Cercul 1: În loc de o posibilă prefață

Eu mă întreb, eu îmi răspund

— De ce ai scris această carte când ştii că n-are cititori?

— Am scris-o fiindcă plec Departe. Plec în curârd. Plec de cu zori.

— Atunci de ce ți-ai dat risipa,nesomnului în izvodiri?

— Ca să mă regăsesc în clipa mai multor dâre de iubiri.

— Iubirile din care însuți destinul vieții ți-ai țesut?

— Așa e cum întrebi. Întocmai. Cum înțelept ai priceput.

— Îți iei și dârele cu tine sa-ți fie scutieri părtași?

— Tu-n locul meu la fel ai face, de nu faci parte dintre lași.

— Iubirile față de cine și cât de mari sunt în cuprins?

— Iubiri de tine și de mine, și-n toate, dacă sunt convins.

— Convins în toate? Dar în toate n-ai întâlnit și neiubiri?

— Ba cum să nu, pe-ndestulate, cât Cerul în nemărginiri.

— Dacă vorbești de Cer Înseamnă că știi iubirile de Sus?

— Chiar gândul ăsta mă îndeamnă, să știu cum sunt, cum li s-a spus.

— Cum li s-a spus? De către cine? şi dacă ştii în ele crezi?

— Ești prea grăbit să-ți dau răspunsuri și uiți pe ce locșor mă vezi.

— Cum ce locșor? Nu ești ca mine? Nu pământean ca mine ești?

— Sunt pământean, sunt ca și tine, dar eu mă schimb când nu gândești.

1
— Nu te-nțeleg în ce privință asemănarea mi-o înșeli?

— Nu ți-o înșel, dar în credință eu am temeiuri de-ndoieli.

— În ce credință, de exemplu, tu vrei să te deosebești?

— Credinţa osanată-n templu în fața celei pământești.

— Nu ești prea încrezut în tine și prea pedant în formulări?

— Eu cred în ce îmi face bine, ce nu, așez sub întrebări.

— Tu vrei sa facem schimb de roluri, să-ți dau eu ție socoteli?

— Eu vreau să scoatem de sub storuri credințele cu îndoieli.

2
 Cifra 13

Unii ți-au zis “cifră ghinion”

Alții ți-au zis “cifră cu noroc”.
Ce e adevăr și ce e zvon
Eu încerc acum să dezghioc.

Retrăiesc în cercuri drum cu drum.

13 cercuri strânse la un loc
dâre de lumină și de fum
Între ghinion. Și-ntre noroc.

Nu 1e ştiu sorocul cum le-a fost

fiindcă tuturor le-a fost sortit
și noroc, și nenoroc în rest
sub al îndoielii drum cotit.

Limba Română
“Omul nu trăiește numai cu pâine,
ci și cu orice cuvânt care iese din
gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4)

Mă plec în fața ta Limbă Română

prea binecuvântată de Cel sfânt
că eşti pe dâre de iubiri stăpână
și le îmbraci în cel mai bun cuvânt.

Cuvântul “pâine”, pururi hrănitor,

cu “Dă-ni-1, Doamne”! înfrățit mereu
Tu îl veghezi în cel mai sfânt sobor
Să lase în suflet dâre panaceu

Cuvintele-nrăite-n timpul lor

Tu le usuci şi le arunci cât poți
ca un cinstit și bun semănător
ce știi neghina din grânar s-o scoți.

3
 Iubirile în oglindă

Să ne privim iubirile-n oglindă

ca daruri între daruri pe pământ,
numai oglinda ştie să surprindă
ce dâre lasă ele-n jurământ.

Din suflete iubirile țâşnesc

în două chipuri arse în simțiri:
un chip de pământean şi-un chip ceresc
părtașe şi-n alint şi-n vrășmăşiri.

Tu în oglirda ta cum ți le vezi

când ochii i le licăre avizi?
Mi-e teamă că prea mult le ondulezi
Şi-ţi este imposibil să decizi.

Dragostea biblică
“Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4:8b)

Nu L-am văzut, nu-L văd, cum nimenea

nu L-a văzut în Sfânta lui Lumină,
dar am văzut, și văd, și voi vedea
prea vasta și frumoasa lui grădină.

Grădina mea, a ta, a tuturor

cei care din Scriptură ne-am desprins
Îngemănați ca frați și ca surori
sub al iubirii nimb de neînvins.

Grădină-rod de meri și trardafiri

de spice, și fânețe, şi ştiuleți
de ciripit de păsări în delir
clopoței în clinchet prin nămeți,

Gradină-n tot ce astăzi mostenim

din dragoste, cu dragoste de noi,
4
sădindu-le-n urmași cu sfânt altoi,
prin dragoste cununi să-i împletim.

Iubirile și anii

Iubirile mele
desprinse din stele
usor s-au aprins
grăbite s-au stins.

Iubirile mele
sub zări călătoare
cu ochii spre stele
visau Carul Mare

Iubirile mele
ca roua-n grădină
deschise zorele
scăldate-n lumină

Iubirile mele
pe brazed de lut,
pismașe-ntre ele
cu vrut și nevrut

Iubirile mele
și undiți de pești
și joc de vântrele
și fir de povești

Iubirile mele
căite se-adună
mustrate de stele
țipate-n furtună

5
Iubirile mele
de brume ajunse
pândesc santinele
la porțile plânse.

Ajuta-le, Doamne
și iartă-le vina
la anii cu toamne
secați în sulfină

le cer mângâiere
ca ultim cuvânt
șoptit în tăcere
cât încă mai sunt.

Dârele iubirii fără rimă

Iubiri visate
Iubiri trăite
Iubiri pierdute
Ce-ați fost?
Cum ați fost?
Dare de vis,
de dor
și de rugă
Dare de brazi,
de flori
și de ape;
Dâre de șoapte,
sărut
și minciuni;
Dâre de milă
de gâze
și câini;
Dâre de strigăt,
ecou
și tăceri;
Dâre de semeni,
6
cu râs
și cu măști;
Dâre de jerbe,
de cripte
și cruci…

o dârele mele fugare,

iubiri sub porunci sau rebele,
nesomnul din tainica-mi stare
brodați-l cu licar de stele,
acum în ajun de Plecare
vă cer sfiicioasă iertare
cum știu sau mai mult cum nu știu,
acum când va scot din uitare
căit că vă scot prea târziu.

7
Cercul 2: Iubiri închipuite

Oracole

Eram elev. în mii de -nchipuiri

cătam iubirii mii de definiții
şi nu gustam niciuna din iubiri
halucinând în mii de intuiții.

Îini amintesc că „fata ce-o iubeam”

scrisese pe-un dictando nou: ORACOL
şi mi-I dăduse, primul eu să-l am
şi-n el .să scriu al dragostei miracol.

— lubirea ce-i?
— E visul efemer...
— Ce ochi iubeşti?
— Doar ochii tăi căprui.
— Şi ce-ti doreşti la el?
— Doar caracter.

Apoi am cumpărat etu un caiet

şi-am scris pe el ORACOL
şi apoi 1-am dat drăguței mele cu-n buchet
de întrebări, trifoi cu două foi:

— lubirea ce-i?
— E fumul trecător...
— Ce ochi iubeşti?
— Pc-ai tăi, căprui-închişi...
— Ce-adori la El?
— imprăştierea-n nori

Așa scriam pe-atuncea reciproc

oracole școlare, fantezii,
8
chemând iubirea noastră la soroc
pe sterpe portative de hârtii!

Dialog cu natura

— Codrule, mă vrei la sânu-ţi

de smarald şi fremătări?
— Numai de-mi aduci iubire
pe-adumbritele-mi cărări.

— Munţilor, mă vreţi pe culmea

ce-şi incuşmă fruntea-n nori?
— Floarea de colţ îi aşteaptă
doar pe vajnici suitori.

— Râule, mă laşi pe malu-ţi

cu şoptire de argint?
— Murmuru-mi îmi este cântec
pentru cei ce nu mă mint.

— Poeniţă, cu narcise,
mă primeşti pe-al tău covor?
— Eu îţi dăruiesc buchete
de eşti dor chemat de dor

9
 Ecoul

Cine străbate crestele de munţi?

Cine uneşte zările cu punţi?

Cine se pierde ciocârlie-n slăvi?

Cine s-aude şipot în dumbrăvi?

Cine-i catargul navelor pe mări?

D fi ecoul caldei sdrutari?
De-o fi să fie el, ecoul-glas
În inimă îşi are cald popas.

De-aş avea un tulnic

De-aș avea un tulnic mare

mi 1-aş face bun poştaş
să-mi ducă din zare-n zare
dorul roib şi pătimaş.

M-aş urca odat’ cu zorii

pe pajiştile cu flori
unde urcă doinitorii
viersuire de păstori.

Şi-nfrațindu-mă cu norii
m-aş cazni să înfirip
cântecul brodat cu sorii
care dau iubirii chip.

10
 Cântecele ne-nțelese

Ce-s cu cantecele-aceste
Inrouate-n dimineți
de se-nclină stânci şi creste
şi dau mâna la drumeți?

— Intră-n codrul cu izvoare

să-ţi vibreze în urechi
cântece legănătoare
ce ascund poveşti străvechi:

„De treci codrul de aramă...”

Glasul cui i-aici ascuns?
Ce liră de-argint te cheamă
să pătrunzi în nepătruns?

Codrul cel slăvit pe liră:

„De departe-l vezi albind...”
Cântecele cui respiră
frumuseţi de labirint?

Noi „Călini” şi noi balade

iambi de paseri, suitori,
glasuri repezi de cascade,
adieri de foșnitori.

şi chemările iubirii
lângă şipot de izvor
împletesc cu-arniciul firii
dorul chemător de dor.

11
 Destăinuire sub lună

Cui să mă destăinui? Ţie...

Să te fac şi eu crăiasă
sau a nopților mireasă?

Mi te uită spre izvoare

unde chipu-ți se întrupă
ca bănuțul într-o cupă.

Lăngă tine stă de strajă

o fătuca-mbujorată
de iubire aşteptată.

Tu o-neci în văl de vrajă

până ce voinicul vine
pe cărările alpine.

Sub privirile-ți senine

ai vegheat iubiri virgine
ai vegheat iubiri cărunte,

Chiar în inimă de munte.

în veşmânt de clorofilă
idilă după idilă.

lată că flăcăul vine

şi iubirea o-ncunună.
Sfântă Lună, bună Lună
doar iubire ai în Tine!

12
 Pentru tine

Pentru tine unde caut

un cuvănt ca tine, pur,
din ce unduiri de flaut
să-ţi dau chipului contur?

vorbelor le stă bine

când țâşnesc în simplu grai
şi vin singure la tine
şi te iau de mână: ˗ Hai,

hai sub ramuri, dragă fată,

strop de rouă-n proaspeti zori
pe-o cărare neumblată
să fii floare între flori.

Din aprinsele-ți petale

să mă-mbăt cu-al tău nectar
şi rostogoliți pe-o vale
să n-avem lumii hotar.

Inimii i-e dat să-ndure

Ochii mei nu ştiu să-ți spună

ce-are inima-n adânc,
când cu ochii-ți se-mpreună
şi cănd doruri strâng şi frâng.

Cănd te văd, nu doar cu ochii

mă învălui în văpaie,
ci, întreagă, te apropii
de a inimii bătaie.
13
Paşii tăi uşori, de ciută,
sunt tot paşi de pământeni,
dar pe unde trec sărută
ierburile din poieni.

Unde eşti, prin ce pădure

cu-ai tăi ochi adânci mă chemi?
Inimii i-e dat să-ndure,
tu doar să nu te temi.

Fraga

— Dragă fată, fată dragă

ce-ai în coşul de nuiele?
— D-apoi ce să fie?Fragă...
Mă gandeam: să cumpăr oare
sau să sânger după. ele?
Fata se topise-n zare.

La doi paşi, o fragă, două

agăţate-n rămuriş
Străluceau în stropi de rouă
cercei în mărăciniş.

Să îi rup? Şi o ruptură
mă pândea sub calmul crug
cu răni şi înţepătură,
de la ţepii de•pe rug.

Poate că așa-i iubirea

cugetam atunci stingher.
— Sângeră, înfruntă-i firea
dacă ochii ei o cer!
14
 Darul meu

Nu ți-am dat de când te ştiu în dar

şiruri de mărgele colorate,
nici brățări cu alb mărgăritar,
nici inele mici cu nestemate.

Dar ți-am dat iubirea mea curată,

focul ce topeşte mări de-nghet.
E în stare altă nestemată
să întreacă darul meu în preț?

În parc

Vin cu mine. draga mea, ştim drumul

Chiar de-s goi de floare trandafirii.
Inima le-a adunat parfumul
în pocalul tainic al iubirii.

Sub rugina toamnei flori se sting

nu rezistă brumei vreun potir.
Numai inimile noastre-nving.
pe-orice anotimp sunt trandafiri.

Depărtări

Am rugat precum se roagă

un răvaş sa-mi ieie vântul,
pentru tine, fată dragă,
ce dospeşti în piept frământul.

15
Pașii-mi nu voiesc, drumeții,
să pornească, eşti departe
ca si mine, tâlcul vieţii.
zi de zi îl smulgi din carte.

De nu pot cu pașii-mi bate

drumul nesfârșit, sub zări,
dragostea, să știi, străbate
peste orice depărtări.

Ochii tăi

Cănd obosesc
îndoi o pagină, cu teamă,
și te privesc
pc tinc, draga mea, în ramă.

˗ E iarăși miezul nopţii, știi?

Și nu știu ce îndemn mi-mparte
seninul ochilor căprii
că mă aplec din nou pe carte!

Doar pe tine

Cu şi vulturul de munte
suitorul •zărilor.
ştie gândul sa înfrunte
pragul depărtărilor.

16
Treacă încă multă vreme
dorul strângă-se în piept.
nu mai ai de ce te teme.
doar pe tine te aştept.

17
 Cercul 3

Cărturarul şi iubita lui

Of, cărturare! Cu cerul gurii-amar!

Iubirea ta de cronici, mă ferească,
de predici ivirene n-am habar,
nici de „moțocii" tăi cu gând de iască,
iubirea ta de cronici, mă ferească!

Of, cărturare! Cu cerul gurii-amar!

iubirea ta din octoih e rece,
eu nu-s un ciot dintr-un uscat stejar,
prin mine sânge trece,
sânge trece
nu psalmu-n care sfântul tău petrece,
iubirea ta din octoih e rece!

Of, cărturare! Schimbă-ți cerul gurii!

nu fă pe Lăpuşneanul, domnul crud…
că pe dreptunghiul mic al cuverturii,
eu nu-mi dau osteneala să asud
să pot pricepe capul tău zălud,
nu fă pe Lăpuşneanul, domnul crud...

Iar dacă nu mă vrei eu, da! Te-am vrut!

Dar nu te-am vrut cu cerul gurii-amar,
te-am vrut cu ce-am crezut c-ai fi putut,
cu scăparea dură de amnar,
şi-apoi cu valvătaie de temut,
dar nu te-am vrut cu cerul gurii-amar.

Pot să mai cred în tot ce am crezut?

18
 La țărmul mării
Pentru Așam, în citire inversă

Ne pironise miezul nopţii-n parc

şi albatrosul ţipete dădea.
Transfigurate umbre ne-mpleteam
şi albatrosul ţipete dădea.

Clipeam a somn dar paşii nu-i urneam

căci marea, trează, vâlvorea în noi.
Zadarnic ochii clipoceau a somn
căci marea, trează, vâlvorea în noi.

Doar înspre zori, când pasărea tăcu

ne-nviorarăm somnul chinuit.
Cântau atunci neptuniene orgi
în timp ce marea picota a somn.

La ţărmul mării, eu şi tu, Aşam,

portiţa de la Eden am deschis.
Cântau în noi neptuniene orgi
În timp ce marea picota a somn.

Zâmbirea lui Alidi

Pentru Lidia, anagramată

Ştiu multe fete să zâmbească

e chiar o artă a zâmbi,
dar ca zâmbirea ta firească
nu e niciuna, Alidi.

Nu vreau s-o cred dumnezeească

nu ştiu aceasta cum o fi,

19
dar ca zâmbirea ta firească
nu e niciuna, Alidi

Cui i-a fost dat să te privească

nu te mai poate ocoli.
De n-ar fi vrajă femeiască
a ta zâmbire, Alidi.

Distihul sinceritătii

— Ce-au fost scrisorile cu jurăminţi sacrate?

— Minciuni în lanţ. Le ierţi pe jumătate?

Ireal şi real

În vestiarul de la ştrand nu este răcoare

cum ar trebui între pereţii de beton,
când amiaza risipeşte dogoare
şi trage cu ochiul Platon.

Dar aceeaşi amiază hoţeşte

peste noi dintr-odată roteşte
săgeţi dogorânde din soare
puse sub un semn de-ntrebare:

— Nu cumva chiar Tu eşti amiaza

descătuşată din raza
rochiţei ţesute-n rubine
pe care o dai jos de pe tine?
De eşti Tu ireală amiază,
reală şi trează

20
eşti în mine o aprinsă văpaie
când rămâi în costumul de baie.

şi, nestăpânit, ca un fur

trag cu ochiul,pierdutul,
jur-imprejur
să găsesc amiezii-nceputul
chemându-mi pe buze sărutul.

Fără cârmă

Barca ducă-ne pe apă unde-o vrea şi cât o vrea

prea ne-a prins o lene sfântă sub al soarelui ochean,
prea răsfrânge-n noi iubirea fulgerări fierbinţi de stea
prea plutim în legănarea unui vis nediafan.

Drumeți rivali

Căutam al iubirii dezgheț

când potopitoare e vara
drumeț
prin Sahara
bâjbâindu-mi poteca
spre Meka.
Ma ardeau încinsele dune
Carne vie pe roșu taciune
dar speram ca arsura să mi-o curme
al iubirii îngheţ,
pas la pas cu-n al doilea drumeţ.

21
Cum puteam să-i dau iarăşi de urme
iubirii dorite
ascunsă în dune vrăjite?

Iubirea, desigur, doar ea

când o vrei și ea să te vrea,
când o cauţi şi-o ceri,
să fie şi azi ca şi ieri
să fie cu tine fior
trup în trup, dor în dor

Rătăcit în nisipul de foc

neînstare s-ajung la dezgheţ,
îmi deplâng lipsa mea de noroc
şi-l urăsc pe al doilea drumeţ.

Prin Sahara cu dune, fierbinte

el a ştiut să o ia înainte
că iubirea-n drum i-a ieşit
pe un drum ocolit.

Naivi

Naivi credeam în Edenul iubirii

prea îmbătaţi de-ameţitorii crini
şi de aroma dulce-a nemuririi
licoare stoarsă din momiţi ciorchini.

Sorbeam din cupe albe în neştire

doi chiparoşi în biblica ogradă
şi cum uitasem de păcătuire
credeam că naftalina e zăpadă.

22
Stelare bolţi plângeau pentru eretici
şi noi credeam că nu plâng pentru noi,
până târziu când ne-am trezit scheletici
şi dezfrunziţi şi scorburoşi şi goi.

Marea n-a ştiut să-ţi spună

Marea n-a ştiut să-ţi spună:

— Nu te duce la lagună
că-i lagună-ntr-un picior
cu vârtej ameţitor.

Cât îi ea de-nvolburată
marea n-a simţit vreodată
ce fiori în piept s-adună
când te cheamă o lagună.

Învrăjitorindu-ţi chipul
laguna ţi-a-ntins nisipul
licărit cu alge-n soare
şi cu orgi văluitoare.

Tu vrajei i-ai dat crezare

pe talazele cu spume
şi laguna rotitoare
te-a răpit în altă lume.

23
 Dialectică

Atât ştiai să zici: Om rău! Om rău!

Şi eu tăceam, trecând prin trupul tău
ştiu că nu ştiai ce nu ţi-am spus:
— în răutate e şi-un pol opus!

Negaţie

Negi tot ce-a fost şi-adaugi

ce n-a fost pe lespezi de iubire trădătoare.
Să caut raza — îşi mai are rost —
atotluminătoare?

Mulţumim râului

Şi am ajuns la râul
care clipocea printre pietre
şi respirau cu noi pietrele
că le mângâiasem cu palma.

Şi ne-am aşezat în răchite

unduind cântări de zefir
şi respirau cu noi răchitele
pentru că le sărutasem puful.

Şi-am smuls înverzitele ierburi

cu mătasea broaştei pe ele
şi le-am prins în părul tău despletit
cunună sub cornul de lună.

24
Şi-am vrut să vorbim cu-noptarea
copleşiţi de liniştea ei
dar nici două şoapte n-am scos,
captivi neliniştii noastre.

Şi-am suit privirea spre cer

luceferii bolţii să-I prindem
dar dârele lor lunecau
cum noi înspre noi lunecam.

Şi dacă la râu nu ştiam

câte încercări au dat greş,
mulţumim Lui şi-alor săi
că noi nu mai eram noi.

Sublimare şi păcat

Ca să ne sublimăm în păcatul primar

cel mai dulce păcat omenesc,
cel mai amar păcat omenesc,
cel mai blestemat între păcate,
cel mai nepedepsit de păcătoşi,
ne despuiem goi,
uitând de toţi şi de toate
semi-statui amândoi.

Ne despuiem de veşminte,
de cuvinte
şi de necuvinte,
înţepaţi în cohorta de pori
de sângele clocotitor
şi chemaţi prin hazard sau noroc
să mușcăm din mărul de foc,
25
uneori cu viermele şui
cuibărit lângă sâmburii lui.

Păcatul goluţ creier n-are,

e orb şi e surd şi e boare,
e tropot de cai şi e ropot,
e vuiet şi lavă în clocot,
izbeşte din aproape-n aproape
cu pleoape căzând peste pleoape,
şi crini răstigniţi pe o spadă
şi ţurţuri fierbinţi în zăpadă,
şi fulger şi trăznet final
şi spumă izbită de mal,
şi timp-curcubeu arcuit
cand diavolu-n el a murit.

Dar atunci ne uităm la veșminte

le-mbrăcăm cu luare-aminte,
spionându-ne-n oglindă făptura,
aranjându-ne mai cu şic cuafiura,
ca să nu ne acuze pe stradă
pigmeii,
cei care au ochii să vadă
prin gaura cheii.

Apoi?
ce ne mai spuneam apoi?
Unul din noi
sau, de ce nu, amândoi,
triumfători, ca-ntr-o victorie,
râdem de viermele care n-are memorie,
cuibărit în măr la mijloc
neînstare să sufle în foc,
în vreme ce nouă ne surâde pe chip
castelul zidit pe nisip,
26
 crin alb răzuit de pe spadă
pe o iluzorie stradă,
destinat de unul din noi
sau, de ce nu, de-amândoi
să-1 iubim pân’ la TIMPUL de-APOI.

Alfabetul incomplet al falselor iubiri

A, adică aseară
B, bănuită chitară
C, curtezane cuvinte
D, după ele, un dinte
E, efemeră minciună
F, făgăduială sub Lună
G, gândul în vorbe de gală
H, haine de-ascuns pielea goală.
I, Iuda cu “I” e transcris
J, jeleşte-l doar pe proscris...
K, L, M, N, 0, P, R...
etc. (â)
etc. (â)
alfabet în cârje subţiri
pentru false iubiri.

Imposibilul posibil

Poţi să te lupţi cu gelozia şi s-o birui

Poţi să-ţi îneci amarul în bărdacă
Poţi să te-abţii o zi de la ţigare
Poţi să străbaţi oraşu-n haine rupte
Poţi să faci greva foamei săptămâni

27
Poţi să-ţi promiţi salariul şi să-l dai
Poţi degetul să-1 frângi de la o mână
Poţi încă
orice poţi
afară de...

Afară de zăgazuri mari să pui

bătăilor de inimă nebune
hrănite de păcate ţâşnitoare
din mărul dulce-al Pomului Oprit.

28
 Cercul 4

Liliana amputate
Celei care se chema Liliana
dar a vrut să rimeze cu liana
Aşa a fost, nu aiurez:
I îmi făcusem din tine un rost
şi un crez,
0 adorată Liliană,
un nume
anume
în fiinţa mea să-1 păstrez
ca zvâcnet iubit
pe pământ şi în infinit.

Dar din visarea mea,

abia ajunsă la implinire,
m-am trezit
rătutit,
când în inima ta
a răzvâcnit
o altă iubire care bătea
în carnetul cu nume îndesit.

Şi ca să nu mai visez
m-am apucat să crestez
în numele tău,
fără părere de rău,
până am reuşit să-i retez
şi să-i curăţ c-o gumă
prima silabă de humă:
(pe) Li...

“Ce-o fi, o fi”

(mă mustram în mintea-mi concavă);
cu o silabă în minus,
29
numele tău
nu suferea o amputare prea gravă
judecând logic
şi-ntr-o tăcere restrânsă.

Altminteri, însă,
judecând biologic,
se cam îngroşase negluma
că pierzând-o pe Li,
paradoxal se îngroşase şi huma
pe trupul tău balerin
mirosind a pelin.
Sau, cum să spun,
deveniseşi substantiv comun,
ortografiat cu „I” mic,
cum am învăţat la primară
şi fără „L” mare, pe-afară,
în lumea cu gura ei mare
îţi găseai o altă plasare,
în regnuri de viaţă contrare.

Iar eu ce era să mai fac?

Să te strig sau să tac?

Descântându-te de sus înspre jos

cu tăciuni aprinşi peste rană
îmi sunase frumos în ureche
refrenul
|
pereche:
liana
liană.

Da-n descăntecul de jos înspre sus

cu arsuri peste rană
acelaşi refren,
tot pereche
liana
liană
îmi suna a pădure şi-ascuns
30
şi a frig în ureche.

Dar dacă voia te-a dus

dinspre jos înspre sus
şi-n pădure te-a pus
să fii şi să-ți fii soră bună
într o lume comună
cu nume comun: buruiană,
eu, ce era să mai fac?
Să te strig sau să tac?

Te-am lăsat cum ai vrut, umblătoare

ferită de raze de soare,
sub țesături de umbrare,
liană agățătoare pe orice tulpini
cu muşchi şi cu spini,
suind pe brânci şi pe coate
ca buruienele toate
ca lianele devenite surate.
Dezgropându-ţi destinul târziu
mi-aş dori, cât încă mă ştiu
că mai sunt,
că mai eşti,
să ne-ntoarcem la cele lumeşti
măcar cu priVeghiu-n cuvânt

Ai grijă, liano, ai grijă

că stransoarea-n ventuze
pe trunchiuri aiurea,
oricât o ascunde pădurea,
e şi leac e şi schijă,
că trunchiul pe care îl sui
are în sevele lui
învelite-n otavă
şi gust de otravă.

Nu te căţăra la-ntâmplare,
azi pe un trunchi ascunsă-n umbrare,
mâine pe doi,
poimaine pe trei,
31
că de atâta abuz şi-nsetare,
fără să te uiţi înapoi,
cei trei
şi alţii veniţi după ei
îţi vor înmulţi amputarea
schilodându-ţi urcarea.
Şi atunci, ce sfârşit
vei avea-n pădurea cea mare,
pe un trunchi oarecare
cocãrjat,
gârbovit
fc şi secat de prihană
neuitata mea, Liliană?!?

De vrei să-mi răspunzi

de pe-acolo, de unde te-ascunzi,
eu voi fi cât de cât fericit
rugându-te ca inelul primit,
dacă-l mai ţii prin sertare,
să-l gravezi cu Iertare
şi, dacă mai e loc, cu Uitare!

Vis de Manole
Terinei. Celei care a fost.
Cu gândul Iertării.

Mă visam zidar,
şi tâmplar,
şi mozaicar,
şi parchetar,
înconjurat de ciment, de nisip şi de var.

Eu, bietul de mine, un biet cărturar

mă visasem un meşter Manole
proiectând aurite cupole.

Îmi făceam parcă o casă,

îmi făceam sau îmi refăceam,
parcă era bătrânicioasă,
32
gârbovită,
soioasă,

undeva, mărginaşă.
Mă apucasem să-i dau jos ridurile,
să-i surp zidurile,
să-i ĭnalţ o nouă zidire
îndemnat de iubire,
să-i aşez cărămidă înăuntru, afară
de la scară-n odaie
de la odaie la scară,
cum vecinii nici că visară,
cum vecinii toţi se mirară.

Şi parcă din casa bătrânicioasă

facusem una frumoasă,
luminoasă,
cu var înălbită,
cu palmele mele întinerită,
cu oasele mele trosnite,
cu firele de praf înghiţite,
cu năduşeala sărată şiroaie
dar cu inima, ca lui Manole, văpaie.

Mă visasem parcă şi grădinar

săpând gropi, aruncând bălegar,
să crească pomet în grădină
ca să am în luna lui cireşar
dulceaţă la masă,
aromă,
lumină.

Iar ca mai spre toamnă să am razachie

facusem şi-un chioşc de odihnă
pe care agăţasem viţă-de-vie...
...Aşa, pentru a sufletului tihnă!

Visasem parcă şi o stăpână

care în visul meu îmi întinsese o mână
şi mă ajutase pe schele
33
să facem o casă spre stele
cu odăi şi cu dor de stăpână.

Pentru ea am făcut o fântână

cum nu era-mprejur, ţâşnitoare,
ca stăpâna să fie ferită de soare,
să-şi puie pe chip basma de răcoare.

Mă visam...
O, cât de frumos mă visasem,
ştiutor întru toate,
truditor întru toate,
la nevoie-nvăţate,
cu osteneală pe drumuri,
pe ziduri,
pe coate,
cu bani din buzunarele întoarse pe dos,
dar cât de frumos!
Cât avea să fie de frumos!

Iar când se sfârşise stradania

trebuia să vină preotul cu sfeştania...
…O fi venit?
N-o fi venit?
…Tocmai atunci m-am trezit...

Readormind, parcă visasem stăpâna

cum îşi ferea mâna,
cum îşi trăgea mâna,
cum îşi depărta mâna...

Şi parcă-mi spunea
cu privirea-n podea:
Meştere, poţi să pleci,
casa este a mea,
ţi-ai făcut datoria.
Grãbeşte-te până nu dă rod via,
până nu îşi coace perele părul
pânã nu...
Până mi vei afla adevărul...
34
 O. Doamne! bine că iar m-am trezit
dintr-un vis tremurat.
C e-ar fi fost dacă s-ar fi împlinit
ca Vis adevărat?

Iertare. Terina,
Iertare.
dacă visul a fost întâmplare
sau adevăr în vâltoare
cãruia i-a fost răpită lumina.

Cum te cheamă, Fată străină?

- Cum te cheamă, fată străină?
- Îmi place găpada. Imaculată…
(Díntr-un dialog -real).

La Poarta multor Nume gându-mi se abătu

şi între toate, unul, vrăjit mi se păru.
O fi Fata Morgana, pierzându-se pe şes?
O fi un strop de cântec dintre iubiri ales?

Mi-am luat atunci curajul să-l vămuiesc în vamă:

- Spune-mi, fată străină, pe tine cum te cheamă?
Priveşte-n jur zăpada. lmaculatul ei
şi rupe din splendoarea-i frãntura care-o vrei
în jocul cu silabe, de vrei să te încrezi
ghici-vei cum mă cheamă cu gândul la zăpezi.

Am frânt atunci zăpada, imaculatul ei

în două trei silabe sau chiar mai mult de trei,
am descântat în sinea-mi frântură cu frântură
să desluşesc în sinea-mi silaba cea mai pură.
Şi ce-a ieşit?
zăpada
mi-a sugerat pe ADA,
dar nu, căci la-mpărţire am împărţit greşit,
şi-atunci am scos zăpada de la silabisit.

35
M-am prins din nou în jocul de-a lungul şi de-a latul
şi-am învârtit al doilea cuvânt, imaculatul,
şi mi-a surãs norocul.
Din fulgerări de clipe,
rupturi
şi resuduri,
a prins din zbor aripe
cuvântul cel mai pur,
dând inimii şi minţii un luminos contur:
IMA,
Ima te cheamă, păreau a-mi fi soptit
două silabe care în nume s-au unit.

Te cheamă Ima, Fată? Are Ima un sens?

O, da, ia bine-aminte: de Alb, de Pur, de dens!

Galbenul

Galbenfl:
substantiv?
Adjectiv?

Ce gen, ce valoare
are această culoare?
Ce exprimă .ca intenţie
galbenl ,,Atenţie”?
Galben la semafor,
galben în gelozie,
galben provocator
de maladie,
galben de frică,
galben de nebunie,
Adică,
mai explicit
cum adică?

Adică, după clipit şi culoare

aşa cum îl ştim fiecare
36
protector şi pază-n şosea
mai bună, mai rea,
pe pat de spital, cu-apăsare
când ai gălbinare
în buchete şi-n jerbe-mpletit
şi la nunţi şi la prohodit,
şi-n alte-ale vieţii taclale
cu piedici în cale.

Dar galbenul mai este în stare

de alte nuanţe-n culoare
când merge pe două picioare
şi lasă, în trecere, urme
ca oile-n turme;
când iese tiptil din penumbre
şi-ncepe să umble
devenind a doua ta umbră
făcătoare de tumbe.

Îndulcindu-şi năravul de lup

ţi se lipeşte de trup
cu acadele fierbinţi
până te scoate din minţi
anesteziindu-ţi mişcările,
mirările
şi stările,
acoperite cu revărsările
evantaiului său de culori
dinspre miezul nopţii spre zori.

Prin ondulările sale

Paradează în imagini regale:
Ce clipiri!
Ce rotiri!
Ce priviri!
Ce-mboldiri!
și ce timp mlădios
de la gură în jos!
și ce pulpe sculptate
la balet premiate!
37
Și ce foc intre ele
în asalt pe saltele!
Ce superbă-arătare
este Galbenul pe două picioare.

El are seducții dc îngeri

între pereții odăii
și caracatițe strângeri
în jetul văpăii,
el ține vraja-n ghiocuri
amețindu-te-n jocuri
și ține suflarea sub pași
ca as între ași,
Și n-are nici timp, nici memorii
ci doar iluzorii victorii.

Ce soartă pe-această culoare

Galben pe două picioare!

Ingânări sub sălcii, pe lac e 'L

Îngânări sub sălcii pe lac

Zmulg un zmoc de trifoi

şi-1 desfac
sub sălcii pletoase, pe lac,
cum făceam amândoi
numărând iubirea în foi
Și din foi picurând doar văpăi
când râdeau, crini de nea, ochii tăi.

La aceleaşi lac când adun

foi perechi-neperechi de trifoi

timp prezent, aşteptand, te opun

altui timp, imperfectul din noi,
dar cât de perfect şi de plin
38
în raza privirii de crin
sub sălcii pletoase, pe lac
când tac şi aştept şi mă-mpac
vorbindu-mi doar mie-n tăcere:
„Hai vino, iubirea-mi te cere”.

Cad foi şi pe unde se duc

şi eu tângui iubirea de cuc
şi foile ce le desfac
îneacă prezentul în lac
că n-au în nervură putere
atâta cât lacul le cere
încât în rotiri să devină
ochii tăi, crini rotiţi în lumină.

Şi în schitul aşteptărilor mele

mă desprind din foi de trifoi
şi arunc în lac pietricele
să renasc imperfectul din noi
Îngânat în raze ovale
de crinii privirilor tale
jucăuşi sub zbateri de astre
legănând amintirile noastre.

Şi tot aruncând pietricele

speranţa atârnă de ele
şi scoate din valuri mărgele
în mici cerculeţe de stele
din care aştept să se-ntrupe
doi crini ai aceleiaşi cupe,
din care-am sorbit amândoi
iubirea pe foi de trifoi.

Dar crinii pe luciul de ape

încep de sub veghe să-mi scape
când roiuri de cercuri-mărgele
se rup între ele rebele
răzleţe spre ţărmuri pribege
de alte-ngânări să se lege
ducând imperfectul din noi
39
spre alte rostiri pe trifoi.

Deodată din schitu-mi sărac

zburară şi gâşte şi raţe
cu ciocuri înfipte în lac
vreun peşte mai mare să-nhaţe.
Şi-n gaguri şi-n mac şi mac-mac
pe lacul în unde opac
nu mai mişcau vălurele
cu ochii în cercuri-mărgele.

Amuţit mă-ntrebam ce să fac

să mai stau sub sălcii pe lac?
Să mai arunc pietricele
în lacul iubirilor mele?

Răspunsuri de-a valma-n șiraguri

le primeam tăios de la gaguri
înfrățite-n concertul pe lac
cu stridente ga-ga și mac-mac.

La plecare m-am mustrat și mi-am zis

c-am visat și că visul e vis.
Cine mă pusese sa arunc pietricele
În lacul iubirilor mele?

Coronița cu floarea de colț

Sub o geană de zare

pe-o abruptă cărare
ţi-am împletit o coroniţă de soare
cu Floarea de Colţ la mijloc
talisman al iubirii de foc.

Tu ai purtat-o un timp
medalion după gât
ca pe-o floare de schimb şi atât.
Mai apoi
40
chemată-n pădurea
cu multe tufişuri în ea
ai agăţat-o aiurea de un vârf de surcea
camuflată în foi,
uitând şi de ea şi de noi.

Cu ochii furiş,
pe furişuri
căutai alt tufiş,
unul mai frumos decât altul
că pierduseşi Coroniţei înaltul
şi Florii de Colţ încântarea şi
munţilor falnici cărarea.

Ce-ai găsit eu nu ştiu

şi de-aş şti e târziu
să te cert, să te plâng
sau la piept să te strâng.

îţi rămâne s-asculţi ruga mea

trezită din lunga-i uitare:
„Coroniţei să-i cerem iertare
cu ochii spre-o Stea,
o Stea căzătoare.”

Ma rog crucii singuratice

În amurgurile tomnatice
mă rog Crucii Singuratice
pe Caraiman veghetoare
să-mi mai picure stropii de soare din dogorile verilor
pline
plecate pe drumuri străine.

Privindu-i lumina de sus

auzu-mi vibrează din nou,

rechemat de ecoul apus
41
prea sfântul. prea lungul ecou:
„Te iubesc! Te iubesc!", repetat
de munti şi de stănci legănat.

Dar crestele dure-ntre creste

nu pot nemuri o poveste.
Rostirea-n ecou, ca rostire
nu are-ntre stânci nemurire,
treptat ca în hăuri se duce
chiar dacă-i rostită la Cruce.

în inima mea nestrăină,

la anii brumați pe la tâmple
ecoul ar vrea să revină
pe crestele ce nu se înclină,
ca sufletul iarăşi să-mi umple
cu vuietul lui repetat:
„Te iubesc! Te iubesc!” N-am uitat!

Mă rog brazilor

Mă rog la altare
de brazi fălniciţi în picioare,
cu frunțile mereu rourate,
în adieri ozonate,
să recheme-n poteca foşnirii
reîntruparea iubirii
în ierburi țesute,
în ierburi pierdute,
în inimi durute
. O, brazilor, măreţilor brazi
dacă Azi
mai purtaţi în seve pe Ieri
ştiu c-aveţi fabuloase puteri
să mi-o readuceţi pe Ea
de oriunde-ar fi,
de oriunde s-ascunde
scânteiere de Stea,
42
fulguire de nea,
prospeţime de unde,
regina măriilor voastre,
nuntaşii logodirilor noastre.

Mă rog, dar nu ştiu

dacă ruga nu vine târziu,
dacă Ea nu e prea departe
dacă cenuşa iubirii mai arde,
dacă-n deşertul chemărilor mele
n-a secat oaza
luminată de stele,
ingropându-ne raza
iubirii chemate
într-o ladă de zestre cu frunze uscate

O, brazilor, măreţilor brazi!

Ce-aţi fost Ieri?
Făclieri,
sau păreri?
Ce-mi daţi Azi
falnici brazi?
Tânguirea pe fugă,
tânguită în rugă?
Vă întreb şi nu ştiu
dacă nu v-am întrebat prea târziu.

Cântarea de harpe

Rupeam frunze crestate

de mici buburuze
crezăndu-le vise-nstelate,
fredonându-le-n buze,
pe poteci cu narcise-nflorite,
pe poteci cu ierburi dosite
şi-adiate de harpe,
fără a le simţi auzite
în târşietură de şarpe.
43
Sub adumbritele încrengături,
pe pleduri din otavele moi
doar unul în doi,
desluşeam partituri
orchestrate de gâze şi flori,
cu capul în nori,
înecaţi în mister
în al nouălea cer.

Azi cerul e tot mai aproape

de genele cionte în pleoape,
când buzele-n tremur mişcate
tânjesc după frunze crestate,
după harpe lăsate
zălog pe tăpşanul iubirii
stilet în culcuşu-amintirii.

Doar gândul e încă în stare

să-nfunde potecile-n zare
iar ochii, ca scoicile-nchise,
s-agaţe de gene narcise
şi-n stropul acesta de drog
iubirii-n genunchi să mă rog
să-mi ierte cântarea de harpe
sâsâită cu limbă de şarpe.

O rugă spe o stea

A cincea rugă se vrea

privire spre-o ultimă stea
o haltă de suflet şi trup,
din care irup
milostenii atotiertătoare
răscolite-n uitare.

De ce privirea se vrea
o ultimă stea
înainte de-a zice „e a mea,
44
nu-i a mea?”

Fiindcă ştiu ce ştie oricine

că steaua oricare-ar fi ea
are cinci colţuri-rubine
iluminări şi destine.

Şi mai ştiu că la mână

avem cinci degete, fiecare
şi toate-mpreună în stare
de isprăvi şi păcate

Împletite-n cunună,
într-o Coroniţă-Cunună,
brodata cu rubine stelare,
şi Floarea de Colţ la mijloc
talismanul ghioc,
sub ruguri de mure
fiorii să-ţi fure
sub murele-n Vrejuri
iubirii vârtejuri.
C-aşa e ghiocul
îţi zgândăre focul.

Dar micul ghioc

e şi nenoroc
că-n al lui rotund
te trage la fund.

A cincea mea rugă,

privire spre stea
stăpână şi sluga
se vrea,
pe firul de caier
cu leandru-n florit,
pe firul de vaier
ecou risipit.

Dă-mi, Doamne, pe prag de Plecare

la rugile mele, Iertare.
45
Cercul 5: Inspirat din Psalmii lui David

Inspirat de Psalmii lui David

Reflecții pentru David Andrei

Gândindu-mă la anii ce-or să vină

Las gându-mi să te vadă în viitor,
Întrezărit în câmpul de Lumină,
Brăzdându-l în lumină căutator.

Aș vrea să cred că brazdele or sa fie

Ne-ncorsetate-n vremi și îndoieli,
Ca tu le vei sorti în rodnicie
că-n șerpuirea lor n-o sa te înșeli.

Să-ți urce gândul....

Să-ţi urce gândul într-un alb contur

chemat pe înălţimi de la amvon
spre cercul de lumină cel mai pur
prea Sfântul cerc al Muntelui Sion.

De-acolo cu privirea tot mai sus

Pământului târcoale să îi dai
şi frumuseţii lui să-i fi' supus
şi să-l păstrezi şi în iubiri și-n grai.

46
 Iubirea de vrăjmaș

De-oi rătăci pe la răscruci inert

cu pașii pe un drum șovăitor
la toți vrajmanitorii din deșeert
să le întinzi o mâna iertător

Cine sapă groapa Aproapelui

Acela care-n viclenie sapă

o groapă pentru un Aproape-al său,
străin fiind părerilor de rău,
străin de semeni cade el în groapă.

Uneltitorului

Gura prea plină de blestem

uneltește semenii cleioasă,
dar urzeala înşirată-n ghem
o s-o taie sabia lucioasă.
O să plouă peste păcătos
cu găleţi de foc şi de pucioasă,
când paharul răsturnat în jos
va fi ţăndări la regeasca masă.

47
 Camătă şi arginţi

Ce] ce~a dat cu camătã credinţa

şi iubirea-n rate pe arginți
şi-a tras peste trupul gol velinţa
neștiind că și-a tesit din minți.

Blănuri şi rugăciuni

Tot mai mulţi aleargă la icoane

îmblãniţi cu blăni de mieluşei,
purtători de aur în manşoane
rugători la zece dumnezei.

Ei se cred stăpânitorii sorţii

când tămãia îi alintă-n fum
şi n-au ochi să vadă coasa morţii
pânditoare la răscruci de drum.

Ziditori de Sodome

Inima-n grăsime şi-o râsfaţă,

gura în mândrie şi-o gătesc.
n-au ştiinţa firului de aţă
când cu el Sodome tivuiesc.

Cheamă la sñnţenii heruvimi

rugátori supuşi în mănăstiri,
dar abia atunci se văd infimii
îngropați ai propriei zidiri.

48
 Lauda de sine

Fiecare-şi laudă ce are

unii caii şi căruţa lor.
alţii avuțiile-n hambare
hainele în fir stralucitor

Vine însă clipa de răscruce

cu bănuţii anmcaţi în praf.
Şi-unii şi-alţii pleacă sub o cruce
Separaţi. cel mult, prin epitaf.

Candela din beznă

Ce-ai zidit în inimă rămâne,

ce-ai zidit afară mai puţin.
Lasă-ţi zestrea gândurilor bune
Celor care dupã tine vin.

Candela din beznă. afumatã,

ce-ai purtat-o-n tine vrând-nevrând.
s-o aprinzi şi să o laşi curată
celor ce-or rămâne lăcrimãnd.

Când desfrâul...

Opreşte-ţi limba de la rău

şi gura prinde- o în zăbală
nu când ajungi să țipi în hău,
ci când desfrâul te țesală.
Să nu rămâi suflet pustiu,
49
să-ţi tângui propria greşeală:
„E prea târziu, e prea târziu
păcatele-mi cine le spală?”

Pismuire şi molii

Nu-i pismui pe cei cu avuţia

în blănuri argintii înveşmântaţi,
că-n puful lor îşi mişună simbria
roiri de molii puse pe nesaţ.

Şi la soroc dând țoalele afarâ

din luxul garderobei îndesite
ies moliile-n roiuri şi omoară
şi suflete şi blănuri găurite.

Legamânt

ți-ai zis că vei păzi căile tale

să nu păcătuiești cu limba ta
dar ai surzit cand pe-a Satanei cale
ispitele ți-au așternut manta.

De jurământ uitat-ai în plăcere

În fața ei credința n-are spor
că inima păcatul când îl cere
îi pune gurii lacat și zăvor.

De este-acesta singurul păcat

căzneşte-te din tine să-1 arunci.
Dar ca să fii de greul lui iertat
adu-ţi -amintc că mai sunt porunci.

50
 Cercul 6: Iubiri biblice

Chipul lui Dumnezeu

“Oamenii au vorbit de Dumnezeu
mânați de duhul sfânt” (2 Petru 1:21b)

Nu L-am văzut
Și nu L-am auzit.
Nu-L știu la la chip
şi nici 1a grai nu-L ştiu.

Mi-e greu, mi-e greu

mi-e tare greu,
că n-am puteri şi gânduri să-nfirip
Luminăția Lui de Dumnezeu.

Numai acei care l-au luat ca Scut

prin Duhul' Sfânt
şi Sfântul Lui Cuvânt
ni L-au vestit
şi-n vorbe L-au rostit,
ni L-au descries în cărți înălțător
și veşnic Viu
și pururea Slăvit
și totul și a toate creator,
De noi, viețuitorii, mult iubit

51
 Câţi Dumnezei există?
“Eu sunt Dormnul și nu măi este altul,
afară de mine nu este Dumnezeu”(Isaia 45:5A)

Am auzit pe unii, enorişi și atei

că sunt pe lumea noastră și zei și dumnezei.

Zic unii că în lume pe drumuri când te mişti

vei întâlni pe socluri mulți dumnezei Buddhişti.

Zic alţii că-n Coranul din străvechimi de ani

lângă Alah tronează temuţi Mahomedani.

Și mai auzi că sunt şi-alţi dumenzei

cu zeci și zeci de secte cohorte după ei...

Eu biet creştin mă mustru: cui pot să-i fiu adept?

Eu, dramul de iubire spre cine să-l indrept?

Cu gândul la Isaia, din mulţii Dumnezei

mă leg numai de unul știut de la ai mei.

E Dumnezeul Tatăl, al mei și-al tuturor

în marea lui iubire de toate iertător.

Pe scara iubirilor mințite

Cuvintele-temă revelate în
Efeseni 4:25-29, 31; 5-3-18
Nu mai minți, minciuna nu e bună
ia adevărul paloș să o supună.

Nu mai fura, mai bine ia în mâini

Uneltele câmpiei ca să-ți asiguri pâini.

52
Peste mânia crudă soarele să n-apună
ca diavolul, la pânda să nu te ia de mână.

Din gură să nu-ți iasă ocara în cuvinte

Ci vorbe ziditoare, zidiri de luat aminte.

Iuțeala în mânie în mânie, răul și clevetirea

să nu îți stăpânească simțirea și rostirea.
Curvia care poartă în ea necurăţia
îți rușinează chipul și-ți strică omenia.

Să lupţi cu lăcomia, să lupţi din răsputeri

ca să nu cazi în pofta setoasă de averi.

Nu te-mbăta cu vinuri golite din pahare

că ăsta e păcatul în rău și în dezbinare.

Dragoste Creştina
După 1 Corinteni 13:4

Sunt Dragoste Creştina, bună și răbdătoare

şi tot ce am în mine nu ţin legat în funii,
nu-mi place pismuirea rostită-n gura mare
şi nici să mi s-aducă laude de vreunii.

Eu pieptul nu mi-l umflu cu lauri de mândrie

şi nici :nu-mi ies din gură cuvinte nelaloc,
mine bine, bine oricui să-i fie
Eu pun în mine bine, bine oricui să-i fie
îmi e străin folosul ieşit din nenoroc.

N-am gândurile strâmbe n-am rele în simţire

iar greul întru toate eu. ştiu cum să-l înfrâng.

53
Nu las în urmă dare plânse-n nelegiuire
ci dâre de lumină cu-n ……-n iubire.

Turnul Babel și alte turnuri

Din Turnul Babel cel în Psalmi descris

prea multe limbi şi nații s-au desprins
cu mult prea mulţi cuceritori porniți
să fie ei, prin ei, dumnezeiţi.

Sub coifuri şi armuri s-au dat în vânt

să li s-audă lor Primul Cuvânt,
țâșnit doar din iubirea de comori
și rezidiri de “turnuri” pân la nori.

Dar timpul nemilos le-a prins sub roti

iubirea cu amprente de trufași.
Din turnurile lor i-a scos pe toți
În căzături de inși sinucigași.

Belșugul avuției și corbul

“…viața cuiva nu sta în
belșugul avuției lui” (Luca 12:15)
Din cărţi străvechi sub ochi ne-au fost aduse
palate, grâne, turme, slujitori,
figuri de regi şi avuţii răpuse,
regate cu captivi şi trădători.

54
Iubiri peste belşug stropit cu sânge,
belșug înveșmântat aurifer
și stivuit în stiva lui “a strange”
o stivă înălțată până la cer.

Dar, dinspre cer spre marea avuţie

S-a năpustit potop potopitor
şi din belşugul strâns cu lăcomie
a mai rămas un corb croncănitor.

Cu ce gând?
“…cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău, cu
gând să risipești în plăcerile voastre.” (Iacov 4:3 )

Câți nu cer, câți nu cer

multe iubiri de la cer.

Cu ce gând, cu ce gând
Cer iubirile plângând?

Gând curat? Gând ascuns?

gând cu satanisem uns.

Câți nu cer, câți nu cer

multe iubiri de la cer.

Însă câți din ei primesc

iubiri cu harul ceresc?

55
 Trei verbe
“cereți și vi se va da;căutați și veți găsi;
bateți și vi se va deschide” (Matei 7:7)

“Cere”, “Caută” și “Bate”.

Verbe sfinte revelate.
Dacă crezi convins în ele
drumul ți-e deschis spre stele.
Dacă-n ele n-ai să crezi
drumul luminat nu-l vezi.

Visul, pietrele și hoții

Parcă adunam pietre din apă

din răchiţi și din lung de prundiş
ca ele de hoți să mă scape
veniți la furt pe furiş.

Și pietrele erau colţuroase

rotunde, măricele şi mici
să se-nfigă în oase
să-nțepe cu țepi de arici.
să-nțepe netrebniii care
ieșiți din unghere obscure
mereu nesătui de mâncare
vin noaptea târziu să mă fure
să-mi fure avutul de pita
de minte, de rod si de vin
adunat într-o viață grăbită
cu “OF” și ”De ce?" în suspin

Dar visul cu pietre colţoase

trecuse cum visele trec

56
când ziua în casă intrase
și visul l-am luat la refec:

Ce-ar fi să adun de prin ape

un' pumn din tăioasele pietre
de hoţii hulpavi să mă scape
intrați pe coşuri de vetre?

Dorința mocnită în spuză

Ce-și pune în gând nu e-n stare:
Lovitul cu pietre te-acuză
că el e zidit pe iertare.

Așa am citi în Scriptură

Rămân printer cei cee îndură
povara îndoielii cu urme.
Și cine-ndoiala sa-mi curme?

Nedumerire
“nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume.
Dacă iubește cineva lumea, dragostea
Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15-16)

A fi “lumesc” ce-nseamnă m-am întrebat ca ins?

și în nedumerire săgeţi în arc am prins:

Nu e lumească pofta prea pământenei firi?

Nu e lumească pofta chemării din priviri?
Nu e lumească pofta ascunsă în plăceri?
Nu e lumească pofta iubirii-n care speri?
Nedumerit în sinea-mi din nou m-am îndreptat
Spre zisele Scripturii cu sensuri de păcat.
Dar n-am ajuns la semen deplin lămuritoare
Să spulbere-ndoiala cu semen de-ntrebare.
57
 Omul dintâi, omul de-al doilea
”Omul dintâi este din pământ, pămãntesc, omul
de al doilea este din cer, după cum am purtat
chipul pământesc tot așa vom purta și chipul
ceresc” (1 Corinteni 15:47, 49-51)

Citim în textul biblic corintean

că orice om a fost împovărat
o dată a trăi ca pământean
şi~e dată a trăi neîntinat.

Pe care din poveri s-o ducă-ntâi

şi care la strâmptori, să-i fie schimb?
Pe care să o știe căpătâi
în mult prea scurta trecere prin timp?

Răspunsul e o altă grea povară

a dârelor țărânei și cerești
când omul urcă pe a vieții scară
c-o umbra-n cer și zece pământești.

Cu multe umbre-n vârful crucii sale

își tot încurcă pașii la răscruci
când Diavolul îi dă zelos târcoale
învăluite-n straie de năluci.

Să dai de pomană
“Fiecare să dea după cum a hotărât
în inima lui:nu cu părere de rău sau
de silă, căci pe cine dă cu bucurie,
îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7)

În porţi de cimitire, pe-alei de cimitire

pe drumuri, la răspântii,oriunde nu te-aştepţi
58
năpăstuiţii soartei imploră milostire
de la avuţii soartei și drepți, dar și nedrepți.
Un covrigel, o pară, o pâine în frânturi
o brumă din bucate şi-un ban oricât de mic,
sunt toate pâlpâirea luminii în Scripturi
în amintirea celor plecați întru Nimic.
Nimicul lor ne cere celor încă rămași
să nu uităm pomana întru cinstirea lor
o dâră de iubire spre semeni nevoiași
să le aline foamea, cu-n gest vindicator.
Cu dragoste în suflet a celor ce-au pornit
spre Casa Judecăţii, a Lumii de Apoi,
să nu uităm pribegii pe-al vieţii drum jelit
cu mâinile întinse, a rugă, înspre noi.

Două învieri
Cei ce-au făcut Binele, vor învia
pentru viață;iar cei ce au făcut răul,
vor învia pentru judecată” (Ioan 5:29)

Când Binele ți-a fost iubiri și fapte

atât cât anii vieții ți-au fost dați,
reînviat din nedorita noapte
la poarta veșniciei poți să bați.
Când răul în iubiri și-n pânza ceții
pe căi cu dare negre te-a purtat
vei sta în colivie ca sticleții
să-ți ispășești păcat după păcat.

59
 Cu speranțe la recurs
“Din pomul cunoștinței binelui și răului
să nu mănânci, căci în ziua când vei mânca
din el, vei muri negreșit.” (Geneza 2:16-17)

Întâiul mare, nevăzut Parinte

atunci când din părinţi am fost născuţi
ne-a dat un coş cu daruri şi cuvinte
și în iubiri ne-a dăruit virtuți.

Aceste pure binecuvântări

Sortite au fost din ele a se naște
Iubirile cu praguri de-nălțări
în setea de a fi prin a cunoaşte

Dar ca să fim cunoscători în toate

mărşăluim pe drum cu mulţi pândari
aruncatori de plase cu păcate
venite de la diavolul pescar.

Iar noi însetați să știm cum este

când ne-nfruptăm din plasele-păcat
ne scriem fiecare o poveste
pe drumul hârtopit și neumblat.

Doar cănd ne scad în calendar,

ne sâsâie greșelile-n parcurs
și dârele păcatului primar
nadajduiesc iertarea la recurs.

60
Cercul 5: Inspirat din Psalmii lui David

Inspirat de Psalmii lui David

Reflecții pentru David Andrei

Gândindu-mă la anii ce-or să vină

Las gându-mi să te vadă în viitor,
Întrezărit în câmpul de Lumină,
Brăzdându-l în lumină căutator.

Aș vrea să cred că brazdele or sa fie

Ne-ncorsetate-n vremi și îndoieli,
Ca tu le vei sorti în rodnicie
că-n șerpuirea lor n-o sa te înșeli.

Să-ți urce gândul....

Să-ţi urce gândul într-un alb contur

chemat pe înălţimi de la amvon
spre cercul de lumină cel mai pur
prea Sfântul cerc al Muntelui Sion.

De-acolo cu privirea tot mai sus

Pământului târcoale să îi dai
şi frumuseţii lui să-i fi' supus
şi să-l păstrezi şi în iubiri și-n grai.

61
 Iubirea de vrăjmaș

De-oi rătăci pe la răscruci inert

cu pașii pe un drum șovăitor
la toți vrajmanitorii din deșeert
să le întinzi o mâna iertător

Cine sapă groapa Aproapelui

Acela care-n viclenie sapă

o groapă pentru un Aproape-al său,
străin fiind părerilor de rău,
străin de semeni cade el în groapă.

Uneltitorului

Gura prea plină de blestem

uneltește semenii cleioasă,
dar urzeala înşirată-n ghem
o s-o taie sabia lucioasă.
O să plouă peste păcătos
cu găleţi de foc şi de pucioasă,
când paharul răsturnat în jos
va fi ţăndări la regeasca masă.

62
 Camătã şi arginţi

Ce] ce~a dat cu camătã credinţa

şi iubirea-n rate pe arginți
şi-a tras peste trupul gol velinţa
neștiind că și-a tesit din minți.

Blănuri şi rugăciuni

Tot mai mulţi aleargă la icoane

îmblăniţi cu blăni de mieluşei,
purtători de aur în manşoane
rugători la zece dumnezei.

Ei se cred stăpânitorii sorţii

când tămâia îi alintă-n fum
şi n-au ochi să vadă coasa morţii
pânditoare la răscruci de drum.

Ziditori de Sodome

Inima-n grăsime şi-o răsfaţă,

gura în mândrie şi-o gătesc.
n-au ştiinţa firului de aţă
când cu el Sodome tivuiesc.

Cheamă la sfinţenii heruvimi

rugători supuşi în mănăstiri,
dar abia atunci se văd infimii
îngropați ai propriei zidiri.

63
 Lauda de sine

Fiecare-şi laudă ce are

unii caii şi căruţa lor.
alţii avuțiile-n hambare
hainele în fir stralucitor

Vine însă clipa de răscruce

cu bănuţii aruncaţi în praf.
Şi-unii şi-alţii pleacă sub o cruce
Separaţi cel mult, prin epitaf.

Candela din beznă

Ce-ai zidit în inimă rămâne,

ce-ai zidit afară mai puţin.
Lasă-ţi zestrea gândurilor bune
Celor care dupã tine vin.

Candela din beznă. afumatã,

ce-ai purtat-o-n tine vrând-nevrând.
s-o aprinzi şi să o laşi curată
celor ce-or rămâne lăcrimând.

Când desfrâul...

Opreşte-ţi limba de la rău

şi gura prinde- o în zăbală
nu când ajungi să țipi în hău,
ci când desfrâul te țesală.
Să nu rămâi suflet pustiu,
64
să-ţi tângui propria greşeală:
„E prea târziu, e prea târziu
păcatele-mi cine le spală?”

Pismuire şi molii

Nu-i pismui pe cei cu avuţia

în blănuri argintii înveşmântaţi,
că-n puful lor îşi mişună simbria
roiri de molii puse pe nesaţ.

Şi la soroc dând țoalele afarâ

din luxul garderobei îndesite
ies moliile-n roiuri şi omoară
şi suflete şi blănuri găurite.

Legamânt

ți-ai zis că vei păzi căile tale

să nu păcătuiești cu limba ta
dar ai surzit cand pe-a Satanei cale
ispitele ți-au așternut manta.

De jurământ uitat-ai în plăcere

În fața ei credința n-are spor
că inima păcatul când îl cere
îi pune gurii lacat și zăvor.

De este-acesta singurul păcat

căzneşte-te din tine să-l arunci.
Dar ca să fii de greul lui iertat
adu-ţi -aminte că mai sunt porunci.

65
Cercul 7: Iubirile de țară

Câmpia copilăriei

După ani pierduti, câmpie, te revăd și mă-mpresori

cu-amintiri îmbuchetate în umbrite nostalgii,
fir cu fir îngrămădite în panerul plin cu flori
ce-l lăsai zălog în mirişti, în amurguri sângerii.

Mă îmbăt la sânu-ţi umed mirosind a levănţică

şi-a fierbinte abureală din grămezi de bălegar
că mă-mbie s-apuc razna spre răzorul din potică
să zburătăcesc drăcovnic potârnichea-n zbor hoinar

şi să sânger prin porumbe şi cu pieptul gol s-alerg

şi s-adulmec zări albastre, răsfăţându-mă cu vântul,
să-n grop tălpile în rouă şi pe ţelini să le şterg
şi s-ating cu mâna cerul unde-i una cu pământul.

Şi de-ar fi un cârd de noateni, le-aş păştea în ierburi moi

iar aproape de chindie aş zbughi-o către râu
să ghicesc lungit în ierburi pe foi lucii de trifoi,
cui i-e rândul azi la noateni, să nu prăpădească-n grâu.

Dar perdeaua amintirii de pe ochi îmi cade-n gol

îngropând copiiăria-mi, curcubeu zigzagator
când pe drumul de la Burdea ochii nu mai dau ocol
anilor ascunşi nostalgic într-o apă a morţilor.

66
 Când eram mic

Când eram mic ţara mi-o ştiam

din ogradă până în câmpul Burzii,
din luncă până la râul Argeş,
din uliţă până la crângul Podeni,
de acasă până la şcoala din sat,
iar uneori din sat până la gară,
cam patru kilometri de drum.

Când eram mic ţara mi-o iubeam

pentru nucul bătrân din ogradă,
pentru porumbele acre din câmp,
pentru soreţele de floarea-soarelui;
pentru iarba din lunca Podenilor,
pentru cozonacul de Paşti,
pentru recreaţia de la școală
iar uneori pentru buruienile din răzoare
de unde zburătăceam potârnichile.

Când eram mic aşa îmi iubeam ţara,

că aşa o ştiam,
că aşa o vedeam,
că aşa o umblam,
că aşa îmi intrase în inima mea de copil,
că aşa a rămas în inima mea
de bătrân,
că aşa va rămâne în inima mea până m-oi stinge!

67
 Când eram mare

Când eram mare ţara mi-o ştiam

dincolo de satul natal,
dincolo de satele toate,
de la brâul albastru al Dunării
până la arcul cafeniu al Carpaţilor,
de la verdele grânelor bărăgane
până la galbenul colinelor cu pomet,
iar uneori de la un capăt la altul cu trenul,
cam şase sute de kilometri de drum.

Când eram şi mai mare

Când eram şi mai mare

tot în şcoli dar cu bănci mai înalte,
Ţara mi-o iubeam pentru munţii semeți
de fier,
de aramă
și sare,
munţii prea puţin străbătuţi,
şi prea mult dăruiţi
cu cetini,
cu râuri,
cu pajişti.

Când învățam la istorie

Când învățam la istorie

Ţara mi-o iubeam pentru nume vibrante:
Podul înalt,
Nicopole,
68
Valea Albă,
Războieni.

Pentru ruguri încinse sau sub roţi blestemate

Pe care un Doja, 4
Un Horia…

Pentru Vulturii cu pene de Panduri

sau pentru omul cel între oameni
murit 1a Palermo,
sau pentru Peneş-Curcanul suit pe redute.

Că aşa învăţam 1a istorie,

că aşa de la cronicari, până la “Fraţii Jderi”…
Dar iubirea mea, prea livreasca iubire
nu aici se oprise,
nu aici se-mplinise,
nu aici avea să-şi sorocească durata.
Pe vatra cea mare a ţării
s-a născut iubirea de ţară,
şi văzând,
şi simţind,
şi umblând
ca ea, ca iubirea, de ea să mă lege
şi nimeni de la ea să nu mă dezlege.

Când scrutam Bărăganul

Mai ales vara, cu acceleratul de mare

Retrăies Bărăganul
Äbsorbit de mările aurite ale grânelor,
cu aceeaşi culoare-n retină
înot cu privirea în ele
69
înainte de voluptatea înotului pe valurile înspumate
ale vacanței abia începute...
Pentru că strălucirea valurilor cu arome de pâine
mă ţintuieşte la fereastra vagonului cu locuri rezervate.
Uit că am plătit tichetul,
uit că stau ceasuri întregi în picioare.
înotând în euforia mărilor galbene,
Deasupra unduirilor în salbe,
superbele ape ale copilăriei apuse
vâslesc aripile pescăruşilor metalici
care adună spic după spic, din infinitatea de spice
până ce şesul deschide o infinitate de orificii
spre cupola de cerneală sinilie a cerului însorit.
“Pescăruşii” îşi fac datoria
înghiţind boabele din care va aromi caldă franzela,
iar în urmă se aliniază dreptunghiuri de paie
pe care le va mistui combinatul
izvoditor de hârtie,
hârtia pe care acum se aștern nişte rugi
Către prea iubitul pământ cu bucle de aur.

Numai când trec peste Dunăre

și se arată ţărmul paradis al vacanţei școlare
Mă despart de marea cea mare a pâinii
și a izvorului slovei,
şi într-o fulgerare livrească,
mi-amintesc de “sinucigaşul de la Niça”,
“noul nostru Gorki balcanic”,
reintrând în volbura “ciulinilor”,
în pustietatea vânătoaselor,
în rostogolirea dramelor lui de sinucigaş
şi ale celor din “Haiducii” şi “Chira”…
Dar fulgerarea este străluminată
de neonicele lumini ale Pontului Euxin
și de Ovidius peste care vâslesc pescăruşii albi
70
aii mării zis “negre”,
ai mării albastrelor cruguri,
prelungire la nivelul zero,
a mării de aur
din şesul cu pâine şi coli pentru vis.
O, mările mele, prea-ncântătoarele mări
neîndeajuns de cântate cu acceleratul de mare
doar vara!

Când urcam munţii

Iată, aici, sub arcul carpatic,

nu mai este vorba numai de tren
nu mai este vorba de un anotimp al anului,
nu mai este vorba de una sau două culori dominante,
nu mai este vorba numai de pescăruşi…
Iată, aici sub arcul carpatic,
pe plai mioritic,
potecile se înlânţuie ca firele de paianjen,
parcate cu roşu,
cu bleu,
sau cu galben,
dublate adesea de benzi de asfalt,
zvonite perpetuu
de caii-putere numiţi teleferic.
Aici îmi răsfăţ nesătulă privirea
din legănătoarele libelule peste crestele dure,
frumuseţi înspre care "Pisicuţa" lui Hogaş
nu prea ar putea să mai suie
cu sarsana în spinare,
cănd dădeam examene la Litere…
Că iată, aici, sub arcul Carpatic,
încotro potecile duc:
71
Spre cremene tăiate-n tunele ,
Sau cremene sfredclită-n lacuri de lumină
Spre cremene aşezată-n fundații
Sau cremene în praf măcinată,
Spre cremene sculptata-n inscripţii
Sau cremene pe rute-n zig-zag …
Încremenita carpatică cremene
S-a trezit din somn milenar
Ca nimeni să-i semene
Să-mi fie iubirii şi dar şi har de iubire.

Şi iată de aici de sub arcul carpatic,

Încotro potecile le duc:
Spre arcuşul “Rapsodiei române”
măestrita încântare de ceruri;
Spre “Masa tacerii” desprinsă
din marea tăcere a rocii;
spre doina pe buze rostită
de fagii prea falnici foşnită;
sprc floarea reginei culeasă
cu mâin sângerate de stânci;
spre tragicul chin brâncovean
pe ziduri cu sfinţi pensulate;
spre hora străbună sculptată
cu dalta în trup de stejari;
căci sigur sub arcul carpatic,
potecile toate sunt suflet
de daci, de romani, de români...

Şi iată, de-aici, de sub arcul carpatic,

încotro potecile duc:
În pajişti cu mândre narcise
Culese de inimi vibrând;
în vad de izvoare-oglindă
băute în pumnii căuş;
72
în aburi de ceai la cabane
tihnite popasuri 1a drum;
în piscuri cu nouri pe frunte
atinse de frunţi omeneşti;
în văi prea abrupte privirii
de unde ecoul ia start.
Căci iată, sub arcul carpatic,
potecile toate sunt dor
De daci,
De romani,
De români…
De-aceea, spre arcul carpatic,
duc trenuri,
duc caii-putere,
duc pașii mereu suitori
spre piscuri chemate de gânduri
ale iubirii de ţară.

Când gândeam la semeni

Zisese Bălcescu
Că “ţara-i norodul”,
norodul înseamnă a1 mei.
Dacă ţara e şes,
Dacă ţara e munte,
Dacă ţara e deal,
Dacă ţara e deltă,
Dacă ţara e mare,
Dacâ ţara înseamnă ai mei,
cântarea de ţară e stearpă
fără şes,
fără munte,
și toate mai sus pomenite
73
şi fără ai mei, mai ales
străjeri sub lumina de stele.

Pe-ai mei îi cunosc din strătimpuri

aşa cum Columna Traiană-i păstrează;
viguroşi şi înalţi şi frumoşi
cu păr retezat peste frunte
cu păr ondulând peste umeri,
cu ceru-oglindit în priviri,
cu cioareci mai strâmţi sau mai largi,
şi cămăşi în părţi despicate,
încinşi cu un brâu sau o piele,
cu creţuri sau franjuri la straie,
cu şube şi glugi pe viforniţi.
Așa mi-i cunosc pe ai mei,
bărbaţi bărbătând în strătimpuri.

Pe-ai mei îi cunosc, mai cu seamă

de când li-s urmaş şi de când
pe vetrele dacice
astăzi
le cant nemurirea-n cetăţi,
așa cum ei le visară,
păstrate de noi peste timp.
Pe-ai mei omenia îi ştie,
când bate 1a uşă-un drumeţ,
când vine un oaspe în casă,
când răul pândeşte pe unul,
când cumpeni pândesc pe mai mulţi,
când mâna întinde flămândul,
când setea cuprinde pe arşiţi,
când greul e greu pentru unii,
pe ai mei omenia îi ştie …

74
Pe-ai mei eu îi ştiu după semen:
au miros de brad în sumane,
au spice de grâu pe cămăşi,
au pene de păuni 1a pălărie,
au chiot de horă în grai,
au viersul de doină pe nai,
au dorul în doniţa plină,
au sunetu-n zâmbet scăldat,
pe-ai mei eu îi ştiu după semen…

Dar pot oare cuprinde aici,

infinitele semne de suflet,
pe chip
Şi de faptă ale celor ai mei?
Nicidecum, că nici pădurile toate
de le-aş preface-n hârtie,
nu ar fi de ajuns să-i descriu şi în lume să-i scot
pe ai mei
semeni, confrați și români.

Când întrebam natura

În timp ce genunchii se înmoaie

la urcuş pe drumurile ţării,
dialoghez cu ţara:
˗ Munţilor, voi nu îmbătrâniţi?
˗ Din bătrâni reîntinerim …
˗ Poienilor, voi nu vă ofiliţi?
˗Drumeții ne menţin strălucirea …
˗ Pârâiaşelor, voi nu secaţi?
˗ Sorbite de oameni prindem puteri
˗ Norilor, voi nu vă lăsaţi atinşi?
75
Ne chemăm mereu alpiniştii…
În timp ce genunchii mi se înmoaie la urcuş,
natura mereu întinerită
mă frustrează în întrebările mele geloase,
umbrite,
melancolice.
Bucuria metempsihozei carpatinelor plaiuri
E mai mare decât tristeţea mea viitoare:
tristeţea neumblatelor drumuri de muritor sigur.

Nu mi s-a părut

Nu, nu mi s-a părut:

Am văzut Alpii, Pirineii, Himalaia…
Dar ca Bucegii…
Nu, nu mi s-a părut
Am văzut Valea Loirei
Dar ca Valea Prahovei…
Nu, nu mi s-a părut:
Am văzut câmpia mongolă,
dar ca Bărăganul.
Nu, nu mi s-a părut:
Am văzut Marele Zid,
Dar ca Sarmisegetuza…
Nu, nu mi s-a părut:
Am văzut Baicalul
Dar ca Lacul Sfânta Ana…
Nu, nu mi s-a părut:
Am văzut Marea Galbenă,
Dar ca Pontul Euxin…
Nu, nu mi s-a părut:
Am traversat tunelul cu Alpii în spinare,
Dar ca salba de tunele de pe Jii…
76
Nu, nu mi s-a părut:
De la ferestruica avionului priveam Himalaia
Dar gândul meu urca spre Omul.
Şi încă multe nu mi s-au părut:
Intram în castelele Loirei cu arcade măreţe,
Dar nu uitam de Voroneţul nostru,
Străbăteam cu transiberianul pusta mongolă
Dar parcă auzeam: “Urmează Ciulniţa”,
Ocheam în vulturi prin crenelele Zidului Chinezesc
Dar îl vedeam pe arcaşul Ştefan la Putna,
Admiram oglinzile Vineţii ale Baicalului
Dar mă legănam cu barca pe lacul Bicaz,
Înotam în talazurile Mării Galbene
Dar trăiam voluptatea valurilor de la Mamaia.

Nu, nu mi s-a părut,

Sunt multe frumuseţi ale lumii
Ca cele pe care le-am văzut,
Dar inima mea a rămas zălog pe vatra
„De din vale de Rovine..."

77
Cercul 8: Iubiri îndoliate

Gheorghe și Ana
-Părinților mei, învățători-
Primiţi-mi această scrisoare
cu gândul dintâi, cu iertare,
că prea lungă tăcerea a fost,
că am uitat să ştiu pe de rost
câţi ani au trecut
de când, scumpii mei, dragi părinți,
ați trecut
în lutul tăcut,
în sânul lui neştiut,
ați intrat și aţi rămas fără glas
după lungi suferinți.

Acum, cand vă scriu

îmi tremură vorbele-n glas
neputincioase pe alba hâertie
când mă întreb ce-a rămas
de la voi
pentru noi
ca cea mai de preţ bogatie?!

Cum vă ştiţi, cum vă ştiu

într-un timp şuierând a pustiu,
sub razboinice gloanţe-n rafală,
Viaţa v-a fost strădanii şi chin
acasă şi prin destin,
ca săditori de lumină
din şcoală în şcoală
mutaţi,
scriind pe tablă cuvinte
și cifre
într-o lume nelume
78
şi mereu îmbrăcaţi
în veşminte de cersetori
cum vi se făcuse renume.

Acasă, în vremi de urgie,

trăite în case străine,
cu bani arvuniţi la chirie,
aţi fost pentru mine,
pentru toţi ai mei frăţiori,
pe mai multe căi săditori:
de lumină,
de gând
şi de faptă,
de îndemn
şi de semn
la urcuş
din treaptă în treaptă.

Nu v-a fost uşor să ne ştiţi

cât de cât
îmbrăcaţi
cu fulare la gât,
şi curaţi
şi cârpiţi,
cu căldură încinsă-n burlane
de la un godin ruginit,
iar pentru socoteli şi citit
cu manuale-n ghiozdane.

Dar de plâns nu v-aţi plâns

şi bănuţii când nu v-au ajuns
din piatră seacă i-aţi smuls,
ca de Paşti s-avem arătoase,
hăinuţele noi şi frumoase.

79
Pentru aceste aduceri-aminte
Scumpii mei săditori de cuvinte,
cerşători în negre veșminte,
când la voi cu gândul mă-ntorc
o lacrimă storc
din priviri,
ca recunoştinţă fierbinte
a nepreţuitei părinteşti moșteniri.

De-acolo de unde vă știți

uneori în vis reveniți
uitarea din noi ne-o treziţi.
În zori,
mustrători
în al cugetului nostru potir,
la cripta din cimitir,
ne cerem iertare,
treziţi din uitare.
La pâlpâirea de lumânare
vă aducem o floare,
şi un pacheţel pentru flămânzi pe alei
sărăcani şi ai nimănui:
˗ Pentru Ana şi sufletul ei!
˗ Pentru Gheorghe şi sufletul lui!
Dar după-aceste lumini diademe
iar ne prinde uitarea o vreme.

Dragii mei, dragii noştri părinţi

de când din viaţă v-aţi stins
o viaţă ocolită de-arginţi
o viaţă sfârşită pe pat de spital,
pe noi, cei rămaşi, ne-a cuprins
cate un neștiut uragan,
val cu val,
an de an,
80
cu revărsări de dureri
curesemnări în puteri,
fiecare din frați
cu povara drumului său,
și luminați, și apăsați,
și în bine și în rău.

Veronica, bocet de frate

Surorii mele, învățătoare,
răpusă de durere la 59 de ani
Sora mea bună,
cea mică,
Veronică, Veronică,
lacrimile calde-mi pică,
timpul inima-mi despică
şi de-acolo te ridică
să mi te aduc pe buze
în strânsoare de ventuze,
în strânsori de remuşcări
că te-ai petrecut sub zări,
prea devreme, prea devreme
sora mea bună,
cea mică,
Veronică, Veronică.

De Acolo, să te cheme
nu ai pe nimeni acum.
Vântul, ţurţurii şi bruma,
l-au luat întâi pe Livică,
fiul tău iubit, cel mare,
stins în chin şi supărare,
după care singurică
ţi-ai plâns dorul

81
şi odorul
Veronică, Veronică,

La un timp de-atâta jale

suferindă în spital
doborâtă de durere
stoarsă-n lacrimi şi putere
te-ai dus şi tu Veronică
sora mea bună,
cea mică,
să fii cu el împreună
să-l întâlneşti pe Livică.

Timpul de atunci îşi pică

frunzele pe cripta rece,
timpul a trecut
şi trece.
Toamnele în ploi le plânge
inimilor şi le frânge
dorurile-ndoliate
cu iubirile-ngropate.
Timpul lasă
plâns în casă
şi ne coase
dor în oase
şi ne fură
de pe gură
alte jeluiri cu frică
De cine ţi-e dor Livică?

Şi timpul iarăşi îşi pică

frunzele în vânt purtate
spre inimi îndoliate,
de un alt năpraznic vânt
peste alt tăcut mormânt.
82
Rămas trist şi singurel
cine strigă pentru el:
˗ De ce ne-ai uitat Cornel?
Şi Cornel a vrut să zică
apăsat de dorul greu:
Eu nu te-am uitat mămică,
nici pe frăţiorul meu
îmi e dor de voi şi gata
că-l mai am numai pe tata
scumpă mamă, Veronică,
scumpul meu frate, Livică.
Aşteptaţi-mă că vin
să fim iarăşi cum ne ştim.
Şi Cornel, fiul mezin
şi-a luat şi el zborul lin
înspre mamă şi-nspre frate
plecând din singurătate.

Veronică, Veronică,
sora mea bună
cea mică,
spre a fi toţi împreună
luminaţi sub clar de lună,
sub bătaia vântului,
toţi cu toţi şi-ai nimănui
s-a bătut încă un cui
în sicriul soţului.
Că de dorul lui Livică
şi de dorul lui Cornel
a plecat spre voi şi el,
soţul tău
şi tatăl lor
lăsând vieţile în hău
şi-amintirile în nor.
Într-un nor din care pică
83
stropii plãnsului din urmă
fără urmă, fără urmă
fără urma cea mai mică
Veronică, Veronică,
buna mea soră,
cea mică.

Bate vântul peste toate

şi aduce iarna zloate
iarna viscole aduce
peste fiecare cruce.
Bate vânt de primăvară
ierburile să răsară,
bate vântul secetos
peste fiecare os.

Os cu os împreunate
în mormintele uitate.
patru suflete pornite
spre tăriile tihnite.

Înspre ele se ridică

dintr-o inimă ce bate
rugăciunea mea de frate.
Veronică, Veronică
soră bună
soră mică
eu nu te las în uitare
eu îţi cer numai iertare
prin acest cântec-cuvânt
cât mai sunt, că încă sunt.

84
 Mihail-Gavril
Fratelui meu,profesor
și celor dragi care i-au
rămas după plecarea lui
Frate, frate cel mai mare
între cei ce-am fost acasă,
c-o poreclă fiecare
mai urãtă, mai frumoasă,
dusă-n vreme, an de an:
tu, Motănel
eu, Găvan
şi surioara cea mică
care-şi deschidea guriţa
când o strigam: Codiniţa.

Cred că tu ne-ai poreclit

după cele ce-ai ghicit.
Eu, de pildă, frăţioare
eram lacom la mâncare,
nesătul şi capsoman
de-aceea mi-ai zis Găvan.
Găvanul din lemn, se ştie,
e-o adâncă farfurie.
Cât eram eu de Gavan
tu mă-ntreceai, ca Motan,
ca motanul în tăcere
ce ştie c-are putere.
Când tăceai
când ne priveai
şi Vreo vină ne gaseai,
tacticos te pregăteai
câte-o labă să ne dai
şi mie şi Codiniţei
că ştiai mişcarea fiţei.
Nu ne supăram de fel,
85
ba chiar te-am şi mângâiat
că din Motan, Motănel
ţi~am zis diminutivat.
Lui Veronica, fetiţa,
îi zisesem Codiniţa
că venise-n „coda” noastră
floarea florilor în glastră
aşezată la fereastră.
Codiniţa-n sus şi-n jos
chip frumos, nume frumos,
prinsă-n jocuri an de an
cu Motănel şi Găvan.
Dragă frate, frate dragă,
gândul de joc ne dezleagă
şi de ursitori ne leagă,
lăsând anii să se-ntreacă,
peste noi voioşi să treacă
sau în plâns să ne petreacă,
după cum ne-a fost destinul
întunericul,
seninul,
când cu bucuria-n casă
când cu casa-ntunecoasă,
când cu armonii de strună,
când cu ţipăt în furtună
c-aşa-i timpul, vine, trece,
legea lui rămâne lege.
Noi sub ea mereu am fost
şi în rost
şi în nerost,
şi l-am primit în tăcere
şi mai veseli şi-n durere.
Frate dragă, dragă frate
inima cât ne mai bate
mai cu zvâcnet, mai încet
86
are-n ea un sfânt buchet,
albe flori cu-albe petale
florile familiale.
Flori și lumânări aprinse
Lumânări în pâlpâire,
Din iubirile desprinse
Pe alei de cimitire.

Dragă frate, frate-al meu

te-a-ncercat destinul greu,
dar l-ai înfruntat mereu.
Anii toţi care-au trecut
au fost mai mult cu durut
mai puţin cu-nseninări
mai grei în urcuş pe scări.
Ai dat pieptul cu-n destin
în nefericire plin,
de Rodicuţa legat
nemilos, îndelungat,
în bine mereu sperat.
Pentru marile dureri
ai găsit mereu puteri
în cuvinte și în taceri.
Și-ai avut noroc să vie
După chin și-o bucurie
Lumină-n casă, solie,
Să vă bucure Lumina
cu la voi Corina.

87
 Șase elegii îndoliate

1
Îți mulțumesc, Doamne Bun
că mi-ai dat un sfânt zăbun
mi-ai dat din prea sfântu-ți har
două stele de altar.

Două Stele, har din`Cer

flori albastre la rever,
la reverul vieţii mele
două vlăstăraşe Stele.

Der o stea, Steaua dintâi

într-o zi brusc a căzut
şi de-atunci, pe căpătãi,
nopţile mi-au fost durut.

Pentru ce? ma-ntreb mereu?

Cine-a vrut? De ce a vrut?
Doemne,scapă-mă de greu
smulge-mi plânsul netrecut.
2
Trenurile cu păcate
cruci în urma lor lăsate.

Trenurile cu păcate
goluri şi singurătate

Trenurile cu păcate
zornăiri de vieţi tocate.

Trenurile cu păcate
roţi de lume blestemate

88
Trenuri mute-n nopţi de tuci
risipitoare de cruci.

Trenuri de oţel momâi

mi~aţi smuls Steaua mea dintâi.
3
O cruce de fier,
într-un cămp prea stingher
pe care o stea a căzut.

Un strigăt spre cer

și-n negrul mister
prezentul s-a stins în trecut.
A fost. A visat. Nu mai este.
Ce tristă. Ce plânsă poveste
şi cire de ea să-i dea veste?

La criptă, cu ochii spre soare

spre razele lui rotitoare
o mamă imploră şi plânge
şi soarele dorul i-1 frânge.

O, Doamne, o,Doamne prea Bun,

ce vorbe-păcat să nu spun
cu ele să nu mai greşesc?

Ajută-mă, Doamne, s-adun

cât încă mai pot şi trăiesc
lumini şi puteri să le pun
în bietul meu trup pământesc.
4
Te-am căutat, te caut şi nu voi
precupeţi o clipă să te ştiu
chiar de-o să am genunchii slabi şi moi
atâta timp când încă mai sunt viu.
89
Cântările din strană şi altar
nu mi-au ajuns în inimă mereu
ca trepte de lumini spre-a1 Tău hotar
urcate doar când plânsul este greu.

Te rog, de-aceea, ruguri să nu-mi dai

să le aprind pe suf1etu-ntinat,
cu-un înger pază, iertator, să-mi stai
de veghe lânga hipu-ndurerat.

Te-am cautat, o, Doamne! Și nu știu

pe care drum iluminat s-apuc
să fiu ce n-am ştiut de mult să fiu
şi crucea sub iertare să mi-o duc.
5
Am mers pe bâjbâitul drum să leg
nesocotința dusă în tăcere
iar azi căinător încerc să neg
satanicul din suflet şi din vrere.

Neprihănirii ce mă ispitise
în stare nu am fost să îi răspund
până ce-n viaţa mea o Stea murise
În locul meu, că eu eram la rând.

Abia acum căit în rătăcire

încerc din bâjbăială să m-abat
şi din atâtea încâlcite fire
să dau de firul Mekăi luminat.

90
 Aripa morții

A fost o prevestire oare

la naştere sau ce a fost?
A fost un semn de ursitoare
al unui rost prea scurt nerost?

Întreb şi nu ştiu către cine

cuvintele să le îndrept.
Dar oricât aş greşi cu mine
mă iartă, Doamne! Nu e drept!

Prea repede s-a stins sorocul

în pragul viselor de foc.
Prea pustiit rămas-a locul
și inima prea sub obroc.

Brãduleţul meu, brad

14 iunie 2000,
în trenul de Predeal,privind brazii
Când barda năpraznic izbeşte în trunchi
şi ramul ce-l tânăr i-l taie,
se zbuciumă trunchiul, se roagă-n genunchi
şi plânge cu lacrimi şiroaie.

Dar cine-l priveşte şi cine-i usucă

prea tristele lacrimi ce-i cad?
Şi cine îi simte durerea năucă
ţãşnitã din fibre de brad?

O, Doamne! Dar bradul pe care chiar TU

1-ai prins pe tulpina-mi bătrână
din tânărul brad se făcu
91
o lacrimă-n inimi stăpână

Un dram de fericire

Atâta i-a fost dat prin sorocire:

un dram de zâmbet şi de fericire.

Căci înspre anii mai maturi, cu vise

când îşi croise porţi spre Gări deschise,

fusese fericit pe apucate

mai mult sacrificat prin bunătate.

El se lăsa pe el în toate cele

în dragoste curat, să nu înşele.

Dar, vai! Nu tot aşa i s-a răspuns

pe al iubirii drum mereu ascuns.

O, scump copil, ce rău ai săvârşit

că în iubirea ta ai fost minţit?

Şi ale cui blesteme le-ai purtat

în sufetu-ţi şi cald şi nepătat?

Răspunsuri de la cine să aştept?

din nou, mă iartă, Doamne! nu e drept...

92
 Rugã de tată

Nu credeam, Doamne, că o s-ajung

din bărbatul ce-am fost şi ce sunt
să plâng şi cu lacrimi şi fără să plâng
că n-am intrat eu primu-n mormânt.

Ce păcat, Doamne sau care blestem

pe sufletul meu a căzut?
Că pe primul copil îl tot chem
din locul de nimeni ştiut.

Şi el sa nu vina, o, Doamne! De ce?

şi crunta durere s-apese mereu
şi eu să mă-ntreb lăcrimând: Unde e?
şi drumul spre el să-mi fie mai greu.

Mă iarta de-ți cer ce poate fi rău

nici eu nu mai ştiu ce gândesc și ce spun
dar măcar de acum să-ţi fiu robul tău
că simt că mă-ndrept spre Apus, că apun.

Şi când voi simţi că e timp de plecare

dă, Doamne, soţiei şi fiului care
rămân după mine, tărie-n credinţe
în rugi să mă ierte şi-n triste căinţe...

93
 Ani fulgerați

Ani de vise
frânte-n anii
căilor de fier închise
de destinul: Teişanii.

Chip de plânset şi de doruri

chip de stea şi chip de-aripă
chip înaripat de zboruri
frãnte toate într-o clipă.

Doar o cruce şi un nume

pe Aleea Teişani,
dragostea să ne-o sugrume
an de an, ani după ani.

La o criptă altă cruce

Cu acelaşi nume drag
și noi cu viața răscruce
clătinată în toiag.

Scrisoare fără răspuns

Scumpul meu Vinodor,

sunt copleșit de tăcere și dor
că de când ai plecat
nici un semn nu ne-ai dat
și nici n-ai răspuns
la nicio scrisoare
(care n-o fi ajuns
La așa depărtare,
sau poate că eu
94
am greşit adresa pe plic?
să mă ierţi de-i aşa
nu mai știu nici eu ce să zic
Nu-mi rămane, ca împăcare,
decât să-ţi scriu o nouă scrisoare
mai mare

Dragul meu, scump băiat

după ce ne-ai lăsat,
timpul şi~a văzut de-ale lui
cum a vrut Cel de Sus
să ni-l dea,
tuturor,
fiecui,
ca un timp trecător
când ursuz, când supus
şi cu rost
şi-n ospăţ
şi zgâlţuidu-nen hăţ,
dar trăit deopotrivă de noi,
răbdători,
lăcrimând fericiţi, uneori,
lăcrimând întristaţi deseori
între zări însorite şi ploi.

Şi aşa cum timpul a vrut

să-şi bată suveica-n ţesut
când prea dur în bătăi,
când domolindu-se blând,
ori de câte ori a venit,
cu orice solie în gând,
noi n-am asmuţit
pe pulpana-i dulăi
că noi suntem doar fiii săi.
L-am primit,
95
cu inimi deschise,
încăpătoare în toate,
şi bune şi rele,
că poate
aşa ne-au fost scrise
în zodii prezise,
în ziceri de taină nescrise.
De-am avut pe suflet vreo rană
am ştiut cu blândeţe a-i spune:
„De ce îţi bate suveica în goană
şi rupe şi firele bune?”

Dar să trec, dragul meu,

scump băiat,
de la acest început de scrisoare
să-ţi spun ce s-a mai întâmplat
după ce te-ai tot depărtat
în neştiuta mea depărtare.
Pe mine, pe mama, pe frate,
pe toţi ne-ai lăsat
cu gândurile îndurerate
când destinul tău te-a chemat,
să te duci, să ajungi unde eşti
şi de-acolo să nu ne dai veşti,
să ne spui unde stai,
și ce ai
și ce n-ai.

Tot ce ştim, rareori,

ştim în cumpeni de nopţi
sau spre zori
când ne aduci în gând bucurii,
când în visele noastre revii
cu zâmbet pe chip şi-n priviri
şi ne vâlvoreşti în suflet iubiri.
96
O mângâi pe mama şi-o-ntrebi
cum îi e în dureri şi în trebi,
pe mine mă întrebi, ca să ştii,
ce-am mai pus şi ce pun pe hârtii
şi pe Tudu, frăţiorul mezin
îl întrebi dacă-i merge în plin.
Ai destule de întrebat
când ne mângâi durerile-n pat,
până zorii te cheamă-napoi,
până noi povestim între noi,
ce-am visat cu lacrimi șiroi
Dar de ce doar în vise revii
Şi de scris la scrisori nu ne scrii?

Iartă-mă, scumpul meu Vinodor,

pentru această mustrare
că eşti mereu pe picior
de fulgerată plecare,
că timpul cu tine nu are
un dram de răbdare,
că nu stai lângă noi cât de cât
să ne ţii de urât,
atunci când te cheamă
sărutul de mamă,
când noaptea-ţi arată
sărutul de tată,
când inima bate
sărutul de frate.
Iartă-ne mustrarea-ntreită
pentru orice plecare grăbită.

Acum
când scrisoarea e gata de drum
am atâtea să-ţi spun şi nu ştiu
ce să-ţi scriu, cum să-ţi scriu,
97
ca să-ţi fie solie
şi timpul în timp să te ţie.
Eu mă cam plâng de ponoase
cu ţepi şi durere în oase,
inima nu mai e prea isteaţă,
fără ochelari văd în ceaţă,
chica s-a cam dus, nu e chică
în puţinul din ea neaua pică,
am flaconaşe de pastile pe masă
şi reţete arhivate în casă,
de două-trei ori mi se pare
în spital am trăit zile-amare,
încât, dragul meu, cum să-ţi spun
mă supun şi adun, şi adun,
da-n final, nu mă plâng, o duc bine
că ştiu că tu eşti lângă mine.

Acum şi de mama să-ţi scriu

câteva cuvinte de-jar
că în inima ei tu eşti viu
o-ncălzeşti ca discul solar.
După ce departe-ai plecat
sufletul i s-a-ntunecat
pe un pat de spital lăcrimat
zilele i s-au scurs doar în chin
inima toată-n suspin,
luni după luni de calvar
şi multe-ncercări în zadar,
nicio speranţă de nicăieri
în trupu-i secat în puteri.
Iertată de tine să-mi fie
această veste târzie
dar prea a fost tristă şi prea
durerea în ea se zbătea,
ca să îţi scriu despre ea
98
mai devreme decât trebuia.

Dragul meu, scump băiat,

acum am să-ţi spun ce-am visat,
într-o noapte nu oarecare,
când Tudu avea emoţie mare.
Tu zâmbitor ai venit
pe aripi de vis
şi peste umeri ne-ai prins.
Şi parcă toţi trei
eram sub un tei
când lui Tudu i-ai zis
luminat şi decis:
Du-te la examen, că-l iei!
Era pentru fratele tău
examenul lui cel mai greu
şi tu lângă el nu erai
ca-n trecut, speranţe să-i dai.
Apoi zâmbindu-ne iar
te-ai desprins
aşa cum e-n vis
în şoptirile tale de har:
˗ Du-te la examen, că-l iei.
Şi Tudu la examen s-a dus
şi a fost aşa cum i-ai spus
bucurându-ne pe toţi trei.

99
Cercul 9: Iubiri familiale

Mama

Te dor încheieturile la mâini

cum ai mai scoate-un geamăt, de durere!
Acas` eşti doar cu tata - doi bătrâni
Şi dorul tău, măicuţă, cum mă cere!

Plutesc pe-acoperişuri nori zănateci

sub bici de foc mânaţi în herghelii.
Tu-ţi mişti sub streaşini paşii reumatici
şi-abia că pe picioare te mai ţii.

Aşezi găleata, oalele de lut

să strângi în ele apă de la ploaie,
că ploaie cam de mult n-a mai căzut
şi rufele adastă-n colt de-odaie.

Te dor încheieturile la mâini

cum ai mai scoate-un geamăt de durere!
Şi eu nu ţi-am mai scris de săptămâni
şi dorul tău, măicuţă, cum mă cere!

Se scurg pe geamuri stropi diamantini

şi ploaia-ţi umple oala, pic! pic! pic!
Deodată chipul trist ţi-l însenini
Poștaşul astăzi ţi-a adus un plic.

100
 A doua oară mama

Mamă, mamă te văd rar şi tu mistui gând amar

zici că truda-ţi în zadar u strânseşi intr-un Vlăstarţ

Mamă, mamă scump cuvânt, nu ţi-am făcut legământ

Zilnic să te văd, să-ţi cânt sau de viaţă să-ţi descânt.

Mamă, mamă azi nu mi-s tot ce ieri eram: un vis!

căci tu poarta mi-ai deschis şi portiţa mi-ai închis.

Mamă, mamă te Văd rar, dar sub gândul tău umbrar

eu mă lecui de pojar şi scrutez cărarea iar.

Mamă, mamă ştiu că-ţi sunt tot copilul tău de când

în copaie şi în cânt mă legănai în descânt.

Mamă, mamă ştiu că-mi eşti tot un fagur de poveşti,

că nu vrei să-mbătrâneşti, când atare mă-ntãlneşti.

Mamă, mamă dacă-ţi scriu, tu să ştii că ai un fiu

şi că păru-ţi argintiu n-o să-ţi iasă timpuriu.

Mamă, mamă când va fi, anii de mi-oi cântări

vreau cu ei a nu roși, vreau cu ei a te mândri.

Mamă, mamă te Văd rar, dar în gând nu am hotar,

gândul deseori hoinar eu ţi-l las la uşă-n dar!
Darul meu, prea bine ştiu, nu este dar de comori
darul meu întârziat, e iubirea în scrisori.

Mamă, mamă de mă certi, nu mă supăr că ma cerți

că de câte ori ma cerți, tot de-atâtea ori mă ierți.

101
 A treia oară mama

Măicuţă dragă rogu-te să nu mă

prea cicăleşti, că-ţi scriu puţin de-o vreme;
eu n-am uitat şuviţele de brumă
ce-ţi cad pe frunte, mândre diademe.

Te-nvăluie adeseori mâhnirea

că nu mă ai sub ochi să-mi dai povaţă,
dar nu uita, sunt om în toată firea,
şi viaţa zi de zi o iau în faţă.

Cuvintele-mi ce le astern domol

să-ţi încălzească inima duioasă,
să nu tresari când vezi un scaun gol
pe care eu, cândva, şedeam la masă.

Frații
Copilului care am fost şi
celor din preajma mea,
din Buzoieşti-Argeş
Copilăria mea
ca a lui Nică a Petrei
(deşi pe meleag de muntean
dar tot în năzbâtii ştiute)
tăvălită pe lutul vetrii,
pe câmp, la păscut,
a fost şi-a rămas
copilărie feerică-n glas,
la orice vârstă a vieţii popas.

Alergând cu hăinuţele ude

prin ierburi desculţis

102
mozoliţi pe buze cu dude
furate din curţi,
ronţăind porumbele creţe
din tufe cu şerpi în răzoare,
călărind în crânguri soreţe
şi bând din izvoare,
răsucind din ştiuleţi de porumb
mătase pentru ţigare,
la şcoală călcând mai mult strâmb
cu „cinciuri” cocârjaţi în spinare,
cârpindu-ne traistele vechi
cu Moş-Ajunu-n urechi,
proslăvind de Paști un îndemn
să ne vopsim oul de lemn,
ca să fim puşi pe adunat
cu „Hristos a-nviat”
cam aste frumoase păcate
şi altele mai deochiate
fericeau anii noştri de ţânci
când mintea dădea, la năzbâtii, în brânci.

O, prea frumoasele noastre păcate

de mame, blestemate
de mame, descântate,
de mame, biciuite
de mame, miluite,
de mine ştiute
în neuitare trecute,
ştiute de Rică,
de Radu, de Tică,
de toţi ce-mpreună
le-am adunat în cunună,
într-o cunună cu ghimpi şi cu flori
şi doar cu noi posesori.

103
Vă rechem păcătoasele noastre păcate
retrăite acum, pe-nserate,
mulţumiri să v-aducem la toate,
când sufletele ni-s mai curate,
când ne regăsim copilandri
ai câmpiei muntene,
când ne-ntoarcem la voi
ca la leandri,
cu rouă în gene,
curcubeu după ploi
cu năzbâtiile vesele-n noi.
Vă rechem şi pe voi
ce-aţi păşit în chindie
ţâncii de-atunci, din câmpie,
ca pe foi de trifoi
să ne iasă iubirea în fir de dirnie: ţ
„Mai mă ştii?”
„Te mai ştiu'
„M-ai iertat?”
„Te-am iertat
Că tăcerea prea mult ne-a ruinat
depărtându-ne ne-a-nstrăinat:
Ce mai faci, dragă Rică?
Ce mai faci, dragă Tică?
Radule drag, ce mai faci?
De-mi răspunzi,
de nu taci,
oricare-ai fi tu, pe oriunde,
de mine nu te ascunde
dă-mi un semn şi eu vin la-ntâlnire,
până din ram nu ne pică
frunzele în amurgire,
înmugurite, cândva, din iubire
pe Valea Plescarei şi-n luncă
neştiutori de nicio poruncă.
104
 Castanii din parc
Îndrăgostiţilor de cândva,
astăzi bunicii lui David-Andrei
Castanii din parc
sunt şi azi tot castani
aceiaşi stăpâni
ai aceluiaşi loc.
Dar sunt mai .bătrân
C-au trecut peste ei nişte ani
şi le-au smuls câte-un arc
din care, cândva, ne-au dat zvon
şi~n foşniri de April ne-au trimis
săgeţile lui Cupidon
în candelabre albe de foc
şi de Vis.

Castanii din parc

cu bolţile lor de ninsori
rămân tot castani
când amintirea le-o-ngâni.
Dar sunt mai bătrâni,
c-au trecut peste ei nişte ani
şi le-au smuls din cupe lumini
şi din rămurişuri viori,
clătinându-i în rădăcini.
Însă ei credincioşi ne-au rămas
chemători pe alei.
˗ Vino, iubito, un ceas
Să mai visărn iubirea sub ei.

Să visăm sub înalţii castani

re-ntrupaţi şi cãntaţi cip-cirip,
cum visam când eram castelani
castele regeşti pe nisip.
Dar şi peste noi
105
au trecut nişte ani,
cu ropot de ploi,
şi ceru-n furtuni
c-am ajuns, ca şi ei, mai bătrâni.
˗ Vino, draga mea, sub castani
că, poate, în cupe-au mai strâns
din răstimpul visătorilor ani
măcar un arcuş de viori,
măcar un buchet de ninsori
adiate-n ramuri ce-au plâns.
Iar buchetul, chemător pe alei
să-l ducem lui David-Andrei.

Nira
Din firul Ariadnei, sfârșit de an 72
Norii anului trecut-au. Azi e soare, cer senin,
iată, asta văd afară, când la masa mea de scris
roiuri-roiuri se adună, gânduri care îmi aţin
ale inimii urcuşuri înspre al iubirii vis.

Nu ştiu, anul care vine cât de bun va fi şi drept,

iernile-i le Vreau puţine, Viscolele-i mai deloc,
rănile-i le vreau închise, că-am tot stat să le aştept,
aducându-mi, după neguri, un destin mai cu noroc.

Norocos sau nu de fi-voi, îmi rămâne de văzut,

iederile vieţii proprii te-nfăşoară în strânsori,
rareori cu mângăiere şi mult mai mult cu durut,
astea toate, ca fiinţă, le primeşti şi le măsori.

106
N-aş dori să fiu prea vesel, însă nici să fiu prea trist,
insular sau printre oameni spre extreme să nu fug,
riscul poate cel mai mare e că pe pământ exist
aşa cum mi-e firea mie, să-mi ard dorul ei pe rug.

Nişte vorbe cu-nţelesuri la sfârşit de an, acum

invocate de destinul traversat cu greu, spre greu
rămânãndu-mi doar speranţa pe poteca unui drum,
arcuindu-şi pur iubirea, sfânta sfinţilor mereu.

Nira, fată bună, Nira, despre mine ţi~am vorbit,

iar cuvintele-speranţă sub o stea le-am așternut,
raza zilelor de mâine vreau ca azi să-mi fi zâmbit,
acest zâmbet să însemne visul meu, de la-nceput...

Vasile-Vinodor

În zorii mohorâţi şi uzi de ploi

când te-ai decis să vii spre noi, cu noi,
călătoreai de jos în sus puternic
cu mama ta, cu mine, cu- amândoi
despicător din lumea de-ntuneric
şi-aducător, în inimi, doar Lumina
minune a minunilor deplină.

Şi fulgi de nea şi muzică-n surdină

cald așternut îţi rostuiau în lume.
Cu licăriri curate de hermină
îţi împleteau şi un al doilea nume
să-ţi fie-n viaţă nesecat izvor,
de rele şi dureri izbăvitor.

107
Spre ora trei a zilei cu soroc
ivitu-te-ai ca fulg diamantin
din Vino Dor, Lumină şi Noroc
un vis nestins din al iubirii foc.
Te arătai şi nu știai deloc
ce alt chinuitor drumeag pieptiş
aveai să urci spre-al vieţii luminiş
prea mult iubitul nostru, VINODOR.

Tudu

Ne-ai Venit într-o zi fără soţ

ca-n romanţa cu plopi prea frumoasă
să ne bucuri pe Noi şi pe toţi
iubire şi rază în casă

Ivit din iubire adâncă

iubire mereu să rămâi
cu dorul de mamă poruncă
prin gângurul tău cel dintâi.

Drum bun! Pe a vieţii cărare

băiat al lui mama şi-al meu
mezin cu un frate mai mare
alături la bine şi greu.

N e-ai venit într-o zi cu văpăi

şi seninuri de cer fără nori
Să le ai tot aşa-n ochii tăi
floarea noastră, a doua-ntre flori!

108
 Cântec pentru Tudorel
Lui UVA de față la spitalul Filantropia,
unde a venit pe lume Theodor-Genir
(Theo, Tudu, Tudorel)
Cãntecele, cãntecel
pentru-al doilea lăstărel
alintat cu „Tudorel”.

Te ivişi în zi cu soare
şi lumină-mbietoare
în a inimii dogoare.
Te ivişi în zi de vară
ca un cântec de vioarã
ce cu picuri înfioară.

Te ivişi cu ursitoare
care-n voce mai de care,
să-ţi rostească o urare:

„Creşti Voinice, Voinicele

să pui marea sub vergele
şi s-aduni din Valuri stele!”

˗ „Creşti Voinice, voinicele

Floare-n lunci cu floricele
Tudorele, Tudorele...”

La ivirea ta, Voinice,

Un străunchi îţi dete bice
(UVA cum i se mai zice):

˗ „Hai băiete, voinicele,

Suie, suie către stele,
Tudorele, Tudorele...”

109
Şi-ai pornit pe drum de viaţă
cu tot soarele pe faţă
şi cu braţul de arcaş,
îndemnat mereu de naş:

˗ „Hai băiete, voinicele,

suie, suie Tudorele,
pune marea sub Vergele
adună-i din Valuri stele
sã-ţi zâmbească viaţa-n ele,
Tudorele, Tudorele...”

Noi şi Puiuţ, caţelul

Este Puiuţ numai în nume

că anii lui sunt ani bătrâni
rămas de mic orfan în lume
noi ne-am legat să-i fim stăpâni
Când 1-am găsit în colţişorul
de după ur gărduţ vecin
îi tremura tot trupușorul
în plânsul lui de orfe1in.

Cine~l făcuse să îndure

o soartă grea, cu frica-n ea
pe~acest căţel cu ochi de mure
şi gene albe ca de nea?

Aşa-ntrebam când îl găsisem

înghemuit, fricos, micuţ
şi când cu mârgâieri rostisem
hai vin la noi, Puiuţ, Puiuţ.

110
S-a bucurat nespus micuţul
1ăsându~se pe braţe dus
și de atunci el e Puiuţul
un suflet lângă roi îs plus.

Cu blana-i albă de hermină

şi ochişori de abanos
el este-n casă o lumină
și e un suflet norocos.

Astăzi îmbătrâniți în toate

ne aşteptăm, după temei,
plecările îndepărtate
iubindu-ne la fel, toţi trei

Dorinţa lui, dorinţa noastră

e-n voie celui de mai sus.
Cu răsăritul în fereastră
ne paște drumul spre Apus.

Dar până bate-n geam solia

întunecatelor chemări
toţi trei ne ducem bătrânia
cu lesa-n mână la plimbäri.

La spital
mai-iunie 2013
Pereții albi și patul alb, şi albe
veşminte în priveghiu lângă pat,
un alb halucinant în joc de salbe
şi-un chip în suferinţă devastat.

111
Au coborât cu îngeri albi în roiuri
pe-o mamă lângă chipul chinuit
săgeţi de foc şi-nfrigurări de sloiuri
și-nțepături în zbateri de cuţit

Doar mamă să :nu fii, să nu fii mamă

când chipul de durere ți s-a frânt
şi lacrămilor nu găseşti năframă
şi suferinţei nu găseşti cuvânt.

Într-un spital, într-unul sau mai multe

un chip prea tânăr în dureri.
Doar Cel de Sus mai poate să-l asculte
şi mama lui sleită în putreri.

112
Cercul 10: Iubiri cu dedicații

Pe patul suferinţei
Actriţei Ana-Barcan Ignat,
pe patul suferinţei,
septembrie 1976
Adesea cerul vieţii este sur
nori negri suferinţei dau contur

pe chipul blând s-abat întunecări

şi suferinţa-i plâns şi întristări

În zbateri doar speranţa-n Cel de Sus

alină chipul de dureri răpus

şi-n rugi speranţa ştie să strecoare

izbânde ei dacă şi ea nu moare.

Hyperion

Zbor hyperionic

(fragment)
Ctitorului
Prof univ. dr. Ion Spânulescu,
Rectorul Universităţii Hyperion Buc
Slăvită fie clipa în care te-ai ivit
Pe cerul ALMEI MATER de vise luminat
Şi laudă acelui care te-a ctitorit
Şi sub a cărui veghe mereu te-ai înălţat.

113
Te-ai suprapus în nume şi-n zboruri spre înalt
Cu marele LUCEAFĂR ţâşnit din Ipoteşti
Şi treaptă după treaptă în rocă de bazalt
Te-ai întrupat simbolic în cel ce astăzi eşti.

Eşti stol de „Circuite...” spre inimi şi spre minți

Deschizător de lacăt al fiecărui cod
Din care însetaţii, în sesiuni fierbinţi,
Sorb ape cristaline şi apele dau rod.

Nu lin ți-a fost urcușul spre al științei cer

Și nu puține fost-au și căile pieziș.
Dar ai știut pătrunde mister după mister
Și-ai năzuit statornic să ajungi la luminiș.

Tezele de română
Celui ce şi-a trădat visul
Pe-ngălbenite file de caiete,
ce zac în rafturi, laolaltă, vraf,
„Uitare” au scris, mâhnite, pe-ndelete,
de ani de zile, firele de praf.

Deschid o teză... Scrisul meu stângaci,

şi-o notă (mare-i, de!) pe-o foaie veche.
˗ Visai, îmi pare, dascăl să te faci
mă mustră aspru Vornicul Ureche!

114
Good-bye, dragă studenţie
O„Glossă" dedicată promoției
de absolvenţi în jurnalism,
2000-2004, din partea fostului lor
decan şi profesor

Good- bye, dragă studenţie

Vis şi zbucium şi noroc
Când izvor de apă vie
Când văpăi în nopţi de foc.
Ieri aratul, azi culesul
Sub bolţi de „Hyperion”
Când cu studiul, când cu stresul
Într-o cursă maraton.
Patru ani ne-ai fost ispite
Pe-ale cărţilor ogoare
Mai prezenţi, mai pe lipsite
Mai cu gânduri umblătoare
Dar ce-a fost a fost. Şi gata.
Bravo nouă, bravo ţie!
Importantă e răsplata
Good-bye, dragă studenție!

În vocabularul nostru
Am cultivat un mesaj:
Fiecare-şi face rostu'
Și onest şi-n derapaj.
Note-n carnet, fără feste,
N-au nici farmec, n-au nici loc
Orice sesiune este
Vis şi zbucium şi...noroc.

Schemele comunicării:
Sursă-Mesaj-Receptor
Le vom da curând uitării
Captivi pe calculator

115
Nu ne ştim prea clar ursita
Cum o fi, cum o să fie
Cănd mai înnegrită sita
Când izvor de apă vie.

Printre griji şi vălmăşaguri

Ştirile-şi vor face vad
Ca să treacă peste praguri
Când în rai şi când în iad
Gândurile pe hârtie
Ńe-o surâde la soroc
Când cu chef de reverie
Când văpăi în nopţi de foc.

Dacă-acesta ne e drumul
Sfintei libertăţi de azi
În pustiu să-i ducem fumul
Ozonaţi cu-ozon de brazi.
Întâmplărilor bizare
Să le găsim înţelesul
„Câini de pază”-n zarvă mare,
Ieri aratul, azi culesul.

Cine cu noi se va pune

Îl somăm să ia aminte:
Suntem flacără-n tăciune
Dinte ascuţit la dinte!
Mai cu scrisul la ziare
Mai cu voci la microfon
Mai cu imagini fugare
Sub bolţi de „Hyperion!”

Zboruri ne- au sădit în minte

Dascălii aici prezenţi
În această zi fierbinte
116
Cu statut de absolvenţi!
Ziua asta ne răsfaţă
Împărţindu-ne culesul
Cu el vom răzbi în viaţă
Când cu studiul, când cu stresul

Vivat profesores! Iată

Notele le-am pus în cui.
Studenţia e-nrămată
Amintire uite-o, nu-i.
Dar fiţi buni, mai e licența
Nu ne purtaţi ghinion
Păstraţi-ne indulgenţa
Într-o cursă maraton.

Într-o cursă maraton

Când cu studiul, când cu stresul
Sub bolţi de „Hyperion!”
Ieri aratul, azi culesul.
Când văpăi în nopţi de foc
Când izvor de apă vie
Vis şi zbucium şi... noroc.
Good-bye, dragă studenție!

Aşa ne-a fost sortitul...

Mariei, de 4 Martie 2009

Aşa ne-a fost sortitul să ne fie

Venit de nu ştiu unde de departe,
cu sufletu-n Lumină şi-n stihie
ivit într-o aceeaşi zi de Marte.

Cu ţipătul dintâi de-notători

117
am năzuit prin valuri lumi de stele,
striviţi ades de fulgere şi nori
dar noi, mereu, încrezători în ele.

Ne-a fost înotul lung şi-nvârtejit

cu zbateri obosite-n aripioare
spre ţărmul în lumini întrezărit
iradiind săgeţi în stropi de soare.

Cu cele-nfipte trudnic în plămâni

ne-am înteţit înoturile noastre
şi ne-am simţit purificaţi stapâni
în zboruri spre tăriile albastre.

Cât încă vom zbura nu-şi are rost

în calendare să ne ţinem seama
nedezminţiţi în cei care am fost
să-ndepărtăm din pieze rele vama.

S-avem încă pe valuri cât plutim

lumini stelare-n ochi de-notători,
cu bine şi cu rele să vâslim
şi ca iertaţi dar şi ca iertători.

Prin virgule să ne Visăm departe,

punctul final să nu ne fie-n gând,
căci datul nostru la-nceput de Marte
e să-notăm în ape luminând.

Aşa ne-a fost sortitul ca solie

să ne descoperim îngemănaţi
şi-ntr-o aceeaşi zi, dragă Marie,
de cei iubiţi să fim aniversaţi.

118
 Fără stăpân

Am văzut pe stradă un câine

Alungat de stăpân sau stăpână
Milogind o fărâmă de pâine
de la pâinea ţinută-ntr-o-mână
de un trecător oarecare
sau o trecătoare.

Grăbiţi şi la paşi şi la gură

Mai toţi îşi vedeau de-ale lor:
˗ Marş javră de-aici,
Te omor!
Huiduiau unii cu tăişuri de brici.

Şi bietul de câine
Chişnea
Se oprea
Şi privea spre alţi
Milostivi
Trecători
Dar toţi îşi vedeau de-ale lor.

A zărit într-un colţ şi-o femeie

c-o mătură lungă în mână
adunând pe străzi ce se-adună:
gunoaie
şi zoaie,
crâmpeie de lăzi într-o rână
şi crengi de la ploaie
rupte de vânt în furtună.

Femeia ce curăţă străzi de gunoaie

Aruncându-le-n căruţul înalt
Văzând bietul câine
119
Huiduit
Rătăcit
Şi de nimeni umilit
Îi zise cu glasul ei cald:
Hai vino la mine
să-ţi dlau o bucată de pâine
Hai, mă, cuţu-cuţu odată
Că nimeni n-o să te bată,
Că-mpărţim lipia toată.

Şi bucuros de această-ntâlnire
Cu ochii luminaţi de iubire
Şi bucuria-n coadă rotată
Pribeagul mânca şi mânca
Din pâinea uscată
Şi-n ochii femeii privea
Şi mâinile i le săruta.
Nu mai am, Cuţu-Cuţu
Ce să fac? Nu mai am...

Şi-mpingãndu-şi iarăşi căruţu’

Se duse să strângă alt ram.

Dar pe urmele femeii pornise

Un suflet ce stăpâna-şi găsise.
Nu mai am, Cuţu-Cuţu,
Dar mâine
Vom mânca amândoi dintr-o pâine...

Şi iarăşi îşi urnise căruţu.

Şi după el Cuţu-Cuţu.

120
 Flori şi mormânt
Pentru Ţica, mama Terinei
A înflorit iasomia, prea Buno, ne-auzi?
Trandafirul şi-a aprins catifeaua, îl vezi?
Tuia îşi revarsă salbele, le priveşti?
Vişinul e-n straie de mire, îl ştii?

Nu ne-auzi
Nu vezi
Nu priveşti
Nu ştii.

Ai trecut în pământ ca pământ

cum şi noi, ca şi tine, vom trece,
cum şi alţii după noi s-or petrece
înmulţind mormânt cu mormânt.

Doar cuvântul priveghiu rămâne

licărire de candelă sfântă,
cum rămâne mocnitul tăciune
până lacrima morţii îl svântă.

Până vorba rostită devine

căsuţă de veci întristată a
cu flori lângă ea să-i aline
regretul din lumea plecata.

˗ A înflorit iasomia, prea Buno, ne-auzi?

Trandafirul şi-a aprins catifeaua, îl vezi?
Tuia îşi revarsă salbele, le privesti?
Vişinul e în straie de mire, îl ştii?

Răspunsu-i tăcere de piatră

Noi îl ştim şi-1 vom şti: NICIODATĂ

121
Mai ieri auzeai
şi vedeai
şi priveai
şi pe toate, un timp, le ştiai.

Dar tu, prea Buno, ne-auzi

şi ne vezi
şi ne ştii.
Tu pe toate le ştii
în Iertare,
in tăcuta Iertare, cea mare
Acolo-n veşnicii solitare.

Pe acestea nu le-ai ştiut

până prezentul s-a mutat la trecut.
Până la a vieţii intrare
in vama de la care plecăm
cu-acelaşi destin fiecare:
Am fost. V-aşteptărn.

O mogâldeaţă pe plajă
Necunoscutului de la Mamaia
Pe înserate la un ţărm de mare
Plimbându-mi paşii
Ochii s-au oprit
Aproape de-o posibilă fiinţă:
un pantalon,
şi un tricou albastru,
şi o pereche de papuci de plajă.
Şi poate o batistă-n buzunare
şi nişte bani în nodul de batistă
şi în sosete câteva ţigări.
Cam astea toate, bănuite semne

122
dădeau conturul unei mogãldeţe
rămase, în amurg, pe plaja mării
în aşteptarea insului plecat.

Ca~n alte seri, tractorul cu grăpare

scotea mizerii din nisipul cald,
fărãmituri de pâine, coji de mere,
rupturi de pungi, seminţe şi capace
şi multe alte murdării lăsate
de trupuri nespălate-n apa mării,
de mâini jegoase la doi paşi de mare.

Zburând şi coborând pe-ntinsul plajei

un stol de pescăruşi căutători
de hrană răscolită de grăpare
ţinteau şi mogâldeaţa-nsingurată
chemându-i parcă-n ţipete de doliu
stăpânu-ndepărtat de zarva zilei
de nimeni pus sub veghea întrebării.

Tractorul cu grăpare ocolise

la una din întoarcerile sale
grămadă de veşminte, ponosită,
de tractorist privită doar atât
cât a putut să-şi facă semnul crucii
şi-o rugă de iertare să şoptească
celui iertat în valuri şi-nghiţit.

Când seara îşi fixa deplin cenuşa

pe plaja-nfeliată de grăpare
sub concertări de pescãruşi ţipate,
în somptuoase săli cu lampadare
perechi de dansatori înlănţuite
pluteau în vals plutitul de la mare
cu bronzul zilei talisman pe chip.
123
Doar undeva pe plajă-o mogâldeaţă,
un pumn de ţoale-n zori de zi lăsate
de purtătorul lor chemat de soartă,
prinsese negrul nopţii în batistă,
culoarea deznădejdii-n hora vieţii
jucată şi pe plajă-n paşi de doliu
şi-n paşi de vals în săli sub lampadare.

Început de poveste
Bentiţei colorate
A fost odată o poveste, dar una chiar adevărată
Păstrată în adânc de inimi de o bentiţă colorată.

Într-o pădure murmurată de apa unui râu de șes

doi tineri ce visau iubirea veneau sub bolta ei ades.

Erau primiţi pe ierburi crude sub arbori blânzi în adieri

şi fericiţi cum nu se poate în alte locuri, nicăieri.

Aşa a fost şi-n ziua-n care cei doi cu dragostea-n priviri

s-au regăsit în locul unde e loc numai pentru iubiri.
Cu chipu-mbujorat de raze Ea îşi legase păru-n zori
într-o bentiţă colorată cu ale dragostei culorii

Iar E1 cu chipu-n nerabdare o măngâia pe par duios

şi-i mangâia pe sub bentiţe şuviţe-n păru-i mătăsos

În legănările de vise când timpul este timp doar mut

iubirea pe covorul ierbii e doar sărut după sărut

şi încrustare-n timp mai este iubirea-ascunsă în păduri

pe care nimeni nu o fură, doar dacă inimi poţi să furi.

124
Da-n ziua-aceea fericită , cu începutul de poveste
ca din senin o-ntunecase o piază rea fără de veste

Și dintr-odată fericirea cu toate clipele senine

sub lovituri au fost ţinute de răul furcii caudine.

În ierburi a căzut bentiţa, sfârșitul dulcelui popas

cu ea, în plânset, şi povestea neterminată a rămas.

O, inimă, o, inimi frănte, la ceasul timpului cu ploi

mai ai şi mai aveţi putere bentiţa s-o păstrați în voi?

Al-Matri Liceul mixt

Cu explicaţia: Al = Alexandria;Matri = Matricola
Colegilor mei din promoţia 1951/1952,
bacalaureaţi ai liceului Mixt-Alexandria,
purtători pe mâneca hainei de liceeni
ai însemnului: Al-Matri Liceul Mixt.
La revederea din 25 mai 2011
Azi, în bănci, retrăim viaţa
unui destin dualist
când ne luminează faţa
A1-Matri Liceul Mixt.

Am răzbit cu el în lume
într-un timp vesel şi trist
mândri însă de-al său nume
Al-Matri Liceul Mixt.

Timpul ni s-a scurs prin vine

când mintos, când fantezist
cum ne-a fost şi-n rău şi-n bine
A1-Matri Liceul Mixt.
125
Am avut în jur şi semeni
rupţi din timpul şesimist
dar ne-a dat tării de cremeni
Al-Matri Liceul Mixt.

Ne-am clădit trudind destinul

după unii fatalist
da-n el ne-a adus seninul
A1-Matri Liceul Mixt.

Şi-n urcuşuri şi-n înfrângeri

pe un drum maratonist
ne-a adus îr preajmă îngeri
Al-Matri Liceul Mixt.

Timpul în iubiri celeste

nu ne-a fost prea altruist
că era sărac în zestre
A1-Matri Liceul Mixt.

Azi octogenari aproape

suim Golgota lui Crist
când ne luminează-n ploape
A1-Matri Liceul Mixt.

De-o veni şi Doamna Moarte

rău-n lume cel mai trist
ne va însoţi departe
A1-Matri Liceul Mixt.

Pân-atunci s-atingem SUTA

ne urăm azi pluralist
că ne-a dus prin valuri PLUTA
AL-MATRI LICEUL MIXT

126
Cercul 11: Iubiri de insectar

Apocalipsa

De mii şi mii de ani ca inşi ai humii

Tot auzim prin voci prevestitoare
că va veni Apocalipsa lumii
de toate și de toți distrugătoare

Şi tot de atunci, Pământul, din ţâţâni

roteşte între flăcări şi înec
făcãndu-ne stăpâni şi nestăpâni
când noi prin noi ne-ntrecem în refec.

Dacă Big-Bang-ul este neoprit

de neoprit sunt unii în porniri
străini de ce prin har au moştenit
şi iubitori de alt fel áe iubiri.

Prea fericiţi că-n anul două mii

Apocalipsa lui Ioan n-a fost
ei îşi târăsc credinţa-n erezii
şi rostul existenţei în nerost.

Mânaţi doar spre un Eden tutelar,

al tuturor ispitelor de foc
nu-şi mai aduc căinţa le altar
şi pun Apocalipsa sub obroc.

Din semeni în nesemeni transeformaţi

treptat-treptat vuirile le scad

127
dar ei fiind de Eden îmbătaţi
vuiesc în fapt în văgăuni de iad.

Sună Ambulanța

Duce morți sau vii pe moarte

Duce doliu sau speranța
De aici pâna departe
Suna, sună Ambulanța

Jeg pe unii, lux pe alţii

s-a ascuns de vămi balanţa.
Plâng Piticii, râd înalţii
sună, sună Ambulanţa.

Unii-şi ţipă-n whisky rangul

gâlgâind pe gât vacanţa.
Alţii pentru gât au ştreangul
sună, sună Ambulanţa.

Dans şi blaturi în biserici

că domneşte toleranţa.
Inşi ”pătraţi” şi semeni ”sferici”
sună, sună Ambulanţa.

Fiii îşi omoară taţii

că-şi bea cafeaua instanţa.
Dumnezeii mor în spaţii
sună, sună Ambulanţa.

Ard păduri, vuiesc tornade

de la uşi se fură clanţa.
Lumea urlă în cascade

128
sună, sună Ambulanţa.

Timpul şi el ca nebunu'
Îşi aruncă-n baruri zdreanţa.
Timpul secol 21
surd când sună Ambulanţa.

Banul
„...iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi uni
care au umbalt dupa ea, au rătacit de la credință şi
s-au strapuns singuri cu o mulțime de chinuri”
(1 Timotei 6:10)
Nu e om în lumea este toată
care să nu ştie în vreun fel
cum că banul e o mică roată
ce-nvârteşte lumea după el.

Și mai ştie lumea încă una

care tot de ban s-a-nfăşurat
cum că el a fost din totdeauna
ochi de diavol pururi însetat.

Cei ce vor să aibă punga plină

fac din el iubirea vieții lor
şi când banul prinde rădăcină
stiva lui rotundă cere spor

Dintr-o stivă ea se face stive

zimțuite margini aurii
care mai de care atractive
pentru cei cuprinşi de nebunii.

Nebunii sub falduri de crenele

129
şi cu voci de nimfe-n baldachin,
cu safire prinse în inele
și bolboci în cupele cu vin.
Într-o lume ca aceasta-n care
stivele de bani se vârfuiesc
cei ce sunt buşiţi în buzunare
cu priviri satanice privesc.

Ei nu văd în scurta lor privire

decât jocul singurei culori
auriți în marea lor iubire
se-nvârtesc cu ea năucitori.
unt *tirerl asa; s.» şl-g-náş/záe ei

Sunt tineri...

Sunt tineri fel de fel și între ei

unii au chipul şi pomeții subți,
au chica-n cozi şi în. urechi cercei
şi poartă. blugi scamoşi în gambe rupţi.

Tăiesc cu moartea albă, în seringi

şi plata ei din bani furaţi o scot“
îşi lasă tinereţea pradă-n chingi
şi-o spânzură treptat pe unde pot.

Amicul din Sodoma

Un amic dintr-o lume a lui

mă întâlneşte şi-mi zice:
˗ Amice,

130
nu-ţi mai bate mintea în cui
că n-ai bani destui.
Plăcerea n-o câştigi la popice
şi nici aruncată la zar!
Mai bine dă-i bice
unei cucoane cu dar,
cu aur ascuns în sertar.
Nu fugii după Fetc Morgane
că fugi în zadar!
Nu te-ai prins că lumea vuieşte
din eclipsa-n eclipsă
că nimeni nu mai gândeşte
cu gândul la Apocalipsă?
Ascultă-mă, amice, trăieşte
ieşit din himere.
Intră-n ispite,
adună hoţeşte
şi bani şi avere,
goleşte cucoanei seiful de bani
numărăţi în ceasuri de aur
dosite,
că doar așa-ți aduc anii
plăcerile vieţii râvnite.
Trăieşte, amice, trăieşte
în jocuri de fițe
nu-n jocuri de Iele și-n iţe
nu-n file de Biblii cu icuri
înfipte să spargă nimicuri,
trăieşte, amice, trăieşte
în lumea Sodomei regeşte.
adică hoţeşte.

O, câte din astea mi-a zis

Amicul din Sodoma descins.
Dar eu am rămas cam flămând
131
cam setos, cam bolând
în temniţa mea sub un cort,
în haine dc viu și de mort,
cu mintea bătută în cui,
şi-n minte cu vorbele lui:
„Trăieşte, și ieşi din himere
Sodoma să-ți gălgăie-n gând”.

Mă iartă, amice, nu-mi cere

iubirea de viață să-mi vând.

Iubiri furate

Când ai căzut şi-n inimă simţeai

că-n loc de sânge te-ngheţa un sloi
iubirile furate le strigai
şi nu venea niciuna înapoi

Între noroaiele umede-ai rămas

cu drumul sub picioare năclăit
Aveai sau nu aveai iertare-n glas
sau de iertare nici n-ai auzit?

Cărari cu plânsul iubirii

Te întreb Şi Pe Tine
omule-frate
oricum te numești
şi oriunde trăiești,
că în tine tot o inimă bate
şi tot un gând străbate:

132
De ce nu ne potrivim în iubiri?
de ce porţi măşti în priviri?

La naştere
ne-am născut fraţi gemeni
în văz,
în auz,
în gust,
în cuvinte
şi-n sfinte-simţiri.
De ce ești ursuz?
De ce îmi înfigi câte-un dinte?
De ce mă trişezi în iubiri,
în iubirile zămislitoarc de toate,
de vămi aşteptate
de vămi judecate?

Fiind trecători
Suntem și arbori şi flori
suntem seve-n tulpini
şi izvoare-n lumini,
suntem dor şi fior
suntem milă şi plâns
suntem tot ce au strâns
iubirile-n noi,
ca gemene foi
într-o carte a vieţii fugare
mereu încheiată,
mereu cu urmare,
mereu c-o aceeaşi frăţească-ntrebare:
De ce să iubim vrăjmăşirea
când nemuritoare este iubirea?

Dacă nu îmi răspunzi la-ntrebare

să nu o respingi sictirită,
133
zicând că nu ştii,
că nu vrei
nici robot să devii,
nici mafaldă să fii
şi nici sită
de cernut prin ea nerozii
într-o viaţă atât de grăbită.
Și atât de sucită.

Eu nu-ţi voi păstra supărare

omule-frate,
mai mic sau mai mare,
mai aproape de mine
sau nu ştiu-n ce zare,
ştiindu-te frate de cruce
în văz,
în auz,
în cuvinte
şi-n toate ce-am zis mai nainte.

Îţi cer doar iertare

că ne-am întâlnit la răscruce
și-ți zic un frăţește “Drum bun!
Drum bun, und’ te-or duce. rebele...
cărările tale
cu plânsul iubirii în ele”.

Râioșii de lângă mine

Mă mănâncă între degete şi mă scarpin,

mă mănâncă la picioare şi mă scarpin,
mă mănâncă la alte încheieturi şi mă scarpin
şi mă ustură
134
şi sânger
și mă jupoi
și mă ung
cu alifie de leac
mirosind a pucioasă.
Că vreau să dau râia afară din casă
să-mi crească pielea frumos
să ştiu c-o să scap de ruşine
şi n-o să se mai ferească lumea de mine

Dar râia e hoață

nu mă mănâncă pe faţă
Eu ştiu cine o ascunde în vine
și să-l pârasc mi-e rusine,
ca e cot în cot lânga mine:
este râiosul cu râia invidiei,
este râiosul cu râia impotenţei,
este râiosul cu râia cobiliţei,
este râiosul cu râia minciunii.

Ei toți ma mănâncă râioși

viermuind ca-n miezul de măr găunos
sperând să-mi întoarcă pe dos
statura cu piele râioasă,
fără leac la miros de pucioasă.

Cu ce să i alung de la mine
Cum farmaciile n-au
alifii pentru ei,
îmi rămâne să-i dau
unui preot pe liste
pe rând în niscaiva acatiste.
Sau să-i pândesc şi eu într-un loc
ascuns de râioși
în veșmânt de pigmei
135
să arunc benzină pe ei
și să le dau foc.

Dar Biblia nu e cu mine

într-unul din Versetele sale:
Ţi-a ieşit râiosul în cale?
Nu-i da-n cap, nu-i da foc,
arată-i că poţi să-i faci bine.
Iertându-l pe loc.

Vânătorii de umbre

Are și el sau ea ca oricare

Muritor
sau după caz, muritoare
o umbră
mai urâtă sau mai frumoasă
agăţată strâns de picioare,
văzută când iese din casă
să umble prin târg
sub raze de soare,
ca să strângă cu sârg
alte umbre de care îi pasă
să-i aducă răsfățul în casă
Ingenios, ingenioasă,
Cum e musai sa fie
în arena vieții cu tumbe
ştie să întoarcă pe dos,
cu un semn pe hârtie, pe oricine
cu un gest tacticos
cu o vorbă de “bine”
sau cu băgatul de strâmbe
ajutat de multele umbre.
136
Seceră
și adună
și-nghesuie-n plasă
ce are fiecare în casă
ce poate fiecare să-i spună,
ce scaun de plus îl tentează
s-ajungă persoană de vază,
sau ce obiect, mă rog, dc valoare
strângătorul de umbre nu are.
și la care visează.

Prospecţia nu e uşoară
ca bătutul din palme
şi l-a-ndemâna oricui,
la un concert de vioară.

Ea are nevoie de tehnici bizare

de calcule calme
prin care
să ştii când şi cum să te sui
pe umerii umbrei precare
s-o desprinzi şi s-o pui
peste umbra ta umblătoare.

Când misiunea şi-o-ncheie

cu sloganul „gata la cheie”
şi-n oglinda privită
îşi vede umbra-nmulţită,
ar vrea parcă să fie sfințită
c-o mică sfeştanie
ca după orice strădanie
iertată printr-o metanie
de verifică astfel
dacă ştie semnul crucii să-l facă,
137
pios,
recules, reculeasă
dacă ştie să tacă,
la chip să nu se-roșească,
să nu dea nimic de-nţeles
când “Taica părintele”-i pune
busuiocul pe fruntea încinsă
şi iertării-l supune
în stropi de aghiasmă prelinsă.

Crezând că ştie dichisul

care-i ia avans paradisul
va cădea în genunchi rugător
cu planset, cum plânge proscrisul,
îngânând căinitor
Iarta-mă, Doamne, că n-o să mai fac,
că n-o să mai fiu strângător,
de umbre înghesuite în sac,
măcar până când
sfeştania-mi rămâne în gând.

Răul și jilțul
„Nu întoarceți nimănui răul pentru rău (...).
Nu lasa biruit de rău, ci biruiește raul prin bine”
(Romani 12:17, 19 a, 20-21)

Ești rău cu cei din jur, ești rău încât

Ai fi în stare săîi strângi de gât
Da-n lume știi de gol să nu te dai
că măşti mai multe-n văzul lumii ai.

Tu, la birou, din jilţul tău pufos

c-o mască-n slăvi pe unii.îi tot urci
şi pe-alţii cu-altă mască îi dai jos

138
cu muşcături şi răni de nevăstuici.

Aşa eşti tu, cu suflet de scaieţi

Şi vorbe între miere şi ,venin
Știi binele cu raul sa-l îmbeţi
Când măștile de ilțul tău se ţin.

Setos de rău, cu răul ai supus

Tot binele din sfintele scripturi
şi uiţi că şi de sus„ oricât de sus
un jilţ nu e ferit de căzături.

Tutelarul a toate

Te-am văzut
nu mi s-a părut
frate mai mic sau mai mare
drumeţ şi tu pe-o cărare
ca mine și ca oricare altul
cu iubiri în noi şi cu ură
cu soare şi nori pe făptură.

Dar cum te-am.văzut

prea bunul meu frate
pe căile vieţii umblate?
Pe unde treceai,
pe unde-ai trecut
câte-un dram de iubire rupeai
din tot ce-ntâlneai
fără durut şi păsare
fără dureri şi-ndurare.

139
Rupeai pe un drum cu alei
înfloritele ramuri de tei
şi din ronduri rupeai trandafiri
ai rupeai arbuștii subțiri
doar aşa să arăţi că erai
tutelar pe unde umblai.
Mai apoi te-am văzut la izvor
unde apa se ia în ulcior,
dar tu în şuviţele clare
bălăceai niște ghete murdare
și mânjeai cu noroi de pe ghete
doar așa sa arați că erai
tutelar peste tot ce-ntâlneai.

Pe alt drum te-am văzut într-o rână

tolãnit cu„o praştie-n mână
adunai de prin jur pietricele
ca să iei la ochi păsărele
şi cu praştia-ntinsă la pândă
ai ucis vrăbiuţe flămânde
doar aşa să te arăţi tuturor
tutelar şi un bun ochitor.

Drum cu drum , frate bun

te-am văzut
ce-ai făcut pe unde-ai trecut
pe unde-ai lăsat doar durut
durutul strivirilor mut
şi lacrimi pentru firi văzătoare
că păsări, şi flori, şi izvoare
ca oamenii plâng când le doare
frântură ce moare.

Ca să-nchei, frate bun

cu-ale tale,
140
eu destinului nostru comun
mă supun
la capăt de cale,
de ultima cale a vieții
ce aduna-n aceeași casă drumeţii
și firi văzătoare
în iubiri roditoare,
ca firi strivitoare
în iubiri orbitoare
și din ce ne este destin
îţi amintesc doar puţin:

˗ Tu nu ştii că din oasele tale

răsări-va cândva flori de tei
şi trandafiri pe alei
şi vrabii voios zburătoare
şi semeni în mâini cu ulcioare
să bea de la limpezi izvoare
şi câte mai câte iviri
din atâtea eterne iubiri?
Tu de ce-ai vrut să le calci în picioare
pe unde-ai trecut
văzut,
nevăzut,
lăsând doar lacrimi uscate
pe drumuri gemând în păcate?

Frăţia în impas

Se ştiau prieteni declaraţi pe viaţă

şi-n urcuşul vieţii se iubeau ca fraţi
gând în gând întruna, povaţă-n povaţă
şi gemând sub vremuri şi pe vremi urcaţi.
141
Însă după-o vreme cel mai tare-n dinte
şi-a pus în picioare încălţări de pluş
şi tiptil a luat-o pe scări înainte
ca să aibă-n viaţă un mai bun culcuş.

Cel ce i-a fost frate mai domol la pas

cu biblicii Abel şi Cain în gând
a rămas în urmă, urma în impaş:
cum să se răzbune? Tunând sau tăcãnd?

I-a simţit impasul ”fratele de cruce“

şi-a chemat în preajma-i meşteri şi coduşi
şi ca nimeni, nimeni pân' la el să urce
yale noi cu cifru şi-a montat la uşi.

142
Cercul 12: Iubirile retrăite

Îți caut drumul Doamne!

Îți caut drumul Doamne

de când tu m-ai sortit
în pântece de mama.
Dar azi, intră în toamne
Încep să băg de seamă
c-am mers pe drum cotit.

Doar mic fiind, în cântec

și-n rugi măicuța mea
mă adormea în descântec
și-n colindări de stea
în spuse și nespuse
mereu mereu de spus,
din depărtări aduse
din zisa Ta de sus.

Dar vremea cu suișul

ispitelor lumești
m-a dus înspre desișul
chemării diavolești
și pașii mei în goană
s-au rupt de la prihană.

M-am amagit cu gândul

că Binele e-n rău
păcatulrepetându-l
strain de drumul Tău
până mai azi când, Doamne,
m-ai înecat în toamne.
Azi tângui în neștire
143
Și caut înspre Sus
Senine coviltire
De îndoieli răpus
Și te implore: Deschide
Să mă ridic din hău
Pe una din firide
Să aflu Drumul Tău!

Cerne toamna

Cerne toamna ploi pe haine

ploi pe suflete cu taine,
tainele desiș sub haine
hainele desiș de taine

Cerne toamna ploi tăcute

cum tacut ţi-a fost destinul
pic cu pic şi pe nevrute
îți strecoară-n suflet chipul.

Cerne ploaie cerne toamnă

şi de rugi nu mai e timp
că-şi ascute coasa, Doamna
şi nu ai ce-I da îm schimb.

Mi-e dor…

Mi-e dor de brazda reavănă de lut

din care ni s-a spus că ne-am născut,
Leg doral meu cum l-am legat mereu
de brazda șerpuind sub curcubeu,

144
de ea mi-e dor şi fără ea mi-e greu
că ea a fost și e destinul meu.

Destin şi hăuzit şi sub blestem,

înghesuit şiret pe-al vieţii ghem
pe care am ştiut la greu să-l chem
când greul îmi spunea să nu mă tem.

Si dacă sunt aşa cum zic că sunt

ml-e dor de sfânta brazdă de pământ
pe care-o port în trup şi în cuvânt
pe care sunt legat prin jurămârat.

Pe câmpul ei când roadele le strâng

nu de puține orimai calc nătâng
și-n loc greșeala strâmbă să mi-o plâng
mi-ascult sticleții iubăreți în crâng
și uit ce am zis în vorbe cu “mi-e dor”
uit de ținutul brazdei rotitor
zicându-mi că nu sunt semănător
să.am în spovedanii mare spor.
Doar uneori când oasele mă dor
Încerc sa fiu din nou semănător
să intru-n brazda sufletului meu
și să mă-ntreb ce dor e cel mai greu.

Doar Când...

Doar când furtuni se rup din cer

cu trăznete şi limbi de foc
îşi cată omul un ungher
sub Cer, în rugi, îşi cată loc.

145
Sub streaşină, pe drum, în şes
în vârf de munte, sub copac,
când fulgerele se-nteţesc
pe om din rele îl desfac.

Ce mic e omul doar atunci

Și până-atunci ce mare-a fost.
Întors cu gândul la Porunci
desparte rostul de nerost.

Aștept un semn

S-ajungi la-nţelepciune drumu-i lung

şi e pândit de frică şi de teamă
âe-aceea unii zic: ”Eu nu ajung
că nu-s făcut să trec din vamă-n vamă.

De mi s-a dat o viaţă şi-o atest

atunci să fie numai viaţa mea
nu s-o închin oricui, la orice gest
pe orice drum pe care ea nu-l vrea.

Iar nțelepciunea mi-o măsor

cu judecata mea de ins stingher
aştept un semn a-tot-lămuritor
cat încă sunt un pamantean sub Cer.

Comparații

Ca un strop de ploaie care cade

pe un jghiab de tablă, pic cu pic,

146
tot aşa şi viaţa ni se scade
până n-o mai fi din ea nimic.

Ca un ceas-pendulă care bate

fiecare clipă ce-a trecut
tot aşa şi viaţa ni se zbate
între curcubee şi-ntre lut.

Ca un tril ceresc de ciocârlie

ce te-mbată-n prospeţimi de zări
tot așa vrem viața să ne fie
până-n pragul ultimei Plecări.

Dar să nu uităm în comparații

dârele Bing-Bang-ului bunic
vameșul sever pe timp și spații
între devenire și nimic

Eu și timpul meu

În timpul ca vis
cu pleoape deschise
cu pleoape închise;
în tot ce s-a zis
ca vis în rostiri
şi-n tot ce s-a scris
ca vis în citiri;
eu mi-am luat
cum ştiu eu
tîmpul-vis,
timpul meu
ca un timp de-mpliniri
timp cu răstimp,
147
 cu răstimp de-amăgiri.

Cum a fost timpul meu?

A fost timp la răscruci
şuierat şi prin văi
la cântatul de cuci
rostogol şi pe clăi
la călcâi cu-butuci,
când stelar pe un drum,
când cu ochii în fum
când untimp limbi de foc
când un timp sub obroc
când sub strigăt de cerbi
când sub şuier de șerpi...

Cam așa a tot curs timpul meu

Și la drum şi-n răscruci teleleu.
Să-l regret că mi-a fost şi nătâng
sau de milă mijloc să-l plâng?
Cum nu pot în fărâme să-l frâng
în luminile minţii îl strâng
şi-l supun judecăţii din urmă
ca orice drumeț într-o turmă

Pe versoul unui talon de pensie

-într-o zi în tramvai-

Mi-a lăsat pe creștet luna

cratere din roca ei,
dare u înca vad cununa
bolților cu flori de tei

doar arare prin parfumuri

148
când tristețea-și face loc
mă intorc în lung de drumuri
fericirea s-o dezghioc.

Le resimt cum mi-a fost firea

și dorință și Regret
și rămân cu amintirea
care moare-ncet, încet.

Descumpănirea anilor

Când anii fiecărui ajung la-nțelepciune

trecuți prin anotimpuri cu soare și furtuni,
iubirile trăite și-n Eden și-n genune
se-ntorc cu pioșenii la Sfintele Scripturi

Îşi caută iertarea în rugăciuni pe buze

sub semnul Crucii Sfinte abia reînodat,
în retrăiri de arderi şi-n stranger de ventuze
din vremuri când păcatul nu-l socoteau păcat.

Se roagă anii-n şoapte iar şoaptele în plâns

măcar să-şi limpezească pe cel din urmă drum
de ce atât amestec în soarta lor au strâns
pe drumuri când senine când înecate-n fum.

În drum spre-al veşniciei tărâm necunoscut

nu le rămâne, poate, decât un gând lucid
IERTAREA să și-o ceara cu Demnul Crucii scut
când porțile câinței în rugi li se deschid.

149
 Semenilor octogenari
Născuți pe 4 martie

A mai trecut un an coborâtor

din şirul ce pe trunchiuri s-a încrustat,
un an strigat în țipăt de cocor
vâslind spre un tărâm întunecat.

Din cei ce-am fost sortiți ca marţieni

azi retrăim fărâme de destin
mireni convinşi sau mai deloc mireni
pe-n câmp de maci vecin cu-n câmp de spini.

Ni-s anii în strânsoare mai înceţi

şi-ajungem greu la pajişti cu popas
îngrămădiţi în turme de drumeţi
ne-mpărtășim căinţele în glas.

Pe la răscruci,unde se-aruncă bani

pe chipul fiecărui fulgerat
mai stăruie un palid “La mulţi ani"!
sol marţian din timp reînviat.

Accentual grav

M-am îndemnat târziu, târziu de tot

să desluşesc canonice cuvinte
iluminat în raza lor sa pot
să le aşez şi-n inimă şi-n minte.

150
De când trăiesc şi cuget că exist
ştiu c-am murit de foarte multe ori
când vesel peste-peste şi când trist
și când buimac în somn şi în zori.

Cum_zilele şi nopţile nu mor

mi le-am dorit să-mi fie sfetnici buni
să-mi dea un sfat de bun semănător
că dacă semeni bine, bine-aduni.

Și nu ştiu dacă timpu-n reveniri,

în sfat de noapte şi în sfat de zi
mi-a fost lumină sau nedumeriri
captive între “a fi” şi “a nu fi”.

Aşa încât târziu, târziu de tot

mă zbat de unul singur să-nţeleg
dacă mai sunt în stare să mai pot
de tot ce m-am legat să mă dezleg.

Voi şti sau nu voi şti să-ntrezăresc

Ce dare am lăsat, sub care crez?
Iată accentul grav cel mai lumesc
pe care nu ştiu unde să-1 plasez.

Dialog în monorime
Creirului meu

Creiere, cu muze-n doage

ce-ai sădit flori în cerdace
şi-ai băut vin din bărdace,
ce tristeţe azi te trage
şi ce muget surd îţi rage?

151
 Azi am mai puţine doage
şi bătrâne şi oloage
şi-am un mers pe papainoage
şi am muze slăbănoage
prăfuite-ntre hârţoage
cine-n seamă să le bage?

Scoate-le dintre hârţoage

dă în mugetul ce rage)
toarnă iar vin în bărdace,
adu iar flori în cerdace;
seaman-le în pârloage
fă-le iar cu “vino-ncoace”
creiere pândit în doage...

De, stăpâne! Nu mă trage

repede dintre hârţoage
că n-are cin' să le bage
în coşul cu terfeloage
aşezat sub papainoage,
Lasă-le să se mai roage
până-n seamă să le bage
iubitorii de pârloage
cu creire neoloage!

152
Cercul 13: Interogații. Îndoieli. Iubirile din urmă

Destinul

Ce e destinul vieţii? E vrere sau e lege?

Şi cine e în stare de el să se dezlege?
Sunt vechi de când e lumea aceste întrebări
cum vechi le e răspunsul ascuns în aşteptări.

De când se ştie omul, rodire din iubiri,

îşi caută destinul ascuns în prevestiri
venite din hrisoave şi din cititu-n stele,
din cântec de flaşnete şi dâre de cafele,
din vrăji le miezul nopţii şi şoapte din ghioc,
din horoscopul zilei şi aşi în cărţi de joc,
din câte şi mai câte rostogoliri în spaţii
chemări spre toţi aceia ce cred în divinaţii.

Ce e destinul vieţii ca zicere? A cui?

Şi uşile-i închise cum poţi să le descui,
să afli dinainte de le Profetul care
îţi spune cine moare, când moare, ș cum moare?
Cum nu găseşti răspunsul în pânza rară a ceții
îți plângi un fiu la criptă plecat în floarea vieţii
spre nu ştii care locuri, chemat de nu ştii cine
lăsându-ți „De ce”-uri şoptite în suspine
sau mângâiat de semeni cu-acelaşi glas mereu:
„Atât a avut zile. S-a dus la Dumnezeu”.

Ce e destinul vieţii? ”noroc sau nenoroc?

sau e blestem la mijloc şi toate la un loc?
Aşa gândeşti în faţa Troiţei din răscruci
sau când pe şanţ de drumuri destinele sunt cruci
şi crucile n-au vârste dacă din fibra lor
şi numele şi anii sub anotimpuri mor
153
iar cei rămaşi de veghe de vremuiri prea ninşi
nu mai rescriu pe cruce destinul celor stinși.

Ce e destinul vieții ca joc de curcubeu

Așa cum unii strigă: „Destinul? Mi-l fac eu”
E1 poate fi culoare în jocuri de culori
El poate fi răsfăţul pe pajiştea cu flori
El poate fi doar chicot în trenuri fără gări
El poate fi nesomnul în nopţi de desfătări.

Dar tot destinul unic desprins din curcubeu

îşi are şi reversul întunecat şi greu.
El poate rupe file grăbit în calendar
E1 poate cere plata beției din. pahar
El poate da semnalul ruinării timpurii
El poate fi fe plecării în vecii.

Ce e-n final destinul ca cel mai bun răspuns?

E lunga aşteptare la uşi de nepătruns.

Scara păcatelor

Când la casa cu păcate ars de însetări ajungi

cauţi uşile pe care Biblia a scris Porunci.

Rai de multe coridoare cu intrări şi cu impas

care îţi agaţă mersul mai la fiecare pas.

Multe uşi, multe uşiţe cu zăvoare şi sub chei

par să-ţi zică-nsufleţite: „îţi deschid, dacă mă vrei”.

Tu, sositul, vrei, desigur, dar pe uşi şi pe uşiţe

taxatorul de la Casă n-a aprins şi luminiţe
154
ca să ştii cine te-aşteaptă dincolo de neştiut
cu ce gusturi de licoare, cu ce cupe de băut.

Dar în lipsă de detalii, măcar pe uşi de-ar fi scris

„Păcat mic”sau „Păcat mare”, „Gratuit” sau „Interzis”.

Astfel că tu ce1 ce cauţi potolire 1a-nsetări

bâjbâieşti din ușă-n uşă nedumerit la intrări

fiindcă unul e păcatul de Moise inscriptit

şi-altul e „păcăteţelul” pretudindeni întâlnit.

Cel din urmă e ca lumea, chip de lume-n fel şi chip

şi de vrei să-1 ştii la număr, numeri boabe de nisip.

Cel din Biblie e altfel, în statură .şi-n taxări

Şi-l cam ştii pe dinafară pus mereu sub întrebari.

Să nu furi, dar de la cine, sărăcind pe cel sărac

sau să furi de la bogatul cu aur furat în sac?

Să nu ucizi, dar pe cine, pe cel ce te-a mâniat

sau pe cel ce-a scos cuţitul dintr-un trup înjunghiat?

Sa nu minţi, însa pe cine, pe cel truditor la greu

sau să minţi beţivul care cere bani să bea mereu?

Să nu scoţi ocări din gură, dar de scoţi cui să 1e-arunci

celor în nevoitură sau roirii din spelunci?

Să nu-ți pismuiești părinții, cu trăznăi din capul tău

Că nu-ți fac poftele toate, că nu te-nsoțesc la rău.

Câte încă și mai câte sunt păcatele chemări

după uşi, după uşiţe cu taxări şi netaxări
155
ele-ți strigă însetarea când de semeni te ascunzi
şi în giulgiul lor satanic prin efracţie pătrunzi.

înspre care uşă însă focul tău mistuitor

e în stare să deschidă cel mai ferecat zăvor?

Jocul inimii şi-al minţii se aţâţă în duel

şi câştigă cel ce are plusuri de zvâcniri în el.

îţi dezăvoreşti intrarea de la Pomul Interzis

şi setos te-nfrupţi din mărul, Mărul Sfânt din Paradis.

Apoi potolit în sete cauţi drumul spre iertări

amăgindu-te cu gândul c-ai pus capăt la-nsetări.

Dar curând uiţi de canonic şi în pofte iar te-aţâţi

ca şi Solomon sau David, ca şi alţii, câţi şi câţi.

în biserici ceri iertare gându-n rugăciuni ți-l lași

dar afara, la ieșire, sta Satana cu arcași.

Candela din firidă

O casă din chirpici sau cărămidă

când n-are colţul ei unde te-nchini
o candelă aprinsă în firidă
e casă vaduvită în lumini.

Sunt însă semeni ce-şi înalţă case

neştiutori în puncte cardinale
şl truda lor cu trosnituri în oase
o sfarmă vijeliile-n rafale.
156
Mustrarea lor le e atunci acidă
când se întreabă cine e de vină
că soarele nu bate în firidă
şi casa e săracă în lumină?

Aruncă-n grabă vina pe blestem

cu gândul la bunici sau la părinţi
şi uită, poate, că pe-al vieţii ghem
au pus neprihănirea sub velinţi.
Uituci cum sunt, zidesc o nouă casă
încrezători că i-au găsit temei
dar într-o zi şi rece şi pâcloasă
Apusul joacă în firida ei.

Poate atunci sub zările ploioase

căinţa şi-o aduc în gând lucizi
mustrându-se de ce n-au pus în case
o candelă aprinsă în firizi.

Vise de morar

Am visat un vis dorit de-o viaţă

deseori visat dar prea in ceaţă
doar az’noapte, noapte de cristal
mă purtase visul meu pe val.

Parcă-aveam o casă-ntre vâlcele

cu ferestre prinse în vergele
să nu intre hoţii să mă fure
sau să-mi crape capul cu-o secure.

157
Casa, cam bătrână, din chirpici
mă ruga duios: ˗ Să nu mă strici
să mă laşi aşa cum m-ai găsit
fiindcă n-o să pierzi la răsplătit.

Te voi răsplăti cu mândre flori

rare în arome şi culori
şi cu meri şi pruni şi corcoduşi
şi umbrarul unui nuc la uşi.

Adiat pe arşiţi d-un brăduţ

vei bea apă aburind din puţ
şi-n grădina darnică în lut
truda îți va da ce n-ai avut.
Zorile, în cânt de pitpalaci
o să-ți fie roşii pe araci,
berzele plutinând cu hrană-n zbor
îți vor clămpăni încântător.

Ascultând căsuța-n vraja ei,

am pornit la vale pe alei
că mă tot chemase un pârâu
mărginind grădina ca un brâu.

Şi pârâul marmura şi el
să nu-1 plâng că e prea mititel
că-n trecut din noapte până-n zori
duce-n ape faima unei mări.

Măcina grăunțele din sac,

grâu de bogătani„şi de săraci
saci cu grâu.mai roi sau peticiţi
după cum erau de învechiţi.

Ascultându-l mă vedeam morar

158
şi-uitam de drumul meu hoinar
și-uite-așa, deodata mi-a venit
să mă iau si eu de morărit.

Bucuros am dezlegat un sac

dar din vesel m-am trezit buimac
că din sacul la-ntâmplare-ales
pleavă şi neghină am cules.

Cum să scoţi din pleavă, că n-ai cum

nici făină albă, nici uium
şi nici din neghină cum să scoţi
pâinea cea mai bună pentru toţi.

Am mai dezlegat un sac la gât

şi mi-a fost să dau de alt urât
că în el se-nvălmăşeau bizar
nişte semne d-alea de tipar.

Semne mâzgălite pe hârtii

în nesomnul unei nopți târzii
dar străine când s-au izvodit
de cântatul morii păcănit.

M-am trezit din somn întrebător

înspre cel ce-a fost semănător
ca să-mi spună limpede şi mie
`ce seminţe-s bune pentru glie?

Însă visul meu de la-nceput

din senin în ceață m-a trecut
şi m-am pomenit că n-am habar
despre meseria de morar.

159
Dar m-a luat spre ziuă un alt vis
şi m-a dus la masa mea de scris
ca sa dau cu pleava de pamânt
vânturată-n morile de vânt.

Morile amețitor de tare

Păcăneau de tremura odaia
- De ce nu te lași de scris morare?
- Vreți să știți? De dragul vostru. D-aia....

PS:
D-aia este scris c-o linioară,
Însă fără linioara aia
Daia poate fi o ulicioară
spre căsuța viselor, în Daia.

A fi și a avea

În hrisoave scrise și-n rostiri

două verbe legământ ne sunt
ca destin al scurtei vieţuiri
între devenire și mormânt.

Ele sunt supreme în tandem

pe al vieţii şi al morţii ram
cu iluminări şi cu. blestem
„ EU SUNT” și „EU SĂ AM”.

O cunună am primit de mici

scrisă în versete şi-n grăiri
doar prin ea încerci să te ridici
dacă știi măsura în iubiri.

160
Cu păcatul moștenit păcat
de la primii noştri dragi părinţi
ne-am legat de el în lung şi-n lat
și ne-am scos versetele din minți.

Cu „ EU SUNT” și „EU SĂ AM”, cât pot

ne-am zidit în Babel turnuri noi
cu Satana-n umblet peste tot
am uitat de „Lumea de Apoi”.

De-o veni cum în versete-i scris

şi Satana ne-o scăpa din ham
vom ieși căiți din paradis
cu reversul „EU NU SUNT”, „NU AM”.

Trinitatea morţii

Acolo-Dincolo-Departe
rostiri cu sufletul răpus
înseamnă drumul către moarte
un drum cu degetul în Sus.

Acolo-Dincolo-Departe
Tărâm cu lacrimi pururi stors
în drumul nostru către moarte
drum nemarcat cu dus-întors.

Acolo-Dincolo-Departe
în divinații amăgiri,
că Doamna Moarte când desparte
nu ne promite reveniri.

161
Acolo-Dincolo-Departe
nici văz şi nici auz și nici
de dialoguri n-are parte
oricât de mari am fost aici.

Acolo-Dincolo-Departe
cu adresanţi absenţi pe plic
că moartea când ne ia în moarte
ne face din ce-am fost nimic.

Acolo-Dincolo-Departe
Necunoscute în temei.
Să nu ne îngrozim de moarte
Ci doar de vesnicia ei.

Credinţa mea

Credinţa mea a fost străină-n timp

căci timpul însuşi îi era străin
nu-i bănuiam căinţele-n răstimp
că nu ştiam nici bine să mă-nchin.

Răzbeam prin vremi cu palide puteri

şontâc-şontâc spre nu ştiu ce popas,
cu gânduri ţintuite în tăceri
şi cu tăceri neputincioase-n glas.

Dar azi când necredinţa s-a supus

credinței unui timp iluminat
însemnele iertărilor de „Sus”
spre treptele luminii m-au chemat.

Pe scara nevăzută în lumini

162
îmi suie gândul scos din căzături
păcatele din viața de ciulini
la duc la sfintele Scripturi.

Şi până să-mi aud socoteli

Poruncile de care m-am desprins
las cugetul captiv sub îndoieli
să ştiu când îndoiala m-a învins.

Credinţa din versete o măsor

cu ochii însetaţi printre lecturi
dar uneori mi-e greu să mă cobor
în înţelesul tainic din Scripturi.

Pun întrebări şi nu ştiu cui le pun

cu sufletul curat dar în impas
şi caut îndoiala s-o supun
să-mi fugă şi din cuget şi din glas.

Eşti toată mila

- pentru Mulina
Eşti toată milă. Milă toată eşti
în gânduri pământene şi cereşti.
Eşti Mila lumii, milă peste tot
din vorba asta n-am cum să te scot,
te laşi pe tine din ce ai, ce n-ai
şl tuturor ceva ai să le dai.

Te-a dăruit prea Sfântul să veghezi

fiinţele-n durere când le vezi,
vieţuitoare care n-au cuvânt
și ele suflețele pe pământ,
grăindu-ne cu graiul diferit,

163
prin ochi, prin mieunat sau ciripit.

Tu care Milă eşti în tot ce faci

ţii mila ta în plase și în saci
şi-o grămădeşti prin căni și crăticioare
ca mila ta e milă de mâncare
s-o ai când vin la tine-n rotocol
micuţe vrăbiuţe stol cu stol.

Prin ciripitul lor cuvântător

ele îţi cer bobiţe-n tava lor
şi tu le spui mereu cum le-ai tot spus:
- V-aduce, mama, staţi e sârmă sus!
Și ele te-nțeleg și fac tapaj
Și zboară spre tăviță în picaj.

Pe scurtături, în parcul cu alei,

când tu auzi „gu-gu” de porumbei
te cauţi în sacoșă să le dai
fărâmituri din pâinea ce-o ai
şi ei în gluguit îţi mulţumesc
şi cu penajul lor te-nveselesc.

Adeseori se ia de paşii tăi

un căţeluş gonit de la ai săi,
că nu mai e în casă jucărie
și că mai sunt și alții să îl ție,
iar el flămând cu ochii.plângători
îşi cere milă printre trecători.

Tu îl alinţi pe blană şi-i vorbeşti:

˗ Stai Cuțu-Cuțu că şi tu primeşti
şi rupi din pâinea ta un colțișor
s-o dai acelui câine plângător
iar mâine când pe-acolo o să treci
164
o să te-aştepte Cuţu pe poteci.

În curtea casei intră deodată

o pisicuţă de stăpâni uitată
se vâră pe sub gardul de la casă
să-i dai şi ei ceva ce ai pe masă
cu trupul ei slăbit de-nfometare
ea miaună şi-ţi cere de mâncare.

Tu o mângâi pe blana mătăsoasă

şi cu blândeţe o aduci în casă
˗ Hai, mamă, vino, vin la farfurie
din supa mea de azi îţi dau şi ţie!
Și ea îţi mulţumeşte cu „miau-miau”
și parcă-ţi spune „eu şi mâine vreau”.

Și ieri, şi azi, şi-n zile viitoare

tu milă eşti pentru nevorbitoare
că ele nu-și spun păsul în rostiri
îl au numai în plânsul din priviri
un plâns în felul lui, prin necuvânt,
cum le-a lăsat prea sfântul pe pământ.

165
Adopțiile Mulinei. Cu sau făra acte
Motto:
Mulina e un nume scump de mamă
care-n iubiri nestinse se-nveșmântă.
Dar tot MULINA e de luat în seamă
în lumea celor care nu cuvântă.

Puiuț

Puiuţ este căţelul orfelin

găsit sub un sălbatic mărăcin,
abandonat de nu ştim ce stăpân
în ghiarele unui destin păgân.

Mulina 1-a luat matern le piept

şi i-a făcut adopţie de drept,
i-a zis Puiuţ că era tare mic
şi tremura tot timpul din nimic.

Încet-încet Puiuţul a crescut

dar frica-n lung de ani nu i-a trecut.
Ce inimă de Ins dac-o fi ins
cu-atâta frică trupul i-a cuprins?

Stăpâna casei însă-n mângâieri

i-a dat iubire, hrană și puteri
şi-n mila ei rostită-n glasu-i blând
i-a dat şi înţelegere-n cuvânt.
˗ Puiuţul mamei, stai cuminte-n pat
că mama pleacă azi la cumpărat
dar vine mama repede acas’
că multă vreme singur nu te las.

Puiuţul înţelege şi de îndat’

își ocupă locul lui în pat
de veghe cu privirile spre scări
166
cu uși fără zăvoare la intrări.

Azi cu Puiuţu-n vârstă ne fălim

dar tot Puiuţ în nume îl rostim
că anii mulți în gene l-au tot nins
și-n mici steluţe albe l-au cuprins.

E alb.ca neaua, gene alburii,

Cu ochii negri, mărgeluşe vii
că zice lumea: ˗ Ce căţe1 frumos!
Dar un cățel teribil de fricos.

Un licăr de speranţă noi avem

De când Puiuț se plimbă în tandem
cu alt căţel prea dornic de .zburdări
cu el în pas la vreme de plimbări.

Patrocle

E cafeniu. Pitic. Frumos, frumos

şi niciodată n-are coada-n jos.
O ţine steag, în semicerc distins
distins ca el, cu părul scurt şi lins.

Deși micuț are lăbuțe mari

că e canin din rasa șoricar
Patrocle-l cheamă cum așa i-a zis
stăpânul lui când soarta i-a decis.

Pe fugă când îl pui n-ai timp să-l vezi

că e săgeată fulgerând pe străzi
aleargă și măsoară vanitos
lungimile de străzi cu dus-întors.
167
Vânatul lui urban nu e vânat
dar el de asta nu e supărat
ba chiar e vesel cum n-a fost nici cum
că şi-a gasit prietenul de drum.
Alături de Puiuț în alergări,
Ei își primesc răsplata de plimbări
Mulina îi hrăneşte pe-amândoi
cu bunătăţi din cele mai de soi.

Și Patrocliță, cum e mângâiat

Pleacă de la Puiuț îndestulat.
A doua zi revine lătrător
să-și facă rondul prea răsplătitor.

Și cu Puiuţ alături partener

marchează strada-n fiece ungher
doi „frăţiori de cruce” cam bătrâni,
din care unul are doi stăpâni.

Stăpanul lui de drept ne e vecin

dar poate, nu-l hrănește pe deplin
şi poate n-are timp de alintări
pentru Patrocle as în alergări.

De-aceea Patrolică s-a lăsat

să fie de Mulina adoptat
adopție bogată în tigăi
și-n fericite stări în ochii săi.

168
 Și florile vorbesc

Se spune că şi florile vorbesc

când dimineaţa proaspete zâmbesc
și când Mulina crede-n vorba lor
în zâmbete ascunsă nesonor.

Primeşte mulţumiri că 1e-a adus

apșoară pentru radăcini şi foi
și că spune ce mereu le-a spus:
˗ Fetiţelor, şi mâine vin la voi!
Apoi, pe rând şi plină de candoare
sărută muguri şi boboci şi flori
și aude voci la fiecare floare:
˗ Te-aştept, stăpâna mea, cu apă-n zori!

Între „fetițe” una-i fala lor

ea are trupul mândru, suitor,
nedoborât şi neatins de brume
că-i „Mâna Maicii Domnului” prin nume.

Un nume sfânt sortit în albă floare,

Pe orice timp în veșnică ninsoare,
Ninsoare de-ncântări pentru stăpână
Când vine-n zori cu stropitoarea-n mână.

Da, florile vorbesc, orice s-ar spune,

că zâmbetele lor nu pot să mintă
când buna lor stăpână le supune
cu sărutări și sopate ce alintă.

169
 Ploile ca iubiri

M-aţi năpădit cândva ca ploi de vară

când anii mei erau foşniri de brazi,
când nu simţeam în fibre vreo povară
aşa cum simt în fibrele de azi.

Azi faţă-n faţă nu vă caut vină

şi nu vă cert dacă ades aţi fost
bâjbâitoare-n rosturi de lumină
şi mult prea însetate în nerost.

Ploi repezite vara, ploi fierbinţi

ploi burniţate astăzi, ploi cu-ngheţ,
cu voi am fost când mi-am ieșit din minți
cu voi rămân şi azi gârbov drumeț.
Să-mi fiţi surori fidele în poveri
că nimeni din fiinţa-mi nu vă curmă.
Eu vă iubesc cum v-am.iubit şi ieri
Iubiri ale iubirii de pe urmă.

Șapte acrostihuri

1
Mai multe bucurii în lungul vieții ai
Arare însă toate le-ai înecat în plâns.
Mă rog Dumnezeirii să ne-nmulţească anii
Uniţi sub candelabre, cum ne-au unit castanii
La prima întâlnire cântată în foşniri
Iubire în lumină, lumină în rodiri.

2
Tu porţi un nume cu-nţelesul sfânt
170
Har dăruit din Cer cu legământ.
Eşti de ai tăi sortit să fii legat
Odrasla lor, prea bunul lor băiat.
Durerea lor la anii-mbătrâniţi
O vindeci din priviri şi o alinţi
Refugiul lor le eşti la suferinţi.
3
Din voia Celui Sfânt de toţi slăvit
Ai tăi ţi-au dat un nume Davidit
Vei fi sortit ca „rege” să-i veghezi
Iubirea lor prin vreme s-o păstrezi
Durabilă în suflet s-o aşezi.
4
Al doilea nume mic, de Mare Sfânt
Năşit cu cel de „rege” la botez
De rele te fereşte pe pământ
Rânduitor în rugile din Crez.
E paznic bun la greu şi la suspin
Iubit de toţi ce-n suflete îl ţin.
5
Veghe mă ştiu şi veghe am rămas
Iubire-n fapte şi iubire-n glas
Cu trup şi suflet lângă toţi ai mei
Trudit de ani şi mai uşori şi grei
Oricum mi-au fost şi-atâţia câți mai sunt
Rămân legat de-ai mei sub jurământ...
6
Veștejite cad din ramuri frunzele purtate-n vânt
Iau cu ele îngânarea celui mai din urmă cânt
Cânt încheietor de căutari vremuite stol cu. stol
Toate desfrunzându-mi trunchiul tot mai scorojit și gol.
O chemare suie-n ramuri fără sevele de ieri
Rugăciune pentru ceruri sa mă țină în puteri.
7
Vocea Doamnei Negre însă este greu de abătut
171
Intră în frunzişul galben să ia ultimul tribut
Și frunzișul în rotire prinde glas și se-nfioară:
„Ia-mi veșmântul, lasă-mi cântul, cântul meu de ce să să
moară?”
Nu știu de-i aude ruga, fiindcă timpul ca destin
E un timp din veşnicia liniștilor care vin
Sub poveri rotite-n ceruri cel ce-a fost copacul plin
Caută să deslușească drumul frunzelor-suspin:
Unde își îngroapă cântul? În ce țintirim strain?

Dor de tată

Durerea mea e şi a lui

dar noi n-o spunem nimănui.

Durerea lui e şi a mea

şi-ntre dureri e cea mai grea.

Nici eu, nici el nu ne-o rostim

dar noi în inimi o simţim.

E vie şi-i a nimănui

durerea mea, durerea lui.

E1 mic drumeț pe drum pietros

eu călător pe drum, în jos.

Părtaşi la drum, doi călători

Strigăm dar n-avem salvatori.

E1 încă mic, neştiutor,

eu spre Apus, coborâtor.

172
 Răscruce tristă de destin
Destin cu sufletele-n chin.

Un chin prea greu chinuitor:

˗ Mi-e dor de tine, tată, dor!

Aşa îşi strigă-ntru nimic

durerea lui, a celui mic.

Eu strig pe tata-ndurerat
dar tata e de mult plecat.

Cel mic va fi, eu cât mai sunt

ne plângem dorul, legământ.

E dorul meu, e dorul lui

în inimă, acelaşi cui:

˗ Mi-e dor de tine, tată, dor

de ce durerile nu mor?

Testamentul bunicului pentru nepot

Sortiţi suntem cât viata ne-o trăim

s-o împlinim prin bune rostuiri
şi când de cei mai dragi ne despărţim
să le lăsăm iubirea-n moşteniri.

Averile de multe feluri sunt,

băneturi, vile, grâne, herghelii
sau sunt zvoniri de suflet şi cuvânt
semănături pe câmpuri de hârtii.

173
Eu, scump nepot, ca biet semănător
averi de vază n-am putut să fac
decât ce-am strâns pe-a1 cărţilor ogor
într-o căsuţă veche de un veac.

În ea sunt nişte scrieri fel şi chip

ticsite în dulapul de sub geam
atâta am putut să înfirip
şi-atât îţi las, c-altă avere n-am.

Când Dincolo voi trece de pârleaz,

de Bunul tău aminte să-ţi aduci
şi-o lacrimă sa-ţi pice pe obraz
la cripta cu însemnul Sfintei Cruci.

Nepotul și bunicul în dialog

˗ Bunicule, această nouă carte

Are un titlu greu de deslușit:
De ce iubirea-n cercuri se împarte?
De ce la cifra TREI’ŞPE te-ai oprit?

˗ E o poveste, cum să-ți spun, ce leagă

iubirile de un tărâm abrupt
în cercuri rotitoare ce-şi dezleagă
câte un semn din TREISPREZECE rupt,
că TREI'ŞPE are semnele mai toate
rotite în iubiri și cu noroc
dar şi-n iubiri cu semne ruinate
precum le-a fost credinţa la soroc...

˗ Nu te-nţe1eg, bunicule, tu crezi

în semnele lui TREI'ŞPE din iubiri?
174
Ele ţi-au dat îndemnul să 1e-aşezi
în cercuri nevăzute în rotiri?

˗ Eu cercurile nu prea le-am văzut

cum se-nvârtesc așa ca un cercel,
dar prin iubiri când şi eu am trecut
de TREI'ŞPE n-am scăpat în niciun fel.

˗ Ţi-s vorbele, bunicule, neclare

şi aş minţi să-ţi spun că le-nţeleg
că ştii şi tu că-n clasele primare
de alte cercuri mintea mea o leg.

Prea bine faci, dar titlul meu din carte

îl vei pricepe peste ani mai mulţi
când eu voi fi departe, prea departe
şi n-o să poţi, de-Aco1o, să m-asculţi.

175