Iubirile în jocuri de stele

Cred că așa se cuvine

să vorbesc mai întâi despre mine Răstimpul să-mi fie oglindă
despre iubirile mele fixată în tindă
visate în jocuri de stele în tinda iubirilor toate, pe timp și răstimp,
unele pe un cer luminos în ture de vârste, ca piese de schimb,
altele pe un cer neguros astfel încât iubirile mele
jucăușe din treaptă în treaptă visate în stele
în zigzag sau în linie dreaptă să se judece ele-n oglindă sever
cu rotirile lor știutoare ca iubiri pământene firești
de jocuri stelare ca stelele etern căzătoare. sau ca iubiri sub nimburi cerești.
Eu am fost și încă mai sunt Mă opresc aici că prea mult
pumnișor de pământ din Pământ am dorit să ascult
cu ochi pironiți înspre stele ce cred eu despre iubirile mele
mereu într-un joc de inele. și cum pe alături am fost
Am lăsat iubirile mele timpul și răstimpul la post
să viseze în jocuri cu ele m-au luat cu dreptate la rost
așa cum am spus și cum spun ba și oglinda cu vămurile ei m-a bagat la idei.
pe un cer și senin și în nor Ca de toate să scap
că știam că trăiesc și că mor. las iubirile și visele să-și facă de cap
Știam înainte de toate eu ma retrag într-un colț solitar
că fără iubiri nu se poate pe un post de arhivar sau mai potrivit, o să fiu grefier
nici să ai ce visezi nici ce vrei să judec iubirile cu ochii spre Pământ și Cer.
să respiri parfum pe alei
pe ale iubirilor multe poteci boltite cu albi lilieci
cântate sub arbori pititci de virtuoși licurici.
Dar să las privitul în stele
legat de visele în iubirile mele
în multe lumini scânteiate
ca alte iubiri căutate
mă mustră rebele
pe motiv că și ele
au fost în plutonul de schimb
vitregite de timp
și timpul mereu călător și tiran
le-a dus destinul în van
drept care prin el să mă plimb
ca timp în răstimp.

1
 Numai visele…

Numai visele
cu ele
ne știm drumul vieții-morții.
Numai visele cu ele
pribegim în voia sorții.

Numai visele
cu ele
schimbăm gară după gară.
Numai visele
cu ele
drumul urcă și coboară.

Numai visele
cu ele
ne adorăm paradisul.
Numai visele
cu ele
ni se cască-n drum abisul.

Numai visele
cu ele
somn sub pleoape spre departe.
Numai visele cu ele
Viața veșnicește-n moarte

Numai visele
Cu ele
drum al minții în delir.
Numai visele
Cu ele
Chipuri plânse-n cimitir.

2
 Iubirile în timp și undiți de pește
și joc de vântrele
Iubirile mele
și fir de povești.
vise în stele
ușor s-au aprins
Iubirile mele
grăbite s-au stins.
când cerul detună
fugare în stele
Iubirile mele
lovite-n furtună.
în zări chemătoare
cu ochii în stele
Iubirile mele
visau Carul Mare.
de brume ajunse
sunt reci santinele
Iubirile mele
la porțile plânse.
cu rouă-n grădină
cu râs de zorele
Iartă-le Doamne
cu zbor de albină.
să iasă din vină
în anii cu toamne
Iubirile mele
secați în lumină.
pe brazde de lut,
cu pismă-ntre ele
cu vrut și nevrut

Dârele iubirii nerimate

v-ați jucat în jocul de stele de gâze

și câini;
și ce ați ajuns iubirile mele?
dâre de strigăt,
niște dare cât bobul de ghindă
ecou
dâre nerimate-n oglindă
și tăcere;
înșirate ca firul pe ghem
dâre de semeni,
între noduri de rai și blestem
cu zâmbet
vă deșir dintre noduri de vis
și maști;
așa cum destinul v-a scris:
dâre de jerbe,
Dâre de vis,
de cripte
de dor
și cruci...
și de rugă.
O dârele mele fugare,
Dare de brazi,
De flori și de ape; iubiri sub porunci sau rebele,
nesomnul din tainica-mi stare
dâre de șoapte,
brodați-l cu licar de stele.
sărut
Atâta va cer la Plecare
și minciuni;
că știu sau mai mult că nu știu
dâre de milă
să vă cer sfiicoiasă iertare
la un sunet de ceas prea târziu.
Iubirile mele
3
 Timpul cară timp
M-am legat de timp ca răstimp
și n-am spus de el mai nimic
că el n-a ieșit din tipic
și tipicul nu pot sa-l schimb.
El curge în mare viteză
așa cum și-a scris la geneză:
ivire de viață să poarte
cu viață pribeagă spre moarte,
în moarte din nou să învie
în jocul numit veșnicie.
Dar timpul prea marele timp
ne ține iubirea-n răstimp
răstimpul de vis colț de rai
în care iubirea răsfață
răstimpul de vis mucegai
în care iubirea îngheață.
Dual și mereu suveran
e timpul răstimp neoprit
văzut sau ascuns subterna
cu vad al iubirii cotit.
4
Timpul meu
Timpul meu? Timpul meu
așteptat curcubeu
cu iubiri la soroc
cu iubiri sub obroc
cu iluzii în jet
cu dureri berechet
cu licoare-n pahar
cu iubiri de coșmar
cu șoptirile-n gât
cu rostiri în urât
cu oblonul la uși
purtător de cătuși.
Dar așa cum a fost
și-a găsit loc și rost
s-a tot scurs, s-a tot scurs
când cu pașii de urs,
când cu pașii de ciută,
când cu voce tăcută,
când cu gustul mieros,
când cu „Of” ofticos,
când slăvit la pahar,
când hulit la altar,
când opac în iubiri
când uituc în căiri
când cu piedici în drum
câd în urme de scrum.
De mi-a fost contrazis timpul meu
poate-așa a vrut Dumnezeu
și ide-a vrut îi aduc mulțumiri
pentru visele mele-n iubiri.
 Să nu uităm oglinda
Să ne privim iubirile-n oglindă
ca sfinte daruri date pe pământ
numai oglinda știe să surprindă ce seme le-am
păstrat sub juramânt.
Visate-n joc de stele și sclipiri
iubirile pe vârste unduiesc
surori și în alint și-n vrăjmășiri
cu chip de pământeni și chip ceresc.
În apele oglinzii când îți vezi
Privirile spre cer și spre pământ
îți vezi iubirea cum ți-o ondulezi
fugară sau ramasă-n juramânt.
Să nu uităm oglinda nicidecum
la orice vârstă ea ne-arată clar
care iubiri nu s-au pierdut pe drum
care ne-au fost chip de calvar.
Năzbâtiile copilăriei
Oglinjoară, oglinjoară
Du-mă iar în sat la țară
Că mă cheamă iar câmpia
Să-mi resimt copilaria
1. Încep cu papagalul
În cătunul meu dintr-o câmpie
rătăcea un flașnetar șontoc
cu un papagal într-o cutie
ce ținea un bilețel în cioc.
Într-o zi m-am prins și eu în jocul
care să-mi aducă gologani
și m-am dus să îmi încerc norocul
să-mi știu viitorul peste ani:
Bilețelul tras de papagalul colorat mi-a prezis
că peste 9 ani în iubiri voi fi înflăcărat, voi
trăi ferice și cu bani. Fost-a și n-a fost
adevărat.
Bilețelul tras de papagalul colorat, zisu-mi-a
că bine îmi va fi, în costume negre îmbrăcat,
fericit la ceas de cununii. Mai deloc să fie-
adevarat.
Bilețelul tras de papagalul colorat,
5
Merită elogiul meu de-acum,
Pentru leul care i l-am dat, contra cost al
ziselor...în fum. Drameu bilet prea colorat.
Bilețelu tras de papagalul colorat, după 9 ani
îmi prevestea, început de viață-nseninat, în
priveghi de înger și de stea. Prea puțin a fost
adevărat.
Să te huidui papagal iubit
că norocul nu mi l-ai ghicit?
N-aș putea să huidui, n-aș putea
că tu ești copilăria mea
cu năzbâtiile ei pe care
mi le retrăiesc în continuare.
2. Păcatul lui Floricel
Floricel era răsfățatul tatălui său care avea
prăvălie şi vite. Floricel le păştea pe câmp
însoţit de o droaie de puşti, care râvneau la
bomboanele lui. Printre cei care-l însoţeau
eram şi eu cu tălpile bătucite de ţepii
miriştilor, cu mâinile zgâriate în porumbişti
cu ochii înecaţi în soare,/ şi capul încins tot de
soare,/ şi setea în cerul gurii arzând.
Setea mi-o potoleam cu apa răzoarelor,dar îmi
rămânea setea de bomboane. Bomboanele mi
le dadea Floricel, ca să-i pazesc vitele în
hotare de miriști. Alergătura după ele mi-o
cununam cu soarele în timp ce stăpânul
prăvăliaş se tolănea la umbră.
O dată m-a prins un somnuleţ şi n-am mai
dat vitele care intraseră în lucernă pentru care
Floricel m-a pocnit cu biciul. Capul şi aşa
încins mi-a luat foc, ochii şi ei ardeau când am
dat s-o iau razna la picior.
Pentru că nu mai m-am întors, după un timp
Floricel călărea pe un cal să mă ajungă cu un
şarpe colăcit pe un băț, cu o mână în coama
înspumată a calului.
M-a ajuns şi cu jigania pestriţă m-a
înfricoşat de mi-a îngheţat sângele din
fierbinte, de nu ştiam dacă vor mai intra teafăr
în ogradă.
 Când totuşi ajunsesem acasă urmărit de
galopul calului sleit de puteri, fără bomboanele
pe care le pierdusem!
pierdusem şi dorul de câmp şi pe cel de
bomboane!
Păcat şi nu ştiu al cui este păcatul.
Eu te-am iertat, Floricel. Dacă îţi aduci
aminte şi tu în cazul în care exiști poate că
încerci o iertare...
3. Halva turcească. Trecea prin Buzoieşti un
turc cu legănata lui şaretă ticsită-n oale şi-n
cutii şi chemătoare-n dulce voce: - Hai la
halva. hai la bomboane!
Pribeagul turc ne-ademenea, “Hai la halva,
hai la bomboane!" Dar din ce bani să
cumpărăm?! Că de aveam un ban de şcoală îl
privegheam pentru creion strângându-l strâns
în pumni, când turcul striga-n şosea: - Hai la
halva!
Trăsnitul turc avu ideea să dea pe ouă din
cuibar. Cu Rică-atunci, de sub găină, scoteam
halva. furând un ou.
Hai la halva, hai la bomboane! Trecea prin
Buzoieşti un turc. De la şareta lui, trăsnite, ne
învăţarăm să furam.
Dar ceasul rău ne scoase-n cale pe frate-
meu, ce piază rea! Că dete peste noi când
tocmai cătam halvaua în cuibar. Ne terfeli în
multe vorbe şi-apoi ne zise bătăios: - Să-mi
daţi ţigări să ţin secretul, c-altfel nuiaua e pe
voi.
De unde? Îndrăznise Rică, - Din raft, din
prăvălia ta.
Decât nuiaua, ne legarăm/ cu un pachet
furat pe zi/ că frate-meu prinsese gustul de
nicotină din furat! iar noi pe buze aveam gustul
halvalei brumării, turcești. – Hai la halva, hai
la bomboane!
De la halva am prins furatul al cui o fi acum
păcatul?
De e al meu, al meu să fie.
Gust dulce din copilărie.
6
4. Rică, prietene uitat. De ce-am fost rău,
prietene de joacă, de banca și de şotii și de
haz/ de te-am lăsat uitat pe nu ştiu unde mai
mult decât o viaţă spre apus?.
De ce-am fost rău, când tu mi-ai fost şi
frate şi plâns şi zbenguială-n orice loc, şi
pavăză minciunii aliate, când mintea noastră
crudă dădea greş?
Azi răutatea-mi, uite, se răzbună/ că
mintea-mi, deși coaptă e uitare/ Mă torturează
groaznic cu-ntrebarea:/Ți-ai recunoaște chipul
drag uitat dac a printr-un hazard l-ai revedea?
Te-aș revedea pe un peron de gară?
Străin aș iscodi cu ochi străini peronul
negăsirii-ntre lumeni lăsat zălog uitării
nepermise prea mult uitatul chip al tău.
Mă iartă, deci, prietene uitat, că-n loc de
chipul tău aș regăsi doar drumurile ce au
răsfrânt în noi, pacatele cu frunte de iertare,
plecatele pacate a iertare, acum în pragul
ultimei plecări.
5. Iertare fraților Geantă. Doi fraţi erau, de
vârsta mea de şcoala, pe-o uliţă din sat, copii
săraci, unul din ei cam bâlbâit la vorbă şi cu
puţină ținere de minte.
De-aceşti prieteni un păcat m-a prins c-au
pătimit din vina mea năroadă. Şi eu din vina nu
ştiu cui am pătimit şi toţi, nevinovati, am
pătimit.
Pierduse mama nişte bani de-argint
moneda unui cap de rege sur/ şi eu care
treceam de furăcios/ am fost batut sa-i spun cui
am dat bani.
- Cu cine te-ai jucat, la rişcă ieri şu-ai
prăpădit moneda de argint? mă-nfricoşase
mama cu întrebări printre nuiele fulgerând pe
trup?
n-aveam nimic să-i spun şi nu ştiam/ de ce
un cap de rege blestemat, pe care nu-l furasem
nicidecum/ cădea pe capul meu cu-atâta plâns?
Și-atunci păcatul se ivi perfid, minţii că ai
lui Geantă mi l-au luat, pe-afuristul cap de rege
sur pe uliţă, la rişcă pus în joc.
 I-aduse mama pe-amândoi acas' şi parcă-o fără de papară:
văd, cu ploaia şiroind cum cizmele de zor îşi „Cuielor, zurlielor
descălţa/ să afle imediat pe vinovat. zânelor, frumoaselor
- Care din ei? M-a întrebat tunând/ şi nu ştiu hai ieșiți din mine
ce-am răspuns, dar ştiu c-am plâns/ şi către c-o să dați de bine
unu-degetu-am întins tremurătorul deget cu la o cină rară
păcat. în marș de fanfară.
L-a chinuit pe unul şi apoi pe celălalt la fel Eu vă rog frumos
l-a chinuit că nu văzusem cap de rege noi. lunecați în jos
După un timp pe frați i-am ocolit că, drept spre altă ieșire
de răzbunare-ar fi avut şi-abia când cicatricea sub acoperire
s-a zvântata în lume pe-alte vânturi am plecat. nu stați la strâmtoare
Să uit păcatul dacă-a fost păcat. în întunecare
Păcatul a rămas nespovedit/ până în ceasul ieșiți la lumină
scrierii acum, când pe-ai lui Geantă-i caut ca cu răsplata plină
sa-i rog să ierte să mă ierte, să iertăm! să horiți în soare
De nu mai sunt, acolo unde sunt îi rog să la o masă mare
ierte un pacat nesfânt. că e cu folos.
6. Am înghițit niște cuie. Mă auziți cuielor
În copilărie dragelor, fetițelor?”
făceam tâmplărie Și minune, cuiele
și-ntr-o zi cam șuie au ieșit zurliele,
am înghițit cuie în sunete de fanfară
cât ai zice nu e. dar nu pe unde intrara
Le țineam în buze, ca între ventuze că le-a placut de descântec
și la lovitura în întunecatul pântec.
cu ciocanu-n lemn
mi-au intrat în gură
fără să dea semn.
Și fiind cam hoațe au ajuns în mațe.
Ca să nu s-agațe
rău de tot, de tot
le-am făcut descântec
să iasă din pântec,
să pot sa le scot
voioase afară

7
 Iubiri visate-n fel și chip
Oglindă oglinjoară azi mi-arată
iubirile visate la-nceput
povești sterile cu “a fost odată”
miracolul mereu necunoscut

Oracolele adolescenței Nesomn la mare

Eram elev și-n mii de-nchipuiri
căutam în vise definiții
nu gustam niciuna din iubiri
că halucinam în intuiții.
Îmi amintesc de „fata ce-o iubeam”
c-a scris pe un dictando nou: „ORACOL”
și mi l-a dat ca talisman să-l am
să deslușim al dragostei miracol.
– Iubirea ce-i? Mă întrebase ea
– E visul efemer, zisesem eu
– Ce ochi iubești? Fixați pe care stea?
– Doar ochii tăi îi voi iubi mereu.
Apoi am cumparat eu un caiet
i-am scris pe el, cum ea a scris, ORACOL
și i l-am dat alesei cu-n buchet
de întrebări, trifoi cu patru foi:
– Iubirea ce-i în focul ei cel mare?
– E fumul scos de flăcări și uitare
– Ce ochi iubești? În ce culori ii vrei?
– Pe-ai tăi oricum sunt ei, că au scântei.
Ne pironise miezul nopții-n parc
și albatrosul țipete dădea.
Transfigurate umbre se-mpleteau
și albatrosul țipete dădea.
Clipeau a somn dar pașii nu-i urneau
căci marea trează vâlvorea în ei.
Zadarnic ochii clipoceau a somn
căci marea. trează. vâlvorea în ei.
Doar înspre zori, când pasărea tăcu
își amorțiră somnul chinuit.
Cântau atunci neptuniene orgi
în timp ce marea picota a somn.
La țărmul mării doi îndrăgostiți
portița de la Eden au deschis
Cântau atunci neptuniene orgi
în timp ce marea picota a somn.

Așa scriam pe-atuncea reciproc

Oracole școlare, fantezii,
Chemând iubirea noastră la soroc
Pe sterpe portative de hârtii!

8
 Început de poveste
A fost odată o poveste mai mult decât adevarată
păstrată în adânc de inimi de o bentiţă colorată.

Într-o pădure murmurată de apa unui râu de şes

doi tineri ce visau iubirea veneau sub bolta ei ades.

Erau primiți pe ierburi crude sub arbori blânzi în adieri

și fericiţi cum nu se poate în lumea asta, nicăieri.

Aşa a fost şi-n ziua-n care cei doi cu dragostea-n priviri

s-au regăsit în locul unde e loc numai pentru iubiri.

Cu chipu-mbujorat de raze Ea îşi legase păru-n zori

într-o bentiţă împletită cu ale dragostei culori.

Iar El cu chipu-n nerabdare o măngâia pe păr duios

şi-i mângâia pe sub bentiţă şuviţe-n păru-i mătăsos.

În legănările de vise când timpul este cald și mut

iubirea pe covorul ierbii e doar sărut după sărut

Și încrustare-n timp mai este iubirea-ascunsă în păduri

Pe care nimeni nu o fură, doar dacă inimi poţi să furi.

Da-n ziua-aceea fericită , în luminoasa ei poveste

Ca din senim o-ntunecase o piază rea fără de veste.

O vijelie s-abatuse peste iubirile senine

cu trăznete lovind iubire prin dinții furcii caudine.

În ierburi a căzut bentița sfârșitul dulcelui popas

Cu ea, în plânset, și povestea netermintă a rămas.

Azi două inimi întristate sub rapăielile de ploi

păstrează-n amintiri bentița într-un album lipită-n ???

9
 Din Liliana, liană
Printr-o noapte cu stele sub cerul de vară
te-am visat așa cum visez în visele mele,
ca iubire și crez, ca un cânt de vioară,
adorată într-un nume anume
pe care doream să-l păstrez:
ți-am zis Liliană.
Erai diafană
erai în sufletul meu ca o rană
care cere mângâiere
de copilă orfană
pitulată în două unghere
de lume stinghere
două taine-n iubire
la dintâi despărțire
iar a doua mai grea, tăinuire.
Așa te-am visat umblătoare
pe drumul cu două trotuare
cel dintâi al iubirii fugare
celălalt torturat de uitare.
Cum doream să nu mai visez
chipul tău Liliană în dublă postură
ca să nu mi-l așez
în mintea mea cu-ndoială
am adus sub privire o coală
și un pix titirez
și am început să-ți crestez
din numele tău, Liliană
măcar o fărâmă în humă
și mi-am zis
în ciudatul meu vis
poate fără ea crezul meu își asumă
noul tău nume, Liană.
Dar jocul cu guma
Care ștersese pe Li
a îngroșat pe truul tau huma,
sperata mea nouă Liană,
10
tu pierzăndu-l pe Li
ai rămas doar o plantă: liană,
ai devenit, cum să-ți spun,
un nume comun
trăielnic în regnul iubirii contrare
în paduri cu liane-n cărare
cățărate pe trunchiuri bătrâne și rare.
M-am trezit din visul dual
la tăpșanul înflorit pe un deal
de unde-ți strigam în silabe pure
cele dintâi, Liliană,
că rătăcitu-n pădure
te rănește schijă cu schijă
și-ți face rană de rană
în timpul tău, timp de humă
șters din visul meu cu o gumă.
Și pentru că din somn m-am trezit
te rog să mă ierți de am greșit.
Alidi
Știu multe fete să zâmbească
din arta lor în a zâmbi
tu cu zâmbirea ta firească
nu ai pereche Alidi.
O fi cumva dumnezeiască
cu doi boboci în colțul ei?
Zâmbirea ta așa firească
e toată ramură de tei.
Cui îi e dor să te privească
nu te mai poate ocoli.
De n-ar fi vrajă diavolească
a ta zâmbire, Alidi.
 Distihul sincerităț ii

– Ce-au fost scrisorile tale cu jurăminte sacrate?

– Minciuni în lanț înflorate. Pe care le ierți în păcate?

Fără cârmă

Barca ducă-ne pe ape unde-o vrea și cât o vrea

prea ne-a prins o lene sfântă sub al soarelui ocean
prea răsfrânge-n noi iubirea fulgerări fierbinți de stea
prea plutim în legănarea unui vis nediafan.

Rivali în iubire
Până ni l-a șters în vârtejuri nisipul.
Căutam al iubiriri dezgheț Gelozia în stare să scurme
pentru iubirea hoinară misterul de-ngheț i-a arătat rivalului urme
drumeț printre dune, drumeț ale stelei rotite isteț.
în al geloziei Sahară, Uitând lumina din Meca
să aflu dezgheț pe poteca pe drumul numit scurtătură
pentru steaua pelerină spre Meca. rivalul gasise poteca
Mă ardeau nisipoasele dune iubirii care se fură.
carne vie pe roșu tăciune Dezghețul din steaua rotită
dar speram arsura să mi se curme Topit în Sahara fierbinte
când aveam să aflu ce urme Scrum îniubirea mințită
se topesc din îngheț Când scoate iubirea di minte.
pas la pas cu-n al doilea drumeț.
Dar el, el, înghețul se tot depărta
într-un joc în sclipire de stea,
când spre rivalul meu mai dibaci
când spre mine, recunosc mai stângaci,
amândoi rătăcind prin nisipul de foc
am fost despărțit de poteca
iluminată de Meca
sperând în noroc,
pe cont personal, fiecare
apucând pe o altă cărare.
Ne-am urmărit o vreme și chipul

11
 Naivitate
Nu mai credeam în Edenul iubirii
prea îmbătați de-amețitorii crini
nici în aroma dulce a sorbirii
în viile albastre în ciorchini.
Sorbeam iubirii vinul în neștire
pe ierburi moi în tainica ogradă
și cum uitasem de păcătuire
uitam de steaua ei ce-avea să cadă.
Dar steauarăzbunată pe eretici
și-a răsucit rotirile spre noi
într-un amurg când ne-am trezit scheletici
doi chiparoși îmbătrâniți și goi.
Laguna
Marea n-a știut să spună
– Nu te duce la lagună
că laguna e ulcior
în vârtej amețitir
învrăjitorindu-ți chipul
ea ți-a tăinuit nisipul
licărit cu alge-n soare
veșnicit în nemișcare.
Tu vrajei i-ai dat crezare
și-n lagună ai intrat
înghițită-n val de mare,
pe marea ce te-a uitat.
Dialectică
Atât știai să zici: Om rău! Om rău!
Și el trufaș trecea prin trupul tău.
Credeai în exaltare ce ți-am spus:
„În răutate e și-un pol opus.”
12
Doar o întrebare
Negi tot ce-a fost
și-adaugi
ce n-a fost
pe lespezi de iubire trădătoare.
Să caut raza – își mai are rost –
Atotluminatoare?
La râu, fără rime
Şi am ajuns la râul
care clipocea printre pietre
şi respirau cu noi pietrele
că le mângâiasem cu palma.
Şi ne-am aşezat în răchite
unduind cântări de zefir
şi respirau cu noi răchitele
pentru că le sărutasem puful.
Şi-am smuls înverzitele ierburi
cu mătasea broaştei pe ele
şi le-am prins în părul tău despletit
cunună sub cornul de lună.
Şi-am vrut să vorbim cu-noptarea
copleşiţi de liniştea ei
dar nici două şoapte n-am scos,
captivi neliniştii noastre.
Şi-am suit privirea spre cer
luceferii bolţii să-i prindem
dar dârele lor lunecau
cum noi înspre noi lunecam.
Şi dacă la râu nu ştiam
câte încercări au dat greş,
mulţumim murmurărilor lui
că noi nu mai eram noi.
 Păcatul primar
Ca să ne sublimăm în păcatul primar
cel mai dulce păcat omenesc,
cel mai amar păcat omenesc,
cel mai blestemat între păcate,
cel mai nepedepsit de păcătoşi,
ne despuiem goi,
uitând de toţi şi de toate
semi-statui amândoi.
Ne despuiem de veşminte,
de cuvinte
şi de necuvinte,
înţepaţi în cohorta de pori
de sângele clocotitor
şi chemaţi prin hazard sau noroc
să mușcăm din mărul de foc,
la mijloc cu viermele şui
cuibărit lângă sâmburii lui.
Păcatul goluţ creier n-are,
e orb şi e surd şi e boare,
e tropot de cai şi e ropot,
e vuiet şi lavă în clocot,
izbeşte din aproape-n aproape
cu pleoape căzând peste pleoape,
şi crini răstigniţi pe o spadă
şi ţurţuri fierbinţi în zăpadă,
şi fulger şi trăznet final
şi spumă izbită de mal,
şi timp-curcubeu arcuit
când focul în el s-a scrumit.
Doar atunci ne uităm la veșminte
le-mbrăcăm cu luare-aminte,
spionându-ne-n oglindă făptura,
aranjându-ne mai cu şic cuafiura,
ca să nu ne acuze pe stradă
pigmeii,
cei care au ochii să vadă
prin gaura cheii.
Apoi?
ce ne mai spuneam apoi?
Unul din noi
sau, de ce nu, amândoi,
13
triumfători, ca-ntr-o victorie,
râdem de viermele care n-are memorie,
cuibărit în măr la mijloc
neînstare să sufle în foc,
în vreme ce nouă ne surâde pe chip
castelul zidit pe nisip,
crin alb răzuit de pe spadă
pe o iluzorie stradă,
numită Iubirea din noi
jurată s-o păstrăm amândoi
și în lumea de azi
și în Lumea de-apoi.
Imposibilul posibil
Poţi să te lupţi cu gelozia şi s-o birui
Poţi să-ţi îneci amarul în bărdacă
Poţi să te-abţii o zi de la ţigare
Poţi să străbaţi oraşu-n haine rupte
Poţi să faci greva foamei săptămâni
Poţi să-ţi promiţi salariul şi să-l dai
Poţi degetul să-l frângi de la o mână
Poţi încă
orice poţi
afară de...
Afară de zăgazuri mari să pui
bătăilor de inimă nebune
hrănite de păcate ţâşnitoare
din mărul dulce-al Pomului Oprit.
Trei rugi ale unui singuratic
1.În amurgurile tomnatice
se ruga Crucii singuratice
un nesinguratic în iubire
departe de a lumii vuire
pe Caraiman veghetoare
să-i mai picure în suflet candoare
din dogorile verilor încinse
plecate pe alte drumuri stinse.
Sub crucea cu cerul adus
ca focul nestins al iubirii
chema un ecou neapus
din castele zări ale firii:
“Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!”
răsuna ecoul ceresc.
Dar crestele ‘nalte-ntre creste
Stingeau a iubirii poveste
Ecoul în slabă vuire
s-a dus spre altă iubire
știutor sau nu und’se duce
îngropa o iubire la Cruce.
Cu dorul strigat peste creste
Și ruga-n ecou risipită
Iubirea stingea o poveste
Ca altele îndiavolită.
Iar el singuratic sub cer
La Crucea de pe Caraiman
Intra și ieșea din mister
Misterul iubirii în van.
2. − O, brazilor, măreţilor brazi
dacă Azi
mai purtaţi în seve pe Ieri
că aveţi fabuloase puteri
vă implore să vă duceți la Ea
oriunde s-ascunde
oriunde luminează o stea
steaua jurămintelor noastre
rostite în nopțile-albastre.
Iubiții mei brazi, așa cum vă știu
cu foșnetul viu
ozonați și măreți
milă de mine s-aveți
și dacă Ea nu-I prea departe
și iubirea altfel și-o împarte
plecați-vă voi măreția din ram
spunându-i că-n suflet o am
ca si altadată sub voi
când ne-am logodit amândoi.
14
O brazilor, dragii mei brazi
Dacă ieri ne-ați fost făclieri
Făclieri să rămâneți și azi
La revenirea iubirii părtași
În paltonul vostru de nași.
Brazilor făclieri, dragi iubiți
știu că voi în iubire foșniți
mă îșel că v-aud, mândri brazi
sau foșniți în iubirea de azi?
3. Rupeam din brăduți Frunze crestate
de mici buburuze
și le credeam vise fermecate
cu note musicale pe buze
hoinăream pe poteci cu narcise-nflorite
să ne cautam ascunzișuri dosite.
Rupeam din arbusti frunzulițe
Crestate de mici buburuze
Și le credeam luminițe
Și ote musicale pe buze.
Hoinaream pe cărări cu narcise-nflorite
După ierburi umbrite în rămurișuri dosite.
Din înalt coborau partituri
în concerte de harpe
din stufiș auzeam târâturi
ale ascunsului șarpe.
Dar nimeni și nimic pe aproape
nu putea să ne stingă în pleoape
vulcanul iubirii din noi
erupt pe otavele moi.
Unde ești iubire de-ai fost
așa cum din timp ne încerci?
Mai are-ntrebarea un rost
Când uitarea în lava o-neci?
Doar ruga, doar ea e în stare
cu ochii ca scoicile-nchise
să-I ceară iubirii iertare
c-a fost doar un vis între vise.
 13 în iubire
Unii ți-au zis “cifră ghinion”
alții ți-au zis “cifră cu noroc”.
cu aceste ziceri maraton
unii s-au oprit și la ghioc.
Și ghiocul cuib de scormoniri
l-a târât pe 13-n codrul des
i-a dat talismane în iubiri
după caz, cu fas sau fără fes.
Ghicitoarea-n două i-a-mpărțit:
iubăreți pe creștete cu fes
iubăreți taifune în iubit
toți porniți la strâns și la ales
13 a ieșit din gena lor
Cu antet de „cifră cu noroc”
în iubire foc pârjelitor
Și când e mințită în ghioc.
Vrăjitoarea merită și ea
de la cei cu fes sau fără fes
un bănuț sau chiar o mahmudea
că le-a dus iubirea-n codrul ei.
Ziceri despre stele
Știu de la tăticul meu să zic
Ori de câte ori cade o stea
Care-și duce licărea-n nimic
„Nu-i amea, nu-i a mea, nu-i a mea”.
Și mai știu din zise omenești
că orice lumen are o stea
stinsă în luminile cerești
doar de Doamna-n negru când ne ia.
Dintre multe ziceri eu nu știu
care e mai bună s-o aleg
fiindcă tata nu mai este viu
și de moarte nu vreau să mă leg
Cine-mi spune tot ce eu nu știu
despre steaua tuturor și-a mea?
Fiindcă eu atât cât mai sunt viu
mă-nfior când cade câte-o stea.
Dar nu una cade din înalt,
15
Cad în roiuri stele pe pământ
cine din tărâmul celălalt
îmi va spune câte stele sunt?
Câte stele pier și câte-apar
când privirea înspre cer o sui?
Iată întrebări ce n-au habar
puse tuturor și nimănui.
Visul cu dalta și pixul
Într-o noapte, la crăpatul de zori
mi-a bătut în geam voit să se audă
un ins care zicea că-mi e rudă:
– Deschide, sunt eu Marinică Tătaru,
vărul tău, văr primar, după mame-surori,
am venit să te iau din uitarea de ani
să te-nvăț să ajungi și tu faur
într-o meserie brățară de aur.
Cu ea ridic case și chioșcuri și vile
care au trăinicie în zile.
Până să răsucesc eu cheia în broască
l-am lăsat pe văru-meu să-și mai rostească ce
mai avea de zis și n-a zis
la ușa cu foraibăr închis:
– Trezește-te vericule și scutură-ți somnul
că nu mai ești domnul
cu catalogul sub brat
băutor de cafele cu zaț
ca să știi cum să dai note
celor cu mințile crude
turtite, bigote, zălude,
minți de lumeni muhaele
încleiate cu cleiul prostiei în ele.
N-ai ajuns nici măcar arhivar,
înecat în register cum ai vrut
ca să scrii în register
pe ce piste aleargă și bunii
și nebunii
când merg pe drumul bătut de himere
ale foamei de bani și avere.
Iată de ce ți-am adus din lumea Cealaltă
O rindea, un burghiu, o daltă
Plus o traistă de cuie
Cu ele să faci tâmplărie
și case și chioșcuri și vile
ba chiar și azile
pentru cei cu grele și numerate zile.
Mă auzi, vărul meu? Îmi deschizi
sau îți e greu să decizi?
Cum nu puteam să-l las să aștepte
pe trepte
pe verișorul meu faur-tâmplar
venit să-mi aducă scule în dar
mi-am dat jos galonarea de domn
și trezit din somnul-nesomn
am tras de zăvor, am deschis
și-am văzut ce nu vazusem în vis:
văr-meu care bătuse la geam
nu era văr din neam
era ca o umbra mișcătoare
că doar nu-l uitasem la față
de când ne răzlețisem în viață,
eu cu catastifele mele
el cu bocănitul la schele.
Aveam în pragul ușii un ins
cu chipul prelins
în umbre și culori mișcătoare
ca nu știu ce arătare
ba om, ba neam, ba mumie
ba nu știu ce joc de stafie,
încât într-o clipa lucid
i-am strigat înainte să-nchid:
– Te-am crezut, ți-am deschis.
Tu nu-mi ești văr, tum ă minți.
Cine ești și ce vrei de la mine?
– Nu te mint, eu te cunosc foarte bine
de din lumea ta prea înaltă
de când ți-am furat un ciocan o daltă
că visai să faci tâmplărie
și aveai într-o magazine
scule peste scule,
dar ai intrat în delir
și sculele s-au făcut cimitir.
Ai părăsit tâmplăria
16
Și ai luat sub brat dăscălia
Iar casele tale-ncepute
Plâng azi în albumele mute.
Nu vrei să te-ntreci iar la ele
Și să le sui pân’la stele?
“Ce zici, verișorule domn,
te-am trezit din frumosul tău somn?”
în adevăr ma trezisem din vis
cu suflet și închis și deschis
și cu gândul la vărul meu Marinică Tătaru
tâmplar în lumea cealaltă
iluminat de spirit
când I aîn mână o daltă.
Nu-mi amintesc ce i-am zis
așa-zisului văr fantomatic al meu
îmi amintesc că la masa de scris
am luatîn mână un pix.
Iubirile în costume
Un vis mi-a șoptit la ureche
ce vârste au iubirile mele
după cum le-am rânduit în cuiere
pereche, pereche
pe umerașe pictate cu stele.
Bucuros m-am dus la costume
înghesuite pe umerașe de lemn
și de ebonite
fiecare cu câte un semn
de marcă,
de modă și țară
mai demn, mai nedemn
după cum iubirea
hoinară
le-a vrut pe cerul cu lună
să-și arate vibrarea nebună
că de! în șifonierul opac
au tot bolit fără leac
– Ba nu, doar pen oi să ne scoți
cu noi ai putut să visezi
și-n iubire să te cocoți
cu jocuri de-ascunși titirezi
și nu vrem să ne stingem bătrâne
după visele cântate pe strune.
– La noi nu te uiți și la durerile noastre
că te-am scos din multe năpaste
când alte iubiri mai mișele
ți le-ai prins la revere ca stele?
Nu ne lăsa zbârcite-n oglindă
dă-ne și nouă o gură de aer
măcar la fereastra din tindă
să uităm și de plans și de vaier.
C-ați pierdut lumini de stele
și-ați căzut cum stelele cad
cu teama de iad,
ați ajuns nevoiașe
pe reci umerașe,
dar mai aveți o salvare:
căința-n iertare.
M-am apucat să îmi reașez
costumele în alte perechi
unele în șifonierul cel vechi
altele în cel nou, în stil grand
că sunt mai la moda în rang
chilipiruri de la second-hand
bune pentru o pungă săracă
mulțumite cu blugi și o geacă.
De n-or fi și ele proscrise
le aștept să-mi fie stele în vise.
Visele în noul “siviu”
Visele mele, în alergături dupa stele,
Fulgerate în Carul cel Mare
căzute din Carul cel Mic
m-au trezit dintr-un somn să-mi dedic
cât de cât mai sunt viu
iubirile în noul “siviu”
pe cele rămase
în suflet,
în minte,
în case
până nu ajung gramăjoară de oase.
Visele m-au rugat să uit de orgoliu
Să ies din fotoliu
Celui ce știu ca am fost
17
Și să caut viselor rost
Strain de pestrițe concesii
Cu sufletul în regresii.
m-am hotarât astfel să-mi scriu
noul “siviu”
de ins reîntors în visele mele
muribunde în suflet
în minte
în case,
cu intrări deschise și-nchise
la criptele păstrătoare de vise ucise.
Înainte să trag de zăvoare
am răsfoit în glosare
să știu ce-au scris moțații
despre visele-n spații
să-mi amintesc de lumenii ce-au zis
despre visul ca vis.
Dar ce am citit în glosare
mi-a încins mintea mai tare
când am aflat fără multă silință
că vissul înseamnă dorință,
ca dorința când se vrea mai mare-n putere
se preface-n himere
iar himerele în rotirile lor
orbesc ochii privitorilor și-apoi mor.
M-am întrebat atunci ce pot să fie
Visele dacă mor în robie?
Ce au fost visele mele?
Un paroh dintr-un schit neștiut
Cu duhul ceresc înnăscut
mi-a citit din galbene foi:
“Nu ești singur aici, suntem doi
dute la visele tale-napoi
dar nu le măreți în putere
ca să se facă himere,
eu o să trag de zăvoare
ca tu s-ajungi la visare
dar nu la visarea cu mare
care-și umilește măsura
până o ia căzătura”
Parohul ce din somn mă trezise
mă chema în altă robie de vise.
 Ploile ca iubiri
M-aţi năpădit cândva ca ploi de vară
când anii mei erau foşniri de brazi,
când nu simţeam în fibre vreo povară
aşa cum simt în fibrele de azi.
Azi faţă-n faţă nu vă caut vină
şi nu vă cert dacă ades aţi fost
bâjbâitoare-n raze de lumină
şi-n întuneric limpezi în nerost.
Ploi repezite vara, ploi fierbinţi
ploi burniţate toamna, ploi cu-ngheţ,
cu voi am fost când m-ați încins în minți
cu voi rămân descumpăit drumeț.
Să-mi fiţi iubiri fidele în poveri
că nimeni din fiinţa-mi nu vă curmă.
Eu vă iubesc cum v-am iubit şi ieri
Iubiri ale iubirii de pe urmă.
Unui creier cam olog
− Creiere, cu muze-n doage
ce-ai sădit flori în cerdace
şi-ai băut vin din bărdace,
cine azi în jos te trage
şi ce muget surd îţi rage?
− Azi am mai puţine doage
Unele sunt cam oloage
au mersul pe papainoage
fug la muze slăbănoage
înțolite în hârţoage
cine-n seamă să le bage?
− Ridică-te dintre hârţoage
dă în mugetul ce rage
toarnă iar vin în bărdace,
adună flori din pârloage
și pune-le în cerdace
să râdă cu “vino-ncoace”
creiere slăbit în doage...
18
− De, stăpâne! Nu mă trage
inima dintre hârţoage
că n-are cin'să le bage
în coşul cu terfeloage
suit sus pe papainoage.
La muze iar să se roage
Ca în seamă să le bage
Că nu sunt prea rău oloage.
Rana
Buzele mi le-a ars timpul meu
cu arşiţa vânturilor uscate.
La lumina pâlpâită de seu
Bâjbâiam visele uitate.
Ca să scap de arsurile gurii
și-n inimă de ursitele rele
am despicat tufişurile pădurii
luminate de jocul din stele.
Sub copaci cu tufe ţepoase
căutăm cărărui de lumină,
cu Golgota troznindu-mi în oase
și pită din bob de neghină.
Cu Biblia citită în veghe
mă lepădam de Satana,
și mergeam din leghe în leghe
să-mi vindec în inimă rana.
Marț ienilor, la onomastică
A mai trecut un an coborâtor
din şirul ce pe trunchiuri s-a-ncrustat,
un an strigat în țipăt de cocor
vâslind spre un tărâm întunecat.
Din cei ce-am fost sortiți ca marţieni
azi retrăim crâmpeie de destin
mireni convinşi sau mai deloc mireni
pe-n câmp cu maci vecin cu-n câmp de spini.
Ni-s anii în strânsoare mai înceţi
şi-ajungem greu la pajişti cu popas.
Nedumeriți în cete de drumeţi
ne-mpărtășim căinţele în glas.
Pe la răscruci,unde se-aruncă bani
pe chipul în iubire fulgerat
mai stăruie un palid “La mulţi ani"!
sol marţian din timp reînviat.
Accentul grav
M-am îndemnat târziu, târziu de tot
să desluşesc canonice cuvinte
iluminat în raza lor să pot
să le aşez în inimă şi-n minte.
De când trăiesc şi cuget că exist
ştiu c-am murit de foarte multe ori
când vesel peste-peste şi când trist
și când buimac în somn şi treaz în zori.
Cum zilele şi nopţile nu mor,
mi le-am dorit să-mi fie sfetnici buni,
să-mi dea un sfat de bun semănător
că dacă semeni bine, bine-aduni.
Și nu ştiu dacă timpu-n revenire,
în sfat de noapte şi în sfat de zi
mi-a fost lumină sau întunecare
captiv între “a fi” şi “a nu fi”.
Aşa încât târziu, târziu de tot
mă zbat de unul singur să-nţeleg,
dacă mai sunt în stare să mai pot
de tot ce m-am legat să mă dezleg.
Voi şti sau nu voi şti să-ntrezăresc
ce dâre am lăsat, sub care crez?
Iată accentul grav cel mai lumesc
pe care nu ştiu unde să-l plasez.
19
Candela din firidă
O casă din chirpici sau cărămidă
când n-are colţul ei unde te-nchini
o candelă cu licăr în firidă
e casă văduvită în lumini.
Sunt însă semeni ce-şi înalţă case
nălucitori în puncte cardinale
şi truda lor cu trosnituri în oase
se năruie în vremuri cu rafale.
Mustrarea lor le e atunci acidă
când se întreabă cine e de vină
că soarele nu bate în firidă
şi casa e săracă în lumină?
Aruncă-n grabă vina pe blestem
cu gândul la bunici sau la părinţi
şi uită, poate, că pe-al vieţii ghem
au pus neprihănirea sub velinţi.
Uituci cum sunt, zidesc o nouă casă
încrezători că i-au găsit temei
dar într-o zi şi rece şi pâcloasă
amurgul plânge în firida ei.
Poate atunci sub streșine ploioase
căinţa îi cuprinde cu obidă
mustrându-se de ce n-au pus în case
o candelă aprinsă în firidă.
Un reproș în iubire
Of, cărturare! Cu cerul gurii-amar!
Iubirea ta de cronici, mă ferească,
de predici ivirene n-am habar,
nici de „moțocii" tăi cu gând de iască,
iubirea ta de cronici, mă ferească!
Of, cărturare! Cu cerul gurii-amar!
iubirea ta din octoih e rece,
eu nu-s un ciot dintr-un uscat stejar,
prin mine sânge trece,
sânge trece
nu psalmu-n care sfântul tău se-ntrece,
în ritmuri de-ohtoit cu sânge rece.
Of, cărturare! Schimbă-ți cerul gurii!
nu fă pe Lăpuşneanul, domnul crud…
că pe dreptunghiul mic al cuverturii,
eu nu-mi dau osteneala să aud
ceprohodește-n capul tău zălud,
nu fă pe Lăpuşneanul, domnul crud...
Iar dacă nu mă vrei eu, da! Te-am vrut!
Dar nu te-am vrut cu cerul gurii-amar,
te-am vrut cu ce-am crezut c-ai fi putut,
te-am vrut cu scânteierea de amnar,
şi-apoi cu vâlvătaie pe-așternut,
dar nu te-am vrut cu cerul gurii-amar.
Unui hoț al naturii
Te-am văzut necunoscut frate
pe poteci de amândoi umblate
te-am pândit sau din întâmplare
te-am urmat cărare de cărare.
Pe unde treceai,
pe unde ai trecut
câte-un ram din iubire rupeai
rupeai și râdeai de-o creangă de tei
rupeai și râdeai de-un pin pea lei
rupeai și nu știai ce durere
are un puiet la tăiere.
Din grădini rupeai pomi subțiri
Din rondure rupeai trandafiri
peste tot pe unde treceai
rupeai și râdeai și-n copaci îți scriai
numele cu-n briceag lucitor
ca s-arăți că ești bun de omor.
20
Mai apoi te-am văzut la izvor
unde apa se ia în ulcior,
dar tu în şuviţele clare
bălăceai niște ghete murdare
doar așa să arați că erai
un șerif tutelar pe unde umblai.
Pe alt drum te-am văzut într-o rână
tolănit cu o praştie-n mână
adunai de prin jur pietricele
ca să iei la ochi păsărele
şi cu praştia-ntinsă la pânde
ai ucis vrăbiuţe flămânde
doar aşa să te-arăţi tuturor
că ești cel mai bun ochitor.
Ca să-nchei te socot frate bun
și aș vrea niște vorbe să-ți spun
ca-ntre frați cu destinul comun:
amândoi suntem muritori
dar din noi, după noi, răsar flori.
Tu nu știi că din oasele tale
se vor ivi pe alei
și arbuști și păsări în tei
și trandafiri pe răzoare
și limpezi izvoare,
și toate de care acum
pe oricare drum
hoinăreai,
îți râdeai
le rupeai
le udai.
Flori şi mormânt
A înflorit iasomia, prea Buno, ne-auzi?
Trandafirul şi-a aprins catifeaua, îl vezi?
Tuia îşi revarsă salbele, le priveşti?
Vişinul e-n straie de mire, îl ştii?
Nu ne-auzi
Nu ne vezi
Nu ne priveşti
Nu ştii.

Ai trecut în pământ ca pământ
cum şi noi, ca şi tine, vom trece,
cum şi alţii după noi s-or petrece
înmulţind mormânt cu mormânt.
Doar cuvântul priveghiu rămâne
licărire de candelă sfântă,
cum rămâne mocnitul tăciune
până lacrima morţii îl svântă.
Până vorba rostită devine
căsuţă de veci întristată
cu flori lângă ea să-i aline
regretul din lumea plecată.
˗ A înflorit iasomia, prea Buno, ne-auzi?
Trandafirul şi-a aprins catifeaua, îl vezi?
Tuia îşi revarsă salbele, le privesti?
Vişinul e în straie de mire, îl ştii?
Răspunsu-i tăcere de piatră
Noi îl ştim şi-l vom şti: NICIODATĂ
În rest, cum e restul în lume?
Pe înserate la ţărmul de mare
plimbându-ne paşii-n nisip
privirea un timp s-a oprit
la semnele mute pe plajă:
nişte blugi, un tricou înstelat,
doi papuci aruncați alandala.
nişte bani într-un nod de batistă
şi șosete cu-ascunse ţigări.
Cam astea erau bănuitele semne
lăsate ca martori de viață
pe nisipul unei zile de vară
cu urma de ins nevăzut..
Un tractor după el cu grăpare
răscolea nesimțirile zilei
coji de pâine, de rodii și mere
capace de sticle și pungi
21
lăsate zălog înserării
la inșii spălați în marea cu spume
grăbiți de la plajă spre baruri.
Sub cerul pojar și î țipăt
zburau pescăruși doritori
de hrana răscolită-n grăpare
atrași și de mogâldeața stingheră
chemând-o în cântec de doliu
din valul cu gura în spume
hulpavă, flămândă de vieți
de nimeni știute pe plajă.
Dar chipul de om, tractoristul
într-una din turele sale
oprise grăpatul pe plajă
chemat de Plecatul în valuri
așa fără nimeni să-l știe
și ici el pe el să-și audă
strigarea din urmă spre țărm.
În amurgul cu cerul pojar
Numai el, tractoristul rostise
Creștinescul semn al iertării
Cu semnul crucii facut
Pentru înecatul în mare.
Când seara cernuse cenușa
pe plaja felii sub grăpare
în cor pescărușii plângeau
și-n baruri cu whiski-n pahare
perechile-ndansuri pluteau
cum ziua plutiseră-n valuri
cu visul iubirii în rai.
Doar acolo pe plaja-noptată
uUn pumn de țoale așteaptă
stăpânul plecat în vecie
cu doliul lăsat în batistă.
În rest, cum e restul în lume,
mizerii târâte-n grăpre,
flămânzi pescăruși în picaje
un semn al iubirii creștine
și dans în saloane nebune.
 Tripticul destinului Acum, intrat în toamne
încep să iau de seamă
Naştere-Viaţă-Moarte
c-am mers pe drum cotit.
unite prin linioare
Măicuța mea, în cântec
sudate-ntre ele
de mic mă alinta
sub stele etern clipitoare
mă adormea-n descântec
sub stele etern căzătoare
și-n colindări de stea
sub stele etern născătoare.
cu spuse și nespuse
Cât de îmbinate sunt ele
din zori până-n apus,
pe cerul în roiuri de stele?
din cerul Tău aduse
cum ni se prind ele de pleoape
prin zisa Ta de Sus.
cu moartea de veghe aproape?
Dar vremea cu suișul
De ce veșnicii avem parte
ispitelor lumești
acolo departe, departe?
mi-a arătat desișul
scipirii diavolești
În hora etern rotitoare
și pașii mei în goană
a stelelor etern căzătoare
s-au rupt de la prihană.
horim ca semn de-ntrebare
M-am amăgit cu gândul
ființe de lut și stelare.
răsfățului în Rău
și gândul repetându-l
Crucile m-a luat din drumul Tău.
Azi bâjbâi în neștire
Cruci de lemn
potecile spre Sus
Cruci de fier
căit sub coviltire
Cruci de piatră.
Semn cu semn în același cuvânt: de îndoieli răpus
și te implor:− O, Doamne,
„Niciodată!”
nu mă lovi prea rău
adu-mi o rază-n toamne
Dă-mi, Doamne, un semn
să merg pe Drumul Tău!
pe crucea cea mai lăcrimată
a fiului meu,
să îl înţeleg Ploi și taine
şi să mă dezleg
Cerne toamna ploi pe haine
de gândul că nu sunt stingher
și pe sufletul cu taine,
în lumea ce încă mi-e dată
tainele desiș sub haine
pe care o duc tot mai greu,
vor să moară tot ca taine.
până la regăsirea fiului meu.
Cerne toamna ploi domoale
Îți caut drumul, Doamne! Să domolească suspinul
Tainele în rostogoale
Îți caut drumul, Doamne,
În tăceri ascund destinul.
de când Tu m-ai sortit
în pântece de mama
Stropi de ploaie cerne toamna,
ca dar în dar droit.
22
Remușcările în timp,
îşi ascute coasa, “Doamna”,
şi nu am ce-i da în schimb.
Descumpănirea anilor
Când anii în decenii ajung la-nțelepciune
trecuți prin anotimpuri cu soare și furtuni,
iubirile visate și-n Eden și-n genune
se-ntorc cu pioșenii la Sfintele Scripturi.
Îşi caută iertarea în rugăciuni pe buze
sub semnul Crucii Sfinte târziu reînodat,
în retrăiri de arderi şi-n strângeri de ventuze
din vremuri când păcatul nu-l socoteau păcat.
Din timpul meu
Cum a fost timpul meu?
ca frântură de timp la răscruci?
A fost timp și de vis și de văpăi
cocoțat pe un gard de uluci
chemător în pădure de nuci
înstelat pe înnoptat la drum
râvnitor la hornuri în fum
temător când scotea limba de foc
gâfâit când m-a pus sub obroc
alergat prin desisuri cu cerbi
asurzit la șuier de șerpi.
Cam așa a fost timpul meu.
Diavolul în costum de ateu.

Se roagă anii-n şoapte iar şoaptele în plâns Îți caut drumul, Doamne!
să-şi limpezească drumul pe cel din urmă
Îți caut drumul, Doamne,
drum
de când Tu m-ai sortit
să iasă la lumină păcatele ce-am străns
în pântece de mamă.
ispitele satanei pe drumurile-n fum.
Ca dar în dar dorit
acum intrat în toamne
În mers spre-al veşniciei tărâm necunoscut
încep să iau de seamă
Îi cheamă-nțelepciunea în gândul ei lucid:
c-am mers pe drum cotit.
IERTAREA să și-o ceară cu Semnul Crucii
Măicuța mea, în cântec
scut,
de mic mă alinta
când porțile căinței în rugi li se deschid.
mă adormea-n descântec
și-n colindări de stea
Tot așa cu spuse și nespuse
Ca un strop de ploaie cade din zori până-n apus,
pe un jgheab de tablă, pic cu pic, din cerul tău aduse
tot așa și viața zilnic scade prin zisa Ta de Sus.
din ce i s-a dat întru nimic. Dar vremea cu suișul
Ca un ceas-pendulă care bate ispitelor lumești
Șaizeci de bătăi într-un minut mi-a arătat desișul
Tot așa iubirea își străbate sclipirii diavolești.
Clipa ei de pulbere și lut. M-am amăgit cu gândul
Ca un cânt de schit sub înserare Răsfățului în Rău
cu bătai de toacă însoțit Și gândul repetându-l
tot așa iubirea tristă moare m-a luat din drumul Tău.
cănd la ușă “Domnul” a sosit. Azi bâjbâi în neștire
potecile spre Sus
călit sub coviltire
23
de îndoieli răpus
și te implor:− “ODoamne,
nu mă lovi prea rău
adu-mi o rază-n toamne
să merg pe Drumul Tău!
Ploi și taine
Cerne toamna ploi pe haine
și pe sufletul cu taine
tainele desiș sub haine
vor să moară tot ca taine.
Cerne toamna ploi domoale
chinul domolind suspinul
tainele în rostogoale
în tăceri ascund destinul.
Stropi de ploaie cerne toamna
remușcările în timp
își ascute coasa “Doamna”
și nu am ce-i da în schimb.
A Fi și a Avea
În hrisoave roase și-n psaltiri
două verbe legământ ne sunt
ca destin al scurtei vieţuiri
pe cărarea viață spre mormânt.
Ele sunt supreme în tandem
două legănări pe-același ram
cu iluminări şi cu blestem:
„ Doar EU sunt și numai EU să am”.
O cunună toți primim de mici
scrisă în Versete şi-n grăiri
în lumina ei să te ridici
numai cu măsura în iubiri.
Dar când ești de Diavol căutat
și chemarea lui adânc o simți
cu el cutreierai și-n lung și-n lat
fără să știi că ți-ai ieșit din minți.
24
„Prin EU SUNT și EU SĂ AM, cât pot”
De lumină sufletu-ți despoi
cu Satana umbli peste tot
uiți de firea „Lumii de Apoi”.
Și de-o fi cum în Versete-i scris
Și-o să scapi din al Satanei ham
Și te vor dezice de ce-ai zis:
„Nu sunt singur, nu doar eu să am.”
Trinitate
Acolo-Dincolo-Departe
rostiri cu sufletul răpus
înseamnă moarte după moarte
când rostul vieții ne-a apus.
Acolo-Dincolo-Departe
Tărâm cu lacrimi pururi stors
e veșnicia noastră-n moarte
drum nemarcat cu dus-întors.
Acolo-Dincolo-Departe
cuvinte strânse-n împletiri
nu amintesc mereu de moarte
și de speranțe-n reveniri.
Acolo-Dincolo-Departe
nici văz şi nici auz și nici
de dialoguri n-avem parte
chiar de-am fost mari, chiar de-am fost mici.
Acolo-Dincolo-Departe
scrisori nedesfăcute-n plic
că moartea când ne ia în moarte
la post restant nu e nimic nimic.
Acolo-Dincolo-Departe
doar trei cuvinte, numai trei,
să nu ne îngrozim de moarte
ci doar de veșnicia ei.
 Credinţa mea
Credinţa mea a fost străină-n timp
căci timpul însuşi îi era străin
nu-i bănuiam regretele-n răstimp
că nu ştiam nici bine să mă-nchin.
Răzbeam prin vremi cu palide puteri
şontâc-şontâc spre nu ştiu ce popas,
cu gânduri ţintuite în tăceri
şi cu tăceri neputincioase-n glas.
Dar azi când necredinţa mi-a apus
din colțul ei ascuns și-ntunecat
mi se deschid intrările de „Sus”
spre treptele credinței luminat.
Urc treptele și-adun în socoteli
Poruncile de care m-am desprins
scot cugetul captiv din îndoieli
să ştiu dacă-ndoiala m-a învins.
Credinţa din Versete o măsor
cu ochii rostogolpeste lecturi
și uneori nu sunt stăruitor
în înţelesul sfintelor Scripturi.
Pun întrebări şi nu ştiu cui le pun
că sufletul căit e în impas
când caut îndoiala s-o răpun
și s-o înving în cuget și în glas.
Ce e destinul ?
Ce e destinul vieţii? E vrere sau e lege?
Şi cine e în stare de el să se dezlege?
Sunt vechi de când e lumea aceste întrebări
cum vechi le e răspunsul ascuns în aşteptări.
De când se ştie omul, rodire din iubiri,
îşi caută destinul zvonit în prevestiri
venite din hrisoave şi din cititu-n stele,
din cântec de flaşnete şi dâre de cafele,
din vrăji la miezul nopţii şi şoapte din ghioc,
25
din horoscopul zilei şi aşi în cărţi de joc,
din câte şi mai câte interpretări în spaţii
crezute de lumenii robiți în divinaţii.
Dacă e profeție să fie, dar a ciu?
Că dai de uși închise și vrei să le descui
să afli dinainte de la „Profetul” care
îţi spune cine moare, când moare și cum
moare?
Cum nu găseşti”Profetul” pierdut în pânza
colii
îți plângi un fiu la criptă plecat în floarea
vieţii
spre nu ştii care locuri, chemat de nu ştii cine
lăsându-ți doar „De ce”-uri şoptite în suspine
sau mângâiat de semeni cu-acelaşi glas mereu:
„Atât a avut zile. S-a dus la Dumnezeu”.
Ce e destinul vieţii? Noroc sau nenoroc?
blestem sau necredință sau toate la un loc?
Aşa gândeşti în clipa plecării când apuci
Pe drumul veșniciei cu numele pe cruci.
Ce e destinul vieții? E joc de curcubeu
așa cum unii strigă: „Destinul? Mi-l fac eu?”
El poate fi culoare în jeturi de culori
El poate fi iubirea pe pajiştea cu flori
El poate fi și plânsul la despărțiri în gări
El poate fi nesomnul în vise și oftări.
El poate fi furtuna cu trăznete și ploi
El poate fi livada cu meri în ramuri goi
El fel și fel de chipuri își are-n calendar
Trăiri și rost în viață, cu bucurii și-amar.
La întrebări cu mia sau mii în milioane
destinul tace, tace că e destin cu toane
așa că cei ce-ntreabă și-așteaptă un răspuns
răspunsul e în joculnumit de-a v-ați ascuns’.
Răzbunarea în iubire
Când ai căzut şi-n inimă simţeai
că-n loc de sânge te-ngheţa un sloi
iubirile furate le strigai
şi nu venea niciuna înapoi
cu visele în mâluri ai rămas
și trupul în mocirlă năclăit:
Aveai sau nu aveai iertare-n glas
sau de iertare nici n-ai auzit?
Unui misogin în iubire
Te întreb și pe Tine
omule-frate,
oricum te numești
oriunde trăiești,
înâlnit pe drumurile toate
cu iubiri omenești:
că în tine tot o inimă bate
tot un puls o străbate:
− De ce nu ne potrivim în iubiri?
şi-n sfinte-simţiri.
De ce ești ursuz?
De ce tot înfigi câte-un dinte?
De ce tot trişezi în iubiri,
în iubirile zămislitoare de toate,
de vămi aşteptate
în vămi judecate?
Fiind amândoi trecători
suntem și arbori şi flori
suntem seve-n tulpini
şi izvoare-n lumini,
suntem și dor şi fior
suntem și milă şi plâns
suntem tot ce au strâns
iubirile-n noi,
ca gemene foi
într-o carte a vieţii fugare
mereu încheiată,
mereu cu urmare,
mereu c-o aceeaşi frăţească-ntrebare:
− De ce tu iubeștivrăjmăşirea
când nemuritoare este iubirea?
Dacă nu îmi răspunzi la-ntrebare
să nu o respingi sictirită,
zicând că nu ştii,
că nu vrei
26
nici robot să devii,
nici mafaldă să fii
şi nici sită
de cernut prin ea nerozii
într-o viaţă atât de grăbită
și atât de sucită.
atunci eu păstrez supărare
omule-frate,
mai mic sau mai mare,
mai aproape de mine ca frate de cruce
mai departe de mine pe drumul ce duce
în nu știu ce parte de zare
unde intrarea ta moare.
Știindu-te frate în văz,în auz,în cuvinte
şi-n toate ce-am zis mai ’nainte,
îţi cer o pioasă iertare
că ne-am întâlnit la răscruce
pe a două cărare
ocolind Trioța cu cruce,
Îți zic un frăţește Drum bun!
Drum bun, und’ te-or duce rebele...
iubirile tale
cu plânsul uitării în ele
cu visul în jale.
Nume miracol
Mi-a venit un gând
să iau numele meu cel mic
adică Ivrin
și sa-l despic
în literele
rând pe rând
ca să stiu de la fiecare
ce destin mi-e sugerat pec ale.
Am trait și trăiesc cu cele CINCI simțuri
visate în IVRIN de CINCI litere
din care-mi fac o cântare pe litere
pe o placă șlefuită cu zimțuri
stricătoare de rime
nesublime
prozaică proză
o placă și neagră și roză
de pomelnic leturghieră
care să mălege de pământ și de cer.
Mai clar voi încerca să deșir
ce cuvinte desprind din numele meu
care m-au dus și-n delir
și-n iadul de unde au dezertat mai mereu
veniți, așadar, litere dragi,
cu câteva cuvinte care se desprind de seva
la care tu să ai băgare de minte
dacă au fost un rodnic altoi.
pe trunchiul destinului meu.
Tu, ce cuvinte iubești?
Iubire, inimă, ispită
Dar și cu iad, iertare, ispită
Care din cuvintele mele te-au prins în
capcană?
Tu de care cuvinte te prinzi?
De vis, voluptate, vioară,
Dar și Vulcan, vâltoare și vină.
Care din ele te-a secat în lumina?
Tu, R, de la cine îți place mai mult să te legi?
De la rac, rațiune și rază
În plus de ring, răsărit și risipă
Tu din care ți-ai luat trăirea în clipă?
Tu, revenitul, de ce te repeți?
Că eu sunt treimea, Iubire, Iubire, Iubire
Dar infirmă, iertare, izvoare
Tu la care ți-ai găsit adăpare?
Tu, încheietorul de nume, ce căi de drum
vestești?
Naștere, năpastă, noroc,
Dar și nor, nostalgie, negare
Tu cu cine ai mers pe cărare?
De la I la N am pornit
Și după N m-am oprit
Că-nceputul cu I, cu Iubirea
Și sfârșitul cu N, Nirvana
Îmi amintise prihanaalternând în “irvinele”
cuvinte
Întratât că-mi ieșisem din minte
Și împiedicat în gânduri pe întortocheatele
scări
27
Am pus câteva întrebări:
Ce-am aflat Doamne de la numele meu
Nu sunt vise de vieți
Cu înmuguriri, dogori și apoi ceață?
Cine m-a-mpins, Prea Sfinte, să sap în
minereu
De litere și sensuri cu pikamerul numelui
meu?
Și cum să ies din mina amestecată-n strat?
Să țip:Rămâi IVRINE, cu doi de I în tine?
Să uit că doar cu tine în vise am forat?
Cine să-mi spună, Doame, dacă e rău sau
bine?
Poate că tu Ivrine,
prea scumpul meu Ivrine.
Iubirile în amintire
Amintiri, doar cu voi, amintirile
în seninul de mai, cu-nfloririle
amintiri, doar cu voi, amintirile
în very cu dogori, cu iubirile
amintiri, doar cu voi, amintirile
cu toamna-n copaci, desfrunzirile
amintiri, doar cu voi, amitirile
cu vârstele-nn vieți, cimitirele.
Noaptea de înviere
Cea mai curate noapte-n priveghere
din câte priveghem pe-acest Pământ
e noaptea luminată în putere
e noaptea Învierii prin Cuvânt.
O știm din străvăghimile străbune
și-n prohodiri de imnuri o slăvim
ca noapte născătoare de minune
iluminând în noi până murim.
Ea reînvie viețile deșarte
fără ca noi să știm sau să nu știm
și ne adduce-n lume după moarte
ca spirite mereu să ne iubim.
Să ne iubim ca semeni întru toate
în suflete cu darul cel mai sfânt
care-n lumină din mormânt ne scoate
în Noaptea Învierii prin cuvânt.
Jocul Ielelor și plata
Când visez î noapte parcă sunt zălud
că vorbele mele numai eu le-aud
de aceea unii se zoresc și-mi spun
să mă las de vise că ajung nebun.
Visele în stoluri nopți de nopți mă cheamă
să plătesc tributul falselor iubiri
năvălesc în suflet, somnul mi-l destramă
și mă duc la vama crudei răstigniri.
La intrarea-n vamă turme și oieri
zăngănesc văzduhul cu tălăngi de-aramă
auzite-n haos șinvisul de ieri
la pelerinajul turmelor în vamă.
Îmi iau și eu rândul ca orice supus
și în așteptare cu privirea-n jur
de un joc de iele sunt în el răpus
și mă prind în ritmul luminous și pur.
Dar cerul și-arată coiful înegrit
când din ușa vămii casierul dur
strigă și destramă jocul întețit
și îi eclipsează tot controlul pur.
Eu, nedumeritul, nu mă rup din joc
că în joc se prinde turma de oieri
în ritm de talangă batem pași cu foc
în aceeași horă jucată și ieri.
Într-un glas cu hora e și glasul meu
Strig la casierul devenit tăcut:
“Dacă jocul ăsta l-am jucat mereu
cine ne silește să-I plătim tribut?”
Vană întrebare la jocul de iele
Stins din foc adesea de nota de plăți
Așa că răspunsul e gândit în stele
Și amână plata pentru alte dăți.
Aniversare 85
E ziua mea sub semnul 85
și- suflet simt că s-a înfipt un clinic
săgeată de oțel cu vârful dur
și scrisă cu “uitar”e în contur.
28
Mă chinuie tristețea într-un țarc
și n-am cu ce din suflet s-o descarc
că niște pasări negre-n rotocoale
în zbor mi-arată scaunele goale.
La masa onomastică ai mei
dar câți ai mei? Pe scaune doar trei
în plus și cățelușa cu chișnea,
Ju-Ju, “Prințesa” casei, mica stea.
Cu simplul “La mulți ani” rostit fidel
scoteam din suflet clenciul de oțel
în chișnete Ju-Ju în ton cu-ai mei,
sporea urarea prin glăsciorul ei.
“Uitarea” scrisă-n vârful ei de clinic
dăduse-n brânci la vârsta 85!
Răzgândire
Cu ce suflu pot să sting dogoarea
care vine din lumini de stea
să-mi aducă-n pori înfiorarea
viselor chemate iar în ea?
Dar greșesc, de ce aș vrea s-o sting
când ea nu cunoaște potolirea?
și de ce în minte să-i înving
focul în toi când ia foc iubirea?
Răzgândit în minte de ispită
pot să fiu de semeni contrazis
dar când merg pe-o cale ocolită
nu mă uit la semnul interzis.
Umbre
Ma revăd cu ai mei în vise
umbre veșnic călătoare
îi aștept cu usi deschise
și “Bun sosit” la intrare.
Dar casele sunt străine
au uitat că au fost case
au ajuns case-n ruine
cu tinde neluminoase.
Nu avem alt loc anume
pentru calde revederi
că ei în cealaltă lume
sunt păziți de grăniceri.
Nu mai sunt nici ca-nainte
că n-au ochii în scântei
n-au nici clarul în cuvinte
sunt doar umbre, dar sunt ei.
Îi întreb întâi de toate
“Tu ești mama, tu ești tată?
Tu ești soră, tu ești frate?
Sunteți cei de altădată?
Nicio umbra nu-mi răspunde
și tăcerea lor m-apasă
unde să îi caut. Unde
pe cei dragi plecați de-acasă?
Ei vin doar ca să mă doară
revederile în fum
umbre-n zarea lor fugară
doruri la răscruci de drum.
Cea mai fierbinte rugăciune
Te rog Doamne, Doamne ia-mă
și mă du în altă parte
nu mă așeza la vamă
să-mi plătesc taxa de moarte.
Mai dă-mi Doamne niste zile
câte poți și câte vrei
să mai strâng pe niște fețe
viața mea și alor mei.
Știu că-n strânsul își suspină
suferințele-n păcat
cu vină sau fără vină
de la Porunci cu rabat.
29
De aceea te rog Doamne
Mai da-mi zile cqte vrei
Voia Ta să ma condamne
Când mă iei dintre ai mei.
Un vis nastrușnic
Am visat un vis năstrujnic
sub umbra unui stejar
unde mă chema un pustnic
să îmi dea un strop de har.
Din stejar s-a rupt o ghindă
și de frunte s-a lipit
prefăcută în oglindă
ghinda astfel mi-a șoptit:
“Ia-mă de azi înainte
ghid fidel în visul tău
c=o să-ți fiu suflet și minte
și- o să te feresc de rău.”
Trezit din visul năstrușnic
n-am găsit pe frunte ghinda
nu l-am auzit pe pustnic
n-am auzit nici oglinda.
M-am dus la baia din casă
ca în orice dimineață
și veche oglindă luminoasă
a prins dintr-o data viață:
“Zi-mi oglindă, oglinjoară
De vrei să mă ai pe frunte
Ca să știi cine-ți măsoară
Visele mai sus de minte.”
Cu voce și în gând
Dacă n-am ajuns cine știe ce professor
de ciudă nu mor
îi dau unui inamic plăcerea
să-mi zică fălos
“ești nimeni” sau “ești nimic”
“îți târâi destinul în lumea de jos”
– Așa e amice, i-am zis eu în gând,
mai pleznește din bice
mai varsă-ți veninul râzând
că eu mă simt bine
în băltoaca ta de rușine,
știu să-not în vâltori
și să ies din noroi
că sunt pește, sunt unul în doi
iar tu o să mori
viermuit pe la subsuori.
Ce-a zis el a zis în plin glas.
Ce-am zis eu în gând mi-a ramas.
El în vocea lui cum a vrut.
Eu doar cu blestemul tacut.
Turnul babel 21
Într-o lume prea nebună
ne întuneca eclipsa
ambulanța în goană
sună c-a venit apocalipsa.
Turnul Babel dă semnale
zgomotos și infernal
cu ambulanțele sale
anunța satul cel global.
Lumea nu prea înțelege
că în turnul ca niciunul
legea și-a ieșit din lege
decandentă-n 21.
Iubirile au pe le
măști color și măști peruci
croșetează cu andrele
lenjerie pentru cuci.
Cucii nu mai cântă răul
Singuratici în păduri
Ei sunt fericiți cu haul
Când o iau pe scurtături.
Își găsesc rapid perechea
30
și benchetuiesc cu ea
într-o lume-n care strechea
nu mai este o belea.
Ambulanța totuși sună
și eclipsa tot adastă
într-o lume prea nebună
cu dinții spălați fără pasta.
E de-ajund Bachus în ceașcă
pentru balurile-n turn
unde se nuntește-n gașcă
în lumea făra cusur.
Dantelată și sonoră
costumată-n Frunze moi
lumea Turnu și-l adoră
și râd vieții de apoi.
Visele? Nu mai în vise
sunt iubirile deschise.
Visele? Numai în vise
sunt iubirile închise.
Visele? Numai în vise
dă-mi de Eden și abise.
Visele? Numai în vise
plângem la pisanii scrise.
Visele? Numai în vise
Iubiri vii, iubiri ucise.
Gânduri
Gânduri bune, gânduri rele
Cine ce-alege din ele?
Cum ar fi, sunt ale mele
Vise pe pământ și-n stele
Rog timpul să nu mănșele
Până voi pleca din ele.
 Bătrânețe
Bătrânețe haine grele
au zis lumile-ntre ele.
Bătrânețe poveri rele
de n-aș da să scap de ele.
Bătrânețe saci pe umeri
când zilele ți le numeri.
Bătrânețe, cuci stingheri
ploaia pluă cu poveri.
Bătrânețe, pierzi din preț
iarna ninge cu îngheț.
Bătrânețe în strâmtoare
mugurii nu dau în floare.
Bătrânețe, plans de dor
arde luna lui cuptor.
Bătrânețe scoți la schimburi
viața scursă-n anotimpuri.
Dragostea din ghioc
A visat pe creștet luna
că-i dădea din luciul ei
că- punea pe cap cununa
viselor cu flori de tei.
Pe aleea cu parfumuri
o bronzată cu ghioc
i-a scos mintea dintre fumuri
și l-a învrăjit pe loc:
“Ghiocul meu nu te minte
la drum de seară sub lună
o să ai un pat fierbinte
într-o dragoste nebună.
Pune-n palma babei banii
ca să aflii din ghioc
cât de mult îți for fii anii
sătui în iubiri de foc.
31
Și dacă m-ai pui în mână
un bănuț sau doi câți poți,
ghiocul meu o să îți spună
cum să te ferești de hoți
Îți mai spune tot ghiocul
câte dame ți-cad la pat
cum să stii să le faci jocul
printr-un sunte fermecat.
Dacă vrei să știi cum sună
sunetul pus în ghioc
mai pune babei în mână
un biștar pentru noroc.
Spune-i babei cum te cheamă
să știi ce e mai de soi
Să știi cine îți destramă
dragostea când e în toi.
Farmecele ți-au prins firea
strânsă între funii tari
dacă vrei să scapi iubirea
mai dă-I babei trei biștari.”
S-a trezit din vis când luna
era fugărită-n zori
pe cap nu avea cununa
viselor țesute-n flori.
Un ins
Un ins cu vorbe puse-n guri de tun
mi-a zis de multe ori că sunt nebun
de nu mi-ar fi un prețuit amic
l-aș socoti razboinic inamic
i-aș zice ca el însusi e nebunu’
că proslăvește veacul 21
câ cearta noastră pleacă de aici
într-un război de pașnici inamici
îl las să-și verse focul și s-adun
reproșurlile lui, ghiuleli de tun.
Toate-ncep cu “Că”, un “că” la trap Din addenda Măzgă Gule
Urmat, cum zice el, că nu am cap
Unul este Măzgă Gule
că am ajuns un neam de păduchioși
cunoscut în urbea toată
că dragostea ia foc de la geloși,
e autor de pilule
că tinerii s-au dezaxat din minți
îi trage pe toti pe roată.
Că în biserici nu mai dai de sfinți
Lumea îi zice nebunu’
Că fiii dau cu barda în părinți
Ăla cuc dintr-un subsol
Că hoții au ca lupii prada-n dinți
El zice “Eu sunt unul,
Că slujitorii sunt niște orbeți
umblăreț în lume gol.”
Că ei conduc mașini și când sunt beți
Că fetele-și vind fetia-n drum
Între două ziceri triste
Că vilele furate se fac scrum
Arbitrul e însuși Gule
Că sunt strigoi în cimitire vechi
Cu-n țambal cu trei batiste
Că diavolul ne cântă la urechi
Sub țambal cu zeci de scule.
Că dronele plutesc în marathon
Trei batiste nu de-aiurea
Că decibelii suflă la trombone
nici în minus, nici în plus
că ce-a adus tiparul a murit
că doar trei i-arată firea
că puștii cu tablete s-au smintit
când se pune el pes pus
că țipă în piețe lideri-n porta-voci
spusul lui e o treime
că pesta dă și-n oameni și în porci
regizată în subsol
că lumea toată s-a întors pe dos
unde născocește rime
că politrucii tăbărăsc pe os
cu marca “La Gule gol”
că cei în toga dau sentințele în plic
gol complet că n-are țoale
că tot avutul țării e nimic
și tot gol la țoiul gol
că cei mai mari ai lumii beau la bal
gol și-n punga cu parale
că sună ceasul “satului global”.
gol pe țeava de pistol.
Cine m-a pus să aflu de ce mă
Însă plin, susține Gule
Inamicul meu mă terfelește-n “că”?
când e vorba de lumeni
Fac un recurs la curtea de apel
care îi aruncă hule
și cer trei juzi în togă de altfel
Și-l iau în coarne de reni.
și dacă pier la cel mai-nalt recurs
Dar să încheiem prologul
voi înjura în mormăit de urs
Mâzgălit pe cotituri
chiar pe amicul meu acuzator
și să auzim dialogul
zicându-i că de “că”-ul lui nu mor
dintre Gule și neGuli.
îi las pe toți să cântă la țambal
să fluture batista de la bal
să joace în beție Perinița La conferinț ă
că nu le-nchide nimenea gurița,
La un soi de conferință
iar eu cămașa forței o s-o pun
convocată chiar de el
iau pijamau și mi-o pun
mulți neGuli și-au dat silință
în mica mea valiză de nebun.
să-l întrebe fel si fel:
– Ce treime, ce batiste
pe țambal și sub țambal
32
și cu sculele guliste
te-ai urcat pe piedestal?
– Eu vă spun doar în catren
Dacă vrei să le notezi
Căci ele vor fi refrenul
într-un joc de titirezi.
Eu sunt cucul din subsol
împarțit în trei etaje
fiecare-și dă obolul
pe tăcute și-n tapaje.
Etajele nu sunt goale
căci ele nu ies în lume
au în garderobe țoale
și pentru mestecat gume.
La primul etaj au firul
Aurit în cusături
Sub el e cusut zefirul
Jos de tot înădituri
În mijlocul fiecărui
un țambal si o batistă
cu ele sa pot să darui
pilule scise pe listă
Lista, de e grea în rime
dar cu șanse să existe
care ține anonime
în sonorități guliste.
Dacă-n cei țintiți vreunul
Își va intuit făptura
Să-mi zică pe drept “Nebunul
Cu țambalul mi-a închis gura”.
Eu voi ierta orice hule
Ori de unde mi-or lua fața
să le-arăt că Mâzgă Gule
singur cuc rimează viața.
Mai e altă întrebare
la sfârșit de conferință?
– Salutare! Salutare!
33
Cu refrenele-n putință.
Catrene pentru etajul de sus
Cei ce n-au luminile pe chip
Și ascund în lut scormonitor
Precum struțul capul în nisip
Vor urzi în beznă până mor.
Insul care-n viclenie sapă
Groapa unui seaman de al său
O să cadă el întâi în groapă
Că un rau e biruit de rău.
Gura celor doldora-n blesteme
Uneltește hâdă și cleioasa
Va avea o vreme rea ca vreme
Ce va ciumpăvi-o cu o coasă.
Cine-și dă pe camătă credința
În negociere pe arginți
Își întinde peste cap velința
Insului ce și-a ieșit din minți.
Chipului cu mască la icoane
Ce se roaga spre a fi iertat
Când și când își caută manșoane
Aurul în pânslă amplasat.
Unii cred că sunt stăpânii sorții
Și nu vad decât averi duium
Nu au ochi să vadă coasa morții
Pânditoare la răscruci de drum
Guralivii puși pe cața-cața
Și în mândre țoale se fălesc
N-au știința firului de ață
când cu ce sodome tivuiesc.
Fiecare-și laudă ce are
Unii țin la plugul lor de fier
Alții țin la plinul din hambare
Cer lumină și-ntuneric cer.

Banii strânși de mințile răuce
În huzurul vieții se fac praf
Păgubașii când sunt duși sub cruce
Ies din lume fară epitaph.
Ce zidești curat, curat rămâne
Testament pentru urmașii tai
Ce zidești pe temelii păgâne
În ghenă arde pe văpăi.
Strange-n menghini gândul pus pe rău
Și-ți pune gura in zăbală
Până să-ți auzi ecou-n hău
Că adâncul hăului deșală.
Nu râvni la strânsu’ cu galeata
Pe tarlaua banilor râvniți
Că-ntro zi îti bate-n ușă plata
Pentru banii tăi îndiavoliți.
Catrenele lui Eulin
Catrene, vechi catrene noi catrene
Voi veste dați iubirilor eterne
Catrene, vechi catrene, noi catrene
Voi îngropați iubirile eterne.
Catrene vechi, catrene noi, ecouri
Voi oferiți iubirilor motto-uri
Eu rogu-vă nu-mi duceți în nisipuri
Iubirile în fel și fel de chipuri.
–Celei mai dragi
Nume de dor, dar în iubire
Inimă-n raze, flori în potire
Risc și nădejde, an dupa an
Al Ariadnei fir talisman.
34
Unui parinte îndurerat
Cu cine eram, Doamne, pe aleea
De veșnice taceri înlacrimată
Când în priviri ma lumina scânteia
Țâșnită de la cripta neuitata?
Unei iubiri plecate
Hai iubire, Dincolo plecată
Roaga-te în lumea de apoi
Și revino-n vis reînviată
Să-mpărțim caințele în doi.
Dialog între un fiu și un tată
– Taticule ce-I viața în cuvinte?
– E vis în floare, floare în morminte.
– Taticule, ce-I viața ca folos?
– Lumină și-ntuneric, dus-întors.
Zodiacilor Pești
Voi înotați în apele adânci
C-aveți în aripi un fior divin
Ocrotitor și-ncrăpături de stânci
Și în fiorduri cu hiene plin.
Adevăraților creștini
Cuvântul care tremură-n vocale
Divinul har purtat pe-aripi de nori
E “Crezul” murmurat în catedrale
De cei care rămân nemuritori.
Grăbiț ilor în uitare
Din stravechimea vremii neștiute
Citim să știm, stiind sa nu greșim
Ca noaptea ne e “sfetnic” în virtute
Da-n zori de “sfetnic” nu ne amintim.
 Jocului de rime
Amintiri ați rimat
Cu același neschimbat plural în rostiri
Strâns în voi și mereu repetat:
Doar iubiri și-n iubiri amintiri.
Din istoria vremurilor
Din vremi străvechi sub ochi ne sunt aduse
Letopisete cu rupture în foi
Împărații care au fost distruse
Și lumi-nelumi în nesfârsit război.
Trei cuvinte revelate
Trei cuvinte sfinte revelate
În versete ne-au venit de “sus”:
“Cere, Caută și Bate”
Daca ele-n suflet ți-au patruns.
Iubirilor bastarde
Floarea născută din fiori apronsi
Cu boiul tău urci stâncile pe munti
Desi esti floare fara de parinți
Precum Icarii zarea o înfrunți.
Unui somnambul
Noapte de noapte tu te iei de creier
Îl cerți că-ți fura visele frumoase
Că ți-a ucis I cel din uma greier
Și-ți râde-n ochi cu ascucis de oase.
Fotografiilor care plâng
Fotografii cu vise ticsite în albume
Vă plângeți fără lacrimi lăcașul cu uitări
Și căutati groparul care să vă deshume
Și să vă reînvie din triste așteptări.
35
La criptele uitate
Cad frunzele pe cripte în biciuiri de vânt
Și-acopera pisanii cu scrisul neciteț
Și-n vuiet e chemarea celor ce nu mai sunt
Și care vor sa fie cu sufletul drumeț.
Pe o cruce de lemn
Înflorește iasomia, dar tu, Tico, nu o vezi
Nici albinele în roiuri după nectar în livezi
n-auzi greierașii noaptea cu cri-cri-ul lor sub
duzi
și-au uitat mierea din dude că pe greieri nu-i
auzi.
Unui nefericit la mare
Noaptea îsi cerne cenușa peste țărmul cald al
mării
Și un val ca o solie șterge-o umbra pe nisip
E o umbra-n nemișcare ce-a trecut țărmul uitării
Umbra unui chip al zilei, dar în valuri un rechin.
Tuturor care știm
Nu e om în lumea asta toată
Care să nu știe într-un fel
Că orice bănuț este o roată
Ce rotește lumea după el.
Ambulanța 21
Ambulanța 21 sună, nebunește sună
Din “satul făra hotare” tot adună, tot adună
Muribunzi de ambe sexe care nu au dat arvună
Timpului cu noul secol, care fulgeră și tuna.
Căutărilor de umbre
Orice lumen o umbra sigur are
Așa cum ne e datul la nativi,
Dar sunt lumeni cuprinși de-o febra mare
Să caute noi umbre la naivi.
 Unor neliniștiți
Ce e destinul? E noroc? E lege?
Își pun neliniștiții întrebări
Răspunsul n-are cine să-l dezlege
Că e cimentuit în așteptări.
Oricărei case
În orice casă, fie ea zidită
Din bulgarri de pamânt sau căramida
Dacă-I lipseste candela-n firida
E casă-n întuneric și obidă.
Ahtiaților de mode
Pe unii tineri când te uiți la ei
Îi vezi păliți la chip, cu-obrajii supți
Cu chica-n cozi și în urechi cercei
Cu blugi scămoși în lung de jambe rupți.
Cititorul despre poezie
De când e lumea e și poezie
În versuri albe sau în versuri rime,
Dar cititorul rostul nu și-l știe
Când n-are-n ea fiori de stări sublime.
Bătrânilor nostalgici
Iubirea când de ierni e înălbită
Își plânge rozul ei din tineri ani
Și îsi blamează soarta urgisita
Sub candelabra stinse în castani.
Unor izgonitori
Întâlnim adeseori pe stradă
Un animăluț cu gudureli
36
Care spun ca-i este foame
Dar e izgonit cu huiduieli.
La plecarea din urmă
Unii au lăsat cu limba lor de moarte
Ca la plecarea lor pe ultim drum
La parastas de chef să aibă parte
De Bachus și de mici grilați în fum.
Credulilor în ghioc
Mai sunt bătrâni cu tâmple în argint
Ce-și caută iubirea în ghioc
Ghiocul scoate șoapte care mint
Și bătrâneii cred ca n-au noroc.
Unui întristat
Îmi fug gândurile toate
Pe cărări întunecate
Nu știu cqt fug de departe
Știu doar că fug înspre moarte.
Ploilor în treime
Bate ploaia, ba nu, cântă
Cântă ploaia, ba descântă
Nici nu cântă nici descântă
Ploaia-n stropii ei cuvântă.
Stropi de ploaie bat în geamuri
Ba nu bat cum vor sa pară
Stropi de ploaie plâng în ramuri,
Dar nu plâng, doar înfiaoră.
Bate ploaia semen rele,
Ba nu, bate semen bune
Bate ploaia stropi de stele
Cine poate să le-adune?
 Mini-portrete de insectar

Râia
Mă mănâncă între degete şi mă scarpin, iertându-l pe loc”.
mă mănâncă la picioare şi mă scarpin, Ce mă fac în această dilemma
mă mănâncă la alte încheieturi şi mă scarpin Cu râia boemă?
şi mă ustură
şi sânger
Vânătorii de umbre
și mă jupoi
și mă ung Are și el sau ea ca oricare
cu alifie de leac muritor
mirosind a pucioasă, sau după caz, muritoare
dar neputincioasă. o umbră
E o râie hoață mai urâtă sau mai frumoasă
nu mă mănâncă pe față care umblă pe două picioare,
că stă ascunsă și vine văzută sub raze de soare.
de la unul prieten cu mine, Dar o umbra e prea puțin
este râiosul cu râia invidiei, nu arată că trupul e plin
este râiosul cu râia impotenţei, măcar două sau trei ar fi bune
este râiosul cu râia cobiliţei, cu umbra personala să se cunune
este râiosul cu râia minciunii. căutate pe unde se poate
Cu ce să mă scap de râia parșivă pe tăcute și pe coturi în coate.
atât de active Prospecţia nu e uşoară
și de longevivă? ca bătutul din palme
Cum farmaciile n-au şi nici l-a-ndemâna oricui,
alifii pentru leac ea are nevoie de tehnici bizare
îmi ramâne să tac de calcule calme
să mă scarpin în drac, prin care
iar pe râios să-l scriu pe trei liste să ştii când şi cum să te sui
sau să-l pândesc și eu într-un loc pe umerii altei umbre precare
unde nu sunt râioși s-o desprinzi şi s-o pui
să-i dau foc peste umbra ta umblătoare.
și să-i pun galoși Când misiunea şi-o-ncheie
scărpinăturile mele cu sloganul „gata la cheie”
să-și rupă pielea cu ele. şi e în oglindă privită
Dar Biblia nu ține cu mine umbra dintâi se vede-nmulţită,
într-unul din Versetele sale: și ar vrea să fie sfințită
“Ţi-a ieşit râiosul în cale? c-o mică sfeştanie
Nu-i da-n cap, nu-i da foc, și cu o rugă-n iertare
arată-i că poţi să-i faci bine. pentru strădanie
că furtul n- afost prea mare.
37
Cu plânset, cum plânge proscrisul, Cel ce i-a fost frate mai domol la pas
Cleptomanul de umbre-n iatac cu Abel şi Cain neplecați din gând
își leapădă visul: a rămas în urmă, urma în impas:
− Iartă-mă, Doamne, că n-o să mai fac, cum să se răzbune? Tunând sau tăcând?
n-o să mai fiu strângător,
de umbre înmulțitor, I-a simţit impasul ”fratele de cruce“
măcar până când şi-a chemat în preajma-i meşteri lăcătuşi
sfeştania-mi rămâne în gând. şi ca nimeni, nimeni pân' la el să urce
yale noi cu cifru şi-a montat la uşi.
Răul și jilțul
Ești rău cu cei din jur, ești rău încât
ai fi în stare să îi strângi de gât.
Da-n lume știi de gol să nu te dai
că măşti mai multe-n văzul lumii ai.

Tu, la birou, din jilţul tău pufos

c-o mască-n slăvi pe unii îi tot urci
şi pe-alţii cu-altă mască îi dai jos
cu muşcături şi răni de nevăstuici.

Aşa eşti tu, cu suflet de scaieţi

și vorbe între miere şi venin.
Știi binele cu răul sa-l îmbeţi
și răul negru să îl faci senin.

Setos de rău, cu răul ai supus

tot binele din Sfintele Scripturi
şi uiţi că şi de sus, oricât de sus
un jilţ nu e ferit de căzături.

Frăția sub zăvor

Se ştiau prieteni declaraţi pe viaţă
şi-n urcuşul vieţii se iubeau ca fraţi
gând în gând întruna, povaţă-n povaţă
şi gemând sub vremuri şi pe vremi urcaţi.

Însă după-o vreme cel mai tare-n dinte

şi-a pus în picioare încălţări de pluş
şi tiptil a luat-o pe scări înainte
ca să aibă-n viaţă un mai bun culcuş.

38
 Rime cu dedicații

Pe patul suferinţei Mustrare

Actriţei A.B. Celui ce şi-a trădat visul

Adesea cerul vieţii este sur Pe-ngălbenite file de caiete,

nori negri suferinţei dau contur. ce zac în rafturi, laolaltă, vraf,
„Uitare”-au scris, mâhnite, pe-ndelete,
Pe chipul blând s-abat întunecări de ani de zile, firele de praf.
şi suferinţa-i plâns şi întristări.
Deschizi o teză... Scrisul tău stângaci,
În zbateri doar speranţa-n Cel de Sus şi-o notă (mare-i, de!) pe-o foaie veche.
alină chipul de dureri răpus. ˗ Visai, îmi pare, dascăl să te faci
te mustră aspru Vornicul Ureche!
Și-n rugi speranţa ştie să strecoare
izbânda ei dacă şi ea nu moare. Good-bye, dragă studenţie
O „Glossă" dedicată unei promoții de jurnaliști
Zbor hyperionic
Ctitorului, I.S.
Good-bye, dragă studenţie
Vis şi zbucium şi noroc
Slăvită fie clipa în care te-ai ivit Când izvor de apă vie
pe cerul ALMEI MATER de vise luminat Când văpăi în nopţi de foc.
și laudă acelui care te-a ctitorit Ieri aratul, azi culesul
și sub a cărui veghe mereu te-ai înălţat. Sub bolţi de „Hyperion”
Când cu studiul, când cu stresul
Te-ai suprapus în nume şi-n zboruri spre înalt Într-o cursă maraton.
cu marele LUCEAFĂR ţâşnit din Ipoteşti
și treaptă după treaptă în rocă de bazalt Patru ani v-am fost ispite
te-ai întrupat simbolic în cel ce astăzi eşti. Pe-ale cărţilor ogoare
Mai prezenţi, mai pe lipsite
Eşti stol de „Circuite...” spre inimi şi spre minți Mai cu gânduri umblătoare.
deschizător de lacăt al fiecărui cod Dar ce-a fost a fost și gata.
din care însetaţii, în sesiuni fierbinţi, Bravo vouă, bravo ţie!
sorb ape cristaline şi apele dau rod. Importantă e răsplata
Good-bye, dragă studenție!
Nu lin ți-a fost urcușul spre al științei cer
și nu puține fost-au și căile pieziș În vocabularul vostru
dar ai știut pătrunde mister după mister Ați cultivat un mesaj:
și-ai năzuit statornic să-ajungi la luminiș. Fiecare-şi face rostu'

39
Și onest şi-n derapaj.
Note-n carnet, fără feste,
N-au nici farmec, n-au nici loc
Orice sesiune este
Vis şi zbucium şi...noroc.
Schemele comunicării:
Sursă-Mesaj-Receptor
Le veți da curând uitării
Captivi pe calculator.
Nu vă ştiți prea clar ursita
Cum o fi, cum o să fie
Când mai înnegrită sita
Când izvor de apă vie.
Printre griji şi vălmăşaguri
Ştirile-şi vor face vad
Ca să treacă peste praguri
Când în rai şi când în iad.
Gândurile pe hârtie
Vor surâde la soroc
Când cu chef de reverie
Când văpăi în nopţi de foc.
Dacă-acesta vă e drumul
Sfintei libertăţi de azi
În pustiu să-i ducem fumul
Ozonaţi cu-ozon de brazi.
Întâmplărilor bizare
Să le găsiți înţelesul
„Câini de pază”-n zarvă mare,
Ieri aratul, azi culesul.
Cine cu voi se va pune
Îi somați să ia aminte:
Sunteți flacără-n tăciune
Dinte ascuţit la dinte!
Mai cu scrisul la ziare
Mai cu voci la microfon
Mai cu imagini fugare
Sub bolţi de „Hyperion!”
Zboruri v-au sădit în minte
40
Dascălii aici prezenţi
În această zi fierbinte
Cu statut de absolvenţi!
Ziua asta vă răsfaţă
Împărţindu-vă culesul
Cu el veți răzbi în viaţă
Când cu studiul, când cu stresul.
Vivat profesores! Iată
Notele le-ați pus în cui.
Studenţia e-nrămată
Amintirea uite-o, nu-i.
Dar fiţi buni, mai e licența
Nu vă purtaţi ghinion
Păstraţi-ne competenţa
Într-o cursă maraton.
Într-o cursă maraton
Când cu studiul, când cu stresul
Sub bolţi de „Hyperion!”
Ieri aratul, azi culesul.
Când văpăi în nopţi de foc
Când izvor de apă vie
Vis şi zbucium şi... noroc.
Good-bye, dragă studenție!
Onomastica marț ienilor
Celor din 4 Martie 2009
Aşa ne-a fost sortitul să ne fie
venit de nu ştiu unde de departe,
cu sufletu-n Lumină şi-n stihie
ivit într-o aceeaşi lună de Marte.
Cu ţipătul dintâi de-notători
am năzuit prin valuri lumi de stele,
striviţi ades de fulgere şi nori
dar noi, mereu, încrezători în ele.
Ne-a fost înotul lung şi-nvârtejit
cu zbateri obosite-n aripioare
spre ţărmul în lumini întrezărit
iradiind săgeţi în stropi de soare.
 cum ne-a fost şi-n rău şi-n bine
Cu cele-nfipte trudnic în plămâni Al-Matri Liceul Mixt.
ne-am înteţit înoturile noastre
şi ne-am simţit purificaţi stăpâni Am avut în jur şi semeni
în salturi spre tăriile albastre. rupţi din timpul pesimist
dar ne-a dat tării de cremeni
Cât încă vom sălta nu-şi are rost Al-Matri Liceul Mixt.
în calendare să ne ţinem seama
nedezminţiţi în cei care am fost Ne-am clădit trudind destinul
să-ndepărtăm din pieze rele vama. după unii fatalist
da-n el ne-a adus seninul
S-avem încă pe valuri cât plutim Al-Matri Liceul Mixt.
lumini stelare-n ochi de-notători,
cu bine şi cu rele să vâslim Şi-n urcuşuri şi-n înfrângeri
şi ca iertaţi dar şi ca iertători. pe un drum maratonist
ne-a adus în preajmă îngeri
Prin virgule să ne visăm departe, Al-Matri Liceul Mixt.
punctul final să nu ne fie-n gând,
căci datul nostru la-nceput de Marte Timpul în iubiri celeste
e să-notăm în ape luminând. nu ne-a fost prea altruist
că era sărac în zestre
Aşa ne-a fost sortitul ca solie Al-Matri Liceul Mixt.
să ne descoperim îngemănaţi
şi-ntr-o aceeaşi zi, cu bucurie, Azi octogenari aproape
de cei iubiţi să fim aniversaţi. suim Golgota lui Crist
când ne luminează-n pleoape
Al-Matri Liceul mixt Al-Matri Liceul Mixt.
Colegilor din promoția 1951/1952purtători pe
măneca hainei de liceei a matricolei „Liceul
De-o veni şi Doamna Moarte
mixtAlexandria”. La aniversarea 60/2011 rău-n lume cel mai trist
ne va însoţi departe
Azi, în bănci, retrăim viaţa Al-Matri Liceul Mixt.
unui destin dualist
când ne luminează faţa Pân-atunci s-atingem SUTA
Al-Matri Liceul Mixt. ne urăm azi pluralist
că ne-a dus prin valuri PLUTA
Am răzbit cu el în lume AL-MATRI LICEUL MIXT.
într-un timp vesel şi trist
mândri însă de-al său nume
Al-Matri Liceul Mixt.

Timpul ni s-a scurs prin vine

când mintos, când fantezist

41
 Nostalgia câmpiei
După ani pierduți, câmpie, te revăd și mă-mpresori
cu-amintiri îmbuchetate în umbrite nostalgii,
fir cu fir îngrămădite în panerul plin cu flori
ce-l lăsai zălog în mirişti, în amurguri sângerii.

Mă îmbăt la sânu-ţi umed mirosind a levănţică

şi-a fierbinte abureală din grămezi de bălegar
că mă-mbie s-apuc razna spre răzorul din potică
să zburătăcesc drăcovnic potârnichea-n zbor hoinar.

Și să sânger prin porumbe şi cu pieptul gol s-alerg

şi s-adulmec zări albastre, răsfăţându-mă cu vântul,
să-n grop tălpile în rouă şi pe ţelini să le şterg
şi s-ating cu mâna cerul unde-i una cu pământul.

Şi de-ar fi un cârd de noateni, le-aş păştea în pajiști moi

iar aproape de chindie aş zbughi-o către râu
să ghicesc lungit în ierburi pe foi lucii de trifoi,
cui i-e rândul azi la noateni, să nu prăpădească-n grâu.

Dar perdeaua amintirii de pe ochi îmi cade-n gol

îngropând copilăria-mi, curcubeu zigzagator,
când pe drumul de la Burdea ochii nu mai dau ocol
anilor ascunşi nostalgic într-o apă a morţilor.

Iubirile de tară
Când eram mic ţara mi-o ştiam
din ogradă până în câmpul Burzii,
din luncă până la râul Argeş,
din uliţă până la crângul Podeni,
de acasă până la şcoala din sat,
iar uneori din sat până la gară,
cam patru kilometri de drum.
Puțin o știam, dar mult o iubeam
pentru nucul bătrân din ogradă,
pentru porumbele acre din câmp,
pentru soreţele de floarea-soarelui,
pentru iarba din lunca Podenilor,
pentru cozonacul de Paşti,
42
pentru recreaţia de la școală
iar uneori pentru buruienile din răzoare
de unde zburătăceam potârnichile.
Aşa o ştiam,
așa o vedeam,
așa o umblam,
așa îmi intrase în inima mea de copil,
așa a rămas în inima mea de bătrân,
așa va rămâne în inima mea până m-oi stinge!
Când eram mare ţara mi-o ştiam
dincolo de satul natal,
dincolo de sate vecine,
până la brâul albastru al Dunării
până la arcul cafeniu al Carpaţilor,
până la verdele grânelor bărăgane
până la galbenul colinelor cu pomet,
iar uneori de la un capăt la altul cu trenul,
până la frontierele ei apărate
de bravi grăniceri la hotar.
Când eram mai mult decât mare
tot în şcoli dar cu bănci mai înalte,
Ţara mi-o iubeam pentru munţii semeți
de fier,
de aramă
și sare,
munţii prea puţin străbătuţi,
şi prea mult dăruiţi
cu cetini,
cu râuri,
cu pajişti.
Când învățam la istorie
Ţara mi-o iubeam pentru nume vibrante:
Podul Înalt,
Nicopole,
Valea Albă,
Războieni.
Cu gândurile ruguri încinse sau la roţi blestemate
pe care un Doja,
un Horia…
cu gândul la Vulturii cu pene de Panduri
sau la omul cel mai om între oameni
muritor la Palermo,
sau gândeam la Peneş-Curcanul suit pe redute.

43
Că aşa învăţam la istorie,
de la cronicari, până la “Fraţii Jderi”…
În vacanțe când treceam peste Dunăre
mă despărțeam de marea cea mare a pâinii
și a izvorului slovei,
şi într-o fulgerare livrească,
mă gândeam la “sinucigaşul Istrati”,
“noul nostru Gorki balcanic”,
reintrând în volbura “ciulinilor”,
în pustietatea vântoaselor,
în rostogolirea dramelor lui
şi ale celor din “Haiducii” şi “Chira”…
Dar fulgerarea era străluminată
de neonicele lumini ale Pontului Euxin
și de Ovidius peste care vâsleau pescăruşii
ai mării cea mare
prelungire la nivelul zero,
a mării de aur
din şesul cu pâine şi coli pentru vis.
Mereu tot mai mare urcam pe sub arcul Carpatic
spre cremene tăiate-n tunele,
sau cremene sfredelită-n lacuri de lumină
spre cremene aşezată-n fundații
sau cremene în praf măcinată,
spre cremene sculptată-n inscripţii
sau cremene pe rute-n zig-zag.
Încremenită carpatică cremene
trezită din somn milenar
ca nimeni să-i semene
să-mi fie iubirii şi dar şi har de iubire.
Şi iată de aici de sub arcul carpatic,
potecile le duc și m-au dus
spre arcuşul “Rapsodiei române”
măestrita încântare de ceruri;
spre “Masa tăcerii” desprinsă
din marea tăcere a rocii;
spre doina pe buze rostită
de fagii prea falnici foşnită;
sprc floarea reginei culeasă
cu mâini sângerate de stânci;
spre tragicul chin brâncovean
pe ziduri cu sfinţi pensulate;
spre hora străbună sculptată

44
cu dalta în trup de stejari;
căci sigur sub arcul carpatic,
potecile toate sunt suflet
de daci, de romani, de români...
cu țara în suflet și-n cuget
călător gândeam la ai mei,
despre care Bălcescu zisese
că “ţara-i norodul”.
Dacă ţara e şes,
dacă ţara e munte,
dacă ţara e deal,
dacă ţara e deltă,
dacă ţara e mare,
dacă ţara înseamnă ai mei,
cântarea de ţară e stearpă
fără şes,
fără munte,
fără toate mai sus pomenite
şi fără ai mei, mai ales
străjeri sub lumina de stele.
Pe-ai mei îi știam din hrisoave
aşa cum Columna Traiană-i păstrează;
viguroşi şi înalţi şi frumoşi
cu păr retezat peste frunte
cu păr ondulând peste umeri,
cu ceru-oglindit în priviri,
cu cioareci mai strâmţi sau mai largi,
încinşi cu un brâu sau o piele,
cu creţuri sau franjuri la straie,
cu şube şi glugi pe viforniţi.
Așa îi știam pe ai mei,
bărbaţi bărbătând în strătimpuri.
Pe-ai mei omenia îi ştie,
când bate la uşă-un drumeţ,
când vine un oaspe în casă,
când răul pândeşte pe unul,
când cumpeni pândesc pe mai mulţi,
când mâna întinde flămândul,
când setea cuprinde pe arşiţi,
când greul e greu pentru unii,
pe ai mei omenia îi ştie…
Pe-ai mei eu îi ştiu după semne:
Cu spice de grâu pe sumane,

45
au spice de grâu pe cămăşi,
au pene de păuni la pălărie,
au chiot de horă în grai,
au viersul de doină pe nai,
au dorul în doniţa plină,
au sunetu-n zâmbet scăldat,
pe-ai mei eu îi ştiu după semen.
În târziu, înn târziul de azi
Mă întreb de-am visat cum mi-e țara?
Am visat sau mi s-a părut?
Și iată că viețile mele îmi spun să rostesc și să cred:
Nu, nu mi s-a părut:
am văzut Alpii, Pirineii, Himalaia…
dar ca Bucegii…
Nu, nu mi s-a părut
am văzut Valea Loirei
dar ca Valea Prahovei…
Nu, nu mi s-a părut:
am văzut câmpia mongolă,
dar ca Bărăganul…
Nu, nu mi s-a părut:
am văzut Marele Zid,
dar ca Sarmisegetuza…
Nu, nu mi s-a părut:
am văzut Baicalul
dar ca Lacul Sfânta Ana…
Nu, nu mi s-a părut:
am văzut Marea Galbenă,
dar ca Pontul Euxin…
Nu, nu mi s-a părut:
am traversat tunelul cu Alpii în spinare,
dar ca salba de tunele pe Jii…
Nu, nu mi s-a părut:
de la ferestruica avionului priveam Himalaia
dar gândul meu urca spre Omul.
Şi încă multe nu mi s-au părut:
intram în castelele Loirei cu arcade măreţe,
dar nu uitam de Voroneţul nostrum…
Străbăteam cu transiberianul pusta mongolă
dar auzeam: “Urmează Ciulniţa”…
Ocheam în vulturi prin crenelele Zidului Chinezesc
dar îl vedeam pe arcaşul Ştefan la Putna...
Admiram oglinzile vineţii ale Baicalului

46
dar mă legănam cu barca pe Lacul Bicaz...
Înotam în talazurile Mării Galbene
dar trăiam voluptatea valurilor de la Mamaia...
Nu, nu mi s-a părut,
sunt multe frumuseţi ale lumii
ca cele pe care le-am văzut,
dar inima mea a rămas zălog pe vatra
„de din vale de Rovine..."
Grăiesc țară catre tine
sunt al tău și ești a mea
între stele 79, scumpă stea...
Fără stăpân
Am văzut pe stradă un câine
alungat de stăpân sau stăpână
milogind o fărâmă de pâine
de la pâinea ţinută-ntr-o-mână
de un trecător oarecare
sau o trecătoare.
Grăbiţi şi la paşi şi la gură
mai toţi îşi vedeau de-ale lor:
˗ Marş javră de-aici,
te omor!
huiduiau unii cu ură.
Şi bietul de câine chişnea,
se oprea și privea spre alţi
milostivi trecători
dar toţi îşi vedeau de-ale lor.
A zărit într-un colţ şi-o femeie
c-o mătură lungă în mână
adunând pe străzi ce se-adună:
gunoaie şi zoaie,
crâmpeie de lăzi într-o rână
şi crengi de la ploaie
rupte de vânt în furtună.
Femeia ce curăţă străzi de gunoaie
aruncându-le-n căruţul înalt
văzând bietul câine huiduit
rătăcit și de nimeni milit
îi zise cu glasul ei cald:
− Hai vino la mine
47
să-ţi dau o bucată de pâine
hai, mă, cuţu-cuţu, o dată
că nimeni n-o să te bată,
că-mpărţim lipia toată.
Şi bucuros de această-ntâlnire
cu ochii luminaţi de iubire
și bucuria-n coadă rotată
pribeagul mânca şi mânca
din pâinea uscată
și-n ochii femeii privea
Şi mâinile i le săruta.
− Nu mai am, Cuţu-Cuţu
ce să fac? Nu mai am...
Şi-mpingându-şi iarăşi căruţu’
se duse să strângă alt ram.
Dar pe urmele femeii pornise
un suflet ce stăpâna-şi găsise.
− Nu mai am, Cuţu-Cuţu,
dar mâine
vom mânca amândoi dintr-o pâine...
Şi iarăşi îşi urnise căruţu.
și după el Cuţu-Cuţu.
Eşti toată Milă
pentru Mulina
Eşti toată milă. Milă pururi eşti
în gânduri pământene şi cereşti.
Ai milă de ființe peste tot
din vorba milă n-am cum să te scot,
te laşi pe tine din ce ai, ce n-ai
ființelor flămânde să le dai.
Te-a dăruit prea Sfântul să veghezi
fiinţele-n durere când le vezi,
care grăiesc cu grai neauzit
prin ochi, prin mieunat sau ciripit.
Ești Milă cu majuscule-n ce faci
ţii mila ta în plase și în saci
şi o împarți în căni și crăticioare
să aibă suflețelele mâncare
„miau-miau”, „ham-ham”
Care îți dau ocol
Sau „cip-cirip”-ul orchestrat în cor
Mici vrăbiuțe dănțuind în zbor
îţi cer bobiţe multe-n tava lor
şi tu le spui mereu cum le-ai mai spus:
- V-aduce, mama, staţi pe sârmă sus!
Și ele te-nțeleg și fac tapaj
când zboară spre tăviță în picaj.
Pe scurtături, în parcul cu alei,
auzi ades „glu-glu” de porumbei
și cauţi în sacoșă să le dai
fărâmituri de pâinea și mălai,
iar ei în glugluit îţi mulţumesc
şi cu penajul lor te-nveselesc.
Adeseori se ia de paşii tăi
un câine alungat de la ai săi,
că nu-l mai vor în casă jucărie
că sunt și alții-n stare să îl ție,
care flămând cu ochii plângători
îşi cere milă de la trecători.
Tu îl alinţi pe blană şi-i vorbeşti:
˗ Stai Cuțu-Cuțu că şi tu primeşti
şi rupi din pâinea ta un colțișor
s-o dai acelui câine flămânjor
a doua zi când pe-acolo treci
el cu „ham-ham” te-așteaptă pe poteci.
Dacă în curte intră pe-nserat
câte un „miau” de casa lui uitat
tu îi aduci și lui o farfurie
din supa ta îi dai cu bucurie
Și el îţi mulţumeşte cu „miau-miau”
și parcă-ţi spune „eu și mâine vreau”.
Și ieri, şi azi, şi-n zile următoare
tu Milă eşti pentru nevorbitoare
48
că ele nu-și spun păsul în grăiri
ele grăiesc cu plânsul din priviri
un plâns în felul lui, prin necuvânt,
cum li s-a dat de Sfântul pe pământ.
Un plâns cu lacrimi în necontenire
că este cel mai trainic în iubire.
Adopțiile Mulinei
Mulina e un nume scump de mamă,
care-n iubiri nestinse se-nveșmântă.
Dar tot MULINA în iubire cheamă
Ființele cu alt fel de cuvinte.
Puiuț
Puiuţ este căţelul orfelin
găsit sub un sălbatic mărăcin,
abandonat de nu ştim ce stăpân
în ghiarele unui destin păgân.
Mulina l-a luat matern la piept
şi i-a făcut adopţie de drept,
i-a zis Puiuţ că era tare mic
şi tremura tot timpul din nimic.
Încet-încet Puiuţul a crescut
dar frica-n lung de ani nu i-a trecut.
Ce inimă de ins dac-o fi ins
cu-atâta frică trupul i-a cuprins?
Stăpâna casei, dar și mângâieri
i-a dat iubire, hrană și puteri
şi-n mila ei rostită-n glasu-i blând
i-a dat şi înţelegere-n cuvânt.
˗ Puiuţul mamei, stai cuminte-n pat
că mama pleacă azi la cumpărat
dar vine mama repede acas’
că multă vreme singur nu te las.
Puiuţul înţelege şi de-ndat’
își recunoaște locul lui în pat
de veghe cu privirile spre scări
spre uși cu ieșiri și cu intrări.
Puiuţul dup-o vreme a crescut
tot mai frumos și tot Puiuţ știut
deși ani mulți în gene l-au cam nins
și-n mici steluţe albe l-au cuprins.
E alb ca neaua, gene alburii,
ochii negri sclipitori, mărgele vii
că zice lumea: „Ce căţel frumos”
când iese-n lesă la plimbări pe jos.
Noi şi Puiuţ, căţelul
Tu ești Puiuţ numai în nume
că anii lui sunt ani bătrâni
rămas de mic orfan în lume
noi ne-am legat să-i fim stăpâni.
Când te-am găsit în colţişorul
de după un gărduţ vecin
îi tremura tot trupușorul
în plânsul tău de orfelin.
Cine-l făcuse să îndure
o soartă grea, cu frica-n ea
pe-acest căţel cu ochi de mure
şi gene albe ca de nea?
Aşa-ntrebam când îl găsisem
înghemuit, fricos, micuţ
şi când cu mângâieri rostisem:
„Hai vin la noi, Puiuţ, Puiuţ”.
S-a bucurat nespus micuţul
lăsându-se pe braţe dus
și de atunci el e Puiuţul
un suflet lângă noi în plus.
Cu blana-i albă de hermină
şi ochişori de abanos
el este-n casă o lumină
și e un suflet norocos.
49
Dar noi îmbătrâniți în toate
ne aşteptăm, după temei,
plecările îndepărtate
iubindu-ne la fel, toţi trei.
Dorinţa lui, dorinţa noastră
e-n voie Celui de mai Sus.
Cu răsăritul în fereastră
ne paște drumul spre Apus.
Dar până bate-n geam solia
întunecatelor chemări
toţi trei ne ducem bătrânia
cu lesa-n mână la plimbäri.
Cu lesa-n mână, dar vai nouă
că-n suflet suferință plouă
cu stropi de boală în neștire
aduși de-o groaznică orbire.
Puiuțul nostru cel mai drag
picioarele-ți lovești în prag
o boală te-a atins încet
cu suferinți de diabet
și de la ea în urgisire
s-a rupt și bezna de orbire.
Cu ochii plânș, cu mult izbit
Puiuțul nostru pătimit
sfârșeai cu viața ta de chin
în plânsu nostru și-n suspin
înfășurat în pânze moi
te-am dus îndepărtat de noi
să veșnicești cu „niciodată”
la casa noastră-nsingurată
într-un cătun din valea aia
cu lutul lui curat, în Daia.
Patrocle,prietenul lui Puiuț
E cafeniu. Pitic. Frumos, frumos
şi niciodată n-are coada-n jos.
O ţine steag, în semicerc distins
distins ca el, cu părul scurt şi lins.

Deși micuț are lăbuțe mari
că e canin din rasa șoricari
Patrocle-l cheamă cum așa i-a zis
stăpânul lui când soarta i-a decis.
Pe fugă când îl lași n-ai timp să-l vezi
că e săgeată fulgerând pe străzi
aleargă și măsoară vanitos
lungimile de străzi cu dus-întors.
Vânatul lui urban nu e vânat
dar el de asta nu e supărat
ba chiar e vesel cum n-a fost nici cum
că şi-a gasit prietenul de drum.
Alături de Puiuț în alergări,
ei își primesc răsplata la plimbări
Mulina îi hrăneşte pe-amândoi
cu bunătăţi din cele mai de soi.
Și Patrocliță, cum e mângâiat
pleacă de la Puiuț îndestulat.
A doua zi revine lătrător
să-și facă rondul prea răsplătitor.
Și cu Puiuţ alături partener
marchează strada-n fiece ungher
doi „frăţiori de cruce” cam bătrâni,
din care unul are doi stăpâni.
Stăpanul lui de drept ne e vecin
dar poate nu-l hrănește pe deplin
şi poate n-are timp de alintări
pentru Patrocle, as în alergări.
De-aceea Patrocliță s-a lăsat
să fie de Mulina adoptat
adopție cu bunuri în tigăi
și cu iubire mare-n ochii săi.
50
Și florile vorbesc
Nu e mister şi florile vorbesc
În diminţi cu rouă când zâmbesc
și când Mulina crede-n vorba lor
zâmbită în negrăitor.
Primeşte mulţumiri că le-a adus
apșoară pentru radăcini şi foi
și că le spune ce mereu le-a spus:
˗ Fetiţelor, şi mâine vin la voi!
Apoi, pe rând şi plină de candoare
sărută muguri şi boboci şi flori
și-aude voci la fiecare floare:
˗ Te-aştept, stăpâna mea, cu apă-n zori!
Între „fetițe” una-i fala lor
ea are trupul mândru, suitor,
nedoborât şi neatins de brume
că-i „Mâna Maicii Domnului” prin nume.
Un nume sfânt sortit în albă floare,
pe orice timp în veșnică ninsoare,
ninsoare de-ncântări pentru stăpână
când vine-n zori cu stropitoarea-n mână.
Da, florile vorbesc și sunt în viață,
că zâmbetele lor nu pot să mintă
când buna lor stăpână le răsfață
și-n șoapte de iubire le alintă.
 În natură
− Codrule, mă vrei la sânu-ţi
de smarald şi fremătări?
− Numai de-mi aduci iubire
pe-adumbritele-mi cărări.
− Munţilor, mă vreţi pe culmea
ce-şi încuşmă fruntea-n nori?
− Floarea de colţ te aşteaptă
cu iubirea în dogori.
− Râule, mă laşi pe malu-ţi
cu şoptire de argint?
− Murmuru-mi îmi este cântec
Când iubirile nu mint.
− Poeniţă, cu narcise,
mă primeşti pe-al tău covor?
− Eu îţi dăruiesc buchete
când iubirile sunt dor.
Ecoul
Cine străbate crestele de munţi?
Cine uneşte zările cu punţi?
Cine se pierde ciocârlie-n slăvi?
Cine s-aude şipot în dumbrăvi?
E doar ecoul pururi neînvis
De când iubirea-n inimi s-a aprins.
De-aş avea un tulnic
De-aș avea un tulnic mare
mi l-aş face bun poştaş
să-mi ducă din zare-n zare
dorul roib şi pătimaş.
M-aş urca odat’ cu zorii
pe pajiştile cu flori
unde urcă doinitorii
viersuire de păstori.
Şi-nfrațindu-mă cu norii
Aș visa să înfirip
cântecul brodat cu sorii
care dau iubirii chip.
51
Cântecele cu înțelese
Ce-s cu cântecele-aceste
rouarate-n dimineți
de se-nclină stânci şi creste
şi dau mâna la drumeți?
− Intră-n codrul cu izvoare
să-ţi vibreze în urechi
cântece legănătoare
ce ascund poveşti străvechi:
„De treci codrul de aramă...”
Glasul cui i-aici ascuns?
Ce liră de-argint te cheamă
să pătrunzi în nepătruns?
Codrul cel slăvit pe liră:
„De departe-l vezi albind...”
Cântecele cui respiră
frumuseţi de labirint?
Noi „Călini” şi noi balade
iambi de paseri, suitori,
glasuri repezi de cascade,
adieri de foșnitori.
Și chemările iubirii
lângă şipot de izvor
împletesc cu-arniciul firii
dorul chemător de dor.
Iubirile și lună
Cum să-ți zic frumoasă Lună?
Cui să mă destăinui? Ţie...
Să te fac şi eu crăiasă
sau a nopților mireasă?
Te uită în izvoare
unde chipu-ți se întrupă
ca bănuțul într-o cupă.
Lăngă tine stă de strajă
o fătucă-mbujorată
de iubire tremurată.
Tu o-neci în văl de vrajă
până ce voinicul vine
pe cărările alpine.
Sub privirile-ți senine
ai vegheat iubiri virgine
ai vegheat iubiri cărunte,
chiar în inimă de munte
în veşmânt de clorofilă
lună plină, lună plină.
Când la râu flăcăul vine
iubirea o-ncunună.
Sfântă Lună, blândă Lună
doar iubire ai în tine!
Pentru tine
Pentru tine unde caut
un cuvânt ca tine, pur,
din ce unduiri de flaut
să-ţi dau chipului contur?
Vorbelor le stă mai bine
când țâşnesc în simplu grai
şi vin singure la tine
şi te iau de mână: ˗ Hai,
hai sub ramuri, dragă fată,
strop de rouă-n proaspeți zori
pe-o cărare neumblată
să fii floare între flori.
Din aprinsele-ți petale
să mă-mbăt cu-al tău nectar
şi rostogoliți pe-o vale
să n-avem lumii hotar.
Inimii i-e dat să-ndure
Ochii mei nu ştiu să-ți spună
ce-are inima-n adânc,
când cu ochii-ți se-mpreună
şi când doruri strâng şi frâng.
Când te văd, nu doar cu ochii
mă învălui în văpaie,
ci, întreagă, te apropii
de a inimii bătaie.
Paşii tăi uşori, de ciută,
sunt tot paşi de pământeni,
dar pe unde trec sărută
ierburile din poieni.
52
Unde eşti, prin ce pădure
cu-ai tăi ochi adânci mă chemi?
Inimii i-e dat să-ndure,
ție doar să nu te temi.
Fraga
− Dragă fată, fată dragă
ce-ai în coşul de nuiele?
− D-apoi ce să fie?Fragă...
Mă gândeam: să cumpăr oare
sau să sânger după ele?
Fata se topise-n zare.
La doi paşi, o fragă, două
agăţate-n rămuriş
străluceau în stropi de rouă
cercei în mărăciniş.
Să îi rup? Şi o ruptură
mă pândea sub calmul crug
cu răni şi înţepătură,
de la ţepii de pe rug.
Poate că așa-i iubirea
cugetam atunci stingher.
− Sângeră, înfruntă-i firea
dacă ochii ei o cer!
Darul meu
Nu ți-am dat de când te ştiu în dar
şiruri de mărgele colorate,
nici brățări cu alb mărgăritar,
nici inele mici cu nestemate.
Dar ți-am dat iubirea mea curată,
focul ce topeşte mări de-ngheț.
E în stare altă nestemată
să întreacă darul meu în preț?
În parc
Vin cu mine draga mea, ştim drumul
chiar de-s goi de floare trandafirii.
Inima le-a adunat parfumul
în pocalul tainic al iubirii.
Sub rugina toamnei flori se sting
nu rezistă brumei vreun potir.
Numai inimile noastre-nving
pe-orice anotimp sunt trandafiri.
Depărtări
Am rugat precum se roagă
un răvaş sa-mi ieie vântul,
pentru tine, fată dragă,
ce dospeşti în piept frământul.
Pașii-mi nu voiesc, drumeții,
să pornească, eşti departe
ca și mine, tâlcul vieţii
zi de zi îl smulgi din carte.
De nu pot cu pașii-mi bate
drumul nesfârșit, sub zări,
dragostea, să știi, străbate
peste orice depărtări.
Fotografia
Când obosesc
îndoi o pagină, cu teamă,
și te privesc
pe tine, draga mea, în ramă.
˗ E iarăși miezul nopţii, știi?
Și nu știu ce îndemn împarte
seninul ochilor căprii
că mă aplec din nou pe carte!
Doar pe tine
Cu şi vulturul de munte
suitorul zărilor
ştie gândul să înfrunte
pragul depărtărilor.
Treacă încă multă vreme
dorul strângă-se în piept
nu mai ai de ce te teme
doar pe tine te aştept.
53
Secolul cu ambulaț a
Sună ambulanța, sună
morții de pe drum adună
ambulaț dă semnale
speranța moare-n spitale.
Sună ambulanța-n goană,
Sunetul nu-și întrerupe
la banchet lumea baroană
bea șampanie din cupe.
Lumea-și clatină balanța
jeg pe unii, lux pe alții
sună, sună ambulanța
plâng sărmanii, râd Înalții.
Whisky îsi arată rangul
că e-n paradis vacanța,
cei stresați își leagă ștreangul
când răsună ambulanța.
Dans și blaturi la altare
unde râde toleranța
nicio rugă de-nchinare
când răsună ambulanța.
Crimele se-ntind în spații
c-are două uși instanța
le știu cheia vinovații
când îi trage-n jos balanța.
Noul secol ca niciunul
își impune ordonanța
e secolul 21
secolul cu ambulanța.
Unii tineri
Desprinși de rosturi în mileniul trei
cu chipul palid și pomeți subțiri
au chica-n cozi și-au în vechi cercei
și poartă blugi scămoși în gambe rupți.
Hoinari cu moartea albă în seringi
al cărei preț din bani furați îl scot
își leagă singuri libertatea-n chingi
și intrăîn al morții surd complot.
Apocalipsa?
De mii și mii de ani ca inși ai humii
am auzit din voci prevestitoare
că va veni Apocalipsa lumii
în toate și în toți distrugătoare.
Și tot de-atunci, Pământul din țâțâni
Rotește între flăcări și înec
Cu noi în lanț stăpâni și nestăpâni
Lumi după lumi până în moarte trec.
De lava din Bing-Bang nu-i cu bănat
ea și fierbe-n clocot ce nu moare-n ea
în timp ce noi setoși la adunat
ne stivuim avutul sub saltea.
Înebuniți că-n anul două mii
Apocalipsa nu ne-a luat la rost
trăim din erezii în erezii
și ducem rostul vieții în nerost.
Vrăjiți de același Eden tutelar
culegem mere în livezi cu meri
și ne rugăm la singurul altar
care en miluiește în averi.
Uităm Apocalipsa lui Ioan
înfășurată într-un vaoal mortal
prea fericiți cum suntem an de a
ne închinăm doar Satului Global.
Concerte cu trotil
Să trăiască cel ce-a inventat
guralivul as Telemobil
că în decibeli ne-a scufundat
ca să consonăm cu noul stil.
Noul stil în pâlnie sonor
ne-a adus un privilegiu cert
a legiferat vorbirea-n cor
pretutindeni aptă de concert.
54
Zi de zi concertele ad-hoc
în tramvai, pe stradă sau în „Buz”
își răsună gama-n limbi de foc
în discuții despre cucuruz.
O lumeană pavazată-n rug
povestește ce-a făcut la chef
câte porții „varză a la Cluj|
i-au dat burții sale relief.
Un lumean din sexul celălalt
somnoros dar binevoitor
spune că la meciul luat cu-asalt
de fost urlet mare și amar.
Niște prichindei făloși și ei
pe tablete stau cu ochii prinși
comentează focul cu scântei
dintr-un club cu maimuțeli de inși.
Să trăiască cine-a inventat
guralivul as Telemobil
că în Tunul Babel ne-a urcat
ca să dăm concerte cu trotil.
Sfat sodomist
Un amic dintr-o lume a lui
mă întâlneşte şi-mi zice:
˗ Amice,
nu-ţi mai bate mintea în cui
că n-ai bani destui.
Plăcerea n-o câştigi la popice
sau la table cu zar!
Mai bine dă-i bice
unei cucoane cu dar,
cu aur pitit în sertar.
Nu fugi după Fete Morgane
că fugi în zadar!
Nu te-ai prins că lumea vuieşte
din eclipsă-n eclipsă
că nimeni nu se mai gândeşte
cu gândul la Apocalipsă? tot setos, tot bolând
Așa că amice, trăieşte în temniţa mea sub un cort,
în jocuri de fițe în haine de viu în sufletul mort,
în jocuri de iţe. ba și cu mintea bătută în cui,
amețit de vorbele lui:
O, câte din astea mi-a zis „Trăieşte și ieşi din himere
Amicul din Sodoma descins. Că “Satul Global” asta cere.
Dar eu am rămas

Eu și versificările inspirate din Biblie

1 Zic alţii că-n Coranul din străvechimi de ani

lângă Alah tronează temuţi Mahomedani.
“Oamenii au vorbit de Dumnezeu
mânați de duhul sfânt” (2 Petru 1:21b)
Nu L-am văzut Zic cărțile, prelații, că-njur de dumnezei
și nu L-am auzit.
Nu-L știu la chip
şi nici la grai nu-L ştiu.
Mi-e greu, mi-e greu sunt alte zeci de secte cohorte după ei.
că n-am puteri
şi gânduri n-am să înfirip Eu biet creştin, mă mustru: cui pot să-i fiu
Luminăția Lui de Dumnezeu. adept?
Doar semenii care l-au luat ca Scut Eu, dramul de iubire, spre cine să-l îndrept?
prin Duhul Sfânt
şi Sfântul Lui Cuvânt Cu gândul la Isaia, din mulţii dumnezei
ni L-au vestit mă leg numai de unul știut de la ai mei.
şi-n vorbe L-au rostit,
ni L-au descris în cărți înălțător E Dumnezeul Tatăl, al meu și-al tuturor
ca veşnic Viu în marea lui iubire de toate iertător.
și pururea Slăvit
în totul și a toate creator, 3
de noi, viețuitorii, mult iubit. Poruncii revelate în
Efeseni 4:25-29, 31; 5-3-18
Nu mai minți, minciuna nu e bună
2
ia adevărul paloș s-o supună.
“Eu sunt Domnul și nu mai este altul,
afară de mine nu este Dumnezeu”(Isaia 45:5A)
Am auzit pe unii, enoriaşi și-atei Nu mai fura, mai bine ia în mâini
că sunt în lumea noastră mulți zei și dumnezei. Uneltele câmpiei ca să-ți asiguri pâini.

Zic unii că în lume pe orice drum te mişti Peste mânia-ți crudă soarele să n-apună
vei întâlni pe socluri cinci sute de Buddhişti. că diavolul, la pândă te poate lua de mână.

55
Din gură să nu-ți iasă ocara în cuvinte
Ci vorbe ziditoare, zidiri de luat aminte.
Iuțeala în mânie, răul și clevetirea
să nu îți stăpânească simțirea și rostirea.
Curvia care poartă în ea necurăţia
îți rușinează chipul și-ți strică omenia.
Să lupţi cu lăcomia, să lupţi din răsputeri
ca să nu cazi în pofta setoasă de averi.
Nu te-mbăta cu vinuri golite din pahare
că ăsta e păcatul în rău și-n dezbinare.
4 Din cărţi străvechi sub ochi ne-au fost aduse
După I Corinteni 13:4
Sunt Dragoste Creştină, bună și răbdătoare
şi tot ce am în mine nu ţin legat în funii,
nu-mi place pismuirea rostită-n gura mare
şi nici să mi s-aducă laude de vreunii.
Eu pieptul nu mi-l umflu cu lauri de mândrie
şi nici nu-mi ies din gură cuvinte nelaloc,
eu port în mine bine, bine oricui să-i fie
îmi e străin folosul ieşit la iarmaroc.
N-am gândurile strâmbe, n-am rele în simţire
iar greul întru toate eu ştiu cum să-l înfrâng,
nu las în urmă dâre plânse-n nelegiuire
ci dâre de lumină eu în iubire strâng.
5
“Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4:8b)
Nu L-am văzut, nu-L văd, cum nimenea
nu L-a văzut în Sfânta lui Lumină,
dar am văzut, și văd, și voi vedea
prea vasta și frumoasa lui grădină.
Grădina mea, a ta, a tuturor
cei care din Scriptură ne-am desprins
îngemănați ca frați și ca surori
56
sub al iubirii nimb de vremuri nins.
Grădină-rod de meri și trandafiri
de spice, și fânețe, şi ştiuleți
de ciripit de păsări în delir
de clopoței în clinchet prin nămeți,
Grădină-n tot ce astăzi moștenim
cu har dumnezeiesc sădit în noi
ca să lăsăm urmașilor altoi,
din care veșnicia s-o-mpletim.
6
“…viața cuiva nu stă în belșugul
avuției lui” (Luca 12:15)
palate, grâne, turme, slujitori,
figuri de regi şi.mpărății răpuse,
regate și captivi şi trădători.
Iubiri pentru măririle prin sânge,
Pentru belșug în strai aurifer
În conjugările verbului “a strânge”
Să urce avuția pân’la cer.
Dar dinspre Cer spre marea avuţie
vine-ntr-o zi potop potopitor
şi din belşugul strâns cu lăcomie
rămâne doar un corb croncănitor.
7
“…cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău, cu
gând să risipiți în plăcerile voastre.” (Iacov 4:3)
Câți nu cer, câți nu cer
multe daruri de la Cer.
Cu ce gând, cu ce gând
cer foloasele plângând?
Gând curat? Gând ascuns
sau gând de satana uns.
Câți nu cer, câți nu cer
multe milostiri la Cer.
Însă câți din ei primesc
mila harului ceresc?
8 o dată a trăi ca pământean
“cereți și vi se va da;căutați și veți găsi;
bateți și vi se va deschide” (Matei 7:7)
“Cere”, “Caută” și “Bate”
verbe sfinte revelate.
Dacă crezi convins în ele
drumul ți-e deschis spre stele.
Dacă-n ele n-ai să crezi
Ce ai cerut, n-o să vezi.
9
“nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume.
Dacă iubește cineva lumea, dragostea
Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15-16)
A fi “lumesc” ce-nseamnă m-am întrebat ca
ins?
și în nedumerire săgeţi în arc am prins:
Nu e lumească pofta prea pământenei firi?
Nu e lumească pofta chemării din priviri?
Nu e lumească pofta setoasă în plăceri?
Nu e lumească pofta iubirii-n care speri?
Nedumerit în sinea-mi din nou m-am
îndreptat
Spre zisele Scripturii cu sensuri de păcat.
Dar n-am ajuns la semne deplin lămuritoare
Să spulbere-ndoiala cu semne de-ntrebare.
57
10
”Omul dintâi este din pământ, pământesc, Omul al
doilea este din Cer…După cum am purtat chipul celui
pământesc tot așa vom purta și chipul celui Ceresc”
(1 Corinteni 15:47, 49-51)
Citim în textul biblic corintean
că orice om a fost împovărat
şi-o dată a trăi neîntinat.
Pe care din poveri s-o ducă-ntâi
şi care la strâmptori, să-i fie schimb?
Pe care să o știe căpătâi
în mult prea scurta trecere prin timp?
Răspunsul e o altă grea povară
Pe umerii luminilor cerești,
când omul urcă pe a vieții scară
c-o umbră-n cer și zece pământești.
Cu zeci de umbre-n vârful crucii sale
își tot încurcă pașii la răscruci
când Diavolul îi dă zelos târcoale
pitit în buruiene sub uluci.
11
“Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui:
nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu
bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7)
În porţi de cimitire, pe-alei de cimitire
pe drumuri, la răspântii,oriunde nu te-aştepţi
năpăstuiţii soartei imploră milostire
de la avuţii soartei și drepți, dar și nedrepți.
Un covrigel, o pară, o pâine în frânturi
o brumă din bucate şi-un ban oricât de mic,
sunt toate pâlpâirea luminii din Scripturi
în amintirea celor plecați întru Nimic.
Nimicul lor ne cere celor încă rămași
să nu uităm pomana întru cinstirea lor
ca dâră de iubire spre semeni nevoiași
în alintare-n foame, ca gest vindecător.
Cu dragostea în suflet a celor ce-au pornit Dar ca să fim cunoscători în toate
spre Casa Judecăţii, a Lumii de Apoi, mărşăluim pe drum cu mulţi pândari
să nu uităm pribegii pe-al vieţii drum jelit aruncători de plase cu păcate
cu mâinile întinse, a rugă, înspre noi. venite de la diavolul pescar.

12 Iar noi prea însetați să știm cum este

când ne-nfruptăm din plasele-păcat,
Cei ce-au făcut Binele, vor învia pentru viață;
iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată”
ne scriem fiecare o poveste
(Ioan 5:29) pe drumul hârtopit și neumblat.
Când Binele ți-a fost iubiri și fapte
atât cât anii vieții ți-au fost dați, Doar zilele când scad în calendar,
reînviat din neștiuta noapte ne sâsâie greșelile-n parcurs
la poarta veșniciei poți să bați. și dârele păcatului primar
nădăjduiesc iertarea la recurs.
Când răul în iubiri și-n pânza ceții
pe căi cu dâre negre te-a purtat 14
vei sta în colivie ca sticleții
să-ți ispășești păcat după păcat. Din Turnul Babel cel în Psalmi descris
prea multe limbi şi nații s-au desprins,
cu mult prea mulţi cuceritori porniți
13
să fie ei, prin ei, dumnezeiţi.
“Din pomul cunoștinței binelui și răului
să nu mănânci, căci în ziua când vei mânca
din el, vei muri negreșit.” (Geneza 2:16-17) Sub coifuri şi armuri s-au dat în vânt
Întâiul mare, nevăzut Părinte să li s-audă lor Primul Cuvânt,
atunci când din părinţi am fost născuţi, țâșnit doar din iubirea de comori
ne-a dat un coş cu daruri şi cuvinte și rezidiri de “turnuri” pân’ la nori.
și în iubiri ne-a dăruit virtuți.
Dar timpul neuitat le-a prins sub roți
Aceste pure binecuvântări Rostirea narcisistă de trufași.
sortite-au fost din ele a se naște Din turnurile lor i-a scos pe toți
iubirile cu praguri de-nălțări în căzături de inși sinucigași.
în setea de a fi prin a cunoaşte.

58
 Scrisori de la fiu

1
Te dor încheieturile la mâini
Și suferința geme, de durere!
Acas’eşti doar cu tata doi bătrâni
și dorul tău, măicuţă, cum mă cere!

Plutesc pe-acoperişuri nori zănateci

sub bici de foc mânaţi în herghelii.
Tu-ţi mişti sub streaşini paşii reumatici
şi-abia că pe picioare te mai ţii.

Aşezi găleata, oalele de lut

să strângi în ele apă de la ploaie,
că ploaie cam de mult n-a mai căzut
şi rufele adastă-n colț de-odaie.

Te dor încheieturile la mâini

cum ai mai scoate-un geamăt de durere!
Şi eu nu ţi-am mai scris de săptămâni
şi dorul tău, măicuţă, cum mă cere!

Se scurg pe geamuri stropi diamantini

şi ploaia-ţi umple oala, pic! pic! pic!
Deodată chipul trist ţi-l însenini
Poștaşul astăzi ţi-a adus un plic.

2
Mamă, mamă te văd rar şi tu mistui gând amar
zici că truda-ţi în zadar a rodit într-un lăstar.

Mamă, mamă scump cuvânt, nu ţi-am făcut legământ

zilnic să te văd, să-ţi cânt sau de viaţă să-ţi descânt.

Mamă, mamă azi nu mi-s tot ce ieri eram: un vis!

căci tu poarta mi-ai deschis şi portiţa mi-ai închis.

Mamă, mamă te văd rar, dar sub gândul tău umbrar

eu mă lecui de pojar şi scrutez cărarea iar.

59
 Mamă, mamă ştiu că-ţi sunt tot copilul tău de când
în copaie şi în cânt mă legănai în descânt.

Mamă, mamă ştiu că-mi eşti tot un fagur de poveşti,

că nu vrei să-mbătrâneşti, când arare mă-ntâlneşti.

Mamă, mamă dacă-ţi scriu, tu să ştii că ai un fiu

şi că păru-ţi argintiu n-o să-ţi iasă timpuriu.

Mamă, mamă când va fi, anii de mi-oi cântări

vreau cu ei a nu roși, vreau cu ei a te mândri.

Mamă, mamă te văd rar, dar în gând nu am hotar,

gândul deseori hoinar eu ţi-l las la uşă-n dar!

Darul meu, prea bine ştiu, nu este dar de comori

darul meu întârziat, e iubirea în scrisori.

Mamă, mamă de mă cerți, nu mă supăr că mă cerți

că de câte ori mă cerți, tot de-atâtea ori mă ierți.

Măicuţă dragă rogu-te să nu mă

prea cicăleşti, că-ţi scriu puţin de-o vreme;
eu n-am uitat şuviţele de brumă
ce-ţi cad pe frunte, mândre diademe.

Te-nvăluie adeseori mâhnirea

că nu mă ai sub ochi să-mi râzi în faţă,
dar nu uita, sunt om în toată firea,
şi viaţa zi de zi o iau povaţă.

Cuvintele-mi târzii să-ți dea ocol

să-ţi încălzească inima duioasă,
să nu mai plângi când vezi un scaun gol
pe care eu, cândva, şedeam la masă.

Trei nume, trei stele

Norii anului trecut-au. Azi e soare, cer senin,
Iată, asta văd afară, când la masa mea de scris
Roiuri-roiuri se adună, gânduri care îmi aţin
60
 Ale inimii urcuşuri înspre al iubirii vis.

Nu ştiu, anul care vine cât de bun va fi şi drept,

Iernile-i le vreau puţine, viscolele-i mai deloc,
Rănile-i le vreau închise, că-am tot stat să le aştept,
Aducându-mi, după neguri, un destin mai cu noroc.

Norocos sau nu de fi-voi, îmi rămâne de văzut,

Iederile vieţii proprii te-nfăşoară în strânsori,
Rareori cu mângăiere şi mult mai mult cu durut,
Astea toate, ca fiinţă, le primeşti şi le măsori.

N-aş dori să fiu prea vesel, însă nici să fiu prea trist,
Insular sau printre oameni spre extreme să nu fug,
Riscul poate cel mai mare e că pe pământ exist
Aşa cum mi-e firea mie, să-mi ard dorul ei pe rug.

Nişte vorbe cu-nţelesuri la sfârşit de an, acum

Invocate de destinul traversat cu greu, spre greu
Rămânându-mi doar speranţa pe poteca unui drum,
Arcuindu-şi pur iubirea, sfânta sfinţilor mereu.

Nira, fată bună, Nira, despre mine ţi-am vorbit,

Iar cuvintele-speranţă sub o stea le-am așternut,
Raza zilelor de mâine vreau ca azi să-mi fi zâmbit,
Acest zâmbet să însemne visul meu, de la-nceput...

*
În zorii mohorâţi şi uzi de ploi
când te-ai decis să vii spre noi, cu noi,
călătoreai de jos în sus puternic
cu mama ta, cu mine, cu- amândoi
despicător din lumea de-ntuneric
şi-aducător, în inimi, doar Lumină
minune a minunilor deplină.
Şi fulgi de nea şi muzică-n surdină
cald așternut îţi rostuiau în lume.
Cu licăriri curate de hermină
îţi împleteau şi un al doilea nume
să-ţi fie-n viaţă nesecat izvor,
de rele şi dureri izbăvitor.
Spre ora trei a zilei cu soroc

61
 ivitu-te-ai ca fulg diamantin
din Vino Dor, Lumină şi Noroc
un vis nestins din al iubirii foc.
Te arătai şi nu știai deloc
ce alt chinuitor drumeag pieptiş
aveai să urci spre-al vieţii luminiş
întunecat de-al morții crunt desiș.

*
Te-ai ivit în zi cu soare
şi lumină-mbietoare
în a inimii dogoare.
Te-ai ivit în zi de vară
ca un cântec de vioară
ce cu picuri se-nfioară.
Te-ai ivit cu ursitoare
care-n voce mai de care,
să-ţi rostească o urare:
„Creşti voinice, voinicele
să pui marea sub vergele
şi s-aduni din valuri stele!”
˗ „Creşti voinice, voinicele
Floare-n lunci cu floricele
Tudorele, Tudorele...”
La ivirea ta, voinice,
un străunchi îţi dete bice
(UVA cum i se mai zice):
˗ „Hai băiete, voinicele,
suie, suie către stele,
Tudorele, Tudorele...”
Şi-ai pornit pe drum de viaţă
cu tot soarele pe faţă
şi cu braţul de arcaş,
îndemnat mereu de naş:
„Hai băiete, voinicele,
suie, suie Tudorele,
pune marea sub vergele
adună-i din valuri stele
să-ţi zâmbească viaţa-n ele,
Tudor, Tudor, Tudorele.

62
 Castanii
Castanii din parc
sunt şi azi tot castani
aceiaşi stăpâni
ai aceluiaş loc,
dar sunt mai bătrâni
c-au trecut peste ei nişte ani
care au smuls din boltirea de ram
candelabre scăldate-n ozon
cu săgețile lui Cupidon.

Castanii din parc

au bolţile lor de ninsori
rămân totuși castani
când amintirea le-o-ngâni.
La anii bătrâni.
Ei credincioşi au rămas
chemători pe alei:
˗ Vino, iubire, un ceas
Din cupa de vise să bei.

Să visezi cum visai ani și ani

la concerte-n crengi, cip-cirip,
când cu rang de făloși castelani
castele ridicai pe nisip.

Marginale de la 1 la 4

1
Multe bucurii ai strâns în viață
Adesea însă unele în ceață.
Mă rog Dumnezeirii să-ți înmulţească anii
Uniţi sub candelabre, cum ne-au unit castanii
La prima întâlnire visată în foşniri
Iubire în lumină, lumină în rodiri.

2
Tu porţi un nume cu-nţelesul sfânt
Har dăruit din Cer cu legământ.
Eşti de ai tăi sortit să fii legat

63
 Odrasla lor de ceruri luminată.
Durerea lor la anii-mbătrâniţi
Vei simți, vei ști cum s- o alinţi
Refugiu e vei fi la suferinţi.

3
Din voia Celui Sfânt de toţi slăvit
Ai tăi ţi-au dat un nume Davidit
Vei fi sortit ca „rege” să-i veghezi
Iubirea lor prin vreme s-o păstrezi
Durabilă în suflet s-o aşezi.

4
Al doilea nume mic, de Mare Sfânt
Năşit cu cel de „rege” la botez
De rele te-o păzi pe acest pământ
Rânduitor în rugile din Crez.
Ești rânduit să viețuieși senin
Iubit de toţi ce-n suflete îl ţin.

Copacul și cănturile
Veștejite cad din ramuri frunzele purtate-n vânt
Iau cu ele îngânarea celui mai din urmă cânt
Cânt încheietor de cânturi cărduri de cocori în stol
Toate desfrunzându-mi trunchiul tot mai scorojit și gol.
O tristețe suie-n ramuri fără sevele de ieri
Rugăciune pentru ceruri să mă țină în puteri.

Vocea Doamnei Negre însă este greu de abătut

Intră în frunzişul galben să ia ultimul tribut
Și frunzișul în șoptire prinde glas și se-nfioară:
„Ia-mi veșmântul, lasă-mi cântul, cântul meu de ce să să moară?”
Nu știu de-mi aude ruga, fiindcă timpul peregrin
E un timp din veşnicia somnurilor care vin
Sub poveri rotite-n ceruri cel ce-am fost copacul plin
Caut să-nțeleg destinul viselor prinse-n suspin:
Unde îmi veți duce cântul? În ce țintirim străin?

Dureri
Durerea mea e şi a lui
64
 dar noi n-o spunem nimănui.
Durerea lui e şi a mea
şi-ntre dureri e cea mai grea.
Nici eu, nici el nu ne-o rostim
dar noi în inimi o gândim.
E vie şi-i a nimănui
durerea mea, durerea lui.
Răscruce tristă de destin,
destin cu sufletele-n chin.
Un chin prea greu chinuitor:
− Mi-e dor de tine, tată, dor!
Aşa îşi strigă-ntru nimic
durerea lui, el cel mai mic.
Eu strig pe tata-ndurerat
dar tata e îndepărtat.
− Mi-e dor de tine, tată, dor
de ce durerile nu mor?

Nepotului
Sortiţi suntem cât viata ne-o trăim
s-o împlinim prin bune rostuiri
şi când de cei mai dragi ne despărţim
să le lăsăm iubirea-n moşteniri.

Averile de multe feluri sunt,

băneturi, vile, grâne, herghelii
sunt și averi de suflet şi cuvânt
semănături pe câmpuri de hârtii.

Eu, drag nepot, ca biet semănător

averi de vază n-am putut să fac
decât ce-am strâns pe-al cărţilor ogor
într-o căsuţă veche de un veac.

În ea sunt nişte scrieri fel şi chip

ticsite în dulapul de sub geam
atâta am putut să înfirip
şi-atât îţi las, c-altă avere n-am.

65
 Când Dincolo voi trece de pârleaz,
de Bunul tău aminte să-ţi aduci
şi-o lacrimă să-ţi pice pe obraz
la cripta cu însemnul Sfintei Cruci.

Pentru „Niciodată”
Am visat în viață doar iubiri stelare
focuri și lumini în necuprins
însă când le-am scos dintre hotare
între chingi de adevăr s-au stins.

Drumețeam az’noapte pe-o cărare

Cu impas la cripta din alei
unde doarme fiul meu cel mare
unde dorm în osuar ei mei.

Le-aduceam ce-n datină se-aduce

şi covrigi şi flori şi lumânări
să le fie mângâieri sub cruce
semn al prea tăcutei neuitări.

Pe alei capele aurite

busturi, monumente şi-ncrustări
lăcrimau destine adormite
ale celor duși în depărtări.

Cei avuţi cu limba lor de moarte

case mândre şi-au dorit şi-aici
prea convinşi că moartea îi desparte
pe cei mari de gloata celor mici.

Ei au vrut ca trecerea în lut

să le fie trâmbiți în alai
chit că cimitirul e tăcut
chit că cimitirul n-are grai.

De aceea nu din întâmplare

înspre capela lor pentru vecii
au plecat în sunet de fanfare
şi-n rotiri de bani pentru copii.

66
 Într-o viaţă-n Eden consumată
niciodată n-au dorit să ştie
că-ntr-o zi cuvântul NICIODATĂ
îi va sărăci pe năsălie.

Numai NICIODATĂ e în stare

să dărâme ziduri între noi
și să dea egal la fiecare
o căsuţă-n lut de doi pe doi.

Chiar în clipa asta de-nnoptare

m-am trezit din visul meu stelar
și scriam cu pixu-n tremurare
un crâmpei de vis testamentar:

„Dragii mei, rămaşi pe lângă mine

eu vă rog printr-un căit cuvânt
să mă însoţiţi cum se cuvine
când va fi să redevin pământ.

Să mă dezbrăcaţi de mari cuvinte

care n-au în suflet încolţiri
şi în simplitatea celor sfinte
să nu vă răpună jeluiri.

Vă implor, la trista mea plecare

doar un preot să-mi slujească pur
slujba în versete și-n cântare
fără alte muzici împrejur.

Și în loc de laude-n ferpare

ce-mpânzesc ziarele în fum
lângă poza fiului cel mare
să îmi puneţi poza mea de-acum.

Când copii mor înaintea părinților

1
Îți mulțumesc, Doamne Bun
că mi-ai dat un sfânt zăbun
săi pot prinde la revere
două stele între stele.
67
 Două Stele, flori cerești
flori albastre părintești,
la reverul vieţii mele
două luminoase Stele.

Dar Doamne, Steaua dintâi

într-o zi brusc a căzut
şi de-atunci, pe căpătâi,
nopţile mi-au fost durut.

Pentru ce mă-ntreb mereu?

Cine-a vrut? De ce a vrut?
Doamne,scapă-mă de greu
seacă-mi plânsul meu tăcut.

2
Trenurile-n zări umblate
țăcăne moartea în roate.

Trenurile duc pe roate

doliu şi singurătate.

Trenurile țin sub roate

vieţi în zornăit tocate.

Trenurile înnoptate
roţi de lume blestemate.

Trenurile-n nopți năluci

Risipesc pe șine cruci.

Trenuri fără căpătâi

mi-aţi stins Steaua mea dintâi.

3
O cruce de fier,
veghează câmp stingher
o tânără stea ce-a căzut.
Un strigăt spre cer
Străbate în negrul mister
„prezentul s-a stins în trecut.”
68
 O tânără stea își tânguie soarta-n cuvânt:
„Am fost, am visat, nu mai sunt”.

4
O mamă la criptă, cu ochii spre soare
zărește în razele lui rotitoare
pe bunul ei fiu zâmbitor
chemat, rechemat „Vino Dor”.

și Dorul la plâns îi ia parte

și vine de-atât de departe
pe-o rază de soare divină
să-i mângâie chipu-n lumină.

Când mama zdrobită de plâns,

mamă ce-n suflet a strâns:
„O Doamne! De ce? Cât s-adun
durerile ce mă răpun?

5
Te-am căutat, te caut şi nu voi
precupeţi o clipă să te ştiu
chiar de-o să am genunchii slabi şi moi
atâta timp când încă mai sunt viu.

Cântările din strană şi altar

nu mi-au ajuns în inimă mereu
ca trepte de lumini spre-al Tău hotar
urcate doar când plânsul este greu.

Te rog, de-aceea, ruguri să nu-mi dai

să le aprind pe sufletu-ntinat,
cu-un înger pază, iertator, să-mi stai
de veghe lângă chipu-ndurerat.

Te-am cautat, o, Doamne! Și nu știu

pe care drum iluminat s-apuc
să fiu ce n-am ştiut de mult să fiu
şi crucea sub iertare să mi-o duc.

69
 6
Am mers pe bâjbâitul drum să leg
nesocotința dusă în tăcere
iar azi căinător încerc să neg
satanicul din suflet şi din vrere.

Neprihănirii ce mă ispitise
în stare nu am fost să îi răspund
până ce-n viaţa mea o Stea murise
în locul meu, că eu eram la rând.

Abia acum căit în rătăcire

încerc din bâjbăială să m-abat
şi din atâtea încâlcite fire
să dau de firul Mecăi luminat.

7
A fost o prevestire oare
la naştere sau ce a fost?
A fost un semn de ursitoare
al unui rost prea scurt nerost?

Întreb şi nu ştiu către cine

cuvintele să le îndrept.
Dar oricât aş greşi cu mine
mă iartă, Doamne! Nu e drept!

Prea repede s-a stins norocul

în pragul viselor de foc.
Prea pustiit rămas-a locul
și inima prea sub obroc.

8
Când barda năpraznic izbeşte în trunchi
şi ramul în floare îl taie,
se zbuciumă trunchiul, se roagă-n genunchi
şi plânge cu lacrimi şiroaie.

Dar cine-l priveşte şi cine-i usucă

prea tristele lacrimi fierbinți?
Şi cine îi simte durerea năucă
70
 Din inimi pustii de părinți?

O, Doamne! Dar ramul pe care chiar TU

l-ai prins pe tulpina-mi bătrână
din ram înflorit se făcu
o lacrimă cât o fâtână.

9
Ce ursitori i-au spus la sorocire:
povești cu zâne despre fericire.

Căci la sorocul anilor cu vise

când îşi croise căi spre Gări deschise,

fusese fericit pe apucate

mai mult sacrificat prin bunătate.

Un pricăjit canton dintr-o pădure

a stat la pândă viața să i-o fure.

O, scump copil, ce rău ai săvârşit

că în iubirea ta ai fost minţit?

Şi ale cui blesteme le-ai purtat

în sufetu-ţi şi cald şi nepătat?
Tu nu-mi răspunzi eu ce să mai aştept?
Și de la cine, Doamne! Este drept?

10
Nu credeam, Doamne, că o s-ajung
din bărbatul care-am fost şi care mai sunt
să plâng şi cu lacrimi şi fără lacrimi să plâng
că n-am intrat eu primu-n mormânt.

Ce păcat, Doamne sau care blestem

pe sufletul meu a căzut?
Că pe primul copil îl tot chem
din locul de nimeni ştiut.

Şi el nu vine, o, Doamne! De ce?

prea cruntă durere mă apasă prea greu
când eu mă-ntreb lăcrimând: Unde e?
71
 şi drumul spre el se ascunde mereu.

Mă iartă de-ți cer ce poate fi rău

nici eu nu mai ştiu ce gândesc și ce spun
când încerc să fiu robul tău
și când în rugi mă supun.

Înainte de trista plecare

dă, Doamne, soţiei şi mezinului care
rămân după mine luminile tale Divine și tărie-n credinţe
în rugi să îmi ierte târziile mele căinţe.

11
Ani de vise
frânte-n anii
căilor de fier închise
pentru visul: Teişanii.

Chip de plânset şi de doruri

chip de stea şi chip de-aripă
chip înaripat de zboruri
ce-aduc moartea într-o clipă.

Doar o cruce şi un nume

Ele lasă-n Teişani,
dragostea să ne-o sugrume
an de an, ani după ani.

Daia și d-aia
Într-o noapte într-un vis stelar
o căsuță dintr-un mic cătun
la portiță cu un număr par
mi-a făcut un semn să mă supun:

„Sunt căsuță veche, din chirpici

și te rog frumos să nu mă strici
că stăpâna mea s-a tot gândit
să mă vândă unui om cinstit

Te voi răsplăti cu mândre flori

rare în arome şi culori
şi cu meri şi pruni şi corcoduşi
72
 şi cu un umbrarul de nuc la uşi.

Adiat vei fi de un brăduţ

vei bea apă aburind din puţ
şi-n grădina darnică în lut
truda îți va da ce n-ai avut.

Zorile, în cânt de pitpalaci

o să-ți deie roşii pe araci,
berzele plutind cu hrană-n zbor
îți vor clămpăni încântător...”

Ascultând căsuța-n vraja ei,

am pornit la vale pe alei
că mă murmurase un pârâu
mărginind grădina într-un brâu.

Şi pârâul marmura şi el
să nu-l sec că e prea mititel
că-n trecut din noapte până-n zori
ducea-n ape faima unei mori.

Măcina grăunțele din saci,

grâu de bogătani şi de săraci
saci cu grâu mai noi sau peticiţi
după cum erau de învechiţi.

Ascultându-l mă vedeam morar

și uitam de visul meu stelar
și-uite-așa, deodată mi-a venit
să mă iau și eu de morărit.

Repede am dezlegat un sac

dar din vesel m-am trezit buimac
că din sacul peticit cam des
pleavă şi neghină am cules.

Cum să scoţi din pleavă, că n-ai cum

nici făină albă, nici uium
şi nici din neghină cum să scoţi
pâinea cea mai bună pentru toţi?

Am mai dezlegat un sac la gât

73
 şi mi-a fost să dau de alt urât
că în el se-nvălmăşeau bizar
nişte semne d-alea de tipar.

Era alfabetul pe hârtii

Mâzgăliți în nopțile târzii
În cuvinte scoase la mezat
Dintr-un sac cu boabe îndesat.

Boabele cât gămălii de ac

ba ieșeau, ba nu ieșeau din sac
un vecin mi-a zis ea că n-am habar
cât de greu e ca să fii morar.

Visul ăsta înspre zori s-a stins

când m-a dus la masa mea de scris
ca să dau cu sacul de pământ
să mă rup din morile de vânt.

Dar căsuța cu un număr par

m-a întors la visul meu școlar
– Dacă vrei la morărit să-ți iasă
ia-mă-n grijă, fă-mă vis de casă
firul către stea se rupe-n nori
firul meu e fir țesut din flori
firul tău e fir de vis stelar
firul meu e visul de morar.

Moara de pe râu reîntrupată

a-nceput să păcăne din roată
în rotire vechea roată aia
a trezit din somn cătunul Daia
m-a luat la rost de supărare:
– De ce nu te lași de roata aia?
– Vrei să știi vecine? Uite d-aia,
d-aia însă scris cu linioară
capra celor înciudați să moară.

Vis de Manole
Mă visam zidar, tâmplar, mozaicar, parchetar,
Căram saci ciment, de nisip şi de var.

74
 Doream să ajung ca Manole meșter
pe aurite cupole.

Îmi făceam sau îmi refăceam,

parcă o casă,
dintruna gârbovită, soioasă, undeva, mărginaşă.
Mă apucasem să-i dau jos ridurile,
să-i surp zidurile,
să-i înalţ o nouă zidire
îndemnat de iubire.

Şi casa puțin arătoasă

În vis se făcuse frumoasă, în geam luminoasă
cu var pe pereți înălbită,
de palmele mele trudită,
cu oasele mele trosnite,
cu firele de praf înghiţite,
cu stropi de sudoare şiroaie
dar cu inima, ca lui Manole, văpaie.

În curte mă visam grădinar

săpam gropi, aruncam bălegar,
sădeam pomet în grădină
să am în luna lui cireşar
dulceaţă la masă, aromă, lumină.

Ca să am răzăchie
plantasem şi viță de vie
încropisem și-un chioșc de odihnă
pentru a sufletului tihnă!

Fericit visasem o stăpână

care în vis îmi întinsese o mână
mă ajutase pe schele
să urcăm casa în stele
că în stele avem visele mele.

Pentru ea am făcut fântână

Mereu ţâşnitoare,
stăpâna să fie ferită de soare,
Să bea apă din puț la răcoare.

Mă visam...

75
 O, cât de frumos mă visasem,
ştiutor întru toate,
truditor întru toate,
iubitor între toate.

când îmi sfârşisem strădania

trebuia să vină preotul cu sfeştania.
A venit? N-a venit?
Tocmai atunci m-am trezit
din frumosul vis împlinit.

Dar spre zare parcă stăpâna

În alt vis îşi cam ferea mâna,
Îşi cam trăgea mâna ei dintr-a mea,
de parcă uitase de stea
de parcă uitase deodată
de casa visată
în stele moartă.

Am auzit-o atunci, spunea

cu privirea-n podea:
“Meştere, dacă vrei poți să pleci,
casa visată nu este a mea,
am visato în vălvătăi detunată de rai
tu ţi-ai făcut datoria.
Eu îți achit hărnicia.

Am uitat de Manole
Suit pe aurite cupole
Și de visul de stea:
„ziua ce zidea
noaptea se strica”.
Aveam să visez alte case-nn lumină
care s-ajungă-n ruină?

Scrisori trimise Dincolo

Părinț ilor
Dragi părinți încep această scrisoare câţi ani au trecut
cu gândul dintâi, cu iertare, de când ați trecut în lutul tăcut,
că prea lungă tăcerea a fost, în sânul lui neştiut.
înât nu mai ştiu pe de rost
76
Acum, când vă scriu
îmi tremură vorbele-n glas
când mă întreb ce-a rămas
de la voi, ca altoi
pentru noi
pe trunchiul de vișin bătrân
într-un timp întru toate stăpân.
Cum vă ştiţi, cum vă ştiu
În vremea şuierând a pustiu,
sub razboinice gloanţe-n rafală,
viaţa v-a fost strădanii şi tină
mutaţi ca săditori de lumină
din şcoală în şcoală
semănând pe tablă cuvinte pentru eștiutori
și cifre
într-o lume nelume în toate
care vă numea cerșetori
după hainele tocite în coate.
Nu v-a fost uşor să ne ştiţi
Pe noi urmașii iubiți
cât de cât îmbrăcaţi,
cu fulare la gât şi curaţi şi cârpiţi,
iar la școli pentru socoteli și citit
să avem ghiozdanul ticsit.
Dar de plâns nu v-aţi plâns
şi bănuţii când nu v-au ajuns
din piatră seacă i-aţi smuls,
ca de Paşti s-avem arătoase,
hăinuţele noi şi frumoase.
Pentru aceste aduceri-aminte
scumpii mei săditori de cuvinte,
„cerşători” în negre veșminte,
când la voi cu gândul mă-ntorc
o lacrimă storc din priviri,
ca recunoştinţă fierbinte
a nepreţuitei părinteşti moșteniri.
De-acolo de unde vă știți
uneori la noi reveniți
uitarea din noi ne-o treziţi.
În zori,
77
mustrători în al cugetului nostru potir,
la cripta din cimitir, ne cerem iertare,
scuturaţi din uitare.
La pâlpâirea de lumânare
vă aducem o floare
şi un pacheţel pentru flămânzi pe alei
sărăcani şi ai nimănui:
˗ Pentru Ana şi sufletul ei!
˗ Pentru Gheorghe şi sufletul lui!
Dar după-aceste lumini diademe
ne prinde iar uitarea o vreme.
Surioarei
Sora mea bună, cea mică,
Veronică, Veronică,
lacrimile calde-mi pică,
timpul inima-mi despică
şi de-acolo mă ridică
să mi te aduc pe buze
în strânsoare de ventuze,
de bocet cu remuşcări
că te-ai petrecut sub zări,
prea devreme, prea devreme
sora mea bună, cea mică,
Veronică, Veronică.
De Dincolo, să te cheme
nu ai pe nimeni acum
toți plecați pe-același drum,
vântul, ţurţurii şi bruma,
l-au luat întâi pe Livică,
fiul tău iubit, cel mare,
stins în chin şi lăcrimare,
după care singurică
ţi-ai plâns dorul şi odorul
Veronică, Veronică,
La un timp de-atâta jale
suferindă în spitale,
doborâtă de durere
stoarsă-n lacrimi şi putere
te-ai dus şi tu Veronică
sora mea bună, cea mică,
să fii cu el împreună am greşit adresa pe plic?
unde cei dragi se adună. să mă ierţi de-i aşa
nu mai știu nici eu ce să zic,
Veronică, Veronică, îmi rămâne ca împăcare,
sora mea bună, cea mică, să-ţi scriu o nouă scrisoare
cu ai tăi ești împreună pe care-o-ncep cu „Iertare”.
pe timp rău, pe vreme bună
și când ninge și când tună Dragul meu, scump băiat
și pe soare și pe furtună după ce ne-ai lăsat,
și iluminați de lună, timpul şi-a văzut de-ale lui
dar tot timpul în tăcere cum a vrut Cel de Sus
cu speranța la-nviere. să ni-l dea,
Bate vântul peste toate tuturor,
şi aduce ploi și zloate fiecui,
iarna viscole aduce ca timp trecător
peste fiecare cruce. când ursuz, când supus
Bate vânt de primăvară cu rost și nerost
Iarba cată să răsară, în ospăţ
bate vântul secetos sau zgâlţâindu-ne-n hăţ.
să stingă focul din os.
După cum timpul a vrut
Peste vremuri s-abate să-şi bată suveica-n ţesut
Inima mea care bate când prea dur în bătăi,
În această scrisorică când domolindu-se blând,
Venită din dor de frate: ori de câte ori în vis ai venit,
„Veronică, Veronică cu orice solie în gând,
soră bună, soră mică Te-am primit,
eu nu te las în uitare cu inimi deschise,
eu îţi cer numai iertare încăpătoare în toate,
prin acest bocet-cuvânt şi bune şi rele,
cât mai sunt, cât încă sunt.” toate în vise de stele.

Celui plecat înaintea părinț ilor Tot ce ştim, rareori,

Când revii în cumpeni de nopţi
Scumpul meu Vinodor, sau spre zori
sunt copleșit de tăcere și dor știm că pe mama o-ntrebi
că de când ai plecat cum îi e în dureri şi în trebi,
nici un semn nu ne-ai dat pe mine mă întrebi, ca să ştii,
și nici n-ai răspuns ce-am mai pus şi ce pun pe hârtii
la nicio scrisoare, pe frăţiorul mezin
care n-o fi ajuns îl întrebi dacă-i merge în plin.
la așa depărtare, Ai destule de întrebat
sau poate că eu când ne mângâi durerile-n pat,

78
până zorii te cheamă-napoi,
până noi povestim între noi,
ce-am visat cu lacrimi șiroi.
Eu mă cam plâng de ponoase
cu ţepi şi durere în oase,
inima nu mai e prea isteaţă,
fără ochelari văd în ceaţă,
chica s-a cam dus, nu e chică
în puţinul din ea neaua pică,
am flaconaşe de pastile pe masă
şi reţete în dosare se-ndeasă,
de vreo șapte ori mi se pare
în spital am trăit zile-amare,
încât, dragul meu, cum să-ţi spun
mă supun şi adun, şi adun,
da-n final, nu mă plâng, o duc bine
că ştiu că tu eşti lângă mine.

Acum şi de mama să-ţi scriu

câteva cuvinte de jar
că în inima ei tu eşti viu
o-ncălzeşti ca discul solar.
După ce departe-ai plecat
sufletul i s-a-ntunecat
pe un pat de spital lăcrimat
zilele i s-au scurs doar în chin
inima toată-n suspin,
luni după luni de calvar
un calvar fără hotar
nicio speranţă de nicăieri
în trupu-i secat în puteri,
ajunsă la zilele-n care
cârjele îi sunt ajutoare.

79