Druţă “Ultima lună de toamnă” sau tragicul vieţii privit prin filiera doruluiÎn viaţă sunt momente

când îţi pare că totul e pierdut, când sufletul ţi-e bântuit de dor şi de deznădejde şi ţi-ai dori măcar un
pic de fericire din partea copiilor. Dar cât de important e că bunătatea, tactul, demnitatea, simţul
datoriei faţă de părinţi, faţă de copii, faţă de aproapele nostru să ne domine mereu în toate acţiunile.
Relaţiile nici pe departe obişnuite dintre părinţi şi copii sunt zugrăvite în chip măiestrit deI. Druţă în
nuvela “Ultima lună de toamnă”. Simplitatea concepţiei e un prim însemn al talentului care pune
accentul pe capacitatea de a se manifesta prin trăsături de caracter distincte, prin mesaje etice
importante, “care n-au voie să fie alambicate în construcţii verbale bizare, străine firii
personajelor”.Reflecţiile senine sau amărui asupra vieţii trăite nu ne înfăţişează o criză a “conştiinţei
patriarhale” a eroului din nuvelă, ci lumea bogată şi complexă a sufletului, atât de sensibilă la
transformări impetuase ale realităţii.După părerea lui Haralambie Corbul opera poartă amprenta
unei mentalităţi profund populare. La Druţă întâlnim motivul popular –dorul –care e mai cu
seamă unul “baladesc”, adică “balada bătrânului Tată” din operă.Sintagma –titlul operei “Ultima
lună de toamnă” presupune nu numai “vremea musafirilor în Moldova”. “Ultima lună” mai e şi cea
din urmă etapă a vieţii unde omul în etate reflectează asupra existenţei trăite, asupra succeselor şi
insucceselor, asupra tăcerii omuluipe pământ, asupra morţii. Dorul de viaţă, de copii, de părinţi e mai
acut anume în ultima lună de toamnă a vieţii. Părinţii au copii, aceşti copii cresc mari, fiecare îşi
găseşte un rost în viaţă, îşi caută destinul, şi la un moment dat rămân bătrânii singuri şi duc dorul,
tânjesc, cum e şi firesc după copii: “Mătuşa face focul, vreascurile trosnesc harnic, mistuite de o
singura soartă fierbinte şi zâmbeşte, furată de gânduri, bătrâna. Focul din vatră e vechiul ei tovarăş
care a ajutat-o să încălzească, săhrănească, să-şi crească odraslele şi cu toate că a rămas singurică,
atunci când vede un foc încins, i se pare că se grăbesc să vie toţi cei care au împărţit odată căldura
acestei vetre”.Rămaşi singuri în casa părintească, bătrânii, mai ales mama, aşteaptă când la fereastră,
când la poartă să le vină copiii, dar ei nu mai vin. “Sara se lasă peste tot şi femeia stă împietrită de o
mare tulburare, cu privirea pierdută în lungul drumurilor. E tăcută şi buna noastră mama. A ieşit
acum, ca şi în multe alte seri, la portiţă să ne aştepte”.Întruchiparea motivului central al operei –
dorul –e Tata şi mama. Acest motiv caracterizează de astfel întreagă operă druţeană, dându-i din
profund accent liric.Tata, protagonistul operei expediind fiilor telegramă că e, chipurile, bolnav şi-i
aşteaptă, se îmbolnăveşte cu adevărat (căci e boala dorului de copii), neputând suporta făţărnicia,
falsul, minciuna.“Tata oftează a pagubă şi-şi pipăie grumazul: –Uite aici, la încheietură, mă frige.... –
Da oare să le trimitem că eşti pe pat de moarte?”Bătrânii analizează cauzele înstrăinării copiilor, căci
după ce şi-au făcut “datoria” se aşteaptă la mai multă dragoste, căldură, atenţie sufletească. Însă
copiii îşi au alte bucurii, interese, preocupări. De aceea atitudinea lor faţă de cei care le-au dat viaţă
rămâne într-o oarecare măsură “ritualică”.Părinţii se întorc retrospectiv în planul trecutului, astfel
compensând lipsa şi dorul ce îl simt pentru copii:“–Unde-s spânzuraţii ceia? Măi dracilor! Ia, cin’mă
descalţă îi dau bomboane.Ne cheamă pe noi. Cum se îmbată, uită că am crescut, că ne-am risipit prin
lume.–Au să vie. Să ţii minte ce-ţi spun, zicea mama.–Las’dar. Aştept până vin ei”.Tata nu înţelege
din ce cauză copiii întârzie. Să vină să-i viziteze, ce-i face să uite drumul spre casă.“–Am fost prost,
iaca, n-am adunat avere...Că, de-aş avea un ulcior de galbeni ca moşul cela din poveste, să vezi cum
mi-ar alerga odraslele. Dar, cum v-am spus, am fost prost, n-am adunat avere”.Părinţii sunt
prezentaţi ca işte firi poetice, trăiesc “până la paroxism bucuriile şi durerile existenţei lor, dramele
ei”. Ştiu preţul umorului şi al ironiei, sunt plini de demnitate şi de voie bună, “se înfioară
în faţa satului şi a sublimului”, caută cu înfrigurare adevărul şi rostul trecerii prinlume a
omului.Tata e zugrăvit de I. Druţă ca un erou ce adună în sine acele valori spirituale acumulate de
popor timp de secole şi pe care le vrea cu toată energia ce o mai are să le vadă înfiorate şi în modul
de trai al celor şase copii ai lui.Episodulbolii Tatălui e o nuvelă aparte, dar cât el stă la pat vine
numai fiica Marinca. “Din şase, câţi suntem a crezut în telegramă numai biata Marinca. Ştie carte
puţină şi crede orbeşte în tot ce-i scris pe hârtie”.Marinca e un motiv –personaj aparte, ea e
purtătoarea dorului de părinţi e mai aproape de matricea stilistică, fiindcă numai ea răspunde promt
la dorul părinţilor. Dar de ce n-o poate suporta Tata pe fiica sa Marinca? Poate că e o

fire mai sensibilă, că e mai pătrunsă de dorul de părinţi? Într-un “cordon ombical” acest motiv (dorul
de părinţi) ce va domina întreaga nuvelă va constitui de comportament a eroilor. Prin aceasta
va verifica autorul şi calităţile de adâncime a personajelor. Bătrânul are criteriile lui de evaluare a
valorilor umane. Şi încazul relaţiilor lui cu Marinca prozatorul de la bunul început îl surprinde în
postura de “om îndărătnic” în felul lui de a fi, de a gândi, de a se înfăţişa lumii.Tata pare a fi un om
“anapoda” până la un punct, om care-şi trăieşte viaţa lui, nu apreciază gesturile fetei, care purtatul de
dorul vetrei părinteşti vine foarte des să-i viziteze: “Tata n-o prea iubeşte. Cu vreo 20 de ani în
urmă, măritând-o într-un sat vecin, tata a rămas mirat că Marinca nu prinde rădăcini în satul acela.
Cât a ocărât-o el, dacă zădarnică i-a fost ocara –până acum nu-şi poate uita Marinca satul copilăriei
sale. Vine des, vine după poame, după voie bună, după minciuni. Şi tocmai venirile astea nesocotite
tata nu i le poate ierta. Oricum şi oriunde ar fi mutată sămânţaneamului nostru, ea trebuie să prindă
rădăcini. Aşa crede tata că ar trebuie să fie, dar fireşte, nu-i totdeauna întocmai aşa”.Din perspectiva
lui Gh. Mazilu, aducerea în prim plan a marii poezii şi dureri a vieţii, această operă înseninează
poetic dramele existenţei omeneşti. Atitudinea lirico-poetică nu “îndulceşte sensurile
melancolico-nostalgice ale vieţii”, ci redimensionează tăria omenescului, îi conferă vigoare şi
splendoare. La un moment dat acest motiv (dorul) metamorfozându-se într-un imbold îi mobilizează,
le explodează liniştea, dorind să afle, să le ceară socoteala de ce nu mai vin:“–Dacă-i aşa vorba,
las’că mă reped chiar eu la dânşii. Să-i întreb cum vine asta...”.Tatăl va întreprinde o călătorie întru
a-şi vizita fiii. Spectacolul acestei călătorii de o savoare surprinzătoare predispunându-l pe cititor la
meditaţii grave asupra destinului uman.Eroul recapătă liniştea sufletească necesară numai după
vizitarea feciorilor la domiciliu –o vizită –examinare vredniciei noilor ramuri ale arborelui
genealogic. Însă nu toţi urmaşii s-au dovedit a fi exemplari în plan moral-etic (Nicolai, fiul), dar în
linii mari bătrânul a avut tot temeiul să se simtă mulţumit.Pe parcursul operei se poate observa că
fiecare fiu se dovedeşte a fi un personaj distinct cu trăsături morale pronunţate, purtător de mesaj etic
important.Primul, Andrei, “e cărunt, are copii de însurat...Totuşi când porneşte să ne vadă, tata
începe de fiecare dată cu Frumuşica, pentru ca să stea de vorbă cu un om deştept şi cuminte, ce drag
îi este ca lumina ochilor”. Andrei era serviciu la atelierul de reparaţie a tehnicii agricole. Un fiu
chemându-l acasă, el trece pe la magazin, cumpără ceva “de-ale gurii” şi o cămaşă albă, “cadou dar,
totodată dragostea şi respectul ce i-l poartă tatălui.Apoi o noapte întreagă stau la masă –tatăl şi fiul,
secondaţi de noră, nepoţi şi vecini, încât Tatăl rămâne bucuros de o asemenea primire”:“O bună
jumătate de noapte, până aproape de zori, tata stă în capul mesei, împodobit în cămaşă albă
pe care ia cumpărat-o Andrei”.Odată cu venirea părintelui în sufletul lui Andrei reînvie dorul faţă
de copilărie, faţă de satul natal, de mama, astfel realizându-se o conexiune şi mai puternică dintre
tată şi fiu: “Furat de gânduri, Andrei începe de odată a îngâna:Bate vântul valurile/ Pe deasupra casei
mele...Tata tresare. Era cântecul lui drag de pe vremuri, moştenit de la părinţii săi, iar aceia,
la rândul lor, tot îl moşteniseră...”.Cel de-al doilea fiu, Nicolai, e cu totul altă fire: “Nicolai e
magazioner de zahăr, iar dulcele mai rămâne a fi o slăbiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toată
averea lui, noi trecem rar de tot pe la dânsul. Nu s-a plâns niciodată că i s-ar fi făcut dor de noi. De
venim singuri nepoftiţi, în casa lor începe sfada. Pe cât de mult îi place lui Nicolai să se plângă de
sărăcie, pe atât nevestei lui îi place să se fudulească cu toate cu câte le are”.De aici se poate
deduce ruperea relaţiilor dintre Nicolai şi ceilalţi fraţi, ceea ce duce la înstrăinarea şi
respingerea lui de către ceilalţi, şilipsa lui de ospitalitate, caracteristică moldovenilor.Prin detaliile
concludente, I. Druţă plăzmuieşte un personaj memorabil. În primul rând, Nicolai “varsă...la
picioarele bătrânului un sac de vechituri”, îl pune pe tata la lucru, îi aşterne să doarmă labucătărie,
îi ia cuţitul nou, dându-i în schimb o “ruginitură”, iar la despărţire vorbeşte cu diferiţi oameni, uitând
de bătrân “abia când autobusul pornea de lângă gărişoară, şi-a adus aminte de el şi, văzându-l urcat,
i-a făcut cu mâna în semn de drum bun”.În comparaţie cu Andrei, Nicolae e mult mai distant, el nu
simte legătura sufletească ce ar trebui s-o simtă faţă de părintele său. Amintindu-şi de copilărie el îi
face numai reproşuri tateiacuzându-l de tot ce-l “doare”:“Anii lăsaţi undeva departe de tată şi un
fecior au fost ani grei, şi prin valurile de amintiri răsar aştchii de obidă, înţepături ce nu se uită,
vorbe otrăvite, ce n-au fost spuse. Tata cerne amintirile alegând numai ce-a fost bun. Nicolae
socotindu-se cel mai obidit dintre noi, nu le cerne. Începe a-l înfrânge pe bătrân cu vorba”.“Testul”
dorului de părinţi a lui Anton e realizat de tata prin intermediul copturilor trimise de mamă. Ele
(copturile) sunt mediatoarele copilăriei şi prezentului.

“Ajunse aici în miezul pădurii, copturilemamei par o minune cerească şi Anton se bucură grozav:–
Săraca mamă...Ea le-a copt?–Ea, cine altul... O mai ţii minte?–Dacă o visez, vreo jumătate de an o
ţin minte. Apoi iar o uit.De ospitalitatea lui Anton, tata la fel e mulţumit, însă totuşi simte o uşoară
înstrăinare, căci “pădurea l-a furat pe Anton”:–De şi-ar primi, dragul tatei toţi copii aşa cum m-ai
primit tu, n-ar mai fi supărare pe lume...”.Pe parcursul nuvelei tata e reprezentat ca un personaj ce
poartă în suflet dragostea nemărginită faţă de copii şi faţă de legătura cu tradiţiile poporului.Concret
şi plastic e reprezentat şi Serafim.Tata se mândreşte cu fiul cel mai mic, mai ales când acela îi cere
sfatul în privinţa însurătorii. El se simte foarte stingherit când trebuie să accepte bani dela
“studentul” familiei, însă la fel e satisfăcut de ospitalitatea fiului. “Noaptea târziu Serafim îşi face
lecţiile la-o lumină scăzută, iar tata stă culcat într-un pat studenţesc şi licăresc a mirare, a fericirii
ochii bătrânului. Se gândeşte tata: ca să vezi ce drac de băiat a crescut el la casă”.Călătoria tatălui se
încheie cu vizitarea fiului scriitor, adică naratorul, care lipseşte şi nu e de găsit nicăieri.“Şi i-am spus,
şi i-am scris de atâtea ori că sunt plecat la Moscova –bătrânul se face a nupricepe vorbele mele şi
cum vine la Chişinău începe a mă căuta”.Pe parcursul “călătoriei” bătrânul îi vede pe fiecare pe unde
mai bucuros, pe unde mai puţin bucuros. Dar problema e că toată mişcarea de a-şi vedea copiii, de-a
pătrunde în destinul lor şi a înţelege că fiecare îşi are un destin aparte şi că acest destin nu e neapărat
unul de mare fericire, că viaţa omului totdeauna contradictorie.O particularitate importantă a nuvelei
e “îngemănarea organică a lirismului cu dramatismul”. Principala sursă adramatismului e
îmbătrânirea părinţilor, accentuată puternic de înstrăinarea fiilor de casa părintească, înstrăinare
vădită nu numai în cazul lui Nicolae şi al lui Anton. În lumina acestui dramatism se afirmă cu toată
gravitatea mesajului etic al operei: necesitatea dragostei copiilor pentru părinţi şi invers.Îndrăgostit
de eroii operei sale, I. Druţă vorbeşte de ei cu compasiune prezentându-i ca purtători ai credinţelor
neamului, ca deţinători ai tradiţiilor lui. Preocupat de pitorescul moral al personajelor, I. Druţă le-a
urmărit problemele în contact cu marile întrebări existenţiale ale umanităţii –viaţa, moartea, trecerea
omului, dragostea (dorul), rezistenţa umană.
1

Tatăl și fii din nuvela „Ultima lună de toamnă” de Ion DruțăÎntemeiată pe adevăruri dureroase
despre om și despre viață, „Ultima lună de toamnă” de IonDruță constituie obiectul unei lecturi
revelatorii. Compoziția lucrării e de o simplitate maximă: nuvela econstituită compozițional din șase
micronuvele, fiecare fiind consacrată unuia dintrei cei șase copiiplecați în lume.Fiindcă n-au mai dat
de mult timp pe acasă, părinții le expediază acestora telegrame, invocândboala tatălui lor. Bătrânul
Tată e „ o fire atât de cinstită, încât nu poate face o glumă, și dacă mama nesperie cu telegrama, el se
îmbolnăvește numaidecât – pesemne, ca să nu tragă cu obrazul , dacă se vaîntâmpla ca cineva dintre
noi să vină.”Episodul bolii tatălui este o nuvelă aparte, dar, cât timp tatăl stă la pat, vine numai
Marinca. „Dinșase, câți suntem, a crezut în telegramă numai biata Marinca. Știe carte puțină și crede
orbește în tot ce-i scris pe hârtie”. Bătrânul Tată, venindu-și curând în fire, se pornește el să-i
viziteze pe fiii care nudăduseră crezare telegramei.Fiecare fiu se dovedește un personaj distinct, cu
trăsături morale pronunțate, purtător de mesajetic important. Primul, Andrei, „e cărunt, are copii de
însurat... Totuși când pornește să ne vadă, tataîncepe de fiecare dată cu Frumușica, pentru ca să stea
de vorbă cu un om deștept și cuminte, ce drag îieste ca lumina ochilor.” Frumușica e un sat de
ucraineni, și „tata care s-a împăcat cu multe pe lumeaasta, nu se poate împăca cu gândul că nici nora,
nici nepoții nu-i cunosc limba”. Andrei era la serviciu laatelierul de reparație a tehnicii agricole,
când unul dintre fii l-a chemat acasă. El a trecut pe la magazin, acumpărat ceva de-ale gurii și o
cămașă albă, cadou pentru Tatăl. Apoi o noapte întreagă au stat la masă– tatăl și fiul – secundați de
noră, nepoți și vecini, încât tatăl a rămas „bucuros de o asemenea primire”.Cel de-al doilea, Nicolai,
e cu totul altă fire. Prin detalii concludente, autorul plăsmuiește unpersonaj memorabil. În primul
rând, Nicolai „varsă... la picioarele bătrânului ... un saccu vechituri...”, îlpune pe tatăl la lucru, îi
așterne să doarmă „la bucătărie”, îi ia cuțitașul nou, dându-i, în schimb oruginitură veche, iar la
despărțire uită de bătrân: „Abia când autobuzul pornea de lângă gărișoară, și-aadus aminte de el și,
văzându-l urcat, i-a făcut cu mâna în semn de drum bun”.Concret și plastic sunt prezentați și ceilalți
fii ai bătrânului Tată, povestirea întipărindu-se adâncîn conștiința noastră și provocând meditații
serioase asupra relațiilor dintre părinți și copii.Următorul popas îl face la Anton, „cel mai cinstit și
cel mai ciudat dintre noi”. Anton a pierdutîncrederea în oameni încă de tânăr. A fost înșelat în
dragoste. Unicul său sprijin în viață a rămaspădurea, fiin mai mult un simbol, decât natură vie. Se
întristează tata că e singur, dar se bucură cărădăcinile feciorului sunt integrate în natură. Destinul lui
Anton e destinul unui martor spiritual alîntregului neam. El e o jertfă a acestuia. Așa încearcă
bătrânul Tată trăinicia rădăcinilor morale alecopiilor săi, verifică destinul ofiecăruia cu măsura vieții
sale. După vizita făcută lui Anton, „Dintr-unbătrân necăjit de drumuri, frământat de griji se
desprinde un om mândru și voinic.”Spre deosebire de ceilalți, tat anu-l judecă pe Serafim.
El e mezinul, viitorul lui abia seconturează prin jocurile tinereții. Ba chiar tata se prinde în
acest joc – în zburdalnica tinrețe a fiului evede pe sine.

Ultimul copil pe care îl vizitează bătrânul e autorul. Aici tata e doar un narator nedumerit în
ceprivește vița feciorului scriitor, căci literatura e o altă realitate, nu cea țărănească. Tata se vrea
împăcatcu viața pe care o duce feciorul. Autorul îi oferă această posibilitate. Și nuvela se încheie cu
scene de unlirism înduioșător( scena cu merele, scena cu cocoșul). Autorul îl poartă pe personajul
principal printoate locurile de care-l leagă viața. El vrea să se convingă că cele ce trebuiau să se
schimbe s-auschimbat, iar celelalte așa au și rămas neschimbate. Autorul îl ridică în înaltul cerului,
dându-i posibilitatasă privească la lumea sa de la distanță. Prin procesul distanțării, bătrânul se
convinge ca portretuldestinului său a fost împlinit.Continuatori ai tatălui sunt feciorii Andrei și
Anton, care îi perpetuează spiritul de dreptate, deomenie, dragostea de natură și muncă.Călătoria pe
care o întreprinde bătrânul, ultima, poate, în viața sa, are drept scop o singurădorință – să se
dumirească dacă și-a trăit cu rost viața și dacă cei cărora l-a dat suflare n-au trădatînaltele și
veritabilele valori umane. În final, ajunge, totuși înseninat și împăcat. Valorile purtate de elprin viață
se identifică o dată cu muzica, altădată – cu jocul: „Muzicii i-a fost dat să fie moarteamoșneagului,
orice griji n-ar fi avut, le schimba totdeauna pe-o frântură de cântec, oricum n-ar fi fostcântecul
acela.”Tatăl e harnic, dar îi pare rău că de hărnicia lui ca și cum n-ar fi nevoie; rămâne uimit când
derodul muncii sale(ostințele) nu se bucură nepoții, iar fântâna dragostei lui a fost părăsită. E
înțelept,vesel, deschis la suflet și la inimă, îndrăgostit de oameni și de viață, glumeț, cu un pronunțat
simț alrușinii. El cunoaște prețul pâinii și, chiar când mănâncă pâine seacă, e ca și cum ar săvârși un
ritual.Tatăl poartă cu sine un tezaur de valori umane, care s-au cristalizat în elprintr-un fel de
vorbedemne de reținut, pe care autorul le presoară lal anumite intervlae de timp narativ: „Lipsa de
demnitatee un păcat pe care bătrânul nu-l iartă nimănui”, „Un pământ bine lucrat îi întoarce de
feicare dată voiabună”. Bătrânul e un înțelept ce afirmă niște idealuri populare neperisabile, iar
călătoria lui, nu arescopul doar de a-i vedea pe feciori, ci de a verifica fii la proba de păstrători ai
tradițiilor și învățămintelepărintești, ai normelor de viață și conduită, de muncă și omenie consfințite
de secole.Spre sfârșit narațiunea devine plină de amărăciune. Bătrânul regretă, fiindcă tot ce a
creatvreodată, tot la ce a ținut el din tot sufletul, se înstrăinează de el, de matricea primară, de
casapărintească. Druță ne aduce în prim plan un erou cugetător, un filozof în felul lui, detașat de
mediul purțărănesc, el este o prezență intelectuală originală, autorul sfidând concepția conform
căreia în rândulcelor rămași la vatră n-ar fi minți luminate, că tot ce a fost valoros la sat și-ar fi luat
zborul spre a-și căutavocația și rostul în lume. Monumentalitatea acestui personaj nu se reduce doar
la trăsături exterioare, citinde să cuprindă însăși esența lui, modul de a fi și a gândi.Este iremediabilă
tristețea provocată de constatarea eroului: „-Poate mai ai pe cineva? Tatacoboară fruntea în jos,
înfruntând o mare durere pe care n-o cunoscuse până atunci; dă moale și trist dincap în semn ca nu
mai are acum pe nimeni...”