Ion Rodica Replici Amare

Rodica Nicoleta ION
- roman
Craiova, 2020
Rodica Nicoleta Ion
Replici Amare...
Dedic acest roman fiului meu, Marius Laurențiu

și celei ce îi va fi aleasă...
Octombrie 2021...
O mireasă trece pragul bisericii cu lumină în

suflet și iubire în gând.
Dumnezeu a lăsat ca fiecare să lase pe tatăl său

și pe mama sa și să formeze un nou trup.
Un cuplu fără rădăcini se clatină în bătaia
vântului vieții.
Deci fiți împreună, scut cărămizii roase de
timpuri și nu vă uitați rădăcinile.
ȘI BĂTRÂNEȚILE SUNT... REPLICI AMARE.
2
Replici amare - Rebecca
Replici amare – Rebecca
Vă vine să credeți?! Un înger cu aripi de ceară,

un prunc ce în clipa în care conștient de propria sa
perfecțiune, trăiește constant, succesiv, durerea unei
replici amare și înoată printre lacrimile ce i le-a
hărăzit destinul.
Viața este un șotron imperfect modelat, o
radiografie 3D PE CARE Universul o utilizează în
dansuri necunoscute, iar visele adolescentine sunt
constelația provizorie în care lacrimile devin argint
tors de caierul timpului. Poveștile ei se cheamă una pe
alta, se atrag, se combină, apoi ard tăcut într-un
crematoriu, acela al sufletului. Copilăria a fost
împlinită, avusese tot ce-și dorise, încredere, dragoste,
mângâiere, multă atenție, atât cât poate oferi un
părinte. Dar când copila a mai crescut, când a urcat
treptele adolescenței, lucrurile au luat pe neașteptate o
altă turnură și punctul de vedere decisiv al câtorva
persoane din jurul ei, au făcut din valurile vieții
tumult încărcat de dureri. Zadarnică lupta ei cu
nesiguranța, cu temerile, cu lacrimile... Neliniștea
odată pătrunsă în suflet, cu greu mai poate fi izgonită.
Vântul mâna agale turme de nori. Un întuneric
de nepătruns îmi alinia gândurile la marginea ferestrei
închise, în care ploaia bătea, bătea cu putere, fără să
țină cont de nimeni și de nimic. Mă deprima, de obicei
mă deprimă ploaia, frigul și toamna. Mă simt
3
Rodica Nicoleta Ion
frustrată, golită de sentimente și de lumină, răstignită

pe noaptea cea mai crudă și întunecată.
Era într-o zi a celei de a doua lună de toamnă a
anului 2013. Asta m-a făcut să-mi amintesc de
Rebecca, de poveștile ei cu „replici amare”. Replici
amare – parfum de toamnă, de frunze de aramă tivite
cu fir argintiu de brumă și ploaie, de gutui și de must,
de pâinea făcută în cuptorul bunicii, de focul din
vatră, de scheletici copaci, de alei părăsite... și școală
(poate că școala copilăriei mele). Viața ei mai puțin
intimă cuprindea toate aceste amintiri, la care apleca
în singurătate, trăindu-le și retrăindu-le, cu intensitate
și farmec, lăsându-le să treacă prin ea pentru a limpezi
durerea prezentului și pentru a-i spăla nesupunerea. O
secundă de prezent ne amintește uneori de trecut, de
petece lăbărțate de fericire pe care ne sprijineam
coatele în anii copilăriei. Uneori divizează clipele,
montându-le într-un fel aparte... acela pe care noi ni-l
dorim. Vrem sau nu vrem, anii și timpul trecut nu
poate fi șters din cartea destinului și chiar dacă îi
creionăm uneori drumul spre hăul uitării, revin,
sclipiri înfometate și vii să ne hrănească prezentul.
Rebecca însă nu-și dorea să uite de anii copilăriei, mai
mult chiar, se ascundea în ei, căutând să extragă din
sine sobra singurătate la care era supusă uneori și
exasperanta inactivitate a vieții prezente. Se întorcea
prin ea ca o galopantă ploaie de sentimente și atunci
pruncul cu esență curată se cabra, împotrivindu-se
trecerii, în timp ce gândul, despicat, răstignit, ținea pe
4
o parte a crucii începutul, iar pe cealaltă prezentul cu
tăcerile lui. O cruntă realitate, monotonă, feroce,
stupidă, îi accentua zi de zi starea de decepție din care
ieșea parcă mereu mai greu, ori din care uneori refuza
a ieși de teama unui nou și iremediabil eșec. Astfel, pe
un fond de întunecare morală, ceața trecutului se
desfăcea în fâșii, învăluind ca un balsam norii
prezentului, mărșăluind pe potecile sufletului, plantând
și rememorând fericirea. Pline de gentilețe, în
grațioase luciri, linii frânte de amintiri tăiau în zigzag
genele îmbibate de tușul auriu al lacrimilor. Așa am
cunoscut-o... Se lupta cu ea însăși și savoarea
pruncului rănit și reîntrupat m-a captivat pe de-a-
ntregul. O savoare nouă, indescriptibilă, ce desena pe
pânza mototolită a pleoapelor o voință de fier. Un EL
lupta din răsputeri s-o învingă, un el care o iubise
cândva (deși mă întreb ce fel de iubire e asta), un zeu
transformat dintr-o dată în demon... Cu un sarcasm
feroce, idealist convins, ancorat de un dinamism
autoritar, impasibil în aparență, dar cinic în realitate,
crispat de îndatoriri, Zeul poveștilor ei devenise un
mit. „Unde ești, tată?!” se auzea strigând, bolborosind
suferința din ea și plânsul îi înăbușa gândurile... „Te-
ai gândit, bunul meu tată, că acum, tocmai acum, simt
nevoia să mă bucur de lumina cerului de deasupra
mea, să zbor, să alerg laolaltă cu fluturii?! Te-ai
gândit că am nevoie să te încrezi în mine?!” Vine o
vreme, vine o vârstă când pruncii nu mai pot fi
asemenea „câinilor de vânătoare ținuți în lesă”, ei
5
Rodica Nicoleta Ion
devin vânători ai propriilor idei, au o ideologie nouă,

proprie veacului în care s-au născut. Vânatul
prezentului are colți redutabili, o altă junglă s-a născut
în adâncul junglei, iar acest lucru... câți, oare, îl pot
înțelege?! Taina aceasta era absolută, doar ea îi
cunoștea înțelesurile, ascunzișurile, necunoscutele...
Și în acest joc al nonsensului se lăsa sfârtecată de
propriile convingeri.
În lumea de nepătruns a straniilor ei gânduri, am
găsit-o și am regăsit-o de atâtea ori. Amazoană a
virginelor păduri ale destinului. Am gândit că avem cu
toții dreptul la fericire, fiecare găsește fericirea, poate,
într-un strop de rai mic, construit doar de el, dar cu
siguranță nu în lacrimi și nici în vâltoare de suferință
interioară.
Nori de vată, scame vineții și murdare pluteau pe
cerul pe care, ca niște păsări, cu zbor razant, dezinvolt,
fulgere cădeau atrase de magneți nevăzuți. Stratul
lăptos de senin era încolțit, devorat, de norii ce se
îngrămădeau să-l acapareze, dându-i pete de răni
sângerii, meniți să răsară ca o pedeapsă. Pe cerul
dezolant de gol și de rece, nici păsările nu-și mai
arcuiau zborul, căutând în tăcerea pământului un loc
unde să se poată ascunde. În zare, pădurea se vedea ca
un candelabru din care evadau sălbatice licăriri. Se
învăpăiase natura și Rebecca, în sincron cu neliniștea
ei, țesea în tăcere o poveste de dragoste. Când am
văzut-o pentru întâia oară era frig, era iarnă, ea era
fata de pe facebook cu buzele groase și ochi mari și
6
calzi, ca de căprioară. Plafonul de nori era tot mai jos
iar acest lucru îmi degrada starea morală,
dezavantajându-mă în raport cu persoanele din jur. O
studiam pe furiș, atât cât îmi permitea bunul simț și
poziția. „Un copil”, am gândit. Poate că eram eu mai
timidă ca ea. Sau poate că nu îmi permiteam să-i fac o
caracterizare, nu încă, poate că era prea devreme
pentru lucrul acesta. Stă în firea mamelor să despice
firul în patru. Sau poate că la adăpostul norilor era mai
potrivită tăcerea. Lumina răvășită pe tavanul mallului,
era zebrată de umbra cenușie a rafturilor suple, având
între ele un spațiu incomod de îngust. Umbra
proiectată, mereu mișcătoare a grăbiților cumpărători
lua forme ciudate. Căutam cadouri pentru Moș
Crăciun, evadasem din nou în lumea copilăriei și mă
bucuram de fiecare măruntă bucurie a celor din jur.
Îmi amintesc, da, le cumpărasem mănuși, iar alături de
ele, în dar, voiam să pun bomboane de pom ascunse în
poleială strălucitoare. Dar erau prea mari să mai
creadă în daruri... Uitasem de mult nisipul auriu și
însângerat al plajei de la Mamaia... Gerul mă făcuse
să-mi pun amintirile în sacoșa destinului și să
demarez, călător într-un alt timp, spre un alt pol. Ce
labirinturi stranii ne furaseră pe noi, scăpărări vii cu
spirit uman și ne purta în trombe de vraje în lumi de
poveste?! Un gheizer de văpăi albe și reci devenise
zarea întreagă, era prima ninsoare din acel an, se
apropia primul Crăciun când puteam împreună zâmbi.
În numai câteva zile făcusem o adevărată obsesie
7
Rodica Nicoleta Ion
pentru chipul angelic ce ascundea parcă o cascadă de

taine.
- Știi cum este viața la țară? am întrebat-o-ntr-o
zi.
- Bunicii mei sunt de aici, din oraș, mi-a răspuns
ea, plecându-și privirea.
- În vremea asta începeau copii să colinde, i-am
zis. Mă ascundeam sub plapuma grea și priveam pe
tavanul odăiței bunicii, o cămăruță ticsită de lucruri de
multe ori inutile, cum dansau limbi de foc și adormeam
de plăcere și visam că mă bucuram de nimicurile
copilăriei.
- Copilăria, hm, un castel bântuit de fantome. Cu
toate astea, copilăria este cea mai frumoasă. În
copilărie poți face orice.
- Și adolescența ce este? am întrebat eu prinsă în
jocul de idei inedite.
- O spirală descendentă... Îți pierzi aripile, nu mai
vezi zmee înălțate pe cer, îți pierzi visele, străveziul
apelor în care ți-ai privit chipul.
- Toate sunt lințoliu de fum...
- Toate... Sau nu!
Cu o îndărătnicie eroică a refuzat să cedeze
lacrimilor ce izvorâseră-n suflet. Avusese o copilărie
fericită, o fericire extremă aș putea spune conform
mărturisirilor ei, dar asta nu-i dădea dreptul providenței
să îi ofere și reversul medaliei. Era evident acest
lucru.
- Închide ochii! i-am spus. Zburdă prin grișul cu
8
lapte de deasupra ta! Afundă-te-n el cu o nebunie
frenetică! Fii iarăși copil!
Cum era pentru ea viitorul?! Cum putea fii?! O
masă compactă de griji și de inepții, o nebuloasă ivită
într-un timp infect, împânzit de surâsuri scheletice.
Scormonea cu o nerăbdare frenetică lumea copilăriei,
în nădejdea că va găsi ceva care să o încurajeze.
A izgonit gândul acela cu un gest mașinal. Ce
importanță avea trecutul?! Erau clipele acelea trecute,
ca niște răscoliri. Pete cenușii în vârtejuri de cruci, un
dans geometric de aripi de fluturi lăsându-se liber pe
nesfârșitele valuri de cer... Da, asta erau amintirile. Și
ca și cum n-ar fi fost de ajuns, lăsau sufletul ca un rug
funerar, calcinând rămășițele trecutului îngropat adânc
în memorie.
O priveam cu sufletul la marginea prăpastiei,
păzită de îngerul morții. Eram ca o oală sub presiune.
O vedeam înfășurată în fâșii mătăsoase, răsucindu-se,
mereu mai strâns, într-o spirală de lumină și de
credință.
- Tata știe cât sufăr?! a întrebat ea cu ochii în
lacrimi.
- Poate da, poate nu, i-am răspuns cu gândurile
zburând spre alte ținuturi. Tu treci printr-o lentă criză
morală, intensitatea ei este însă la cote maxime. În
ciuda seninătății aparente pe care o afișezi excelent
regizată, suferi profund.
- Sufletul meu este un sicriu incandescent în care
gheme de fum se înghesuie, transformându-se-n
9
Rodica Nicoleta Ion
lacrimi. Mă simt întocmai unei comete ce-și caută

locul în spațiu, mereu în cădere, arzândă mereu. Un
buchet de fuioare de cețuri, astea sunt gândurile mele
de-acum.
- Trebuie să fii tare! Nu te lăsa doborâtă! Nu fii o
erupție de flăcări, fii cascadă de pace și lumină solară!
Trebuie să gândești pozitiv. Altfel nici tu și nici
altcineva nu te poate ajuta.
- Dar viața îmi pare acum un carusel demențial,
inutil conceput.
- Bine zici, ți se pare... Draga mea, e drept, viața
nu este tot timpul ușoară, nu culegi mereu flori în
goana calului, dar asta nu înseamnă că nu pot veni și
clipe frumoase.
- Nefericirea asta a mea s-a ivit fulgerător, pe
nepregătite. Din lumea mea de povești, am trecut
ireversibil, brutal și nepotrivit într-o lume întunecată,
necunoscută...
- Necunoscută ne este viața cu toate ale ei.
Rebecca, părinții tăi au luptat ca tu să fii fericită. Dar
copilăria nu este decât o trecere meteorică spre o altă
treaptă a vieții. Prinsă în vârtejul ei, nu simți cum se
pierde, ești hipnotizată de imagini și strălucire. Dar nu
știi oare cui datorezi acest admirabil triumf?! Gândește-
te ce ar fi însemnat o copilărie nefericită! Îmi amintesc
cum tatăl meu povestea aproape cu lacrimi în ochi de
nefericita lui copilărie, de neputințe și griji, de boală și
de dureri, de muncă și suferință, o suferință morală,
născută din dorința de a se simți protejat și iubit.
10
- Ce-ar fi însemnat pentru mine toate acestea?!
- Ți-ai pus singură această-ntrebare. Eu nu-ți cer
un răspuns. Nu am acest drept. Dar tu, tu trebuie să ți-
l dai singură.
- Nu, nu pot s-o fac.
- Nu renunța! Va veni clipa când îți vei răspunde.
- Eu i-am cerut tatălui meu încredere și iubire.
- Poate din prea multă iubire se poartă așa. Nu
mă judeca, te rog, pentru răspunsul meu! Noi, părinții,
vedem în voi, veșnic aceiași prunci, mici, sensibili,
lipsiți de apărare, mereu sub protecția noastră. Și nu
mă îndoiesc că este așa. Vă vedem trăind în aceleași
timpuri, timpurile noastre, nu ne dăm seama că timpul
se schimbă, nici că viața vă schimbă... Suntem niște
biete ființe de lut, galvanizate, abia mai putând să
respire. Nu-ți judeca tatăl! Lasă-i dreptul de a trăi
simplu, în lumea ce și-a clădit-o!
- De ce nu o lume a calmului?! La ce-i folosește
atâta stres?!
- Calmul... această lume a tăcerii... S-ar simți
singur, bătrân și neputincios, ignorat, inutil.
- Dar nu l-aș trata ca pe un bătrân.
- Poate, dar dă-i șansa să înțeleagă acest lucru.
- Pentru dumneavoastră ce-nseamnă viața?!
- Un imens coșciug zburător. Nici nu mai țin
minte când eram un copil. Cu toate astea mă simt un
copil încă.
Se întunecase prea repede. Amurgul se năpustise
ca o fiară peste camera slab luminată, desenând cu
11
Rodica Nicoleta Ion
umbre cenușii interiorul modest mobilat. Cu o

nerăbdare febrilă, așteptam un răspuns fără cuvinte,
un zâmbet, atât. Și Rebecca mi l-a oferit. Panica din
sufletul ei se dispersase pentru moment, se topise ca
un bulgăre de ninsoare ținut în pumnul tăcerii.
Monstrul din sufletul său începuse să se topească
precum un baton de ciocolată uitat sub arșița soarelui.
În jur, valuri de sentimente loveau în ușa sufletelor
noastre – amintiri...
Într-o dezorganizare organizată se consuma o
comedie grotească ai cărei eroi și regizori, spectatori
și critici, eram noi, numai noi.
Cerul stropit cu cerneală, risipea lacrimi în
sufletele noastre. Mă simțeam spulberată între cer și
pământ, iar sentimentul acesta a persistat până spre
seară. Nobile mărgăritare luminau cerul. Calea spre
Dumnezeu era lungă și grea, rugile și mătăniile prea
puține. Pulberea albă se împrăștia în curcubee pe cer...
Liniștea se lăsase ca o nălucă rătăcită la marginea
cerului. Întindea brațele spre iazul de lumină lăptoasă
și sunetul brațelor ei scormonind adâncurile înfierbântate,
nu era foșnet, era amalgamul de vise în care ne
adâncisem cu toții. Stoluri negre de păsări-fantomă
alungau tăcerea bătând cu aripi de sticlă în fereastra
inimii de mult făcută făină de cioburi, dar ea revenea
iar și iar, împotrivindu-se „zeului rău” aducător de
temeri, suferințe și lacrimi. Viața este un cumul de
clipe, clipe frumoase sau tulburi, întocmai ca cerul,
întocmai ca marea. Uneori sunt clipe de neîndurat, dar
12
asprimea lor ne-ntărește... Așa se cuvine să fie! Sub
pleoapele Rebeccăi stelele explodau ca niște garoafe
albe, spulberându-i durere în buchete de lumină alb-
argintii. Ea se sprijinea cu aripi de mătase de obrazul
cerului, în timp ce gândul se înălța fuior de lumină, ca
o rugă a iertării. O mușcase de inimă un șarpe cu
limbă de foc și lăsase să ardă mocnit, în adâncul ei,
trauma iubirii paterne. „Iert, dar nu pot uita, tată. Ar fi
putut fi și altfel iubirea asta a ta!”. Curând visele luară
locul iluziilor. Fiecare se unise cu sine, comutând în
taină butonul tăcerii. Umbrele spaimelor dispăruseră
și ele în văgăunile somnului. Nu mai aveam de ce să ne
temem. Realitatea se transformase de mult în imaginație
și iată, eu mă aflam cu Rebecca la marginea lacului în
limpezimile căruia ne scufundam ființele, limpezindu-
le. Unde viorii tulburau cerul cuprins în apă, făcându-l
să tremure. Un munte își ruinase curba spinoasă a
spinării și acolo apa parcă se ridica stropind ca o
lacrimă lucirea albă a lunii – o lebădă de foc brăzdând
cu aplomb mirajul ce ni se înfățișa. Am cercetat cu
atenție pleoapa Rebeccăi. În visul meu, lângă mine, o
auzeam spunând: „nu mai plânge!”. Acum mă întreb
dacă lacul acela nu era cumva lacrima ei... O umbră
de teamă mă făcu să tresar. Mă temeam pentru
sufletul ei, știam din propria experiență că suferința
este început de boală și de aceea îmi doream ca ea să
învingă întreaga suferință ce se năpustise ca o fiară
asupră-i. În adolescența ei puerilă fuseseră întâmplări
buimăcitoare și reci. Și chiar dacă sub o pleoapă de
13
Rodica Nicoleta Ion
momente astrale încerca să ascundă întunericul care

făcea parte din ea, pelicula mea de memorie
înregistrase filmul chipului ei trist, fixasem relieful
ridurilor de expresie și culoarea gândului exprimat
prin cuvinte, adesea. Dincolo de toate acestea îi
vedeam frumusețea interioară, fapte ce năvăleau într-
un tumult în afară. Cu o iuțeală inimaginabilă gândurile
ei adunau amintiri ascunse în cele mai întunecate
unghere ale firii. De altfel, pentru că uitarea părea să
însemne cu adevărat nerecunoștință, căci cum ar fi
putut abandona acel timp în care fusese pe deplin
fericită, pătrundea în adâncu-i, căutând să trăiască
paralel cu prezentul. Cu demnitate și pioșenie, își
accepta mantia de zale a prezentului. Era ea, ori nu,
carcasă metalică ce mi se înfățișa?! Lacrimile ei erau
iezere pe obrazul muntelui. Știa însă că treaptă cu
treaptă, urca pe scara transcendentală precum o iederă
căutând lumina. Îmi era și îmi este ființa aceasta atât
de aproape de suflet, încât mă confund cu ființa sa
negreșit, cu sufletul și esența izvorâte din ea. Și cum
pot zugrăvi în cuvinte frumusețea adâncului ei
sufletesc?! Nu, nu pot cu siguranță face acest lucru,
căci aș mărgini-o și i-aș ciunti strălucirea. Plină de
exuberanță, frumoasă și blândă, Rebecca este pentru
mine un înger coborât pe pământ, eroina viselor mele,
nu doar personajul acestei cărți ce i-o dedic cu
mărinimie. Când o simt aproape de mine mă cuprinde
un sentiment al veșniciei, nu în amestec cu teama,
teama nu are ce căuta alături de noi, ci percep acea
14
blândă lumină în care am dreptul a pluti cât timp îmi
doresc. Și nu mi-aș dori a mă-ntoarce vreodată...
Încredințez atunci eternității, fără emfază și fără
orgoliu o picătură din viața solară pe care n-am apucat
s-o trăiesc. Osul de beton sădit vertical pe pământ îmi
dă certitudinea stabilității mentale și atunci revin la
realitate cu Rebecca urmându-mi și știu că am mai
câștigat încă o luptă. Odinioară bătrânii spuneau: „ nu
există pământ prost, numai oameni leneși!”. Sufletul
Rebeccăi este bine lucrat, cu rod de fapte bogat,
zămislit din credință și mărinimie. „Piciorul trebuie să
simtă pământul”, mai spuneau ei. Trebuie și vedem în
viața pruncilor noștri, truda noastră morală, o luptă
invizibilă cu dezastrele viciilor. Trebuie să le dăm
încredere și iubire, așa cum și Tatăl Ceresc ne dă
tuturora.
Când prima geană de soare și-a aruncat umbra
peste lumea înghețată și tristă, în bătaia vântului
primăvăratic și cald, ca niște funii răsucite de viscol,
norii treceau spre apus, lăsând loc unor vremuri mai
bune. Cu atingeri moi, ca antenele gumate ale unui
melc, Rebecca mi-a cuprins mijlocul. Erau primele
zile ale lunii martie.
- La mulți ani, mami!
M-am simțit ușoară ca o pană de porumbel. Cât
de mult mi-am dorit o fată! Și iată, acum am o fată!
Rebecca mi-a spus „mami”. Ce sentiment de plutire!
Ce vrajă! Ce dans nebun ca o zbatere de aripi de
fluturi! „La mulți ani, mami!”. Ce simplu! Dar sună
15
Rodica Nicoleta Ion
și-acum în sufletul meu ca un clopot, dulce,

melodios...
- La mulți ani! i-am răspuns cu ochii scăldați în
lacrimi de bucurie.
Fiul meu, zgârcit la vorbă și plin de mistere îmi
adusese cel mai frumos dar. Tânjam după prezența
aceasta, după puritatea sufletului ei de copil. Un copil
în care mustește, nebună, nevoia de atașament, dorința
de dragoste. Un copil cu sufletul încărcat de iubire...
I-am oferit un mărțișor și o mică atenție, ea mi-a
oferit o dragoste nelimitată și un nemărginit respect.
Martie 2013. Primăvara s-a ivit cu un zâmbet.
Îngerii au izgonit iarna. Lumina, ca o fâlfâire de aripi
ne-a mângâiat chipul. În ochii ei nu mai citeam
spaimă și neîncredere, doar mirare și inocență, ființa
ei se metamorfozase și evoluase odată cu anotimpurile,
pe scara transcendentală. Zeul tâlhar se ascunsese în
tristețea iernii, evadase parcă în întuneric și lanțurile
întunericului plesneau. Primăvara se ivise cu lumină
în suflete, cu ploaie de raze și muguri de stele. În
sufletul ei, al Rebeccăi, sub mângâierea caldelor
adieri, ca o candelă pâlpâitoare în întuneric, cuvintele
vibrau ca o lumină, ca sunetul harpei la atingerea
mâinilor.
Acum când iarna își mâncase mălaiul cu ceaun
cu tot, când primisem în dar o fiică și fericirea mea se
dublase din această pricină, când debordam de fericire
și de lumină, viața mea intrase și ea pe un făgaș bun.
O mulțumire blândă, profundă, făcea din liniștea din
16
jur un balsam. Era ca o peliculă protectoare. Primele
zile din anotimp veniră ca un brâu de foc, încingând
pământul. Chiar și în plan financiar lucrurile mergeau
parcă mai bine. Și cum nu mai era marea agitată de
furtună, (aceea din timpul iernii), cu sufletul împăcat
am plecat să fac primele cumpărături ale lunii în curs.
Pe lista de cumpărături se aflau desigur, dragele
mărțișoare. Trupul îmi vibra în sincron cu viața și
vremurile, viața ce se ivise pe ramurile primenite cu
muguri. Și pentru cine puteam cumpăra pentru prima
oară ceva?! Pentru frumoasa, pentru blânda Rebecca.
Îmi sau ne mistuisem doliul iernii ca pe o cămașă de
flăcări. Ardeam purificându-ne – un sentiment
profund pe care de puține ori în viață îl cunoaștem.
Așa cum am mai spus, vedeam în Rebecca un prunc,
un înger, o imaterială făptură ce-mi stăpânea existența
dincolo de zidurile firii, cu mirajul ei. Eram
suspendată între prezent și incertitudine, căci nu
numai că emana deseori o nestăpânită sete de viață pe
care mi-o împrumuta cu mărinimie, dar între noi se
instalase o atracție despre care cuvintele nu ar putea
vorbi. I-am cumpărat așadar un dar copilăresc, nici nu
mai țin minte ce anume i-am luat. Ba da, îmi amintesc
despre o brățară și... și ce mai contează?! Am pornit
înapoi spre casă cu emoție și bucurie în suflet. Deși
mă grăbeam, mi se părea că timpul trece înfiorător,
sfâșietor de încet. În mine izvorâseră noi senzații și
noi dorințe. Mi-aș fi dorit ca această copilă să fi fost
cu adevărat fiica mea?! Un zumzet prelung, ca o
17
Rodica Nicoleta Ion
muzică siderală împodobea strada și lumea aceasta

simplă în care îmi duceam existența. Seara se apropie
ca o fâlfâire de aripi, o pasăre flămândă purtând în
coadă pulberi de stele. Mărgăritare sonore băteau la
ferestre, se rostogoleau din hăul înaltului și cădeau în
picuri albi de lumină. Tăcerea de lebădă a nopții îmi
frământa gândurile, dând viselor un contur nou.
Foșneau frunzele sub pașii luminii și taina lor îmi
adâncea tainele. Viața asta, cum trece! Primăvară cu
primăvară suntem purtați pe valurile-i amăgitoare și
iată! Ne întrebăm cum și când am ajuns să ne naștem
bătrâni, sau să devenim așa, nici eu nu mai știu. Apoi
suntem dintr-o dată năluci, în parșiva lumea a
cosmosului, corpuri putrezite, în gânduri putrezite,
prăfuite și reci, amintiri și umbra unui microcosmos
încadrat de un macrocosmos încărcat de iluzii.
Statistici rebele... Doar harpele stelelor se lasă mângâiate
de brațe-năluci și coboară în unde sonore, de vis, pe
pământ. Muzica siderală a necunoscutului ne trece
alături, pe cărări roze, pe petale de vis. „Mami”, eram
din nou mami și glasul ei șerpuia blând în arealul
sonor. Străzile aveau miros de mănăstire, sau de
tămâie, sau poate așa mi se părea mie, poate că era
doar mirosul unei vieți noi, încărcate de miraj, pline
de beatitudine, poate că era începutul ce denumește
divinul ca fiind cea mai simplă senzație. „Astenia de
primăvară” ar spune unii, eu însă aș spune mai mult.
Îngerii, nevăzuți sfeșnici ai lumii de mâine, atingeau
cu aripi de mătase fața planetei. Căutam în depărtări
18
vii lumina și viața, iar depărtările dispăreau în unghiul
uitării. În lumi virtuale, frunzele copacilor tremurau ca
niște aripi de fluturi. Arcașul unui vânt de plăceri
luneca peste timpul în care nesfârșirea vieții ne
penetrase trupurile dezmorțite și moi. Era o reînviere,
venită de pretutindeni și de nicăieri, când cerul opac
se frânsese în două și când din adâncul lui cădeau
fulgi de aur și păpădii de flăcări. Îngerii nu mai erau
suferinzi, gânduri imaculate lunecau ca niște frunze de
nufăr pe lacul oglindit pe cer. Pământul și cerul se
cuprinseseră în brațe și ca între valvele unei scoici
pulsând repetat, erau firimituri de viață încordându-și
simțurile, pășind pe stranii tărâmuri. noi eram plaja
frământată de valuri, purtând în ea lumină și vise,
durere și umbre și o mulțime de alte sentimente ce ne
stăpâneau ființa. Mulțimile se legănau ca un val
neobosit, dar tânguitor și supus rătăcirii, un val
încărcat de dorințe... O viață ca o pasăre, o neștiută
curgere către dincolo, spre lumea de gheață, o lume în
care pâlpâirea lumească se zbate ca o gelatină închisă
între neștiut și uman. Eram prinsă în nefirescul atât de
firesc, ca viața în trupul unei moluște evadată pe plaja
dorințelor de a cunoaște necunoscutul de dincolo de
ea. Ne îndreptam tăcut către nemurire și nu știam dacă
mă bucura sau nu acest lucru. Era călătoria spre care
mă îndreptasem de la naștere, de când scormoneam
zarea cu pași ezitanți... Memoria, ca un ocean
ascunzând în adâncu-i amintiri și dureri, lăsa parfumul
de vechi să se risipească în gânduri și în furtuni de
19
Rodica Nicoleta Ion
nestăvilit ce mă purtau înapoi în lumea copilăriei.

Prăfuit cu polen și sâmburi de rouă, apusul se lăbărța
în noapte, deschizând poarta viselor.
Traversasem strada ca un fulger, lăsând în urmă
miros dulce de trandafir. Îmi plac trandafirii... Mi-am
rotit privirea spre câmpia de mărțișoare regretând că
nu mai pot zăbovi. Ce eram eu în mulțimea de oameni
ce se iviseră dintr-o dată, parcă, în jur?! O ființă
măruntă, ca o batistă mototolită, lunecoasă, flexibilă,
ca o făptură nevertebrată lipsită de înțeles. Cu toate
astea, timpul își făcuse lucrarea și alchimistul, dibaci,
mă modelase după bunul lui plac, atribuindu-mi un rol
despre care nu știam mare lucru înainte de a fi om. Mă
izbeam de oameni și de umbrele lor, de umbra mea
mă izbeam, iar adâncul din mine se tulbura ca o apă.
Eram o legendă invadată de muzică, de dansul color al
brândușelor și de simfonia luminii, de valsul ghioceilor
și al florilor de la tarabe, căci ruinele iernii se
risipiseră – o altă legendă, în timp ce în mine și
dincolo de mine, omătul primelor flori inunda privirile
însetate de frumos și renaștere. Eu încă gândeam în
expansiune, la o invazie de flori și de fluturi, la
floarea de liliac desfăcută într-o explozie de alb și lila,
la galaxia lunii Mai desprinsă din galeriile raiului,
galaxie din care îmi era dat să pot strânge prinos de
lumină și jertfă de culori în jerbe de stele, celor ce
luptau permanent cu întunecarea vieții. Ce balsam! Și
Rebecca și eu iubeam lumina, căldura, florile, energia
vieții și răsăritul. Poate v-ați fi așteptat să iubim
20
anotimpul în care ne-am născut, dar nu, nu este așa,
toamna ne dă o stare de oboseală, de îmbătrânire
celulară, de apatie. Un sindrom uniform răspândit...
inutil, neplăcut, simbol al regresului. Am încropit
mental sezonul crinilor albi, le simțeam parcă mirosul
îmbietor, polenul auriu cu aromă intensă, veșnicia
emanată de ei, un evantai de alb și lumină, un pat
nupțial și puritatea mireselor regăsite în drum spre
altar fecioare supuse durerii.
Mi-am amintit de Rebecca. Un cifru secret îmi
dădea dreptul de a o cunoaște mai mult decât toți
ceilalți. Ca și când centrul pineal al fiecăreia dintre
noi avea o cale de acces neînțeleasă și nereperată de
cei din jur, un traseu inatacabil și invizibil. Astfel
puteam să văd și să simt primăvara din ea, copilăria și
exuberanța, dar și candoarea anilor fragezi. În
singurătatea și în tăcerea ei se simțea trădată, uitată,
de aceea era mereu cu lacrimi în ochi și cu durere în
suflet. Era un oraș ascuns, nesigur, alunecos și
blestemat în tăcere, convertit la dureri și uitare.
Legănată de iluzii și amețită de parfumul amar al
tristeții, rătăcită pe oceanul unui timp imprecis, se
izola în neîntinăciunea sufletului și-și plângea solitară,
jarul răbdării scânteind înfocat și arsura nemiloasă și
crudă a cuvintelor tatălui ei ce îi biciuiau viața cu
îndârjire. Cât de flămândă de dragoste putea fi! Cât de
prăfuită de așteptări! Uneori se simțea plictisită,
alteori agasată de simțuri ce nu-și acceptau rădăcinile
în firea ei sensibilă, catifelată și caldă. Ochii ei fixau
21
Rodica Nicoleta Ion
cu asprime denivelările și deformațiile prezentului.

Ochii aceia atât de blânzi, de multe ori mă temeam să-
i privesc, ca nu cumva să le sfarm câmpiile de catifea.
Amintiri fecunde ce deveneau fundament sau se
legănau ca un clopot în inima ei.
Necesitatea de a fi fericită era mereu mai intensă
și mai profundă. Biografia îi era uneori marcată de
erorile și ororile adolescenței, evenimentele își
așteptau consecințele și constatase, prea târziu poate,
că secundele aveau semnificația unei intersecții în
care, într-un dans deplorabil, dănțuiau fără sens.
Nădăjduiesc să nu mă fi cunoscut prea târziu,
nădăjduiesc ca viziunea ei despre viață să se fi
schimbat și dincolo de acolada timpului ei trecut în
zadar (de fapt nimic nu este în zadar, căci fiecare
eveniment este o lecție de viață mai mult sau mai
puțin învățată), deci dincolo de aceasta, să învețe, să
vrea să zâmbească din nou. Da, avusesem dreptate,
căci sensul morbidului univers în care pendulase până
atunci s-a schimbat dintr-o dată, căpătând o altă alură.
Da, centrul acelui univers se topise odată cu ultimele
zăpezi ale iernii, odată cu ivirea zorilor adolescentinei
iubiri. Cu certitudine primăvara își pusese amprenta
peste sufletele noastre, lăsând o aromă dulce de flori
și căldură. Grijile vieții cotidiene și mizeriile morale
aberant de vizibile se diluaseră în lumina ce se
desfăcea în valuri largi, cu fiecare nouă zi. Nu se mai
mistuia pe sine, lăsând flacăra vieții să ardă în afara ei
pentru a lumina sufletele celor din jur. Nu mai simțea
22
covârșitoarea greutate a durerilor sufletești, iar trecutul,
apropiatul trecut, atât de întunecat și stânjenitor, se
revărsase ireversibil în memorie, închizând poarta
amintirilor. Traversaseră tacit alte orizonturi, se
ascunseseră în nori de furtună, fuzionând poate cu
pieritoarea lor trecere, cert era însă că acele timpuri
rămase-n uitare nu mai aveau poarta deschisă spre
înapoi. Creșterea și evoluția ei fusese galopantă în
ultimul timp. Simțise oare nevoia să se maturizeze sau
se lăsase prinsă în vâltoarea de nestăpânit al unui alt
anotimp al existenței, despre care nu știa mare lucru?!
Valurile vieții te poartă involuntar pe cărări neumblate
și doar pandantivul speranței te ajută să te înalți pe
creste de succes ori să atingi plaja, în mișcări
grațioase, apoi să te aventurezi spre același necunoscut
infidel. Într-o fierbere uscată și îndepărtată, când
scrumul amenințător al amintirilor fumega încă, se
născuse, înmugurise și se desfăcuse ca un nufăr alb,
setea de viață. Era o altă etapă a vieții ei, de data
aceasta benefică...
- Bucură-te de clipa asta, i-am spus. Și simte-te ca
un prunc! Iată! Îți ofer un semn al unei noi primăveri...
- Mulțumesc, mami! Cum pot să vă mulțumesc
oare?!
- Cum?! Cu sufletul... Respectul și înțelegerea
îmi sunt de ajuns.
- Ce pot să vă spun?! Mă simt fericită alături de
dumneavoastră. Însă nu pot...
- Sst! Un lucru vreau să știi și promite-mi că nu-l
vei uita niciodată!
23
Rodica Nicoleta Ion
- Ce anume?!
- Nu lua niciodată viața în tragic. E drept, clipele
diferă, acum ești pe crestele fericirii, acum te afunzi în
mâlul durerii. Vezi?! De multe ori viața e grea. Ignoră
hidoșenia acelui timp, toate sunt trecătoare. Zâmbește
și bucură-te de anii aceștia frumoși! Fii tu însăți înger
și prunc!
- Vă promit, fie!
„Când m-am maturizat?!” gândește Rebecca.
„Iată un prag pe care nu-l recunosc în fragila mea
existență! Să-mi spună cineva când m-am maturizat!”
se auzea în sufletul ei țipătul mărșăluind ca un clopot,
al cuvintelor nerostite. Zadarnic ceri lucrul acesta,
copilă, nimeni nu știe când anume s-a întâmplat acest
fapt, nici de ce. Trecerea este atât de lentă încât este
insesizabilă. Nu poți înțelege nici când și nici cum s-a
petrecut această minune... Prea des încercată de
sentimentul însingurării, te-ai fii putut gândi la lucrul
acesta, dar nu, n-ai făcut-o, ai investit mai degrabă
nădejdi într-un imprecis viitor. Ai suferit deziluzii, dar
timpul tinereții te-a călit, cum era și firesc. Și atunci te-
ai ridicat înlăcrimată din mâlul sângelui tău și te-ai
înălțat albatros pe marea de fulgere. Dojana tatălui tău,
după el atent cumpănită, pe tine te durea mai amarnic
ca o lovitură de bici. Vedeai cu alți ochi toate acestea...
Dar... nu trage concluzii pripite! Ajunsesei deprimată
până la extremă și iată, primăvara și prietenia cu mine
te-au înviorat! Fusesei încătușată în bezna confuziei, o
frunză tremurând în iarna destinului. Cui îi păsa de
24
tremurul tău?! Prea transparentă pentru a fi reală,
plăsmuire pe care natura o împovărase cu forme, era
racla în care se adunaseră adevăruri nealterate, adevăruri
despre care ar fi putut și s-ar fi putut vorbi, adevăruri
despre care trebuia să vorbească, căci sufletul nu trebuia
să se lase ucis și nici adevărul carbonizat înainte de a fi
cunoscut și de a fi judecat de liberul arbitru al existenței
umane. Prin pereții de sticlă imaginari ce separa această
ființă de masa compactă de oameni din jurul meu,
vedeam un spirit protector, luminos și divin, răspândind
un aer de duioasă maternitate. Da, Rebecca este ființa de
care te poți atașa și vrei să te atașezi, iremediabil și
definitiv. Este ca o boală incurabilă atent strecurată,
manevrându-ți tăcut sentimentele. Delicatețea mâinilor
ei era atingerea polenului din discul solar pe chipul
căutând să se înfrățească devreme cu visul. Cicatricea
destinului nu se mai cunoștea, căci o vindecare
miraculoasă se petrecuse odată cu ivirea maturității.
Lipsită de snobism sau infatuare, lentă, dar purtând în ea
suplețea unui zbor lin, avea încrustate în spirit mișcări
caracterizate de perfecțiune și de precizie, însoțite de o
delicatețe ireproșabilă. Precizia gândurilor ei aducea
mai degrabă cu un citat. Avea o voce cultivată, cu o
limpezime și claritate de cristal. Între pereții sufletului,
glasul vibra, lăsând reverberațiile-i să pătrundă-n afară.
Cu toate astea, împotriva valorii ei artistice, împotriva
valorii ei implicit umane, mulți dușmani ridicau sabia –
dușmani autentici, adevărate pete de mucegai ai acestei
societăți. Cu adevărat toate acestea se petreceau, dar nu
25
Rodica Nicoleta Ion
suntem noi în măsură nici să judecăm, nici să comentăm

aceste defecte ivite pe frontispiciul existenței atât de
fragile-n esență.
Nu știu dacă trecuse de marcajul ce separă
realitatea de vis, poate că Rebecca trecuse de mult în
vis, ori poate că trăia o realitate halucinantă a
maturității ei imposibil de reperat, poate că găsise
ancora care să-i dea siguranța unei înfruntări pe
alocuri amare, cert este că purtă o discuție cu tatăl ei.
- Scumpa mea fiică, poate mă judeci, știu că se-
ntâmplă asta de fapt, îmi spune sufletul meu de tată,
mă urăști poate, lacrimile tale îmi aparțin, iau asupră-
mi povara lor, dar ascultă-mă! Cum aș putea să las să
te înghită valurile vieții acesteia?! A fost felul meu de
a te modela, de a te căli, de a te feri de ce ai putea
întâlni de aici înainte. Mă judec și eu uneori, mă
condamn, prea târziu însă. E doar o confesiune din
atâtea câte ar trebui să fac și știu că vei înțelege asta
ceva mai târziu, atunci când tu va trebui să judeci și să
modelezi alte firi. Nu fii atât de aspră cu mine! Așa
am crezut eu că trebuie procedat întru binele tău.
- Dar tu nu ai înțeles că am crescut, tată! N-ai
văzut poate. Și nici nu mi-ai dat încrederea-n mine.
Nici tu nu ai mai crezut în iubita ta fiică. Doar mama
mi-a dat curaj, ea a fost mereu lângă mine. Voiam să
fiu liberă, nedeterminată de vreun impuls exterior,
voiam ca hotărârile mele să fie neviciate și clare, să-
mi aparțină în totalitate, la fel ca reflectarea imaginii
lor în destin.
26
- Cum te-aș fii putut lăsa să greșești?!
- Dar la sentimentele și la convingerile mele te-ai
gândit, tată, vreodată?! Mă îndoiesc, oh! Te-ai simțit
atras de propria ta vrajă, un zeu ce așteaptă să-și
îngenuncheze supușii. M-ai considerat obiectul tău
personal... De ce, tată?!
Rebecca își rememora în gând stări lăuntrice
trăite de-a lungul anilor din urmă. Tăcea, dar și
tăcerile erau la fel de sincere ca vorbele de până
atunci, ca gândurile și ca lacrimile ei ce începuseră să
spele obrajii deveniți dintr-o dată atât de palizi.
Structura ei psihică nu era una dintre cele mai
avantajoase. Dar mascată de revolta externă, neputința
de a suporta era mai puțin vizibilă în acele momente.
Se resemnase și energia aceasta a acceptării o
epuizase, de aceea se furișase-n tăcere. Tăcerea ei
devenise un loc de odihnă... Perpetua ei tulburare nu
se lăsase demascată însă.
- M-am împăcat cu mine și cu tot ce este în jur.
Dar, tată, așa trebuie să arate fericirea?! Fericirea
mea... și poate și-a ta, căci pui că te gândeai la
fericirea mea atunci când făceai toate acestea.
- Știu că nu mă poți ierta pentru acești ultimi ani.
- Nu, ai dreptate, cel puțin nu încă. O neliniște
care doare îmi apăsa sufletul atunci când îmi erai prin
preajmă. Așa trebuia să fie, tată?! Asta trebuia să
însemne iubirea paternă? Eram o copilă și visele mele
se umpleau cu făptura ta, apoi ca o nălucă ai dispărut.
Unde este acum tatăl copilei Rebecca?!
27
Rodica Nicoleta Ion
- Iartă-mă Rebbe!
- Cum aș putea? Gustam cu nesaț din fericirea
copilăriei, iar tu erai plăsmuirea celui mai bun tată,
dar fericirea a dispărut odată cu tine. Aș vrea să mă
poți înțelege! Lumina neîndurătoare a realității ne-a
izbit prea aspru, dragul meu tată. Îmi îngădui să te
întreb: „care ești tu cel cu adevărat?!”. Cel de atunci
sau cel de acum?!
Tristețea tatălui nu avea nimic sumbru în ea. Își
făcea probabil un proces de conștiință. Devenise mai
degrabă sobru, apatic, supus unui suspans emoțional.
Sau poate că se întreba cine era el cu adevărat, cel de
atunci, ori cel de acum...
Aroma unui parfum dulce îi inundă nările.
Involuntar se gândi la flori, la puritate și la
feciorelnicul chip al fiicei cu ochii în lacrimi. Era pură
precum un templu la care vin să se închine toți cei ce
cred într-o putere divină. Ce jertfă de lacrimi adusese
copila aceasta adolescenței ei încătușate și scrijelite cu
replici amare?!
Zilele treceau fără ca în viața ei să apară ceva
notabil, totul aparținea doar transformărilor specific
adolescentine. Ideea unei vagi compătimiri o agasa și
o tulbura. Nu, nu voia asta, s-ar fii simțit mică și
desigur, neputincioasă. De aceea își accepta cu
mândrie tristețea lăuntrică și mergea mai departe
încununându-și sufletul cu speranță. Oare câte
speranțe se prăbușiseră-n ea?! Acolo, în adâncul
sufletului bătătorit de trecute tristeți, era un secret
28
capital, un cumul de sentimente, nu unul fals, cenzurat,
ci acela pe care îl deținea cu adevărat. Povara
plăsmuirilor ei revenea cu regularitate, tulburându-i
memoria. „Tată, tu nu știi cât de mult sufăr eu!” își
repeta Rebecca, iar lebăda fantasmagonică se depărta
până spre marginea visului abia început. Sufletul ei
era împărțit în două lumi total diferite. Suferința ei
fusese răscumpărată, dar și plătită cu schimbul de
replici amare pe care i-l oferise bunul ei tată. Apoi
copleșită, rămasă într-o contemplare mută, temându-
se a păși pentru a nu se lovi de pereții nopții sau de
cine știe ce gând dureros, adormi cu adevărat. Drama
ei, drama lumii, ce mai conta?! O trăia cu intensitate,
ca pe un rol pregătit pentru cel mai important examen
al vieții. Da, o trăia cu intensitate... Dezastrul, în
imaginea unei ruine pentru care nimeni n-ar mai putea
plânge se poate topi, poate deveni un palat sub
privirea și în mâinile unui alchimist. Cu adevărat
noaptea te poate schimba. Cazi sau escaladezi, te
înalți ca un zmeu, calci pe limbi de jăratic pictate cu
suferință, dar revii același de ieri, de alaltăieri, de
altădată. Sentimentele, dezvăluiri șocante și stranii,
amintiri, clipe rămase cenzurate într-un fragment de
destin, cu toate erau prinse într-o lăptoasă plasă de
stele. Viața ta este o escadrilă de evenimente violent
împletite, draga mea Rebbe. Îmi spunea cineva cât de
bine ți se potrivește acest nume. Pe mine mă duce
deseori cu gândul la o credință puternică. Am dreptate,
așa-i?! oricum ar fii, numele tău este minunat.
29
Rodica Nicoleta Ion
Asemenea ființei, asemenea purității ce derivă

din el. Ai cunoscut și măsura binelui și a răului
totodată, ai luptat pe baricade cu scutul dreptății în
brațul tău stâng și sabia sufletului în mâna ta dreaptă.
Ai lăsat timpul tău într-o continuă și febrilă, de
nestăvilit vânzoleală, în viermuiala de ființe ignorante
și dure ce te prăvălea în prăpastia deziluziei mânată de
concluzia că viața este o școală și ce nu te poate ucide,
cu siguranță te va întări. Ăsta este regulamentul, iar tu
nu poți încălca regulile impuse de univers. Ele devin
lege pentru fiecare din noi.
Dar numele tău îmi spune povești din religie. Și
cum altfel, când ceva divin i-a spus mamei tale, în vis,
să-ți dea acest nume?! Puțini ar înțelege lucrul acesta.
Eu însă... cu mine e altceva...
...............................................................................
Soarele coborâse de mult peste frunțile de ciment
ale blocurilor, peste tăcerea de sticlă, atenuând
clopotul inimilor sfărâmate de timp. Copacii își
plecaseră pioși frunțile, iar tu priveai înlăuntrul tău...
și poate te gândeai la copilărie. Mersul tău era grația
întruchipată a ciutei, delicatețe și teamă răzbătea din
întreaga ta ființă și linia generos încrețită a celor
câteva șuvițe de păr răsfirate pe pernă, completau un
tablou impozant. Orizontul vieții tale era format
numai din gânduri frumoase care îți puteau da
satisfacție, deplinătate morală și o iubire fără de
margini. Eu am ajuns să te cunosc foarte bine, doar te-
ai confesat mie de multe ori.
30
Oh, cât de greu îmi este să vorbesc acum despre
tine, cuvintele mă apasă ca pelerina unei ninsori, sunt
poate prea multe, ori prea pure, sunt fulgi plutind în
necunoscutul eter... o lume fără început și fără sfârșit,
în care totul este o necunoscută. Eram frământate de
întrebări și eu dar și tu, sentimente contrarii ne
inundau sufletele, eu nu înțelegeam de ce trebuie să
plângi, tu nu înțelegeai de ce trebuie să suferi. Nu
alergai pe o linie falsă, țelurile tale erau frumos
conturate, un entuziasm efemer le-a împins către tine,
nu ca dovadă a unui exagerat optimism, ci ca
motivație a unei clipe ce a sădit în tine sămânța
speranței. Te tulburaseră multe incertitudini, dar ca o
răsplată pentru temerile acelea, a fost speranța și
încrederea în „mai târziu”. Pentru că nu ai greșit, nu
ți-a fost greu să te menții, iar acest fapt te-a ajutat să
mergi mai departe. Valurile timpului s-au lăsat încet
peste toate, ne-au absorbit și ne-au măcinat, ne-au
transformat, dar noi am rămas mereu împreună.
Timpul macină, digeră și-nghite, expiră, inspiră, dar o
prietenie trainică nu se poate transforma și nici diviza.
O prietenie rămâne prietenie, respect și susținere. Ori
noi am fost și vom rămâne înainte de toate bune
prietene. Întâmplător sau nu sunt și mama prietenului
tău. Presiunile din viața ta s-au mai dispersat, mai cu
seamă de când ai împlinit 18 ani. Se impunea situația
aceasta, ar fi fost trist altfel. Pe 9 noiembrie împliniți
un an de când sunteți împreună. Mulți, mulți ani
împreună vă doresc, dragii mei! Este urarea ce v-o fac
31
Rodica Nicoleta Ion
din tot sufletul. Durerile tale și lacrimile s-au convertit

în rodnice clipe de armonie. Ți-am spus?! Fiecare are
o cruce de dus, pentru fiecare există un picur de
fericire...
Muzica dimineților mă încântă mereu. De ce?!
Pentru că știu că urmează o nouă zi, noi speranțe, noi
clipe. Poate mă bucur și pentru că pot să te văd. Eu
aveam nevoie de tine, am și acum. Ești un „Arc de
Triumf” peste care s-au presărat fluturi solari. Dar
înainte de toate, ești un copil, pot spune și lucrul
acesta, eu însă văd în tine noi temelii pregătite pentru
zidiri eterne. De ce am emoții când te aștept?! Ești,
poate, arcul de foc al sentimentelor mele, ceva
scânteiază în sufletul meu atunci când te văd. Oare
ce?! Nu știu nici eu. Glasul tău de mult îmi este
familial, dinainte de a te cunoaște poate, blând și
energic, catifelat și hotărâtor. Glasul tău îmi alungă
timiditatea și spaima (da, sunt și eu timidă), liniștea ta
mă trezește la o altfel de viață... și atunci te întreb
„cine este mai slab?!”. Eu sau tu?! Tu ai tinerețea în
față. Toate acestea te vor ajuta să devii stânca în care
nu se poate lovi. Pentru tine nu există val care să te
spulbere...Singurătatea mea este ca un fior rece. Eu de
mult am dat totul uitării... Ce m-aș fi făcut altfel?!
Durerea și spaima, tristețea și temerile... Și tu poți să
faci astfel! Răbdarea ta este o rețea bine țesută, cu
delicatețe și cu discreție. Eu am așteptat doar pentru a
mă pregăti pentru moarte. Tu cunoști cărarea spre
fericire, mie mi s-au închis demult porțile.
32
Funinginea nopții s-a așezat din nou peste noi.
Bate un vânt cu blândețe, iar perdelele se înfioară și
tremură ca un lac. O lebădă albă, luna își plimbă
visele prin parcul sufletelor recent modelate, printre
perechile ce-și caută dragostea în săruturi înflăcărate.
Griji infantile se interpun frumuseții mentale. Este atât
de frumos! E divin! E martie, anotimpul renașterii. Te
iau cu mine să vezi pacea cascadelor, să le simți
învolburarea, dar și puritatea, apoi colindăm prin
păduri, să simți mirosul toporașilor proaspăt culeși.
Brândușele stau cu fruntea plecată în iarba abia
răsărită. Mă răscolește fiorul tăcerii, dar mă și bucură
totodată. Pânza așteptărilor s-a sfâșiat. Țesătura
păianjenului vibrează-n zadar. E un instrument în care
timpul tăcerii a cioplit nemilos. Tu ești acum fluture
și fluturii nu zboară niciodată în linie dreaptă. Tu taci,
dar să tacă nu știu prea mulți. Eu cred c-ai învins. Tu
crezi că lupta nu s-a sfârșit. În jocul amețitor, tulbure
și doar de mine știut, la marginea lumii acesteia, doar
eu am rămas să mânuiesc marioneta uitării. Prin mine
s-a scurs râul de lacrimi murdar și eu am devenit
vadul ce le-a păstrat în cămașa tăcerii. Tu dormi acum
copilă, iar visele tale caută un strop din adevărul vieții
de dincolo... de dincolo de ce?! De dincolo de viață,
de dincolo de vise?! Tu atingi cu gândul Steaua
Polară, o atingi cu vibrația sufletului, mângâindu-i
marginile arzânde, oh, steaua corăbierilor rătăciți... Nu
ai rătăcit și tu, oare?! În sufletul tău s-a instalat
liniștea și răcoarea nopții. Nu te înfiora! De ce tresari?
33
Rodica Nicoleta Ion
Inima ta însângerată pulsează. Doar mintea ta istovită

are timp de odihnă. Suflet rănit! Corabie cu pânze
foșnind zbuciumate de vânt, suflet înghețat, rămas
aruncat în prăpastia timpului! Urci pe o Golgotă fără
de capăt. Asta e viața! Zbuciumul tău este fără
sfârșit... La fel și al meu... asemenea tuturor care încă
mai luptă, asemenea celor în viață. Viața noastră are
un sens... chiar și un rost aici, pe pământ. Zadarnic
vezi viața ca pe un bizon de aur, frumos poleit, lipsit
de durere, durerea se ascunde dincolo de pereții
lucitori, mincinoși, prin truda și sudoarea celor ce l-au
înfăptuit, cum ți se pare zadarnic atunci când descoperi
în el un suflet de tinichea... În oameni vedem frumusețea
exterioară, aspectul, lumina materială, cheltuielnică și
pieritoare, uitând să scormonim, să vedem lumina
întunericului, aceea ce se risipește și se propagă
aducând limpezire în jur, acea lumină veșnic de
necontestat. Ne încredem în oameni cu școală, văzând
în ei cei mai buni sfătuitori, dar uităm că una e litera și
altul este cuvântul sufletului. Școala nu mai este decât
o instalație demodată, moderat funcțională, un joc de
interese comun, de multe ori necesar. Și în acest
suspect angrenaj ne integrăm pentru a ține pasul cu
„moda”.
Eu am emoții și acum când vorbesc despre acest
trecut de anotimpuri uitat, căci învățam crezând într-
un viitor mai bun. Acum nici măcar nu se mai învață,
se cumpără cărți, se cumpără diplome, totul ține de
bani. Se cumpără funcții și tot acest fenomen va duce
34
societatea în regres. În viitor ai nevoie de bani și
relații, de gustul pitei proaspăt făcute în cuptorul cu
microunde. Un bizon poleit cu aur, asta e școala, așa-
i?! Emoții... ce emoții?! Cu toții avem, doar că unii
știu să și le ascundă, ori să și le stăpânească. Eu am
învățat să le ascund în cuvinte, să scriu despre ele, să
le estompez uneori unda de culoare ivită întâmplător
la presupusul talcioc al tăcerii. Am învățat să asimilez,
dar și să diminuez căderea lor în sufletele care se
deschid.
- Mami, mami, aveți un cadou!
- Un cadou?! Îmi plac surprizele frumoase mai
mult ca orice!
- Din partea noastră...
„Am emoții” gândesc și merg spre locul indicat
să-mi revendic cadoul. Oh, dar e un dar minunat – un
medalion și o pereche de cercei.
- „Un dar minunat!” zic. Dar cel mai frumos dar
este fericirea voastră și prezența voastră în viața mea.
Darurile își pierd în timp strălucirea (bizonul de aur,
da!), însă darul sufletului nu se poate schimba. „Știi
cât de mult mi-am dorit o copilă?! O copilă care să se
fii cuibărit în pântecul meu în cele nouă luni de
formare. Dar nu am avut. Tu ai acoperit însă golul
acesta cu prezența ta, Rebbe. Știi cum sună acest
cuvânt magic, „mami”, în sufletul unei mame?!
Acesta este aurul din sufletul tău, aurul adevărat,
acesta este cel mai frumos dar.
Acum, în aceste momente, trecutul meu se
35
Rodica Nicoleta Ion
tulbură și se adâncește în mine și spaima dar și

bucuria. Memoria aduce la suprafață evenimente ce
le-am condamnat cândva la uitare. Eu am avut iubire
maternă, paternă, pe mine prunci și prieteni, mereu m-
au iubit (sau așa vreau să cred), dar o altfel de iubire
mi-a lipsit mie... S-au ridicat în aval întâmplările din
amonte, sedimentate, măcinate de sentimente și griji,
m-au contrariat condamnarea de-atunci și vina de a fi
iubit un om „cu suflet de tinichea”, vezi deci ce iubire
mi-a lipsit mie?! Pe 9 noiembrie voi faceți un an de la
erupția cu succes a marii iubiri. „Mami” caută să vă
ofere ceva. „Daruri trecătoare... ce rămâne este amintirea
și sufletul... nu unul de tinichea, așa cum găsisem eu
cu mulți ani înainte, ci un suflet adevărat. Duhul
dragostei limpezește apele sufletești. Dar să revin la
atunci, la întâia primăvară a vieții în care m-ai primit
și pe mine cu suflet deschis în lumea ta de farmec și
vis. Atunci ți-a fost dăruită o mamă, una artificială,
dăltuită în laboratoarele universului, nu una adevărată,
dar nici un „bizon cu suflet de tinichea”. Am intrat în
casa sufletului tău cu sfiala unui copil, cu sufletul
trecut prin sabia focului, suflet curat, pudrat cu
dragoste pură.
- Pune-ți o dorință! i-am spus. Dorința ta se va
împlini.
- Știți ce dorință mi-am pus?!
- Legată de tatăl tău, presupun. Nu-mi spune
însă. Lasă-l să fie secretul tău!
- Dar...
36
- Draga mea, suntem stăpânii propriilor porniri și
ai propriilor dorințe. Depinde de noi imaginea pe care
o reflectăm. Noi știm mai bine ce vrem să vadă cei din
afara noastră în noi.
- Tati este un om aspru și hotărât.
(Vedeți domnilor tați părerea copiilor voștri? Cu
toate astea sunt de acord. Nici un părinte nu gândește
decât la binele pruncilor săi. Și totuși, din prea multă
iubire, uită de opțiunile pruncilor.)
- Hotărât spui?! Înseamnă că în el veghează dorința
de a manipula. Și părinții mai fac unele greșeli. Poate că
face un „remember”, o revenire la trecutul său și
consideră că a-ți impune devine corespondentul unei
reușite în viață. Este doar o presupunere. Cu toate astea
acest lucru se răsfrânge în el și în tine.
- E plin de trufie, ca atare și dacă aș avea
împliniri după bunul lui plac, presupun că și-ar atribui
reușitele mele.
- O parte din ele ar fi desigur și ale lui. Dar tu știi
că îți aparțin...
- Poate îi datorez un procent, dar cât anume, nici
eu nu știu.
- Cât de mult îți vorbește?!
- Este un tip taciturn, cumpătat la vorbire,
înlănțuit în niște concepte morale greu de înțeles și cu
mult mai greu de definit.
- Vrea să îi semeni, așa-i? Și poate că-i semeni
într-o mică măsură.
- Aș putea spune și asta. Mă vede ca pe un
autoportret.
37
Rodica Nicoleta Ion
- E autorul ce nu dă nici titlu și nici suflet operei

sale.
- La el nu trebuie, dar nici nu este posibil să
existe oameni fără vicii, așa-i?!
- Dar el?! El cum este? Poate este perfect.
-Nu este un zeu. Dar... Este singurul care își
atribuie acest drept... și acest titlu.
- Poate e dur, așa cum spui tu, îndrăzneț poate,
hotărât, temerar, poate ascunde în spatele acestor
defecte un suflet nobil, iubire de tată, temeri și griji,
emoții și lacrimi, poate că în felul lui te iubește. Nu te
lăsa sedusă de viziuni! Este tatăl tău și ai dreptul să-l
ierți și să-l iubești în fiecare fel în care ți se arată. Și
să nu uiți că... și demonii au fost îngeri cândva. Acum
trebuie să plec, dar dacă vrei, vorbim când mă-ntorc.
O datorie morală mă cheamă.
Mi-a zâmbit. „Ce frumoasă ești când zâmbești!”
am gândit eu și am sărutat-o pe frunte și pe obrazul de
catifea, apoi am plecat. „Datorii morale, hm, ...,
făceam totul pentru o mână de bani, să-mi pot crește
copiii, atât cât îmi era cu putință. Vedeți?! Totul
presupune efort... creșterea, educația, competențele,
conceptele morale și sociale și atâtea altele.
Vezi?! Acum mă învăluie nostalgia. Anii copilăriei
mele au fost frumoși... ce folos floarea vieții?!
Incompatibilă și imparțială am trecut peste toate, dar
am plătit un preț mult prea mare. De aceea gândesc că
nu e momentul să suferi. Privește-mă! Pot fi exemplul
care îți dă curaj. Doar că la mine zmeul a fost altul, nu
38
tatăl, ci acela pe care l-am iubit. Prin tine lupta mea
este mai ușoară. Învață să nu mai suferi! Răspunde cu
indiferență la loviturile vieții! Mâine te vei trezi mai
puternică decât azi. Încercările sunt călirea sufletului.
- Mă voi trezi... mai puternică...
- Chiar dacă nu ei avea nici un reper, pașii tăi vor
urma un drum mult mai sigur, iar tu vei respira un aer
ai pur.
- Dar merg pe un drum mult mai sigur. Mai cu
seamă de când vă cunosc.
- Nu m-ai fi putut cunoaște dacă n-ar fi fost el.
- Adevărat, el a fost primul care m-a schimbat.
Îmi place că are simțul umorului, când sunt tristă el
știe cum să mă împace, îmi ridică mereu moralul și
face haz de necaz îmboldindu-mă de multe ori să văd
și cealaltă față a lucrurilor.
Dimineața următoare s-a dovedit a fi rece, umedă
și cețoasă. Tocmai din acest motiv nu aș fi ieșit din
casă pentru nimic în lume. Cu toate astea am plecat
din nou la bătrâni. Trebuia...
Era seară, însă cu certitudine primăvara continua
să ne manipuleze sufletele, iar noi răspundeam
dezinvolt și spontan la ecoul chemărilor ei. Și chiar dacă
de multe ori în învălmășeala de gânduri ce-i invadau
capul descoperisem o tristețe profundă culminând cu
depresia, de data aceasta Rebecca era altfel... Nu-i
cunoșteam nici pe departe psihologia, căutam însă să o-
nțeleg, căci intuiam că între noi două este o tainică și
trainică legătură, o legătură tacită, invizibilă și
39
Rodica Nicoleta Ion
invincibilă până la ultimele fibre ale luminii. Ne-am

îmbrățișat cu bucuria revederii în suflete. Știam însă că
peste puțin timp va pleca. Tatăl ei trebuia să se întoarcă
de la servici, iar ea trebuia să fie acasă.
- Trebuie să plec și eu, mami (oh, iar îi simțeam
regretul în glas).
Da, trebuia să plece... Acest timp limitat! Parcă
văd zidită-n memorie imaginea tatălui ei. Nu un zmeu,
un om dur, un om în care dragostea de prunci
pulsează-n adâncuri, se irosește, se macină în hăul
necunoscutului. Îl văd privind cu maxilarele încleștate
de furie spre nonconformista și imprevizibila sa fiică.
Dar poate că primăvara asta îl va schimba. Nu, nu era
posibil lucrul acesta, Rebecca nu mai credea în
această minune, mai cu seamă când, uneori, avea în
Adi cel mai bun aliat. Feroce și expresiv, era de multe
ori un factor-cheie care cu greu putea fi convins să
evolueze spre partea pozitivă a balanței. Mai mult,
lăsa lucrurile la voia întâmplării, îmbrăcând haina
indiferenței. Însă jandarul ei de ocazie era deseori
ocupat, iar asta îi facilita Rebeccăi fuga de acasă.
Atunci când se întâlneau aveau loc adevărate dueluri
de foc. Concludente și expresive, cuvintele lui dureau.
Un tiraj de sentimente făcea atunci să-i scape mânia,
iar lacrimile țâșneau în gheizere calde.
Primăvară... lumină și viață nouă... Spirale largi
de nori cenușii prindeau în vârtejul lor ramuri ude,
bântuite de moarte. Un cortegiu de cioclii vremelnic
dezbrăcați de doliu și suflet. Osiris și Isis aprinseseră
40
opaițul reînvierii. Auzeam frunzele desfăcându-se în
muguri pe ramurile încărcate de sevă și mă întrebam
de ce nu renasc și oamenii. De ce?! Cât de mult mi-aș
dori ca și ei să renască. Rebecca smulsese ceva din
natura aceasta, ceva ce acum era numai al ei, energia
timpului poate, în timp ce cursivitatea și curgerea
cuvintelor le lăsa izvorând din grota sufletului, ca un
miraj. Poleită cu lumina zorilor, casa de pe strada
Nanterre părea mai veselă și mai plină de viață. Nucul
cu frunze îngălbenite în toamnă, își desfăcea mantia
verdelui crud desfătându-se din deliciile naturii.
Lumea se aurea și firișoare argintii alunecau ca niște
mărgele pe marginea geamului, ca un hotar între ziua
și noaptea unite printr-un legământ ne-nțeles. În
drumul lor străbătut de milenii, pe alei prăfuite cu aur
solar, clipele își deapănă amintiri, torcând din fuiorul
de fotoni energii noi. Nimic nu mai poate păta armonia
dintre om și natură. Fuzionează și își împrumută
farmecul completând un tablou divin. Nu mai descoperi
nici măcar un zâmbet amar... Cu toate astea toți știm
că ne naștem pentru a muri. Nu este și moartea, oare,
parte a perfecțiunii divine, aceea ce înzestrează natura
umană?! Gânduri noi mă domină. Noi nu putem fi
nici frunză, nici vis, noi suntem doar o cometă
călătorind în abisul durerii, o cometă care se stinge
tocmai în clipa în care strălucirea îi dă forță și-
ncredere. Ce simți, omule simplu, când cunoști că
moartea îți vine-n întâmpinare?! Te simți o ramură
frântă, colbul tremurând sub pleoape înlăcrimate,
41
Rodica Nicoleta Ion
bucată de întuneric, apus... Nu te oprești însă din

luptă, lupți chiar dacă ai trăi ultima clipă, ultima
primăvară, ultimul vals al secundelor, căci aceasta îți
este menirea.
Ce înălțare sufletească această explozie de viață!
Întocmai ca a unui fluture ridicându-și trupul firav cu
aripi de lumină și vis...
Eram la fereastră când a venit... Ce mers de
felină! Pasul ei era rupt din lumină. Ori eu eram dusă
pe gânduri?!
- Sărut-mâna, mami! Ce faceți?
- Ascult timpul cum trece pe lângă mine, prin
mine...
- Sunteți tristă azi, nu-i așa?
- Sunt doar gânditoare... Cât de repede trece
timpul! E frumos afară, e cald... dar timpul nu mai
încălzește sufletele în efemera lui curgere... Au
înflorit corcodușii... și caișii, noi nu.
- Dar dumneavoastră sunteți mereu tânără.
- Pentru voi poate. Dar știu că eram mai tânără
altădată. Simțeam mai puternic iubirea renașterii. Azi
m-am privit în oglindă. Mi-am văzut prima cută. Doar
un rid, doar un semn... Mi-am ascuns-o sub fondul de
ten, dar sufletul meu nu o poate nega.
- Pentru mine veți rămâne mereu la fel de tânără
și de frumoasă ca-n ziua în care v-am cunoscut. Ca
primăvara aceasta...
Am închis geamul, am îmbrățișat-o și am sărutat-
o pe frunte.
42
- Mă simt măgulită, dar îți spun un secret. Lângă
voi nu pot să îmbătrânesc. Nu am voie. Voi ați plantat
tinerețea în sufletul meu.
Lumina inunda dormitorul, iar pereții erau pictați
cu umbrele ramurilor mereu mișcătoare, desenând
valuri înălțându-se pe umerii imaginari ai unei vieți
tot astfel de schimbătoare. O lume pulsativă, încărcată
de semnificații și de tăcere. Raze moi ne alintau chipurile
ca un balsam de chiparoase și iasomie, completând
decorul imaginar, penetrându-l, transformându-l. Trebuie
să înveți să iubești lumea, căci lucrurile ce par simple
poartă în profunzimea lor esența vieții, mirajul
existenței, elixirul tinereții fără bătrânețe. Trebuie să
înveți să te bucuri de tot ce pare neînsemnat, căci
acolo vei afla însemnătatea iubirii. De ce?! Pentru că
stelele sunt mai strălucitoare înainte de a pieri.
- Uimitor! Cât de frumos este cerul, natura
revenită la viață. Desenele făcute de umbre de ramuri...
- Dar cine se mai bucură de toate acestea?!
- Cei care vor să rămână mereu tineri. Privește-
mă! N-ai zice că îmbătrânesc după sufletul meu.
Viziunea mea este aceea a unui artist pentru care
universul devine esența lucrărilor sale. Iar Univers
este tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce vedem și
ceea ce nu vedem, este o lume fără bariere și fără
constrângeri.
- Mami! Și eu mă bucur de toate acestea. Când
tristețea mă copleșește, doar frumusețea aceasta mă
mângâie. De multe ori vreau să vă sun, dar mă opresc
43
Rodica Nicoleta Ion
dintr-o dată. Poate dormiți... sau poate sunteți prea

ocupată...
- Sau poate nu aud telefonul. Este greu să trăiești
cu hipoacuzie bilaterală. Trăiești într-o lume numai a
ta, fără să ai semnale din afară, fără a cunoaște ce se
întâmplă dincolo de ușa aceasta.
- Învățați-mă să trăiesc astfel, să mă izolez.
- Nu căuta izolarea, ea este simbolul singurătății,
iar singurătatea doare cumplit. Nici nu știi cât de mult
doare! Doare când nimeni nu te mai poate iubi sau
când nimeni nu mai vrea să te iubească, căci devii
inutil. Da, devii inutil, nefolositor, ca nimicul pe care
îl arunci la ghenă. Înțelegi lucrul acesta?
- Dar iubirea trebuie să vină din suflet. Și
limbajul sufletelor nu are nevoie de cuvinte. Orbii văd
numai cu ochi gândului.
- Datorită alfabetului Braille își pot exprima în
scris sentimentele.
- Aveți dreptate. Totuși vreau să-mi continui
ideea. Tot astfel trebuie să simțiți și dumneavoastră
iubirea ce v-o dăruim. Cuvintele pot înșela auzul, dar
rezonanța faptelor nu poate înșela inima. Chipul
sufletului este privirea.
- De aceea psihologii spun: ”ochii spun totul, ei
trădează tot ce cuvântul ascunde, fățărnicia, ura,
minciuna. Dacă tirania din oameni ar ști că-și trăiește
ultimele ei clipe, durerea ar fi împătrită, dar tu, draga
mea, tu nu trebuie să te temi, nu trebuie să te ascunzi
în izolare, tu ești parte a biruinței pe care mulți au
44
visat-o, ești steagul eliberării... Chiar dacă jertfa de
lacrimi ți-a inundat sufletul, știu că mai poți lupta. Pe
undeva ne asemănăm. Privește-mă! Cunoaște-mă!
Crezi că voi înceta vreodată lupta aceasta?! În lumea
minerală dacă m-aș naște, poate că m-aș numi granit,
sau poate rocă vulcanică, să purific, să ard... Să ard...
ce! Lumea din jurul meu... Dar ce spune eu ”ard”?!
cuvintele ard mai tare ca focul...
- Sunteți imposibilă, mami! Nu am mai cunoscut
pe nimeni așa.
- Vezi tu, eu nu am decât treizeci de ani și 180 de
luni. Sunt tânără, corola anilor mei abia de acum se
desface...
A zâmbit. Covorul de lumină se legăna pe perete
într-un dans plin de miraj. Firișoare argintii cădeau pe
albastrul brutal al camerei, inundându-l cu scânteieri
dulci. Primăvara aceasta, ca o simfonie ancestrală,
mirifică, se revărsase cu dăruire în lume. Acuratețea
de netăgăduit a acestui tablou, îmi veselea vederea și
îmi reda liniștea după un anotimp rece și dezgustător.
Spre seară, cerul se transformă dintr-un albastru pal
într-un violet șters, pierdut în depărtare și timp. Nori
groși, reuniți într-o pâclă groasă, de joasă înălțime au
îmbâcsit cerul, frământând pământul în rotocoale de
ploi repezi și reci. Cu toate astea, binevoitoare,
primăvara ne săruta chipurile cu lumina solară. Apoi
cerul s-a împărțit în două. Ca niște munți proeminenți,
ca niște cocoașe ducând povara greșelilor pământești,
se înălțau clipele... În buzunarul hainei acesteia se
45
Rodica Nicoleta Ion
ascunsese anotimpul renașterii, iar acum își ițea capul

reconcepând jocul de-a pitulușul, jocul copilăriei mele.
Pustietatea cerului era spartă de păsări ce se întorceau
din țările calde, la cuiburile lăsate în toamnă pustii.
Dar să revin la Rebecca. Fire ponderată,
primăvăratică, adora semnele vieții – flori, animale și
fluturi, îngenunchind să mângâie un cățel, ori
plecându-se pentru a mirosi o floare, era deci un
adevărat potențial uman, înțelegătoare și blândă, la
nevoie săritoare, conciliantă și hotărâtă. Curajul și
tăria ei de caracter mi se păreau uneori mirifice,
neumane, venind dintr-o lume cu îngeri. Nu mai
cunoscusem pe cineva cu voința și tenacitatea ei.
Avea un caracter diplomatic și un stil matematic. Ar fi
fost în alte vieți un bun războinic cu suflet mare și
sânge rece. Înainte de a o cunoaște fusese răpită de o
altă iubire, o iubire care se consumase însă așa de
repede că parcă ceasurile se opriseră între două
puncte, lăsând ceața secundelor să o învăluie lent.
Iubirea aceasta pierise ca o cometă, o dâră de lumină
risipindu-se în spirale largi și înfometate, trombe
purtând în adâncul lor amintirea. Trecuse prin multe
Rebecca, dar printre suspine și lacrimi, rămăsese
aceeași fată frumoasă, liniștită, sufletistă, dulce la
vorbă, scormonind în profunzimea sufletului după un
zâmbet aducător de pace. Era mereu avidă de fericire,
așa cum este deșertul de ploaie.
Era nelipsită din casa noastră, iar lipsa ei
reprezenta pentru mine tristețe, neliniște, apăsare...
46
Mi-aș fi dorit ca în puținele clipe de fericire deplină să
fi făcut pact cu eternitatea, un pact secret din care să
mă înfrupt în fiecare secundă în care singurătatea mă
prinde în brațele ei. Dar în forme voalate, mereu
pieritoare, târziu cunoscută, fericirea este insuficientă
și prea puțin importantă. Când nu era aproape de mine
mă acapara o mâhnire adâncă și teama de un
necunoscut necuprins de rece, rapace, de dragoste
răpitor. Totuși mâhnirea aceasta nu era imposibil de
dezamorsat. Vorbeam la telefon, complotam împotriva
suferinței, ne răsfățam cu glume și ne mângâiam cu
gândul că va veni o altă zi în care ne vom revedea.
Seara, cu ochii prăbușiți ca un bolovan în munte, în
fundul orbitelor, cădeam pradă somnului. Îmi plăcea
să mă las ca un taler, plutind între fericire și vis, erau
însă momente când trebuia să părăsesc această stare și
să dau un imbold pozitiv celor din jurul meu și mai
ales ei. La început ne unise un pact mutual, un pact
riguros, unul care să facă un echilibru între realitate și
aparență, dar acum jocul nostru excludea nuanțele,
aparențele se topiseră în afluviu de sentimente ce
izvorau din adâncul sufletului cu o limpezime și o
„violență” de invidiat. Dar violența aceasta era în
sensul bun al cuvântului... Dacă granițele dintre
libertate și privațiune ale Rebeccăi fuseseră distruse o
vreme de cine nu trebuia și când nu ar fi trebuit,
descoperind nesiguranța și labilitatea ei fără margini,
cu mine, prin mine, ea zidise o piedică nouă, solidă,
împotriva celor care-o răneau.
47
Rodica Nicoleta Ion
Nu trebuie să fii arogant pentru a te face-nțeles,

nici ridicol pentru a-ți obține drepturile ce ți s-au
conferit prin naștere și destin, este de la sine înțeles că
toate îți aparțin. Imperturbabilă, calmă, tenace,
perfecționistă în gânduri și în comportament, atentă la
detalii și blândă din cale-afară, știa cum să depășească
stările critice și să îmbrățișeze cu nesaț liniștea
sufletească ce cu ceva timp în urmă era doar un vis. A
fost o adevărată ascensiune, încadrată de un suport
moral demn de urmat, căci prin fiul meu a avut un
sprijin ca un dig împotriva furtunilor. Au dispărut în
cețurile tulburi ale timpurilor asociațiile cauzale
lipsite de sentimente, reci, neidentificabile. Lumea ei,
cea reală, devenise o lume plină de sentimente, o lume
liberă și strălucitoare, o lume plină de forme și de
iubire. Creasem involuntar în viața ei și a mea o
mistică nouă, o mistică spațio-temporală, o lume
revenită la viață, lumina aceasta blândă, dorința de a
trăi deschis, fără sentimente concesionate, liber, fără
constrângeri, la maxim, așa cum era necesar la vârsta
aceasta. Creasem o lume de căldură în care, ca un text
lizibil, se putea descifra viteza ce o antrena în spirala
reînvierii și cu toate acestea contribuiau la obținerea
stării de bine de care ne bucuram aproape mereu.
Cum mă privea Rebecca pe mine?! Ce credea
despre mine?! Despre omul pe care îl cunoscuse după
45 de ani, dar pe care îl purta în suflet înainte de a se
naște?! Omul din fața sa, ființa aceasta în care lupta
nu înceta nici în clipa în care luminile se stingeau...
48
Iată câteva referiri ce mi-au fost aduse în timp și sunt
întru totul de acord cu ele: „o persoană relativ scundă,
mai degrabă pitică la limita de sus, ușor împlinită.”
Trăiam, atunci când mă regăseam, eu, alături de mine,
momente de agreabilă plictiseală, mă învăluia o stare
de apatie molipsitoare, și ca și când m-aș fi dopat cu
serotonină, simțeam o mulțumire mereu crescândă,
care era numai a mea, căci luptasem pentru a o avea,
dusesem o luptă lungă și grea, covârșitoare, câștigată
inexplicabil, datorită forțelor universale. Masca tragică
a chipului meu se topise. Acum trebuia să o învăț și pe
Rebecca să învingă, mi se părea corect și uman acest
gest.
- Ochii tăi sunt ca cerul de vară, i-am spus într-o zi.
- Cum așa?! s-a mirat ea.
- Norii suferinței se strâng și se destramă... Iată,
plângi! Dar în curând vei zâmbi. Nu mai plânge!
Lacrimile nu-și au rostul în ochii tăi atât de frumoși.
- Dar nu plâng!
- Nu trebuie să mă convingi de ceva în care nu
crezi nici tu. Eu văd și simt lacrima din sufletul tău,
chiar dacă pleoapa o ține ascunsă ca pe un mărgăritar.
Ochii ei scăpărau flori de foc, emanau o acută
durere interioară, durere născută din bucurie, era o
durere profundă, scântei ce ar fi putut să incendieze o
lume, erau un vulcan hotărât să erupă la primul
imbold al iubirii... Apoi liniștea și lumina va lua locul
durerii și o cascadă de zâmbete, ca o rețea de argint,
ape limpezi și reci ce îi vor lua locul și vor aduce
49
Rodica Nicoleta Ion
pacea visată. Arderi, arderi de tot felul, căci... și

curgerea este de multe ori tot o ardere... o emanație de
energii sortite să treacă-n pieire. Și toate aceste
curgeri, irevocabil, însoțesc destinul individului ca o
umbră atent mișcătoare, mătăsoasă și fină, șerpuielnică,
vagă. Cu cât este mai fertilă câmpia trecerii spre etern,
cu atât mai încărcate de emoții și de iubire sunt
sufletele. Suntem compuși ai trecerilor, curiozității și
suspiciunii, dezintegrați și integrali, radicali liberi,
descompuși și compuși într-o lume neclară... Trăiri
succesive ne atrag și ne copleșesc în egală măsură. Ne
îngropăm mintea și sufletul în non-sensuri în loc să
redăm libertatea trecerii ca un zbor, lin și pur, către
mâine. Litere pe malul uitării, spălate de valuri și
lacrimi. Iată ce credea Rebecca despre ideile tatălui
său: în perimetrul memorabilei sale dogme erau legi
morale ce se șterseseră din istoria omenirii (deși ar fi
fost necesare), căci oamenii nu mai erau demult nici
îngeri, nici sfinți. Cultul despre semizei nu se mai afla
decât în buzunarul petecit de vremuri al vreunui șorț
al bunicii. Întocmai ca poveștile ce ni le spunea mama
cu glasul duios, pentru a ne adormi. „Eu am vrut să
schimb lumea?! întreba Rebbe. „Eu m-am născut într-
o lume schimbată. M-am ridicat ca o iederă încercând
să rezist...” Copios ambalată în cuvinte sticloase,
ideea era încărcată de o strălucire aparte. Scotea în
relief o luptă acerbă, cu propriu-i destin uneori.
Alteori, pur și simplu intuiția duce la conexiuni noi,
mai puțin deschise cunoscătorilor. Cu alte ocazii însă,
50
țesătura obscură a presupunerilor te prinde într-un joc
fără reguli, uitând să-ți dea dreptul la libertate. Nu
contează culoarea ochilor, nici pielea, nici ideile noi,
nici voința... cu toate astea nici nu știm ce contează
adesea. Ferocitatea și bestialitatea junglei din afara
noastră ne forțează să existăm, să găsim metode și
tehnici despre care nici nu știam că există. Ne alungă
aspectul obscur al societății. Necunoscutul?! Ne
refugiem în adâncul nostru refulând energii negative
ca niște anemone pregătite de atac. Dar e important că
trăim. Pe ea, pe Rebecca, sentimente ambigue o situau
când pe o parte, când pe cealaltă a baricadei. Astfel
descoperisem în ea o deplină satisfacție vis-a-vis de...
ce în alte condiții ar fi trebuit să îngrijoreze.
Am privit-o atent. Mai degrabă i-am radiografiat
sufletul, executând o voltă prin timpul comprimat la
maxim acum. Dintr-un unghi necunoscut ei, necunoscut
nimănui, am privit cu luare aminte toate amănuntele
ce păreau ascunse de timp. Ca un volum de hieroglife,
se întipări pe chipul ei o expresie impenetrabilă,
indescifrabilă, indestructibilă. O suferință adâncă precum
aceea a rănii unui cuțit și... de aici, întuneric. Sângele
își oprise curgerea, dar din rană țâșneau sentimentele,
ca niște dureri ce abia încolțesc.
Căzuse într-un somn profund... ofta... se deschideau
porți ruginite, cu încuietori ruginite, amintirile izvorau
învolburând timpul, ca rolul obiectiv al unei piese de
teatru. Fără nimic constructiv, fără spectatori, fără
limite. Spectacolul unor cuvinte mate, insinuabil de
51
Rodica Nicoleta Ion
reci. Era ceva ce nu aveam dreptul a cunoaște –

întunericul din spatele cortinei, masca aceea gravă a
vieții ascunse clipe și zile la rând. Izbucneau din
adâncul sufletului bântuit de fantasme, sintagmele
unei lumi nedrepte. Somnul era un colț fermecat ce
ascundea enigma unei vieți trăite în întuneric, în
spatele cortinei pe care clocoteau viermii infecți ai
dezastrului... Destinul, ca un pinten de granit, veghea
și lacrima și tăcerea, și bucuria și neprevăzutul... Pe
obraz, nici o cută. Timpul nu demascase tristețea
încrustată în suflet. Pielea mătăsoasă și caldă ca
nisipul plajei inundată de soarele după amiezii, aducea
cu întinderea fără sfârșit a unui univers încarcerat într-
un timp preistoric, poate timpul poveștilor cu zâne și
zmei, un timp de care mulți uitaseră, prinși în
caruselul sentimentelor trecătoare. Un timp prins într-
un alt trup... O netulburată și lungă uitare de sine, o
revenire la esență, zefir și lumină...
Mă întreb dacă nu cumva împrumutasem din
ambiguitatea ei sau dacă nu cumva mă transmutasem
într-un alt timp, în timpul ei poate, în nădejdea de a
putea schimba în bine ceva. Mă întreb dacă ea făcea
parte din mine, sau dacă eu făceam parte din ea. Ce
suntem noi?! Lampioane înălțându-se către cer, arzând
și pierind, luminând cald universul, un crâmpei de
iubire ca o flacără vie. Dacă ea era flacără, eu eram...
ce?! Aerul spre care aleargă liber, liniștea sufletească,
motivul arderii sale. O priveam cu o mare iubire.
„Copiii se maturizează atât de curând!” Încerc să îmi
52
amintesc crâmpeie din copilărie și sper să văd că nu
m-am maturizat. Văd copilul din mine alergând slobod
pe un petec de cer... și mă tem. De ce?! Pentru ce?!
Pentru cine? Mă văd înălțând zmee de fum, le văd
cum se risipesc întocmai timpului meu și mă minunez.
Nici eu nu mai știu ce este copilăria, deși o trăiesc și o
retrăiesc de zeci și sute de ori. Și tot căutând o
Rebeccă, adorm lângă ea. Îmi plec fruntea pe brațul ei
și părul ei se răsfiră într-o mare de abanos, împletindu-
se cu dulcele cânt de păsări, cu ramuri, cu frunze
crescând în oceanul de verde și viață.
Paravanul altor timpuri ascundea prezentul ce
adusese în viața mea o rază de lumină ce-mi încălzea
sufletul și făcea să încolțească în el o altă iubire. Îmi
compresasem ființa redevenind un atom și odată cu
făptura mea, luasem cu mine și imaginea ei și mai
mult decât atât, mă concentram intelectual, căutând să
găsesc un răspuns trecerii vieții. Poate că imitasem o
artă, poate că o iluzie mă metamorfozase și mă înlocuise
cu ceea ce părea să fie trecutul meu. Sau poate că
doar hazardul mă smulsese din realitate și mă purta pe
tărâmuri necunoscute.
Sub impulsul dedublării psihologice mă cuibărisem
alături de Rebecca într-un somn adânc, binefăcător.
La altarul unei iubiri pure, al Rebeccăi și al lui
Laur, îngenuncheam mulțumind și îmi înseninam
sufletul de așa de marea iubire a lor. Cuvintele lor
erau murmur nedeslușit în incandescența prezentului,
gândurile rămâneau formolizate și permutate într-un
53
Rodica Nicoleta Ion
alt timp, doar sufletele, ca notele unui diapazon se

îmbinau într-o împletitură de frumos, lumină și pace...
- Mami, mami, ați adormit! Nu trebuia să mergeți
la bătrâni?!
Am tresărit. Am privit speriată ceasul. Trebuia,
da. Cum putusem oare s-adorm?! Cum?! M-am îmbrăcat
în grabă și am plecat.
- Te găsesc când revin? am întrebat eu înainte de
a pleca.
- Nu sunt sigură.
Golgota se ivise în viața mea cu mărinimie. Dar
eram nevoită să lupt. „Bătrânii – Golgota sufletului
meu”, mă puneau la-ncercare. Mă chinuiau... Eram
competentă pentru munca efectuată, dar mă întrebam
în taină dacă și cât mai pot rezista. Poate că rezistam
din orgoliu, sau cine știe, neavând alt drum de
parcurs, mergeam pe acela care mi se înfățișa prin
bunăvoința destinului. Gustul amar al vieții... Mă
întrebam ce este dincolo de viață și-mi respectam
strămoșeasca rădăcină, tocmai pentru că fără doar și
poate cunoșteam răspunsul întrebărilor mele. Reflectam
la aceste răspunsuri, eram un călău al propriilor
sentimente, îmi secționam amintirile, informațiile,
temerile, pentru a putea descoperi esența întunericului
din spatele lor. Cuvintele păreau să aibă atunci o
rezonanță metalică, aproape sinistră. De fapt, de cine
sau de ce mă temeam?! Pe cine sau ce căutam?! Un
halou luminos prin care să trec, eu, particulă a nimicului,
parte integrantă a necunoscutului... Voiam să las
54
amintire ei și pruncilor mei, nu chipul șters dintr-o
dată de trecerea timpului, nici trupul ce mai târziu
deveni-va cenușă, ci buchetul de cuvinte sădit cu grijă
și dragoste, cuvântul și litera, dragostea și înțelepciunea.
Croșetam timpul cu îndărătnicia pruncului ce
abia învață să meargă, atent la orice detaliu, dar
neîndemânatic și cast, iar buzele îmi trădau un tremur
subit, abia perceptibil, semn că amintirea mă prinsese
într-un vârtej nedeslușit și obscur, în care mă căutam,
eu, copilul de altădată. O pânză de vise prea puțin
consistentă, ușor permeabilă, lăsa lumina prezentului
să se prăbușească în realitate. Timpul parcă intrase în
transă... sau în repaos, un repaos binemeritat de un
gând situat între vis și trezire. Suverană și demnă,
stăpână aceste liniști hrănitoare de suflet, căutam noi
răspunsuri. Căutam răspunsuri pe care și Rebecca le-
ar fi căutat mai târziu.
În camera cu paturile suprapuse și ferestrele
largi, Rebecca se pregătea de plecare. Plutea într-un
ocean de frumusețe interioară, strălucea ca valul
înspumat căutător în adânc, când argintiu, îndrăzneț,
se înălța și lumina pentru iubirea ei, pentru Laur.
- Unde vrei să pleci?! o întrebă domul Spiridon
care tocmai intrase în cameră. Sesiză totodată și urma
dulce a parfumului ei.
- Ies și eu câteva ceasuri cu niște prietene. Ai
ceva împotrivă?!
Tatăl își încruntă sprâncenele și răspunse:
- Cu siguranță. Sunt tatăl tău... Tu nu ai încă 18
ani și ar trebui să fii de acord cu mine.
55
Rodica Nicoleta Ion
Expresia fermă a feței tatălui său o întoarse din

drum. Pentru puțin... Făcu un pas înapoi. Își calculă
șansa de a învinge. Trebuia să plece la lucru. Ce mai
conta o jumătate de oră?! Lacrimile izvorâră din ochii
mari și catifelați. Fardul și rimelul se întinseră în râuri
de culoare pe obrajii îmbujorați. Își spuse în gând:
- Stai liniștit! Voi face și 18 ani. timpul trece...
Părea o amenințare prea devreme lansată. Acest
timp, al copilăriei, părea că nu se mai sfârșește.
Și a făcut și 18 ani. Pe 21 septembrie și-a celebrat
ziua de naștere. Pregătiri, aranjamente, modificări... ,
cupolă de baloane sub formă de inimă, mâncare,
șampanie, dulciuri și un tort cu vestitul personaj din
desenele animate, neuitatul Micki Mouse. De ce
desene?! Pentru unul dintre cele două nume mici ale
sale. Pentru că se numea Mihaela, iar forma de alint a
acestui nume era Miki. Și bine-nțeles că acest nume
nu ar fi putu lipsi de pe tort. Purta pe ea o rochie de
culoare turcoaz și piciorul îi era pus în evidență de un
frumos pantof cu platformă, negru, impecabil lucrat. Îi
cercetam chipul întipărit pe fotografie. O imortalizare
reușită – luminozitate și claritate, flancate de o aromă
de primăvară ce răzbătea din mediul din jur. Dar mai
presus de orice, citeam în ochii ei fericirea. O lebădă
printre nouri... O lebădă albă...
Orașul semăna cu o femeie învelită în văluri de
lumini și ceață. O femeie strălucind de sentimentele
întipărite pe chipul ei, o femeie fericită și blândă,
purtând în sân, ascunse, vânturi și ploi, tornade de
șoapte, izvor de lumină din raze de soare. Culori
56
pastelate, agitație, cântec, dans de lebădă, freamăt de
unde, viers de păsări izgonind apăsătoarea tăcere și un
poem de vieți nesfârșite... Toamna aceasta adusese cu
ea un fenomen exploziv... sau... poate că erau alți ochi
care o priveau?! Toamna aceasta odihnise în sufletul
meu cu păsări fugare, hoinare ca niște amazoane ale
înaripatelor, aducând și ducând cu ele rătăciri ale
vieții. Iar eu le-am oprit. Le-am dat grăunța recunoașterii
de sine, le-am adăpat sufletele cu lumină și bucurie și...
mai întâi de toate m-am simțit împlinită.
Trăiri intense m-au invadat, trăiri și emoții
puternice, iar concentrarea intelectuală și spirituală
mi-au fost susținători de nădejde pe acest drum. Mi-
am capitonat sufletul cu iubirea celor ce le-am dăruit
iubire și sărbătorile le-am umplut de dragostea lor.
Crisparea singurătății s-a înfipt ca o gheară în zilele
copios pomădate cu griji. Și când nu mai simțeam nici
dorință și nici voință țâșnind din sufletul meu, ci doar
oboseala îmi călca pragul sufletului, închizând pleoapele,
cerul s-a luminat. De aceea am ales toate astea, pentru
a nu fii și pentru a nu mă simți singură, pentru a
prinde viață și pentru a putea da viață iubirii,
cuvântului, vieții.
Toamna trecuse cu repeziciune aducând cu ea
dorul fulgilor de nea. Pierise în negura minții lumea
portocalie și aromată, se ascunsese tăcut, lăsând loc
altor vremuri. Câteva grade sub zero au făcut posibil
acest vis. A nins puțin, dar speranțele au ținut cămașa
albă câteva săptămâni.
57
Rodica Nicoleta Ion
Rebecca și-a anunțat vizita printr-un telefon

scurt. Ooo, o căciulă de moș Crăciun, irizând strălucire
de nea și obraji în care culori trandafirii jucau vestind
gerul.
- E tare frig afară, a spus ea. Un val de răcoare
pătrunsese în casă concomitent cu sosirea ei. Îl topise
însă mirosul de pâine caldă proaspăt făcută.
- Ce iarnă capricioasă! mi-am dat eu cu părerea.
- Mai capricioasa decât viața, așa-i?!
- Ți s-a mai întâmplat ceva?! Simt o umbră de
nesiguranță în vocea ta. Sau mă înșel?!
- Nimic, însă confruntarea cu viața mi-a stârnit
curiozități siropoase la capătul cărora am descoperit
răspunsuri neașteptate. S-au declanșat în mine avalanșe
de impresii. Lupta cu întrebările e palpitantă...
- Sunt semnele și semnalele unei noi vieți.
Așteptam cu nerăbdare sărbătorile premergătoare
noului an. Mă sărbătoriseră Cenaclul Epigramiștilor,
colegii mei de breaslă și mulți amici m-au sunat
manifestându-și bucuria de a-mi transmite urări, dar
cea mai neașteptată și de proporții surpriză a fost
aceasta. Saturată de plictiseala unei zile obișnuite,
stăteam în pat cu gândul departe. Naufragiasem
cumva într-o lume de vise, aproape că nu-mi mai
aparțineam mie însămi, eram convinsă că sărbătorile
nu aduc decât insatisfacția singurătății și un spirit
bolând pornind de la această tristețe acumulată
constant. Cineva bătu cu putere în ușă fracturând
tăcerea în două universuri distincte. Clinchet de voci
58
umplu camera aproape goală. Așadar ațipisem, am
constatat, în cele câteva secunde de pauză. Am tresărit
și m-am ridicat în întâmpinarea aerului vesel ce
umpluse camera dintr-o dată. Cum?! Fusese ușa
deschisă?! Tocmai am aflat că nu auzisem sunând
interfonul. Cu adevărat adormisem, iar somnul meu
fusese profund. În clarobscurul unui univers ce mă
absorbea și din care cuvintele curgeau ca o muzică
difuză și caldă, mă simțeam și eu, pentru mine, un vis
și pluteam cu îngeri spre stele, într-o noapte necunoscută.
Elemente sofisticate, contorsionate și mate, mai mult
iluzii feerice mă prindeau în vraja lor nepermis de
necunoscută, încununându-mă cu muguri de stele în
galaxii iluzorii. Mă străduiam să accept prezentul, dar
ce era acela prezent?! Și lumea aceasta interioară
emana o stranie și involuntară seducție. Zonele
obscure ale subconștientului erau invadate de sentimente
necunoscute și în acel teritoriu, alături de mine, era
uneori și Rebecca, îngerul cu aripi arzând de dorința
de libertate și pace interioară. Cultă, credincioasă, stilată,
pură, cu un silențios mers de felină, albatros pe marea
învolburată a vieții, far pentru generațiile viitoare.
Doar energia vârstei sale era masca acestor atribute
care îi calificau personalitatea. Sufletul ei era ca o
partitură de calitate, scrisă cu note cerești, strălucitoare
ca aurul, din care izvorau cuvintele lin curgătoare.
Mulți cochetau cu eleganța sa, dincolo de cortină,
însă, era o stare anticipată de antipatie, deseori
viguros etalată și lipsită de menajamente. Ea le
59
Rodica Nicoleta Ion
răspundea pe măsură și în acele momente ființa ei

afișa masca aroganței și a infatuării. Chiar dacă
nejustificat, acest act o ferea de dușmanii rapace,
veniți s-o sărute cu arme letale. Un gest incalificabil
de dur... dar iată că scena vieții acceptă și roluri
negative și secundare. Ea, Rebecca, a fost și va fi
pentru mine, mereu, actorul ce luptă în linia întâi,
actorul pentru care, flori și aplauze, nu sunt decât
puținul de satisfacție pe care destinul i le-a pregătit.
Cât despre răutăcioasa satisfacție a celor din spatele
cortinei, aceasta nu va fi decât o teatrală exagerare a
sufleorilor care-i certifică existența. Se simțea în ea
veșnica dorință de a nu incomoda și bunul simț atât de
necesar oricărui muritor. Nimeni nu ar fi avut dreptul
de a se îndoi de frumusețea ei sufletească. Aș putea
invoca numele strămoșilor ei de la care împrumutase
tacit atâta strălucire, dar este suficient și atât – s-o
cunoașteți pe ea. Cu toate astea se acumulase împotriva
ei o acută dorință de răzbunare greu de anihilat.
Înfăptuirea ei era însă irealizabilă, atâta timp cât
iubirea din sufletul său se înălța ca un vulcan deasupra
norilor vieții. Această crudă durere ce exprima realitatea
a fost mereu exprimată cu dificultate, căci devenise un
distrugător moral compensativ clipelor de fericire.
În vacarmul cotidian, în furnicarul de oameni
apatici, lipsiți de interes și de etică, un confort
senzorial greu definibil se trezea la realitate vibrând
ca o lamelă de mătase la atingerea unei adieri
trecătoare. Condiționată de problemele vieții, ce șocau
60
cu intensitatea lor fiecare contemporan, ființa ei fină
emana sentimente încărcate de dinamism, eliberând
energii în contradicție cu anotimpul în care ne aflam.
Mersul segmentat de opriri făcea clar obiectul
privirilor curioșilor. Acum când în pragul sărbătorilor
de iarnă agitația era în creștere și nimeni, (nici chiar
eu), nu-și mai permitea răgaz de-o secundă, firea ei
îndemna la o pace lăuntrică, secondată de izul mirific
de sărbătoare. Cu toate astea o urmam tăcut, într-o
lume a copilăriei, cu jucării de pluș și mașinuțe de
colecție, manifestându-mi excesiv, nebunește, fericirea
de a le privi. Acolo am descoperit un lucru de care nu
avusesem până atunci cunoștință. Cred, fără a avea
certitudinea însă, că indiscutabil finețea de înger o
caracteriza și în acțiunile ei. Iar când vibrațiile și
sentimentele sunt atent controlate, viața și lumea devin
o poveste în care rolul principal aparține actorului-om
implicat în piesa jucată. Ca o atingere de aripă de înger,
uneori ca o abia perceptibilă părere, ca un zbor de
albatros, lin, căutând marginea colțuroasă a plajei,
razant pe marea înspumată și caldă, umbla cuprinzând
în mirajul ei întreaga natură. Era un labirint etajat,
păstrând mereu tainice partituri și miresme divine. Mă
întrebam uneori dacă era himeră sau ființă. Avea
ascuns în adâncul ei lumina aceea stranie ce nu putea fi
în totalitate pătrunsă, întocmai bobocului ce ascunde
între petalele lui un parfum mai puternic decât floarea
deschisă. Suspine catifelate, încete, făceau din partitura
iernii un imn nesfârșit. Iarna își prezenta succesul și
61
Rodica Nicoleta Ion
faima cu modestie și detașare. Ne copta în necuprinsul

ei întins, nesfârșit, în anotimpuri impersonale, aspațiale
și atemporale, în orizonturi necunoscute. Mă înlănțuise
iluzia unei căderi continue și molcome în spirala unui
dans de frunze atent mânuite de un păpușar iscusit.
Somnul mă împresura din toate colțurile lumii, un
somn profund ca o moarte, o inconștiență a trupului și
a gândului, iar eu nu eram pregătită să mă retrag din
timpul meu limitat. Cu armele-i tăinuite, Rebecca mă
ținea ancorată în timpul ei. Intuiția și logica nu erau
străine de ea, cum de altfel nu îi erau străine nici
spiritul de observație și inteligența. Tandră și blândă, în
felul ei unică și inimitabilă, își împărțea iubirea între
părinți, prieten și mama acestuia (eu), dar și între
colegii de școală, profesori, bunici. În fiecare și pentru
fiecare lăsa o petală de iubire.
- Ce noroc, mami!
- Ce noroc, draga mea!
- Deficitul de materie cenușie este pentru unii o
bucurie în plus.
- Așa crezi tu?! Ai putea fi mai explicită, Rebecca?!
- Poate cu altă ocazie.
- Este o promisiune pe care trebuie să ți-o ții.
Și a dispărut chicotind. Aflasem cu altă ocazie ce
voise să spună. Era vorba despre o dispută dintre
câțiva colegi. Cu alte ocazii îmi povestea despre
„profii ei”, mi-a spus și despre ce i-au pregătit
„dirigii” când aceasta a împlinit o vârstă frumoasă. Mi
se confesa deseori, da. De pildă avea un coleg, un tip
62
ursuz, tăcut, posibil deschis doar pentru el însuși. Nu
căuta să se facă înțeles, se complăcea în tăcerea-i
sinistră, poate nici nu voia să fie-nțeles, căci confunda
sentimentul acela cu umilința, sau poate că mila celor
din jur l-ar fi umilit... Rebecca însă a aflat cât de mare
îi era suferința. Moral i-a fost alături mereu până ce,
într-un târziu, el s-a hotărât să verse lacrimi pe umărul
ei, să-i spună cât de greu este să fii orfan, să te
îngrijești de un frate mai mic și să fii și sărac, să te
lupți întruna cu neputința și boala. Trecea prin toate
astea, dar nu lăsa să se vadă amarul și suferința ce
erau ascunse în sufletul său.
- Ei bine, spuse Rebecca, de astăzi vei fi mai
bogat cu o soră. Și te rog nu ezita să-i ceri ajutorul
surorii tale atunci când simți că nu mai poți și
problemele te doboară.
De atunci, din clipa aceea, și-a împărțit pachețelul
cu el. Alteori îi mai strecura în ghiozdan câte un
sandwich și pentru fratele său.
Când oboseala îi făcea simțurile să se manifeste
haotic și nu mai răspundea la comenzi, doar ea îl
înțelegea și îl încuraja aruncându-i câte o privire
blândă și plină de înțeles. Alteori, atunci când somnul
punea stăpânire pe el și oboseala îl trântea la pământ,
veghea somnul celui de lângă ea.
Către apus cerul devenise roșu ca o pălărie de
flăcări. Bunica spunea că va fi ger. Mă învățase multe
taine bunica, după înfățișarea cerului, după lună, ori
după păsări... Păstrase pentru mine slăbiciuni sentimentale
63
Rodica Nicoleta Ion
greu de înțeles, dar atât de minunate, brodate cu fire

de aur clipocind la marginea gândului. Poate pentru că
eram nepoata pe care o crescuse de mică. Acceptase
riscul și neprevăzutul de a mă crește atunci când
nimeni nu mai credea că trăiesc. Dar poate că azi,
natura mea lăuntrică înclină prea mult spre melancolie.
M-am trezit cu un surâs grav, enigmatic și m-am
întrebat dacă pot fi eu acea ființă pe care o vedeam ca
prin vis. De o veșnicie și ceva nu mă mai gândisem la
mine, nici la rădăcinile mele, mă prinseseră grijile
vieții și iată, dintr-o dată, în iarna aceasta, ceva se
dezlănțuise în mine. Îmi amintisem chiar și de mirosul
înecăcios de gutui și de vinul fiert în care bunica
punea mere și scorțișoară, balsamul acela ce mă
atrăgea necondiționat. Îmi amintesc ca prin vis și de
strugurii agățați ca un șirag de mărgele în cuiul bătut
cu vârtoșenie-n zid, chiar și de limbile mari de foc ce
colorau tavanul alb al ninsorilor copilăriei, în nopțile
geroase de iarnă. Împăcarea dintre lumini și umbre
sălășluia în natură și îmbrăca lumea noastră limitată și
rece într-un dulce mister. Orașul era acum un uriaș,
suspicios și confuz, etapat de o liniște și un calm fără
margini. Resimțeam acut zgomotele străzii, vântul mă
tulbura și larma trecătorilor complicându-se în goana
de vise, completau febra cumpărăturilor din care
făceam parte și eu. Deodată o spaimă cumplită m-a
făcut să tresar. Neiertător, o durere ca un căluș îmi
tăiase respirația. Amurgul respira prin culori trandafirii,
infuzând cerul cu vulcani de lumină caldă.
64
- Nu vă supărați, mami! Adormiseți și e timpul să
plecați la bătrâni.
- Ai dreptate! E timpul... i-am răspuns eu, dar
tare mi-aș fi dorit să prelungesc acele ultime minute
de somn, pentru a cunoaște sfârșitul... care sfârșit?!
Mi-a zâmbit, da. Protocolară ca de obicei, nu-și
uita niciodată zâmbetul, chiar dacă nefericirea o măcina.
Cât despre mine eram încă în fierberea vulcanului
copilăriei, în acel miez de iarnă, când vag, (până la
sacrificiul suprem îmi amintesc), condensând timpul
și spațiul, mă hrăneam cu secundele ultimei ierni
petrecute la țară.
Iarna aceasta se lăsa așteptată. Sărbători fără
zăpadă, fără acea fărâmă din mitul unei existențe de
mult uitate... Zori cenușii risipindu-se în ceața densă și
sufocantă, sfărâmându-se de pereții rigizi ai blocurilor
ce purtau în ei mucegaiul și oboseala unui alt timp.
Plictis, neliniște, durere ascunsă, dor după trecutul
acela care reprezintă copilăria pierdută și parte din
viața ta. Căzuse cu puțin timp în urmă, doar cu câteva
săptămâni, prima zăpadă, dar se și topise sub cele plus
cinci până la plus nouă grade din termometre, ca și
când natura ar fi coalizat cu sufletele noastre, dar
acum era din nou ger, un ger uscat ce făcea ca
pământul să pară un pustiu neprimitor și murdar.
Pământul era uscat... Diminețile erau palide și obositoare,
ca o odaie neconfortabilă în care ai fi fost pus să
adormi pe un pat de cioburi de oglinzi sparte, sub
inimi sângerânde frământându-se de prisos. Aerul rece
65
Rodica Nicoleta Ion
îmi ardea ochii și mă consumam ca o romanță de

dragoste, cu fiecare secundă risipită în mine, fără a da
vreo urmă de înțeles existenței mele usturător de
tăcute. Deși încercam să mă conving de contrariul,
știam cât de amarnic mă-nșel, știam și înțelegeam că
îmbătrânesc, căci starea mea fizică îmi spunea lucrul
acesta. Chiar și în oglindă observasem preț de câteva
secunde cum răsăriseră ghioceii la tâmple și râuri de
lumină pudrau câteva riduri ușor de estompat în
perioada aceea. Pacea aceasta care mă cuprinsese mă
neliniștea, iar Rebecca știa asta. În preajma ei mă
simțeam un copil. Dispărea atunci și oboseala așteptării
și iadul tăcerii. Nu pot deci defini omul din mine în
acele momente, căci făcând acest lucru, cu siguranță
mirajul s-ar risipi.
Copacii se legănau frenetic, tânguitor, ca niște
maici îmbrăcate în straie de doliu, prinse în angrenajul
unor rugăciuni nesfârșite. Ar fi putut să cadă câțiva fulgi
printre ramuri... ar fi putut, dar nu s-a întâmplat acest
lucru. Poate era prea ger. Lăsam imaginația să pătrundă
într-un galop nebunesc în alte ierni, împingeam cu
gândul crupa calului alb rătăcit în universul copilăriei și
acele ierni albe și pline de farmec, cu zăpada caldă și
moale, mă primeau în adâncul lor straniu, lăsând cărare
prin praful tăcerii ce se așternuse subit și ne flancase ca
un perete de rigips, ascunzându-ne într-o obscuritate
tulburătoare, înfiorătoare. Și dacă mai dăinuie-n mine
un soi de lumină dulce-amară care îmi zugrăvește
fragmente din iernile de mult trecute-n uitare, de mult
66
pierdute, acest fapt este cu siguranță o anormalitate ce
precedă anomalii mentale greu de acceptat pentru
„generația în blugi”.
Rebecca, Rebecca, doar tu mă poți asculta, doar
tu mă poți înțelege, căci doar tu vezi în mine ceea ce
sunt cu adevărat. M-ai cucerit cu sufletul tău, cu
blândețea ta... Îți mulțumesc pentru ceea ce ești!
28 decembrie 2013. Este ziua fratelui tău. Fiul meu
este cu tine, alături de tine... Casa inimii mele e goală
acum, goală de voi, ca și când ați fi fugit în paradisul
uitării... aici ninge și viscolește ceasuri întregi. Dar
Revelionul îl vom petrece-mpreună. Evenimentele ne
cenzurează eternitatea cu secunde de fericire...
Cenușia lumină în care eram afundați, ne împrumuta
o stare de apatie temporară, fraternizând cu oboseala
și somnul și implicit un surmenaj acumulat în timpul
trecut. Făcusem prea mult tam-tam în jurul ajunului și
acum zbaterea aceasta se resimțea în tot ceea ce
simboliza activități zilnice. Cu toate astea ne lăsam
purtați de evenimente ca o mână de frunze în vârtejuri
stranii de vânt. Deși mi se părea de-a dreptul absurd,
acceptam trauma vârstei cu pioșenie, găsind-o oarecum
necesară și asemuind-o cu un timp de odihnă la care
visasem ani la rând. Mă implicam și mă complicam ca
în vârtejul atâtor vieți fragmentate, să lunec pe pereții
vagi și fluizi ai singurătății, mânată de un sentiment
de pace interioară. Nu, nu eram cufundată în decepție
și tristețe, însă singurătatea aceea era preambulul unui
nou început, pe care îl frământasem cu migală și calm.
67
Rodica Nicoleta Ion
Oboseala mă târâse într-o inexplicabilă și neprevăzută

picoteală. „Trebuie să-mi fac o cafea” am gândit și în
momentul acela lumea mea s-a schimbat.
În sufletul meu domnește uneori anarhia, un haos
absurd din care nu mai pot înțelege nimic. Dar Rebecca
mă încurajează și mă susține mereu.
Rebecca este îndrăgostită, dar nu ca oricare
îndrăgostit, nu prinsă în dulcea amețeală ce te face să
simți fluturi în stomac, nu slujbaș al incertitudinii, ci
se hrănește în jocul acesta cu înțelepciunea odiseelor
lumii, disecându-și propria sa existență, meditând cu
adevărat la motivele pentru care a înflorit marea ei
iubire. Invoca tăcut iubirea din spatele cortinei , căci
ea era îngerul păzitor al tuturor îndrăgostiților. Se lăsa
sedusă, dar nu supusă. Era fericită, dar își manipula
sentimentele echilibrat, selectiv...
- Sărut mâna, mami! Laur ce face?
- Cred că doarme. Revelionul l-a obosit. Vrei să-l
trezesc?
- Lăsați-l să doarmă! Îl trezesc eu când vin.
- Ești supărată! am remarcat eu, căci vocea ei
avea o altă inflexiune.
- Nu foarte tare.
- Asta înseamnă că ești...
- Am avut câteva discuții cu tati. Îi este greu să
accepte că de acum înainte doar eu voi lua hotărâri cu
privire la viața mea.
Îmi doream să-i cunosc tatăl. Poate cândva voi
face lucrul acesta. Nu putea pune capăt, oare, acestor
discuții?! Discuții sterile, lipsite de sens și de strălucire.
68
A urmat un moment de tăcere, ca un onorariu adus
creatorului-surogat, o tăcere oficială „în memoria” unui
cunoscut. Era greu de vorbit în aceste momente. De ce
l-ar fi înțeles când atât de neînțelese îi erau gândurile?!
Alături de Laur uita de durere, de întristare, de haosul
din adâncul ei, se acoperea cu toate zâmbetele din lume,
renegându-și durerea ce o măcina, ameliorând simțitor
incontestabila ei durere interioară. Atmosfera încordată
și falsă se risipea ca zorii unei zile înnourate, atunci
când lângă ea stătea de veghe sufletul lui. Ar fi putut fi
înțeleasă. Desigur, totul ținea de voință. Voință pe care
tatăl ei n-o avea. Fericirea curgea așa cum curge în
valuri șampania pe paharele de cristal, curgea în valuri
mari, pătrunzând în sufletul ei primitor. Atunci haosul
se dispersa în felii de lumină, ca niște continente pe care
divinitatea le lucrase cu pricepere și dăruire, lăsâdu-le
strălucirea stelelor modelată în lucruri. Dar acum îi era
imposibil să își domine tremurul vocii și să nu demaște
falsa ei liniște. Vulcanul din adâncul sufletului clocotea
desenând trandafirii cu spinii înălțându-se spre-n afară.
Am lăsat-o să se încălzească la pieptul lui, la adăpostul
dragostei lor. Am plecat la părinții mei care stăteau vis-
a-vis. Voiam să-i anunț că pregătesc obștescul grătar ce
făceau ca ziua să pară importantă. Nimeni nu trebuia să
lipsească de la eveniment.
Aerul intră în valuri reci invadând camera cu un
miros dulce, de vin fiert cu scorțișoară și coajă de
portocală. Așadar îi invitasem să servim împreună
masa de prânz ce dădea startul sărbătorilor de iarnă,
69
Rodica Nicoleta Ion
aducând cu ele bucurie și fast, lăsând în suflet aroma

copilăriei. Când m-am întors, Rebecca încă exersa
lucrând intens la camuflarea tristeții, retușând masca
falsă și flască a indiferenței. Eu însă cunoșteam
secretul ei, căci privind-o în ochi, îi citeam povestea
de la prima până la ultima literă. Cu toate astea,
fraternizam ascunzând starea ei de spirit reală. Greu
dar sigur, ceva se schimbase în ea. Și acest fapt mi se
datora. Lupta ei se sfârșise... Sau poate abia începuse.
Cine mai știe?!
Deși în plină iarnă, temperaturile depășeau zero
grade, fapt ce făcea ca în locul fulgilor albi și pufoși
să ne „viziteze” ploi reci și mărunte. Chiar și natura
dovedise priză la schimbare. Vântul nervos smulgea
din rădăcini copaci bătrâni cu rădăcinile măcinate de
ani, ori rostogolea hârtii întâlnite în cale, frunze și
pungi, de-a valma, într-un vârtej fără început și fără
sfârșit.
... Apoi către seară... îmi par bătăi puternice-n
geam. Mă sperii, tresar... Dintr-o dată parcă nu mai
aud nimic. Ațipisem cu siguranță. Rebecca plecase,
nici eu nu știam când. Altă lume, cu alte zgomote,
acoperind zgomotele lumii de dinainte. Să fi fost
vântul?! Dar zgomotul acela era atât de aproape...
Poate că erau bătăile inimii mele... și poate că teama
aceea interioară era numai a mea, o teamă de ghețurile
veșnice, de noapte și de tăcere, de singurătate, de dor.
O teamă de un balaur cu zeci de capete, care mai de
care mai hidoase, mărșăluind înfometat în sufletul
70
meu. Camera părea că se învârtește în jur ca o
tiribombă și în vârtejul ei, eu nu eram decât o frunză
neputincioasă ruptă de realitate, dezvelită de viață.
Timpul se încărcase cu sentimente și vise, cu pași și
lumină prin care timpul trecea nepăsător la plimbare...
Ochii păreau arzând, simboluri vii, lampioane trecând
pe potecile necunoscutului. Să-i închid?! Mă dureau.
Sub pleoape trăiau două puncte de foc. Acum cui
aparțineam? Altui timp, altei lumi?! Și totuși toate îmi
erau atât de cunoscute în jur... Mă mitralia un bastion
de-ntrebări. În scurt timp mă lepăd de frică și mă simt
liberă. Plutesc într-un zbor al întrebărilor delicat,
fantezist. Privesc pe fereastră. Întunericul mă soarbe
în adâncuri indescriptibile și reci, acolo unde chiar și
eu devin un sloi de gheață plutind pe întinsuri
lucioase. Însă nu mă mai tem. Aici totul e imprecis,
alunecos și întunecat. Rebecca este din nou acasă, în
camera ei, visând la lucruri frumoase. Maica Domnului
o veghează dintr-o icoană pe care i-am dăruit-o de
ziua ei. Sper să-i aducă fericirea bine-meritată la care
visează de atâta timp!
O voce din afara mea mă strigă. Atât de tare că
mă cutremur. Mă întreb dacă nu cumva se surupă
ghețurile din adâncul meu. Dar vocea e albă și
cristalină, o mângâiere blândă din care poți culege
nemărginirea. Mă întrebam dacă sunt pusă în fața
realității, ori totul e doar un vis. Când am deschis
ochii, perdeaua deasă de ceață m-a captivat... la fel și
vocea. Prin ceață se vedeau mai bine lucirile luminilor,
71
Rodica Nicoleta Ion
așa cum în perioadele de grea cumpănă, de presiune

morală, în cețuri de lacrimi se citeau mai ușor
sentimentele.
- V-am trezit, mami?! Mă gândeam să vă-ntreb...
dar cuvintele au rămas suspendate în timp.
- Întreabă-mă! i-am răspuns, trezindu-mă brusc
la realitate.
- Ce pot să-i dau lui Laur pentru dureri de
stomac?! Credeți că este bun „Omeranul”?
- Desigur, dacă e bântuit de aceleași arsuri...
În sacrosantul ei cult pentru el, în clocotul de
sentimente în care prinsese viață un alt Laur, acela de
până în 18 ani, acela ce se trezise atins de dulcea
otravă a iubirii, sufletul ei înghițea universul, lăsându-
se macerat, apoi transformat într-o macro-lume dincolo
de care nu se mai putea întrezări nici măcar zâmbetul.
Spiritul lui degradat vreme de patru ani, revenise la
viață prin ea, pentru ea. A fost o vreme când trupul îi
era ca un sarcofag gol, bântuit etern de fantasmele
iadului. Dar a fost... Acum, împreună, luptăm să
învingem trecutul ce se oprește în urmă cu patru ani,
când viața devenise o trecere sumbră și obligatorie, pe
drumuri fără întoarcere. Poate că îl ardeau rănile
trecutului și ca într-un cimitir pustiu, căuta să-și
îngroape ultimul mort.
Își căuta cu îndârjire esența scormonind în rănile
dureros de infecte. De câte ori nu îl avertizasem că
„tutunul și cola sunt semne ce lasă semne în timp”...
Astfel zidurile celor patru ani se micșorau sufocându-i
72
realitatea. Și dacă respiră până la capăt mucegaiul
zidurilor celor patru ani, tot lui i se datorează. Aseară
am încercat să-i explic lucrul acesta.
Și dacă tonul vocii mele este cu o treaptă mai
sus, nu înseamnă că sunt o dictatoare. Nu s-ar fi
cuvenit oare, mai degrabă o palmă de-o clipă decât o
suferință fără sfârșit?!
În sfârșit, am uitat, trebuia, pentru liniștea sufletului
meu, căci iertarea face parte din mine. Părinții sunt
datori să ierte. Ne simțim în adânc franjurați de
expresii contradictorii, fragmentați de propria opinie,
obosiți de tensiunea nerecunoașterii valorii. Suntem
răniți sufletește, dar rupți și murdari, întunecați,
rătăciți, ne acceptăm cu demnitate dezastrele. Mă
privesc din exterior ca pe o păpușă de porțelan... Cine
ar putea știi de fisurile din adâncul meu?! Cât de
puțini! Și atunci îmi doresc o odihnă absolută, totală...
dar pentru a o obține mai am de luptat, de suferit și de
ce nu, destinul meu va fi presărat și cu întâmplări
fericite... În fața ochilor mei, în gândurile mele,
amintirile dansează fără-ncetare. Viața este o lecție
magistrală de rezistență... Fără aceste impulsuri nu i-
am înțelege sensul... și frumusețea.
Vremea întunecată și umedă, zgomotul ploii pe
trotoarele însetate și etern ascunzând suferința pașilor
grei, toate acestea îmi dădeau o stare de neliniște, o
moloșeală similară cu letargia... Am deschis o fereastră
spre timp. M-am înfrățit cu frumusețea și naivitatea
copilăriei, coborând prin Rebecca și Laur, în valea
73
Rodica Nicoleta Ion
copilăriei mele. Și eu făcusem greșeli altădată. Acum

știu că ploaia nu este decât un roi de cuvinte contopite
trecător într-o rugă, o rugă a celor ce și-o doresc, ca o
revigorare, ori ca o detensionare a sufletului. Cuvinte
ce se amestecă și se disciplinează, căutându-și tăcut
drumul spre azi.
Siluetele lor sunt estompate, ele sunt flancate de
alte și alte amintiri. ”Nu, nu greși! Eu am greșit. Nu
aveam dreptul acesta, dar am făcut-o. Ce se va fi
întâmplat atunci în sufletul părinților mei?! Iată, acum
pot afla!”. Mă regăsesc în sufletul lor, al lui și al ei și
caut să descopăr ruptura ce te determină să greșești.
Acum nu mai sunt un copil, de aceea privesc lucrurile
dintr-un alt unghi... De-aș fi psiholog, lucrurile nu mi
s-ar mai părea așa grele. Dar când aș fi putut... În
sfârșit, să las greșelile tinereții pentru a putea privi cu
obiectivism situația prezentă.
Șoaptele lor rup tăcerea. Ei nu știu că eu nu
dorm. Tac... Gândurile mele lovesc ca niște ramuri de
sticlă, brumate, în adâncul metalic și întunecat al
sufletului devreme îmbătrânit. Gândesc la libertăți ce
nu mai există, la o copilărie lipsită de griji...
- Ai grijă! Să nu o trezim pe mami!
Întunericul maschează somnul meu fragmentat.
Sau poate că este întuneric doar în sufletul meu... Și
nu mă pot resemna... Este greu să faci acest lucru, cu
atât mai mult cu cât timpul îți trece pe umeri în valuri
amare, lăsând vulcanul furtunii să erupă în ropote de
lacrimi și de dureri. Zidurile mă apasă, parcă mă
74
strâng, cad peste mine, apoi adorm, și din nou mă las
cuprinsă de îmbrățișarea lor. Noaptea mi se pare lungă,
nesfârșită aproape, nesfârșită, sfâșietoare și rece.
Burnița pătrunde precum o himeră în camera mea și
acele ei reci mă înțeapă prin piele, scormonindu-mi
trecutul. Numai imaginea Rebeccăi îmi încălzește
adâncurile încâlcite și goale. Coșmarul meu, acea
stare de rece, își întinde tentaculele tenebroase parcă,
etern în stare de veghe, iar eu nu știu dacă atunci când
închid ochii sau când dau formă obiectelor din jurul
meu, îmi este mai frig sau mai teamă... Nu știu dacă
înscenarea aceasta face parte din trecut și revine în
mod insistent, perfidă, ori prezentul se scutură de
vechile emoții și amintiri, iar starea aceasta, nici
veghe, nici somn, ascunde în umbre cenușii tot ce
trebuie dat uitării. Îmi revine în gânduri, iarăși,
frumoasa, copila Rebecca, o simt ca pe o umbră venită
să-mi secondeze trupul meu în repaos, să-l vegheze și
să-l privească în liniștea mată, pătrunzătoare... Dar îmi
jur că suferința mea, negurile mele, tristețile mele, nu
vor fi și ale ei. Prin mine am închis ușa suferințelor
sale. Poate că am plătit pentru ea, poate că am plătit
pentru alții, cine mai știe, poate că nici nu trebuia să
se întâmple așa...
Parcă nici nu e iarnă. Plouă și străzile pustii și
prost luminate ascund himere ce nu ar trebui să existe.
În zonele umbrite, vântul șuieră jalnic, ca o fiară
prinsă în lanțuri, dorind să se elibereze-n curând.
Lațul singurătății însângerează mai mult tăcerea și
75
Rodica Nicoleta Ion
lacrimile. Pe strada pustie aproape, rareori se aud

pași... și aceia grăbiți, urmărind parcă un țel imprecis.
O fi vreun trecător ce așteaptă un taxi... dar, atât de
târziu în noapte?! De fapt nu, nu-i târziu, mie mi se
pare așa, poate că pentru mine timpul s-a oprit într-o
altă lume, necunoscută vouă. Neîndurătoare secunde!
Neîncrederea asta este mai periculoasă și mai amară
decât distrugerea-n sine. Pare preludiul morții sufletului
ce așteaptă să trăiască constant chinurile prin care
Iisus a trecut la răstignirea pe cruce. Dar de ce să mă
gândesc la toate acestea?! Acest sacrificiu impus mă
determină să reneg starea de spirit ce mă propulsează
către înalt. În mine se duce o luptă. Zâmbesc... forțat
poate, dar acest fapt îmi redă starea de bine. Las
adâncurile din mine să evoce trecutul, cascada de voci
din adâncul meu nu mă mai strivește, mă scutur de
cenușa arzândă a somnului, iar furia dispare odată cu
timpul rămas în retragere. Apăsarea se dispersează.
Rebecca apare reală și veselă, restabilind în mine un
echilibru de necontestat. Cuvintele și calma lor simplitate
sunt liantul vieții perfecte.
- V-ați trezit, mami?!
- Poate că da. Nu știu nici eu, am dormit sau
liniștea m-a cuprins. Tu ce zici?!
- Eu cred că dormeați.
- Bine, dormeam... Clipele aparțin realității, dar
nu mai știu dacă realitatea face parte din mine. Sunt
un mort viu decis să-și conducă trupul pe ultimul
drum, să-și plătească înmormântarea cu amintiri. În
76
calmul lor ancestral, în cețurile ce ne învăluie trecerea
anilor, clipele s-au pierdut. La fel și mireasma lor
dulce. Un drum colbuit pe care, întorcându-mă în
timp, înapoi, nu-l mai pot recunoaște... dar... cu cine
vorbesc când nimeni nu e lângă mine?! Rebecca, când
ai venit?!
- V-am spus doar. Dormeați. Am trecut pe lângă
dumneavoastră ușor, de aceea nu știți nimic.
- Cum?! Scena asta aparține realității.
- Cu siguranță mami! Ciupiți-vă ca să vă convingeți.
Apăsătoare și grea, tăcerea și-a pus din nou
pecetea peste timp, peste umerii mei, peste lumea din
jur. Mă tulbură pacea aceasta, căci mă apucă un dor
nespus de anii copilăriei, de lipsa de griji și de veselia
și de naivitatea caracteristice ei. Contururile încăperii
se mânjesc de tăcerea din ea. Și adorm... cu ploaia în
gânduri, cu liniștea ciorchine în suflet, cu tăcerea din
jur, străjer și simbol pentru anii ce vor urma. Nu știu
când s-au ivit zorile, știu doar mângâierea ce m-a
trezit din visare. Zorile... sunt palide și paloarea lor se
scurge prin mine, ca un râu fără izvor și fără vărsare.
Orașul defilează în gândurile mele ca un soldat venit
la onor, cu aceeași tristețe și curtoazie cunoscută de
veacuri, repetitiv și inegal, cu alei răvășite de vânturi...
Cu toate astea o strălucire tristă, absurdă și
inumană, îl seconda în periplul de voci... Căutam cu
privirea pojghița de gheață ce ar fi trebuit să îmbrace
fereastra ca voalul unei mirese. Ce iarnă beteagă! Cât
despre aerul rece al iernilor copilăriei mele... acela e
77
Rodica Nicoleta Ion
un miraj... căci acum, o mască, o altă mască îmi izbea

tâmplele, un iz de primăvară cu zâmbet bolnăvicios și
absent. Am trecut o clipă prin orașul copilăriei, îl
vedeam acum cu alți ochi, un memento ascuns de ani
de zile în subconștient... Ceva se schimbase. Aceeași
ambianță, utilitară de altfel, dar lipsită de strălucirea
de altădată. Poate că timpul nu șlefuiește, ci macină.
Cerul de acvamarin capătă nuanțe de gri... apoi se
risipește ca aripile unui curcan desenând răsăritul.
Poate că sărăcia din noi sau cea de din afara noastră a
murdărit ferestrele timpului. Sau poate că goana după
bani a șters calea către fericire închizând-o într-un
păienjeniș de tăceri.
Duminică, seara zilei de 12. O pană de curent.
Nu prima a acestui început de an. Întuneric. Nu grijile
mă terorizau. Mai mult teama, teama de întuneric, de
necunoscutul acestei lumi în schimbare... teama de
pașii care mă urmăreau, de sinistru. Mă lăsasem pradă
derutei și nu găseam circumstanțele în care se
petrecuse lucrul acesta, căci motivele erau unice și
imprevizibile. Sub avalanșa de descoperiri, cu o tentă
de umor izvorâtă din mine, jucam încă rolul ignoranței,
simulând fericirea. Dar ce se întâmpla în adânc?!
„Entitatea” aceasta își face cu siguranță de cap. Dar de
ce m-a ales pe mine ca țintă?! Nu-mi pot răspunde.
Cine sunt eu?! Sau ce sunt?! Tapetul pe care se lasă
umbrele stranii? Nu, nu glumesc, nu sunt nebună,
lucrul acesta mă sperie. Să fie oare înclinația mea spre
religiozitate ori pur și simplu tendința de a mă apleca
78
spre paranormal?! Ce are în plan această stranie
entitate? Nimic nu pare a o izgoni. Cât despre teama
mea, aceasta mai mult o apropie. Dar într-una din
extremele situației, se pune întrebarea dacă există cu
adevărat entitatea aceasta și poate că este o întrebare
cheie, drept pentru care, în așteptarea unui răspuns,
integritatea mea morală se macină vizibil și ireversibil.
- Mami, e drept. Și eu m-am temut când am auzit
zgomotul, dar ați văzut, era doar o ușă.
Sau poate că zgomotul ușii completa zgomotul
pașilor...
- Nu și pașii, am răspuns eu.
- Pașii... desigur, ei vă stăpânesc mentalul.
- Și entitatea?!
- Entitatea?! Ea poate că nici nu există.
- E drept că nu am văzut nici o umbră. Doar aud
pașii...
- Nu vă lăsați stăpânită de ei!
- Hm! Bizar început de an...
- Dar dacă este un an bun?!
- Amin, draga mea Rebbe!
Mă lăsasem pradă derutei. Liniștea se risipise ca
frunzele toamnei. Și dacă până deunăzi ansamblul de
circumstanțe putea fi catalogat tolerabil și asta se
putea citi în comportamentul meu, situația devenise
dintr-o dată din ce în ce mai presantă și mai disperată.
Dar poate că această criză, atât cât privesc
circumstanțele, mi se datora, ori poate că purtam
amprenta generațiilor din care descinsesem. Aveam o
79
Rodica Nicoleta Ion
personalitate unică, greu de tolerat, eram prea puțin

maleabilă, zodie de pământ făcând pact cu metalul, o
tărie de caracter indivizibilă, un spirit de luptă rar
întâlnit și un suport – iubirea de adevăr. Asta făcea
parte din interiorul meu, din ascunzișurile unei ființe ce
nu s-a lăsat cunoscută vreodată. Cu toate astea Rebecca
îmi era dragă. Fenomenul era reversibil, așa cum a fost
și de-a lungul timpului de altfel, simpatie ori antipatie
le resimțeam împreună, sub un impuls puternic. Parcă
eram predestinate la o îmbinare unică, fără nici un fel
de fisură morală. Era o unicitate tulburătoare, bazată pe
intuiție, pe iubire, dar o inexplicabilă orbire de realitate
și pătrunderea în nebuloasele universului pe orbite
deveneau greu sesizabile. Eu și Rebecca eram un tot
unitar. Și așa cum timpurile grele își au începuturile
înainte de clicul care reprezintă declanșarea propriu-
zisă, legătura noastră își are originea în timpul de
dinaintea declicului vizual.
- De ce vă temeți, atunci?
- De umbre, de tăcere, de pași... Dar sângele
„Mielului” mă va curăți, iar Domnul va lupta prin
mine împotriva acestor stihii și le va învinge. Nu
crezi?! Răspunde-mi!
- De ce căutați confirmarea mea?! Nu sunteți
convinsă de acest fapt?
- Uiți că suntem un întreg impenetrabil frânt în
două jumătăți mobile?! Spune-mi! Uiți asta?
- Și când sau dacă vom fi rămas numai o
jumătate?!
80
- Atunci... Da, când va fi rămas numai o
jumătate, să știi! Moartea devine un erou național
pentru care mulți ar porni spre necunoscut. Suferința
este universală și de multe ori, în acest caz
ireversibilă. Devenim martiri ai propriilor gândiri,
semne ale unor concepte de viață ireversibil viciate în
ochii celor din jur. Dar totul rămâne la latitudinea
noastră. Suntem liberi arbitrii, iar acest fapt ne dă
posibilitatea de a alege. Să suferim sau să fim fericiți...
- Dar mami...
- Nu suntem impenetrabile, unice...
- Noi putem depăși tot ce înseamnă suferință și
teamă, temeri umane. Pentru că dincolo de această
lume, nu cunoaștem ce vom fi, nici dacă, ce și cum
vom trece pragurile pe care suntem programați să le
trecem prin moarte.
- Da, ne este predestinat lucrul acesta.
- De aceea nu trebuie să ne temem ci doar să
luptăm.
Separate de un fond sonor greu de acceptat (ceea
ce dădea de bănuit că telefonul ar fi interceptat, în
zadar totuși), au închis. La urma urmei erau niște
opinii cu privire la psihanaliza firii umane. Nu puteam
suporta însă ecoul acela... Ramificații de gânduri
îndepărtate, cețoase și uneori mistice îmi întăreau
credința că mai devreme sau mai târziu fericirea nu va
întârzia să apară și atunci, acel sentiment unic și de
scurtă durată, va fi o sclipire prin care se va naște un
alt drum. Oh, fericirea e relativă, întocmai celorlalte
81
Rodica Nicoleta Ion
sentimente umane. Poate că suntem ultima generație

de extratereștrii menită a trăi pe pământ, dar am fost
setați a avea sentimente. Sau poate că vom fi resetați
și atunci vor dispare toate acestea, lăsând în urmă un
pustiu numit inimă. Cât despre creier... vom deveni
roboți conduși de minți luminate, după bunul lor plac.
Orașul era scăldat într-o lumină pură, misterioasă,
aproape nepământeană... Camera prinsese în umbrele
ei o nuanță de mucegai ce accentua psihoza intervenită
ca urmare a telekineziei din ultima săptămână. Totul
se petrecuse mental, într-un anumit teritoriu, într-o
nișă formată de condensarea de energii, iar eu,
conștient sau nu, devenisem scenă și catalizator,
captând reflexia acestor energii. Un fenomen extrem
de neplăcut, dar doar dacă îl privești prin prisma
participantului direct la acest eveniment, ancorat într-
un complot de sentimente greu de acceptat... Altfel ar
rămâne piedestalul unor semne de întrebare fără
răspuns. Un sunet slab, abia perceptibil, transformat
mai apoi într-un clinchet mecanic prelungindu-se
leneș pe sub ușa parțial închisă, m-a obligat să mă
ridic brusc. Practic, povestea cu pașii mă surprinsese
neplăcut și mă cadorisise cu o teamă destul de greu de
depășit. O lumină neclară și palidă se revărsa pe sub
ușă, amestecându-se cu întunericul. În noapte, o
ninsoare vie de umbre și flori seconda zumzetul
dureros al tăcerii. Am intrat în dormitor cu un chip
lipsit de expresie, mai mult dormind, lăsând uimirea
să îmi invadeze gândurile.
82
- Voi erați?!
- Nici nu m-ai auzit... Sforăiai ca o roto-
percutantă.
- Normal, i-am replicat eu. Organismul uman
este atât de complex! Terra îți oferă multe minuni, iar
eu sunt una dintre acestea. Fratele tău m-a confundat
seara trecută cu telefonul. Nu-i așa că am evoluat?!
- Da, ai evoluat. Ființele simple sunt numeroase.
Complexitatea este în adâncul lor. Bucură-te de
complexitatea ta! Cândva poate vei deveni o zeiță.
- Faci parte din sfera mea de preocupări. Îți
analizez firea până la cel mai mic amănunt.
- Te fascinează ceea ce nu știi?!
- Ai putea spune și asta. Da, mă fascinează
fantastic de mult.
- Și de ce toate astea?!
- Mă întrebam dacă ești pregătită să devii soacră.
- Făcând o viziune de ansamblu, aș spune că sunt
pregătită pentru acest lucru. În plus știu să apreciez
corect semnificația evenimentelor și crede-mă, n-aș
vitregi pe nici unul dintre membrii familiei mele! Mai
mult chiar, mor de nerăbdare să găsesc un sprijin
pentru anii ce vor urma.
- Te simți bătrână și eu nu știu?!
- Dimpotrivă, mă simt mai tânără ca la 90 de
primăveri.
- Dacă-i așa, ce zici, Rebecca?! Nu merită să ne
grăbim?!
- Este un gol în sufletul fiecărei mame ce trebuie
83
Rodica Nicoleta Ion
odată umplut... Mama ta a dăruit atâta iubire... iar

acum are nevoie de o răsplată. Poate de o altă iubire...
Rebecca se încadra subtil și tăcut între propriile
mele linii de expunere a gândirii. Îmi radiografiase
sentimentele cu o acuratețe aproape robotică.
- Poate ți se pare absurd, însă Rebecca pare
preocupată de urmărirea electronică a funcțiilor
creierului meu, i-am răspuns. Ce zici de asta?!
- Ambiguitate... atacuri clonice...
- Nu te grăbi să-mi răspunzi! E doar un transfer
de energii, menite să aducă prosperitate morală.
Supus unei ambiguități colective, Laurențiu se
lăsa deseori dus de val. Destul de inteligent de altfel și
cu un real, pregnant simț al umorului, a făcut de așa
manieră ca discuția noastră să alunece pe o altă pantă.
În definitiv scopul său fusese atins.
Pentru mine era târziu. Omul nu-și cunoaște mereu
capacitățile... se subestimează și se minimalizează voit
parcă. Mă simțeam obosită. Cardiopatia ischemică
dureroasă ce mi-o oferise ca prim diagnostic cardiologul,
atârna greu. Poate de la prea multă cafea, ori poate de
la stresul, grijile și problemele îndurate, ani de-a
rândul în compania fostului soț. Și cine spune că viața
este ușoară?! Dacă ar fi așa am pluti în al nouălea cer
printre iubiri și vise pictate de gânduri curate. Dar
viața nu este numai lapte și miere. Cu toate astea
stresul nu trebuie să ne doboare. De aceea dictonul
meu este: „mereu fără stres”. Viața nu este decât o
ucenicie care pregătește sufletul pentru „mâine”, un
84
„mâine” imposibil de reperat, greu de acceptat și... cât
de departe?! Aici totul este relativ. Nu parcurgem
viața după jaloane, nici nu cunoaștem regulile,
depinde totul doar de ochiul care privește, de conul de
umbre și de lumina care cade peste teatrul ce
reprezintă viața în sine. Nu suntem niciodată pregătiți
pentru marele pas. Este un examen de altfel, un
examen la care nu putem copia, căci fiecare are
destinul lui. Nu există notare la acest test, îl treci și
atât. Îl treci... unde?! În alte universuri în care trupul
se dejghiorează ca o nucă de suflet?! Oh, este un
examen la care falsurile și mita nu mai au nici o
valoare. Toți murim în același fel... Murim și atât.
Doar că fiecare la timpul lui, fiecare în felul lui.
O nouă zi de iarnă, o iarnă capricioasă, cu
temperaturi săltărețe, variind între minus și plus,
inadmisibil mai capricioasă decât natura umană.
Evenimentele din ultimul timp mă fac să-mi amintesc
de copilărie. De iernile în care bunicii, cu iubire și
tact, încercau să mă încadreze în tiparele unei societăți
la care ei nu au avut acces din pricina sărăciei, hotărâți
să-mi traseze drumul spre adolescență și să mi-l
presare cu flori, cu înțelepciuni și cu pace sufletească
izvorâtă din sufletul lor mare. Și iată, mă văd alergând
prin zăpada pe alocuri mai înaltă ca mine, văd
geamurile împodobite cu flori de gheață, sau flacăra
ce-și adula licărirea de pe tavanul mărinimos de înalt,
proaspăt zugrăvit în limbi de foc roșiatice, sângerii.
Mai mult chiar, simt în nări mirosul de foc, lemnul
85
Rodica Nicoleta Ion
încins până la refuz și praful măcinat de cărbune.

Mirosul de cenușă și frigul care mă pătrunde și care
devine ger și frison în așteptarea unei noi vieți. Cu
adevărat este doar o închipuire, un foc al rațiunii și o
pagină de memorialistică peste care trecusem cu
nonșalanță de atâtea ori poate. Priveam către un viitor
mohorât, deplorabil și în jocul meu trist și lipsit de
strălucire și vise, izolată de toți și de toate, problemele
abstracte mă smulgeau din cotidian, sugrumându-mi
realitatea, eu însămi mă smulsesem din lumea firească,
avântându-mă într-o lume de cețuri, de nefiresc și
mister. Nu vă imaginați că fabulez, lucrurile sunt
întocmai cum le relatez, „pașii” aceia mă urmăreau,
mai des sau mai rar, după bunul lor plac și reacțiile
mele vis-a-vis de ei deveneau cu fiecare zi mai
imprevizibile. Poate că ei reprezentau ceva, un semnal
pe care necunoscutul mi-l făcea în modul cel mai
subtil posibil, poate că era imboldul de a pleca din
acel loc sau de a merge mai departe, nu știu nici eu,
însă cu siguranță mă temeam de toate acestea. Fără
nici un temei adoptasem o tentă profund melodramatică,
golită de sentimente, căci coșmarul îmi părea nici mai
mult, nici mai puțin decât o realitate obositoare și
gravă și viața devenise un rol ce îmi fusese încredințat.
Cu o față solemnă m-am apropiat de fiul meu ce
tasta cu meticulozitate, implicându-se în lumea virtuală
ce pusese stăpânire pe el.
- Ce faci?! am întrebat.
- Cu Rebbe, pe face-boock.
86
Citisem undeva: „reacțiile chimice ale sângelui,
P.H.-ul, aciditatea și alcalinitatea pot duce la stări
rebele, neînțelese și grave.” Toate acestea ne-au fost
transmise de specialiștii în electroliză. Și atunci,
eu...?! Aș putea fi cumva o victimă?!
Dimineața ne oferea un cer limpede și sticlos, ca
un patinoar pregătit să primească prima patină, atât de
sticlos că păsările s-ar fi putut prăbuși privindu-se-n
el, dar ele, negre și croncănitoare, fluturau spasmodice
din aripi, croind cu mișcările lor arcuri negre de
durere și spaimă. Groaza era evidentă, pregnantă,
rapace... „E iarnă... În definitiv, ce poți spera?!”, îmi
spunea Laur. Lumea, mohorâtă și sumbră, cu un
contur vag, dilatat, mă prinsese în golul ei hidos și
crescând. Căutam în gânduri soarele primăverii, dar el
se ascunsese în spatele lumii acesteia, stătea rece și
lipsit de vlagă la porțile gerului, ca un prunc pedepsit
de zei. Umbre lungi, vineții, alunecau pe pământ ca o
geană de tuș, ca o lacrimă vie, plângându-și trecerea
mult prea grăbită... Doar zăpada lumina lumea încărcată
de flacăra mistică a unui alt timp, ca o izbândă
neștiută de om. „In rigor mortis” – îngropați cu
gânduri și vise, într-o lume în care zeii și oamenii se
îmbrățișează, o lume în care brațele devin aripi și
privirile lacrimi limpezi oglindite în ape de munte.
Vântul înălța către cer, în rugăciuni fără sfârșit, spirale
albe de nea. Ce iarnă! Atât de minunată, atât de rece,
atât de vulgară, că pictorii ar fi prea săraci să o
zugrăvească... Iar noi mărșăluiam prin ținuturile albe
87
Rodica Nicoleta Ion
fără nici un pic de respect față de mirajul acesta.

Pătam albul pământului cu trupurile noastre gonind
după treburi, într-o cromatică moderată ș tristă.
La vernisajul de pirogravură și traforaj, critic de
artă – Magda Buce. Cu spiritul ei întreprinzător, Rebecca
a fost pe linia întâi. Am aranjat lucrările împreună, cu
delicatețe și tact, am numărat exponatele, am pregătit
spre deliciul participanților un bufet suedez. În plus,
tot ea, Rebecca, a făcut fotografii și filmări în timpul
evenimentului. A atras atenția prin frumusețea ei simplă.
Criticul de artă a fost primul care a sesizat-o. Și doar
e critic de artă...
- Are niște ochi minunați! Și buzele de asemenea.
- Și sufletul este pe măsura acestor frumuseți
despre care amintiți. Simplu și mare, încărcat de o
strălucire aparte. Cât despre altele, ce să zic?! Te pierzi
în beția părului ei. Ce norocos este fiul meu! Mă bucur
mult că a cunoscut-o. Și mai cred, înainte de toate, că
Rebecca este și un bun psiholog. Are o energie
vindecătoare moralicește. Este și harnică și pricepută
pe deasupra. Vernisajul a fost o reușită și datorită ei.
Mă flanca atunci când emoțiile puneau stăpânire pe
mine, iar conform legilor ei, acest echilibru vindecător
îmi tempera sentimentele, redându-mi o stare de spirit
din care nu se mai putea citi intensitatea emoțiilor. A
doua zi, acasă, am privit filmările de zeci de ori.
Evenimentul fusese minunat organizat, plin de surprize
și strălucire. O clipă a fost de ajuns să se dezlănțuiască
furtuna din mine. Se zbătea în adânc un foc albăstrui
88
cu limbi inegale – emoțiile săltau spre-n-afară și
mâinile tremurau stăpânite parcă de frig. Timpul se
divizase și înghițise în el fiecare lucrare prelucrată cu
migală și dăruire. Simultan, aplauzele m-au înălțat
deasupra furtunii. Cuvintele se sfârșiseră, devenind
neconvingătoare și seci. Interior, lucrarea spunea mai
mult pentru fiecare privitor în parte. Lucrul mâinilor
tatălui meu uimise căutătorii de frumos, iar ei, se
alungaseră pe sine și umbrele lor, creând o altă lume,
aceea din care se ivise artistul și omul Virgil Ion. Era o
corolă de sentimente ce ne unea într-un cerc mirific...
Vocea doamnei Emilia Ispas și totodată chitara,
prelungeau mirajul acesta tânguindu-și cântarea în
dulcea beție, iar un râu de vibrații curgea în și peste
sufletele noastre ca un vulcan. Apoi flautul și vocea
Cameliei Rogojinaru, copila de doar zece ani a cărei
voce era fără egal încă de pe atunci...
...............................................................................
Și din nou noaptea – o dezolantă imagine! Munți
albaștrii peste care luna și-a aruncat scânteierea rece,
cenușa unui timp mort, toate acestea îmi accentuau
teama. Iar eu consideram toamna un obstacol major
menit să dezechilibreze mental orice muritor conștient.
Și în acest timp relativ izolat se născuse ura față de
deznădejde. Tuburi fluorescente adunate într-un mănunchi
de lumină, țigară tunelul de ramuri din spatele blocului.
Scâncetul ramurilor schingiuite de vânt îmi accentua
teama. Căutam cu ochii minții un loc de refugiu, de
liniște deplină și ondulam către somn ca un bolnav
sedat, mânată și mânuită de o durere fulgerătoare, mai
89
Rodica Nicoleta Ion
apoi devenită plăcere. Nu trebuie decât să-ți dorești să

înfrunți altceva pentru a-ți limita durerea anterioară. Și
aceasta va trece. Frica obosită din ochii mei pâlpâia
slab. Mă pregăteam să adorm, să înfrunt altceva, vise și
gânduri rătăcite în tuneluri-sincope. Este doar o ipoteză
din care converg o infinitate de ipoteze posibile.
Trebuie să adorm... am început să adorm... și dimineața
se vede la capătul unui tunel – o lumină alb-roșiatică, o
baie de sângeri și o licărire de flacără. O mânie ascunsă
îmi penetra gândurile, mânie față de teama și suferința
ce făcuse un pact tacit cu sufletul meu. Dar poate că
acest crematoriu uman era o deschidere către Eden.
Pentru această veșnică luptă... pentru această veșnicie
pentru care luptăm. Pentru armele mele descoperite în
cuvinte se dăruia voință, iar pacea câștigului devenea
lacrimă.
Așternutul de pace al anotimpului, aduse liniște
și în sufletul Rebeccăi. Tatăl ei, obosit de grijile vieții,
trăsese o perdea albastră de umbre între ei doi, sau
poate că se obișnuise cu gândul că este majoră.
Copiilor le este greu să înțeleagă că pentru părinți, ei
vor rămâne mereu aceiași copii căutând să-și dezvăluie
temperamentul prin fapte de multe ori neînțelese. Și
de multe ori și comportamentul devine de neînțeles. În
raport cu prezentul, uitând parcă de legile moralei pe
care străbunii ni le-au lăsat, lucrurile se schimbă. Un
sunet șuierător a despicat zorile. Sirena salvării se
auzea acum mai îndepărtată, în schimb inima mea
pulsa mai cu putere. O ceață deasă, ca un nor de abur
90
acoperea lucrurile de dinafară. Obiectele, copacii,
păreau microcosmosuri protejate de un asediu septic,
de un zid fin, transparent aproape, ușor penetrabil.
Stratul de umezeală era strălucitor. Mărgele de apă
bâjbâiau pe ramurile sticloase în nădejdea stabilității.
O lumină purpurie, intensă, scălda zorile. „Soare cu
dinți”, mi-am spus înciudată. „Ce fel de iarnă este
aceasta???” Așa spuneau trecuții noștri bătrâni. Un cer
roșu însemna ger, vânt, sau așa ceva. Erau semnele
lor, după astfel de semne comunicau cu natura. Chiar
dacă soarele își arăta fața pământului, sufletul
pământenilor era învăluit în umbre, în întuneric și în
tristețe. Tensiunea interioară, egoul în sine, ceea ce
ținea de tine însuți, dădea simțirilor o „căldură rece”,
generată și generatoare de emoții menite să disciplineze
firea umană. Străfulgerată de o lumină albă, orbitoare
și crudă, atom al cenușii universale, căutam să înțeleg
suferința Rebecăi și să mă integrez ei. Încercam să-i
creez tatălui ei un corp fizic, căci deja îl cunoscusem
în adâncuri, îi cunoșteam camerele și anticamerele,
etern populate de vicii și taine. Astfel vedeam chipul
inexpresiv al tatălui ei și aceasta îmi dădea senzația că
am în fața mea mai degrabă un robot, decât un om în
carne și oase. Astfel alunecasem în cascada cu
oameni-roboți dincolo de care nu era decât întuneric și
incertitudine. Speculam fiecare umbră răsărită în cale
și asta nu era tot. Cauzal, aveam nevoie de clipe de
liniște, însă o vizualizare clară a situației edifica cu
desăvârșire aspectul misterului. Îmi conservam energia
91
Rodica Nicoleta Ion
acelei dimineți, creând jocuri intelectuale aparent

neinteresante, ori dialoguri-fantomă în urma cărora
eram cu certitudine câștigătoare. Era desigur un test de
inteligență abstract și noninvaziv. Corespondentul
rezultatului testului era pacea spirituală spre care
evoluam transcendental, paralel cu lărgirea orizontului
cultural.
Lumina veiozei, discretă și egală, chema într-un
dans neînțeles partiturile de praf ce se avântau spre
perete într-o pulbere fină, pe o alee mirifică de raze de
argint. Alchimiștii ar fi numit-o probabil „cărarea spre
rai”, sau poate „lumina blândă s sufletului”. Poate...
- La ce vă gândiți, mami?!
- Încerc să privesc prin tine la ce va fi mâine.
- Mă scuzați, dar n-am înțeles mare lucru.
- În perspectivă, draga mea Rebbe.
- Și ce vedeți? Dacă nu sunt indiscretă, desigur.
- Numai lucruri frumoase... Speranțe materializate.
- Sunteți o metaforă fără sfârșit...
- Nici nu-mi doresc să am un sfârșit. Nu mi-ar
ajunge nici zece vieți să cunosc și să scriu. Cu toate
astea... Cu toate astea și pentru mine va fi cândva un
sfârșit.
- Nu, sunteți o stea, o stea care strălucește...
- Dar stelele sunt mai strălucitoare înainte de a
pieri. Spre exemplificare îți amintesc versurile poetului
nostru pentru care am înălțat rugi: „la steaua care-a
răsărit/ e-o cale-atât de lungă/ că mii de ani i-ar trebui/
luminii să-i ajungă.”
92
- Mi-aș dori să vă pot urma, dar am o mamă deja.
- Ai putea avea prunci care să-mi semene.
- Nu-i timpul, știți asta.
- Nu, nu este, dar timpul acela nu poate fi prea
departe.
- Ce pot să spun?!
- Visez, văd prin tine, ești lumină, strălucire și
pace.
- Mă speriați, mami!
- Nu ai motiv să te temi. Sufletul tău este ca o
lumină – strălucire și fast. Poate că în jurul tău zboară
și molii, însă scurtă le e fericirea, căci destinul lor îl
cunosc ele însele. Vor fi orbite de strălucirea din jur și
se vor prăvăli la pământ, pentru totdeauna, în moarte.
- Mami!
- Știu, fabulez uneori, căci simt nevoia să plutesc
în universul numai de mine creat. Cu toate astea știu
că ești fiica pe care eu mi-am dorit-o. Tu ești lumina
de la capătul tunelului celor 46 de ani... De aceea nu
vreau ca tu să fi martor atâtor replici amare.
- Mami, dar eu...
- Îți amintești când nu mă simțeam prea bine?
Mi-ai fost alături. De multe ori m-a vindecat vocea ta.
- Credeam că sunteți fericită.
- Voi fii! Sunt... Cu toate astea fericirea nu este
veșnică. În plus este relativă, ca orice stare de altfel.
Sentimentele trec prin viața noastră sinusoidal, urcă,
coboară, dispar...
- Să înțeleg că regretați ceva în adâncul sufletului?!
93
Rodica Nicoleta Ion
- Draga mea, nimic nu este întâmplător. Orice

clipă este motivația alteia, ori precontractul tacit cu un
eveniment ce va urma cu certitudine și va genera o
stare necunoscută nouă-n prezent. Și nu, nu regret
nimic din tot ce-a fost viața mea. Cu toate, frânturi,
resturi de amintiri, clipe devenite cenușă sau flăcări,
au reprezentat marea ardere – o lecție ce nu poate fi
nicicând suficient învățată. Dar din care am învățat
totuși ceva.
- Poate că suferința dumneavoastră nespusă vine
din căsnicie. Am oare dreptate?!
- Căsnicie... ea nu a fost decât un piedestal
artificial pe care s-au înălțat doi arbori ai naibii de
mândrii. Căsnicia mea a fost un articol explozibil într-
un azil de lux. Pentru niște bătrâni, fotografia ce i-ar
mângâia ca într-un miraj în care cred necondiționat. A
venit timpul când micile dispute dintre noi m-au
epuizat, iar acest lucru a dus inițial la o stare de
acalmie, apoi a urmat cu o intensitate perpetuă tragedia
fiecărei zile, după care... bum... totul a luat sfârșit.
- Cum v- ați simțit după... acel bum catastrofal?!
- Stările mele alternau. Starea de incertitudine
îmi impunea când exaltare, când căderi în gol. În
sfârșit... pe toate le-am trecut și le-am petrecut... Nu
există analogie între cer și pământ așa cum nu există
între oameni și sfinți, așa cum nu există analogie nici
între stările prin care ne este dat să trecem cu fiecare
clipă.
- De ce erați stăpânită de acest sentiment?!
Regretați oare ceva?!
94
- Ostil și primejdios, mulți ani făcuse un cult
pentru dorința de asuprire, de stăpânire a celei de
lângă el. Iar eu invocam moartea, eu invocam
incantații stupide, închipuindu-mi cel mai tulburător
sfârșit ce i l-aș fii putut dedica din iubire și din
loialitate. Nu este ușor să te gândești la suicid. Dar nu
am avut curajul de a... nu mai contează. Destinul însă
mi-a dat o a doua șansă. Totuși inadaptabilitatea la
fenomenul mutațional al sentimentelor și succinta
modificare a moralității nu a rămas fără efect. Ei bine,
totul a trecut, iar eu încă exist. Dar tu, tu ai învățat
ceva de la mine?!
- Sper să fi învățat.
- Drumul vieții e dificil și e lung, mai lung decât
ne dorim uneori. Chiar mai lung decât preconizăm.
Cât de lung? Numai Dumnezeu știe. Ne înălțăm în
spirală dinspre pământ înspre cer și odată ajunși în
neant, trecerea noastră rămâne doar o pată palidă de
gri, risipindu-se în necunoscut, fuzionând cu acesta.
- Poate că ar fii mai bine să nu vă mai gândiți...
la toate acestea.
- Vezi tu, eu zugrăvesc neființa cu delicatețe,
întocmai unui artist.
- De ce oare?!
- Mai amare sunt încercările vieții decât actul final.
- Vă manevrați gândurile, iar ele vă poartă dureros
de departe.
- Acum când mă aflu în centrul clepsidrei,
spectrul vieții îmi dezvăluie și nașterea și moartea în
95
Rodica Nicoleta Ion
egală măsură. Îmi place să urmăresc grandoarea

acestor două catene ale triunghiului vieții și chiar dacă
nu au nimic în comun, le găsesc pe amândouă la fel de
fascinante și de necesare.
- Sunteți minuțioasă în tot ceea ce faceți, mami.
Chinuitor de minuțioasă. Șlefuiți clipele și mărginiți
nemărginirea cu fapta. Credeți că aveți un agent cauzal?
- Nemurirea... vreau să rămân nemuritoare în
sufletul celor care mă iubesc.
- Caut să judec fără părtinire, dar câți vor rămâne
nemuritori, pentru a vă putea păstra „in memoriam”?!
- Atâta timp cât vor exista...
Am zâmbit trist. Suntem trecători pe pământ. Cu
adevărat Rebecca judeca fără părtinire. Singura gazdă,
mereu prietenoasă și blândă este planeta. Greu
adaptabili, oamenii îi cinstesc frumusețea, divizându-i
farmecul în dovezi pieritoare. Dar cât de prosperă e
ea, frumoasa Terră, cu plete de lumină și chipul
îmbujorat de apusuri, cu râuri dansând în privire,
amazoană gonind prin pădurea de jad, cu fructe
chihlimbării și ființe de catifea ascunzându-i-se-n în
adâncu-i, cu brațul turcoaz al cerului ce-i cuprinde
formele, iar acolo unde îmbrățișarea nu ajunge,
durerea-i se transformă în munți... Planeta cu inimă de
jar și suflet de sângeri... Dar cât de prosperă e ea,
frumoasa noastră Terră, dar cât de bună! Ne iartă și ne
tolerează, strângându-ne cu blândețe la sânul ei, chiar
dacă greșim repetat. Noi, oamenii, suntem oștile ostile
și neiertătoare care aduc anarhia, izgoniți din ceruri
96
odată cu păcatul și purtătorii lui, ignoranți și cruzi,
falși și perverși. Distrugem și ne autodistrugem. Iar eu
consider asta un mare eșec. De te-ar fi lovit un
dușman, cel mai mare, nu ai fi simțit durerea ca atunci
când te lovește cel alături de care îți trăiești bucuria.
O ușoară nuanță trandafirie coborâse în obrajii
până atunci de o paloare bolnăvicioasă. Mă obișnuisem
cu astfel de treceri, întocmai cum mă obișnuisem cu
simplele plăceri ale vieții. Un mănunchi de roze
violacee lumina cerul, învăpăind natura obraznică,
dezbrăcată. Poate că va ploua. Ramurile păreau în
semiîntunericul detașat afișat, turnuri calcinate,
zbătându-se, paradoxal, în haosul lumii. Lumina trecea
printr-un închipuit filtru uman. Izolată de noi și
pierdută în circuite banale, se lăsa neînduplecată,
peste lumea de jos, iar în trecerea ei, se schimonosea
în oglindă, etern proiectată în șuvițe argintii, pe
pământ. Ce mare noroc! De-aș fi fost pictor, n-aș fi
putut lăsa tăinuită această imagine. Cuvintele, vremelnic
mistuitoare, ar fi topit frumusețea aceasta divină, ar fi
distorsionat-o, ciuntindu-i formele cu un final static,
imperturbabil și dur. Intuiția mă transpusese în alte
planuri, pe cursul transcendental al râului vieții și abia
atunci am realizat că lucrurile simple fac fericirea mai
complexă și trainică. Imaginile se ascund, se succed
apoi se repetă de câte ori scormonim cu gândul după
farmecul lor.
- Rebecca, cunoști care este dispecerul organismului,
oricare ar fi acest organism?! Dar al universului?!
- Nu mă simt în stare să vă dau un răspuns
97
Rodica Nicoleta Ion
coerent.
- Dar promiți că vei ține minte răspunsul acesta?
- Promit, căci va fi desigur un răspuns important.
- Păi dispecerul sau coordonatorul oricărui organism
este A.D.N-ul sau codul genetic personal, iar acesta,
ca precursor neidentificabil, duce la dispecerul universului,
la legătura imbatabilă, trainică dintre ființele mamei-
planete. Și toate aceste legături sunt ca o piesă atent
efectuată de electroniști de valoare. Și formează
legături trainice...
- Și deci care este dispecerul universului?!
- Credința în divinitate. Aceasta ne coordonează
sufletele, le leagă între ele și întreține relațiile interumane.
Da, credința face conexiunea dintre suflete, lansând
energii colosale. Ne încolăcim în jurul propriei axe,
căutând să rețesem un mausoleu sau vrem să evoluăm
treaptă cu treaptă spre Dumnezeu?
- Mai aproape de Dumnezeu. Dar civilizația...
- Civilizația reprezintă ani de efort și răbdare,
evoluție, dar și involuție, progres, dar și dezechilibru,
poate chiar genocid. „Proteinele peretelui celular ale
sufletului” sunt rugăciunile. Iar puterea rugăciunii
dăinuiește în noi, noi suntem motorul acesteia, voința
noastră, mă înțelegi? Prin ea se pun în mișcare
jocurile de sentimente.
- Atât de multe lucruri mă puteți învăța!
- Când eu știu atât de puține...
- Sunteți modestă.
- Poate nu mi-ar ajunge o infinitate de vieți
pentru a afla câte ceva despre lumea aceasta. Căci
98
viața noastră este doar o sclipire trecătoare a veșniciei,
un zbor de fluture pe drumul materiei. Nu conversia,
ci energia ființei noastre ne face să ne credem nemuritori.
Dar energia se poate sfârși și atunci implozia
sufletului ne transformă și pe noi în materie. „Pețitorii
vieții”, neputincioși, trecători, iau un alt curs,
acceptând, aproape impus, un alt rol de catalizator.
- De multe ori e greu să iei o decizie...
- Cauți un sfat?! Vrei să vorbim de lucruri mai
pământești?! De multe ori decizia inițială este cea mai
corectă, cea mai eficientă... Ce răspuns cauți?! Vorbește,
nu te sfii!
- Se apropie clipe grele... Bacalaureatul, apoi...
- Apoi ce?!
- Pendulez între medicină și drept.
- Modelul probabilistic după care mă ghidez mă
înclină să mă apropii de medicină. Dreptul, în zilele
noastre dovedește că este o meserie dură și inutilizabilă.
Am dreptate?
- Greșesc dacă spun „probabil”?!
- Ce nebunesc și ce fascinant este jocul
probabilităților. Dar este și o capcană în care sălbăticia
și sălbăticiunile aleargă libere ca amazoanele, în
căutarea repaosului total.
Mă gândeam la decizia Rebeccăi. Să profesezi ca
medic este desigur palpitant, dar și important, meseria
implică nu numai dragoste de semeni, dar și
responsabilități. Este nevoie de suflet, de voință, de
dragoste... Este lupta cu disperarea celor eșuați pe
99
Rodica Nicoleta Ion
țărmurile durerii. Mă închipuiam eu însămi luptând cu

întunericul din mine și cu himerele lui. Eram un
străin, un necunoscut, îmi vedeam brațele spintecând
aerul, iar negura, ca la o autopsie, își depărta
involuntar marginile, lăsând în urmă un văzduh cețos,
fumegând. Apoi mă purtase gândul la secția de
oncologie, căci citisem cândva despre Kalocină – un
medicament menit să stopeze cancerul, la U.S.T.I.C.,
acolo unde inima este ținută în lanțuri pe tărâm
pământesc. Apoi gândul mi-a fugit către secția de
reanimare, acolo unde îngeri în alb secționează
întunericul în care mulți nevinovați plutesc lipsiți de
speranță. Așadar gândurile se învârteau în cercuri
concentrice, pendulând parcă împinse de energia unui
taifun, lăsând arcurile de cerc să se lovească între ele,
să cadă, cu mișcări spasmodice, într-o lume eliptică,
denaturată. Secundele măturau timpul, duceau o luptă
contracronometru cu moartea, într-o lume imaginară,
acolo unde viața este doar o poveste. Pe jos – un covor
de sânge, pereții, cândva albi, adăposteau frânturi de
povești, celule din organele prelevate, speranță pentru
o altă viață. Formolul se înălța treaptă cu treaptă spre
veșnicie, morfina era aliatul tăcerii... În spațiile metalice,
reci, stârnind ecouri aproape, sufletele suspendate în
beznă, a celor sfârtecați, analizați, plânși, își căutau
liniștea. Ce le putea oferi morga?! Cu toții suntem
vulnerabili, extrem, dureros de vulnerabili la moarte.
Conștientizăm, voit sau nu, că va veni timpul, răpuși
de oboseală, osteniți de distanță, să privim ostentativ
100
spre trecut, acolo de unde izvorăsc greșelile noastre și
să ne lăsăm păsări de ceară, duși de ultimul val, spre
marea de foc. Vom migra în spațiile esenței, în lumea
din afara noastră, încărcați de regret, că poate n-ar fi
fost timpul să se întâmple „acum”. Dar acest acum, nu
va putea exista vreodată, căci dorința de viață l-ar
izgoni va putea fi. Analizam dinafară întunericul ce se
închidea deasupra ființei umane și cătam să-nțeleg ce
se va întâmpla dând declicul ce va deschide ușa
întunericului, dacă mă va sorbi sau nu și pe mine în el.
O furie nestăvilită, clocotitoare, oarbă, mă făcu să
poposesc pentru o clipă la marginea gândului. Dar
timpul trecea, într-un timp fără sfârșit, în aceeași
curgere necunoscută și gravă, dincolo de speranțe și
vise, în timpuri în care tăcerea se repetă și crește, un
timp fără margini – un spațiu atemporal.
În cameră nori de fum albi, spiralați, își dedublau
existența risipindu-se în cercuri largi, spre niciunde.
Cineva fumase cu certitudine. Am deschis ochii.
Fusese un coșmar, oare sau poate o viziune ce se arăta
minții mele?! Sau poate că Rebecca îmi vorbise cu
adevărat despre tainele sale... ori poate că avea să-mi
vorbească. Nebuloasa gândurilor mă sorbea ca pe un
nor de fum albăstrui. Mă întrebam de ce eu beneficiez
de secretul acestor viziuni... poate că nici nu-l merit,
nici eu nu știu... Luată ca entitate izolată, suflarea ce
mă instituise cu acest har, nu reprezentase decât un
sufleor universal, făcând din inadaptabilitatea umană
un viciu ușor de învins. În existența aridă a spațiului
101
Rodica Nicoleta Ion
din afara noastră nu puteam intra decât în acest fel. Și

„felul acesta” îmi părea mai degrabă un joc psihologic,
un exercițiu mental, un leggo, sau de ce nu, un punct
nevralgic, purtându-ne prin amețitoare și incoerente
dimensiuni. Mi-am amintit de zgomotul pașilor, un
fenomen ce auzit de la o altă persoană l-aș fi catalogat
ca suprarealist, un fenomen care de altfel, trăit
împreună cu Rebecca, părea altfel, era împărtășit cu
emoții și teamă de câte ori revenea în amintirile
noastre. Cu ochii încă împăienjeniți de somn m-am
îndreptat spre bucătărie pentru a-mi savura obșteasca
ceașcă de cafea. De fapt era un supradozaj, căci cu cât
înaintam în vârstă, cu atât forța motorie se încetinea și
oboseala devenea persistentă și mult mai greu de
suportat. Mental însă, forța mea se duplica și se
dividea, lărgindu-și arealul de cultură și știință.
Figurativ completasem un leggo – eu înclinam
spre cultură, fiul cel mic spre robotică, cel mare își
lărgea orizontul pe plan mecanic (continuând cu
facultatea de mecanică) și în sfârșit Rebbe, pisa lipsă,
înclinând spre medicină întru perfecțiunea firii umane.
Cât despre justiție, ar fi fost și aceasta o variantă
demnă de luat în seamă. În schimb conexiunea cu
aceasta dădea implicit convergența cu justiția divină.
Lumina argintie a dimineții, dar și cafeaua, mă
învioraseră brusc. Cât de esențială era viața pe
pământ! Aveam sentimentul că trăiesc o viață dublă –
noaptea croind planuri nebunești, ziua trăindu-mi
viața banală de actor necunoscut, tern, plictisit. Da,
102
sunt o enigmă, visele mele sunt improbabile, dar alții,
în alte timpuri, le-au realizat sau le vor realiza. Oh, da,
sunt o enigmă, dar ce contează, atâta timp cât puțini
caută să mă dezlege, să mă cunoască, ce contează că
mulți sunt total dezinteresați de persoana mea?! Ce
contează că doar puțini mă cunosc?! Important este că
cineva mă cunoaște, cu vicii, cu calități, cu defecte,
gata să mă aprecieze ori să mă arunce în cel mai
înfiorător vulcan. Așa este omul la urma urmei, o
mașină de toane, precisă, catifelată, silențioasă,
ordonată, distinsă, distinctă, nimic nu i se poate
împotrivi, nimic în afară de moarte. Și moartea poate
că este un element al vieții. Poate, mereu poate,
relativitatea asta mă sperie uneori. Moartea oprește
haosul, dar îl și propagă, instalează îndoiala și stopează
utilitatea gândirii („să mai gândească și alții!” își
zice), devenite liantul dintre confuzie și descoperire,
lăsând loc întrebărilor, deschide poarta decepțiilor,
împingând satisfacția pe panta uitării. Deci nu ne mai
rămâne decât să trăim, la prima vedere e simplu, dar
în timp se dezvoltă complicații și încrengături de la
această banală simplitate.
Și cum Dumnezeu trece cu răbdare peste toate
ale lumii și Rebecca a trecut, alături de noi toți,
împreună cu noi, peste emoția bacalaureatului. Și
sorții ei de izbândă au fost mari, căci s-a cunoscut
timpul consacrat studiului, doi ani intenși, extenuanți,
necesari. Acești ani au fost puntea dintre uitatele
replici amare și fericire. Era din nou răsfățată, iubită.
103
Rodica Nicoleta Ion
De fapt dintotdeauna a fost iubită... da, a fost iubită

mereu. Noi, părinții, ne iubim pruncii, chiar dacă
lăsăm uneori replici amare pentru a le cimenta viitorul.
De ne-nțeles aceste soluții și totuși, de cele ai multe
ori necesare. Dar doar un părinte poate înțelege toate
acestea. Poate nu știm cum să fim, poate teama de a
lăsa în urmă suferință și griji ne face să ne pierdem
controlul. Nu ne judecați prea aspru, copii! N-am
încetat vreodată să vă iubim...
Gândurile unei dimineți cu soare. Iunie... Iată, a venit
și vacanța! Întrebarea, acea întrebare despre „medicină”
sau „drept” a revenit când mă așteptam mai puțin.
- Medicina, am spus. Nu-i ușor, dar cu dragostea
ta pentru oameni, cu sufletul tău, cu vocea ta dulce,
vei fi un medic cum nu se poate mai bun. Lasă justiția
în seama lui Dumnezeu! Vor trece anii, iar tu vei fi un
pământean iubit printre pământeni. Vei fi o mamă
cum nu se poate mai bună și un copil cum rar îți este
dat să-ntâlnești.
- De ce gândiți în perspectivă mereu?!
- Ș tu trebuie să faci astfel. Căci podoabele vieții
sunt acelea pentru care lupți. Mulți cred că a-ți împlini
speranțele nu merită uneori efortul. Nici a aștepta ca
ele să evadeze spre sufletul tău. Trăiește clipa! Să
cauți când viața este atât de scurtă... Îți spun! Nu te
înconjura de sclipiri, ci lasă celor din jur privilegiul,
oportunitatea de a te vedea strălucind. Timpul trece,
grăbit ca aerul unei respirații, faptele tale rămân. Nu
pentru tine... Peste o clipă, tu poate le vei fi și uitat.
104
Pentru cei alături de care tu îți duci existența.
Demnitatea este ca o haină, dar cel mai bun croitor
este cel căruia îi răspunzi, desigur, cu fapta. Tumultul
nu așteaptă să-i întorci spatele, ci să te integrezi lui.
- Sunt atâția oameni care au noroc, fără a fi
muncit o clipită...
- Draga mea, nu trebuie să uiți că și cel mai adânc
ocean are fund. Banul are părțile sale umbroase. E ochiul
dracului, cum se spune. Cu cât îl cheltui mai fără măsură,
cu atât mai repede se golește sacul. Banul muncit de tine
cântărește mai greu decât cel primit în dar de la cineva. Îl
cheltui cu drămuire și îți este mai de folos.
Sufletul mi se desfăcea în fața ei ca un evantai.
Îmbrățișările se risipeau într-o mulțime de brațe...
Eram fericită și fericirea mea nu avea margini. Se afla
a treia pe lista studenților la medicină admiși în acel
an. Plângeam... Și din ochii ei curgeau lacrimi. De-aș
fi putut aș fi zburat peste mulțimea de oameni. Dar nu
aveam aripi. Nu, acum nu visam. Toate acestea se
întâmplaseră cu adevărat.
- Sigur ești tu, draga mea?! am întrebat și vocea
tremura ca un clopot fremătând de emoții.
- Spiridon Mihaela Rebecca. Vă vine să credeți?!
- Câți ani, câtă luptă! Vei trece prin ele și vei birui.
- Să mergem să-i spunem lui Laur!
- Da, să ne bucurăm împreună!
- Să mergem la mine acasă! Nici mama nu știe...
- Uite cum facem! Luăm o sticlă de șampanie și
un tort. Un asemenea eveniment merită sărbătorit.
105
Rodica Nicoleta Ion
Acasă?! Ce vizită neașteptată! Și ce bucurie

nemăsurată! Parcă și domnul Spiridon era altul. Se
învârtea dintr-un colț în altul al camerei nevenindu-i
să creadă. S-ar fi cuvenit mai multă șampanie...
- Tati, vreau să știi că mama lui Laur a fost prima
care a aflat despre admiterea mea la facultate. De fapt
datorită sfaturilor dânsei am optat pentru medicină.
- Vă mulțumesc mult, doamnă, spuse domnul
Spiridon cu emoții în glas. Iată, o bilă albă pentru
întâia zi în care v-am văzut. Pentru ziua în care am
început să vă cunosc. Iar ție, Rebbe, îmi cer scuze
pentru amărăciunea ce ți-am produs-o în ultimii ani.
Rebecca a plecat capul, oftând. Nu mai putea
întoarce acel timp. Nici nu se mai putea întoarce în el
pentru a șterge atâta durere... Poate și ea greșise
cumva, cu ceva. Cum?! Neînțelegându-l firește, căci
nu cătase să îi înțeleagă stările, ci doar să le judece.
Dar totul e bine când se termină cu bine. Poate că la
nivel universal se sfârșise o karmă. Avea să înceapă o
etapă pozitivă în viața fiecărui participant, activ sau
nu, pentru acei ce formau o conexiune cu elementul
Spiridon Mihaela Rebecca. Cât despre mine, emoțiile
mă stăpâneau atât de puternic, încât eram incapabilă
să mai rostesc vreun cuvânt.
- Eu cred că șampania merge mai degrabă
asortată cu o friptură. Nu crezi, Cornelia, draga mea?
- Fie precum spui!
- Porc sau pasăre?
- Asortată...
106
Eu aș fi mâncat mai degrabă o cupă de înghețată.
Căci nu numai emoțiile, ci și bucuria contribuiseră la
cele câteva grade în plus ce făceau ca trupul meu să se
simtă înfierbântat, dar și căldura de-afară. Dacă aș fi
avut o inimă de ciocolată, cu siguranță s-ar fi topit...
În timp ce A.C.-ul și-a făcut datoria și gradele au
început să coboare. Nucul umbros din fața casei își
aducea și el contribuția. Mica Sahară dispăruse în
spatele draperiilor grele, albastre. Priveam pe fereastră,
prin spațiul rămas liber între cele două draperii, la
leagănul de sub nuc și nu mi-a fost greu să-mi
amintesc de leagănul copilăriei mele. Și de anii aceia
de vis... M-am întrebat atunci, poate nu pentru întâia
oară, ce diferență este între cele două copilării. Sigur,
prima impresie și cea mai reală este timpul bifurcat în
două timpuri distincte. Trebuie să evităm căile
alambicate, imaginea să fie clară, ca și cum acele clipe
ar fi trăite-n prezent. Și chiar în acea clipă, un fum
alb, ondulat, se strecurase în conștient, scurtcircuitase
timpul real și separa cele două imagini.
- Vă place aici, mami?!
- Nucul ăsta îmi amintește de multe. Și leagănul...
revăd ca acum vremea copilăriei mele.
- Acolo învățam eu uneori.
- Grădina asta este un vis, o bucățică de Rai.
- Dacă vreți putem să ne plimbăm puțin prin
grădină. Până ce va fi gata friptura.
- Nu este deloc rea propunerea ta.
Am coborât scările-n grabă și am secționat
107
Rodica Nicoleta Ion
liniștea grădinii de vis. În acele mirifice clipe, viața

căpătă o nuanță de roz, aceeași ca a unui răsărit,
alternând cu lumea orașului tăcută, obtuză și seacă.
Aspectul prietenos al grădinii îi temperă bătăile
inimii, acoperind gândurile complicate cu un verde de
jad. Viziunile mele cu privire la viitor nu erau deloc
înspăimântătoare, mai mult, ele etapau un drum lung,
presărat cu izbânzi. Fiecare fibră a trupului meu era
un buchet de flori și aroma lor... Ce aromă?! Acum
mirosea a friptură... Zadarnic încercam să adulmec
mirosul de roze, cel de friptură era mai pătrunzător și
parcă mult mai aproape de mine.
- Rebbe, tăticule, friptura e gata. Vă sugerez să
nu întârziați prea mult în grădină.
- Venim tată, a răspuns Rebecca. Oricum trandafirii
miros mai intens către seară.
În scurt timp, cu o strângere ușoară de braț, am
făcut-o pe Rebecca să mă privească.
- Atunci hai să urcăm și noi! Nu e frumos să ne
lăsăm așteptate. Așa-i?
Fără a ne aminti de acest subiect, Rebecca și-a
continuat gândurile care o măcinau.
- Știți, mami, nu știu dacă medicina este punctul
meu forte. Eu aș fi încercat totuși la Drept.
- De ce să-ți reproșezi că n-ai încercat?! i-am
răspuns. Când vine toamna mai trecem odată pe culoarul
emoțiilor. Dar eu tot medic îmi doresc să te văd.
Soarele încă își revărsa valurile de căldură ca o
țesătură argintie, peste obrazul pământului crăpat și
îngălbenit. Dar știam că spre seară orașul va învia,
108
uitând de paloarea după amiezii. Lumea aceasta tăcută
acum, avea să vibreze, să se umple de glas de păsări și
de glas de copii, de zgomotul mașinilor îndreptate către
niciunde. Zumzetul mașinilor, sfârâiala cutremurătoare,
trecătoare, prin jungla tăcerii, făcea parte și el din
același peisaj ai cărui eroi trecători suntem.
Cotloanele orașului ascundeau atâta uimire, atâta
amărăciune sau bucurie, toate cuprinse într-un mixt
uniform, zdrențuit și bizar. Să cauți este numai o
speculație la îndemâna hazardului, să cauți să ai, să
cauți să faci, să cauți să strălucești... Aceeași căutare
dă sens vieții. Te acompaniază și te acaparează într-un
joc unic, surprinzător, un dans de doi, ritmat,
subjugându-ți gândurile și ființa, ca un tic-tac fără
oprire. Ideile țâșnesc aventurându-se în tumult, ca niște
gheizere încrezătoare și pure, apoi glasul gândului nu
se mai poate opri. Curge, tot curge, schimbând în
curgerea lui caracterul și viețile oamenilor.
Prietenia, frăția și fericirea sunt scurte, mai
scurte mereu, pieritoare. Ele există doar când nu ai ce
împărți. Fericirea... Trebuie să o înțelegi și să poți s-o
suporți, căci este numai a ta.
Am avut mare noroc cu friptura, altfel gândurile
mele ar fi luat-o din nou razna căci glicemia pesemne
își făcea iarăși de cap. Bună și friptura, ce să zic! Mai
bună decât soarele arzător al amiezii.
Emoțiile se mai liniștiseră și un vânt molcom
mângâia frunzele copacilor bronzate și arse. M-am
apropiat de Rebecca și i-am șoptit:
109
Rodica Nicoleta Ion
- Nu vrei să mergem afară?

- Poate vreți să ne așezăm în leagăn puțin.
- Ar fi frumos, nu crezi?
A înălțat semnificativ umerii ca și când ar fi spus
semnificativ „nu contează” pentru ce optați, „mi-e tot
una”.
- Vă însoțesc, a răspuns și a coborât leneș, ca o
felină, primele trepte ale scării.
Am urmat-o îndeaproape-n tăcere.
- Trebuie să-ți spun un secret, i-am spus când ne-
am așezat pe leagănul de sub nuc.
- Păi, dacă este secret...
- Trebuie să rămână doar între noi.
- Erai în ultimul an, de Valentin’s Day. Știi ce
surpriză a vrut să îți facă?! Să vă căsătoriți pentru o zi.
Acolo, la Real, în parcare... v-ați întâlnit seara, târziu...
- Nu-i nimic! Poate...
- Nu poate, sigur va veni timpul să-ți ceară mâna
pentru veșnicie. Dar pentru aceasta, timpul este cel
care decide clipa.
- Cu răbdare a făcut Dumnezeu lucrurile pământului.
- Ce bine zici, draga mea.
Ziua aceea, ca și fericirea promisă aveau rezonanță
de basm. Timpurile străluceau parcă, cuvintele erau
pudrate cu praf fin de argint, voal fin de stele plutea
peste vise. „O să vină și ziua aceea...” auzeam blând,
ca o curgere de izvor, cuvintele rostite cu ceva timp în
urmă. Soarele unturiu se pierduse pe eșafodul de
flăcări cerești când am plecat către casă. Tatăl
110
Rebeccăi avea lacrimi în ochi. „Fericiți cei ce plâng,
căci a lor este împărăția cerurilor!”. Acum simțea că
trăiește prin ea, reînmugurise după o lungă iarnă a
așteptărilor. I se împlinise un vis. Era un tată cu
adevărat fericit... Pentru Rebecca acest început era un
germen de care se temea, așa cum se întâmplă mereu
cu cei tineri. Își manifesta suspiciunea prin nervozitate
și agitație. Influența familiei i-a temperat însă teama
de nou, iar ea s-a mai liniștit pentru un timp. S-a creat
subtil, cu o adaptabilitate uimitoare, o răsturnare de
concepte, drept pentru care, situația devenise mult mai
plăcută.
Și secționându-i destinul în două etape, trecut și
prezent, exista o contrarietate clară, de necontestat, un
punct ce avea să-i aducă un viitor strălucit. Cugetând
la schimbările din viața ei, Rebecca a înțeles că ceea
ce se întâmplase cu ea era cel mai bun lucru de până
atunci. Acea clipă era punctul redevenirii și dacă tatăl
său îi cenzurase adolescența, așa cum crezuse inițial
ea, era pentru că îi ceruse acea maturitate puerilă ce
din motive neîntemeiate o lăsase pe planul al doilea.
Astfel stând lucrurile, divertismentul și fericirea au
pus capăt monotoniei mentale în care se ascunsese
imediat după marele eveniment. De aceea clipele îi
păreau cu desăvârșire banale. Mai mult chiar,
ancorându-se de ideea unui viitor strălucit, își trasă un
drum cu penelul artistului încărcat de virtuozitate. Din
pendularea ei emoțională ieșise nițel „cocoloșită”, dar
ce mai conta?! Empatiza în continuare cu tatăl ei... Ca
111
Rodica Nicoleta Ion
în perioada copilăriei. Acum știa cu adevărat ce poate

fi. Schimbările bruște sunt de multe ori profitabile în
viața fiecăruia dintre noi. Hazardul ne duce în lumi pe
care nu le-am cunoscut niciodată, ori mai mult, nici
măcar nu ne-am închipuit că există. Suntem atunci
comete colorând cerul cu aripi de foc.
Cotitura destinului este mereu privită cu reticență,
căci obișnuiți cu tabieturile trecutului ne întrebăm „ce
va fi mâine?” sau/și „cum va fi viața noastră?”. Dar
orice ar fi și oricum ar sta lucrurile, facem parte din
universalitate și suntem luați de vântul destinului și
duși mai departe. Ne creem un echilibru constant, fără
a conștientiza această etapă. Trebuie să acceptăm, să
mulțumim și să ne aplecăm asupra destinului ce ne-a
fost dat, ca asupra unei cărți pe care o buchisim cu
încredere, cu luare-aminte și temeritate. Căci în ea,
sau în destin mai degrabă, sunt multe lecții de învățat.
Poteca destinului se strecoară prin albii universale,
încărcate de energie, dar și de lucire, prin strâmtori
înguste când deciziile sunt cu adevărat necesare
(postamente de frisoane emoționale), pe creste abrupte
pe care trebuie să te cațeri, trecând prin riscuri
închipuite, să duci cu tine mereu speranța rănită și
ranița devenirii către același mâine despre care nu știi
nimic, să ai încrederea reușitei, dar și tenacitatea
animalului de pradă. Nu există neputință și nici eșec,
tu ești piatra care șlefuiește și se șlefuiește. Sunt clipe
când destinul îți scoate în cale oameni fără de care n-
ai putea reuși, uneori însă, cea mai grea încercare ți-o
112
petreci în singurătate. Aici intervine ambiția asociată
cu voința, nu îți este necesar doar impulsul, ci și ceva
care vine din tine, etapând fricile, neîncrederea sau
durerea. Acolo unde nu te poți minți și nici nu te poți
preface, acolo unde nu te poți opri, acolo unde ești
incontestabil acel tu de care te-ai temut în momentele
tale de liniște, ori acel tu pe care l-ai îndrăgit fără
limite. Nu trebuie să te temi de transparența ta, ci
trebuie să coalizezi cu ea, pentru a înfăptui cel mai
măreț lucru din viață.
- Mami, vă bucurați pentru mine, dar visul acesta
este atât de greu de înfăptuit! Și mai mult decât atât
este o grea încercare, aceea de a uita de acești ultimi
doi ani ai existenței mele.
- Concentrează-te pe lucrurile importante și lasă
trecutul în urmă! Îl vei uita când vei gusta din roadele
prezentului și când viitorul se va defini în funcție de
realizările tale, îl vei vedea în altă lumină. Și, draga
mea, tocmai pentru asta eu îți spun că poți fi un bun
psiholog. Ai cumva îndoieli?
- Nu-mi pot permite, firește.
Justificarea viitorului său destin era dată în fond
de un gând pozitiv transcendent spre absolut, vuind ca
un gong ce anunță că gala laureaților a început. Mai
degrabă, alchimic, gândul acesta se transformase-n
dorință, ca precursor al unei reușite totale. Justețea
gândului meu era calificată drept model și demnă de
laudă, îmi purtam roba cuvântului cu simplitate și cu
mândrie. Viața mea, imprecisă și ternă, devenită
113
Rodica Nicoleta Ion
datorită monotoniei un chin, era spațiul ideal pentru

vise. Trebuie să greșești pentru a învăța, trebuie să
pierzi pentru a căuta... Discutam de multe ori pe un
ton conciliant, cu un calm obositor, despre viețile
noastre. Ele, prin noi, pot fi exemplul celor din jur. Și
dacă gândeam și vorbeam cu desconsiderare despre
lucrurile urâte din viața noastră, ne asumam riscul
acesta. Cât despre ce nu puteam avea, nu aveam decât
să visăm împreună sau separat. Iar în visele mele era
și Rebecca. Și aveam împreună cu ea, dreptul la
visare, la realizări și la fericire.
.............................................................................
Și vara a trecut cum nu se poate mai repede
pentru toți. Pentru noi toți, trecerea este, întocmai
fericirii ori tristeților apăsătoare, rezultatul unui cumul
de timpi reprezentând o parte de viață, relativă și ea.
De câteva ori ne-am încărcat bateriile cu scurte ieșiri
la pădure sau am organizat de comun acord întruniri
într-un cadru calm și familial. La prima retribuție
bănească de după admitere a putut fi posibil un
weekend la mare și unul la munte. „Un mic răsfăț”
cum spunea Rebecca. Toamna, cu barierele ei îndoielnice,
ne-a ținut cu precădere în casă, însă starea de fericire,
mai degrabă beția ei, constantă, prelungă, încălzea
atmosfera. Sărăcia sentimentelor te face trist, iar
bogăția lor te face mai bogat decât poți fi, mai bogat
decât te face o stare materială. Cu ea poți pătrunde
mirajul Raiului, iar feeria face parte din tine. Rebecca
era pentru mine raza de lumină, candela mereu aprinsă
114
a păcii veșnice. Mi-a fost răpită fericirea de a avea o
copilă, însă copila aceasta o simțeam aproape de mine
prin prezența Rebeccăi. Imprecis definită, neclar
luminată, ființa aceasta, părea în umbra nopților ce
stăteau să cadă ca o cortină peste viața banală a
orașului, o fantasmă vie, reală, strălucitor de frumoasă,
încărcată de mister și de farmec. Adulmecam tăcerea
desăvârșită, covârșitoare... Și gândeam că poate fi
aceeași peste fiecare ființă, lucru, ori vis, iar aceasta
mă făcea să-mi mormăi necontenit gândurile, ca o
revoltă împotriva tăcerii și a singurătății. Căutam
înlăuntrul meu lumina după care tânjeam, dar un
gând nedefinit mă trimitea înapoi la realitate. Un du-
te-vino fără oprire, ca tic-tacul unui ornic ce veghează
trecerea timpului într-un mediu fix, necenzurat. Un
timp ce nu-și poate opri trecerea... Și noaptea, mai
neagră parcă, a ajuns să mă captiveze și să mă
ascundă în tumultul ei arzător ca un foc. Coșmarul
întunericul mă sorbea în pâlnia tăcerii, iar eu eram
impasibilă și nu înțelegeam de ce se întâmpla lucrul
acesta.
Clipele se derulau și se pierdeau atât de repede
precum se difuzează-n eter o emisiune de știri. Limbi
roșii de foc scăldau cerul dimineții... Ploaie de foc cu
aromă de frunze scălda copacii și aleile aproape pustii.
Ce sinistru pâlpâia prin storurile lăsate, lumina! Bucla
aleii era ca un estuar în care frunzele poposeau pentru
o bună bucată de vreme. Un popas al frunzelor
rostuite de vânt, în trecerea către un timp nud ce
115
Rodica Nicoleta Ion
ascundea în el doar semne de întrebare... Mâlul

timpului asedia prezentul. Simțeam în suflet durerea
toamnei, o simțeam ca pe o rană dureros de adâncă.
Realitatea era cutremurătoare, înfiorătoare, asiduă
uneori. Era ca și când, privindu-te, nu te mai poți
recunoaște. Nu te regăsești nici în adâncul și nici în
afara ta, deși știi că exiști. Poate că ceea ce ești este o
imagine falsă, ambiguă, limitată. Și așa te cuprinde
deruta și momentul acesta este îndeajuns exploatat de
toți cei din jur. Au trecut prin fața ochilor minții mii
de scenarii, însă niciunde ființa mea nu putea poposi
fie și pentru o secundă pentru a-și plânge defunctul
destin. Înghețase în orizonturi îndepărtate ca sclipirile
irosite ale divinului disc de foc. Ce am regretat și am
avut de regretat au fost anii în care, coruptă de
minciuna fericirii, m-am lăsat sedusă și târâtă în
mocirla unei existențe morbide. E drept, șuruburile
mele începuseră să ruginească, dar tot mai aveam
înfiripată în mine dorința de a trăi. Dar eu, pe mine,
trebuia să mă las odată uitării. Acum, preocuparea
mea de pe linia întâi erau copiii mei și se cuvenea să
lucrez asupra personalității lor, să o cimentez și
înainte de toate să o șlefuiesc. Deși aveam o concepție
remarcabilă despre cuplul Rebecca-Laur, știam că
unul dintre ei era prea răsfățat, iar celălalt prea mândru
din fire și aici trebuia să lucrez. Sigur, mândria este o
caracteristică generală a săgetătorilor, este o necesitate
care îi împăunează, cât de mult cu laude, este altă
poveste. În schimb, solvența balanțelor le poate schimba,
116
sau cel puțin modela până la un punct, caracterul. Le
temperează emoțiile și le canalizează spre un efect
pozitiv. Nota de eleganță și stil a unuia estompează
indiferența celui de-al doilea. Așadar spiritul critic al
balanțelor face casă bună cu inteligența și simțul
umorului pe care săgetătorul o controlează ca pe o
virtute ascunsă.
Deci, chiar dacă apar uneori mici conflicte, este de
evidențiat parteneriatul lor imbatabil. Dumnezeu există
pentru cel care crede în El. Tot astfel, pentru mine există
și va exista oricând legătura sfântă între Rebecca și Laur.
Orbiți de o cumplită însingurare, ori închistați ca un
talisman în propria închisoare, dincolo de vacarmul din
jur, taciturni și inofensivi, săgetătorii urmează cursul
vieții pe căi necunoscute, alunecoase de multe ori.
Balanțele, dimpotrivă, sunt întreprinzătoare, puternice și
tenace. De aceea atunci când făceam referire la Rebecca,
eram conștientă că va putea depăși teama aceea ascunsă
ce îi însăila fericirea. Diplomația ei și eterna blândețe îi
vor deschide calea către succes. Prin suferință sau
bucurie, simulate sau nu, ea deschidea fereastra
succeselor, înotând cu ele-n aval. Viața este un munte
abrupt. O traversăm așa cum ne este dat, prin chei
stâncoase sau prin păduri virgine, prin ape adânci sau
prin flăcări empirice. Dar cu siguranță va veni vremea să
privim cu înțelepciune, din înalt, la trecerea noastră, la
toată lupta ce am lăsat-o moștenire dragilor noștri, la
certitudini și la eșecuri, la pierderi și la greșeli. Fericirea
o putem găsi uneori mai ușor decât ne putem aștepta,
117
Rodica Nicoleta Ion
doar că poate fi prea târziu și nu ne mai e necesară.

...............................................................................
Seara târziu, când ploaia bătea în geam, ne
așezam la fereastră ca o durere poposind la umbra
unui suflet. Refugiul în noapte mi se părea complicat.
Cu atât mai complicat cu cât singurătatea și temerile
îmi perforau liniștea interioară, fracționând ilegal
secțiunea morală. Speram ca odată cu începutul celei
de-a doua zile să mă mai liniștesc. Ți-ai găsit?!
Speranțele mele sunt ațoase, întocmai cărnii de capră
bătrână... nu pot fi niște buni nutrienți, ele sunt doar
catalizatori pe o durată determinată. Cu toate astea,
dansul ploii abia începute m-a prins în dulcea lui
vrajă. Auzeam vântul șuierând cu încăpățânare printre
ferestrele roase de timp, iar geamurile trosneau de
durere... Aveam sentimentul unei pierderi ascunse,
nici eu nu îmi dădeam seama întocmai asupra acestui
lucru. Duceam cu mine însămi un duel aprig, căci erau
momente când nu îmi puteam asculta conștiința și
atunci lucrurile îmi scăpau cu desăvârșire de sub
control. Cu toate astea un gând prolific îmi aduse
liniștea mult visată. Foamea încolțise în mine ca un
copac, ramificându-și în tăcere tentaculele, iar acest
lucru m-a făcut să renunț la leneveala atipică firii mele
și să merg să-mi servesc micul dejun. Ca o înălțare m-
am ridicat ca ziua să-mi fie un arc peste timp, un
curcubeu al speranțelor și al revenirii. Mâncarea
dejunului a avut un efect calmant asupra stării de
spirit, iar cafeaua a completat necesarul de energie.
118
Spinoase, umbrele negre ale copacilor mă prindeau
strâns, ca-ntr-o foarfecă cu tăișul crestând până și
aerul din jur, apoi se topeau ca prin farmec pe
fundamentul unui cer de păsări croncănitoare ce
acopereau lumina cu aripile lor negre, forfecând-o
într-un nemaiîntâlnit ritm. Focul răsăriturilor fierbinți
se pierduse odată cu primele ploi. Cu ochii larg deschiși,
dar goi și inexpresivi, m-am întors în sufragerie, unde,
mecanic, am pus mâna pe telecomandă. Trebuia să văd
știrile. Reprezentau începutul fiecărei zile. Făceau
parte din normalitate... Eram însă incompatibilă cu
realitatea și nu aveam forța de a reacționa la
informațiile recepționate. Mi se desfășura în fața
ochilor minții iminența unui pericol, iar posibilitatea
evitării lui nu putea intra în discuție. Practic era
imposibilă. Chiar și pericolul era greu de reperat, căci
în acel timp era posibil ca el să fi existat doar în fază
embrionară. Deci poate că era doar o stare de spirit,
încărcătură energetică deficitară, defectuoasă, sau poate
o presiune morală externă de a cărei proveniență nu
aveam încă habar. Ori prinsă în hora altor gânduri nu
o luasem în seamă.
- Cum reușește omul să supraviețuiască?! Fie, cel
care nu-și face probleme... sau, mă rog, cel care nu-și
creează probleme, veni afirmația Rebeccăi după ce,
câteva zile la rând trăise tensiunea începutului de an
universitar.
- Spontaneitatea draga mea, spontaneitatea. Pentru
aceasta nu-ți trebuie o energie anterior prelucrată, cum
119
Rodica Nicoleta Ion
ar fi cea care precede organizarea unui eveniment, ori

pur și simplu, afișarea în ordinea cronologică a
clipurilor din acea zi. Pentru acest lucru trebuie să ai
un har aparte, alții i-ar spune indiferență, indiferența
față de legile vieții. Ființele spontane cuceresc datorită
hazardului și prin tensiunea reacției. Te așteptai mai
puțin la acest răspuns, am dreptate?
- Cu adevărat, da.
- Ei bine, decât să-ți pierzi energia făcând planuri,
mai bine să o lași să erupă atunci când e necesar.
- Dar nu pot să nu...
- Știu, doar ți-am spus, acesta este un har.
- Și mi se mai întâmplă ceva despre care nu am
vorbit cu nimeni până acum.
Tăcere prelungă, apoi a continuat:
- În vise...
- Ce anume ți se întâmplă în vise?!
- Părerile sunt mai juste decât în stare de veghe.
De ce?!
- Vezi tu, în somn te detașezi de toate grijile
zilei, nu mai ești asaltată de energia negativă a celor
din jur, nu mai întâlnești vampiri energetici care să-ți
diminueze luminozitatea mentală și sufletească. În
somn planurile se suprapun și sentimentele pot fi
controlate. Ești mai pură, de aceea ți se întâmplă acest
lucru. De câte ori nu mi se înșurubează în minte ideea
de răzbunare, când cineva mi-a făcut rău?! Însă în
somn, esența firii umane și conștiința se înfrățesc și ne
arată calea cea dreaptă, secționând răzbunarea în fâșii
120
de gânduri... În jurul nostru, aproape zilnic, se
derulează un festival al ipocriziei. Și cum să nu iei act
de toate acestea?! Conștiința tremură numai în fața
morții și cere mântuire, iar somnul este și el tot o
moarte. Ce-i drept, pasageră... Oricât am încerca să
fim de puri, nu vom putea atinge acest deziderat
niciodată, căci imperfecțiunea face parte din natura
umană. Doar liniștea nopții ne face mai înțelepți și
mai temători, mai buni și mai simpli. Dar mai bine
spune-mi, te-ai acomodat cu viitoarele cadre medicale?
- Oarecum.
- Un răspuns care indică mai degrabă suspansul.
Dar profesorii, cum ți se par?
- Niște predicatori morali, dopați, falși, adepți ai
unei ideologii pe care o propovăduiesc în numele
iubirii de semeni, o ideologie îndrăzneață, ce în
conștiința lor adormită reprezintă un act de conștiință
adevărată. Doar vorbitori... nu și faptele lor vor vorbi
vreodată în viață. Ne-au spus despre jurământul lui
Hipocrate, însă mă întreb dacă pentru ei acesta este
doar o fațadă în numele căreia găsesc hamsteri umani
care să le servească unor experiențe mai puțin avizate.
Nu toți, ce-i drept. Eu mi-am propus să nu fac greșeli.
- Omul este supus greșelii. Crezi în conștiință?!
Mai există ea oare?! Ai acea conștiință despre care
vorbești? Atunci nu este nevoie decât de un click,
altfel, da, tind să cred că medicina s-a cuplat cu
robotica, ori cu actoria, cu minciuna și cu ignoranța. O
matrice greu de realizat...
121
Rodica Nicoleta Ion
Metrica timpului era aceeași ca întotdeauna, însă

nuanța de cenușiu-albăstrui a naturii, pământul ridat și
poros ca lava de curând eliberată de tensiunea
pojarului, cerul mat, tulbure, toate dădeau sentimentul
unei prelungi suferințe când timpul pietrificat spera
într-o vrajă. Copacii erau strâmbi și infirmi, mici
monștrii grotești, tulburând lumina ce cobora prin
ochiuri de sticlă în casele strâmte. Unde erau valurile
de căldură, ondulatele muzici de păsări și râsul
pruncilor bucurându-se de pașii abia făcuți?! S-au
pierdut ca o eșarfă de fum, în ritualul tăcerii, în
ritualul eternelor umbre rugându-se și îngenunchind în
neant, în zadar. S-au risipit sau s-au integrat unui ritm
cadențat, un ritm care pătrunsese și-n suflet. Și acum...
apleacă-ți urechea pe fiecare lucru, pentru a putea
simți pulsul nealterat al aceste treceri.
Doar că acest sentiment era tulbure și alimentat
de tăcere...
- Cuprinși de răcnetul civilizației, oamenii uită să
fie buni și frumoși, dar tu, tu draga mea ești cu totul
altfel, mai specială, poate ești unică. Tu nu tolerezi
suferința, nici durerea, nici lacrima, de aceea eu zic că
ai fi potrivită ca medic.
Gândurile năvăliseră cu iuțeala unui vulcan și mă
năpădiseră iarăși. De fapt eu aspirasem spre acest țel.
Cu toate astea aveam un deziderat pozitiv. Ea se
temea de ace, de sânge, de moarte. Le ura cu alte
cuvinte. Deși cunoștea faptul că uneori erau necesare.
Chiar și moartea era necesara, pentru a curma suferința...
122
Emoția ultimelor evenimente ne prinsese în vraja ei,
iar ploaia nisipoasă și rece ne împrumutase amorțeala
amurgului. În zidul de stele ascunse de setea avidă a
ochilor ce caută beția iubirii, se crease o fisură și acea
fisură adăpostea scara spre Dumnezeu. Biata conștiință!
Bieți oameni mărunți, împovărați de iubire! Și pâcla de
oameni de deasupra noastră, cei lipsiți de conștiință...
- Nu vă necăjiți, mami! Toate sunt lucruri firești...
- Și totuși, toate acestea mă sperie. Ce va fi oare
omenirea fără conștiință?!
- Amintiți-vă de iubire și flori!
- De valurile fierbinți ale verii, la fel de fierbinți
ca emoțiile... am zis bine, așa-i?
- La un oraș înfășurat între munți, ca o eșarfă pe
alocuri mototolită, legănat de liniștea apelor, înmiresmat
de mirosul florilor abia ivite pe creste, scăldat de
cântecul pădurilor... și trilul revigorant al păsărilor.
Am închis ochii. Între munții de pleoape, vedeam
verdele crud al lacrimii coapte pe vatră. Pe cer o
avangardă de stele ne veghea existența și ascunse în
tivul norilor lumii, luminau potecile pământești spre o
luminare divină.
...............................................................................
Pentru Rebecca, primul an la medicină a fost cu
adevărat greu. Laboratoare, studii, profesori, colegi, un
cumul de nou, schimbare, o lume nouă cu desăvârșire...
Însă lumea aceasta reprezenta un nou univers.
Sprijinul celor din jur i-a dat forță. Apoi motivația de
a fi sprijin celor din jur. A mers mai departe pe
123
Rodica Nicoleta Ion
drumul presărat cu-mpliniri și obstacole.

Un crater emoțional din ce în ce mai mare, o
absorbea în adâncul lui. Rebecca se închisese din nou
în carapacea tăcerii și cerceta, cu un aer nehotărât,
aparent, începuturile, începuturile acestei noi vieți.
Făcea mari sacrificii pentru a-și diminua frica aceea
absurdă ce o însoțise încă din copilărie. În noapte,
caroserii grăbite și vesele, sclipeau îmblânzind întunericul,
ca apoi să dispară în fracțiuni de secundă. O clipă îi fu
de ajuns să asocieze jocul acesta trecător, palpitant
chiar, cu amalgamul de clipe trăite în contradictoriu
într-o viață de om. Bine și rău, frumos și urât, cald și
rece... Perechi de cuvinte trăite și de ce nu, necesare. Își
aminti de exaltarea zilelor de după examenul de
admitere la facultate, când nu mai simțea fierbințeala
verii, ci doar răsăriturile blânde și tonice strălucind peste
cer. Căscă ostentativ, plictisită parcă de atâtea gânduri,
își căută un loc mai prielnic de somn și cu un aer
visător, deschise poarta spre noi orizonturi. Acum i se
citea pe față o expresie meditativă. Poate că visa, visa
ceva din realitatea ei sau din ce avea să devină ea. O
realitate în fază embrionară... Profilul ei în noapte se
desena ca al unui înger, frumos, liniștitor. O realitate
condamnabilă o aruncase în cețurile neliniștii și odată,
cândva, ea declarase plat că este total dezinteresată de
acest aspect al vieții sale. Cuvinte ce îi estompau
adevărata imagine... Generoasă, încrezătoare, stabilă
emoțional, cu frumusețea ei îngerească și surâsul bizar,
împletit cu o aură misterioasă, etapa parcă întreaga
124
lume. Era o enigmă despre care nu puteai vorbi fără să
te cutremuri – un tremur de plăcere și admirație.
Urmăream cu nonșalanță toate acestea și mă întrebam
ce se ascunde în căpșorul acestei copile... Un suspin – o
voce caldă și senzuală. Șoptea ceva, își cânta temerile...
Lumina apoasă a dimineții îi scălda chipul în culori
dulci, trandafirii, ca într-un voal de mătase. Avea să
plouă din nou? Negam toamna, mi-aș fi negat de altfel
și existența. Îmi era însă cu neputință s-o fac.
Deznodământul ar fi fost cu siguranță fatal. Nici nu
puteam realiza transmigrarea sentimentelor spre un alt
pol. Momentele trebuiesc trăite, ele fac parte din viață,
iar asta este caracteristica dominantă a destinului.
Teribil și amenințător, el, timpul, este cârmaciul cojii de
nucă, pe oceanul bântuit de furtuni. Și dacă mai
sclipește acolo ceva, este tot mâna destinului. Te poartă
așa cum își poartă poșeta și pălăria, o doamnă distinsă.
Distingeam deci pe chipul Rebeccăi o tristețe reținută,
ciudată, discretă și mă întrebam dacă aceasta sau râsul
molipsitor din următoarea secundă, ce o făcea mai
fermecătoare și mai încrezătoare, era formula acelei noi
zile. Poate că nu era conștientă nici de slăbiciunile ei,
nici de forța ce-i emana din adâncul sufletului, de aceea
era pentru mulți o enigmă. Priveam cerul cu indiferență
și aș fi râs odată cu ea, însă nu doream s-o trezesc. „Va
ploua?” „Poate!”. „Mai bine îmi iau umbrela. Este ce-i
drept, o corvoadă, dar câte nu se pot întâmpla peste zi?!
Și mă voi întoarce abia către seară...”. Treburi mărunte
mă prinseseră în vârtejul lor și parcă devenisem o frunză
125
Rodica Nicoleta Ion
în iureșul furtunii, în mijlocul evenimentelor de tot felul

pe care aveam să le petrec. Dar nu-mi displăcea lucrul
acesta. Datorită oboselii ce mă răpusese, eram năucită,
iar viesparul de oameni și zumzăitul lor părea că mă
calcă pe nervi. Poate că îmi doream mai degrabă
muțenia de gheață a nopții, care îmi stăpânea visele,
decât vacarmul în care mă integram vrând-nevrând.
...............................................................................
În sfârșit... Toate trec, așa cum trec și nefericirile.
Și se face din nou lumina în suflete. Se taie în două
pâcla nesiguranței. Ziua aceasta începuse parcă mai
prost decât celelalte. În realitate nu exista încă nimic
care să acuze evenimentele de mai târziu, însă un
sentiment de pierdere și de patimă își găsise izvorul în
mine. Ei... și uite așa mi-am descoperit rolul de bun
negociator în ceea ce mă privește, referitor la relațiile
interumane, fiind subiectul tabu ce de multă vreme mă
agasa. Nu puteam intui tot timpul dezastrele, totuși, în
linii mari bănuiam catastrofa. Când am intrat în casă...
plutea o umbră de iritabilitate în jur. Se acumulase
această neîncredere între Rebecca și Laur, iar privirile
lor spuneau totul. Cu toate astea nu era nici măcar o
aluzie transparentă care să-mi dea de bănuit ce se
întâmplase între ei. Să fi fost starea mea de spirit sau o
falsă problemă?! Un caz pentru început neelucidat.
- Hai, afară! se auzi vocea poruncitoare a lui
Laur. În ochii Rebeccăi pluteau lacrimi.
- Ce s-a întâmplat? am intervenit eu.
- Nimic, a răspuns Rebbe, însă de data asta nu
126
puneam preț pe răspunsul ei.
- Nu, nu-i așa, am contracarat eu dorința ei de a
mă face să-nțeleg că totul era în ordine.
În timp ce ea a intrat în sufragerie pentru a-și lua
cele câteva mărunțișuri de pe masă, am intrat după ea
și am închis ușa. Știam că nu mă poate minți.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat și de data aceasta,
deși ușa trântită la apartament îmi sublinia clar ideea
că avusese loc o ceartă și încă una aprinsă. Știu că vei
ceda în final. Totul depinde de timp.
Rebecca prefera să rămână singură cu gândurile
ei, să iasă din casă cu tristețile ei și obsesiile care o
nimiceau fără doar și poate.
- Deci? am întrebat insistând. (nu eram o posedată
a științelor oculte, începusem însă să-i cunosc tainele
și cineva, o forță supremă, poate un înger, ori semnalul
misterios venit de dincolo de zare îmi sugera să
intervin aici și acum.)
Cu un ton absolut sobru și dezinvolt, m-a
anunțat:
- Ne despărțim. În clipa asta aș vrea să mor! E
doar vina mea! Eu sunt de vină...
- Eu nu contest vina unuia sau a celuilalt. Ce s-a
întâmplat însă?
Simțeam că acolo se aruncaseră cuvinte urâte,
simțeam că furia clocotea, la fel și durerea. Dar pe
mine mă contraria opacitatea situației. „Ce se întâmplase
de fapt?! Și orice s-ar fi întâmplat, nu o puteam lăsa să
plece așa”. M-am gândit la mine și la suferința anilor
127
Rodica Nicoleta Ion
mei, știam că trebuie să schimb, că pot și că trebuie să

schimb firul evenimentelor, să tai, să rup și să-nnod. I-am
dat jumătate de distonocalm și am rugat-o să se așeze
și să-mi explice. Era într-adevăr incomod să o facă.
- Relația voastră este mult prea profundă pentru a
se rupe, i-am spus. Șterge-ți lacrimile! Reculege-te,
apoi hai să vorbim! Știi că poți avea încredere-n mine.
Fusese o criză de gelozie, asta înțelegeam eu
prea bine, dar care fusese taina care o generase? Dacă
doar asta ar fi fost cauza, motivul principal era
iubirea, iar tot ceea ce se întâmplase avea să se
rezolve cu brio. Deci pentru mai multe detalii, am să
spun că toate aceste scene, aveau ca generator nimic
altceva decât o glumă... cu altcineva. Cât de greșit
fusese ea interpretată și de ce, aveam să aflu peste
puțin timp. De ce se întâmplaseră toate acestea?
Rebecca era un copil încă. Îl cunoscuse pe acest „X”,
ca pe un posibil vânzător de teren, tatăl său și tatăl ei
făcând în cele din urmă o tranzacție reușită. Iar „X”,,
trebuia să fie mijlocitorul între tatăl său și tatăl
Rebeccăi. Dar nu intru în detalii ce nu interesează
cititorul, ci trec mai departe la subiectul anterior
relatat. Totuși se cuvine să redau mesajul potrivit
căruia situația s-a precipitat, transformându-se într-un
scandal de proporții: „Soarele meu, scuze, dar adormi
cu pisicul în brațe.” Ei bine, acest „soarele meu” era
chiar cheia dezastrului lor.
- De ce Rebecca? Ce ți-a lisit? Nu ți-am oferit eu
totul?!
128
Pentru mine era simplu, dar trebuia să-i las să-și
consume mai întâi tensiunea nervoasă, apoi să intervin
și să îi ajut să înțeleagă cum stau de fapt lucrurile.
I-am spus Rebeccăi:
- Ia aminte și nu mai greși niciodată astfel!
Bărbații au mereu o doză de gelozie care le întreține
dragostea. Rivalul poate fi și imaginar, aici însă el este
o bază, există, chiar dacă nu este un oponent al relației
voastre. Faptul că nu puteți sta împreună atâta timp
cât v-ați dori, este primul motiv. Cel de-al doilea ar
fi... „cum arăți”. În general bărbații își revendică
drepturile. Și își pun întrebarea: „pot fi eu la nivelul
așteptărilor ei?!”. Ei, iată câte motive pot fi în spatele
acestui nod destul de bine făcut. Dar acum el se simte-
nșelat, se simte trișat, se simte rănit, mai mult,
amintirile trecutului revin cu sălbăticiune-n memorie.
Ascultă-mă! Asta nu-i despărțire. Nu poate fi. În drum
spre Casa de Cultură Traian Demetrescu s-a mai
liniștit și s-a lăsat dusă de valul încurajărilor mele.
- M-aș fi simțit falsă dacă aș fi șters acest mesaj.
Nu avea nici un temei. Cu toate astea... vedeți?! Și
„soarele” ne poate aduce belele.
- V-ați aruncat vorbe urâte. Cu toate astea... îl
mai iubești?!
- Da, a răspuns ea fără să ezite.
Același a fost și răspunsul lui.
Se aprinsese, flăcările cuvintelor lui arseseră,
generaseră stări negative, căutau răspunsuri și înainte
de toate căutau un echilibru în urma căruia să poată
129
Rodica Nicoleta Ion
lua o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Eu făceam toate demersurile pentru a da o șansă
relației lor. Intenționam să-l determin s-o sune când se
va calma, căci ea confirmase că-i va răspunde la
telefon. Dar asta le prelungea nepermis de mult
suferința. Dezbateri, ambiții, tensiune... I-am spus:
- Gândirea ta este opacă acum. Privește lucrurile,
dar nu într-un mod obiectiv, fii mai degrabă spectatorul
lor. Dacă ar fi fost o replică având un mesaj ascuns, ea
nu ar fi fost la vedere. În plus, dragă „pisi”, de ce ar fi
spus că a adormit cu tine în brațe?! În altă ordine de
idei ar fi șters mesajul, dacă asta o incrimina, fără ca
tu să ajungi să-i cunoști conținutul. Dar știi ce mi-a
spus? „m-as fi simțit falsă!”. Ce dovadă mai cauți?
- Dar înțelege că nu era cazul să apeleze la
intimități.
- Intimitățile astea au fost în opinia ei doar o
glumă. În plus eu am putut discuta cu „soarele meu”
și, crede-mă, nu e cazul să te agiți în zadar. Păstrează
aerul intim al relației voastre și treci la sentimente mai
bune!
Și relaxarea psihică a luat încet, încet, locul
tensiunii. Doar ritmul sacadat al inimii și suspinele,
mai aminteau de amarele replici ce se consumaseră
anterior. Liniștea devenise dintr-o dată apăsătoare, ca
răspuns la dulcea împăcare. Era un simbol al iertării.
Era o tăcere lipsită de nuanță, inimaginabil de gravă.
Împrumutat parcă de la catalogul bizareriilor, aerul de
indolență afișat de cei doi, instantaneu, nu se potrivea
130
nici unuia dintre ei. Deveniseră obiectivi. Iar aerul
acela... era doar o mască. Erau două ființe cu personalitate
marcantă, el suferea de posesivitate, ea suferea din
iubire.
- Ți-a trecut supărarea? Hai, pisi!
- Îmm...
Curios lucru, le-ar fi făcut pe amândouă odată. O
iubea, dar o și pedepsea, iar ea se supunea simțind
rodul dulce al împăcării. Așa sunt bărbații. Simt
nevoia de control asupra celor dragi lor. Eu eram
consternată de reacția lui, însă ce puteam face? Într-o
alianță de nedeslușit continuam și gândurile și
lacrimile Rebeccăi. Mă auzeam repetând: „Mai dă-i o
șansă! Mai dă-i o șansă!...” Și gândul se repeta până la
epuizare și cădea ca o cascadă în mine.
Nu, nu tonul era imperturbabil, ci sentimentul de
teamă, căci se instalase ca un instrument ce pune
stăpânire pe minte, ca un devorator de emoții. Se
tocase liniștea admisibilului, dar tăcerea continua să
existe. Și referitor la discuția lor, ajunseseră la
concluzia că mai grav decât un eșec ar fi fost pericolul
unui joc dublu. Cazul însă fusese închis și concluzia
trasă de îndată ce s-au sărutat simplu, fugar, dezinvolt,
supoziția prăbușindu-se în fiorul dragostei ce îi
controla.
- V-ați împăcat? am întrebat eu, însă în întrebarea
mea era și uimire și fericire. Nici nu îmi trebuia un
răspuns, căci răspunsul era evident.
Aceste clișee comportamentale, de atitudine, au
131
Rodica Nicoleta Ion
mai apărut în trecut, vor mai apare pe viitor, însă

intensitatea acestuia și-a lăsat amprenta prin impactul
pe care l-a avut și asupra celor din jur. Poate a fost o
lecție de viață, mai mult sau mai puțin înțeleasă, dar și
un punct de cotitură al relației lor. Pe un teren afectiv
și așa destul de facil de zguduit, șocul nu a fost tocmai
o mângâiere. Prezentul, nu ca martor, ci ca participant,
nu îți dă posibilitatea de a gândi subiectiv, căci
intervin stările emoționale, furtunoase și doar abia mai
târziu poți privi lucrurile prin ochii... protagoniștilor-
spectatori. Ne place sau nu, ne trăim propria dramă,
sau propria bucurie, consemnând-o în bucăți de amintiri
rămase neșterse, nimeni nu poate a sau nu vrea „a
trăi” pentru noi. Au trecut anii... aproape cinci.
Între timp Rebecca s-a obișnuit cu emoțiile
examenelor, cu laboratoare și practică, cu răspunsul
sec al bolnavilor, privirea goală și sufletele zdrobite,
cu „de ce”-urile incendiare, aproape brutale. Nu știa
dacă suferința psihică ori cea fizică treabuiau mai
înainte tratate. De multe ori bolnavii perorau poeme
neînțelese, mulțumind celor care voiau să-i scoată din
transă cu un surâs disprețuitor, chiar și acela pierind
fulgerător sub impulsul durerii. La început o biciuiau
stările lor, se bosumfla și se închidea în sine, uitându-
și rolul de medic. Ar fi vrut să se șteargă durerea
aceea și să-i vadă zâmbind. Ar fi avut un zâmbet
frumos. Toți și pentru toți acel zâmbet este frumos,
atunci când vine ca un „Da” adresat vieții. Dar așa
cum era ea, metodică și plină de scepticism, nu credea
132
în minuni, de aceea, după o cafea ce o ajuta să se
reculeagă, se întorcea la patul bolnavilor, îi încuraja și
îi ajuta să privească prin geamul mat al suferinței,
lucirea soarelui de mâine. Știa că studiul și abnegația
pentru meseria aleasă, doar acestea o puteau ajuta. Nu
spun vorbe în vânt, este greu să devii medic cu
aptitudini. Rebecca însă a reușit. A reușit și în relația
ei. Ea a fost cea care l-a susținut tot timpul pe Laur în
proiectele lui, datorită ei el și-a continuat facultatea și
a devenit un bun proiectant. Ea a devenit Nicolae
Mihaela Rebecca după ce el a terminat facultatea. La
finele facultății lucra și ea, ca medic, alături de un
medic renumit al Craiovei. Gândurile sale se îndreptau
însă spre endocrinologie și spre examenele de laborator.
Era o muncă laborioasă în care se implicase cu patos
din prima clipă.
- Mami, dacă nu ați fi fost alături de mine, eu nu
aș fi putut vreodată să ajung medic.
- Eu nu am făcut nimic, draga mea.
- Sunteți modestă, știu. Dar m-ați ajutat să-mi
descopăr vocația. Acum nu cred că m-aș mai încumeta
să fac dreptul, căci fiecare are dreptul... la viață. Și la
bază, din învățăturile celor ce le sunt părinți cu iubire
de prunci.
- Dreptatea este în felul tău, draga mea, „fii om
cu cei din jurul tău! E cel mai drept lucru și cel mai
nobil gest...”. chiar dacă și în meseria asta sunt
oameni dezgustători, hiene înfometate care își caută
un scaun comod, să știi, doar dragostea pentru om te
133
Rodica Nicoleta Ion
va înălța. Nu trebuie să te motiveze ceva pentru a fii

om, trebuie să simți că acolo este nevoie de tine.
Precum o carte frumos dactilografiată, cu încrustații
de aur, filigramate, se deschidea orhideea ce mă cucerise
cu firea ei blândă. De multe ori regretam înserarea,
căci eram nevoită să mă retrag în camera mea. O
liniște sfidătoare mă cucerea, limitându-mi excesiv
existența. În cioburi de secunde îmi căutam liniștea
cenzurată de gânduri și sentimente ambigue. Ce gânduri
dubioase și contradictorii!... Oboseala născocea fel de
fel de scenarii. Un surâs sceptic, ca un travestit
indiferent, ca o umbră, a alunecat într-un dans ireal.
De ce ea, Rebecca, nu apăruse mai devreme în viața
mea și a lui?! Am adormit...
...............................................................................
Timpul a făcut din Rebecca un medic bun. Lucra
cu sârg, lucra metodic, cu mult calm și hotărâre, ca și
când nu ar mai fi existat în jur nimic altceva care să-i
atragă atenția, lucra bazându-se atât pe experiență, cât
și pe nemărginita dragoste ce o purta semenilor. Avea
o înclinație firească, aceea de medic, ce îmbinată cu
dorința ei de a fi OM, dusese sufletul pe scara
transcendentală a valorilor și a virtuților. Îi fusese
hărăzit să devină medic. Nu-i plăceau lacrimile, de
aceea suferea de un sentimentalism clasat la extreme
și lupta pentru a-și încuraja pacienții. Uneori câștiga,
alteori nu, nu se dădea însă bătută. Corespondența
emoțională dintre medic și pacient era necesară și
acest lucru reprezenta de multe ori un câștig de cauză
134
în fața agresiunilor bolilor.
Ca și soție, sau nu, ca viitoare soție, își juca rolul
perfect. Pietrificase cu măiestrie o relație, de multe ori
fisurată. Și iată că o aștepta linia de sosire – pregătirile
pentru nuntă. Era un râu tumultos, nu avea timp de
odihnă, căuta să se implice în toate și nu avea
momente de respiro prea des. Cu toate astea nu părea
obosită. Datorită ei, chiar și coșmarurile mele pieriseră.
Sau poate că nu mai aveam timp pentru ele. Visam
numai clipa când o voi vedea îmbrăcată în alb, pe
drumul către altar. Clipa cea mare se apropia cu
repeziciune. Mai erau câteva luni, da atât de puține
zile până la marele start. Chiar și imperturbabilul calm
al lui Laur a fost zguduit. A început goana după apă,
sucuri și vinuri, inepuizabilele drumuri după ținuta de
gală, probe, emoții, dansul mirilor și un nesfârșit du-
te-vino. Zbuciumul acesta îi făcea mai frumoși și mai
responsabili, la fel și munca, căci se angajaseră și
acest fapt le dădea stabilitate în deciziile importante.
Oriunde buna dispoziție era subiectul cheie ce le
deschidea poarta spre un alt univers. Vai! Invitațiile...
și camera, cameramanul cu toate ale lui... de ele
uitaseră cu desăvârșire. Și tot ei trebuiau să se ocupe
de lucrul acesta. Bine-nțeles vor avea în vedere și
albumul de nuntă, nici nu s-ar fi putut altfel. Ședința
foto avea să fie frumoasă, dar obositoare. Dar cea mai
obositoare se vădea a fi „rochia de mireasă”.
Mamelor le revenise sarcina de a discuta cu
preotul, iar tații se angrenaseră în discuții despre
135
Rodica Nicoleta Ion
petrecerea de după nuntă, cât de bune vor fi fripturile...

și vinul, dulcegăriile pentru doamne și tortul de a doua
zi. În principal, cea mai importantă sarcină a lor era să
se supună cuminți pentru corvoada de a încărca
portbagajele și de a avea răbdarea cuvenită în momentele
de mare încercare. S-au înarmat astfel cu reviste și
sticksuri, hotărâți să câștige lupta cu timpul. Și uite
așa au trecut toate, timp și emoții, griji, nervi și
surprize. Spontană în acțiunile ei, Rebecca atrăgea
atenția celor din jur, molipsindu-i cu starea sa de
spirit.
Rupsese involuntar bariera raționalului, completând
fericirea cu o iubire celestă, nemanipulată și pură. Se
detașase de latura umană a vieții și expresia de fericire
de pe chipul ei arăta acest lucru. Un chip angelic ca o
lumină dedublată de lumina divină... De multe ori
simțea însă în plecările ei misiuni dificile și atunci
Rebecca cea veselă lua o expresie gravă și
indestructibilă, aceea a unui misionar prost plătit, care,
dintr-un bizar simț al răspunderii, dorește să finalizeze
actul în care s-a implicat. Atunci se închista într-o
muțenie de piatră, adoptând o formă minerală a firii,
mototolindu-și gândurile și lăsând un foșnet de suspine
să însoțească liniștea tainică. Se spune că între om și
natură există o legătură eternă, imperceptibilă și
divină. Ei bine, Rebecca avea și ea o legătură tacită cu
acest element. Starea ei de spirit era mereu un
„preambul” la cum va fi vremea. De ce nu, la fel s-a
întâmplat și acum. Cine s-ar fi gândit oare că cerul
136
senin ascunde în adâncu-i furtună?! Cine se gândea
oare că Rebecca cea veselă se pregătește să plângă,
plânsu-i răbufnind întocmai furtunii?!
Cerul se schimbase brusc, colorându-se-n gri. Părea
un apus îngrijorător de sinistru. Apoi griul devenise un
gri-petrol , atât de înspăimântător și de amenințător,
că nu mai era nevoie de confirmarea meteorologului
că va ploua. Pete alb-rozalii se roteau în spirale în
zare, nu foarte departe. Vântul își juca rolul de dirijor
iscusit trecând de la o notă la alta cu rapiditate.
Trotuarul încins emana un miros de cuptor din care
abia s-a scos pâinea rotundă și coaptă, iar picăturile de
ploaie, mari și obraznice, poposiră cu hotărâre... pe
caldarâm, primele evaporându-se suspect de repede.
Apoi o rafală de picături, purtată într-o ceață de apă -
o draperie nesfârșită și rece. Pe ramurile copacilor,
cârlionți arămii se alintau în stalactite-ndrăznețe,
aplecând în mătănii verdele crud. Ar fi vrut să fie în
inima parcului, în mijlocul ședinței foto cu iubitul ei.
În clar-obscurul inimii sale, iubea ploaia, o venera
considerând-o prolifică. Purificatoare, virgină... acum
însă, nu avea nici umbrelă și nici nu-și încheiase
misiunea. Fenomenului urma o stare de beatitudine,
de beție, apoi oboseala din care toți ai casei păreau că
nu se mai ridică. Nu era un eșec, era o stagnare, un
timp de odihnă și de refacere.
Privind prin fereastra încețoșată, spuse cu
fermitate în glas, dar și cu o urmă de tristețe ce îi
determina starea de spirit:
137
Rodica Nicoleta Ion
- Trebuia să mai și plouă!

Ploaia părea o convenție, avantajoasă până la
urmă, făcută cu spiritul ei. Aparent detașată, inițial
relaxată, căuta parcă un motiv de mânie. De ce oare
își găsise să plouă tocmai acum?! Dar mânia ei se
volatiză în fracțiune de secundă când ființa iubită își
făcu apariția. „Pisica sălbatică” decisă să-și desfacă
gheruțele din pernițe, se calmă brusc. Cu o voce
părintească de-a dreptul, cu o bonomie pendulară și
clară, Laur o întrebă:
- Ești tristă? Nu mă pot înșela...
Nici nu voia. Pedagogic ar fi fost mai avantajos
să îl mintă, însă conștiința îi dicta să meargă în linie
dreaptă. Teoretic l-ar fi nedreptățit dacă și-ar fi început
viața cu o minciună, în plus eșafodul demonstrațiilor
ei spirituale era etapat cu adevăruri din clipa în care s-
au cunoscut. În plus starea ei ar putea da sentimentul
unei imaginare trădări și lucrurile s-ar complica fără
sens. Îi spuse așadar:
- E ceva... legat de vremea asta ciudată.
Un frison i-a scuturat trupul și buclele negre și
mari s-au scuturat peste umerii lați.
- Nu te înțeleg eu prea bine, dar un lucru e cert.
Trebuie să te odihnești. Nu este cazul să te expui unei
răceli în perioada imediat următoare.
- Ai dreptate.
Brațele ei tinere i-au încolăcit gâtul, făcându-i o
invitație subtilă la somn. Câțiva stropi îi mai străluceau
pe umerii goi și bronzați, alunecând de pe părul acum în
138
dezordine.
- Ah, era să uit! spuse Laur. Am luat ceva pentru tine.
- Îmi plac surprizele. Știi asta, deci nu mă ține-n
suspans.
- Poți să închizi ochii?
S-a supus cuminte ca un copil. Chipul ei părea
acum ca al unui mucenic rătăcit printre pământeni.
Credea și era motivată să creadă în iubire, în
sinceritate și în prietenie veșnică. Chiar dacă de câteva
ori credința ei fusese-nșelată. Existase cândva o
„prietenă”, o fire vampă, o personalitate fără prejudecăți,
cu un vocabular „prețios” și un comportament peste
limitele normalului, trădând cu dezinteres tot ce ea îi
oferise mai de valoare. În timp, după ce și-a revenit
din șocul și din jocul trădării, s-a remontat psihic și
bazându-se pe conceptul „ce nu te ucide, te-ntărește”,
a reușit să consolideze și să se alieze cu o prudență de
invidiat.
- Deci... ce mi-ai adus?!
- Deschide ochii! Ba nu! Rămâi așa doar o clipă!
Fâșâi celofanul și pe fondul unei curiozități
crescânde, Rebecca încercă să ghicească.
- Un pluș?
- N-ai ghicit.
- Ceva dulce?
- Cum? Nu ești la cură?!
- Bilet la teatru?
- Pe o vreme ca asta?!
- Mă dau bătută!
- Ce-și dorește mai mult și mai mult o femeie?
139
Rodica Nicoleta Ion
- Un copil.
Au început să râdă. Rebecca a deschis ochii.
- Trandafiri roșii! M-ai făcut mat. Sunt florile
mele preferate. Văd că nu ai uitat.
- Poate pe la 100 de ani... când exercițiul intelectual
are fisuri în fundament...
- Ce-ai zis?!
- Trandafirii roșii vor fi un reflex...
- Imortele, iubitule! Atunci nu-ți va mai ajunge
nici pensia, nici timpul.
- Timpul?! Hm!
- Citești ziarul cu lupa... Nu mai vezi la distanță.
Dacă nu ți-ar fi foame nici nu ți-ai mai aminti că exist.
- Nu fii dură!
Hapciu!
- Vezi? Ai răcit.
- Este momentul să-ți dovedești afecțiunea.
Rebecca a trecut peste toate. A trecut și peste
trădarea „prietenei” sale și a „înamoratului trădător” și
i-a invitat la nuntă spre a savura fericirea ei. A fost o
nuntă de vis. Au trecut doi ani, două luni și două zile
de la visul acela. Și lacrimile... lacrimi de bucurie. Și
viitorul?! Un viitor strălucit. Rebecca a devenit un
medic psihiatru de excepție. Căminul ei, căminul lor,
este un colț de rai încărcat de lumină și pace
spirituală. Drumul a fost pavat cu adevăruri și cu
dreptate și liniștea îngerească le-a oferit un alt dar. Un
dar minunat – o fetiță cu ochi negrii, mari și buze
cărnoase, cu năsuc cârn și păr negru, cârlionțat. Sunt
140
mândră că sunt bunică! Și fericită... Parcă mai ieri mă
văd pe șezlongul din dreptul nucului, cu puiul de om
pe brațe, croind povești cu zâne și feți-frumoși. Parcă
mai ieri mă văd cu puiuțul de om ținându-l de mână,
învățându-l întâii pași.
Și când la petrecerea de un an a pus mâna pe pix,
am spus că va fii scriitoare, așa, ca bunica paternă. Și
a pus mâna atunci și pe carte și am spus: „va citi mult!
Va fii un om învățat!”, ca bunica meternă... Iar când a
pus mâna pe bani am gândit: „va fii bogată copila!”.
Iată cum se împlinește un vis după două generații!
Este visul meu... Voi fi având poate o sută de ani la
una dintre lansările la care va fii întrebată:
- Cui îi semeni? De la cine moștenești acest har?
Iar ea va răspunde cu mândrie în glas:
- Harul... este de la bunica. Și tatăl ei, și mătușa
tatălui ei ar fii scris...
- Și... ce-au publicat?
- Bunica are multe cărți publicate, un impresionant
număr de glosse, multe, foarte multe poezii, romane,
dar cel mai valoros roman al său este „ Dialogul cu
fericirea”, un roman al sufletului. Știu asta tot de la
ea...
- Era fericită?
- O puteți întreba...
Mă văd cu ochii scăldați în lacrimi, privesc
albumele de fotografii, mă năpădesc amintirile și
parcă aud ecoul infinit al acelei întrebări simple:
„bunica era fericită?!”. Era?! Nu mai știu... acum însă
e fericită că are în juru-i iubire, credință, lumină...
141
Rodica Nicoleta Ion
bunica e fericită că un înger o înlănțuie cu brațe de

catifea, o ascultă cum povestește, îi sărută obrajii...
bunica e fericită că în leagănul brațelor ei stelele
strălucesc mai ceva ca Luceafărul eminescian.
„Ea” este un înger, un înger fără de nume,
necunoscut încă, doar zămislit în gândul bătrânei
bunici. Sau poate că bunica nici nu este bătrână, poate
nici nu este bunică, cine știe?! Dați timpu-napoi! Nu
vă grăbiți să găsiți un sfârșit! Rebecca și Laur mai au
până să împlinească această poveste.
- Mamaie Cornelia! Mamaie Rodica! se aude din
viitor glasul Otiliei. De ce Otilia? Pentru că așa îmi
doresc să o cheme. Mă întreb dacă dorm, ori dacă
lucrurile se petrec întocmai în momentul acesta. O
logoree, un vocabular universal se derulează pe retina
unui prozator. Poate fii o poveste, dar și poveștile au
adevărul lor. Rebecca luptă cu „replici amare”, luptă
cu viața și cu rigorile ei, pentru a fii fericită. Rebecca
va fi fericită pentru că merită, i se cuvine acest drept,
vă spun și sunt convinsă de asta.
Tocmai de aceea vă voi lăsa să alegeți acestui
roman, voi singuri, sfârșitul. Florin Spiridon îl învață
pe micul Eduard să pescuiască, ori construiește împreună
cu el vise în miniatură. Nucul bătrân adăpostește atâtea
povești! Replici amare! Replici amare! Dar și clipe de
fericire, trăiri intense și evenimente marcante. Achi e mai
bătrân ca un om. L-am cunoscut și l-am îndrăgit. Un
ghem negru și jucăuș. „Replici amare?!” „Viață de
câine?!” Trecătoare sunt toate. Va fii și pentru ele, cum
142
va fii și pentru noi, un …
143
Rodica Nicoleta Ion
SFÂRȘIT
Dar totul e bine când se termină cu bine... Nici

nu poate fi altfel. Oh! Cât de frumos ar fi ca viața să
fie precum e scrisă în carte! Dar cartea este doar visul
din sufletul nostru spulberat în zorii de ziuă și-n
apusul de viață... Păcat! Mai bine am trăi de-a pururi
în vis și am muri în prima secundă a vieții.
Sub pleoapele grele, de plumb, somnul își continuă
periplul trecând nepăsător prin gările vieții.
Târzii și nestăpânite „replici amare”... am dreptate,
Rebecca.
Și dincolo de aceste replici, adevărul. Anul 2021,
luna octombrie, un înger se îmbracă în alb. Până
atunci, până la fericirea supremă, alte bariere vor sta
în calea marii iubiri. Acum lupta cu pandemie și
câteva mărunțișuri... Dar iubirea învinge. Iertarea este
pansamentul sufletelor rănite.
Doi ochi de ciută sclipesc de bucurie sub rama
ochelarilor fumurii. Un zâmbet împarte visul în
fragmente de lumină, în timp ce pașii sfioși trec pragul
bisericii. Un jurământ tacit, un DA ce înseamnă o altă
lume în care ea și el se vor aventura pentru eternitate.
Ești prima din fiicele pe care nu le-am avut
niciodată.
Bine ai venit în viața mea și a fiului meu, Rebecca!
Acum sunt o mamă-mplinită. Iar tu ești cea mai
frumoasă mireasă. Și cea mai blândă... Ești minunată,
Rebecca!
144
Și chiar dacă au mai fost și momente urâte ce ne-
au umbrit clipe de viață, iertarea și iubirea au pansat
sufletul rănit și au ales ca pașii noștri să meargă
împreună pe același drum.
Mă bucur pentru realizările tale și pentru faptul
că ai ales să fac parte din viața mea.
Printre umbrele vieții, o mamă de adopție își
poartă amintirile printre rânduri. Ți le las ca un semn
al dragostei mele, Rebecca Mihaela Spiridon (Nicolae).
Fericirea ta și a voastră, va face ca jumătate din mine
să se simtă-mplinită.
Vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți pentru ca
eu să fiu fericită!
Vă iubesc,
Mami!
Nu vreau însă să închei această poveste fără a vă

aduce la cunoștință un amănunt ce poate însemna
pentru mulți dintre cititori o informație de o valoare
inestimabilă. Înainte ca Rebecca să se fi născut, într-
unul din visele mamei sale i s-a arătat un semn. I se
spusese ca fiica ce avea să se nască să poarte numele
de Rebecca, lucru care s-a și întâmplat de altfel. Dar
numele acesta îi era predestinat?! Cel mai probabil,
da.
Biblia ne amintește de acest nume. Și iată cum:
Rebecca era de un curaj și o credință remarcabile, iar
aceste calități se regăsesc și la copila cu ochi umezi de
căprioară, aleasa fiului meu. Era tânără, frumoasă și
harnică și din nou regăsesc la ea aceste calități de
145
Rodica Nicoleta Ion
legendă. Ospitalieră și blândă, cu o inimă de aur,

sinceră și înțeleaptă, umilă și înțelegătoare, Rebecca
este pansamentul sufletelor bolnave. Isac, soțul Rebecăi
era tandru și afectuos, plin de îngăduință, cu suflet
curat, plăcut celor din jur. Într-o uniune frumoasă, în
iubire de Dumnezeu, au dus mai departe moștenirea
de veacuri. De la povestea Rebecăi și a lui Isac sunt
peste 3900 de ani, dar cei ce au urmat au înțeles că
temelia familiei a fost și va rămâne credința.
Cu respect și cu loialitate, prin furtunile vieții,

cei doi tineri, Rebecca și Laur, vor trece și vor birui.
Căci nimic nu este mai puternic ca credința și ca
iubirea de Dumnezeu și de semeni...
146

Ion Rodica Replici Amare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ion Rodica Replici Amare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rodica Nicoleta ION

Dedic acest roman fiului meu, Marius Laurențiu

O mireasă trece pragul bisericii cu lumină în

Dumnezeu a lăsat ca fiecare să lase pe tatăl său

Replici amare – Rebecca

Vă vine să credeți?! Un înger cu aripi de ceară,

frustrată, golită de sentimente și de lumină, răstignită

devin vânători ai propriilor idei, au o ideologie nouă,

pentru chipul angelic ce ascundea parcă o cascadă de

lacrimi. Mă simt întocmai unei comete ce-și caută

umbre cenușii interiorul modest mobilat. Cu o

momente astrale încerca să ascundă întunericul care

și-acum în sufletul meu ca un clopot, dulce,

muzică siderală împodobea strada și lumea aceasta

nestăvilit ce mă purtau înapoi în lumea copilăriei.

cu asprime denivelările și deformațiile prezentului.

suntem noi în măsură nici să judecăm, nici să comentăm

Asemenea ființei, asemenea purității ce derivă

din tot sufletul. Durerile tale și lacrimile s-au convertit

Inima ta însângerată pulsează. Doar mintea ta istovită

tulbură și se adâncește în mine și spaima dar și

- E autorul ce nu dă nici titlu și nici suflet operei

invincibilă până la ultimele fibre ale luminii. Ne-am

bucată de întuneric, apus... Nu te oprești însă din

dintr-o dată. Poate dormiți... sau poate sunteți prea

ascunsese anotimpul renașterii, iar acum își ițea capul

Nu trebuie să fii arogant pentru a te face-nțeles,

pacea visată. Arderi, arderi de tot felul, căci... și

reci. Era ceva ce nu aveam dreptul a cunoaște –

alt timp, doar sufletele, ca notele unui diapazon se

Expresia fermă a feței tatălui său o întoarse din

Rebecca și-a anunțat vizita printr-un telefon

răspundea pe măsură și în acele momente ființa ei

faima cu modestie și detașare. Ne copta în necuprinsul

greu de înțeles, dar atât de minunate, brodate cu fire

îmi ardea ochii și mă consumam ca o romanță de

Oboseala mă târâse într-o inexplicabilă și neprevăzută

aducând cu ele bucurie și fast, lăsând în suflet aroma

așa cum în perioadele de grea cumpănă, de presiune

copilăriei mele. Și eu făcusem greșeli altădată. Acum

lacrimile. Pe strada pustie aproape, rareori se aud

un miraj... căci acum, o mască, o altă mască îmi izbea

personalitate unică, greu de tolerat, eram prea puțin

sentimente umane. Poate că suntem ultima generație

odată umplut... Mama ta a dăruit atâta iubire... iar

încins până la refuz și praful măcinat de cărbune.

fără nici un pic de respect față de mirajul acesta.

apoi devenită plăcere. Nu trebuie decât să-ți dorești să

acelei dimineți, creând jocuri intelectuale aparent

- Draga mea, nimic nu este întâmplător. Orice

egală măsură. Îmi place să urmăresc grandoarea

țărmurile durerii. Mă închipuiam eu însămi luptând cu

din afara noastră nu puteam intra decât în acest fel. Și

De fapt dintotdeauna a fost iubită... da, a fost iubită

Acasă?! Ce vizită neașteptată! Și ce bucurie

liniștea grădinii de vis. În acele mirifice clipe, viața

- Nu vrei să mergem afară?

în perioada copilăriei. Acum știa cu adevărat ce poate

datorită monotoniei un chin, era spațiul ideal pentru

ascundea în el doar semne de întrebare... Mâlul

doar că poate fi prea târziu și nu ne mai e necesară.

ar fi cea care precede organizarea unui eveniment, ori

Metrica timpului era aceeași ca întotdeauna, însă