luări de
poziţie şi atitudini prin care se doreşte obţinerea independenţei, libertăţii şi autonomiei, toate
acestea convergând către un nou echilibru al personalităţii.
Perioada ce corespunde pubertăţii şi adolescenţei, care din punct de vedere al procesului
psiho-social este adesea conceptualizată în termenii nevoii de a răspunde la două sarcini majore:
transformarea dintr-o persoană dependentă într-una independentă; stabilirea unei identităţi.
Dezvoltarea sentimentului de identitate (capacitatea persoanei de a da răspunsurile adecvate la

20
întrebările cine sunt? şi încotro mă îndrept?) este problema primordială a acestei perioade.
Identitatea sănătoasă se construieşte prin succesul individual în parcurgerea primelor trei etape
psiho-sociale şi, identificarea, fie cu părinţii naturali, fie cu cei adoptivi. Identitatea implică
apariţia unui sentiment de solidaritate internă cu ideile şi valorile unui grup social.
O criză de identitate apare la sfârşitul adolescenţei, denumită de Erikson criza normativă,
pentru că este un eveniment normal (Atkinson, 2002). Adolescentul suferă de difuziunea
identităţii sau confuzie de rol, caracterizată prin faptul că adolescentul nu are un sentiment de
sine şi este confuz în ceea ce priveşte locul său în lume. Confuzia de rol se poate manifesta prin
tulburări de comportament ca fugă, criminalitate sau psihoze manifeste. Adolescentul se poate
apăra împotriva difuziunii de rol, prin alăturarea la găşti, culte sau prin identificarea cu personaje
foarte populare.
Din punct de vedere social este o perioadă de pregătire intensă pentru viitorul rol de adult.
Într-adevăr, sfârşitul acestei perioade survine atunci când adolescentului i se acordă depline
prerogative de adult, într-un moment şi într-o proporţie care variază de la o societate la alta.
Pentru cei mai mulţi oameni, a-şi dezvolta un sentiment de bine definit al moralităţii, reprezintă o
realizare majoră a adolescenţei târzii şi a perioadei adulte. Moralitatea este definită drept
capacitatea de a te conforma standardelor, regulilor, drepturilor şi responsabilităţilor. Apare
posibilitatea conflictului între două standarde social acceptate, iar persoanele învaţă să facă
judecăţi bazate pe un simţ individualizat al conştiinţei. Compatibilitatea şi flexibilitatea acestui
nou super-ego întăreşte capacitatea persoanei de a stăpâni şi exprima sentimente şi emoţii în
relaţiile sociale. De-a lungul întregii vieţii, super-ego-ul unei persoane trebuie să fie capabil să se
schimbe şi să se dezvolte în sensul adaptării la noi situaţii de viaţă. Această etapă de dezvoltare
internalizează principiile etice şi controlul comportamentului (Mosher, Day, 1999).
Perioada de la 20 la 24 ani, a adolescenţei prelungite, se exprimă ca o perioadă de trecere
în care se manifestă caracteristici ale adolescenţei şi caracteristici noi ce sunt ale tinereţii, ale
stării de adult tânăr (Creţu, 2001).

21
 1.3. Ciclul adult

1.3.1. Perioada tinereţii

Perioada tinereţii implică o dilatare la limita sa superioară, în zilele noastre, fapt ce

determină oarecare nonconsecvenţe în determinarea acesteia de către diferiţi autori. În acest sens,
D. Levinson (apud Crain, 2011) consideră că vârsta adultului tânăr se referă la o distanţă de
dezvoltare psihică între 17-18 ani la 45 de ani, cu o oarecare diferenţă între cele două sexe, în
sensul că pentru bărbaţi această vârstă se consumă între 20 şi 40 ani. Pentru subetapa de adult
tânăr, de la 18/19 la 22 de ani, autorul citat consideră că e specifică vigoarea fizică evidentă,
dublată de inteligenţă, memorie, abilităţi, aptitudini deplin utilizabile, şi de bun randament. O
mare stăpânire a propriilor posibilităţi şi forţe creează un sentiment de plinătate, de forţă şi
vigoare fizică şi spirituală, antrenate în lupta pentru scopuri propuse şi pentru constituirea
familiei şi stabilirea locului în societate. Prin toate acestea, perioada tinereţii este esenţială în
supravieţuirea speţei.
Şchiopu şi Verza (1997) consideră că tinereţea, inclusiv tendinţa uşoară de dilatare a
acesteia la limita superioară, se extinde între 24 şi 25 de ani. Consideră, de asemenea, că
perioada tinereţii se poate împărţi în trei subetape: aceea de adaptare profesională şi familială,
între 24 şi 28 de ani; cea de-a doua perioadă este cuprinsă între 28 şi 32 de ani, perioadă de
implantaţie, în care se intensifică experienţa profesională şi se dezvoltă statutul de părinte, dat
fiind faptul că adeseori apare un al doilea copil în familie; a treia subetapă, între 32 şi 35 de ani,
este o perioadă de stabilitate relativă a adaptării, a valorilor, conduitelor şi aspiraţiilor formulate
între timp.
Se consideră că în tinereţe, capacităţile fizice şi psihice semanifestă pe deplin. Capacităţile
senzorial-perceptive presupun praguri senzorialescăzute, posibilităţi pentru diferenţieri fine şi o
evidentă adaptabilitate la profesie. Disponibilităţile motrice se exprimă în mişcări intense,
precise, rapide şi în mari capacităţi de învăţare motrică. Gândirea tinerilor păstrează multă vreme
calităţile atinse în adolescenţă iar cei cu profesie şi preocupări intelectuale şi le dezvoltă şi mai
mult. Gândirea practică profesională se amplifică. Memoria tinerilor se remarcă prin vârful cel
mai înalt al conservării celor întipărite. Totodată, memoria profesională se dezvoltă continuu şi
se adaptează la solicitările locului de muncă. Imaginaţia se manifestă preponderent în domeniul
profesional; este cel mai important factor în structura creativităţii şi este mai bine relaţionată cu
gândirea. Învăţarea la tineri este selectivă, accentuat voluntară şi conştientă, autonomă, şi are în
centrul său ceea ce este importantpentru profesie. Afectivitatea tinerilor este intensă şi bogată şi

22
investită maiales în planul vieţii de familie şi în cel profesional. Dar pot fi puternic ataşaţi şi de
concepţii şi proiecte sociale. Structurile motivaţionale ale tinerilor sunt dominate de interesele
profesionale şi dorinţa de sănătate, bunăstare şi fericire înviaţa de familie (Lepădatu, 2008).

1.3.2. Perioada adultă

Etapa vieţii adulte este o perioadă de mari schimbări, unele dramatice, altele mai subtile,
dar continue. Aceasta este cea mai lungă perioadă a ciclului vieţii, fiind necesar ca individul să
se adapteze la toate schimbările ce pot să apară. Erikson a descris trei calităţi ce trebuiesc
dobândite în perioada adultă: intimitatea, pro(creaţia) şi integritatea. Jung se referea la vârsta de
40 de ani ca amiază a vieţii şi considera că perioada adultă trebuie luată în considerare cu aceeaşi
atenţie ca şi perioadele timpurii din viaţă (Wrightsman, 1994).
Cercetările asupra acestui lung interval al vieţii au devenit mai sistematice şi mai constante
ceva mai târziu faţă de cele referitoare la celelalte stadii. Explicaţia acestui fapt constă în
caracteristica adultului de a reprezenta împlinirea vieţii psihice umane care a fost cel mai mult
studiată de psihologia generală, iar schimbările, evoluţiile sunt mai puţin ample şi relevante
pentru psihologiile evolutive. Însă, în a doua jumătate a secolului XX şi apoi în cel de al XXI-
lea, cercetările s-au amplificat şi au apărut capitole speciale în tratatele de dezvoltare umană sau
cărţi destinate în întregime acestui stadiu.
Cercetătorii români (Creţu, 2001) au considerat că stadiul adult se întinde între 35 şi 65 de
ani, are cea mai mare durată şi trebuie luate în considerare subetapele sale în care vor apare
dominante caracteristice:
a) adultul tânăr, între 35-45 ani are următoarele caracteristici dominante şi distinctive:
• integrare şi adaptare profesională intensă;
• statut şi roluri familiale diversificate şi consolidate;
• integrare socială încărcată de responsabilitate;
b) adultul între 45-55 ani se distinge prin următoarele dominante:
• se atinge vârful în propriul avans profesional, în acord cu calificarea sa;
• modificări în rolurile parentale legate de căsătoria copiilor;
• amplificarea valorilor şi atitudinilor sociale şi politice;
c) adultul tardiv, între 55-65 ani se caracterizează prin:
• preocuparea pentru menţinerea competenţei profesionale şi pregătirea pentru ieşirea din
activitatea de muncă;
• posibila lărgire a rolurilor familiale prin apariţia nepoţilor;
• păstrarea şi chiar amplificarea rolurilor sociale şi politice.

23
 Cu privire la întregul stadiu adult, diferiţi autori au subliniat unele particularităţi centrale
care explică şi mai bine aportul acestuia la dezvoltarea generală umană (Creţu, 2001): adultul
exprimă echilibrul între ascendenţă şi descendenţă psihică (Bühler), continuarea construcţiei
psihice (White), capacitatea deplină de a iubi şi a munci (Freud), moment culminant al integrării
şi adaptării profesionale şi sociale (Thomae), organizare efectivă a muncii şi adaptare
interpersonală crescută (Barron, Thomae).
În cursul acestui stadiu apar scăderi ale unor capacităţi fizice şi psihice care sunt în
proporţii diferite în cele trei substadii, dar care încă nu produc tulburări în desfăşurarea
activităţilor şi pot fi compensate cu succes. Scăderi mai sensibile se produc în următoarele
modalităţi senzoriale: văzul (creşterea pragului luminozităţii în mediu ambiant, insuficienţa
acomodării cristalinului, diferenţieri mai puţin prompte), auzul (creşterea pragului minim,
diferenţieri mai dificile), tactul (diferenţieri mai dificile). Scăderi în manifestarea mişcărilor
privind: intensitatea, viteza şi mai puţin precizia care este bine conservată. Atenţia generală
scade uşor dar cea profesională chiar creşte în primul substadiu. Capacităţile de gândire,
antrenate de profesie, tind să-şi păstreze nivelul funcţional pe toată durata stadiului
(operativitatea generală a gândirii, înţelegerea, decodificarea semantică) iar cele neantrenate scad
(cele de calcul, de operare cu relaţii spaţio-temporale) fără însă a tulbura desfăşurarea
activităţilor. Memoria de lungă durată excelează în organizarea materialului iar cea de scurtă
durată scade discret după 45 ani, fără a tulbura adaptarea. Imaginaţia are structuri maturizate de
prelucrare a datelor şi este mai bine reglată de gândire. Afectivitatea este variată, bogată şi
maturizată. Structurile motivaţionale sunt dominate de cele pentru profesie şi pentru viaţa
familială (Birch, 2000).
Prin urmare, chiar dacă în acest stadiu se înregistrează unele căderi ale capacităţilor fizice
şi psihice, se produc în mod dominant maturizări ale mecanismelor stimulatoare şi reglatoare şi
ale personalităţii. Maturitatea personalităţii însă nu are o relaţie necesară cu vârsta cronologică
(Allport, 1991, p. 280) şi prin urmare maturizarea generală, caracteristica acestui stadiu se va
realiza în grade diferite şi în momente distincte la fiecare.
Stadiul adult este considerat ca fiind cel în care se produce maturizarea personalităţii ceea
ce înseamnă că atât componentele cât şi structura şi organizarea sa de ansamblu se stabilizează şi
funcţionează la parametri optimi. Allport (1991) consideră că personalităţii mature îi sunt
caracteristice următoarele particularităţi:
1. Stăpânirea de sine în orice situaţii şi cu 4. Autonomie în toate planurile.
precădere în cele dificile. 5. Prudenţă.
2. Echilibrul afectiv. 6. Obiectivitate în perceperea de sine şi a
3. Independenţa în decizii şi acţiune. altora.

24
7. Expansiunea moderată şi fundamentată în 8. Înfruntarea matură a marilor încercări ale
ceea ce priveşte proiectarea viitorului. vieţii.
Persoanele aflate la vârsta adultă rămân în continuare orientate spre viitor şi spre
prospectarea acestuia, dar tind să fie influenţaţi de experienţa pe care o au şi să fie mai prudenţi
pentru că au realizat deja ceva şi nu vor să piardă şi îşi evalueze mai bine forţele şi condiţiile de
care dispun.
Stadiul adult este caracterizat şi prin faptul că aptitudinile şi creativitatea se pot manifesta
la niveluri înalte datorită maturizării capacităţilor cognitive, acumulării importante în ceea ce
priveşte experienţa profesională şi experienţa de viaţă, intensificării motivaţiei de autorealizare,
capitalizării unor succese din stadiile anterioare, creşterii rolului caracterului în structura
generală a personalităţii. Adulţii ajung să-şi realizeze proiectele de viaţă, să se simtă împliniţi şi
să-i asume responsabilităţi majore în plan profesional şi familial, ceea ce exprimă un grad înalt al
funcţionării caracterului (Munteanu, 2009).

1.4. Ciclul de regresie

Începutul bătrâneţii este perceput ca fiind situat între vârsta maximului prestigiu social şi
vârsta minimului respect (Fontaine, 2008). Îmbătrânirea umană reprezintă o parte integrantă a
dezvoltării organismului, o diferenţiere in timp, caracterizată printr-o diminuare ȋn creştere, fiind
un proces normal, care reflectă modificările ce apar ȋn decursul istoriei biologice a organismului
uman.
Diferiţi autori au încercat să definească bătrâneţea şi să-i stabilească limitele. Criteriul
cronologic este printre primele criterii de definire, el putând fi intens criticat deoarece poate
exista o îmbătrânire precoce şi pot exista persoane în vârstă la care majoritatea funcţiilor sunt
asemănătoare omului adult (Quadano, 1999).
Persoanele de vârsta a treia reprezintă o categorie socio-demografică distinctă în populaţia
totală prin vârsta înaintată (60 de ani şi peste), caracterizată prin modificări morfo-fiziologice
ireversibile ale organismului, nivel scăzut de activitate, trebuinţe, interese, aspiraţii materiale şi
culturale specifice. Transformările fizice şi psihice de la vârsta a treia nu sunt la fel în toate
momentele acestui ciclu şi de aceea au fost distinse câteva stadii care se deosebesc semnificativ
unele de altele. Astfel, psihologii americani disting „young old” între 65 şi 75 ani şi „old-old”
după 75 ani (Birch, 2000).

8
 Pentru Verza şi Şchiopu (1997), bătrâneţea începe la 65 ani şi se continuă până la moarte,
având două stadii:
a) perioada de trecere 65-70 ani, cu următoarele caracterestici: din punct de vedere
subiectiv cei ce se află în această perioadă a vieţii îşi simt încă disponibilităţile pentru activităţi şi
relaţii; chiar dacă pensionarea deja s-a produs şi s-a anulat identitatea profesională, multe
persoane dispun de rezerve fizice şi intelectuale, de experienţă profesională bogată, de
aptitudinile pe care le-au manifestat ani în şir, Allport menţionând că societatea pierde foarte
mult pentru că nu utilizează disponibilităţile vârstnicilor (1981, p. 309). O parte dintre persoanele
de peste 60 ani reuşesc să-şi găsească încă de lucru în sfera profesiei pe care au practicat-o;
relaţiile sociale se mai restrâng şi unii pot trece printr-o criză de prestigiu şi de scădere a
interesului pentru viaţă; poate apare o anume fragilitate biologică şi astfel se îmbolnăvesc mai
frecvent şi se vindecă mai greu
b) Stadiul primei bătrâneţi (70-80 ani) are următoarele caracteristici distinctive: scad mai
mult capacităţile lor fizice şi psihice şi-i determină să-şi reducă angajările în activităţi şi relaţii;
acordă mai mare atenţie păstrării sănătăţii şi tratării stărilor de boală, fiind o temă prioritară a
comunicării cu alţii; îşi recunosc limitele datorate bătrâneţii dar dacă nu intervin probleme grave
de sănătate îşi trăiesc viaţa relativ senin şi cu satisfacţia pentru ce au realizat până acum; pot avea
dificultăţi materiale şi financiare şi trebuie ajutaţi de cei tineri (Creţu, 2001).
c) A doua bătrâneţe (80 - 90 ani) se caracterizează prin: scăderi accentuate ale capacităţilor
fizice şi psihice; starea de sănătate este din ce în ce mai ameninţată; cuplul conjugal se poate
destrăma datorită dispariţiei unuia dintre parteneri; modificările în plan afectiv sunt intense şi
dominate adesea de sfârşitul implacabil şi de singurătate; apare dependenţa de altul pentru
rezolvarea problemelor curente ale vieţii.
Dincolo de 90 ani povara bătrâneţii este suportată cu greu şi de cel în cauză şi de restul
familiei. Persoanele respective trebuieajutate şi supravegheate aproape continuu.
Imaginea asupra bătrâneţii care este vehiculată într-o anumită societate este extrem de
importantă pentru modul în care vârstnicii sunt percepuţi şi trataţi, precum şi pentru imaginea lor
de sine. Stereotipurile faţă de persoanele de vârsta a treia afectează în mod direct imaginea de
sine a acestora. Pinquart (2002, apud Riemann, 2005) a studiat efectele expunerii vârstnicilor la
informaţii negative, cuprinse în stereotipul faţă de bătrâneţe. Rezultatele sale arată că percepţia
globală a altor persoane de vârsta a treia se înrăutăţeşte, iar schimbările la nivelul percepţiei de
sine variază în funcţie de măsura în care subiecţii săi au cosiderat că atributele negative le sunt
caracteristice. De foarte multe ori apare tendinţa de protejare a imaginii de sine, participanţii la
studiu socotind că trăsăturile negative nu sunt definitorii pentru propria persoană, fiind utilizate
drept etaloane în comparaţia cu alţii aflaţi în situaţii mai grave.

8
 Vârstei a treia îi sunt specifice anumite modificări de ordin anatomic, fizic, psihologic şi
social care privite in ansamblu ne oferă posibilitatea să conturăm profilul bătrânului. Odată cu
înaintarea în vârstă apare o creştere de ţesut adipos, modificări articulare datorate artrozelor,
fragilitatea oaselor, ca urmare a osteoporozei, muşchii sunt afectaţi în procese degenerative care
le modifică troficitatea şi masa musculară. În ceea ce priveşte modificările biologice, fenomenul
cel mai semnificativ este cel al scăderii energiei instinctelor şi a eficienţei adaptării la condiţiile
de mediu.
Interpretarea procesului de îmbătrânire a omului, ca şi întreaga funcţionare a psihismului
uman, trebuie să se ia in considerare nu numai vârsta (timpul calendaristic), ci şi mediul socio-
cultural în cadrul căruia creşte şi îmbătrâneşte. Modificările psihice normale şi patologice ale
senescenţei se suprapun şi se interferează cu procesele organice. Astfel, depopularea neuronală,
dar mai ales scăderea eficacităţii sistemului activator ascendent al formaţiei reticulate duc la o
scădere a tonusului cortical (Verza, Verza, 2002). Declinul psihic la bătrâneţe este condiţionat
de o serie de factori ce ţin atât de natura subiectivă şi de structura anatomo-fiziologică a
individului, cât şi de condiţiile de mediu, de rezistenţă organică şi mai cu seamă a sistemului
nervos central.
Viaţa subiectivă a fiecărui om este influenţată multilateral de felul în care trăieşte, de faptul
dacă au acţionat asupra lui sau nu factori stresanţi, dacă a dus o viaţă ordonată şi echilibrată, dacă
s-a realizat profesional şi familial, a avut satisfacţii. În plan senzorial se realizează un impact
discret şi dual (periferic şi central funcţional) ce tinde să se echilibreze pe seama imensei
experienţe senzoriale acumulate. În ceea ce priveşte memoria este semnificativ faptul că
degradarea ei este mai pregnantă pentru memoria de scurtă durată, cea de lungă durată este mai
rezistentă. Oamenii în vârstă uită uşor unde au pus un obiect, ce au spus într-o împrejurare sau
alta etc. Deseori, funcţia mnezica suferă modificări esenţiale tinzând uneori să se agraveze până
la amnezie. Tulburările memoriei sunt deseori însoţite de cele atenţiei, care devine mai lentă şi
inertă; în plan verbal, exprimarea devine anevoioasă, cu pauze relativ lungi, adesea incoerentă,
apar momente de lapsus, repetări, uşoare bâlbâieli; scrisul devine nesigur. Tremurat şi
sacadat(mai ales când este asociat cu fenomene parkinsonice).
Emoţiile devin ceva mai primitive, dominante fiind tulburările afectivităţii care îşi pun
amprenta pe întregul comportament al vârstnicilor. Linia afectivă este dominată de depresie,
apatie, răceală, fapt ce duce în general la un comportament labil, irascibil. Simptomele depresiei
de involuţie sunt manifestate prin suferinţe somatice, tulburări de somn, sentimente de
culpabilitate, inutilitate, autoacuzare. Bătrânii devin apatici, trişti, totul este negru şi dominat de
dorinţa de a muri (Scrutton, 1999).

9
 Majoritatea celor ce au îmbătrânit prea de timpuriu au un sistem nervos slab, iar
majoritatea longevivilor au o personalitate puternică, cu o atitudine pozitivă faţă de viaţă şi faţă
de propria persoană. La unele persoane tema de bătrâneţe este regretul după tinereţe, la altele
teama de moarte, alte persoane se tem de o perioadă de viaţă sărăcită şi chinuită (Orbach, 2004)
Stările depresive au o frecvenţă mai mare, determinând în plan intern un dezechilibru, iar
pe de altă parte, perturbă relaţiile cu cei din jurul său. Asemenea stări se accentuează mai ales
după pierderea partenerului sau a cunoştinţelor de vârstă apropriată.
În plan comportamental, apar uneori situaţii aberante (părăsirea temporară a domiciliului,
vagabondaj, etc.), când vârstnicii fug de ceilalţi oameni. Adesea, se confundă starea de „izolare”
cu cea de a fi singur. Sentimentul de însingurare, de singurătate înseamnă a fi neprotejat şi
părăsit chiar de familie, de grupul de prieteni şi cunoscuţi, ceea ce determină reacţia de
respingere.
În etapa a opta a ciclului de viaţă, după Erikson, există conflictul între integritate -
sentimentul de satisfacţie pe care îl simte cineva, reflectat asupra unei vieţi trăite productiv şi
disperare - sentimentul că viaţa nu a avut nici o utilitate (Birch, 2000). Maturitatea târzie poate fi
o perioadă a mulţumirii, un timp în care să te bucuri de nepoţi, să-ţi contempli rezultatele marilor
eforturi făcute şi, poate, să vezi roadele propriei munci puse în valoare de generaţiile mai tinere.
Integritatea permite acceptarea propriului loc în ciclul vieţii şi recunoaşterea faptului că viaţa ta
este propria ta responsabilitate. În ceea ce îi priveşte pe proprii părinţi, există o acceptare a ceea
ce sunt sau au fost şi o înţelegere a felului în care şi-au trăit propriile vieţi. În orice caz, nu există
linişte sau mulţumire la bătrâneţe decât dacă persoana a dobândit intimitate şi şi-a îndeplinit
menirea de procreator. Fără procreere nu există convingerea că propria viaţă a avut vreun rost.
Fără această convingere, apare teama de moarte şi un sentiment de disperare sau nemulţumire.

10
 Bibliografie:
1. Adams, G. R., (2000), Adolescent development: the essential readings. Volume 1 of
Essential readings in developmental psychology, Wiley-Blackwell, Oxford, Malden, Mass;
2. Albu, E. (2007), Psihologia vârstelor, Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureş,
Departamentul I.F.R.D., disponibil online:
http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatirePersonal/docs/carti/psihologia_var
stelor_albu.pdf, consultat la data: 21.04.2014 ;
3. Allen, E., Marotz, L. (2003), Developmental Profiles Pre-Birth Through Twelve (4th ed.),
Thomson Delmar Learning, Albany, NY;
4. Allport, G.W., (1991), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
5. Atkinson, R., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem DJ., (2002), Introducere în psihologie,
Editura Tehnică, Bucureşti;
6. Austrian, S.G. (2002), Developmental Theories through the Life Cycle, Columbia
University Press, New York, NY;
7. Băban, A., (coord.), (2001), Consiliere psihopedagogică. Ghid metodologic pentru orele de
dirigenţie şi consiliere, Editura Universităţii, Cluj-Napoca;
8. Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M., (1997), Adolescenţii şi familia, EŞP, Bucureşti;
9. Bauman, L., Richie, R., (1995), Adolescenţii o problemă, părinţii un necaz, Editura Antet,
Oradea;
10. Bee, H.; Boyd, D. (2004), The Developing Child (12th ed.), Pearson, Boston, MA;
11. Birch, A. (2000), Psihologia dezvoltării din primul an de viaţă până în perioada adultă,
Editura Tehnică, Bucureşti;
12. Chelcea, S., (2007), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,
Editura Economică, Bucureşti;
13. Cloninger, S.C. (1996), Personality: Description, Dynamics, and Development, W H
Freeman & Co, New York, N.Y.;
14. Craig, Robert J. (2003), “Assessing Personality and Psychopathology With Interviews” în
Graham, John R., Naglieri, Jack A (ed.), Weiner, Irving B., Handbook Of Psychology –
Vol. 10, Assessment Psychology, by John Wiley & Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, pp.
488-504;
15. Crain, W. (2011), Theories of Development: Concepts and Applications (6th ed.), Pearson
Education, Inc, Upper Saddle River, NJ;
16. Creţu, T., (2001), Psihologia vârstelor, Editura CREDIS, Bucureşti;

11
17. Dafinoiu, I. (2002), Personalitatea. Metode calitative de abordare: Observatia si interviul,
Editura Polirom, Iași;
18. Dorot, R., Parot, F., (coord) (1999), Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti;
19. Dopfner, M., Petermann, F., Schmidt, M.H. (2010), Tulburari de comportament antisocial-
agresiv. Manual de psihoterapie pentru copii si adolescenti, Editura Romanian
Psychological Testing Services, Bucureşti;
20. Dumitru, I. Al. (2008), Consiliere psihodepagogică. Baze teoretice și sugestii practice,
Editura Polirom, Iași;
21. Enăchescu, C., (2004), Tratat de igienă mintală, Editura Polirom, Iaşi;
22. Enăchescu, C. (2007), Tratat de psihopatologie. Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura
Polirom, Iaşi;
23. First, M.B., Tasman, A. (2004) Clinical Guide to the Diagnosis and Treatment of Mental
Disorders, John Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey;
24. Fisher J.R.W., Cabral de Mello M., Izutsu T., Vijayakumar L., Belfer M., Omigbodun O.
(2011), Adolescent Mental Health in Resource-Constrained Settings: A Review of the
Evidence of the nature, prevalence and determinants of common mental health problems
and their management in primary health care în International Journal of Social Psychiatry,
57: Supplement 1, disponibil online: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21480578,
consultat la data: 21.03.2014;
25. Kail, R. V. & Cavanaugh, J.C. (2004), Human development: A life-span view (3rd ed.),
Thomson/Wadsworth, Belmont, CA;
26. Kieling C., Baker-Henningham H., Belfer M., Conti G., Ertem I., Omigbodun O. et al
(2011), Child and adolescent mental health worldwide: evidence for action în Lancet,
378: 1515-1525, disponibil online:
http://www.thelancet.com/journals/lancet/article/PIIS0140-6736(11)60827-1/fulltext,
consultat la data: 21.03.2014;
27. Fontaine, R. (2008), Psihologia îmbătrânirii, Editura Polirom, Iaşi;
28. Golu, M. (2005), Dinamica personalităţii, Editura Paideia, Bucureşti;
29. Hayes, N., Orrell, S. (2003), Introducere în psihologie, Editura BicAll, Bucureşti;
30. Hess, R.S., Magnuson, S., Beeler L. (2011), Counseling Children and Adolescents in
Schools, Sage, Thousand Oaks, CA;
31. Holdevici, I. (1998), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti;
32. Iftene, F. (1999) Psihiatria copilului şi adolescentului, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj;
33. Kessler, Ronald C., Amminger, Paul, Aguilar‐Gaxiola, Sergio, Alonso, J., Lee, S. Ustun, T.
Bedirhan (2007), Age of onset of mental disorders: A review of recent literature în Current

12
 Opinion in Psychiatry, Jul 2007; 20(4), pp. 359–364, disponibil online:
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1925038/, consultat la data: 21.03.2014;
34. Lemeni, G., Tărău, A. (2008), Consiliere și orientare. Ghid de educație pentru carieră.
Activitati pentru clasele IX-XII, Editura ASCR, București;
35. Lepădatu, I. (2008), Psihologia vârstelor. De la tinereţe până la bătrâneţe, Editura
Psihomedia, Sibiu;
36. Lerner, R. M., Steinberg, L. D., (2004), Handbook of adolescent psychology - Wiley series
on personality processes, John Wiley and Sons, New Υork;
37. Maddux, J. E., & Winstead, B. A., (2008), Psychopathology: Foundations for a
contemporary understanding (2nd ed.), Editura Erlbaum, Mahwah, NJ;
38. Marcelli, D., Braconnier, A. (2008) Adolescence et psychopathologie, 7 e Edition, Elsevier
Maison;
39. Mayer, Karl Ulrich (2002), The sociology of the life course and life span psychology -
diverging or converging pathways?, disponibil online: https://www.mpib-
berlin.mpg.de/volltexte/institut/dok/full/Mayer/sociolog/Sociology_of_Life_Course.pdf,
consultat la data: 03.03.2014;
40. Mitrofan, I. (coord.) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie,
psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom,
Iași;
41. Mitrofan, I. (coord.) (2001), Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului, Editura
SPER, Bucureşti;
42. Mosher, R.L., Youngman, D.J., Day, J.M. (1999), Human Development across the Life
Span: Educational and Psychological Applications, Santa Barbara, CA
43. Munteanu A. (2009), Psihologia vârstelor, Editura Eurobit, Timişoara;
44. Muntean, A. (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi;
45. Newman, B. M., Newman, P.R. (1995), Development through life, Brooks/Cole Publishing
Company, Pacific Grove, CA;
46. Olsson G, Nordstrom M-L, Arinell H, von Knorring A-L. (1999), Adolescent depression an
stressful life events. A case–control study within diagnostic subgroups, în Nordic Journal
Psychiatry, 53, 339–346, disponibil online:
www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2538453, consultat la data: 21.05.2014;
47. Opler, M., Sodhi, D., Zaveri, D., and Madhusoodanan, S. (2010), Primary psychiatric
prevention in children and adolescents, în Annals of clinical psychiatry, 22 (4), pp. 220-
234, disponibil online: www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21180654, consultat la data:
21.05.2014;

13
48. Orbach, Ann (2003), Counselling older clients, Editura SAGE, Thousand Oaks, CA;
49. Pulkkinen, L., Caspi, A. (2002), Paths to Successful Development: Personality in the Life
Course, Cambridge University Press, Cambridge, UK
50. Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti;
51. Quadano, J.(1999), Aging and the life course, The McGraw-Hill Companies, United States
of America;
52. Riemann, F., Kleespies, W. (2005), Arta de a te pregăti pentru vârsta a treia, Editura Trei,
Bucureşti;
53. Scrutton, S. (1999), Counselling older People: A Creative Response to Ageing, 2nd Edition,
Edward Arnold, London;
54. Sillamy, N. (1996), Larousse – Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti;
55. Silverman, Wendy K., Field, Andy P. (2011), Anxiety Disorders in Children and
Adolescents, Cambridge University Press;
56. Simmons, R. G., Blyth D., (2009), Moving Into Adolescence: The Impact of Pubertal
Change and School Context, Aldine Transaction, New York;
57. Sion, G. (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
58. Slater, Charles L. (2003), Generativity versus stagnation: An elaboration of erikson's adult
stage of human development, în Journal of Adult Development 10 (1): 53–65, disponibil
online: http://link.springer.com/article/10.1023/A%3A1020790820868, consultat la data:
12.05.2014;
59. Staudinger, U. M., Lindenberger, U. (eds.), (2002) Understanding Human Development:
Lifespan Psychology in Exchange with Other Disciplines, Kluwer Academic Publishers,
Dordrecht
60. Steinberg L. D., (2007), Adolescence, McGraw-Hill Higher Education, London;
61. Stirling. J., Hellewell. J. (2013), Psychopathology, Routledge, Oxford, UK;
62. Șchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și
Pedagogică, București;
63. Tatu, C. (2008), Consiliere şcolară, Facultatea de Psihologie-Pedagogie, Braşov;
64. Tomşa, Gh. (1999), Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură Viaţa Românească,
Bucureşti;
65. Tudose, F. (2003), Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi medicală în
practica psihologului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
66. Tudose, F. (2003), Orizonturile Psihologiei Medicale, Editura Infomedica, Bucureşti;

14
67. Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, C. (2002), Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi,
editura InfoMedica, Bucureşti;
68. Tudose, F. (2000), O abordare moderna a psihologiei medicale, editura InfoMedica,
Bucureşti;
69. Tudose, F. (2007), Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie, Ed. a 2-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
70. Urdan T., Pajares F., (2001), Adolescence and Education: General Issues in the Education of
Adolescents. Volume 1 of Adolescence and education, IAP, Greenwich, CN;
71. Verza, E., Verza F.E., (2002), Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureşti;
72. Zlate, M.. (2004), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti;
73. Wilmshurst, L. (2007), Psihopatologia copilului – Fundamente, Editura Polirom, Bucureşti;
74. Wrightsman, Lawrence S. (1994), Adult Personality Development, Sage Publications Inc.,
Thousand Oaks, CA;
75. *** (trad.2006), Larousse – Marele Dicţionar al Psihologiei, Editura Trei, Bucureşti;
76. *** (trad.2012), DSM IV - TR 2000, Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.

15