1.

Introducere în Psihologia vârstelor

1.1. Conceptul de ,,psihologia vârstelor”
1.2. Metodologia cercetării în domeniul psihologiei vârstelor
1.3. Factorii dezvoltării psihice.

1.1. Conceptul de ,,psihologie a vârstelor”

Psihologia vârstelor, ca domeniu al psihologiei, are o importanță deosebită în înțelegerea

modalităților de dezvoltare a fiinţei umane în funcție de vârste. Pe parcursul dezvoltării științei
psihologice, o atenție deosebită a fost atribuită cunoașterii particularităților de vârstă, în special
ale copilului, dat fiind necesitatea formării unei personalități integre. Cunoașterea acestora nu ține
doar de specialiștii în domeniul psihologiei, dar și în alte domenii, în general de toți, ținând cont
de faptul că fiecare dintre noi ne dezvoltăm ca și personalități și contribuim la dezvoltarea altor
personalități fie ca părinte, profesor, coleg ș.a.m.d.
Copiii sunt fascinanți și extrem de importanți - două motive foarte bune pentru a dori să
descoperim mai multe despre ei. Ei sunt fascinanți pentru că seamănă cu adulții, dar în același timp
sunt și diferiți de aceștia. S-a constatat astfel, că viața psihică a copilului nu este o copie la proporții
mai mici a adultului ci, are caracteristici specifice pe care știința trebuie să le cunoască în
profunzime ca să aibă un aport esențial la dezvoltarea copiilor de diferite vârste. Copilul nu este
un adult în miniatură ci evoluția sa implică mecanisme specifice și legi proprii.
Copiii sunt fascinanți și pentru că esența copilăriei este schimbarea; a observa felul în care
nou-născutul devine bebeluș, iar apoi, succesiv, preșcolar, școlar și adolescent, precum și a încerca
să înțelegem mecanismele care stau la baza acestei schimbări, reprezintă o activitate interesantă
din punct de vedere intelectual, dar și una care oferă multe satisfacții din punct de vedere
emoțional. Au experiențele din primii ani de viață efecte asupra vieții de mai departe? În ce măsură
suntem modelați de zestrea noastră genetică? De ce unii copii învață limbajul mai devreme decât
alții? Care sunt efectele divorțului asupra copiilor de diferite vârste? Există o modalitate optimă
de a-i ajuta pe copii să dezvolte abilități de rezolvare de probleme? Acestea și multe altele sunt
întrebările care se nasc din activitatea zilnică de îngrijire și educare a copiilor, întrebări la care am
dori un răspuns, chiar dacă numai pentru a ne satisface curiozitatea. Dar copiii sunt importanți și
pentru că evoluția societății depinde de felul în care creștem și educăm generațiile viitoare.
Psihologia vârstelor este o specialitate aparte și relativ recentă în domeniul psihologiei. Ea
se ocupă de schimbările comportamentale care apar de-a lungul vieții individului, răspunzând la
întrebări cum ar fi: „Cum ne comportăm?”; „De ce?”; „Care sunt diferențele față de același tip
de comportament al aceluiași individ, aflat la un alt stadiu de dezvoltare?”; Există modificări
fundamentale în comportamentul uman?”; „Cum se petrec aceste modificări și ce anume se
schimbă?”; „Care sunt cauzele acestor schimbări?”; „În ce măsură schimbările se structurează
ca stadii mai bine sau mai puțin bine definite în dezvoltarea umană?” .
Psihologia vârstelor face o sinteză a datelor despre devenirea omului în ontogeneză, din
momentul conceperii lui, până la bătrânețe, în scopul cunoașterii mai profunde a lui. Ramurile de
bază ale psihologiei vârstei sunt, psihologia copilului, care cuprinde mai multe perioade (prenatală,
nou-născut, prunc, vârsta fragedă, vârsta preșcolară); psihologia elevului de vârstă școlară mică;
preadolescentului; adolescentului; tânărului, omului adult, psihologia bătrânului sau
gerontopsihologia.
Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de
la naştere până în perioada bătrâneţii.
Psihologia vârstelor reprezintă studiul științific al comportamentului și al dezvoltării în
decursul întregii vieți.
 Observați accentul pus pe cuvântul “științific”, deoarece definește ceea ce diferențiază
psihologia vârstelor de alte modalități mai subiective de a privi copiii, adolescenții, adulții etc.
Psihologii încearcă să descrie și să explice comportamentul ființei și felul în care acesta se modifică
în timp și realizează acest lucru prin modalități care nu depind de impresii vagi, presupuneri sau
teoretizări la gura sobei, ci care se bazează pe colecții atente și sistematice de date științifice.
Scopul psihologiei vârstelor este de a aduna o bază de cunoștințe care poate asigura
înțelegerea atât a ființei umane în general, cât și a caracteristicilor distinctive ale indivizilor luați
individual.
În acest fel ar trebui să putem răspunde la trei tipuri de întrebări și anume: când, cum și de
ce.
Când. Aceste tipuri de întrebări sunt probabil cele mai evidente, pentru că se referă la
procesul continuu de modificare. Achizițiile esențiale de pe parcursul dezvoltării îmbracă
numeroase forme: unele sunt evidente, cum ar fi momentul în care copiii fac primii pași sau spun
primele cuvinte; altele sunt mai puțin evidente, referindu-se la dezvoltarea unor abilități mai
subtile, de exemplu vârsta la care copiii devin capabili de joc simbolic (jocul “de-a ...”).
Cum. Acestea nu sunt întrebări despre perioade, ci despre modul de manifestare a
comportamentului ființei umane. Cum anume formează preșcolarii grupuri? Mereu cu aceiași
prieteni sau nediscriminativ? Sau, pentru a oferi un alt exemplu, cum desenează copiii figura
umană? Cum anume progresează ei de la mâzgălituri la reprezentări? Referindu-ne la toate
exemplele, avem nevoie de informații descriptive despre felul în care copiii, la diferite vârste și în
diferite condiții, abordează viața de zi cu zi și despre modificările care apar pe măsură ce cresc.
De ce. Bineînțeles că oferirea unei imagini de ansamblu privind comportamentul ființelor
umanenu este doar o problemă de descriere sistematică; aceasta implică și explicație. De ce se
dezvoltă unii copii mai lent decât alții? De ce unii copii manifestă abilități foarte dezvoltate într-
un domeniu specific, dar nu și în altele? De ce sunt băieții mai agresivi din punct de vedere fizic
decât fetele? De ce dezvoltă unii copii comportament antisocial? De ce există o legătură între
pedepsele parentale și agresivitate? De ce ...? Se pare că adresarea acestui tip de întrebări poate
continua la infinit - pe de o parte, pentru că fiecare aspect al dezvoltării ființei umane necesită o
explicație, pe de altă parte, pentru că, trebuie să admitem, nu suntem deloc atât de avansați cu
explicațiile pe cât suntem cu descrierile. Descrierea este evident mai ușoară decât explicația; în
consecința, cunoștințele noastre despre perioadele în care apare și despre modul de manifestare a
comportamentului ființelor umane sunt mult mai avansate decât abilitatea noastră de a-i înțelege
cauzele .
Psihologia vârstelor are două perspective principale:
• de a descrie modul în care se dezvoltă indivizii umani, cum se schimbă ei pe parcursul
vieţii;
• de a explica dezvoltarea punând în evidenţă factorii care determină aceste schimbări.
Obiectivele psihologiei vârstelor sunt: caracterizarea vârstelor, evidențierea schimbărilor de
vârstă a specificului proceselor psihice cognitive, reglatorii, a calităților individuale, dezvoltarea
la fiecare etapă de vârstă, activitățile dominante, stabilirea legităților dezvoltării, de trecere de la o
vârstă la alta, evidențierea perioadelor favorabile pentru formarea diferitelor trăsături de
personalitate, rolul familiei și al societății în progresul uman.
Pentru a studia mai ușor dezvoltarea ființei umane trebuie să avem în vedere trei domenii
principale.
1. Dezvoltarea fizică include tot ce ține de dezvoltarea corporala (înălțime, greutate,
mușchi, creier, organe de simț), abilitățile motorii (de la învățarea mersului până la învățarea
scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte privind alimentația și sănătatea.
 2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul
cunoașterii sau a adaptării la mediul înconjurător. In acest stadiu includem percepția, imaginația,
gândirea, memoria. învățarea și limbajul.
3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalității și dezvoltării sociale
ca părți ale unui întreg. Dezvoltarea emoțională este și ea analizată, exprimând impactul familiei
și societății asupra individului .

Activități de învățare:
1. Elaborați „Cartea de identitate” a domeniului psihologiei vârstelor;
2. Formulați 5 argumente pentru a demonstra necesitatea studierii psihologiei vârstelor;
3. Realizați o schema verbal logică a conținutului.

1.2. Metodologia cercetării în domeniul psihologiei vârstelor

In studierea fenomenelor și proceselor psihice ale ființei umane se folosesc în principal
aceleași metode de cercetare din psihologia generală, însă acestea sunt adaptate noilor situații,
condiții și scopuri.
Etimologia termenului de metodă trimite la grecescul methodos, care înseamnă cale, drum.
Putem afirma de aceea că metoda este drumul sau calea pe care pornește cercetătorul în
demersurile sale.
Metoda observaţiei. Reprezintă o metodă ce constă într-o urmărire atentă şi sistematică a
unor reacţii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale. Reprezintă cea mai frecvent
utilizată şi, din punct de vedere tehnic, cel mai uşor de aplicat, intrucat nu reclamă o aparatură
sofisticată, adesea fiind suficiente un creion şi un caiet de notiţe. Ea este şi prima metodă in ordine
cronologică, la care s-a recurs pentru cunoaşterea şi descrierea stărilor sufleteşti şi conduitelor
celorlalţi.
Pentru obţinerea unor informaţii obiective, de valoare ştiinţifică apare necesitatea respectării
anumitor condiţii.
a) O primă cerinţă este aceea de a ne clarifica, ce urmărim să constatăm, ce aspecte ale
comportării, în ce situaţii şi în care moment. b) Trebuie să ne asigurăm de posibilitatea unor
numeroase observaţii, pentru a putea discerne ceea ce este esenţial, caracteristic de ceea ce este
secundar. c) Pentru a putea interpreta corect, se cere să notăm cât mai exact observaţiile noastre,
dar în aşa fel încât să se distingă net faptele de eventualele interpretări (necesare, însă posibil să
fie modificate). d) E bine ca persoana observată să nu-şi dea seama de această situaţie pentru a
reacţiona în mod firesc. Putem realiza acest lucru dacă facem parte dintr-un grup în care se află
subiectul ce ne preocupă şi-i vom urmări prin scurte priviri în momentele favorabile. O privire
insistentă deranjează. e) În ce priveşte tehnica înregistrării, informaţiile fie că le consemnăm în
mod cursive pe măsură ce le înregistrăm, fie ne pregătim dinainte o fişă în care trecem obiectivele
principale sau mai bine, o serie de întrebări solicitând observaţii precise.
În cercetarea psihologică modernă, autoobservaţia se foloseşte ca metodă auxiliară, în
asociere cu o altă metodă considerată de bază sau principală. Relatările subiectului furnizează o
informaţie suplimentară care poate proiecta o lumină mai clară asupra unor aspecte insuficient
ilustrate de datele iniţiale. Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, într-o situaţie de cercetare
psihologică, subiectul este, de regulă, supramotivat, el tinzând să dea relatări despre sine care să-i
fie favorabile. Aceasta va influenţa sinceritatea relatărilor.
Metoda experimentului. Este considerată cea mai importantă metodă de cercetare, având
posibilitatea de a ne furniza date precise şi obiective. Înţelegem prin experiment provocarea unui
fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.
Se pot descrie mai multe feluri de experimente psihologice:
a) experimentul de laborator - a fost întrodus ca metodă specifică de cercetare în psihologie
de către W. Wundt, in 1879. Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător și
constă în realizarea într-o încăpere amenajată, utilizându-se diferite aparate sau materiale. El
presupune satisfacerea unor cerinţe minimale, şi anume: a) delimitarea exactă a condiţiilor care
trebuie să se menţină constante de cele modificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi
ipotezelor; c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atatea ori de cate ori este
necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi
reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe
baza lui).
b) experimentul în condiţii standardizate - care se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită
(un birou, o sală de clasă), dar subiectul e supus totuşi unor probe cu care nu e familiarizat,
premisele acestora sunt strict standardizate - aceleaşi pentru toţi subiecţii.
c) experimentul natural sau de teren - acesta constă în a urmări o persoană (sau un grup) în
condiţiile vieţii sale obişnuite – în care a survenit o modificare. Multă vreme, şcoala a rămas
principalul cadru de aplicare a experimentului natural. Însă în ultima perioadă sfera experimentului
natural s-a extins şi asupra activităţilor profesionale (reorientarea şi reprofilarea profesională), în
studiul comportamentului organizaţional, în psihoterapia comportamentală, în pregătirea
cosmonauţilor și a altor specialiști.
Metoda convorbirii . Adesea, pentru obţinerea unor informaţii despre aspecte ale
personalităţii care nu pot fi nici nemijlocit observate, nici provocate experimental şi nici
obiectivate in produsele activităţii, recurgem la interogarea directă a subiectului.
Metoda se poate aplica în formă liberă (spontană), începând cu 2-3 întrebări întroductive
stabilite dinainte, apoi intrebările urmând a fi găsite şi formulate pe loc, în funcţie de răspunsurile
şi atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, subiectul considerându-se angajat intr-o
discuţie amicală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai puţin şi să dea răspunsuri mai
sincere, mai puţin căutate şi simulate. Cea de a doua formă a acestei metode este structurată.
Cercetătorul îşi alcătuieşte dinainte o schemă a convorbirii, în care menţionează problema sau
„ţinta" de atins şi formulează principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei informaţii
suficiente, veridice şi relevante. Întrebările trebuie să se completeze una pe alta, să fie încrucişate,
adică acelaşi lucru să fie vizat prin mai multe întrebări formulate diferit, să se succeadă de la
general către particular, concret, să fie pe cât posibil simple şi uşor de inţeles şi reţinut de către
subiect (adaptate la nivelul de vârstă şi instruire al acestuia).
O mare importanţă pentru asigurarea sincerităţii răspunsurilor subiectului o are modul de
înregistrare pe care-l foloseşte cercetătorul. Recomandabil ar fi ca acesta să fie maximal discret,
subiectul netrebuind să ştie sau să vadă că spusele lui sunt înregistrate. În cazul în care nu dispunem
de o aparatură specială de genul „reportofon" (casetofon) şi nu avem la îndemână decât creionul
şi bloc-notesul, înregistrarea nu ar trebui făcută în timpul convorbirii, ci imediat după terminarea
ei. Este, de asemenea, contraindicat ca cercetătorul să facă aprecieri şi judecăţi de valoare - de tipul
„este greşit", „este adevărat", „foarte rău", „este inadmisibil" etc. - pe marginea răspunsurilor date
de subiect. Asemenea judecăţi pot să fie exprimate de subiectul însuşi prin adresarea unor întrebări
care să-l determine fie să se autoevalueze (dintr-un punct de vedere sau altul), fie să-şi manifeste
atitudinea faţă de anumite situaţii, evenimente, instituţii, valori.
Pentru a putea aprecia mai obiectiv gradul de veridicitate a informaţiei furnizate de subiect,
este recomandabil ca, printre întrebările de bază, să fie inserate şi câteva (între 5-10) întrebări de
testare a sincerităţii, respectiv, a tendinţei spre minciună a acestuia. Interpretarea răspunsurilor la
astfel de întrebări oferă posibilitatea să se stabilească mai exact marja de prudenţă în valorificarea
informaţiei principale (informaţia-obiect).
Metoda biografică
Este destinată studiului personalităţii globale. Prin ea cercetătorul îşi propune să înţeleagă şi
să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale in funcţie de istoria anterioară a
individului, admiţandu-se legea succesiunii stadiale şi a dependenţei stărilor actuale de stările
anterioare.
Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una indirectă
şi alta directă. Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe profesionale,
caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul
studiat se află în relaţii semnificative - rude, prieteni, colegi, şefi, eventual subalterni. Calea directă
constă în obţinerea datelor care ne interesează de la insuşi subiectul pe care ni l-am ales spre studiu,
în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Calitatea şi relevanţa informaţiei vor depinde atât
de structura de personalitate a subiectului, cât şi de capacitatea cercetătorului.
Eventual, investigaţia biografică a subiectului o putem efectua în două etape sau secvenţe.
În prima etapă, putem solicita subiectului să răspundă în scris la câteva întrebări referitoare la
principalele perioade din viaţă: perioada preşcolară, perioada şcolarizării primare, perioada
şcolarizării gimnaziale, perioada şcolarizării liceale; perioada debutului profesional etc. În final, i
se poate cere să menţioneze 10-15 evenimente din viaţa personală, considerate de el ca deosebite.
În etapa a doua, prin întrebări şi discuţii directe urmează să verificăm, să completăm şi să adâncim
informaţiile pe care ni le-a furnizat in scris.
Metodele psihometrice (testul)
Termenul de metodă psihometrică este intâlnit în unele lucrări de întroducere în psihologie,
apărute în ultimele trei decenii în România, sub denumirea de metoda testului fiind apreciat că ar
avea un sens mai definit şi mai obiectiv, disociat de ambalajul teoretic şi care determină modul de
interpretare a rezultatelor acestuia.
Metoda testelor a cunoscut o continuă extindere şi diversificare, fiind astăzi folosită în toate
ramurile psihologiei aplicate - de la psihologia muncii la cosmopsihologie. Perfecţionarea ei a
mers în două direcţii intercorelate: a) elaborarea unor probe noi, mai eficiente şi mai adecvate
scopului urmărit, ajungându-se în prezent la peste 10.000 de teste; b) perfecţionarea procedeelor
statistico-matematice de etalonare şi validare.
De o mare importanţă devine aşa-numitul interviu post-test, care permite o interpretare mai
corectă şi individualizată a datelor finale, ceea ce sporeşte semnificativ veridicitatea judecăţilor
diagnostico-prognostice. Testele pot constitui şi o importantă sursă de probe pentru experimental
psihologic. În acest caz, nici modul de aplicare, nici interpretarea rezultatelor nu se vor mai
conforma instrucţiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului experimental, ipotezelor şi
obiectivelor acestuia.
Activități de învățare:
1. Aplicați Metoda 6 W cu referire la metodele cercetării în domeniul psihologiei vârstelor.
Răspundeți la următoarele întrebări: Wer/Cine? Was/Ce? Warum/De ce? Wie/Cum?
Wann/Când? Wozu/în ce scop?;
2. Formulați câte 3 argumente pentru fiecare metodă pentru a demonstra utilitatea ei;
3. Comentați următorul citat: „Cercetarea înseamnă patru lucruri: creiere cu care gândim,
ochi cu care vedem, aparatele cu care măsurăm şi... bani”. Albert Szent-Gyorgi

1.3 Factorii dezvoltării psihice.

Psihologia contemporană consideră că viața psihică, așa cum se prezintă la omul adult, este
rezultatul unui lung proces de dezvoltare. Între factorii și condițiile care intervin, trei sunt
considerați fundamentali, în sensul că lipsa lor ar face imposibilă sau ar compromite dezvoltarea
psihică. Aceștia sunt: ereditatea, mediul, educația.
Ereditatea este proprietatea organismelor vii de a transmite anumite caractere urmașilor. În
planul dezvoltării psihice, ea apare ca un complex de predispoziții și potențialități și nu ca un
inventar de capacități și trăsături deja formate.
Biologia contemporană a demonstrat rolul determinant al eredității în formarea și
dezvoltarea organismului. Se transmit ereditar:
a. particularități de statură și greutate;
b. caracteristici structurale și funcționale ale diverselor organe;
c. specificul structural și funcțional al sistemului nervos și al organelor de simț;
e. aspecte fizionomice caracteristice (forma feței, calitatea tenului, culoarea ochilor și
a părului, etc.).
 Pentru a se releva în ce fel contribuie ereditatea la dezvoltarea psihică s-au făcut următoarele
tipuri de cercetări:
• asupra particularităților fizice și psihice ale părinților și copiilor în scopul evidențierii
gradului de asemănare;
• asupra particularităților psihice ale mai multor generații pentru a vedea ce rămâne constant
și ar putea fi legat de ereditate;
• privind felul în care se dezvoltă din punct de vedere psihic, cei care s-au născut cu
deficiențe ereditare;
• asupra familiilor celebre pentru a se vedea la câți dintre membrii ei se manifestă o anumită
aptitudine etc.. Așa s-a cercetat familia renumitului compozitor J.S.Bach.
Analiza datelor obținute prin cercetările amintite a dus la următoarele concluzii privind rolul
eredității:
1. Ereditatea este un factor necesar pentru dezvoltarea psihică pentru că ea asigură
baza organică a fiecărui fenomen sufletesc, „ereditatea asigură premisele vieții psihice”.
2. Prin gene se transmit multe: caracterul (sau lipsa de caracter), aspectul fizic,
sănătatea, aptitudinile și chiar malformațiile ereditare.
3. Ereditatea nu este suficientă pentru dezvoltarea psihică pentru că ea nu se
transformă automat în componente ale vieții psihice umane. De exemplu, copiii crescuți de
animale.
4. Familia Bach a deținut o poziție importantă în lumea muzicală timp de aproape 200 de
ani, dând peste 50 de muzicieni cunoscuți și câțiva compozitori remarcabili, dintre care cel mai
cunoscut este Johann Sebastian Bach

Mediul este totalitatea influențelor naturale și sociale, fizice și spirituale, directe și indirecte,
organizate și neorganizate, voluntare și involuntare, care constituie cadrul în care se naște, trăiește
și se dezvoltă ființa umană. Unele aspecte ale mediului acționează în mod direct asupra dezvoltării
organice, așa cum sunt cele de hrană, îmbrăcăminte, climă etc., altele asupra componentelor
psihosociale (modele umane, de atitudine și comportament, stilul de viață al grupului social, valori
și norme sociale).
Factorii care țin de mediul social se grupează în doua categorii:
- mediul imediat – familie, rude, scoala – micro-sistem
- mediul social in general – societatea cu particularitățile social-istorice – macro-sistem.
S-a demonstrat ca exista diferențe de dezvoltare la copiii care traiesc in aceiasi societate ceea
ce arata ca nu un mediul identic ne-ar face si pe noi identici.
Dintr-un alt punctul de vedere, al tipului de influente exercitate din partea factorilor de mediu
distingem influente ale mediului:
- proximal (persoane si situatii cotidiene)
- distal (mass-media, internetul).
Acțiunea factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditatii, este una de factura aleatorie,
probabilistica, putând fi in egala masura o sansa a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia.
Mediul devine sursa a dezvoltarii psihice prin faptul ca oferă individului circumstanțe si
condiții concrete de viață, obiecte, informații și modele de conduită, capabile a fi percepute și
învățate.
Educaţia este o componentă a mediului social dar se opune influienţelor întâmplătoare ale
mediului prin caracterul conştient, sistematic, planificat, de exercitare a influienţelor formative
într-un cadru instituţionalizat, printr-un personal pregătit în acest sens.
Educaţia presupune a plasa individual din starea de natura in starea de cultura. În acest mod,
educaţia capătă rol de conducător în raport cu ceilalţi factori ai dezvoltării, dirijând, pe de o parte,
cerinţele externe ale mediului în concordanţă cu posibilităţile interne ale copilului, iar pe de altă
parte, potenţând posibilităţile ereditare ale individului şi aducându-le la nivelul cerintelor externe.
Prin educație dobândim toate capacitățile, cunoștințele și comportamentele ce ne fac să fim ceea
ce suntem.
 Pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul nașterii, ereditatea cedează teren tot mai mult
influențelor mediului și educației. Așa de exemplu, dacă lipsesc influențele mediului specific uman
cum ar fi mersul biped și vorbirea în perioada de până la 6 - 7 ani, acestea nu se vor forma ca
abilități specifice individului respectiv chiar dacă se încearcă acest lucru în perioadele următoare.
Dacă acest tip de carență totală se întinde pe perioada de la naștere și până după 10-11 ani, nu mai
apar și nu se mai dezvoltă nici un fel de caracteristici psihocomportamentale specific umane
indiferent de metodele utilizate. Prin urmare, predispozițiile transmise de ereditate pot deveni
trăsături psihocomportmantale sau pot să rămână perioade mai lungi (chiar toată viața) doar
potențialități latente, funcție de intervenția oportună și adecvată a influențelor mediului social-
cultural și educațional.
Comparativ cu alte specii, omul poartă cea mai mică încărcătură ereditar-instinctivă, fiind
ființa cea mai neajutorată la naștere, necesitând astfel cele mai elaborate, complexe și întinse (ca
durată) condiții și influențe în dezvoltare. De aceea, copilăria omului este cea mai lungă
comparativ cu a celorlalte animale iar disponibilitatea lui pentru învățare este cea mai mare. Tot
de aceea, omul este ființa expusă în cea mai mare măsură riscului de a-și pierde specificitatea dacă,
mai ales în primii ani de viață, este nevoit să trăiască împreună și exclusiv cu animalele (cu alte
specii). Chair dacă zestrea lui genetică este una specific umană, în asemenea condiții, copilul se
animalizează.
Activități de învățare:
1. Comentați următorul text: „Din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic
si irepetabil in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei
identitati absolute fiind 1 la 70 de trilioane in situatia gemenilor”;
2. Analizați prin prisma celor 3 factori sitiația Copilor sălbatici crescuți de animale :
https://www.youtube.com/watch?v=3vED_1qQTwE&ab_channel=opTop

Surse:
Crețu T. Psihologia copilului. Ministerul Educației și Cercetării Proiectul pentru învățământul Rural, 2005
Dindelegan C., Bonchiș E., DrugasM., Trip S. Introducere in Psihologia personalității. Oradea: Editura
Universitatii din Oradea, 2009 ISBN/Cod: 978-973-759-899-8 pp.p.74-76
Găișteanu, Mihaela (2006), Psihologia copilului. Disponibil pe Internet:
https://ro.scribd.com/doc/234459201/Mihaela-Gaisteanu-Psihologia-Copilului
Golu, Florinda. Manual de psihologia dezvoltării: o abordare psihodinamică. lași: Polirom, 2015. ISBN print:
978-973-46-5627-1 pp 13-15; 33-38;
Schaffer Rudolph H.(trad Ionescu T.) Întroducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Ed ASCR, 2005 ISBN
973-7973-21-6 p.18
Schaffer Rudolph H.(trad Ionescu T.) Întroducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Ed ASCR, 2005 ISBN
973-7973-21-6 p.18
Trofaila, lidia. Psihologia dezvoltâni. Suport de curs/Lidia Trofaila. Univ. de Stat Tiraspol din Chișinâu - Ch.:
UST, 2007 (Tipogr ..Reclama' SA). ISBN 978-9975-9630-3-9 pp10-12.