Tema: Introducere in PV

1.1. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstei

1.2. Conceptul de dezvoltare psihică
1.3. Factorii dezvoltării psihice.
1.4. Teorii privind dezvoltarea psihică

1.1. Delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstei

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc
începând de la naștere până în perioada bătrâneții.
Dezvoltarea omului, pe parcursul existenței sale, are loc sub influența unui sistem de
interacțiuni bio-psiho-socio-culturale, care condiționează schimbările în structura
organismului, psihicului uman și conduc progresul. O mare importanță are modul de trai, de
activitate a omului, consecințele timpului și ale diferitor factori biologici, sociali, culturali,
istorici etc. asupra dezvoltării lui. Omul nu numai că trăiește, își realizează ciclul de viață,
pentru care manifestă interes, dar reevaluează conștient, analizează evenimentele, situațiile,
faptele, care i se întâmplă. Trasarea conștientă a modului de existență, construirea
evenimentelor de către om, sunt caracteristicile, care fac fiecare viață umană irepetabilă și
determină mulțimea căilor de realizare, de afirmare. Psihologia vîrstelor face o sinteză a
datelor despre devenirea omului în ontogeneză, din momentul conceperii lui, până la
bătrânețe, în scopul cunoașterii mai profunde a lui. Ramurile de bază ale psihologiei vîrstei
sunt, psihologia copilului, care cuprinde mai multe perioade (prenatală, nou-născut, prunc,
vârsta fragedă, vârsta preșcolară); psihologia elevului de vârstă școlară mică;
preadolescentului; adolescentului; tânărului, omului adult, psihologia bătrânului sau
gerontopsihologia.
Printre sarcinile psihologiei vîrstelor se numără cercetarea legităților dezvoltării omului
în ontogeneză, particularitățile stabilirii diferitelor procese, trăsături de personalitate,
conținuturile, formele și condițiile favorabile ale dezvoltării, factorii dezvoltării, efectele,
eșecurile școlare etc.
Obiectivele psihologiei vârstelor sunt: caracterizarea vârstelor, evidențierea
schimbărilor de vârstă a specificului proceselor psihice cognitive, reglatorii, a calităților
individuale, dezvoltarea la fiecare etapă de vârstă, activitățile dominante, stabilirea legităților
dezvoltării, de trecere de la o vârstă la alta, evidențierea perioadelor favorabile pentru
formarea diferitelor trăsături de personalitate, rolul familiei și al societății în progresul uman.

1.2. Conceptul de dezvoltare psihică

Termenul „dezvoltare" indică schimbările care cu timpul au loc în structura corpului
omului, în gândirea și comportamentul lui, în urma proceselor biologice și a interacțiunii cu
mediul. De obicei, aceste transformări progresează, se modifică și se acumulează, asigurând
consolidarea organizării și desăvârșirea funcționării organismului. Dezvoltarea motorie a
pruncului începe cu mișcări necoordonate ale mâinilor și picioarelor. Apoi, copilul tinde să
apuce ceva, se târăște după obiecte, învață a merge în mâini și în sfârșit, face primii pași.
Folosirea simbolurilor, a cuvintelor, este o etapă de cotitură în învățarea cititului, calculului,
desăvârșirea calitativă a gândirii. Dezvoltarea acesteia din urmă începe de la capacitatea
copilului de a recunoaște obiectele concrete, până la abilitatea de a defini noțiunile și a gândi
abstract.
Unele procese, spre exemplu, creșterea fătului în perioada prenatală, au mai mult un
caracter biologic, altele, dimpotrivă, se derulează, în special, sub influența mediului: de pildă,
însușirea unei limbi străine, a manierelor de a vorbi, de a gesticula.
 Cu toate acestea, nu putem spune că dezvoltarea se reduce, în special, la aceste fapte,
deoarece presupune interacțiunea biologicului cu socialul în schimbare. Mediul social, la
rândul său, este alcătuit dintr-o mulțime de medii concrete - familial, școlar, de muncă ș.a.-
care în permanență interacționează între ele și au o mare influență asupra omului. Savanții, ce
se ocupă de problema dezvoltării copiilor, tind să determine legătura dintre vârsta cronologică
a copilului și schimbările, care se observă în dezvoltarea lui la maturizare.
Determinarea normelor aproximative de competențe ale copilului permite de a aprecia
în ce măsură copilul dat își depășește semenii în creștere ori rămâne în urmă. Normele de
vârstă pot fi folosite în elaborarea programelor de ajutor acordat copiilor cu rețineri în
dezvoltare ori la aprecierea influenței diferitelor condiții de viață asupra dezvoltării.
Așadar, în centrul atenției savanților se află acele procese, datorită cărora se produc
schimbările.
Tipuri de dezvoltare. Dezvoltarea organismului uman se desfășoară în mai multe direcții
și cu toate acestea, este unitară și determină evoluția individului în ansamblu. Pot fi
menționate mai multe tipuri de dezvoltare: fizică, cognitivă, psihosocială.
Dezvoltarea fizică include schimbările, care au loc pe parcursul vieții privind lungimea
corpului, greutatea, în structura și funcțiile creierului, inimii și a altor organe interne. Tot aici
se includ și modificările ce se produc în structura scheletului, musculaturii, care afectează
abilitățile motorii și alte abilități umane. Aceste modificări exercită o influență semnificativă
asupra intelectului, personalității. Un copil cu defecte de auz are întârziere în dezvoltarea
limbajului. Un adult, care este victima bolii Altheimer, suferă de deteriorări semnificative ale
intelectului la nivel cognitiv, emoțional.
Dezvoltarea cognitivă cuprinde modificările, care apar la nivelul percepției, învățării,
memoriei, raționamentului, limbajului și a altor calități. Aceste aspecte ale dezvoltării
intelectule sunt legate de dezvoltarea motorie, emoțională, volitivă ș.a. Spre exemplu, teama
unui copil că nu va lua o notă bună la lecție, deoarece nu cunoaște tema, nu poate exista, dacă
el nu-și poate aminti trecutul și nu poate anticipa viitorul, consecințele acțiunilor sale.
Dezvoltarea psihosocială cuprinde modificările ce apar la o personalitate, emoțiile,
relațiile individului cu ceilalți. La orice vârstă, modul în care este conceptualizată și evaluată
propria persoană, influențează nu numai performanțele ei cognitive, dar și funcționarea
biologică a organismului.
1.3. Factorii dezvoltării psihice
Referitor la identificarea factorilor implicați, în dezvoltarea umană, opiniile savanților
diferă, dar deseori sunt complementare și se reduc la evidențierea a trei factori de bază:
ereditatea, mediul, educația.
Psihologia vârstelor este interesată nu numai de modul în care ereditatea, mediul sau
educația influențează dezvoltarea, ci mai ales cât de mult sau în ce proporție, aceasta fiind, de
fapt, sursa diferențelor individuale.
O mare preocupare a psihologilor dezvoltării a fost interacțiunea factorului biologic cu
cel de mediu, în dezvoltare. S-a formulat astfel dezbaterea dintre „înnăscut” și „dobândit”.
Această relație între înnăscut și dobândit are efecte ample asupra răspunsului social al
oamenilor. De exemplu, se spune că fetele nu au un talent înnăscut către științele exacte, de
aceea nu sunt încurajate să aprofundeze studiul de profil. Dar, pe de altă parte, dacă afirmăm
că științele exacte pot fi învățate prin exercițiu și documentare, înseamnă că, de fapt,
societatea ar trebui să pregătească în mod egal băieții și fetele în aceste activități.
Psihologii moderni consideră că nu putem separa caracterul înnăscut de cel dobândit,
deoarece dezvoltarea este un proces unitar. Cu toate acestea, se studiază ființele vii făcându-se
distincția intre sursele majore de influență în dezvoltare. Problema care apare comportă două
aspecte:
 - determinarea contribuției eredității și a mediului în diferite tipuri de comportament;
- descoperirea modului în care ereditatea și mediul interacționează în dezvoltarea
copilului.
Ereditatea cuprinde, pe de o parte, moștenirea generală umană, dar și moștenirile
specifice familiale, care încep să-și exercite influența asupra noastră încă din momentul
concepției. Astfel că moștenim atât elemente caracteristice speciei umane în general (poziția
bipedă, structura corpului, structura organică), cât și elemente transmise familial (culoarea
părului, a ochilor, predispoziția către anumite boli). Schell și Hali (1983) afirmă că este dificil
de concluzionat în ceea ce privește influențele genetice asupra comportamentului și
dezvoltării, întrucât cercetătorii nu pot să manipuleze experimental structura genetică umană,
iar ceea ce știm este rezultatul generalizării studiilor genetice realizate pe animale.
Până la John Locke, exista ideea comună că un copil este un adult în miniatură, care a
venit pe lume complet echipat cu aptitudini și cunoștințe și trebuie numai să crească, pentru ca
aceste capacități înnăscute să se manifeste.
Teoria evoluției formulată de Charles Darwin a determinat mulți teoreticieni să
sublinieze rolul eredității.
Ereditatea este definită ca fiind proprietatea organismelor vii de a transmite urmașilor
caracteristicile pe care le-au dobândit de-a lungul fîlogenezei. Mecanismul acestei transmiteri
este codul genetic. Prin intermediul eredității are loc procesul de trecere de la generațiile
anterioare la cele noi a unui întreg ansamblu de particularități structurale și funcționale.
Întrucât disponibilul ereditar este doar un potențial, calitatea și direcția dezvoltării sale
vor depinde de interacțiunile cu ceilalți factori; dacă aceștia lipsesc, disponibilul ereditar se
poate pierde. Ereditatea este un factor necesar, dar nu și suficient pentru dezvoltarea umană.
Mediul reprezintă „totalitatea stimulărilor pe care individul le primește din momentul
concepției până la moarte”. Este vorba de stimulări sau determinanți de ordin fizic - apă, aer,
hrană, condiții de viață - și de determinanți sociali -familie, școală, grup, vecinătate, mass-
media, cultură. În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influențe interne
determinate de ambianța intrauterină. Această influență este importantă, deci nu poate fi
neglijată.
Mediul este definit ca o totalitate a influențelor naturale și sociale, fizice și spirituale,
directe și indirecte, organizate și neorganizate, care constituie cadrul în care se naște, trăiește
și se dezvoltă copilul. Influențele mediului sunt extrem de variate și se răsfrâng asupra tuturor
dimensiunilor vieții psihice.
Locke credea că mintea unui nou-născut este o tabula rasa. Ceea ce va fi scris pe tăbliță
este ceea ce trăiește copilul - ceea ce vede, aude, gustă, miroase și simte. Consideră că toate
cunoștințele provin prin simțuri, vin din experimentare, deci nu există cunoștințe înnăscute.
Odată cu apariția behaviorismului, în secolul XX, poziția care susținea importanța
mediului a început să fie din nou dominantă. Watson și Skinner au afirmat că natura umană
este total maleabilă: o educație începută de timpuriu poate transforma un copil în orice fel de
adult, indiferent de moștenirea ereditară.
Există numeroase cercetări ce demonstrează valoarea acestui factor:
- studiul comportamentului copiilor crescuți de animale ;
- urmărirea corelației dintre nivelul inteligenței copiilor și calitatea mediului familial sau
instituționalizat (un mediu bogat în stimulări intelectuale dezvoltă potențialul mental);
- analiza comparativă între gemenii monozigoți crescuți în familii cu condiții
socioculturale diferite;
- cercetări asupra numărului de personalități cu activitate științifică remarcabilă, în
corelație cu avansul social-economic și cultural;
 - investigarea în detaliu a unor particularități ale personalității și specificul mediului
familial.
Nou-născutul are în structura sa cerebrală aproximativ 100 de miliarde de neuroni, dar
relativ puține conexiuni. Conexiunile neuronale se dezvoltă rapid după naștere, iar creierul
copilului își triplează greutatea în trei ani de la naștere. Dezvoltarea creierului este influențată
mult atât de factorii genetici, cât și de stimularea sau deprivarea senzorială.
Fetusul uman se dezvoltă în funcție de un program fixat destul de strict, iar
comportamentul fetal, precum întoarcerile și mișcările membrelor, urmează și el o secvență
ordonată, care depinde de stadiul de naștere. Dacă mediul uterin are o anomalie severă,
procesele de maturizare pot fi perturbate. De exemplu, dacă mama contractează rubeolă în
primele trei luni de sarcină (când organele de bază ale fetusului sunt în plină dezvoltare,
conform unui program genetic), copilul se poate naște surd, orb sau cu malformații cerebrale,
în funcție de sistemul sau organul care se află în stadiul de dezvoltare în momentul infectării.
Dezvoltarea vorbirii oferă încă un exemplu de interacțiune între caracteristicile genetice
și experiență. În cursul dezvoltării normale, toți copiii învață să vorbească, nu înainte de a
atinge un anumit nivel de dezvoltare neurologică. Dar copiii crescuți într-un mediu în care
oamenii discută cu ei și îi recompensează pentru emiterea unor sunete care seamănă cu
vorbirea vorbesc mai devreme decât cei care nu primesc acest tip de atenție.
Educația este cea care relaționează realitatea biologică a organismului infantil, nou-năs-
cut, cu datele de construcție - materiale și culturale - furnizate de mediu și care, totodată,
determină o anumită direcție de valorificare a acestora. Educația apare ca totalitate de metode,
procedee și măsuri fundamentate științific și utilizate conștient în vederea construirii omului
în concordanță cu idealul despre om al societății și epocii date.
Din această definiție rezultă, în primul rând, că educația este o activitate, și anume una
de translație a elementelor de mediu către individul care urmează să se formeze. Ea se
desfășoară în interiorul mediului social, fiind într-un anume sens o componentă a acestuia
realizată de acele persoane care, pe diferite paliere ale socialului (mediu familial, preșcolar,
școlar), nu numai că-l înconjoară fizic pe copil, dar și răspund de evoluția lui. Înglobând în
sine o totalitate de metode, procedee și măsuri, educația capătă aspectul de activitate coerentă
și specializată, întruchipând o formă aparte de realizare socială, și anume activitatea
pedagogică.
Scopul ei este acela de a obține nu bunuri materiale, ci bunuri umane, personalități, în
sfera acestei activități conlucrează părinții, învățătorul și pedagogul, care elaborează anumite
variante sau modele educaționale. Educația transmite imagini și idei, cunoștințe și structuri de
gândire, valori morale și estetice, norme și principii de comportament, modele atitudinale,
tipare acționale și relații interumane. Așa cum mediul este un condensator al virtualităților
ereditare, educația este un condensator și un organizator al mediului, plasându-și foarte
aproape intervențiile și circuitele pe care merge dezvoltarea.
1.4. Teorii privind dezvoltarea psihică
Cele mai cunoscute teorii, în psihologia dezvoltării, fac referire la:
a) stadiile dezvoltării intelectuale (J. Piaget);
b) stadiile achiziției limbajului (L. Vîgotski);
c) stadiile dezvoltării psihosexuale (S. Freud);
d) stadiile dezvoltării psihosociale (E. Erikson);
e) stadiile dezvoltării psihomorale (L. Kohlberg).
Dintr-o altă perspectivă, dezvoltarea umană se poate urmări pe perioade sau etape,
cicluri de viață:
- perioada prenatală - de la momentul concepției până la naștere;
- nou-născutul și copilăria mică - 0-1 an; 1-3 ani;
 - copilăria timpurie sau preșcolaritatea - 3-6 ani;
- mica școlaritate - 6-10/11 ani;
- preadolescența - 10/11-14/15 ani;
- adolescența - 14/15-18/20 ani;
- tinerețea - 20-35/40 ani;
- maturitatea - 40-65 ani;
- bătrânețea - peste 65 ani;
- sfârșitul vieții - moartea.
a) Stadiile dezvoltării intelectuale
J. Piaget aprecia dezvoltarea ca un progres de-a lungul a patru stadii majore:
1. Stadiul senzorio-motor (0-2 ani) - copiii se diferențiază de alte obiecte și
recunosc permanența acestora, însă trăsătura esențială a acestui stadiu o constituie
egocentrismul, exprimat în faptul că existența obiectelor din mediu este condiționată de
percepția asupra lor; atunci când un obiect este îndepărtat din câmpul vizual sau tactil al
copilului, acesta nu-1 caută, pentru că, practic, obiectul nu există pentru el.
2. Stadiul preoperațional (2-6 ani) - pe măsură ce se achiziționează limbajul,
copiii învață utilizarea simbolică a acestuia și încep să recunoască relațiile simple și să
manipuleze obiectele în plan mental.
3. Stadiul operațiilor concrete (7-12 ani) - copiii devin preocupați de cauzalitate,
gândirea intuitivă este înlocuită de cea logică, conservă masa, lungimea, greutatea și volumul
și sunt capabili de clasificări, ordonări și de rezolvarea problemelor pe baza raționamentului
deductiv. Cu toate acestea, gândirea lor nu este încă perfecționată, nu se dezvoltă și latura
posibilului, a probabilului. De exemplu, întrebând un copil „Cum ar fi dacă nu am avea
degete?”, acesta va răspunde spontan: „Dar avem degete! Cum să n-avem degete? ! ” .
4. Stadiul operațiilor formale (peste 12 ani) - abia acum copiii sunt capabili să
gândească cu adevărat abstract, să testeze ipoteze, să utilizeze simboluri pe care să le
manipuleze în plan mental, să gândească sistematic și complex.
b) Stadiile achiziției limbajului
Susținător al constructivismului social, L. Vîgotski descrie următoarele stadii în
dezvoltarea copilului, în interacțiune cu adultul, prin achiziția limbajului:
1. Stadiul primitiv - utilizând o formă de limbaj preintelectual, copilul gângurește
și murmură vocale; el încă nu și-a internalizat vorbirea, însă experimentează sunetele.
2. Stadiul naiv - copilul învață cuvintele, pe care le va utiliza cu diferite
semnificații, în funcție de tonalitate, intensitatea vocii, context. Odată cu dezvoltarea
înțelegerii, apar și propozițiile scurte, de 1-3 cuvinte. În această etapă, încă nu se evidențiază
coordonarea gramaticală.
3. Stadiul extern - copilul utilizează obiectele exterioare pentru a reprezenta
cuvintele, iar acțiunea sa verbală și practică are la bază un suport intuitiv. Este momentul de
debut al vorbirii egocentrice; copilul vorbește permanent, chiar dacă nu este nimeni în jur,
gândurile sale sunt verbalizate.
4. Stadiul de profunzime - copilul realizează sarcinile logice prin dirijare internă;
acțiunile sale sunt coordonate prin mijloacele limbajului intern.
c) Stadiile dezvoltării psihosexuale
S. Freud a identificat cinci stadii ale maturizării psihosexuale :
1. Stadiul oral - 0-1 an, cavitatea bucală (gura, buzele, limba, gingiile) este
centrul stimulării și plăcerii.
2. Stadiul anal -1-3 ani, plăcerea este localizată în zona anală. Este importantă
atitudinea părinților în ceea ce privește controlul sfincterian; dacă părintele e dur, critic,
amenințător, copilul va deveni un adult compulsiv și reținut, dominat de un control excesiv.
 3. Stadiul falie - 3-5 ani, plăcerea este localizată în zonele genitale. La copii
apare o atracție sexuală inconștientă și foarte puternică față de părintele de sex opus, fapt
descris de Freud drept complexul lui Oedip la băieți și complexul Electra, la fete și având
drept consecință apariția anxietății. Prin urmare, copilul învață să-și reprime sentimentele și să
reducă anxietatea prin încercarea de a se comporta ca părintele de același sex - procesul
identificării.
4. Stadiul latent - 6-12 ani, dorințele sunt reprimate, iar energiile sexuale
canalizate spre achiziționarea de alte abilități.
5. Stadiul genital - autostimularea și activitățile sexuale sau sociale sunt
îndreptate către alții.
d) Stadiile dezvoltării psihosociale (E. Erikson)
Erikson a dezvoltat teoria psihosocială, așezând la baza dezvoltării conceptul de criză
sau conflict.
Stadiu) de Criza Rezultatele obținute
dezvoltare psihosocială Statusurile sociale
0-2 ani Familie Copilul dezvoltă încrederea in
încredere vs sine. în părinți și mediul
neîncredere înconjurător.
2-4 ani Autonomie vs Familie Copilul învață să se controleze fără
apariția a-și pierde încrederea în sine.
sentimentului de
îndoială
4-5 ani Inițiativă vs Familie Copilul începe să aibă o motivație
sentiment de și un scop in activitățile pe care le
vinovăție desfășoară.
6-12 ani Hărnicie vs Prieteni, școală Copilul își dezvoltă anumite
complexe de competențe.
inferioritate, succes
vs insucces
Adolescență Identitate vs Grupuri de Se dezvoltă identitatea de sine.
confuzie identitară covârstnici și
parteneri de gen
opus
Tinerețe Intimitate vs izolare Individul dezvoltă capacitatea de a
Relații cu parteneri lucra într-o carieră specifică și își
de gen opus dezvoltă viața personală.
Vârsta adultă Generativitate vs Construirea unei Individul devine preocupat de
stagnare familii; carieră dezvoltarea familiei și a societății.
Bătrânețe Onestitate, echilibru Retragere și Individul are o anumită satisfacție
vs deznădejde pregătirea pentru atunci când realizează analize
moarte retrospective.

e) Stadiile dezvoltării psihomorale (L. Kohlberg)

Nivel Stadiu Descrieri comportamentale
Nivelul I Stadiul 1 - pedeapsă și - copilul învață că un lucru e important sau
Premoral (0>10 supunere corect in măsura în care este recompensat
ani) sau pedepsit pentru el și se supune
regulilor pentru a evita pedeapsa
Stadiul 2 - hedonism - copilul se supune regulilor doar dacă există
un beneficiu personal, se conformează
pentru a obține recompense
Nivelul II Stadiul 3 - armonia - copilul se conformează pentru a evita
Moralitatea interpersonală dezaprobarea celorlalți, deciziile etice au
convențională ca fundament căutarea aprobării și
(10-20 ani) valorizării celorlalți
Stadiul 4 - autoritatea - copilul se conformează pentru a evita
cenzura (interdicțiile) persoanelor cu
autoritate
Nivelul III Stadiul 5 - moralitatea - tânărul se conformează pentru a obține și
Moralitatea contractuală păstra respectul celorlalți
autonomă (peste Stadiul 6 - principiile - tânărul se conformează pentru a evita
20 ani) universale (acest stadiu este autoblama- rea, etica e determinată de
rareori atins) conștiința individuală, ghidată de
principiile abstracte ale justiției și egalității
Dezvoltarea psihică are nu doar un caracter stadial, ci și unul psihoindividual; pe fondul
generai al caracteristicilor vârstei iși pun amprenta particularitățile psihoindividuale. Chiar
dacă între anumite limite de vârstă profilul psihic al copiilor este asemănător, conținutul
dezvoltării psihice, direcția și tempoul ei sunt diferite de la un individ la altul, în funcție de
zestrea genetică și variațiile factorilor de mediu și de educație.
Dezvoltarea psihică diferă de la individ la individ prin ritm, viteză, conținut, consum
energetic, rezonanță, sens, durată, efecte.

Sursa:
GOLU, FLORINDA. Manual de psihologia dezvoltării: o abordare psihodinamică. lași:
Polirom, 2015. ISBN print: 978-973-46-5627-1 pp 13-15; 33-38;

TROFAILA, LIDIA. Psihologia dezvoltâni. Suport de curs/Lidia Trofaila. Univ. de Stat

Tiraspol din Chișinâu - Ch.: UST, 2007 (Tipogr ..Reclama' SA). ISBN 978-9975-9630-3-9
pp10-12.