Cap.

1 Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului

Dezvoltarea personalitatii este un subiect de interes major chiar si in zilele noastre iar pentru
multe personalitati din domeniu cum ar fi Erik H. Erikson, Sigmund Freud, Jean Piaget si Mary
Ainsworth, au dezvoltat teorii pentru a descrie diferitele etape ce au loc in dezvoltarea
personalitatii. Aceste teorii se concentreaza pe dezvoltarea cognitiva, sociala si morala.
1.1. Teoria dezvoltării psihosociale
In conceptia autorului Erik H. Erikson ar exista opt stadii ale dezvoltării psihosociale 1.
Acesta este de parere ca existenţa unor componente duale (pozitive şi negative) aflate în opoziţie
sunt necesare rezolvarii conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le
stăpâni pe cele ulterioare.
Voi prezenta mai jos doar primele cinci stadii ce se referă la dezvoltarea umană de la
momentul naşterii şi până la majorat, deoarece tema de licenta Abuzul fizic si psihic in familie
tratează aceasta plajă de vârstă.
În primul stadiu – primul an de viaţă – autorul pune accent pe încredere si neîncredere ca
expresii ale dependenţei copilului de calitatea îngrijirii parentale.
Stadiul II – de la 1 la 3 ani – se dezvoltă autonomia şi emanciparea copilului de tutela
imediat parentală în opoziţie cu simţul ruşinii şi al îndoielii.
Stadiul III – între 4 şi 5 ani – este dominat de constituirea iniţiativei versus vinovăţie.
Iniţiativa se manifestă ca motorie şi intelectuală şi se construieşte prin abordarea a tot felul de
acţiuni ca jocul si comunicarea prin vocabular. Îngrădirea şi evaluarea iniţiativei ca inoportună
creează sentimentul de vinovăţie, care se stabilizează şi el în structura personalităţii.
Stadiul IV – între 6 şi 11 ani – se bazeaza pe notiunile complementare de trăsături
psihopotenţiale, sârguinţa versus inferiorizarea. Şcoala are rol central in evolutia copilului
impunând reguli şi tendinţe spre sârguinţă iar în cazul în care copilul nu poate răspunde cerinţelor
impuse apare trăirea inferiorităţii.
Stadiul V – între 12 şi 18 ani – este dominat de conştientizare identităţii eului versus
confuzia rolurilor. Dacă identitatea eului se trăieşte amplu, se întăresc încrederea, autonomia,
iniţiativa. Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative (frecventă la copii delincvenţi)
implică întărirea neîncrederii, îndoielii, ruşinii, inferiorităţii.

1
Erik H. Erikson 2015, Copilarie si societate. Editura Trei, p. 402-490
 1.2. Teoria învăţării sociale
In acest context se avansează la ideea că personalitatea sau comportamentul copilului se
dezvoltă ca urmare a interacţiunii sociale, prin recompense şi pedepse, imitare, identificarea cu
anumite modele de rol şi conformarea la expectanţe. În cursul dezvoltării copilului intră în joc
toate procesele sociale: percepţia socială, înţelegerea comportamentului oamenilor, rolurile
sociale, comportamentele asociate şi comunicarea si astfel copilul învaţă să se conformeze
normelor societăţii şi să acţioneze adecvat.
Aici amintim trei modalităţi principale de încurajare a socializării 2 si anume :
Imitarea – copiii observă şi imită persoanele din jurul lor, se joacă adoptând roluri sociale
şi imitând adulţii pe care i-au văzut în aceste roluri. Imitarea este deseori descrisă ca o
„scurtătură” în învăţare si este capabil să asimileze mai multe informatii decât ar putea prin
învăţarea directă.
Identificarea – este un proces care se realizează în două etape şi se bazeaza pe învăţarea
prin observaţie insa are loc într-o perioadă mult mai mare de timp.
Educaţia – se dobândeste prin intermediul reacţiilor directe din partea adulţilor şi de cele
mai multe ori este privita ca o modalitate importantă de pregătire a copiilor pentru a se comporta
conform exigenţelor societăţii.

1.3. Abordarea psihanalitică

Neuropsihistrul Sigmund Freud susţine că personalitatea este constituită din trei structuri
importante: Id, Ego şi Superego3.
Idul (Sinele) este determinat biologic şi partea primitivă a personalităţii ce înglobează toate
pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive şi cele care interesează satisfacerea nevoilor corporale.
Ego (Eul) se dezvoltă odată cu creşterea copilului în încercarea acestuia de a se adapta
cerinţelor lumii exterioare si se ghideaza dupa principiul realităţii. Eul încearcă să realizeze
echilibrul dintre pulsiunile iraţionale ale Sinelui (Idului) şi realităţile lumii înconjurătoare.
Superego (Supraeul) este echivalentul aproximativ al conştiinţei de sine şi apare în
perioada de 4-6 ani. Supraeul reprezintă ce este „drept” şi „nedrept” .
Stadiile dezvoltării psihosociale exprimate de Freud au apărut în urma investigării mai
multor traume la copii, ajungându-se la concluzia că primii cinci ani de viaţă au un efect
permanent asupra dezvoltării personalităţii acestuia.
2
Luca Cătălin 2005, Ghid de bune practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Iaşi: Editura Asociaţia
Alternative Sociale, p. 194 - 195
3
Sigmund Freud 2016, Psihologia colectiva si analiza eului. Editura Cartex, p. 50-85
 a) Stadiul oral se desfăşoară în primul an de viaţă, sursa principală de plăcere a copilului
fiind gura. Copilul găseşte o plăcere deosebită în activităţile orale, precum suptul şi
apucarea cu gura cunoscută drept faza optimismului oral. Mai târziu în acest stadiu,
principala plăcere este obţinită prin apucarea cu gura şi mestecatul, stadiul sadic-oral.
b) Stadiul anal are loc de la unu la trei ani astfel ca libidoul, imboldul şi energia sexuală a
individului se concentrează asupra anususlui şi copilul găseşte multă plăcere în
acţiunea de defecare.
c) Stadiul falic se manifestă de la trei la şase ani şi constă în identificarea sexuală a
copilului. Ca si remarca, băieţelul capătă o afinitate sexuală pentru mama sa ce poarta
numele de Complexul lui Oedip şi îşi va percepe tatăl ca pe un rival ce trebuie
înlăturat. Tot in acest stadiu se conturează diferenţa dintre sexe, care este percepută ca
diferenţa între a avea şi a nu avea penis.
d) Perioada de latenţă se desfăşoară de la şase ani până la pubertate. Caracteristicile
principale ale acestei perioade sunt determinate de declinul sexualităţii infantile si
diminuarea activităţii sexuale insa refulările se intensifică.
e) Stadiul genital când copilul ajunge la pubertate, libidoul se focalizează asupra
organelor genitale şi atenţia tânărului adult se concentrează acum asupra sexului opus.

1.4. Teoriile structuraliste

Psihologul Jean Piaget consideră dezvoltarea ca pe un proces structurat şi sistematic,
concentrându-se asupra modalităţilor în care copiii organizează ceea ce învaţă.
Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget4 se refera la inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin
interacţiunea cu mediul. Copilul fiind activ, acţionează continuu asupra mediului său, observând
efectul pe care îl are acţiunea sa si efectuează o serie de operaţii mintale.
Jean Piaget este de parere că toţii copiii trec printr-o serie de perioade (stadii) distincte în
dezvoltarea intelectuală5:
Stadiul senzio-motor (0-2 ani)– copilul experimentează lumea prin percepţiile imediate şi
prin activitatea fizică, fără o gândire aşa cum o cunosc adulţii.
Stadiul preoperaţional (2-7 ani)- se dezvoltă limbajul si se observa o reducere treptată a
egocentrismului. Principala sarcină a acestei perioade este de a pregăti copilul pentru etapele
ulterioare insa apare tendinţa de a generaliza excesiv regulile pe care le-a învăţat.
4
Luca Cătălin 2005, Ghid de bune practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Iaşi: Editura Asociaţia
Alternative Sociale, p. 200 - 201
5
Jean Piaget 2017, Sase studii de psihologie. Editura Trei, p. 87-110
 Stadiul operaţiilor concrete (7-11) – copilul este capabil să vadă obiectele şi evenimentele
şi din punctul de vedere al celorlalţi iar gândirea acestuia începe să fie asemănătoare cu cea a
adultului. Ei sunt caracterizaţi de o dorinţă extraordinară de a culege informaţii despre lume.
Stadiul operaţiilor formale (de la 11 ani până la maturitate) – marchează apariţia abilităţii
de a gândi abstract făra a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. Copilul este capabil să
rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea sistemică a mai multor propoziţii şi, în acelaşi
timp, să analizeze intercondiţionalitatea lor.
Teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale6 a descoperit printr-un joc cu bile pus la dispozitia
unor copii că viziunea acestora asupra regulilor şi asupra a ceea ce este corect sau greşit se
dezvoltă frecvent în relaţie cu maturizarea lor. De exemplu, copiii de trei ani şi sub trei ani par să
urmeze o oarecare ordine în jocul lor, dar nu consideră necesar să păstreze această ordine; de fapt
ei îşi modifică frecvent regulile.
Între vârstele de 3 şi 6 ani, majoritatea copiilor copiază, pur şi simplu, unele dintre
regulile pe care le-au văzut la copiii mai mari, dar nu sunt în stare să joace un joc corect cu alţi
copii.
Jean Piaget a chestionat7 mai mulţi copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor
asupra unor infracţiuni si a concluzionat că, în perioada preoperaţională, pot fi caracterizaţi de
realism moral, adică aprecierea lor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni depinde
foarte mult de consecinţele acesteia.
Piaget considera că există o progresie treptată8 în simţul moral al copilului astfel ca atunci
cand sunt mici parcurg o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi
acceptă regulile lor iar cand sunt mai mari au o perioadă autonomă, în care poate gândi pentru el
însuşi şi moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât al
constrângerilor altor persoane.

1.5. Teoria ataşamentului

6
Luca Cătălin 2005, Ghid de bune practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Iaşi: Editura Asociaţia
Alternative Sociale, p. 201 - 202
7
Jean Piaget 2012, Reprezentarea lumii la copil. Editia a II-a, Editura Cartier, p. 302-400
8
Jean Piaget 2008, Psihologia inteligentei. Editura Cartier, p. 56-82
 Cercetările realizate asupra ataşamentului la copil au fost puternic influenţate de teoria
psihanalitică a lui Freud iar mai apoi John Bowlby şi alţi cercetători influenţaţi de această teorie
credeau că relaţia de ataşament care se dezvoltă între copil şi mamă conduce la formarea bazelor
tuturor relaţiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de viaţă copilul îşi dezvoltă securitatea
şi ataşamentul de bază faţă de părinţi sau alte persoane care-l îngrijesc.
Psihologul Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei ataşamentului, a elaborat
bine cunoscutul experiment „Strange Situation” 9 prin care se pot observa modelele internalizate
de reprezentare a ataşamentului, formate deja la 1 an/1 an şi jumătate. Această procedură supune
copilul la şapte situaţii a câte trei minute (total 21 de minute), urmărind interacţiunile si atitudinea
dintre mama şi copilul, în condiţii de stres prin schimbare de mediu şi în prezenţa unei persoane
nefamiliare copilului. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru
copil insa in acelasi timp interesant, plin de jucării, de noutăţi interesante de explorat. În urma
acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament: 10
1. Copilul ataşat sigur. Este suparat când mama pleacă lasându-l în acest loc străin, dar la
întoarcerea mamei caută proximitatea ei, zâmbeste sau îi caută privirea şi se lasă mângaiat .
Copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-
ar ivi situaţii dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să exploreze
lumea.
2. Copilul cu ataşament nesigur
- anxios-evitant: este nesigur în explorare, este rezervat şi timid, la plecarea mamei se
calmează greu, după reîntalnire păstrează o mica barieră;
- anxios-rezistent: pare hiperkinetic, nu explorează mediul sau o face inconstient, la plecarea
mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasă luat în braţe si loveste încercând „sa
scape”;
- ambivalent: copilul este anxios după desparţirea de mamă si este afectat în timpul
separării;
3. Copilul cu atasament dezorganizat. Exploreaza mediul haotic, fără scop. La plecarea
mamei, se lasă consolat de persoane străine astfel incat nu pare să diferenţieze persoanele
familiare de cele străine sau pare indiferent faţă de tot sau toate.

9
Franz Ruppert 2005, Trauma, atasament, constelatii familiale. Editura Trei, p. 207-251
10
Doina Casman şi Minodora Manea 2007, Influenţa stilului de ataşament în structurarea personalităţii. s.l.: revista
Psihiatru.ro, nr. 3, p. 15-17