Victoria GUȚU

Revistei „Roua stelară”

Vreau să sorb roua stelară

Din potirul unei flori...
Și să-mi strâng în călimară
Aștrii înfloriți în zori.

Ica GĂRGĂLIE, România

GÂNDURI...

Cu albastru infinit am unit cerul și marea

Printr-un zbor de pescăruși ce scrutează depărtarea
Ascultând cântecul mării când se zbat valuri la mal
Și-și întinde pe nisipuri spuma albă ca un șal
Pașii mi se risipesc, spre înalt arunc privirea
Să adun în ochi azurul, să cuprind nemărginirea...
Ca-ntr-o navă în derivă fără vele și catarg
Toate valurile vieții când lovesc în piept se sparg
Gânduri mii se împletesc prin castele dărâmate
Și refac drumul iubirii ca pe-un vis pierdut în noapte;
Aș lua clepsidra-n palme ca s-o umplu cu nisip
Și-aș schimba parcursul vieții dacă m-aș întoarce-n timp.
ECOU DE GÂNDURI
Am trimis gândul să-ntoarcă clipe sacre din trecut
La altarul lor să-nchin tâmpla ninsă de-anotimpuri
Și în fracții de secundă, ca-ntr-un fulger prefăcut,
Mi-a aprins un foc sub stern - dorul de acele timpuri...
De copilăria sfântă... poate cel mai frumos vis
Când pășeam desculță-n zori să simt mustul ierbii-n rouă
Iar prin flori înmiresmate mă înălțam în paradis
Și-mi prindeam aripi de fluturi peste brațele amândouă...
Am zburat cu inocență printre florile de mac
S-aprind roșu-n curcubeu și să-ncununez iubirea
Din senin de albăstrele cu azur să o îmbrac...
Am visat, dar n-am putut să-i ating nemărginirea...
La părinți ca la altare mi-am croit cu gândul drum
Pe sub mărul înflorit, între ziduri și fântână
Lăcrămioarele din curte plâng de dorul lor și-acum
Și-o tăcere de mormânt prin odăi s-a pus stăpână.
Mi s-au strecurat sub pleoape două umbre-n asfințit
Cu căldură în priviri așteptându-ne acasă
Printre aburii de pască și pâine din grâu sfințit
De sudoarea frunții lor,... și cu vinul pus pe masă.
O iluzie deșartă... Ei s-au dus la stele sus
Și-mi trimit din cer scântei cu lumină din Lumină
Așteptând sub semnul crucii Învierea lui Iisus
Din morți... „pe moarte călcând” cu puterea Sa divină.
1
 74, 23

Angela MÂNDÂCANU
ROSTUL VIEȚII
Oare de-aș avea toți banii, Tot agonisind averea
Aș putea fi fericită?... Cu a poftei împlinire...
Sau primi cât aș vrea... anii... Am trădat și am mințit
Aș fi oare mulțumită?!... Căutând chiar răzbunarea...
Oare de-aș urca Olimpuri Și din lame de cuțit
Sau aș fi Rege cu nume, Eu îmi așterneam cărarea...
Teleportându-mă prin timpuri, Oare de-aș avea toți banii,
Ar fi tot ce vreau anume?!... Aș putea fi fericită?...
Am avut mereu de toate, Sau averi, furandu-mi anii, ...
N-am dus lipsă de nimic, Aș putea fi mulțumită?!...
Chiar mai mult ca alții poate... Clipe vii, eu vă admir,
Și din luxuuri câte-un pic... Privind zorii dimineții
Și orbită-mi fu vederea Cu rouă pe-al ierbii fir,
De a lumii strălucire... Acesta, cred, că-i rostul vieții!

TRĂIESC
Mi-a venit un dor de mine,
Mi-a venit un dor nebun,
Grijile-am să le las pe mâine
La o margine de drum.
Am să-mi pun pantofi de lac,
C-o rochiță delicată,
În oglindă să mă plac
Și-am să ies așa pe poartă...
Și așa îndrăgostită...
Să mă simt ușor și bine
Și să știu că sunt iubită,
Mai întâi si-ntâi de mine.
Și dacă-nflorește glastra
În petale albe, fine,
Toate, toate-n lumea asta
Știu că sunt doar pentru mine...
Pentru mine codru-i verde,
Ceru’ -albastru-i la culoare,
Lan de grâne - cât se vede,
Fluturașii în culoare.
Pentru mine iarba crește,
Romanița în câmpie,
Bolta-n curcubeu zâmbește,
Norii umbră-mi fac să fie...
Pentru mine sunt izvoare,
Ciripit de păsărele,
Soarele pe cer răsare,
Luminând zilele mele.
Câte-n cer și pe pământ
Sunt făcute și există,
Toate pentru mine sunt,
N-am motive de-a fi tristă.
Grijile-am să le las pe mâine,
La o margine de drum.
Poate să le ia oricine,
Azi trăiesc - am vrut să spun.

Doina SPĂTARU
GHEMUL DE GÂNDURI
Gânduri roiesc în mintea mea ca un zumzet de albine. Acest zumzet
nu are sfârșit și gândurile mele s-au dispersat și nu le pot aduna împreu-
nă. Gânduri persistă neîncetat despre viața mea și rostul meu, care nu au
importanță decât dacă reușești în ceea ce îți propui. Ghemul se încâlcește și
gândurile se formează ca o bobină căreia vreau să îi dau posibilitatea să se
desprindă și fiecare fir aparte să își caute locul și drumul său în viață. Aceste
gânduri uneori mă încurcă, mă dezamăgesc, mă schimbă în alt om, alt mod
de a continua să realizez ceea ce îmi propun. Aceste gânduri apar și dispar în

2
mintea mea. Oare de ce apar și nu îmi pot elibera mintea și rațiunea de ele? Gândurile nu îmi per-
mit să îmi fac viața mai frumoasă, se întorc și nu pleacă oricât aș încerca să scap de ele. Sunt prea
multe și prea puternice și îmi întrec așteptările pe care le am față de fiecare lucru care face parte
din viața mea. Sunt ca și niște fire de mătase create de un păianjen, iar eu sunt captivă în această
pânză și încerc să ies din ea. Iar pânza se face și mai trainică și este mult mai dificil să evadez ca
un deținut din închisoare. Oare câte pânze ne cuprind viața și ne împiedică să fim liberi, să trăim
viața așa cum merităm, fără limite și restricții? Umblăm desculț prin visele care nu s-au realizat.
Ne punem măști pe care le purtăm în societate și le scoatem când suntem față în față cu noi înșine.
Până la finalul vieții suntem actorii teatrului pe care îl conducem din umbră. Oamenii vin și pleacă
așa cum mii de gânduri ne domină mintea și viața. Doar cei care ne rămân fideli idealurilor noas-
tre îi atragem în vâltoarea vieții, iar ghemul încet-încet devine fire de păianjen ca și marionetele
păpușarilor care ne gestionează gândurile.

FERICIREA CU OCHI DE ÎNGER

Viața este uneori nedreaptă, ea nu ține cont de dorințele și visele tale. Îți ia ceea ce îți este
mai drag și scump și înapoi nu îți întoarce nimic. Acel înger care a apărut în viața ta a plecat prea
devreme din această lume. A fost o fericire scurtă, dar oare îl voi mai putea avea, atinge, simți,
deoarece acel înger cu chip de om nu-mi mai este alături. În schimb, m-a învățat o lecție de viață
că fericirea constă din lucruri mici și frumoase, care nu au un preț prea mare, dar pot avea o valoare
sentimentală și o importanță mare pe care să o purtăm în suflet. Acești oameni cu suflet mare ne
lasă să înțelegem ce înseamnă omenia și dăruirea de sine. Pășim cu încredere prin viață și nu ne
temem de dezamăgiri sau învingeri. Devenim mai puternici și încrezători având în suflet puterea
de a lua decizii și să cădem dacă am eșuat. Sunt prea puțini oameni care ne învață cum să ne ridi-
căm și cum să facem față provocărilor vieții. Acești îngeri cu chip de oameni au o menire în viață
pentru a ne ajuta și proteja de loviturile vieții. Datorită lor, înțelegem că nu orice ne poate învinge,
nicio boare de vânt nu ne poate doborî la pământ. Atât timp cât ei ne sunt alături ori pe pământ
sau din ceruri ne sunt îngeri păzitori. Dorul și tristețea nu ne părăsește niciodată, îi păstrăm mereu
în suflet și în gândurile noastre. Chiar dacă nu ne sunt alături, uneori putem simți o forță care ne
întărește și o mână protectoare care ne menține pe linia de plutire, care ne ghidează ce să facem
atunci când suntem pierduți sau fără ieșiri din situații. Nu vom reuși niciodată să le spunem cât de
mult ne-au ajutat, ne-au iubit indiferent de orice, dar vom regreta că nu vor auzi asta. Însă, aceasta
este fericirea supremă, când oferi și nu aștepți nimic în schimb. Acești oameni nu pot fi egoiști,
nu pot cere prea mult, deoarece ei asta nici nu așteaptă. Am da orice să nu plece niciodată și să
fie nemuritori, dar Cel de Sus a decis când și cum se încheie menirea lor pe pământ. Așa a fost și
cel care a întruchipat chip de înger în viața mea și care a plecat prea devreme, prea devreme să îi
mulțumesc cât a făcut pentru mine, prea devreme să mai rămână în viața mea și să-mi călăuzească
calea pe care am pornit. A fost un dar dumnezeiesc că a fost prezent în viața mea și mereu va avea
un loc aparte în sufletul meu.
CAFEAUA NEAGRĂ

Cafeaua amară neagră La o zi fără soare

Cafea fără zahăr La un amurg pierdut
Gustul ciocolatei negre La un pat rece și dur
Cu alune mari Iluzia unei iubiri ca în poveștile citite de mama
Cu gustul unei zile dure
Golul lăsat de tine
Cu tratative fără succes duse la o ședință
La o discuție cu șeful Florile pe care ai uitat să mi le aduci ieri
La o ceartă cu cineva La o amară aniversare.

3

ZILELE
Sunt zile când aș vrea să cad în neant
Să evadez din realitatea vieții
Pe care o împărțim la doi
Zile care vin și pleacă prea repede
Zile care se succed una după alta
CONFLICTUL
Conflictul este parte a unei căsnicii
Este parte din relația cu cei din jur
Este cauza unor probleme
Pe care știm a le rezolva
Este cauza unor momente stresante
Care ne afectează viața și în interior
Ne afectează mintea și rațiunea
Când începem un dialog
Se transformă în ceartă și discuții
Care preia informație din mintea noastră
NECUNOSCUTUL
Tu nu-mi aduci flori, nici la o aniversare
Păcat că nu înțelegi,
Că femeia este la fel de frumoasă ca ele
Necesită a fi iubită
A fi dorită
La fel adorată
Ca cele pe care le zăresc la geam
Dar nu sunt cele cu care mă alintai cândva
Pe care mi le aduceai când abia ne știam
Când abia ne căutam sufletele
Când totul ardea atât de intens
Iar acum mă întreb dacă e posibil
Să mai sper la acele momente
Care le poți oferi tu sau un necunoscut
Pe care l-am întâlnit undeva
De unde ar putea să ardă sau să iasă scântei
PAGINI DE VIS
Eu doar am vrut să te visez, un pic,
în voaluri de mătase și splendoare,
dar toamna mă-ntreba râzând de noi,
și-n ochii ei, o apă curgătoare
privea, spre cerul mângâiat de vânt...
Cum să-i fi spus că liniștea mă doare?
Te desenam în suflet cu privirea,
ca un copil născut în altă lume,
4
74, 23
Zile pare și impare
Zile când nu împart cu nimeni nimic
Zile când nu pot spune un cuvânt
Ori vorbe care dor...
Din ceea ce ne spun alții
Nu ținem cont de etică și bun-simț
Ne certăm ca nebunii
Ne acaparează emoțiile
Ne apucă de jos în sus
Nu știm unde ne aflăm
Însă știm ce să spunem
Neștiind că vom suferi
Din motive sau din imprudență.
Dorința de a mă simți ca la început
Pe care tu le-ai uitat demult
Iar el mi le oferă din nou și mai intens
Amintiri care apar doar în zilele când mi-e dor
În momentele de a te simți aproape
Ca pe acel necunoscut care mă așteaptă și azi
În acel loc ca de obicei
Pentru a-mi oferi trandafiri roșii
Plini de iubire și dorință
De pasiunea pe care ai uitat-o
De iubirea care ardea mai intens ca focul
De cuvintele de dor
Ca buchetul care mă așteaptă iar
La o nouă întâlnire
La un nou început.
Daniel LUCA,
România
știam că pe planeta mea, iubirea,
e doar un fum care iubește norii...
Îți amintești de prima noastră seară,
când îmi spuneai că-n suflet trec cocorii?
Și ai plecat, așa cum pleacă toate,
cu zborul lor, pe-o linie subțire,
scriam pe frunze dorul meu nebun,
și toamnele te-au dus așa departe,
peste zăpezi de jar, peste ninsori,
să nu te uit c-am împărțit de toate...
Când glasul infinitului mă cheamă,
ating, cu aripa, câmpii de soare,
ARIPI DE FLORI
Mă voi trezi, la țărmul unui gând,
înconjurat de străluciri furate,
te voi privi și n-am să știu nicicând
că vorbele ți-au fost adevărate.
Cu pasul, printre alte răsărituri,
mă voi opri la porțile uitării...
voi duce-n brațe florile de vânturi,
ce mi-au lăsat pe mâini sărutul serii.
Dantele de tăcere și iubire,
se risipesc prin umbre, fără rost,
privind, la zborul tău spre fericire,
mă voi gândi că suntem și am fost.
răscrucea unei șoapte se destramă,
și-n ochii tăi, ascund păduri și-o mare.
Te las privind, din vise mă trezesc,
de ce-am uitat să-ți spun cât te iubesc?
Când zările vor plânge dimineața,
le voi atinge doar să-mi amintesc...
că macii tăi îmi sărutau speranța,
iar ochii mei voiau să te privesc.
Pe ape, cercurile tremurânde
respiră, peste adieri, departe,
e prea târziu să înțelegi pe unde,
destinul meu te căuta în noapte.
Petale reci se scutură în stradă,
în suflet scriu și liniștea suspină,
a nins cu flori, pe iarba din livadă,
iar roua lor ne mângâie pe mână.

TRANDAFIRI ÎN ȘOAPTE

Tu mi-ai mângâiat tăcerea, ploaia s-a trezit în mine

să citească pe o frunză zborul ultimelor stele...
Cum să pot uita vreodată, glasul ce m-a dus la tine
și iubirea care scrie, peste trupul vieții mele.
Zugrăvesc melancolia, unei toamne care ține,
flori de lacrimă și smirnă, într-un zâmbet realist,
Nu-ți voi cere universul, l-ai luat și-ți aparține -
țărmul cugetelor noastre mă privește tot mai trist.
Ca o coală de hârtie mi-am scris literele-n gânduri,
irișii au tras perdele, umbrele îmi bat în geamuri.
Pe altarul zilei curge, orele ce trec prin ziduri,
curcubeul cheamă vântul să răspundă unei ramuri.
Trandafirii tăi respiră roșul buzelor ce-mi lasă
un sărut pictat de șoapta ce-ți îngână nostalgia.
Deschid cartea de iubire, ești atâta de frumoasă,
cum să rup din depărtare, să găsim iar bucuria?
Prin răscrucea furișată în destinul șoaptei noastre,
îngerii pictează toamna cu lumini de felinare,
Ochii tăi de foc mă iartă că, în nopțile albastre,
am lăsat cocorii vieții să găsească-un țărm de mare.
Pe obraz, amurgul clipei, caută-n zadar speranța
rătăcită, în surâsul unei flori nemuritoare,
Nu privi însingurarea, dorul meu alungă ceața,
vom rămâne pe vecie două păsări călătoare!
Ca o lacrimă pierdută ne vom aștepta-ntr-o gară,
cu parfumul tinereții risipit, sub bolți de stele...
Glasul tău mă va atinge ca o dulce primăvară,
Și-mi vei spune printre șoapte: ,,Ești iubirea lumii mele!”
5
 74, 23

Ciprian VESTEMAN,
Blaj, România
AH, TU!
Mi-ai făcut cratere Noaptea cade cu tot cu stele
pe inimă peste orașul muribund
cu ploaia ta de meteoriți chiar în rana mea ruginită
cu refuzuri ce n-are vindecare
și doare! fiind trăitoare
Lasă totul și hai pe o inimă rănită!
la gura cerului Îmi vine să-ți spun:
să sorbim o lungă „Oare îți place de mine? Mă iubești?
sărutare! Ori doar la vorbă te tocmești?”
ALE TALE… LACRIMI…
Privesc în ochii tăi „Nu”, îmi răspunzi:
plini de lacrimi „Întunericul este
cum picură cu frunze sărate numai somnul luminii”.
din cerul chipului tău Iau pulsul unui fulg de nea
de aceea acum și te rog:
Soarele se-neacă „Rămâi iubire cu mine
se stinge puterea lui la cină…
și moare… până dimineață…
Îți spun șoptit: Poate…
„Ai mai ucis un astru!” va mai răsări o stea!”
ALE MELE… LACRIMI…
Lacrimile sentimentele-mi
mi s-au aruncat în gol încărunțesc
fără parașute cu tristețe!
ca într-un tablou Sincer să-ți spun:
privirea unor nu știu ce să-ți spun!
critici ce caută Poate doar ca la plecare
să critice! să-mi dăruiești,
Te-aș chema lăsându-mi, te rog
să-mi ștergi un pachețel cu zâmbete
de pe pleoape coapte
durerea și numai bune
acum când de sărutat!

Liliana HAMUREAC-CHIRILA

(fragment din cartea în curs de aparițe MENIREA MEA)

PREFAȚĂ de Dumitru MIRCEA

Licoarea revărsată de metafore alese, gânduri și trăiri marcate de-o nespusă delicatețe
Este pentru prima dată când, citind o carte, pentru redactare, întâlnesc un scris îngrijit. Iar eu am
redactat zeci sau poate sute de cărți. De obicei, în multe texte, reușite din punctul de vedere al măiestriei
literare, în care talentul nu se pune la îndoială, am întâlnit întreaga gamă de greșeli: gramaticale, stilistice,
de ortografie sau ale semnelor de punctuație. Revenind însă la observația sus-menționată, de text îngrijit,
am mai descoperit și o precizie uimitoare în a scrie versuri, am depistat lipsa de zorzoane exagerate și o
6
înclinație spre finețe și lucruri divine. Mi s-a părut a fi nu doar ceva ieșit din comun, ci o creație încărcată
de delicatețe și marcată de-un rar simț estetic. Desigur, deodată, m-am și întrebat: „De unde această pre-
cizie, delicatețe și finețe în gândire, trăire și scriere?” Și am aflat. Dintr-o discuție purtată dezinvolt, am
descoperit că autoarea încă din școală a avut înclinație spre matematică și cum că învățătorii îi prezi-
ceau un viitor de matematician. Și-am mai aflat de unde i se trage predispunerea spre lucrurile elevate,
spre arte, spre divinitate. Liliana Hamureac îndrăgise în adolescență nu numai matematica, ci și istoria,
literatura – iar lucrările ei, de la diferite concursuri sau pur și simplu de la temele propuse, erau remar-
cate, evidențiate, ca originale și pătrunse de-o gândire mai deosebită – departe de vârsta ei. Soarta nu a
vrut însă ca ea să devină matematician (având și ea calculele ei), i-a pregătit cu totul altceva: să meargă
pe calea artelor și mai cu seamă, a literelor. Ea a terminat gimnaziul (9 clase) din Cornești (Ungheni),
între altele, locuri destul de pitorești și aproape de România, și a plecat, firește, la studii liceale în Ro-
mânia. Și nu s-a dus departe, la Galați. A ales liceul cu înclinație spre științele exacte – matematică și
fizică. Dar nu a fost să fie. Cu nostalgie în suflet, dădea târcoale liceului de arte plastice din localitate.
Dar soarta, cum am spus, are socotelile ei și Liliana, având în gând să abandoneze liceul cu înclinație
spre științele exacte, n-a ales artele plastice de acolo, dar după un an s-a transferat la Iași, la liceul de
filologie. Deci, la Litere. Și iată aici rămâne pentru trei ani de studii intense și frumoase, dar din motiv
că a fost acceptată să-și urmeze studiile în Italia, revine acasă pentru a urma să plece într-acolo. Însă,
pe ultima sută de metri, află că trebuie să repete anul și atunci decide să rămână în Chișinău la liceul
,,Lucian Blaga” pentru ultimul an de studii liceale. Desigur, au urmat studiile superioare, Facultatea
Jurnalistică. Dar firea ei neordinară, spirit neastâmpărat ce era, o face să ajungă (după studii și în baza
unui Contract) în Statele Unite. Unde credeți? Mai întâi în Florida, apoi în Las Vegas, oraș al cazinou-
rilor. Soarta iar intervine și o face să se mute în Italia, unde se stabilește și studiază ,,Terapia prin artă
integrată”, însă, cu ideea de-a reveni într-o zi Acasă. Acum, de unde, puteți întreba, s-a luat creația
ei poetică, scrisul îngrijit și înșiruirea cuvintelor elevate ce se încheie în mod strălucit cu metafore și
mesaje profunde, adesea cu parfum divin? Vă spun. Întâi, în noaptea Învierii, în unul dintre ani, prin
2021, a scris câteva poezii dintr-odată străfulgerată de ceva parcă venit de Sus (a trăit o revelație) –
stare pe care nici n-o prea înțelegea. Dar vremea, precum se știe, le așază pe toate la loc. În scurt timp
și-a dat seama ce e: E poetă! Harul răbufnise. Atunci i-a apărut conștiința de poetă. Caietul cu versuri
din adolescență a alunecat, ca împins de-o mână nevăzută, în brațele trecutului. Fuseseră niște însăi-
lări copilărești. Din acea zi a devenit conștientă cum că ea înșiruie pe foaie o poezie matură, cum că
penița ei scoate la iveală o creație literară autentică, de unde, pe temelia conștiinței de poetă, a și apărut
denumirea cărții – Menirea mea. Totuși conștiința omului de creație își spune cuvântul! Nu o să aduc
exemple care ar ilustra justețea spuselor mele, pentru că urmăresc un scop, cred eu, nobil: cititorul să
se aplece asupra cărții și să culeagă din frumusețile poetice și estetice, să soarbă, ca dintr-o cupă de aur,
licoarea ce-o revarsă metaforele alese, gândurile și trăirile marcate de-o nespusă delicatețe.
.............................................
Liliana HAMUREAC-CHIRILA
DESTIN
Iau în mână pixul Viața frumos s-o trăiești
Și mă apuc să-mi scriu destinul, Și nimic să nu regreți,
La ureche îmi șoptește cineva Toate pe pământ sunt trecătoare
Că destinul îi scris deja. Precum e zborul păsărilor călătoare.
Când te-ai născut Cutreierăm lumea pentru bani
Nu ai știut, Și pierdem cei mai frumoși ani,
A știut Cel ce a scris Anii tinereții noastre
Printre nori în manuscris. Ce seamănă cu niște astre.
Să trăiești cu demnitate Să iubim și să iertăm
Și să lupți pentru dreptate, Chiar dacă între timp oftăm,
Să împarți a ta pâine Să iubim și să trăim,
Cu cel sărac, dar și c-un câine. Viața să o prețuim.
7
 74, 23

A FI

Sunt fiică Sunt pe pământ în trecere

Sunt mamă Sunt printre nori la petrecere
Sunt soră Sunt femeie.
Sunt soție
Sunt femeie. Sunt mulțumită să mulțumesc
Sunt fericită să fericesc
Sunt om
Sunt grăbită să grăbesc
Sunt energie
Sunt creată să creez
Sunt creștină
Sunt femeie.
Sunt pământeană
Sunt femeie.
Am fost menită ca să-mi las menirea.
Sunt aici pentru tine Sunt femeie care-și ascultă tăcerea.
Sunt azi pentru mâine Voi fi o rază de soare pe timp de ploaie.

MENIREA MEA

Merg pe vise Pentru zilele cu ploi eu îți mulțumesc,

Să ajung la Dumnezeu în culise. Pentru că ele mă ajută să cresc.
Doamne, doar la tine am să vin Și pentru nopțile albe mă închin,
Când viața mea va avea gust de pelin. Pentru că liniștea mea a crescut ca un smochin.

Îți mulțumesc pentru pâine și sare, Pentru menirea mea de a fi mamă

Și pentru că Tu dai vieții mele culoare, Și de-a putea pune poezia într-o ramă,
Îți mulțumesc pentru a mea menire Pentru că mă trezești dimineața
Și pentru visul meu ce a primit sfințire. Și cu inspirație îmi speli fața.

Îți mulțumesc că m-ai făcut femeie

Și mi-ai pus în suflet o cheie,
Să pot descuia al meu drum
Și pe copilul meu să-l îndrum.

CUVÂNTUL DUS CU VÂNTUL

Cu vântul Când am adunat toate

am vorbit despre cuvintele,
cuvânt. Am rămas fără
Un cuvânt cuvinte.
mi-a rămas în inimă,
Iar altul s-a dus Omul fără cuvânt
cu vântul. degeaba spune multe cuvinte.
Omul de cuvânt
Un cuvânt trezește nu degeaba nu spune multe cuvinte.
zâmbetul.
Un cuvânt trezește Cuvântul unește.
plânsul. Cuvântul desparte.
Un cuvânt adoarme Cuvântul îmbolnăvește.
cearta. Cuvântul vindecă.
8
Cuvântul ceartă. De dragul cuvântului
Cuvântul împacă. scriu cu grijă.
Cuvântul împușcă. De dragul vântului
Cuvântul învie. respir cu grijă.
Cu vântul în față.
Cu vântul în spate. Cuvântul dus
Cu vântul prin plete. cu vântul
Cuvântul în inimă. Nu se mai întoarce.
SETE
Totul în jur s-a uscat Iarba a înghețat
Și toți în jur au sete, Când a călcat-o durerea,
Pământul trebuie salvat Primăvara a forțat
Cu ale noastre diete. Înflorirea și iertarea.

Apa a însetat și ea, Întunericul s-a luminat

Precum declară fântâna, Când Luna a zâmbit,
Poporul vrea să bea Ochii lacrimi au vărsat
Adevărul cu mâna. Peste pământul păgubit.

Soarele s-a răcit, Am să-mi potolesc setea

Are nevoie de căldură, În lumea poeziei
Timpul s-a rătăcit Și am să iubesc noaptea
De la atâta ură. În ciuda geloziei.
DORINȚĂ
De la Cer De la Primăvară un cânt
Am cerut culoare, Să îmi fie legământ,
De la Soare - De la tine, dragă Viață,
O floare. Vreau dulceață.
LUCRARE DIVINĂ
Eu cu tine, Tu un zâmbet,
Tu cu mine. Eu un zâmbet.
Împreună, știi ce iese? Împreună, știi ce fac?
O poveste. Se atrag.
Eu o floare,
Tu o floare.
Împreună pe pământ –
Trai cu cânt.

TRĂIEȘTE!
Să trăiești frumos și bine Să respiri ușor, cu grijă,
Oriunde-n lume te-ai afla, Că aerul este delicat,
Să iubești cât viața te ține Cuvintelor tale să le pui strajă
Până moartea te va sufla. Să nu-ți umple sufletul de păcat.
Să trăiești azi, că mâine nu se știe
Și să te bucuri că azi ești pe pământ,
Să trăiești și să așterni pe-o hârtie
Gândurile ascunse care te frământă.
9
 74, 23

MAI BINE

Decât pe soare Decât să rămâi

să mergi plângând, când nimeni nu te vede,
Mai bine prin ploaie Mai bine să pleci,
să mergi râzând. că Dumnezeu te crede.

Decât să vorbești Decât să vorbești

cu cine te insultă, ce nu știi,
Mai bine să taci Mai bine să taci
cu cine te ascultă. printre hârtii.

Decât să fii
în companie rea,
Mai bine în singurătate
cu viața ta.

TRICOLOR

Trei culori sunt însemnate Te cânt cu drag prin lume

Și în suflet betonate, Și împart dorul pe volume,
Pentru Patrie cu Dor Tricolorul meu iubit,
Aceste culori le ador. Tu sufletul mi l-ai albit.

Roșu, Galben și Albastru,

Trei culori pe-un pilastru,
Trăiască Moldova mea
Cu tricolorul lângă ea.

Cristina UNGUREANU
PARALIZIE

O zi ca o viață liniștită
Se sprijină cu cârja ei
De lume
Norii se deschid
Picăturile cad
Tristețea învinge
Frigul e înțepător
Lumea părăsește
Orașul plin de lumini albastre
M-agăț de o dorință
Care tăinuită
Mă strigă pe nume
Ca o făclie stinsă
Inima-n întuneric se pierde
Și tot ce rămâne
Sunt oameni care aruncă-n lume
Cu pietre

10
 Eudochia SACALIUC
ULTIMA… DIN VIAȚA TATEI,
PRIMA… FĂR-UN SUFLET DRAG

Înainte de plecare, Neagră, ca la fund ceaunul,

Păr cărunt, umerii strânși,
Tata, m-aștepta pe mine,
Ca să vin c-o lumânare,
S-o aprind, să-mi vadă ochii;
Nu-i plăcea să-i vadă plânși,
Amândoi eram pe-o undă.
Și nici triști, căuta scânteia,
Răscolindu-mă… cu vorba,
Unde poate să se-ascundă?
Am vorbit cu el o noapte,
Schimbând tema și motivul,
Nu ne-am săturat nici unul.
S-a crăpat de zi, cocoșii,
Au cântat… a câta oară,
Tata… mă ținea… de mână,
A mea caldă și-a lui rece.
I-a venit timpul să moară
Cred că i-a simțit chemarea.
Și-atunci m-a chemat aproape
Să-i pot ține lumânarea.

ÎN IULIE NĂSCUT,
ÎN IULIE PLECAT

Din ziua când ales-ai cerul, Tu, n-ai avut o viață lungă,
Mă urmărește chipul tău, Și nici ușoară, aspru… sună,
Mai mult moartă decât vie În iulie născut, o, Doamne,
Dacă n-ar fi… Dumnezeu. Plecat-ai… în aceeași lună.

Tată, cum ai fost, de unde? E luna când ard lumânări

Am răscolit, dar în zădar, Și ele plâng, cu ceară plouă,
Cald și bun cum ai fost, Tu, Iar eu, să-ți văd mai bine fața,
Într-un singur… exemplar. Aprind, în loc de una, două.

Arca lui Noe, plutesc în ceață

De-asupra capului… un nimb,
Ce reci sunt mâinile lui Tata
Dar nu vreau altele în schimb.

TATA VA CÂNTA ÎN CERURI

N-o să-i mai aud trompeta, După ziua grea de muncă,

Cum răsună-n Casa Mare Deal și vale, cu căruța,
Și nici buzelor pe frunte Ore-n șir pândeam momentul
N-o să le mai simt căldura, Ca să sar la tine-n brațe,
Înainte de culcare. Pe-un picior să mă dai huța.

Nici la masă împreună, Era mare, cât un munte,

Din oglindă a ta făptură Fiu de dac și de roman
Îmi făcea mereu cu ochiul. Și de-a lui Ștefan cel Mare,
Și nici la mâncat cireșe Sânge de român prin vene,
Din copac direct în gură. Capul alb, ca un troian.

11
 74, 23

Lângă Mama, o pereche, Gospodar ca el mai rar,

Că-i invidiau și sfinții, Din galop trecea-n alură,
Cei picați de prin icoane. Avea mâinile trudite,
Încăpeam cu toți la masă Iar țărâna de sub unghii
Și copiii, și părinții. Mirosea a arătură.

Dacă începea să cânte, Avea mâini ca două aripi

Mai ceva ca patefonul. Să fi vrut putea să zboare,
Îl păstrez ca amintire, Căci avea curaj cât zece
Avea voce, cor de îngeri, Parcă-l văd cum se desprinde
Mama… îi ținea isonul. De la prima încercare.

De o vreme cântă-n ceruri,

Cântă fără de simbrie,
Dac-aș ști anume unde…
Și cu ambii ochi legați,
L-aș cunoaște dintr-o mie.

Cornelia CLIMOV
CAII MEI

Când vântul șuieră prin ploaie O clipă poposesc pe aice

Aud cum caii-anii mei
Cu coamele în vâlvătaie
Se trec în goană-niște zmei.
Și-așa aprinși ajung la poartă
Și zborul li-e așa fierbinte,
Că trec furtună peste soartă
Cu ochii țintă înainte.
Și se opresc ei din galop
Și mă privesc cu îngâmfare
O clipă doar. Nu stau pe loc,
Căci timpul n-are amânare.
Se lasă apoi luați de vânt
Și l-aș ruga frumos: Amice,
Tu n-ai putea să fii mai blând?
Dar timpul parcă nici n-aude,
Mereu el este prea grăbit
Și-mi zboară „caii” nu știu unde,
Oare pornesc spre infinit?!
Ș-apoi îi văd în depărtare,
Trecând grăbiți peste coline
Și se topesc în praf de soare,
Lăsând „galopul” lor în mine.

Miriam DABĂU
FLOARE DE CIREŞ
(îmi plac cireşele, vouă nu?)

Floare albă de cireş, Se desprinde câte-o floare

Floarea primăveri calde,
Prin mirosul tău trimiţi
Zâmbete şi bunăstare.
Printre frunze verzi căzute,
Ciripit de turturele,
Îşi fac cuibul câte zece
Şi-alte zece dorm la soare.
Când o boare de vânt bate,
Ce se duce-n depărtare
Mesager prin lumea mare.
Fluturi roz şi mov duc mierea,
De pe flori aduc polenul
Pregătind cu multă grabă
Cireşica să apară.
Luna mai e luna voastră
Flori de primăvară albă.

12
 Să ne cunoaștem semenii

Elena VOLCINSCHI,
scriitoare, Romănia

Eroina de pe copertă, în cadrul acestui număr de revistă, este cunos-

cuta scriitoare din România, Elena VOLCINSCHI. Vă prezentăm o scurtă
biografie a ei și a rodului muncii sale pe tărâmul literar.
S-a născut în localitatea Movila-Ruptă, jud. Botoşani, în anul 1951, ac-
tualmente locuind în oraşul Pantelimon, jud. Ilfov. Absolventă a Facultăţii de
Psihologie – Bucureşti. E membră a Societății Scriitorilor Români, de aseme-
nea, membră a Uniunii Scritorilor Europeni cu sediul la Lyon-Franța (Filiala
Craiova) și membră a mai multor asociații și fundații cu diverse profiluri de
activitate. A publicat mai multe cărți, printre care: Când toamna-și plânge desfrunzirea, Clubul Pensi-
onarilor, Când zorii țin în palme roua, Lângă portalul toamnei, Oameni, locuri, fapte; La margine de
amurg, Târzielnice iubiri, Iubită Doamnă, Cu slove toamna-mi înfrunzesc, Descult prin lumea slovelor,
Slove în veşmânt de toamnă, Amurguri și anotimpuri, Preludi autumnale, Nostalgii din vremuri trecute,
Poeme din vadul vremurilor. În curs de apariție: În cer cresc trandafiri albaștri (roman).
Antologii în care este prezentă cu poeme:
1. În așteptarea sărutului promis - Ion Toanță.
2. Preludii pentru fluturi - Daniela Toma.
3. Simbioze lirice - Rodica Elena Lupu.
4. Despre alte cărți și alți scriitori - Florin Grigoriu.
5. Aripi de înger - ediție îngrijită de Camelia Pantazi-Tudor.
6. Istoria dacilor - prof. Al. Giurăscu.
7. Izvorul Cuvântului - Prietenii.
8. Carmen-Rodica Elena Lupu
9. Antologia Unghenenilor, ediție îngrijită de scriitorul Victor Cobzac - Chişinău, Rep. Moldova.
10. Sub curcubeul prieteniei - antologator Maria Niculescu.
11. Antologia USE la aniversare - 2017, antologator Mihai Ulmeanu, vol. trilingv (franceză,
germană, italiană).
Colaborează cu diverse reviste:
Revista „Ilustrațiunea Română”- Craiova. Coordonator cultural al revistei pe zonele Moldova
şi Muntenia.
Revista - Independența Română - Editura Culturală Istorică „Stoika”, Bucureşti.
Revista Societăţii Scriitorilor Români
Revista de Cultură Internațională „Cervantes”.
Revista „Antim” - ed.Valentin Rădulescu.
Revista „Oglinda literară”, ed. Dorel Vidraşcu.
Revista „Impact cultural”, ed. Valy Nițu.
Revista Societăţii Scriitorilor Români - ed.George Ursa.
Revista ,„Ion”, ed. Florin Grigoriu.
Revista Eminesciana - ed. Mihai Catruna și alte reviste On-line.
Traduceri poetice în limbile: italianä, rusă, finlandeză, franceză, engleză.
Colaborări cu diverse posturi de radio şi televiziune.
Colaborări în domeniul muzicii folk, ușoară, populară.
Coordonator și colaborator în domeniul civic și cultural, diverse.
A susţinut proiecte culturale pentru elevi, atât din țară, cât şi din Rep. Moldova.
A obținut diverse diplome de excelenţă și de merit, plachete, cupe și medalii atât pentru acti-
vitatea literară, cât şi pentru civism.
Redacția
13
 74, 23

Adelina ALCAZ
FEMEIA DE FIER, CU INIMĂ DE AUR!

Vara, duminicile des-de-dimineață, urcam dealul cu bunica la biserică. În drum spre ,,Casa lui
Dumnezeu” , bunica mereu îmi spunea câte o povață. Multe dintre ele mi-au devenit ,,icoană” pen-
tru toată viața. Dar cuvintele cele mai des rostite de buna erau: ,,Dumnezeu lucrează prin Oameni”!
Avea bunica dreptate. Aici aș vrea să-i aduc recunoștință Doamnei Elena Volcinschi, un Om deosebit
cu o inimă mare, de o sensibilitate aparte, cum rar mai întâlnești în zilele noastre! Oare câți dintre
noi suntem gata să oferim masa, casa, ultima bucățică de pâine sau poate ultimul ban din buzunar
pentru copiii uitați în Centrele de plasament sau pentru cei vârstnici, neputincioși de la Centrele de
azil?! Doamna Elena le face cu atâtea dăruire nu de o lună sau de două, ci de ani de zile. În discuții
cu dumneaei mereu zice: „ar fi bine să ne gândim la cei mai triști și necăjiți ca noi!” Nu mai amintesc
câte proiecte sociale, culturale duce dumneaei în spate fără a aștepta susținerea statului. Câți saci, dar
saci cu cărți în Limba Română a adus dumneaei în bibliotecile din Republica Moldova. Atunci când
vorbește despre frații de peste Prut, înghite noduri și îi joacă ochii în lacrimi. Lacrimi de durere, de
drag față de Neam și Țară! O mână de Femeie care le face și le poate face pe toate! Zic eu, Femeia
de Fier cu inimă de Aur! Vă mulțumesc, dragă Doamnă Elena Volcinschi, pentru tot ceea ce faceți,
cât timp există Oameni de care dați dovadă Dumneavoastră, lumea nu este de tot pierdută! Da, vorba
bunicii ,,Dumnezeu lucrează prin Oameni". Am avut norocul să vă cunosc. Să ne trăiți, Om Bun!
…………………………………
Victor COBZAC
LADY IN RED
Poetei Elena VOLCINSCHI
Cunosc o Doamnă de o frumusețe ra-ră, Toreador cu pana-n mână, cine e în stare,
Înaltă ca un brad, zâmbet fer-me-că-tor, Fără aripi să coboare, ca roua matinală,
Un Poet cu verticalitate... de in-vi-di-at, Astăzi și întotdeauna, un ostaș la datorie,
Ne-am întâlnit... la Constanța Ca ea, plină de descântec,
sub același tricolor! greu rămâi pe verticală.

Femei ca dânsa se-ntâlnesc destul de rar,
Dacă-i s-o descriu, femeie săr-bă-toa-re,
Să n-o observi... de-gea-ba... mai trăiești,
Îmbrăcată-n rochie de bal,
fină ca macul dat în floare.
Când se îmbracă-n roșu, jos coboară cerul,
I-atâta de femeie și totodadă... floare,...
Înger de prin icoane, asemeni, Mona Lisa,
La mulți bărbați... le fuge...
țărâna de sub picioare!

CU CAPUL SUS,
CA O REGINĂ
Acrostih „Elena VOLCINSCHI”
Elena, glas ca de vioară Veni pe lume ca un sfânt
Lumină, dragoste... în toate, Odată pentru totdeauna
Elena-i ca o primăvară, La margine de legământ
Noian de vise, co-lo-ra-te, Cu stea în frunte, ca și Luna
Așa-i de când o știe... lumea! Inima ei, e ca o floare,
Nu încerca s-o tragi pe sfoară,
Se scoală, merge înainte
Cu capul sus, ca o regină
Hotărâtă să reziste
Indiferent ce timp i-afară!
14
 Daniel PETRIȘOR DUMITRU
PRIETENUL DE PE PĂMÂNT

Iubirea mea, tu ești minunea Dacă te pierd, se pierde vraja

Ce-mi luminează-un Univers!
Mai bună-mi pare (astăzi) lumea
Ești Armonie-n cânt și-n vers.
Căci sunt îndrăgostit de tine,
Ești trup și suflet și ești gând.
Prin ochii mei pătrunzi în mine,
În ochii tăi eu mă scufund.
Porți chip angelic de fecioară,
Ai trupul unui trandafir.
Sufletul tău este-o comoară,
Sunt mai bogat ca un emir.
Când am plecat prin galaxie,
Cu destinația Pământ,
Nu bănuiam ce-are să fie,
Că nu voi mai putea să cânt.
Mi-a spus-o însuși Creatorul
C-am să trăiesc câteva vieți,
Până îmi voi găsi amorul,
Pe mine (oare) mă aștepți?
„Nu tot ce zboară se mănâncă!”
Nici ce-i frumos este și bun...
Tu ești o lume într-o nucă.
Dacă te vreau, eu sunt nebun?
Cât e de importantă coaja?
Doar miezul trebuie să-l strâng.
Și-atunci degeaba-ncep să plâng..
Iar de va fi că înc-o dată
Să mă renasc pe-acest Pământ,
Nu tu vei fi cea vinovată
De toate relele ce sunt!
Tu ești micuța mea prințesă,
Eu știu că vei rămâne vis!
Nu astă lume nu ne lasă...
Noi ne-ntâlnim în Paradis!
Ai fost și vei rămâne încă
„Prietenul de pe Pământ”
Când ești cu mine sunt o stâncă,
Când tu nu ești devin mormânt.
Dar noi suntem o galaxie
De sentimente și de dor!
Să te urăsc că ești Femeie,
Să nu-l ascult pe Creator?
Deși îmi pare crudă soarta,
Nu pot să fiu un răzvrătit!
Nu voi ca eu să închid Poarta
Ce duce către Infinit!
Rămânem două emisfere,
Care își au propriul destin
Închis în trupuri efemere...
Tu mă aștepți? Eu am să vin!

CÂT DE MULT TE-AM IUBIT!

Trezește-te, iubito, iată!, Cu buzele, săruta-ți-voi palma,

Natura-ntreagă e-nflorită!
Și roua căzută e beată,
Știind cât de mult ești iubită.
Hai, vino, și trupu-ți așterne!
Divanul de flori te așteaptă.
Ai brațele mele drept perne
Și-o pătură îndelung parfumată.
Pătrunză în tine mireasma
Înfloritelor taine din rai.
În sferă alăturea-mi stai.
Plutim amândoi. Simfonia
Culorilor adie suavă prin Cer...
Un veac să dureze magia
Acestui prea dulce mister.
Tăcem. Fericirea e mută!
Dimineață-i? Tresar aiurit.
Iubita-mi pe altul ascultă?
Cât de mult te-am iubit...
Cât de mult te-am iubit!

IZVORUL IUBIRII
În lumea largă să-mi găsesc destinul, Atât de tânăr și nevinovat,
Mi-am pus crucea pe umăr și-am plecat. Când m-am culcat alături de-o femeie;
Nu bănuiam ce dulce e veninul Copil eram, dar m-am trezit bărbat
Și nici că a iubi e un păcat. De-a pururea-nrobit în galaxie.

15
 74, 23

Da-atunci m-am dăruit cu totul ție,
Să-ți simt sub mine trupul fremătând.
Atâta de frumos avea să fie,
De trupul tău, când mă trezeam flămând!
Acum te port mereu cu mine-n gând,
Unicul talisman al vieții mele,
În ochii mei încerc să te cuprind,
Destinul meu e-aici, nu printre stele.
Mă las sub vraja dorurilor tale
Când lângă mine ești, simt că plutesc,
Imun devin la toate cele rele,
Nicicând de gând n-am să te părăsesc.
Destinul meu este să te iubesc,
Iubirea-mi pentru tine-i a mea cruce,
Pe mine ție azi mă dăruiesc,
O veșnicie, singuri, vom petrece!
Izvorul dragostei să nu mai sece,
Să curgă dorurile de amor,
În universu-ntreg, apoi să plece,
Iubirea s-o împartă tuturor!

Lidia VRABIE
Ce frumos! Și eu nu mai sunt
Și astăzi plouă departe de toate
peste țărisoara mea. ci sunt aici, acasă,
Exact ca și atunci cu ambele picioare
Cu șase ani în urmă pe pământ.
Plouă ciobănește, Nu mă mai doare nici un dor,
nu știu a câta zi, nu mă mai doare niciun gând...
Plouă atât de liniștit, Ce liniște și bucurie!
atât de curat... Ce sentiment profund!

DOR DE PLOAIE

Undeva, departe, Şi mă chinuie un dor,

Plouă ciobăneşte... De îmi vine
Picături, fără număr, să le las pe toate!
Cad din cer. Dacă aş putea să zbor!
Ploaia stropeşte Dor de țara-n care plouă,
Şi, cu dăruire, adapă, Dor de frunza care creşte,
Rod să fie. Dor de zarzărul din prag
Sfănta apă!
De măicuța ce zămbeşte...
Mă cuprinde o tristețe
Închid ochii... şi visez...
Împletită din trei fire:
Țara, Palmele le țin căuş.
ploaia ciobănească Picături de ploaie cad,
Şi o dulce amintire. Nori, în suflet, am ascunşi.

Dima DRAPAC
EREDITAR

Astăzi de dimineață când m-am trezit

nu puteam să fluier
această neputință mi s-a pus pe suflet
ca o verighetă pe deget care nu încape

astfel și neputința tatei i se punea pe piept ca o bucată de plumb când nu îi reușea chipul
Maicii Domnului precum își dorise el pe răstignire.
16
Astăzi de dimineață când m-am trezit și am privit peste geam
am simțit răsuflarea puilor de iepuri din cușca
mea de acasă,
Acasă era bine,
Acasă era și trist
Acasă toată Copilăria
dacă îl aveam pe tata
nu era mama
și invers.
Raritatea meselor cu toții împreună a devenit o glumă la care se și râde, la care se și plânge.
Până am plecat și noi
tot într-o glumă.
La care nu a mai râs nimeni
nu a mai avut cine.

Eu am simțit durerea tatei în fiecare daltă din cuierul beciului

Durerea tatei era și în coasă
Durerea tatei era și în aluatul plămădit cu sudoare.
Durerea tatei, mai mult ca toate era în copacii altoiți
Acolo s-a ascuns durerea lui mult timp după anii tinereții

Tata nu a purtat niciodată pălărie

Tata nu a purtat niciodată nici șapcă, nici bască, nici nimic
Tata a umblat mereu cu capul dezgolit în fața soarelui
Fiindcă tata toată viața a făcut răstigniri și s-a închinat la ele.

Maxim MELINTI,
preot, biserica GHIDIGHICI

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA – UN CĂRTURAR,

POLITICIAN ȘI IERARH ROMÂN DE SEAMĂ
150 de ani de la trecerea la cele veșnice

Mitropolitul Andrei (din botez Anastasie) Șaguna s-a născut pe 20 dec.

1808/1 ian. 1809 st. n.), în Miscolţ (Miskolc), în Ungaria, într-o familie origi-
nară din Grabova, care trece în 1814 la catolicism. Își face studiile gimnaziale
la Miscolţ şi gimnaziul călugărilor piariști Pesta (abs. 1826).
La 29 dec. 1826 trece la ortodoxie printr-o declarație scrisă în limba
latină, din convingere și pentru că aceasta a fost religia strămoșilor.
Între anii 1826-1829 urmează studii de filosofie şi drept la Universitatea din Pesta şi de Teo-
logie la Seminarul Ortodox din Vârşeţ, azi Serbia (din 1829). În 1833 intră în obștea monahală a
mănăstirii sârbești Hopovo, unde a fost tuns în monahism, cu numele de Andrei. Hirotonit ierodi-
acon. Profesor la Seminarul Teologic din Carloviț (Karlowitz, în Voivodina, Serbia) și secretar al
„Consistoriului arhidiecezan” de acolo (din 1834); ieromonah, protosinghel, „asesor” (consilier)
mitropolitan și „administrator” (locțiitor) de egumen la mănăstirile sârbești Iazac (din 1838) și
Beșenovo (din 1841). A fost arhimandrit și egumen la mănăstirile Hopovo (1842) și Covil (1845).
După anul 1842 a funcționat un timp în calitate de profesor în secția română a Seminarului Teo-
logic din Vârșeț și „asesor” al Consistoriului de acolo. Mărturisea mereu: „De o sută de ori dacă
m-aș naște, tot preot m-aș face”.
17
 74, 23

La 15/27 iun. 1846 a fost numit vicar general al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu, iar
la 2 dec. 1847 a fost ales episcop. În această calitate a lucrat mult pentru renașterea românilor din
Transilvania, ridicarea chipului moral al clerului și al credincioșilor: „Pre românii transilvăneni din
adâncul lor somn să-i deștept și cu voie cătră tot ce e adevărat, plăcut și bun să-i atrag”.
La 12/24 dec. 1864 Andrei Șaguna a devenit arhiepiscop și mitropolit al reînființatei Mitropolii
a Transilvaniei, cu reședința la Sibiu.
Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei prin numeroase memo-
rii înaintate Curţii din Viena și independența ei administrativă și națională: „Biserica Ortodoxă din
Transilvania trebuia să fie o instituție națională”.
După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad şi Caransebeş, a con-
vocat un Congres naţional bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (sept.-
oct.1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancţionat
de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care a condus Biserica transilvăneană până în 1925. Prin-
cipiile fundamentale ale acestui statut – autonomia faţă de stat, sinodalitatea, adică participarea laicilor
(2/3) alaturi de clerici (1/3) la conducerea treburilor bisericeşti – au stat la baza Statutului de organizare
a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948.
Școala teologică sibiană va cunoaște o nouă etapă de dezvoltare și înflorire, odată cu venirea la
Sibiu pe scaunul arhieresc a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Din toamna anului 1846, acesta a dispus
ridicarea „cursului clerical” de la șase luni la un an, introducând noi materii de învățământ: Teologia
Pastorală, Metodul învăţătoresc, Exegeza și Gramatica românească. Scopul acestei inițiative a fost ca
tuturor „candidaților la preoție să le fie dată posibilitatea să fie și învățători și astfel să corespundă și
mai bine misiunii lor culturale de luminători ai poporului”.
Pe tărâm cultural, a organizat învăţământul elementar şi mediu ortodox românesc din Transilva-
nia. Punându-i sub îndrumarea Bisericii, preoții-parohi erau directori ai şcolii „poporale” din parohia
lor, protopopii „inspectori” ai şcolilor din ,,tractul” lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul) „inspector
suprem” al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic. La sfârşitul păstoririi
sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproape 800 de şcoli „poporale”, un liceu cu 8 clase la Braşov
(înfiinţat în 1850), cu şcoală reală-comercială (înfiinţată în 1869) la Braşov, un gimnaziu cu 4 clase la
Brad (înfiinţat în 1868). Documentele din arhiva jud. Alba demonstrează sprijinul bănesc dat de moţii
din Bazinul Arieşului pentru edificarea localului din Brad. Contribuţia cea mai mare a avut-o Andrei
Şaguna cu cei 2000 de fiorini dăruiţi gimnaziului. La inaugurarea gimnaziului de la Brad a participat
şi Avram Iancu care a rostit un frumos cuvânt despre folosul culturii naţionale ce va fi chemat să o
răspândească şi acest gimnaziu între moţii din Zarand.
La îndemnul lui, s-au scris peste 25 de manuale şcolare. La Sibiu cursurile de teologie au fost
ridicate de la 6 luni la un an (1846), iar în 1953 a înfiinţat un Institut Teologic-Pedagogic la Sibiu,
care-i va purta numele: „Seminar Andreian” sau, mai târziu „Academia Andreiană” (1922-1948), cu
două secţii teologice (doi, apoi trei ani de studii) şi pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând
câteva case pentru nevoile şcolii şi internatului, pentru studenţii teologi şi
preoţi; a tipărit o serie de manuale didactice - lucrate de el însuşi sau de
profesorii Institutului. A trimis numeroşi tineri la Studii de specializare
la Universităţile din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi
fundaţiile create de el.
A avut un rol însemnat, alături de Ioan Pușcariu, la fondarea „Aso-
ciaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Ro-
mân” (ASTRA), fiind primul ei preşedinte (1861-1866).
La 25 aug. 1850 se deschide la Sibiu „Tipografia eparhială”, înte-
meiată pe banii lui Şaguna, unde se tipăresc abecedare, catehisme, bu-
coavne, cărţi de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie şi geogra-
fie, pentru şcolile săteşti-parohiale, pentru gimnazii şi, mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu.
Apreciat pentru activitatea desfăşurată, în 1850 primeşte titlul de baron.
La 1 ian. 1853 a înfiinţat ziarul „Telegraful Român”, singurul ziar din România cu apariţie neîn-
18
treruptă până astăzi şi care va găzdui în paginile sale problemele teologice și ale învăţământului în ge-
neral. În anul 1857 începe strângerea fondurilor pentru o nouă catedrală în Sibiu. Împăratul contribuie
cu 1000 de galbeni, iar Șaguna cu 24 000 de florini.
În 1858 Șaguna publică Biblia, a cincea după Biblia de la București (1688), a lui Ioan Bob
(1795), a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni de la Petersburg (1819) și cea de la Buzău (1854) a lui Filotei.
Șaguna face îndreptări de limbă și îi scrie prefața. El se declară de acord cu teoria circulației cuvintelor,
în sensul că „acea limbă este bună, care e înțeleasă de toți românii de pretutindeni”. În 1870 a dispus
ca în fiecare parohie să se țină cursuri serale pentru „neștiutorii de carte”.
Ca „om politic”, a îndeplinit un rol de seamă în anii 1848-1849; preşedinte al Marii Adunări
Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la BIaj din 3/15 mai 1848, delegat de Adunare să
prezinte revendicările româneşti împăratului la Innsbruck, Olmutz şi Viena, apoi Guvernului din
Pesta în anii următori, fie singur, fie cu alţi delegaţi ai românilor - a prezentat în mai multe rânduri
memorii către împărat, cu doleanţele naţiunii române, după 1860 a fost membru în Senatul imperial
din Viena, în 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-poli-
tice a românilor de la Sibiu (1861) şi al Congresului naţional al românilor de la Alba Iulia (1863);
după crearea Statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcţiei ,,activismului” în viaţa
politică a românilor transilvăneni. Îndrumător şi sprijinitor al preoţimii şi al credincioşilor, ctitor
al bisericii din Guşteriţa, lângă Sibiu. Eminescu caracteriza așa pe ierarh: „Destoinic diplomat,
Șaguna a fost un om politic din creștet până în tălpi, cum n-a fost vreunul din conducătorii noștri
bisericești”.
În 1870 a fost ales membru de onoare al Acacademiei Române. Preşedinte de onoare al Socie-
tăţii „Transilvania” din Bucureşti. Prin testament, el și-a lăsat toată averea Mitropoliei Transilvaniei,
„spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.
Andrei Șaguna a trecut la Domnul în anul 1873 (28 iun.), la Sibiu, fiind înmormântat în satul
Rășinari, jud. Sibiu.
În ședința din 21 iulie 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canoninizarea
Mitropolitului Andrei Șaguna. Astfel, la 29 octombrie 2011, în cadrul sfintei liturghii din Catedrala de la
Sibiu, a avut loc proclamarea canonizării mitropolitului, care de acum va figura în calendarul bisericesc
ca Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, având ca zi de pomenire – 30 noiembrie.

Operă:
Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor de religie ră-
săriteană, Sibiu, 1849, 15 p.;
Adaos la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naţionale...”, Sibiu, 1850,
23 p.;
Memorial prin care se lămureşte cererea românilor de religiunea răsăriteană din Austria pentru
restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane, Viena, 1851 şi Sibiu 1860, 23 p.;
Elementele Dreptului canonic al Bisericii drept credincioase răsăritene..., Sibiu, 1854, XXIV +
183 p.;
Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de Ia întemeiere până în zilele noastre, 2 vol.,
Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut şi în traducere germană, la Sibiu, în 1862,
făcută de Zaharia Boiu şi loan Popescu);
Compendiu de Dreptul canonic al unei sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici, Sibiu, 1868,
XLVIII + 452 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1885, XLVIII + 440 p.; ed. a III-a, Sibiu, 1913, XLVIII + 440 p.); a
apărut şi în traducere germană „Compendium des Canonischen Rechtes...”, Sibiu, 1868, 449 + XLIV
p., iar din germană în rusă „Kratkoe izlojenie kanoniceskago prava”, St. Petersburg, 1972; parţial tra-
dus în limbile greacă şi maghiară;
Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale unei, sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici cu
comentarii, Sibiu, 187 1, LII + 548 p.;
Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1972, 8 + X + 302 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1878, XV + 270 p.).

19
 74, 23

Postume:
Memorialul arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei baron de Şaguna sau Luptele naţionale po-
litice ale românilor, 1846-1873, Sibiu, 1889, XIV + 408 p.;
Memoriile arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Saguna din anii 1846-1871, Sibiu, 1923, 112 p.;
Gheorghe Tulbure, Mitropoliții Şaguna. Operă literară. Scrisori pastorale. Circulări şcola-
re. Diverse, Sibiu, 1938, X + 460 p.;
Andrei Şaguna, Predici, cu un studiu introductiv de pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, CX + 219 p.
Opere editate de Şaguna: Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Sibiu, 1855, 200 p.; Chiria-
codromion, adecă cuvântări bisericeşti pentru fiecare duminecă a anului, întocmite de Nichifor Teotoke...
cu un adaus de cuvântări pentru sărbătorile domneşti..., Sibiu, 1855, 473 p.; Tâlcuiala Evangheliilor în
Duminecile învierii şi ale sărbătorilor, Sibiu. 1857, 206 p. (ed. a II-a, 1860); Manual de Teologia Mora-
lă creştinească... Sibiu, 1855, VIII + 300 p.; Biblia, adecă dumnezeiasca Scriptură a Legii cei Vechi şi
Noi după originalul celor saptezeci şi doi de tâlcuitori din Alexandria.... 2 vol., Sibiu, 1858, XXII + 920
+ 240 p.; Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sibiu, 1867, 478 p.
A reeditat aproape toate cărţile de slujbă, între care se impun cele 12 Mineie (1853-1856), după
ediţia de la Buda, din 1804-1805.
A tradus din slava veche: Hirotesierul (1861), Rânduiala sfinţirii bisericilor(1862) şi Rânduiala
sfinţirii de episcop (1965).

Bibliografie generală:
IORGA, Nicolae. Andrei Șaguna / Iorga N. Oameni cari au fost / Ed. îngr., pref. și coment. de
Iu. Colesnic. – Chișinău, 1990. – P. 44-52.
PĂCURARIU, Mircea. Șaguna Andrei / Mircea Păcurariu. Dicționarul Teologilor Români,
Ediția a doua revăzută și întregită, Editura Enciclopedică. – București. – 2002. – P. 468-471.
PĂCURARIU, Mircea. O viață dăruită Bisericii și Neamului. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna,
Mitropolitul Transilvaniei. Sibiu: Editura Andreiana, 2012.
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Momentul Șaguna în istoria Bisericii Transilvane // Magazin Isto-
ric. – Nr. 6, iunie/1997. – P. 3-6.

POEZIE DE ANUL NOU
I. Ce frumos era odată,
se-ntâlnea frate cu frate,
mirosea a pâine coaptă,
pe la fiecare poartă.
II. Nu erau avuți, cu bani,
oamenii erau gospodari
și în fiecare casă, omul
te primea la masă.
III. Iarna semăna a iarnă,
cu troiene și cu neauă,
se-mbulzeau intrând pe poartă
cu colinda, de altădată!
IV. Pe cuptor, cei mici și mari
încăpeau și se jucau, n-aveau
timp de plictiseală, ieșeau
și la săniuș, afară!
V. Astăzi, toate s-au schimbat,
cică ne-am modernizat, nu mai
Anastasia ȘETHMAN
intră omul în casă, dar așteaptă
mult la poartă.
VI. Și apeluri preventive faci
la frate și la rude, nu mai
intri ca altădată când
treceai pe lângă poartă.
VII. Obiceiuri și tradiții
s-au pierdut de-a lungul
vieții, astăzi, fetele, băieții,
alte au ei interese.
VIII. E rușine, azi, să mergi
cu colinda pe la porți...
satul meu este bătrân, nu
mai latră azi nici câini.
IX. Ce frumos era odată,
Se-ntâlnea frate cu frate
Mirosea a pâine coaptă,
Pe la fiecare poartă!
20
 Dumitru MIRCEA
POMUL CU PERE DE AUR
(urmare din nr. 73)

Nu e ceva nefiresc să dorești să cucerești lumea.

(Autorul)
PARTEA ÎNTÂI
Capitolul 3
4
Alte munci, cele de la moară.
Tata, din cauza cărăuşiei, ades nu era acasă. Şi când mai mulți gospodari
mergeau la moară, iar tata nu era acasă, cine să se ducă?! Mama, dulcea și fru-
moasa mea mamă, mă trimitea pe mine. Când se dădu, odată, sfoară-n țară că se
merge la moară, priveam cu mare plăcere cum lumea tăbârcea saci spre căruțe
trase de cai. Degrabă, pornii să tăbârcesc și eu.
Dar chestiunea cu moara nu e simplă. Și ea nu începe cu ziua în care se
macină făina. Se are grijă, mai întâi, după ce se va scoate ce s-a pus la copt în
cuptor, să se arunce pe vatra fierbinte porumb; și el se numea mai apoi porumb dat în cuptor. Anume
din el ieșea făină minunată, precum și de la soiul bun. Porumbul, în acest fel, nu se usca, ci se cocea și
căpăta culoarea auriu-cafenie – niște grăunțe ce puteai chiar să le mănânci, fără să mai aștepți a face
mămăligă. Ai mei nici nu admiteau să se ducă la moară cu boabele crude – din ele ieșea făină hospoasă,
iar mămăliga era amară. Noi dădeam popuşoi în cuptor, îi scoteam şi când ploua, dezghiocam știuleții.
Afară plouând, noi ne-aşezam în casă la cald şi curăţeam popuşoi, umpleam sacii cu boabe numai bune
de măcinat. Lumea satului, la fel, n-aştepta o vreme frumoasă pentru a se duce la moară, ci alegea una
rea, când ploua și era mâzgă. Păi să piardă ea zile de aur de vară pentru moară? Și se aținea calea spre
satul vecin, unde era moara, într-o zi cu glod, căruțele abia mișcându-se pe drumuri. Numai ce auziai
răsunând mahalele: ,,La moară, la moară! Mergem la moară”. Şi lumea alerga care cu ce-avea: un sac,
doi sau chiar și-un tobultoc! Cei cu căruțele, pe lângă sacii lor, ajutau și pe alții. Mai ales pe văduve.
De obicei, la moară din casa noastră se ducea tata sau fratele. Dar veni și rândul meu, chiar dacă eram
încă copilandru. Carele înotau prin glod și se striga: ,,La moară, la moară!” Mama, știind că tata nu-i
acasă, mă întrebă: ,,Te duci? Îți încerci puterile?” Iar eu, în loc să mă fi scârbit, că era trudă, îmi luciră
ca nicicând altădată ochii. Eu demult așteptam acea clipă! „Cum nu mă duc? îi zisei. Mă duc!” Și-mi
trecea prin minte: „Dacă are încredere-n mine, înseamnă că-s flăcău!” Mama m-a ajutat să încarc sacii.
Trei la număr. Din vale mai urcau câteva care cu saci oprindu-se ba la o poartă, ba la alta: „La moară!
La moară!” Vecinul nostru a încărcat 4-5 saci în căruțe. Eu, însă, necunoscând ce-i moara și necântă-
rindu-mi puterile, m-am aventurat într-o poveste care chiar nu venea pe potriva mea. Caii mai înotau
pe drumurile încă desfundate trăgând căruțele pline. Abia ieşeam din sat, lăsând în urmă potopul de
glod ce înghițise satul. Moara noastră de vânt, cocoțată pe-un deal, lângă cramă, nu mai era și, iată-ne
nevoiți a merge la vecini pentru a măcina făină. Ei aveau o moară mecanică, într-o vale pe nu departe
de şosea. Prin acele locuri, spre moară, nu mai trecusem. Iar văgăunile întâlnite în cale, după care locu-
rile satului cu ulițe și râpe adânci, cu case și grădini încărcate de rod, mi-au înfiorat inima – drumurile
șerpuitoare, părând altfel decât ale noastre, mă duseră ca și cum în altă lume, o lume la care ochiul
abia se acomoda. Degrabă răsări însă moara și senzațiile anterioare dispărură. Privirea mi-o captă o
clădire prăfuită. Ea ascundea mașinăria din care se ivea făina, de grâu sau de porumb. Auzisem de mai
multe ori de acea moară şi fantezia mi-o desenase ca pe ceva ce-ar pogorî de pe alt tărâm – o pădure
(de poveste), o casă veche și-un morar alb (de făină). Tablou rupt din basme. Întâlnind cu adevărat
maşinăria cu fiare, de care nici prin minte să-ți treacă, am rămas să stau bunghit în ea. Clădirea, înaltă,
ascundea o construcţie cu niște pereţi masivi, cu ferestre mici și prăfuite, având un acoperiş, de ase-
menea, imens – mie mi se părea întins cât lumea și înalt până la cer, o casă ridicată într-o ogradă fără
gard în care încăpură toate căruţele. O ușă, la fel, mare, cu praguri abrupte făcea intrarea în ea. Încă
de-afară, prin geamuri prăfuite privisem povestea dinăuntrul clădirii – cu morarul alb și cu fabuloasa
mașinărie – pe cât îmi permiteau petele mai luminate ale geamului prăfuit. Nu vedeam cumsecade și-
21
 74, 23

atunci când nu-mi era clar, îmi puneam întrebarea: „Oare ce Dumnezeu e-acolo?” Venii însă în pragul
morii și mă uitai ce e înăuntru. Ceea ce-mi creionase fantezia despre moară nu se deosebea foarte mult
de ceea ce-mi înfățișau ochii. Fiarele, adunate într-o adevărată mașinărie, cuprindeau întreg spaţiul,
iar toate împreună ale morii – cele două coșuri, unul, în care se toarnă boabe și al doilea în care curge
făina, morarul alb pe punte și zgomotul fiarelor – creau senzaţia de ceva uluitor. Pe podea, cu vreo doi
metri mai jos de nivelul de-afară, unde stăteam noi, zăceau sacii ce așteptau să fie turnați în coşul în
care se turnau grăunţele. Drept în față, celălalt coş – pentru făină, unde se și încărcau sacii. Pe stânga,
lângă un alt rând de scări – neobișnuit de abrupte, aproape vertical – ce duceau în sus, la al doilea și-al
treilea etaj, printre mașinărie, aștepta cu gura căscată, spre a înghiți ce se va turna în el, coşul ce primea
grăunţele. Anume din el, prin o gaură lacomă, pe căi necunoscute, grăunțele nimereau în maşinărie în
care se-nvârteau și apoi treceau prin valţuri fiind fărâmițate, de unde, ajunse-n niște coşuri mici, se și mă-
cina, iar deja jos, în coș, curgea făina curată. Am prins rând la a măcina. Căci, era multă lume. Pentru că,
trebuie să știți: pe-acea vreme, moara, ca și bisericile, era una la câteva sate. Iată de unde se-aduna lume
în ușa ei. Stăteai şi patru ore până îți ajungea rândul să torni grăunțele în coș. În asemenea cazuri, bărbații
veniți la moară, se mai retrăgeau pe la vreo casă a vreunui gospodar cu vin bun. Se duceau bieții oameni
prin mahalale să omoare timpul care, atunci când aștepți, trece greu, dar mai cu seamă, să bea un pahar
de vin, să mai prindă la puteri, să poată tăbârci sacii în și din moară. Că nu e șagă să-i dai jos din căruță,
să-i cobori pe scări înalte, să-i deșerți în coş, să încarci făina și apoi să-ți mai rămână puteri să-i scoți din
moară ca să-i încărci în căruţă… Așa încât, mergeau să bea o picătură de vin, să se înfrupte din sângele
Domnului. Eu mai auzisem poveşti cu moara cu acele faimoase vizite la oamenii cu vin bun și hotărâi să
mă duc și eu. Dar eram încă copilandru! Copilandru nu bea vin alături de cei mari. Cu toate acestea, am
mers cu ei. Lăsasem pe-un consătean să supravegheze carele cu saci și merseserăm. Venirăm la o casă pe
nu departe de moară. Băui și eu un pahar de vin. Mi-a prins, ca să vezi, bine pe urmă. În același timp, nu
aș fi vrut ca, de vreme ce-am mers cu ei, să refuz, să nu fiu în rând cu lumea, să creadă că mă fudulesc, că
sunt mândru. Nu-mi amintesc prea bine aspectul acelei case, ceea ce țin minte clar e că în odaia în care
intraserăm se-nvârtea o puică de fată cu ochi ucigător de frumoși, lucitori și neastâmpărați, și-n acel caz
nu-mi mai trebuia nici vin, nici nimic. Cuprins de fiori, îmi doream doar să stea cât mai mult cu noi. Ea ne
servea cu vin. Și observai că unul dintre-ai noștri, un flăcău foarte glumeț și chipeș, o cunoștea, de vreme
ce vorbea cu ea, ba mai mult, îi făcea și ochi dulci. Copila, îmbujorată. Eu mă rușinam să-i adresez vreo
vorbă. Dar atunci când, totuși, îmi prindea privirea, nu mă împotriveam. O urmăream cu cea mai mare
atenție sorbind-o cu ochii. Ea, învăluită de aerul presurat cu pudoare de la care, până la amorezare, era
doar o scânteie – o vorbă a cuiva, o ocheadă şi se ivea-n faţă o poveste de amor. Îmi plăcu nespus acea
casă de gospodar! Ieșind afară, mai privisei o dată ograda largă, poarta înaltă și grădina minunată – de
parcă aș fi dorit să le țin minte pe multă vreme. Am plecat, dar mult timp încă după aceea chipul fetei
din casă mi-a tot răsărit în față. Pesemne, îmi atinse o coardă mai fină a sufletului, atunci atât de fraged.
Grija cea mare, însă, care nu ne părăsise pe toată vremea cât băusem vin în casa omului, și oricât de
bine ne-am fi simțit în preajma copilei cu ochi lucitori și neastâmpărați, era pentru saci, pentru căruțe pe
care le părăsisem lângă moară. Și atunci când ne luarăm rămas-bun de la gazda cu vin bun, întețirăm pașii
spre carele noastre. Iar ajunși la moară, tocmai venindu-ne rândul, hai fiecare cu sacul său înăuntru, în în-
căperea adâncă și în același timp și înaltă. Fiecare, înşfăcat sacul de la locul lui şi cu el la pragul de moară,
de unde în coș. Mare chin pentru mine acea mișcare cu sacul în cârcă – de la car până la coș! Crezusem, la
început, că cineva mă va ajuta (cum mama mă ajutase acasă), va pune mâna să ducem sacul în doi. Dar mă
înșelasem. Fiecare își înşfăca sacul și cu el până la coș. Tăbârceau fără ostoi. Eu încă așteptam – poate ci-
neva mă va observa că nu pot ridica sacii. Stăteam la căruţă privind cum dânșii cară – uimitoare privelişte!
Ca niște furnici, încolo-încoace, de parcă nici n-ar fi cărat saci, iar eu mai așteptam la căruţă. Într-o clipă mi
se lumină în minte: „D-apoi, degeaba aștept! Trebuie să-i car singur!” Mai nu-mi dădură lacrimile, mi se
ridicară noduri în gât și tot atunci – înțelegând care-i treaba cu moara (să-ți duci singur sacii și să-i torni în
coș) – am înșfăcat unul din saci și cu el în moară. Din pragul ei, odihnindu-mă un pic, i-am târât, de unde
aveam, de unde nu aveam puteri, la coşul de grăunţe. Mai era cineva înaintea mea și-mi trasei sufletul. Și
cât așteptam lângă coş, hai să mai privesc cum lucrează maşinăria. Așa încât, dacă până atunci îl avusesem
pe morar doar în închipuire, de data aceea îl priveam dinaintea mea în carne şi oase! Nu se deosebea, vreau
să zic, de cel din poveşti, de cel pe care mi-l desenase fantezia – acelaşi om alb, cu haine ca de nea, pătat de
22
făină, cu ochi lucitori şi cu zâmbet frumos, senin, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Precum știam,
om de-o mare bunătate. Nici pomină să ocărască pe cineva sau să ridice vocea. La nevoie, mai ajuta lumea.
Când vedea vreun pici, mai mic ca mine, cobora scările și înşfăca el sacul. Urmăream, printre zgomotul
asurzitor (vuiau roţile mari cu dinţi rotite de lanţuri), orice mişcare a maşinăriei ce producea la rândul ei o
mie și unu de sunete de tot neamul. Atent și la mișcarea oamenilor – unii încărcau făina, alţii scoteau sacii
afară. Vedeam și zâmbetele morarului cocoțat pe schele, nu-mi scăpau nici gesturile lui – printre rotirea
roţirilor. Mai petreceam cu privirea câte-un omulean cu sacul în spate ieșind afară. Şi-n acel haos, dar tot-
odată şi armonie, în plin zgomot asurzitor de batoze, veni și rândul meu la măcinat! Dispărură din vedere
grăunţele omului dinaintea mea, le înghiţise coșul și nu se mai vedea zare de grăunte. La prima vedere, pă-
rea că trebuia să torn și eu, dar nu! Îmi amintii ce-mi zisese mama: „Să nu torni deodată, după cel de înain-
tea ta. Să lași să mai treacă puțină vreme, să reușească să se macine făina lui! Să nu se întâmple ca, venind
la coșul de făină, să iei făina lui și nu pe-a ta! Dacă el n-a avut grăunțele date-n cuptor?!” Și-amintindu-mi
de ce-a spus mama, așteptai să torn, mai ascultam zgomotele morii. „Păi nu pot să iau făina altcuiva! îmi
roiau gândurile în cap. Să mă pomenesc că duc acasă o făină străină, care să nu fie din grăunţe uscate?” Nu
voiam nicidecum să duc acasă făină rea. Urmând povața, huştiuliuc! şi eu sacii în coș care îi înghiți. Apoi
venii liniştit la coşul în care curgea făina. Omul dinaintea mea şi-o culegea pe-a sa.
Îl lăsai să-și adune ultimele rămășițe cu căuşul. Și iată apăru momentul fericit! Odată ce se ter-
mină făina omului, moara începu să se curețe lucrând în sec și se ivi făina mea, una de aur! Galbenă,
uscată și cu un miros amețitor. În zgomotul plăcut al măcinatului, o turnam cu căușul în sac! În clipele
când curgea, totul în moară se contopi: maşinărie, instalaţie, morar, saci, grăunțe. Poate, printre toate,
era şi visul cuiva sau trăirea din câmp a țăranului surprins la strânsul porumbului... Am măcinat. M-am
ales cu o făină mirositoare – din bob copt în cuptor. Și apoi am avut la masă mămăligă foarte gustoasă.
5
Relaţia cu tata se dovedi a fi una specială. Când se afla acasă, îmi petreceam tot timpul lângă el,
orice ar fi făcut: c-ar fi săpat sau curăţat pomii, c-ar fi ascuţit araci sau ar fi făcut curat la vite. Stăteam în
preajma lui mai ales când sădea pomii, în acea lucrare îmi simţeam cel mai viu legătura cu el. Îmi încre-
dinţa (ca unui pici) să ţin puietul zicându-mi: ,,Ia ține-l așa. Că trebuie să crească drept!” Avea ce-avea
cu noțiunea „drept”: ,,Să crească drept, tu să crești drept!...” Prea poate, în închipuirea lui acel „drept”
o fi însemnat multe de toate, dar din care, neapărat, nu ar fi lipsit: ,,arătos, frumos, sănătos”. O fi avut în
vedere și semnificația de „dreptate”; iar a fi drept înseamnă a fi de partea adevărului, a fi drept înseamnă a
fi și frumos, și semeț. Păi cine nu vrea să fie frumos? Cine n-ar vrea să crească drept, nicidecum strâmb?
De aici, orice sădea, se îngrijea să stea drept. Aşa, dreaptă, îi creştea via; așa, drepți, se înălțau copacii;
așa, drepți, creșteam și noi, copiii! Avea o dragoste mare față de vie, iar eu mereu stăteam lângă el: fie c-o
sădea, folosind cârlige sau butaşi, fie c-o altoia. În doi, trei ani urmăream cum creşte, cum i se lungesc și
se-ntăresc viţele; așadar, martori ai ivirii pe lume a primilor struguri aurii. În al treilea an via ce-o sădea
dădea rod, iar în al cincilea acele tufe dădeau câte-o coșarcă de poamă. M-aflam mereu împreună cu tata.
Cu atât mai mult, când admiram corcanii de la tufele altoite în doi doldora de rod. Mereu împreună, căci
nu se putea să crească vreun lăstar fără să știu eu. Îl ajutam primăvara la curăţat via, deseori dându-mă
cu părerea: ,,Coarda aceasta e de roadă”, „Viţa asta urmează a fi tăiată”, „Călăraşii – minunați. Corcanul
acesta îl tăiem”. Și tata văzându-mă atât de priceput, îmi încredinţa și mie să curăț, însă, vreun butuc, nu
mai mult. Și el mă învăța: ,,Uite, vezi! Vițele acestea puternice și sănătoase le tăiem. De ce? Pentru că se
îndepărtează de trunchi. Nu e bine să lungeşti via, o strici! De alt an, din acest corcan o să crească viţe
noi!” Şi astfel ne creştea via, noi având grijă de ea. Vara lăstăream, scurtam lăstarii și, pe la început de
toamnă, puteam deja să ne înfruptăm din strugurii ce se coceau înainte. În octombrie culegeam. Anterior,
însă, săptămâni la rând trăgeam raite la tufele ai căror struguri se coceau devreme și, pur și simplu, le
pustiam. Tata nu ne ocăra, pentru că fiind sorturi de masă – şasla, raisler și traminer – tocmai aceea le era
destinația: să ne servească pe noi, să avem din ce ne-nfrupta și îndulci. Pentru că, din roada acelor tufe nu
se făcea vin. Vin făceam doar din sorturile vechi. Noi, cum se zice, mâncam poama nouă – poamă nouă
în gură veche! Dar ne înfruptam și din sorturile vechi: cudercă, taras, crască, corniţă, fragă sau leondor,
căci, nu ştiu dacă în grădina noastră mai rămânea ceva neatins.
Iar când venea ziua de cules – mare sărbătoare! Deși muncă, n-o puteai numi muncă, căci adu-
cea plăcere. În acele zile, cu soare, ale unei toamne aurite, după ce tata obișnuia să lăse poama să se
23
 74, 23

coacă bine căzând frunzele de pe tufe, veneam cu toţii înaripaţi în grădină şi pe rânduri, de la un capăt
la altul, cu coșarca lângă noi culegeam. Umpleam panere, gustând, firește, din struguri, din cei mai
frumoşi, neputând-ne stăpâni de la cei strălucitori care erau amarnic de dulci. Nu foloseam cuțitul sau
foarfecele la cules ciorchinii, îi rupeam cu mâna știind foarte bine de unde: de la noduri! Apăsam cu
unghia și, cranț! strugurele e în coș! Întreaga lucrare ne-aducea bucurie. Pe mine mă treceau fiorii când
vedeam strugurii aurii, de chihlimbar, neatinşi, pe care îi aşezam cu grijă în paner. Aduceam coşuri în
ogradă, unde le descărcam și umpleam cada – una de 700 de litri. Dacă n-ajungea ea, mai scoteam una,
de 500 de litri, mai mică sau un poloboc. Însă sentimentul cel mai intens al bucuriei îl trăiam atunci
când culegeam tufele de fragă, mai ales cea neagră, care, în afară de-a da o roadă uimitoare – de la un
butuc umpleam un coş – mai răspândea și-o miroznă neasemuit de îmbătătoare. La asemenea butuci
noi mai zăboveam. Fraga albă, minunată și ea, și la gust, și la culoare – una cu adevărat de aur. Că nu
mai vorbesc de leondor, alb și negru, ce ne stârnea încântarea, noi fiind aplecați spre strugurii mari cât
palma, bătuți și străluictori. De gust nu mai vorbesc, că te năucea. Nici crasca nu ceda acelor sorturi.
Mai venea cuderca, cu nuanța ei aurie, dar și cu dulceața ce făcea să te zgârie în gât, urmată de corniță,
de taras... Şi duceam coşuri în ogradă de umpleam cada. Culesul ne lua o zi sau două, rar se întâmpla
mai multe, căci nu ne codeam când era vorba de-așa muncă. Ne strica un pic plăcerea faptul că mama
și tata nu ne dădeau voie să culegem în goana cea mare, ne puneau să strângem bobițele de sub tufe și
noi consideram aceasta: tăiere din elan! Ni se zicea: „Păcat să rămână bobițele pe jos! Cum nu se cade
să calci pe-o fărâmitură de pâine, aşa nu se poate să lași bobiţe pe jos!” Și noi îi ascultam, că n-aveam
încotro. Mai glumeam pe seama aceasta: ,,Bobiţă la bobiţă – se face o rochiţă!” În două zile nu rămânea
zare de poamă în grădină – toată în căzile de sub gutui, lângă verandă.
Tata lăsa cada să fiarbă în voie. La umbră, fierbea un must cu spumă roz, căci poama neagră o
amestecam cu cea albă. Beam şi noi câte o cană neuitând de fiecare dată să mustuim; de, să nimereas-
că strugurii la fund. Și dacă beam acel must, negreșit, ne rămânâneau mustăți. Minunea de băutură,
mustul, făcându-ne să trăim o stare de exaltare. De aceea, tot mustuiam cu drag. Nu pot să-l scap din
vedere pe tata. Căci el era comandantul acelei opere care se numește: prepararea vinului! Avea grijă
să spele căzile de cu vreme folosind apă clocotită în care punea frunze de nuc, alte mirodenii. Le usca
apoi la umbră, le corcolea și, la vremea potrivită, le-avea la îndemână, precum și poloboacele. Iar dacă
se făcea mustul acrișor, începea scurgerea răvacului. Din poama culeasă – sorturi mai vechi și mai noi
– una străcoaptă, lăsată pe vița-de-vie până la strălucire, ieşea un vin de zile mari! Răvacul îl duceam
în beci cu vedrele și-l turnam pe vrană în butoaie – butoaie curăţate, mirositoare – durate din stejar. Nu
le umpleam, lăsând loc pentru fierbere. Şi după ce răvacul se aşeza, aveam un vin-băutură minunată,
licoare de la zei… Atât de bun, încât ai mei dădeau și la copii câte-o guriţă. Era un vin ce ţinea și de
sete, şi de mâncare. Iar în casă la noi nu ne aşezam la masă fără ulciorul cu vin. Era de folos, mai cu
seamă, la muncile câmpului. Eu ades îi auzisem pe părinţi zicând, după ce se întorceau de la deal:
„Vinul acesta ține de sete şi de mâncare!” Așezați pe prispă, la început sleiți, prindeau iar la puteri.
Deveneau refăcuţi, buni de treabă la orice muncă. Cana de vin făcea minuni. Nu se făcea multă licoare
de aceea de la zei, 700 de litri. Dar, cu părere de rău, nu ajungea până-n vară. Unii cumetri se înnădeau
la noi, ne beau vinul zicând că-i mai gustos. Se mai adunau rude, oaspeți și pe vară nu mai rămânea
nimic. Tata, darnic până a-și da și cămaşa de pe el, nu știa să pună stavilă pofticioșilor. Se ducea des cu
tocitoarea după licoarea din pivniță. Și-mi părea rău, pentru că-n lunile de vară, când veneau muncile
grele, în butoi nu mai era vinul nostru-băutură minunată. Iar în toiul verii vinul bun e la preţ de aur.
Mai dădeam și la teasc. Nu înainte însă ca tata să-și mai facă de cap – în sensul frumos. Își spăla
picioarele și o parte din mustuială, băgată-n saci și puși într-o covată, o călca cu piciorul. Mai păstra acel
obicei arhaic, de-o seamă cu mâca. Dar de, ce puteai să-i faci? Așa-i era hatârul. Făceam haz pe seama
lui: „Dacă ai teasc, de ce te mai urci cu picioarele-n covată?” Privindu-l cum calcă în „tescuitoarea lui”,
îl admiram, totuși. Curgea un vin limpede! La teasc, plăcerea și mai mare. Aduceam mustuiala din cadă
și-o așezam în teasc pe care îl învârteam. Trebuia să învârți cu putere, iar jos, în lighean, se scurgea vinul.
Tescovina o duceam pe arie, pe care, apoi, o dădeam la pasări sau servea ca îngrăşăminte pentru grădină.
Lucru haios de la datul la teasc era că, tot gustând să vedem pe cât de bun e vinul, ne-amețeam.
Era toamnă!...

24
 Lilia PLINSCHI

DOR ÎN AVERSE
(fragment din cartea în curs de apariție la editura ANCESTRALA)

BUNICILOR NOȘTRI

Atât de mult ați vrut să învățăm,

O viață mai ușoară să avem,
Să lăsăm plugul, sapa într-o parte
Și să luăm cu noi un dor de carte.

Ne așteptați acasă zâmbitori,

Ne petreceați cu lacrimi uneori,
Atâta pentru noi ați suferit,
Că în vacanță ambii ați murit

Ca nu cumva să ne-ncurcați la carte

Cu simpla și banala voastră moarte,
Ca nu cumva să pierdem vreun grăunte
Din rodul cărții de voi neștiute.

Nu bănuiați, voi, suflete curate,

Că toată-nțelepciunea e prin sate,
Că școala voastră preț pe lume n-are,
Bunicii noștri – Oameni de valoare!

Într-o zi...
Într-o zi vei înțelege că mai sunt oameni frumoși
Însă calea pân-la dânșii trece prin ciulini țepoși,
Că valoare adevărată nu-i ce-i scump, ce strălucește,
Ea-i modestă, foarte rară și în inimi se găsește.

Că un foc ce-a ars în suflet niciodată nu se stinge,

El mocnește pentru omul cărui inima îi plânge.
E de-ajuns o răsuflare ca cenușa să ia foc.
Dacă ai astfel de suflet, ești un om cu mult noroc.

Că aproapele îți este cel cu sufletul pereche,

Casa ta e cea mai scumpă, chiar dacă e mică, veche.
Viața e un drum cu pietre, tu alegi unde să mergi:
Pân-la colț după o pâine sau sus stele să culegi.

Că semința-nțelepciunii de prin cărți n-o prea culegi,

Prin urcușuri, coborâșuri singur rostu-ți înțelegi,
Ca să faci bine la lume și s-ajuți pe fiecare
Nu e semn de slăbiciune, ci puterea cea mai mare.

25
 74, 23

EU NU AM SUFLET...

Eu nu am suflet, suflet sunt, Sunt zile negre când mă duc

Mi s-a lăsat un corp în grijă Și plâng în nori cum plânge corbul,
Și-o inimă precum o schijă Apoi mă-ntorc din nou la corpul
Să le fiu sfetnic pe pământ. Ce mi-a fost dat să îl conduc.

Sunt zile când ușor mă fac Eu nu-mi doresc să fiu mărunt,

Și pot zbura ca porumbelul, De-aceea, am grijă de mine:
Cu aripa-mi cuprind tot cerul Muncesc, mă rog, când pot fac bine,
Apoi revin în piept și tac. Căci nu am suflet, suflet sunt...
DONATOR DE SUFLET

Unii donează sânge, alții donează bani, Nu poartă-n piept medalii, n-au diplome de-onoare,
Dar donatori de suflet sunt oameni foarte rari. Muncesc pe-ogorul vieții, cum face orișicare.
Bucățile de suflet ei le-mpart ca pe o pâine Dar unde nu s-ar duce, pe unde n-ar intra,
Și cât n-ar rupe astăzi, mai mare va fi mâine. Măcar un colț de suflet în urmă vor lăsa.
Deci, fiule, reține: când suflet vei dona,
Și pe pământ și-n ceruri mi-a râde inima.
Nu te mândri cu corpul, nu tu l-ai făurit,
Fii mândru de-al tău suflet. La câți l-ai împărțit?

LUI D. MATCOVSCHI

Întâi de toate, țara ne-ai cântat Întâi de toate, ai scris de omenie,

Și pe dușmanii ei i-ai blestemat. De toate câte-au fost și au să fie.
Întâi de toate, ne-ai doinit părinții Nu ai uitat să cânți ale noastre sate,
I-ai pus în rame de icoane, precum sfinții. Și știu că tot a fost întâi de toate.
UNORA

Mi-au aruncat cu pietre-n suflet, Să-mi fac din suflet sărbătoare,

să înțeleagă de-i adânc, să am putere să zâmbesc,
În inimă mi-au bătut cuie, În inimă să-mi pun altare
să vadă dacă am să plâng; pentru acei ce îi iubesc;
Mi-au luat pâinea și icoana Să coc o pâine sub icoane,
crezând că astfel am să mor, să le-o împart, căci i-am iertat
Eu n-am murit, mi-am legat rana Au vrut ca să mă umilească,
și am pornit spre viitor. dar să mă-nalț m-au provocat.
IA-MĂ, VIAȚĂ, SUB ARIPĂ

Ia-mă, viață, sub aripă Vânturi m-au bătut și brume,

Și mă-nvață să trăiesc. Sufletul mi-a degerat;
Am făcut din ani risipă, Tinerețea-i prin albume
Iar azi clipe prețuiesc. Și de mine a uitat.

Pe de-asupra-mi corbii țipă

Și mă blestemă cumplit.
Ia-mă,viață, sub aripă
Că de ei am obosit...
26
 INSOMNIE

Ca un stol de rândunele peste sat se lasă noaptea,

Eu închid ușa și geamul deschizând cu grijă cartea,
E o carte c-o poveste, care se numește „Viața”
Enigmatică și scurtă ca o ,,Bună dimineața!”

Greirii își văd de treabă: cântă opera lor mare,

Aripile obosite se dezmiardă prin cuibare,
Semnele de întrebare se ascund după perdele
Căutând răspunsuri clare în privirile spre stele.

Doarme liniștit motanul, cu fălci mari ca o gutuie,

El se vede-n cizme roșii, cum pe scări de aur suie.
În grădină, sub fereastră, cade câte-un măr prin somn,
Se visează-n rai și-o mână îl culege de pe pom.

Chiar de-obloanele-s închise, ușile le-am încuiat,

Luna plină ca o hoață în odaie mi-a intrat
Și în suflet mă privește ca un magic ochi de-argint
Încercând să scoată taine din al sorții labirint.

În privirea rece-a lunii eu mă-nalț spre al meu cer

Și-mi aștept din nou cocorii ca să-i țes într-un lăicer,
Noaptea asta-i cât o viață și de-abia e la mijloc,
Oare m-am trezit acuma sau nu am dormit deloc?

Mihaela CIUBOTARIU
TE ROSTESC....

Te rostesc în verde crud, cu inserţii de stamină,

dintr-un miez rotund de floare, ascunzând bucăţi de cer,
numai ochii tăi pot face, din ploi calde, colier,
într-o primăvară aspră, îmbrăcată în lumină.

te aştept în zborul nud dincolo de zarea oarbă,

sus, în norii de absint, unde-mi fac de-o vreme veacul,
să-ţi şoptesc vreo două stele şi-un poem cusut cu acul,
de pe aripa iubirii oglindită jos, în iarbă.

te ascult printre mesteceni, pân-la marginea mirării

pe când valsul înserării ne-nfăşoară mut şi plin,
iar iubirea mea albastră, cu nuanţe de pelin,
se îmbracă cu decenţă, în mătasea aşteptării.

te respir dintre cireşii care ning a viaţă lungă

şi se-agaţă cu-ndârjire de frunzişul alb din cer,
tu, un înger cu-aripi drepte, al iubirii mesager,
vii să-mi povesteşti fiorul care astăzi mi se întâmplă.
27
 74, 23

te rostesc în miezul vieţii, răspicat, cu intonaţii,

ca pe un poem albastru cu trei strofe în răspăr,
îngânat în lungi silabe şi bucăţi de adevăr,
doar vocalele rotunde par să-mi fie aliaţii.

te aştept la mal de viaţă, când tăcerea se despică

în felii de fericire, ce în inimi pot să-ncapă
răsărind dintre cuvinte oglindite ca-ntr-o apă
sărutându-mi cu blândeţe, mâna mea ce-ți pare mică.

RISIPIRI

Se risipeşte iarna, iubite, şi se-ascunde, În vama unor clipe trecând de mântuială,

atâta frig sub pleoapa ce pentru tine-a plâns, vei vinde despărţiri într-un bazar sordid,
de nu te-ncape raiul şi nu ţi-e de ajuns, când clarul tău de lună, prea palid şi timid,
iubirea fără caznă, ce vrea să te inunde. ascunde lupii tineri sub snopi de îndoială.

se-ntorc cocorii-n grabă şi invadează cerul, când orice răsărit în ochi îţi va rămâne
din aripi ridicând până la tine-un zid, şi pleoapa străvezie se-nchide sub ninsori,
doar eu ştiu taina rănii şi-a fiecărui rid, un ţipăt lung se-opreşte, în atrii prea bătrâne,
ştiu cum se sparge cu un sărut tot gerul. iar zâmbetul tău dulce mă vindecă de nori.

zăpezile se-ntoarnă, scrâşnind adânc din dinţi, printr-un ungher de suflet te-ai aşezat de strajă,
pe braţul drept al nopţii, vom tatua trei fluturi, în tropote de cai, cu fiori de-argint în şa,
strângând avar lumina, pe buzele de ciuturi, în fiecare curcubeu te pot îmbrăţişa
din setea unor îngeri, ce ning din rai, cuminţi. şi-ţi port iubirea-n mine, închisă într-o coajă,

nămeţi înalți clachează şi-n carnea ta arzândă, să învăţăm măsura traiului în doi,
luceferi îşi fac cuibul rememorând vecia, sub semnul unor vorbe rostite în amurg,
în efemerul clipei găseşti doar bucuria, când ploi de stele, cu ochi albaştri, curg,
gutuilor amare, ce stau în ger, la pândă. peste iubirea noastră, trăită într-o joi.

se risipeşte iarna, iubite, şi te chem,

să-mi fii o primăvară sub cerul meu solemn.

VIAŢA

E viaţa şir de întâmplări confuze, e viaţa-un teatru ce n-are doar o scenă,

un început necopt de iarnă fără sens, cu mulţi actori, ce replici scurte-nvaţă,
când lacrima-i de fapt, un mic condens, din cartea albă, fără de prefaţă,
pe un perete tapetat cu mii de scuze. ce nu mai poate dezlega nici o dilemă.

e viaţa joc de-a omul fără nume e viaţa o arhivă de-ntâmplări

pitit între vitralii, cu margini aurii, şi raiului vom tot plăti chirie,
nu ştii când pleci, aşa cum nu ştii când vii, trăind frumos această nebunie,
ce e hazard sau ce e rugăciune. urcând şi coborând în grabă scări.

e viaţa doar o trecere confuză,

prin anotimpuri, fără călăuză.

28
 Mihaela CIUBOTARIU

DESPRE SUFLETE DEZVELITE ȘI EMOȚIILE PRIMULUI FIOR

Literatura română, bogată şi fermecătoare prin multitudinea de texte create cu multă imaginație,
la capitolul teatru adolescentin este ceva mai carențială. Mariana Bendou, prin experiențele acumulate
de-a lungul carierei sale de dascăl s-a confruntat cu această lipsă și s-a hotărât să facă ceva în această
direcţie, reuşind cu măiestrie şi răbdare să ţeasă cu migală intrigile unor piese de teatru deosebit de
actuale şi ingenioase. O fină cunoscatoare a caracterelor în formare, folosind un limbaj cât mai aproape
de realitatea adolescenţilor, a reusit să dea viaţă unor personaje moderne, cu iz parfumat de alinturi
dulci, lucru ce le dă personalitate şi o notă comic-primitivă. Aceste alinturi ale personajelor răspund
cumva unei nevoi comune a generaţiilor trecute, dar şi a generatiilor actuale de reprezentare a mediului
familial din care provin, manifestandu-se ca o prelungire a cadrului casnic, astfel încât desprinderea
să fie mai ușor de suportat. Autoarea foloseşte la maxim farmecul și naturaleţea vârstei personajelor,
frumos încadrată în contextul actual, ştiind exact dozajul de sentimentalism împletit cu obrăznicia şi
îndrăzneala specifică vârstei, reuşind să clădeasca piesele de teatru astfel încât cititorul să se poată
transpune cu totul în mediul uşor desuet, devenind un personaj din piesă. În așa tip de scriere nu poţi
pătrunde decat desculţ, atingând cu tălpile goale gingășia anilor cruzi, astfel încăt să guşti cu simplitate
intrigile ţesute cu fineţe şi beatitudinea tinereţii, forând cu delicateţe sufletul fragil al tinerilor, al senti-
mentelor lor nude, expuse dramatic pe polițele neşlefuite ale vieții. Subteranele conștiinței și labirintul
existențial se aliniază în limbajul simplu, aproape respirabil, între limitele dantelate specifice logicii
fine, în cuvinte aliniate firesc, reașezând simboluri după o regulă doar de autoare cunoscută, astfel
încât să fim pătrunși de calmul meteoric al existenței lor. Această carte pare o ființă de sine stătătoare,
identică cu respirul de cuvânt al autoarei, ca o îngemănare a suferințelor și a bucuriilor trăite. Stau
între cele două, cartea și autoarea, cu ochii închiși și îmi dau seama că fiecare iradiază altceva, autoa-
rea un calm absolut desprins din gândurile așezate vertical, iar cartea un sublim azur prin intensitatea
reflecțiilor dintre coperte. Nici nu aș putea să mă detaşez. Sunt convinsă că scrierile, implicit cartea,
poartă o semnătură atipică, autentică, unică. Au fost iscălite cu genele umede răsfirate şi răsfrânte în
lumina ochilor. De câteva ori am simțit năvala lacrimilor, săpând cărări şerpuite pe obrazul cuminte,
după fiecare amintire armonizată cu sufletul, după fiecare înmugurire a ideilor, după fiecare act descris
cu inima. Suferințele și bucuriile se regăsesc în buchete de sentimente așternute pe hârtie greu de ega-
lat, într-un rafinament artistic aparte, sculptând în suflete adevărate spirale de azur. D-na MARIANA
BENDOU a lăsat poarta spre inimă deschisă, poarta străjuită de miresme de liliac în floare, permițând
luminii înțelesurilor să năvălească binevoitoare, oferindu-ne cheia spre cele două sensuri, întuneric și
lumină, copilărie şi adolescentă, aflate într-o simbioză ireal de dulce și parfumată.
…………………………….
Mariana Bendou s-a născut pe 29 decembrie 1962 la Oneşti, ju-
deţul Bacãu. Debutează literar în adolescenţă cu poezie şi proză în an-
tologiile Cenaclului „Zburătorii”, Oneşti,
îndrumat de regretatul profesor Gheorghe
Isbăşescu, membru USR. Debutează literar
ca autor în anul 2009, cu volumul de ver-
suri bilingv „Amour Amazigh / Dragoste
de Om Liber”, Ed. Karta.ro, Oneşti. Pro-
fesoară, scriitoare, membră LSR, propune
cititorilor săi, dar mai ales adolescenților,
piesa de teatru „DAN-DĂNDĂNUȚ”, un text care ilustrează raportul dintre
adolescenţi şi societate. A inițiat şi a organizat doi ani consecutiv (2016 şi
2017) la Oneşti, Festivalul Naţional de Teatru pentru Adolescenți „Lumini şi
umbre”, sub egida Asociatiei Culturale „Clubul - EXPRESIA IDEII”.

29
 74, 23

Participanţi la prima ediţie a Festivalului Participanţi la cea de-a doua ediție a Festivalului

Natalia MAZILU-MIRON

PERLELE lui Grigore Vieru

Spunea cândva basarabeanul meu Și-a iubit mult originile.

O vorbă prea frumoasă: Semna-n caiet cu pana:
,,Deși pământul se-nvârte mereu, „Dintre toate religiile
Eu m-am născut acasă!’’ Cea mai frumoasă-i Mama!”

Nu a visat s-ajungă-n Cosmos, „Voi, ce frumoși ne sunt părinții,

Dar îl chema trecutul. Părinții mei, părinții tăi!
Gardul ghimpat l-ar fi dat jos, Așa frumoși sunt numai sfinții!”
Numai să treacă Prutul. Spunea la pământenii săi.
Îl durea crunt realitatea. Mărturisea printre mulțimi
Scria tremurând un condei: Despre iubirea bărbătească:
„Degeaba a venit libertatea, „Dacă aș avea două inimi,
Dacă frații nu se cunosc între ei!” Una aș vrea să gândească.”

Ades îi lăcrima privirea Îndrăgostit și el fiind,

Rostindu-și citata măreață: La lumea întreagă povestește:
,,Dacă n-ar fi iubirea, „Femeia este al cincilea anotimp,
M-aș teme de viață.” În care sufletul se odihnește...”

Și astăzi -l aud cum zicea Ne-a lăsat Grigore Vieru

O vorbă nu întâmplătoare: Celebre-perle nestemate.
„După iarbă, modestia este cea Apoi a plecat condeierul
Mai des călcată în picioare.” În ceruri, să scrie citate.

30
 Tudor ROȘCA
ABURCĂ-TE

Pe când viața îmi dase o lecție pe lume
Și se ținea de mine și eu de ea la fel,
Pe când înțelesesem cum să mă port mai bine
S-o folosesc din plin, să fiu cu ea fidel,
Parc-o pășeam corect, mai mult îi dam cu dreptul,
Mă socoteam în ea un as, un priceput,
Lucruri nefaste, grele, le respingeam cu pieptul
Și reușeam din plin să fac ce-am de făcut.
Aveam experiență, de viață mare stagiu,
Credeam în mari izbânzi și nu în mici greșeli,
Purtam respectul ei, îi dam al meu omagiu,
De-ale ei mari probleme nu mă temeam defel.
Chiar dacă-ai mei copii sunt risipiți prin lume,
Viața nu-mi pare grea și nu mă simt străin,
Mă bucur de ai mei, de ce nu și de mine?
Fac doar atât cât pot, dar să fie divin.
Sper viața mult să țină, să fac ce n-am făcut,
Că planurile de mine se prind ca într-un lanț,
Să trec impasul vieții, al ei mister, tumult,
Să depășesc cu fast al vieții adânc șanț.
De-o ai și-i simți splendoarea, viața e o avere,
Te strădui s-o respecți, s-o ai pentru mult timp,
Să nu precupețești a ta putere, vrere,
Aburcă-te pe ea, pe ale ei înălțimi.
Fă-ți loc aicea-n lumea asta mare, amară,
Acuma dă din coate, ca să fii împlinit,
De ce n-ai reușit, deloc rău să nu-ți pară,
Bazează-te pe ceea ce-acum ai de făcut.
În viață cât n-ai vrea, nu le mai faci pe toate,
Că viața unui om e scurtă-n Univers,
Aicea fă atât cât s-ar putea, prea poate,
Că orice om în timp are un interes.

Eugenia DAVID
CONFESIUNEA UNEI FANTEZISTE
SAU PERSISTENȚA AMINTIRILOR
(urmare din nr. 73)

Timpul trecea de la o lună la alta. Scrisorile lui Valentin îi plăceau

Janei din ce în ce mai mult, începea să se obișnuiască cu ele. «Vai de mine!
Aștept răvașele lui. Mă ajută să uit de singurătate. Are un suflet curat, e
frumos și talentat, delicat și sensibil. Inima lui bate pentru mine».
«Dar Vlad? se întreba ea. Ce-i cu Vlad? El și-a făcut alegerea, să fie fericit. E obligat să fie», își
tot repeta Jana, însă în interiorul său nu era deloc sigură că Vlad și-a găsit fericirea.
Când imperfecțiunea lumii și tristețea îl exasperau, Valentin dădea frâu liber pesimismului:
«Vai, Jana, ce se petrece cu mine? Nu am nevoie de nimeni în afară de tine. Așa cred acum. Ești
cea mai frumoasă şi gingaşă fiinţă din lume. Așa cred în fiece clipă. Vei rămâne cea mai gingaşă şi mai
frumoasă. Așa voi crede mereu. Ce dor adânc îmi e de tine! Îmi amintesc de tine ca de un vis enigmatic,
voluptuos. Îmi pierd pur şi simplu mințile. Când ai dispărut, m-ai desfiinţat. Mă tem până și să rostesc
cuvântul «iubire». E ca un deșert însetat de apă. Iar tu nu ești decât un miraj, o iluzie. Şi sufletul meu e
plin de durere. Cum să scap de ea?
O mare tristețe îmi cuprinde fiinţa, timpul zboară fulgerător și tu ești departe. Timpul zboară
necruţător și eu comunic cu oameni care îmi sunt total indiferenţi. Și cu ce mă ocup? Întreprind călă-
torii absurde de la o zi la alta, sperând ca un imbecil că totul se va soluţiona de la sine. Nimic nu se
soluţionează de la sine, Janeta mea dragă. O mângâiere amară înainte de somn că ziua de mâine va fi
mai fericită decât cea de azi. Ba bine că nu. Nu va fi... Nu are de unde.
Acum sunt prea beat ca să pot cugeta! Sunt beat de numele tău, iubito! Mă auzi?! Îmi sorb soarta
mea amară și nu doresc să mă trezesc din această beție! Al naibii ce ghinionist sunt – iată un adevăr
care e greu să fie contestat, în care e greu să nu crezi. Nu fi atât de zgârcită la scris! Ascultă de îndemnul
compatriotului tău (un gânditor genial pe nume Petre Darienco) care e plin de idei progresiste. Am sub-
liniat cel mai pasional rând din articolul publicat în ziarul «Ucraina Literară»: «Trebuie să devenim şi
mai apropiați, să ne împrietenim și mai mult...». Parcă a citit gândurile mele cele mai sacre! Îl cunoști,
iubito? Transmite-i că e telepat, că îl întrece până și pe Wolf Messing. Iubita mea, îţi mai aduci aminte
31
 74, 23

de umila mea persoană? Sau totul a fost un vis, doar un vis de foarte scurtă durată? A fost o explozie
de tandrețe şi atât? Nu, a fost ceva mai mult decât realitate, a fost ceva fantastic! Şi nu pot uita nimic
oricât aş încerca. Fără tine mă simt complet dezarmat şi neputincios. Am obosit de așteptare, de dorința
de a te vedea. Ce mai faci, îți mai amintești din când în când de mine? Scrie-mi, te rog, numărul tău
de telefon, poate că voi reuși să-ți sun vreodată. Trimite-mi fotografia ta (ce banală și primitivă posi-
bilitate de a te vedea și de a te imagina). Da, în scrisoarea de ieri, mi se pare, m-am lăudat că simt un
aflux de energie creatoare. M-am pripit. Toată noaptea am căutat cel puţin o metaforă mai mult sau mai
puțin reușită și n-am găsit-o. Fie, termin de scris. Te iubesc, Jana! Te iubesc profund. Al tău, Valentin».
Valentin și Jana nu se prea refereau la relațiile lor familiale. Doar o singură dată el a remarcat
cu tristețe: «...Viața mea intimă. În acest domeniu se atestă un haos de nedescris. Simt o insatisfacție
amară de la tot ce mă înconjoară, de la ceea ce-mi oferă condiţia mea cotidiană, deoarece în fiecare
zi doresc să te văd doar pe tine, să te aud doar pe tine, să discut doar cu tine. Din scrisoarea ta am
priceput că nici relațiile tale familiale nu-ți aduc bucurie. Ce-ar fi să ne petrecem împreună concediul
de vară? În munții Carpați, acolo natura e magnifică, cu peisaje splendide, cu aer de munte și puțini
vilegiaturiști. O putem lua cu noi și pe fetița ta. Gândește-te și acceptă. Te iubesc. Al tău, Valentin».
Și Jana acceptă. Teo își petrecea vacanța în Caucaz. Aproape niciodată nu se odihneau îm-
preună. Jana nu ardea de dorință să-l însoțească. Cu ce ocazie? Într-o vară, după ce se întorsese de la
odihnă în orașul Gagrî, o duduie de la Leningrad, pierzându-și de dragul lui «liniștea și somnul», sosi
la Chișinău. Aduse cu ea multe sticle cu coniac (probabil lucra la o fabrică de băuturi spirtoase) și îl
căuta prin tot orașul. În sfârșit îl descoperi la piața centrală, unde el cu Jana făceau cumpărături. Când
urcau în troleibuz, tânăra de la Leningrad strigă jalnic în urma lui : «Teo! Teo!».
- Cine-i? îl întrebă Jana.
- O ţicnită. A sosit de la Leningrad cu o întreagă baterie de sticle cu coniac și vrea să mă turmen-
teze, răspunse calm Teo.
- Și nu-ți este rușine? Se poate să-ți bați joc de sentimentele unei femei? Du-te și întâmpină-ţi
Dulcineea, zise Jana pe un ton la fel de calm.
- Dar cine a chemat-o? Eu? Cum a sosit, așa se va duce. I-am spus doar că sunt însurat şi îmi
iubesc soţia. Ţie nu-ţi pasă de fel? Sunt totuşi soțul tău!
- Nu mai spune! Soții își respectă soțiile şi nu le înşeală la fiecare pas. Mă îndoiesc că poți iubi
pe cineva în afară de tine. Reduci totul la sex.
- Și ce-i rău în asta? Sunt bărbat normal cu necesități fiziologice sănătoase, iar tu nu faci altceva
decât să te ocupi mereu de hârţoagele tale și să manifești față de mine o indiferență totală! Cui i-ar
plăcea aşa ceva? Ești țurțure de gheață , nu ai pic de energie vitală! Iată cine ești!
- Nu mai spune! Poate că aici e şi «meritul» tău! Afemeiatule!
- Nu arunca moartea în ţigani!
Pe această notă încheiară clarificarea relațiilor.
Jana avea de gând să plece la fiică, în satul părinților lui Teo. Conveni cu Valentin să se întâl-
nească la Cernăuți, oraş aflat la șaizeci de kilometri, iar de acolo să plece la Iaremcea,o localitate pe
malul Prutului. Nu se încumetă s-o ia și pe fetiţă (îi era mult prea de ajuns și nenea Vlad). Ea însăşi
plecă fără mare tragere de inimă. «La ce bun faci lucrul acesta, Jana? Ești o aventurieră! O cauţi cu
lumânarea! Ia seama să nu-ţi găseşti nănaşul!», își reproșa ea furioasă.
Însă temerile ei se dovediră neîntemeiate. Valentin o întâmpină la gară ca pe un vechi prieten.
Luară tramvaiul și se ridicară în centrul orașului. Observând că e puțin confuză și neîncrezătoare, o
duse la biserica Sfântul Nicolae, fapt ce o surprinse plăcut. Aprinseră câte o lumânare la icoana Maicii
Domnului și a lui Iisus Cristos, apoi ieșiră în scuarul larg potopit de gazoane cu flori. Valentin vorbea
liber și dezinvolt şi această stare foarte curând i se transmise şi ei. Judecând după toate, el se pregătise
de călătorie, studiase istoria orașului. Aflase că de acest oraș este legată și biografia lui Mihai Emi-
nescu, citise poemul «Venere și Madonă» în traducerea Anei Ahmatova. Deși traducerea până și în
versiunea unor eminenți oameni de litere nu poate să redea tot șarmul originalului, simţise clar că e
vorba de o operă de mare valoare. Îi declamă o strofă ce-l mpresionase în mod deosebit: О, Венера,
мрамор тёплый, очи, блещущие тайной,/ Руки нежные – их создал юный царственный поэт./
32
Ты была обожествленьем красоты необычайной,/ Красоты, что и сегодня излучает яркий свет.
(Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui împărat poet./ Tu ai
fost divinizarea frumuseții de femeie,/ A femeii, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.)
Jana nu-și crezu urechilor, doar și Vlad îi declamase o strofă, e adevărat că alta, din același poem
și se încredință pe deplin că ei erau dubluri spirituale. Îl lăudă pentru interesul său față de literatura
clasică română și făcu o glumă, foarte aproape de adevăr, referitor la orașul «ucrainean» Cernăuți,
atestat încă în anul 1408 în documentele istorice ca punct vamal la intrarea în Moldova și care se aflase
în diferite perioade de timp ba în componența Turciei, ba în componența Austro-Ungariei, ba în cea a
României, iar în zilele noastre în componența Ucrainei.
- Fie. Să nu ne adâncim în labirinturile istoriei, este vorba despre capriciile politice ale poten-
taţilor acestei lumi, concluzionă Jana pe un ton împăciuitor și adăugă: De fapt tot răul cu binele lui.
Acest oraș are în schimb ceva misterios, atractiv, măreț. Fiecare imperiu și-a lăsat amprenta, mai ales
în arhitectură. Ce varietate: gotică, baroc, rococo etc. Dar clădirea universității ai văzut-o? E o bijute-
rie inclusă în patrimoniul UNESCO. Construcţia a început în anul 1863 ca reşedinţă a Mitropoliţilor
Bucovinei şi Dalmaţiei şi a costat 2 milioane de florini de aur. O clădire somptuoasă ce impresionează
prin monumentalitate şi eleganţă, construită în stil romano-bizantin, cu motive gotice, mauritane, iu-
daice şi altele. Se zice că s-a conservat în stare aproape ideală până în zilele noastre.
- Am citit ceva despre ea, dar de văzut nu am văzut-o. Sunt în acest oraș pentru prima oară.
- Nu-i nimic, la întoarcere o vom vizita. Mie acest oraş mi-a devenit familiar. Soacra mea vine cu
trenul în fiecare săptămână la piața orăşenească să vândă o găină, câteva duzine de ouă de casă, fructe din li-
vadă şi pe banii câștigați cumpără te miri ce pentru gospodărie. Face s-o auzi cum ademeneşte cumpărătorii
într-o comică limbă ruso-ucraineană: «Покупайте яйки, свiжi, файнi, велiкi!». (Cumpărați ouă, proaspe-
te, bune, măşcate!). După ce-şi comercializează marfa așa ce mai aleargă prin magazine, foarte multe la nu-
măr, încât eu abia reușesc să mă țin după ea. Nu sunt amatoare de prăvălii, teatrul însă îmi place. Încă în anii
studenției, sosind în vacanța de iarnă în vizită la niște evrei cunoscuți, am fost la teatrul orășenesc dramatic
să vizionăm spectacolul «Angelo – tiranul de Padova». Nu mai țin minte numele autorului. Spectacolul se
juca în limba ucraineană. Nu-mi amintesc cât am înţeles, dar împreună cu ceilalți spectatori plângeam de
sărea cămaşa de pe mine când acel tiran de Padova își sugruma iubita pentru infidelitate.
- Jana, sunt de acord să-ți întorc acest oraș minunat. Mai mult chiar – sunt de acord să-ți dăruiesc
întreaga planetă, se arătă nespus de generos Valentin, trecând delicat sub tăcere subiectul «infidelităţii».
- Că altruist mai ești. Mai bine mi te-ai dărui pe tine, propuse Jana în glumă.
- Pe mine mi te-am dăruit din prima clipă când te-am văzut! glăsui bucuros Valentin.
Se plimbară pe frumoasa stradă pietonală Olga Kobâleanska, pavată cu dale cenuşii, admirară
clădirile vechi. Serviră cebureki (pateuri cu carne). Janei îi plăcea acest fel de pateuri. Ca și gogoașele
proaspete. Era «pâinea cea de toate zilele» a studenților sovietici.
Tot în centru, pe o altă stradă paralelă, se afla librăria numită «Дружба» (Prietenia) în care se
vindeau cărți editate în țările ce făceau parte din lagărul socialist. Selectară câteva ediții pentru lectură
în timpul vacanței, iar Jana își aminti un caz hazliu din biografia sa:
- Universitatea din Cernăuți dispune de o bibliotecă cu un bogat fond de arhivă al literaturii
române. În anii de doctorantură m-am aflat o lună aici ca să studiez manuscrisele legate de subiectul
tezei. Teza nu-mi plăcea, aducea a naftalină, nu mi-o alesesem eu, ci conducătorul meu științific.
Fără prea mare tragere de inimă am comandat câteva hrisoave vechi, le-am frunzărit, m-am plictisit
de moarte și m-am cufundat în lectura operelor clasicilor francezi. Îmi aduc foarte bine aminte cum
aproximativ patru săptămâni am devorat romanele lui Voltaire, Mérimée și Maupassant. Însă până azi
mă mustră conștiința că am preferat beletristica minuţioaselor investigaţii științifice. M-am comportat
iresponsabil. Nu am devenit un savant « de renume».
- Înseamnă că nu a fost vocația ta. Sincer să fiu, nici eu nu mi te imaginez în postură de intelec-
tuală pedantă. Ești o fire romantică, mereu te afli cu capul în nori, n-ai observat?
- Nu. Dimpotrivă, mi se pare că sunt un om ordinar, prozaic, că plutesc mereu pe orizontală, fără
a fi în stare să pătrund esența lucrurilor. Nu am o personalitate distinctă, nu posed energie vitală și de
când mă țin minte sufăr de complexul inferiorității.
33
 74, 23

- Ca să vezi, Jana, cât de mult semănăm! Nici eu nu pot scăpa de blestematul ăsta de complex și
totodată doresc la nebunie să mă afirm. Doar că nu știu în ce mod. Nici tu nu știi?
- Dacă aș ști! Sunt doar la curent cu ceea ce a zis Freud despre complexe. Psihanalistul era con-
vins de faptul că omul nu trebuie să încerce să-și lichideze propriile complexe, ci să trăiască în armonie
cu ele ca fiind conductori legitimi ai comportamentului său. Același Freud a constatat că atunci când
inconștientul predomină asupra conștientului, ne simțim bolnavi și nefericiți, iar sănătatea noastră
psihică cere ca între primul și cel de-al doilea să existe un echilibru perfect. Să ne aplecăm urechea
la spusele savantului, să nu ne flagelăm. Şi apoi nu cred că este un subiect potrivit pentru vacanță. Ar
trebui să ne cazăm pe noapte la un hotel. Este unul aici, nu departe.
Și, bine dispuși, plecară repejor să-și rezerve locuri.
Într-un oraș de provincie locuri libere există mereu. În timp ce-și perfectau documentele,
recepționera îi întrebă ce cameră doresc, pentru o singură persoană sau pentru două?
- Pentru două, răspunse Valentin, privind plin de speranță la tânăra de la recepție.
- Prezentați buletinele de identitate, ceru ea. Sunteți căsătoriți?
- Deocamdată nu, făcu Valentin dezamăgit.
- Atunci ce mă bateți la cap! ridică ea vocea. Nu am nevoie de neplăceri. În țara noastră morala
se respectă cu strictețe, tovarăși, nu ştiaţi?!
- Ştiam, e lucru cunoscut de toată lumea. Atunci dați-ne câte un loc care să nu încalce morala,
replică Valentin zâmbind ironic.
Aici polemica luă sfârșit. Dar în adâncul sufletului Jana, fire sensibilă, rămase cu un gust amar.
Adulterul nu înfrumusețează pe nimeni. Iar ea era măritată. Cu un alt bărbat, fie și infidel. Educația îi
cerea să fie ireproșabilă, mai catolică decât Papa de la Roma.
Valentin și Jana ieșiră din hotel, luară cina într-o cafenea modestă din preajmă, la cinematogra-
ful de peste drum vizionară comedia americană «Unora le place jazul» şi se întoarseră voioşi la hotel
ca a doua zi de dimineață să ia autobuzul spre Iaremcea, mica așezare de la poalele Carpaților.
Valentin glumea mereu, însă te pomeneşti că de bună seamă i se năzărea că Jana stârnea admirația
tuturor bărbaților pe care îi întâlneau în cale. Când coborau din autobuz și el se dădu jos primul ca să-i
ia valiza, un tânăr reuși s-o înhațe cu abilitate şi să o scoată afară.
- Ce face? O să-l omor! o făcu pe indignatul Valentin.
Opreşte-te, Otello. Desdemona încă nu și-a făcut rugăciunea de seară! Gândeşte-te mai bine
unde vom închiria o gazdă.
- Că bine zici, frumoasa mea.
Un astfel de joc destindea atmosfera, crea o ambianță intimă.
Iaremcea părea un orășel liniștit, având o singură stradelă centrală dintr-un capăt în altul, o pen-
siune, două cantine şi un mic restaurant în vale, la capătul străzii centrale.
Prinseră să întrebe trecătorii și unul dintre ei le indică o casă în care locuia o bătrână singurati-
că. Intrară. Înăuntru stăruia miros de igrasie, odăile nu erau aerisite de multă vreme, ferestrele nu erau
spălate de o veşnicie. Nu le conveniră. Valentin se arătă șocat de sărăcia excesivă a locuinței.
- Jana, îmi iubesc concetățenii, dar murdăria unora din ei mă irită.
Mai hoinăriră puțin și în sfârșit închiriară o odăiţă la altă stăpână. Casa părea mai îngrijită şi se afla
chiar pe malul râului, nu departe de o poiană verde și de restaurantul construit în stilul național al huțulilor.
Jana se simțea bine. Totul îi plăcea. (Pe atunci încă nu bănuia că Iaremcea îi va rămâne în memorie ca una
dintre cele mai fericite amintiri, la fel ca și sanatoriul de la Pușcea-Vodița, unde îl întâlnise pe Vlad).
Valentin însă se simţea niţel incomod şi dezamăgit. Ar fi dorit să-i ofere iubitei o vacanţă mai
confortabilă, de aceea o întrebă umil :
- Oare de ce mă simt ca un țăran șerb în fața ta, aristocrată cu gusturi rafinate?
Jana izbucni în hohote vesele și-i aminti că omul sfințește locul și nicidecum invers. Iar «tovarășul
ei de cameră» nu-i defel un țăran șerb, ci un chipeş şi brav Făt-Frumos din poveste! O fi ea aristocrată,
doar că una din nuvela omonimă a lui Mihail Zoșcenko, şi ar dori să înfulece cel puţin două prăjiturele.
Au ieșit și s-au dus la micul restaurant unde au comandat două prăjituri și două pahare cu suc de coacă-
ză. Au servit prăjiturile, au sorbit pe îndelete sucul, s-au relaxat. Valentin îi povesti un banc hazliu cu
34
două fetițe care se jucau de-a doctorul. Una din ele o întreabă chipurile îngrijorată pe cealaltă: «Paci-
entă, ai hipertensiune?», iar cea de-a doua îi răspunde cu totală naivitate : «Nu-u-u, vreau doar pi-pi».
«Cât de delicat este acest Valentin!» se gândi Jana, amintindu-și cum zburând cu avionul pentru
prima dată la Kiev avusese mari emoții, gândindu-se la întâlnirea ce urma să aibă loc și uitase să treacă
pe la veceu înainte de a coborî . I-a fost rușine să-i spună lui Vlad şi în autobuz răbdă cu greu până
ajunse la el acasă. Iată atunci pentru prima oară simți pe propria piele ce-nseamnă cistita. Acum Jana
îi declară fără nici o jenă lui Valentin:
- Valentin, știi, după sucul de coacăză mi-a crescut nițel tensiunea.
- Care-i problema? Atunci uite colo, ușa din stânga, spuse el degajat.
Apropo de «aristocrată». Care o fi fost cauza nu se ştie, însă mulţi o considerau astfel pe Jana.
Aristocrată? Părinții ei nu erau cei mai săraci în sat, însă nici înstăriți nu puteau fi numiți. Copilăria și
adolescența şi le-a trăit în lipsuri deși mama și tata munceau pe rupte din zori şi până-n noapte. Îi era tare
milă de mama care se străduia să o ajute cu ce putea. Cu ce putea s-o ajute pe timp de război și foamete?
Țăranii primeau la începutul colectivizării câte 10-20 de copeici pentru o istovitoare zi de muncă.
Jana nu va uita niciodată anul de foamete, când părinții se mutaseră la doi kilometri de satul
natal, în târgul evreiesc bombardat şi distrus mai mult de jumătate în timpul războiului. Parcă vede
căruța încărcată cu un calabalâc sărăcăcios târându-se, scârțâind şi hodorogind, spre noul loc de trai.
Un tablou de o tristețe sfâșietoare. În sat rămăsese mult iubita mămucuţă Eftimia și toate celelalte rude.
Jana avea o pisicuță pe care o luase cu ea și de care nu se despărțea nici pe o clipă. I se părea nu se ştie
de ce că este unicul fir ce o leagă de casa părintească trecută în stăpânirea altor oameni. Peste o săptă-
mână pisicuța pieri de foame și Jana plângea întruna și nicidecum nu se putea ogoi.
Însă, cum glăsuiește zicala: omul se deprinde cu de toate. Peste o vreme se deprinse cu noua
casă. Până la război ea aparținuse unui evreu bogat, proprietar a două mori. Înaltă, solidă, cu șapte
odăi, podea de scânduri, ferestre mari luminoase, obloane albe, uși duble, două balcoane, cel din față
de piatră cu balustrade măiestrit construite, cel din spate de lemn. Odăile erau spațioase. Însă nu aveau
pentru ele nici un fel de mobilă. Care mobilă? În satele basarabene în perioada interbelică rar vedeai
un șifonier în casă. Nevestele înșirau hainele pe un perete în cuie sau pe o funie ca să nu se boțească.
De la primul cumpărător, care mai apoi le vânduse casa părinților, rămăsese doar o jardinieră din lozie,
un patefon și un pat cu speteze din lemn de nuc. Aceste unice obiecte de interior, precum și războiul
ales de mama și păstrat ca zestre pentru Jana și tabloul pictat de fratele tatei erau toată bogăția. În cele
șapte odăi sufla vântul, fiind înfrumusețate doar de podele minunate și ferestre largi. Primăvara și vara
Jana cobora în lunca Răutului și culegea flori de câmp pe care le așeza frumos în ulciorașe și le punea
pe pervazuri ca să împodobească măcar cât de cât încăperea.
În dreptul balconului de lemn creștea o tufă de trandafir sălbatic. Stingher, însă cu atât mai drag.
În schimb tot în curte era o latrină mare cu două despărţituri de care ţăranii din sat nici că auziseră, ma-
joritatea gospodăriilor având closete jalnice din beţe de răsărită. Rămasă orfană, fără stăpâni, lovită de o
soartă tragică, casa parcă implora compasiune, îndurare. Şi Jana o îndrăgi. Atât de mult încât o visează
până în ziua de azi. Casa a îmbătrânit, acoperişul îi curge şi Jana soseşte în târgul care, în vis, este din nou
înfloritor şi populat de comercianţi evrei, face reparaţie capitală şi se întoarce de la oraş să locuiască aici.
E adevărat că i se arată și acea zi fatală de vară când toți evreii erau escortați din târg spre gară.
Păşind chinuiţi pe uliţa principală a satului, o cunoscută apropiată a mamei, jupâneasa Riva, cu un
prunc în brațe, îi aruncă mamei un sul mic și îi făcu cu mâna un semn de bun-rămas. În acel sul mic era
o eșarfă de muselină de un galben ca lămâia.
Cazul avu loc în realitate. Mama păstra eşarfa ca amintire și o punea pe cap doar duminica când
se ducea la sfânta biserică. În anul foametei fu nevoită să o schimbe pe o farfurie de făină de porumb. În
vis Jana vede de fiecare dată şi ruinele de după război cu fecale şi antisanitarie groaznică în jur. Peisaj
dezolant ce nu poate să nu te afecteze.
Până la război când târgul prospera Jana venea cu mama la bazar aproape în fiecare zi de sâm-
bătă. Așezarea evreiască se deosebea de satul moldovenesc prin străzile sale drepte și casele cu forma
alungită, aducea cu un oraș de provincie. Aici locuiau micii negustori. Mama le aducea unt, brânză de
vaci și smântână clientelor sale permanente. Erau jupânese în etate, cu părul cărunt prins în creştet cu
35
 74, 23

piepteni bătuţi cu mărgeluşe colorate, la modă pe atunci. De îndată ce mama apărea pe ulița centrală,
se auzeau chemări melodioase de la balcoane:
- Ee-i, ee-i, Ta-i-si-a! Vino la mine. În cinci minute mama își vindea bruma de lactate, apoi luân-
du-şi fetiţa de mână se duceau pe la prăvăliile pline cu marfă de tot soiul. Evreii erau mari specialiști în
comerţ. Mama nu avea mulți bani pentru cumpărături. Și totuși în clasa întâi i-a procurat fiicii o stofă
pentru rochie numită poetic «primăvara». Jana se fălea în acea rochiță aproape toţi anii copilăriei ori
de câte ori o îmbrăca. Frizerul Moișe când mama o aducea să o tundă zâmbea cu toată gura și îi dăruia
o broșă mică sau un pieptene înfrumusețat cu mărgeluşe și nu uita s-o întrebe pe mama fetiței:
- Ia să-mi spui, dar cu mâna pe inimă, Taisia, nu cumva în venele acestei copile curge un pic de
sânge ebraic? E cârlionțată și are buze cărnoase, leit ovreicuţă.
Mama se îmbujora la față de plăcere, iar Jana se simțea nespus de fericită în urma cadoului primit.
Firește, mama dorea să-şi îmbrace frumos fiica, dar de unde bani când abia o ducea de la o zi la alta?
Într-o dimineață, venind la iarmarocul din satul vecin, unde învăța Jana (era deja în clasa a opta),
mama trecu pe la şcoală. Văzând-o în curte la gimnastica de înviorare încălțată cu papucii fratelui mai
mare ce-i depășeau piciorușele cu vreo două mărimi îi dădură lacrimile.
După gimnastică Jana se apropie de ea și văzând-o cu ochii umezi o întrebă:
- Mamă, de ce plângi?
- Mă uit la papucii mari și vechi pe care-i porţi şi tare nu-mi vine bine. N-am pe ce să-ţi cumpăr
o pereche de pantofiori noi.
- Vai, mamă, chiar n-ai ce face? Îl vezi pe băiatul acela cu păr negru care deschide ușa? Cum ți se pare?
- Frumos. De ce mă întrebi?
- Îi este drag de mine. Săptămâna trecută la ședința cercului de literatură rusă am declamat pe
de rost un pasaj din romanul lui Aleksandr Radișcev «O călătorie de la Petersburg la Moscova» și de
atunci îmi tot aține calea și îmi trimite bileţele. Papucii mei nu-l deranjează deloc, ai înţeles? Și nu mai
da apă la șoareci pentru nişte fleacuri, îți sunt recunoscătoare că nu m-ai născut urâtă! exclamă Jana și
într-un elan de dragoste filială îi prinse mâna și i-o sărută. Mama se lumină la faţă, pentru ea Jana era
tot ce-și dorise în viaţă, prin ea își vedea visurile împlinite. Iar când Jana adăugă cu naivitate: «Ia te
uită mata ce picioare drepte şi zvelte am! Neapărat voi avea și pantofi pe potrivă după ce voi termina
studiile!» ambele izbucniră într-un râs vesel şi copila alergă cu pași uşori în clasă...
Jana de bună seamă nu era preocupată de încălțăminte și nici de haine. Atrăgea atenția datorită
altor calități. Cu atât mai mult că nici ceilalți elevi nu aveau încălțări mai breze. Cu toţii erau de-o baie.
Vremurile grele și sărăcia se făceau simțite în toate și peste tot.
Și totuși nimic nu trece fără urmă. Jana ține bine minte cum într-o toamnă, fiind în clasa a cin-
cea, locuind la o gazdă îndepărtată, a intrat în clasă cu picioarele goale, așa umblau toți elevii în acele
vremuri de după război și tânărul profesor i-a făcut observație că nu şi le-a spălat. De la cuvintele lui
nedrepte izbucni în plâns simțindu-se rușinată și umilită. Și le spălase și își rosese stăruitor cu o pietri-
cică călcâiele înainte de a se porni la școală, doar că pe drum se umpluseră de praf.
Tânărul profesor era un consătean de-al ei care absolvise patru clase de liceu la români și timp
de doi-trei ani a lucrat dascăl din cauza lipsei de cadre didactice. Foștii dascăli se refugiaseră în Româ-
nia şi nici nu erau prea mulți. În clasa a opta ei s-au dovedit a fi colegi de clasă și vecini de bancă. În
fiecare duminică după masă, când se întorcea din satul său, colegul trecea prin fostul târg evreiesc, o
lua pe Jana şi mergeau împreună până la școala din satul vecin. Jana observa cu ce ochi de îndrăgostit
o privea dar îi demonstra făţiş că-i este indiferent, n-o interesează nici atâtica. Şi chiar aşa era, cu toate
că mamele lor demult «se încuscriseră». Era unicul copil în familie, părinții săi erau oameni înstăriți,
iar mama visa să-și mărite fiica cu un flăcău «căpătuit» ca să nu împărtășească soarta ei.
De bună seamă, nimic pe lumea asta nu trece fără urmări, emoțiile de copilă erau adânci și și-au
lăsat amprenta în psihicul ei. Jana visează până în ziua de azi cum cineva îi fură pantofii, ea îi caută
peste tot, nu dă de ei și, rușinată până la lacrimi, pășește desculț pe bulevardul central al capitalei.
La serata de absolvire a școlii Jana purta o rochiță modestă de in de culoarea laptelui, brodată
la poale. Chiriașa Ester, o evreică corpolentă cu ochi negri scânteietori, vânzătoare la bufetul din casa
lor spațioasă, cu care mama devenise prietenă intimă, scotocise prin hainele sale din valiza adusă de la
36
Vinnița, unde locuise până de curând, și descoperise hâinuţa. Apropo, cine nu a văzut floricelele de in
albastru-sinilii a pierdut mult. La marginea târgului se întindea un hectar de in de o frumuseţe cotro-
pitoare. În rochița ceea simplă dăruită de jupâneasa Ester Jana arăta grozav. Au invitat-o la dans toți
profesorii. Ceea ce trezi invidia răutăcioasă a unor colege de clasă pe care frumusețea le ocolise. Jana
niciodată nu se considerase mare frumusețe, ştiind doar că se bucură de simpatie și nu e proastă chiar
dacă la matematică se pricepea ca mâţa-n calendar. Însă profesorii nu se ştie din ce motive o considerau
mult prea drăgălașă. Poate pentru că nu-i tăcea gura o clipă şi avea simţul umorului.
Serata de absolvire îi lăsă în suflet și bucurie și amărăciune. Mamele fetelor urâțele prinseră să-i
caute nod în papură mamei Janei. Chipurile nu participase la pregătirea mesei de sărbătoare. Locuind
în alt sat, mama a copt două torturi gustoase, crezând că răciturile și sarmalele le vor face celelalte do-
uăzeci de mame ale elevilor. Dimineața, când se întorceau acasă, mama părea amărâtă până la lacrimi.
- Ce rău le-am făcut, de ce mi-au sărit în cap? se tânguia ea.
- Fiindcă plesnesc de ciudă, mămică, fiindcă m-ai născut mai frumuşică decât urâcioasele lor!
Mama își privi fiica de parcă o vedea pentru întâia oară, își șterse lacrimile cu dosul palmei și,
zâmbind, dădu a lehamite din mână:
- Domnul să le judece... Eu le iert.
Oare de ce totdeauna se găseşte o picătură de fiere care să strice un butoi cu miere? Jana nu su-
porta să-şi vadă mama plângând. I se frângea inima. Până acum ține minte acel caz nedrept. Și răutatea
omenească, și invidia...
(va urma)

Ala MUNTEAN
ALEGERE
Sunt clipe când cerul e-ntunecat,
Străînă-i lumea care mi-e aproape,
Un colț de suflet e-n prizonierat,
Atunci râvnesc s-alerg desculț prin ape...
În iarbă clorofilă s-a încins
Și lustruiește fiecare floare,
Iar soarele în păpădii s-a prins
Ca fluturii necontenit să zboare.
Mă las pe brațul ierbii adormit, Știi să asculți al păsărilor tril
Un vântuleț mă mângâie cuminte. Când sufletul îți plânge sau te doare,
E cerul trist, dar noul răsărit Privești c-o bucurie de copil
Parcă ar vrea să-i pună noi veșminte! Spre orice clipă ce o ai sub soare!
Străpunge liniștea un susur de izvor Și de te simți cumva-n prizonierat,
S-agită norii peste crestele de munte. Iar lumea-ți e străînă și aproape
Zâmbește al meu înger păzitor: Și ceru-ți pare mai întunecat,
„Ești un copil cu pletele.... cărunte! Tu să alegi s-alergi desculț prin ape!”
E PREA...
E prea mult soare-n albia visării, O treaptă în vâltoarea-nverșunată
Un prunc pare caisu-nmiresmat (Cu mintea să n-o-ncerci a iscodi!)
Sălbatici cai, sfidând adâncul zării Ștergi clipele ce ți-au fost dragi odată
Aruncă câlți pe ceru-nseninat. În umbra bucuriei de-a trăi.
Și limbi de foc înghit nedumerirea, E prea mult dor în albia visării,
Perdeaua fremătandă printre nori, În suflet e caisu-nmiresmat,
Un plug de vise ară nemurirea, Dar cai focoși, sfidând adâncul zării,
Scânteie printre anii trecători. Aruncă câlți pe ceru-nseninat...
37
 74, 23

MEDITÂND...
Cad fluturi peste trupul meu, stingher, „Tic-tac” -ul încolțește-n mărăcini.
Și-n roi de gânduri sufletul s-ascunde, E-atât de straniu, însă frunza-i verde.
Înălțătoare fraze-apun și pier, Apar tot noi și noi cununi de spini,
Lumina se împarte în secunde... Îngândurând o lume ce se pierde.
Și bântuie un frig de ne-înțeles Culeg din pomul vieții un surâs
(E rudă cu urgiile eterne!), Și-l port pe plaja dorurilor noastre.
Un strop de vară pâlpâie în vers, Un felinar din umbră s-a aprins.
Cireșul peste lume floare cerne. Va fi, poate, lumină-n zări albastre...
PREVESTIRE
Mulțimi de păsări ciripesc la geam, Noi mulți trăim în corpuri străvezii
Iar printre raze frigul iernii piere Pe-alocuri, știu, că încă iarnă cerne.
Și câte una clipele în an Se-aude clar cel Glas ce strigă: „FII!”
S-adună prevestind a reînviere. E, poate, aburul din rădăcini eterne...
S-au risipit cei treizeci de arginți Se macină un dor de ne-înțeles
Și fiecare-avem câte-o iscoadă, În stânga-n piept se-ascunde-o avere.
Mai des suntem îmbrățișați de sfinți! E-atât de simplă o silabă-n vers –
EL nu ne vrea cu sufletu-n zăpadă! Ea poate prevesti o reînviere...

Victor COBZAC
INIMI MULTE, ȚARA-I UNA!
„ROXI” (2)

În sfârșit, după trei zile de alint și răsfăț, într-un cerc de prieteni,

colegi de condei și suferință, gazde... care ne-au primit regește, petre-
când cu mare alai anul 2022, am pășit cu dreptul în 2023. Breaza ne-a
întâlnit cu brațele deschise, cu soare de mai în luna ianuarie și oameni
ca pâinea caldă de care ne-am despărțit cu mare greu. Încă ne mai du-
cem dorul. Fiecare cum poate, fiecare cum știe, eu, așa cum spun poeții,
într-un rând de poezie.
De dor de voi
trec Prutul fără barcă,
Pe orice timp,
să ningă sau să plouă,
Și fără aripi zbor,
ce mare-i dorul,
Și-atunci când
mi-s legate,
amândouă!
Dragi cititori, după cum v-am promis, haideți să răsfoim împreună paginile rămase necitite
din cartea lui Roxi, „Țara din inima mea”. Suntem la pagina nr. 65 și cu Doamne ajută să pornim
la drum. Sunt flămând ca și Domniile Voastre de lectură și însetat de cuvinte venite din adâncul
inimii, cea din care lăsăm câte o părticică acolo unde ne întoarcem cu fața spre cititor. Roxi și-o
lasă pe toată, fără a vrea ceva în schimb și pentru asta țin să-i mulțumesc chiar din primele rânduri.
Motto:
„Tot ce e bun, tot ce e magic se întâmplă
Între lunile iunie și august...”
- Jenny Han, The summer i turned pretty
38
 La noi, cei care au ajuns la Breaza, tot ce a fost bun, tot ce a fost magic și plin de sentimentul
că nu e nici prima și nici ultima dată, s-a întâmplat în primele zile ale lui ianuarie 2023 și slavă Dom-
nului, am ce scrie și povesti pentru cei care au rămas acasă să petreacă un an și să întâlnească altul.
...Doamne... câtă vară, în sfârșit...! câtă libertate... câtă respirație în voie, fără declarație pe proprie
răspundere...! (Prințul broscoi, maneaua și sfânta vineri). Prietenii adevărați la nevoie se cunosc, iar
cei adunați la Breaza aveau nevoie de încrucișare de priviri, strângeri de mână și de ce nu și la piept,
de cântecul inimii în 15 voci, de Comisarul Viorica Călin, care să mă descânte de deochi și de Jeta
Lipovanciuc, omul care a stat în picioare trei zile la rând cu degetele pe claviatura pianului pe care îl
cară cu ea peste tot, de gustoșeniile Mariei Bem, Paulina Georgescu și Roxi, de vinul, bomboanele
și coniacul adus din Basarabia, de vișinata adusă de Vasile Burtea, grătarul pregătit de Chiril Popa și
Narcis Rusu, ultimul pe tot parcursul a ascultat a suta oară „Puștoaica” și ne-a servit cu cafeluțe „Jos
pălăria”. Ceilalți au pus umărul la cântat, ciocnit paharele și ieșitul la o țigară în compania Limonei
Rusu încălzind de fiecare dată atmosfera cu glumele nesecate de ambele părți, cea mai grozavă fiind
„curca” în tălmăcirea lui George Călin. Cei mai frumoși ochi și cele mai neastupate urechi au fost ale
nepoțelei Mădălina Popa, care ne-a răbdat cum a putut și cât a putut toate ieșirile copilărești, maturi-
zându-se de fiecare dată cu o noapte dormită pe furiș sau în gălăgia infernală, protagoniști majoritatea
din cei prezenți. Cireașa de pe tortă a fost neîntrecutul Valeriu Mocanu, interpretul cu caracter și orgo-
liu care a ținut în suspans cele mai incandescente clipe, pentru care îi mulțumesc din numele tuturor.
În acest timp, cât eu vă îndrug atâtea vrute și nevrute, Roxi a reușit, drept că la distanța de trei
ani în urmă, să urce pe Muntele Roșu din masivul Ciucaș și să-l descrie cu pasiune rar întâlnită, a
urmat Mănăstirea Suzana, locul ales de Liviu Rebreanu pentru a scrie romanul „Ion”. ... Liniștea
desăvârșește locul, / Afară, între cer și pământ sunt doar florile din curte, și mușcatele ce se revarsă
din chiliile măicuțelor peste pridvoarele din lemn, amintind de superba cădere de la începutul lumii...
Și întrebarea a pornit singură de pe buze:
„ – În ce se măsoară distanța... ?
„ – În credință” a venit neîntârziat de lângă mine răspunsul, care avea să-mi rămână în
inimă și-n suflet pentru totdeauna. Anume despre această inimă, în care credința a intrat să nu mai
iasă, v-am vorbit la începutul acestui dialog de la egal la egal, despre inima lui Roxi.
Motto:
„Toate s-au scumpit, numai oamenii s-au ieftinit ”
- Cuviosul Paisie Aghioritul
Încotro mergem, oameni buni și de unde? De cine și de ce ne conducem, atunci când suntem
la un pas de păcat, când suntem plini de ele ca mâța de purici. Cine să ne lumineze calea, cine-i cel
să calce desculț prin spini și rănile să și le bată cu colbul din drum? Cine?
Omul pus în capul mesei,
Sub icoane, cu respect,
Singurul în lucruri sfinte
Este... unul... în-țe-lept!
Dacă-i prea ușor la vale,
La deal va fi la fel de greu,
Cine-l știe, pupă-i mâna,
Poate-i... a lui Dumnezeu?
Motto:
„Eu vreau să creez așa cum respir”
- Constantin Brâncuși
... Din loc în loc, câte o creangă verde izbucnește din cremenea stâncii și țâșnește către
‘nalt, unind energiile pământului cu cele ale cerului ... Și pana se îndreaptă înspre călimară, pe
vârf o picătură de cerneală, nu mai respir din frică să nu scutur prea devreme stropul care se va
preface-n poezie:
39
 74, 23

Câte o creangă, siluetă de puștoaică,

Când coapsele își mișcă, parcă scrie,
Uimind pământul, cerul și pe mine
Când izbucnește, crud, din cremene,
Din haine... doar mărgele și cercei,
Dumnezeu și sfinții... sunt la datorie.
... La Rudăria, morile nemuririi macină timpul. Nici nu poate fi altfel, de vreme ce ciutura
(roata) din apă are paleți cu care se învârte în sensul invers acelor de ceasornic, și dă cumva înapoi
curgerea timpului, și nemurește astfel viața, oamenii și vremea...! (Țara lui Litovoi „Cheile Rudăriei”)
Motto:
„N-am vrut să sculptez pasărea,
Am vrut să sculptez zborul.”
- Constantin Brâncuși
... Vă puteți imagina (eu și mai sunt câțiva ca Roxi..., pot!) că Brâncuși a suflat peste tăria
pietrei (cuvinte de aur) visul de milenii al omului...? Și că a însuflețit-o cu cea mai veche fantezie
lucidă a omenirii – zborul...!?! / Târgul Jiului are ceva special. / Cert că nu poți spune Târgu Jiu,
fără să spui Brâncuși. Și poate că acel ceva special este dat tocmai de iscălitura artistică definitivă
a marelui sculptor, pusă în codul genetic al locului. Sau poate de parcul care înfățișează dintr-o
dată privirii „Poarta sărutului”, la vederea căreia inima îți bate mai repede, așa... de mândrie
națională, nu de altceva... dar și de simbolistica sculpturii, care semnifică triumful vieții asupra
morții. (Acasă la Brâncuși)
„Poarta sărutului” cioplită de Brâncuși,
Una la Târgu Jiu și alta la Costești,
Unde ctitorește plaiul în basarabean
cu sânge de român,
pe nume Gheorghe Diaconu,
(un trubadur ce merge pe tăișul lamei),
De care, vrei nu vrei, te-ndrăgostești,
Te-ndrăgostești ca un copil
de sânul Mamei.
„Poarta sărutului„...
Înfiptă în țărâna caldă ca o Pâine,
În jurul ei se-adună cei îndrăgostiți,
Flăcăi și fete mari, îți fură ochii,
Am fost și eu cândva ca ei,
Ca să mă dau, azi, cu pă-re-rea...
Ca sfinții printre Dumnezei,
Ei lasă urme pe retină,
Săruturi dulci, mai dulci ca mierea.

„Nu mai visez și nu e bine”

- Constantin Brâncuși
!Tinerii visează în culori de curcubeu!
... Hunedoara este un loc special în geografia României. / Peisajul este unul deosebit,
deasupra noastră trei vulturi se rotesc și descriu un cerc aproape perfect pe albastrul cerului,
oferind un spectacol unic. / Mergeți și vedeți cu ochii voștri ... (Acolo unde zboară vulturii), așa ne
îndeamnă Roxi și are perfectă dreptate: una e să asculți, alta e să citești și cu totul altceva e să vezi
cu propriii ochi raiul de pe pământul natal.
„Fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a-ți forma o idee despre ce este capabil să
40
realizeze omul.” (Goethe) Omul e în stare de mai multe lucruri decât crede, principalul e să-și ca-
nalizeze potențialul măcar pentru a nu distruge nimic din ce a creat bunul Dumnezeu.
... Las pe cei avizați într-ale artei să vorbească din perspectivă tehnică despre titanii creației
și lucrările lor aflate în muzeele Vaticanului. Nici nu știu dacă e importantă partea tehnică. Sau
mai degrabă faptul că într-o zi obișnuită, sute de oameni curg în șuvoi continuu de la un capăt la
celălalt al Vaticanului. Muți de uimire!... (Toate drumurile au fugit de la Roma). Au și de ce. Nu-i
ușor a face artă chiar și atunci când ai ce spune semenilor tăi, pentru că a îmbrățișa frumosul e o
onoare, a-l înțelege, e o divinitate, iar a-l dărui oamenilor e o necesitate vitală, care mai devreme
sau mai târziu iese din albia firescului răspândind fiori cu care respiră doar artistul, numai artistul.
... Istoria trăiește prin oameni. Orașele și poveștile lor nu există decât prin oameni. Altmin-
teri rămân ca niște orbite goale și seci. Locuri pustii, fără viață. Însă deocamdată, toate drumu-
rile au fugit de la Roma. ...
Motto:
„Mă-ntorc la tine iar și iar,
Mare albastră...” – Daniel Iordăchioaie
... E iarăși iulie, pe Pământ. Stau pe plajă, ascult șoapta valurilor (vrajă și descântec) și
țipătul pescărușilor (agonie și extaz) și îmi dau seama că marea a fost făcută de un Dumnezeu beat
de iubire ... (tulburător și sacru). (Promisiunea)
O, Doamne, ce-ai făcut cu mine?
Că-ți calc pe urme și mă mir,
De la naștere, în fiecare zi,
mor cu o zi,
Las Raiul pre Pământ și intru-n el,
Cărarea duce-n ci-mi-tir.
O Doamne, ce-ai făcut din mine?
Că te slăvesc în fiecare zi,
În orele cu care mor,
nimic în plus:
De dor,
de dor,
de dor,
de dor,
de dor,
de dor
de dor,
Scara pe care eu cobor,
ca să ajung la Tine... sus.
... Ascult valurile care se izbesc de țărm (veniți și voi, cei de pe plajă, să le ascultăm simfonia
împreună) și cântecul lor estompează vocile nemulțumit – pretențioșilor, mai aud din când în când
ecoul numelui câte unei localități importante și de neratat... Nessebar, Cap Kaliakra... și gânduri-
le îmi zboară ușor-ușor în urmă, în copilăria din care voi fi venit cândva, demult.
Mi-aduc aminte
de primăvara copilăriei mele:
Un car cu boi
și un vițel pe care
Tata îl hrănea cu Pâine
din palmele lui crăpate
și cu țărână pe sub unghii.
Ele miroseau de-a valma...
41
 74, 23

a țărână și a tutun,
Pentru mine... a primăvară,
Când Tata mă arunca în sus
și mă prindea în brațe
Iar de acolo pe umerii lui lați
De unde puteam să ating
norii cu mâinile,
Semănau cu tăurașii
din curtea noastră
și cu vițelul pe care Tata
îl hrănea din palme cu Pâine!
O gură vițelului și una mie,
Aproape că eram de-o vârstă.

N.B.
La ora când scriu aceste rânduri, ai mei s-au întors de la mare. Am surprins conversația
telefonică a nepotului cel mare, în vârstă de 10 ani, cu un amic de joacă. Întrebat fiind câte stele
avea hotelul la care au stat, nepotul meu a răspuns: trei stele.
- Aaaaaa... numai trei...?!?... noi am stat la cinci stele...! s-a auzit de la celălalt capăt al
telefonului.
Nimic de spus, alte valori, alte principii, alte primăveri. La mine primăvara copilăriei mele
era de toate stelele din cer, cu ocăitul broaștelor din iaz, lătratul câinelui prin somn și sunetul
tălăngii din ocol. Doar că atunci Pâinea mirosea a glie și nu a raft, roșiile aveau gust de roșii și
castraveții gust de castraveți. Ploaia mirosea a cer, iar cerul a dragoste.
... În țistuitul molcom al lemnelor care trosneau în sobă, în miros de lemn și busuioc, ador-
meam. În cameră lumina doar zăpada de-afară și albul ștergarelor de la icoane. / Așa era Cră-
ciunul, în vremea copilăriei mele, pe cât mi-aduc aminte (vorba povestitorului) / Ani de zile mai
târziu, au apărut beteala și globurile pe care le legam cu fir de ață ca să le agățăm în brad. ...
(Unde sunt sărbătorile de altădată?!) ... Mama mea n-avea nici globuri, nici beteală și nici stea,
Sărbătorile de iarnă... cu gutui le-mpodobea ... (Galbenă gutuie, un cântec arhicunoscut pe ambele
maluri de Prut cu ieșire după hotarele Țării noastre)
... Mă trezesc din visare zurgălăii ce se aud pe stradă (i-am auzit și văzut cu ochii la Breaza),
râsetele și glasurile de copii îngânând subțirel „Leru-i ler și Domn din cer” ( La Breaza am cân-
tat și „Leru-i ler, Leru-i ler... din Pământ până la cer...), și ecoul ce le răspunde din altă parte
„florile dalbe, flori de măr...”. Și brusc înțeleg că sărbătoarea Crăciunului este negreșit una din
marile tresăriri sufletești ale Omului.
Crăciunul e aproape... Crăciunul a trecut, și pe nou și pe vechi. Au rămas doar amintirile, cu
ele mai trecem printr-un an, numai Dumnezeu știe cu ce o să se termine.
Cu gutuie-n geam, așteptând să se coacă.
De la „Podul de flori”, când am trecut cu toții Prutul, fără vamă, fără pașapoarte, la „Podul de
rugăciuni” . ... E cald, în biserică. Poate pentru că e construită din lemn. Poate pentru că înălțimea
turlei care scrijelește cerul te face să-ți conștientizezi micimea. Sau poate căldura cu care vorbește
interlocutorul meu. Sau intensitatea clipei. Ori reamintirea unor întâmplări care au făcut istorie.
Sau poate senzația că icoanele de pe pereți au suflet. Sau poate sentimentul că nu suntem singuri,
deși suntem doar noi doi. Nu sunt sigură de nimic din toate astea. / De un lucru sunt convinsă. Omul
din fața mea este fericit ... (ai mai fericit unul, e cel de-ți citește cartea și o aduce la cunoștință mai
multora ca el, reflectând asupra celor scrise și căutând asemănare de oameni, lucruri și evenimente).
Urmează o serie de întrebări pe care Roxi i le pune preotului militar Alexandru Tudose:
- Așadar, părinte, de ce „Preot militar”...?
42
 - Care este relația dintre armată și biserică?
- Ați participat de două ori în teatrele de operațiuni din Afganistan. Care este rolul preotu-
lui în teatrele de operații?
- Cum definiți raportul dintre credință și război? Pot ele merge împreună?
- A fost Afganistanul o provocare pentru Dumneavoastră?
- Care a fost cea mai dificilă împrejurare în care v-ați aflat în Afganistan?
- Cu ce sentiment v-ați întors din misiune?
N-o să vă dau niciun răspuns, nici din cele pe care le-a înregistrat, mai apoi a scris Roxi, nici
cum am înțeles eu lucrurile. Găsiți cartea, intrați în biserică, aprindeți câteva lumânări și faceți
cunoștință cu preotul Alexandru Tudose. E simplu de tot. Eu însă mi-am adus aminte de scriitoarea
basarabeancă stabilită cu traiul la Paris, Olga Căpățînă, care mai este și un corespondent militar
cu mai multe romane ieșite de sub tipar, cel mai proaspăt „Dobrenii”, sper să pun și eu mâna pe
un exemplar, dar are și câteva romane despre Afganistan, unul dacă nu mă înșală memoria se
numește: „Mireasa din Afganistan”. Căutați-le și pe ele și nu veți greși, ba din contra o să rămâneți
satisfăcuți de felul cum scriu Femeile cu verticalitate.
Am ajuns la pagina nr. 116 și deja simt amprenta tristeții. Mai am de lecturat doar 5 poves-
tiri, știu că vor fi uluitoare, dar ce fac după asta? Am și eu un secret pe care nu-l divulg până nu se
împlinește, așa că de mine nu scapă cititorul cu una, cu două.
... De pe catapeteasmă mă privește un Iisus cu chip angelic, cu buze cărnoase, cu păr blond
cârlionțat, cu privirea senină. Maica Sa, la fel. Mă uit lung, culorile sunt diferite de ceea ce știu,
stilul e altul decât cel bizantin al icoanelor ortodoxe, aduce oarecum cu pictura pre-rafaelită. / Iar
pentru asta nu trebuie decât să treceți pragul muzeului care rivalizează cu cele din multe alte ca-
pitale de județ, credeți-mă pe cuvânt, știu ce vorbesc! Și pe cel al bisericii Brâncoveanului, domn
și martir al neamului românesc. ... (Comoara de doi lei).
De Poarta vânturilor precis că rar cine a auzit, eu sunt unul dintre acești mult de puțini sau
puțin de mulți, nu contează și iată-mă în dricul ei... s-o împing încetișor cu umărul lăsând-o să
scârțâie, sau să aștept o rafală de vânt și să ne strecurăm odată? Nici una, nici alta; stau la cald și
răsfoiesc ceea ce a scris Roxi, comod și de mare învățătură.
... E pustiu aici, la schitul „Sfinții Arhangheli” din biserica Berca. Am venit să aflu o poveste
a locului (deja vă dați bine seama despre ce poveste este vorba), auzită de la niscaiva cunoștințe.
Cum că dedesubt s-ar afla un tunel subteran, care ar duce spre pădurile din apropiere. Cum că la
schit s-ar fi nevoit ani de zile doar două monahii, înfruntând singure iernile aspre în care se auzea
numai crivățul șuierând ca-n „Pohod na Sybir”. Cum că la pictura interioară originală ar fi oste-
nit însuși vestitul Pârvu Mutu, ăl mai meșter dintre toți zugravii de subțire din Țara Românească!
/ Schitul e așezat chiar pe coama dealului. De fapt este o fortificație, făcută pe vremea când Înalta
Poartă nu dădea voie să se construiască cetăți fortificate. / E liniște aici. Nimeni în curte, nimeni
în biserică. Înăuntru e frig. Curat, pustiu și frig. ... (Poarta vânturilor)
Când Roxi și cei câțiva curioși au vrut să aprindă câte o lumânare, din cele luate de pe o
măsuță în schimbul banilor lăsați tot acolo, ... Exact în clipa aceea a trecut înapoi una din maici,
și văzându-ne strădania, a pus întrebarea care m-a lovit drept în moalele capului:
„- De ce vreți să aprindeți lumânări, nu vedeți că bate vântul...?!?”
... Am ieșit în spatele mănăstirii pe o poartă îngustă, ce mi-a amintit de pilda biblică a Evan-
ghelistului care spune că strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt
cei care o găsesc. / Poate că am eu o imagine idilică despre mănăstiri. / Dar un lucru e sigur: în
toate mănăstirile prin care am fost, am găsit căldură umană și vorbă bună. / și inimi care încăl-
zesc zidurile reci cu rugăciuni fierbinți. Și măicuțe care mucenicesc din convingere. Și călugări
care deretică prin curte și așază lemnele pentru iarnă. Pescari de oameni, într-un cuvânt. / De
ce ai vrea să aprinzi lumină într-o mănăstire în care este doar ordine, frig, pustiu și indiferență?
Poate pentru simplul fapt că odată, demult, cineva a spus „Eu sunt lumina lumii”. Știți voi cine. ...
43
 74, 23

Și lumea s-a schimbat pentru totdeauna. (Poarta vânturilor)

Mai am de parcurs 15 pagini și de pe acum caut unde să pun acel unic punct la această po-
veste adevărată. Unicul.
Motto:
„Dacă există vreun spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul;
dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului.”
- Victor Hugo
... Septembrie mă găsește din nou pe plajă. Doar că în loc de soare, în dimineața asta a
răsărit toamna. (Doamne, oare cât de frumos poate să răsară o toamnă în loc de soare?) Ceva mai
târziu, și încă lenevind, și-a făcut apariția și soarele, chiorâș și cam palid. Stau pe malul mării și
ascult muzica elementară a trecerii mele prin lume. Valurile, adică. / dar toamna n-a venit singu-
ră, ci a adus cu ea și vântul, care bate dinspre Sud. / timpul are altă curgere aici, la malul mării,
mai molcomă și mai profundă. /S-a făcut noapte. Marea e tot mai agitată, „berbecii” înspumați
– spaima marinarilor care știu că urmează furtună, și-au făcut din nou apariția. / Undeva, în
depărtare, se vede lumina clară a unui far, care-i ajută pe cei aflați pe mare să găsească direcția
către port, către casă, către cei dragi. / Pun muzică. „Le vent, le cri. Ennio Morricone. / Acordu-
rile pianului sună pribeag, pe muzica valurilor tot mai înspumate. ...
... M-am dezmeticit, pe lume, la țărmul mării. Aici am deschis ochii. Am în suflet portul, si-
renele prelungi ale vapoarelor, cerul imens, răsăriturile răvășitoare, necuprinsul mării, dorul de
ducă și bucuria de viață. Și peste toate acestea, sfâșiind văzduhul, țipătul pescărușilor.
Cerul e cu capu-n nori,
L-am pețit cât l-am pețit
Și-am rămas doar cu fiori
De-Asfințit și Ră-să-rit!
Motto:
„La fereastra cu gutuie, flori și trandafiri,
Amintirea e și nu e, flori și trandafiri...”
- Tudor Gheorghe
La fereastra cu gutuie...
Timpul a uitat de mine
O deschid și dorul nu e,
A plecat în țări străine!
A plecat să se întoarcă,
Lan de grâu sub pălărie,
Îmbrăcat... la patru ace,
Dar nu a mai fost să fie.
... Undeva în sudul țării, o rută folosită de români acum 2000 de ani și cunoscută ca vechiul
drum al vinului, traversează Prahova, făcând-o parte a nesfârșitului drum ce străbate continentul
de la est la vest, de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic - regiunea Bordeaux, de pe timpu-
rile mai vechi decât domniile noastre. / Urlați este una din localitățile aflate pe vechiul drum al
vinului, sau pe lungul drum al vinului vechi, sau cum vreți să-i spuneți. O șosea îl străbate de la
un capăt la celălalt, străjuită de de-o parte și de alta de cenușiul murdar al blocurilor comuniste.
/ în spatele blocurilor se ițesc niște case de o culoare incertă, răzlețite într-o doară de-a lungul
străduței prăfurii. / În spatele caselor se află Conacul Beluu care are, la una din ferestre, gutui
puse în geam. / În spatele ferestrei este imposibila mea Românie. ...
(Imposibila mea Românie)

Vorbeam ceva mai sus despre acel unic punct la unicul loc, iată-l:

44
 NE VOM ÎNTOARCE ÎNTR-O ZI
Autor: Radu GYR

Ne vom întoarce într-o zi, Cei vechi ne-om strecura, tiptil,

Ne vom întoarce neapărat. În toate dragostele noi
Vor fi apusuri aurii, Si-n cântecul pe care şi-l
Cum au mai fost când am plecat. Vor spune alții, după noi.

Ne vom întoarce neapărat, În zâmbetul ce va miji

Cum apele se-ntorc din nori Și-n orice geamăt viitor,
Sau cum se-ntoarce, tremurat, Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Pierdutul cântec, pe viori. Ca o sămânţă-n taina lor.

Ne vom întoarce într-o zi… Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Și cei de azi cu paşii grei Cu vechiul nostru duh fecund,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi, Ne ‘napoiem şi-n disperări,
Cum vom intra încet în ei. Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Ne vom întoarce ca un fum, Și-n lacrimi ori în mângâieri,

Ușori, ţinându-ne de mâini, Tot noi vom curge zi de zi.
Toți cei de ieri în cei de-acum, În tot ce mâine, ca şi ieri,
Cum trec fântânile-n fântâni. Va sângera sau va iubi…

Nicolae BALAȘA
Despre
conștiința de sine,
iubire, trebuințe, recunoaștere și alte trebuințe

Pentru un fel de rotund, la cele lapidar spuse despre frustrări, răz-

boaie și tot felul de molime, deși n-am agreat nicicând teoriile conspirației,
amintesc, totuși, că în condițiile de astăzi, când de ideea cu capra veci-
nului, specifică românului, s-au molipsit și marile puteri ale lumii, două,
trei vorbe nu strică. În astfel de situații, cei ce se cred stăpâni ai lumii, nu
de puține ori gândesc la folosirea celor mai sofisticate arme de distrugere
în masă, la rachete intercontinentale, purtătoare de bombe nucleare, la arme chimice sau, mai grav, la
arme bactereologice, extrem de periculoase. Pe de altă parte, industria chimică, bactereologică și cea
de război există. Nu e niciun secret. Ea funcționează chiar și atunci când e pace și, desigur, consumă
resurse enorme. Cumva, în mintea celor ce le produc, dar mai ales a celor ce le cumpără, banii ar tre-
bui recuperați. Pentru divertisment și nu prea, circulă ideea conform căreia cică am fi prea mulți pe
suprafața pământului. Mulți proști și neproductivi! Cam în această zonă s-a plasat fie declanșarea unui
oarecare conflict, fie vreo molimă „scăpată” de prin cine știe ce laboratoare. Cert este faptul că demența
celor ce au asemenea gânduri, atinge cote greu de presupus pentru omul ce se pretinde a fi făcut după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Diavolul însă, întruchiparea răului suprem, există de altfel ca și
binele în aceeași formulă. Din fericire, doar rar, la zeci de ani, se manifestă și unul, și altul, în limite
absolute.
În altă ordine de idei, după perioada patriarhilor, ce conduceau, de obicei, grupuri mici de oa-
meni, organizați la nivel tribal, dar mai ales după perioada formării popoarelor și, în special, a imperi-
ilor, lumea s-a împărțit, cumva, pe nesimțite, în sclavi și stăpâni. Castele despre care vorbește Platon
sau Aristotel, și ele împănate cu sclavie, au existat doar în perioada democratică, de mare prosperitate,

45
 74, 23

a Greciei Antice. După experiența Evului Mediu Târziu, garnisită cu ororile inchiziției, despre sclavi și
stăpâni, vorbește Hegel în Fenomenologia spiritului, lucrare în care un loc aparte îl ocupă conștiința de
sine, conștință ce conține perspectiva dialectică asupra stăpânului și a supusului său. Din perspectiva
autorului amintit, ea, „conștiința de sine, alături omului, nu sunt nimic altceva decât trebuințe, satisfă-
cute când sunt recunoscute de o altă trebuință”. Într-o astfel de situație, omul se poate realiza doar dacă
îi sunt recunoscute meritele, în special cele de utilitate. Radicalizând: pentru măscăricii cu banii ome-
nirii din ziua de astăzi, ești bun de ceva, bine, nu, la gard cu tine! Satisfacția completă a omului este îm-
plinită printr-o recunoaștere generală. În realitatea noastră imediată există însă o mulțime de trebuințe
care, pentru a fi satisfăcute, trebuie recunoscute. Din această multitudine de trebuințe apare și mulțimea
de indivizi ce tind spre aceeași năzuință, recunoaștere și satisfacere. Din mulțimea de indivizi, desigur,
apare lupta pe viață și pe moarte între aceștia, pentru satisfacerea trebuințelor atât biologice, dar mai
ales, nebiologice, de exemplu cea de prestigiu. Urmare a confruntării, învingătorul devine stăpân și
învinsul, slugă. Lupta dintre cei doi nu este, totuși, o luptă de exterminare a unuia dintre ei, ci una în
urma căreia este recunoscut statusul, pentru fiecare în parte. După această diviziune, desigur, luptătorul
rămâne în continuare un luptător, iar sclavul devine cel ce modifică natura din exteriorul său, în folosul
învingătorului, dar și pentru eliberarea sa, eliberare ce pare a fi un fel de metafizică a devenirii sau, mai
de grabă, o mistică a omului supus, om conștient de contradicțiile existente în această lume. Prin mun-
ca sa în natură, sclavul slujeste stăpânului, dar și eliberării sale, o eliberare ce va avea loc într-o lume
imaginară, în lumea de dincolo, unde se presupune că nu ar mai exista inegalități. Ca o primă obsevație,
Hegel alege bobul de grâu din neghină, dihotomic, declarând pe învins sclav și pe invingător stăpân,
fără a pune în relație un posibil sentiment de iubire, sentiment suficient de întâlnit în viața cea de toate
zilele. În această relație, stăpânul și sclavul își pierd eul personal din dorința de a se dărui unul celuilalt.
În astfel de momente, fără lupte, sclavul devine stăpânul celuilalt și invers, formând împreună un tot.
Cu toate acestea, autorul german nu se sfiește să spună că „omul care nu este în stare să își pună viața în
joc, adică să riște într-o luptă pentru prestigiu, nu este cu adevărat o ființă umană”. Mă rog, după felul
în care gândește, în general, omul educat, cu noblețe sufletească, contemporan mie, prestigiul despre
care vorbește Hegel, obținut prin luptă, nu există sau, cel puțin, numai prestigiu nu e.
În secolul XXI, când pretențiile intelectuale și educaționale sunt aproape oriunde pe suprafața pă-
mântului, superioare celor din Antichitate sau Evului Mediu, pentru ideea de prestigiu și recunoaștere
a acestuia, nu ar trebui să mai existe încrâncenarea, ce presupune un fel de instinct animalic, ci doar
rațiune și mai ales empatie, alteritate și acceptabilitate, specifică omului nedecăzut. Prestigiul, în zilele
noastre, ar trebui să însemne efort, educație, performanță, morală și, de ce nu, atitudine față de semeni,
în slujba cărora te-ai pus, din dorința de a te dărui. În astfel de situație, recunoașterea ar trebui să devină
prețuire reciprocă, nu luptă împănată cu viclenii contextuale, ce degradează nu doar omul, ci și vre-
murile. Omul Om al acestui început de mileniu, musai să prețuiească, în primul rând, pacea, ea însăși
izvor al prestigiului și al devenirii de sine.
Prin urmare, concepția hegeliană, în zilele noastre, trebui să fie, pentru oricine, istorie sau nici
măcar atât. Din nefericire, în special, în statele totalitare, dar și în multe din cele democrate, la nivelul
vârfurilor politice și nu numai, dăinuie aceeași luptă, lupta pentru putere. Una este, însă, realitatea în
lume, ceva firesc vrea omul contingent pentru îndestulare și echilibru sufletului, și altceva e ce oferă
guvernele. Ele, guvernele, la tot pasul pun în loc de comunicare și prosperitate, sărăcie și manipulare
ieftină, un amestec degradant și bălmăjit te miri unde, în interiorul căruia se dizolvă încrederea. Fără
ea, fără încredere, omul bâjbie, contextual, câțiva profită fără a fi conștienți de faptul că, în cele din
urmă, totul se năruie. Profitorii, golani de cartier sau te miri cine altcineva, devin niște măscărici al
căror prestigiu e doar o iluzie. Popoarele, în cele din urmă, devin colonii, iar cei ce le compun, slugi
unor stăpâni virtuali. De necrezut și, totuși, realitate!
În astfel de situații, omul contingent, dar mai ales cel școlit, cu spirit creator, dezamăgit, se retra-
ge din lume, nu mai participă la viața cetății și, în cele din urmă, devine un însingurat al cărui orizont
se reduce la pe sine. Restul lumii, pentru el, cel puțin o vreme, nu mai există. În acest context, unii
dispar complet. Așteaptă, într-un fel de răgaz mistic, sfârșitul, moartea, ca speranță a deschiderii spre
lumi posibile. Aceștia sunt cei împăcați cu ea. Alții se recuperează prin iubire. Se întorc din acel pustiu
46
șoptit, la iubirea în care nu s-a strecurat mizeria, putregaiul și tot ce poate însemna dezgust. Cam de
aici începe recuperarea omului rătăcit într-o viață de-aiurea, și tot din astfel de spații, și marile povești
de dragoste. Recitiți pe îndelete, cugetând la margine și în interiorului oricărui cuvânt din Tristan și
Isolda, Romeo și Julieta, Dama cu Camelii, Ana Karenina sau oricare altă mare poveste de dragoste a
omenirii și o să simțiți pe rând vârtejul dragostei pământene, momentul îndrăgostirii, apoi al înălțării
și plutirii undeva la „limitele” cerului, un fel de ieșire din lumea concretului, urmat de căderea în hăul
așteptărilor, ca un blestem, veșnic altele. Din câte se știe, niciunde pe fața pământului nu a fost o iubire
neîntreruptă. Așteptările au fost prea mari și, fie apar nepotriviri, fie nu sunt mulțumiți pe deplin, ba
vor și altceva, ba noi experiențe îi atrag în fel și chip. Cu toate acestea, omul, ce tânjește după stabili-
tate emoțională, siguranță și fericire, nu obține nimic, nu răzbește nicicum vieții, fără iubire sau fără
dragoste.
„Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare
sau un chimval zângănitor.
Și dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea
toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.
Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie
ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește; dragostea
nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău,
Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
Acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată. Proorocirile se vor sfârși, limbile vor înceta; cunoștința va avea
sfârșit,
Căci cunoaștem în parte și proorocim în parte;
Dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am
făcut mare, am lepădat ce era copilăresc.
Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum cu-
nosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum și eu am fost cunoscut pe deplin.
Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este
dragostea” Biblia, Corinteni, 13, Apostolul Pavel.
După lecturarea celor de mai sus și după pătrunderea, dacă este posibil, într-o astfel de lume,
doar dragoste, este cum nu se poate mai clar că omul contingent nu este capabil de iubire, de singura
și marea constantă a universului. Doar Iisus, Mântuitorul, a putut iubi omenirea indiferent de ororile
de care este capabil omul. („Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”). În plan uman, dincolo de iubirea
aproapelui, și ea cu tâlc, de la om, la om și context, gândurile lui Pavel despre dragoste, încrustate parcă
peste vremuri, ar trebui să fie echivalentul atracției universale, lege pusă în pagină, pentru omenire,
de către Isaac Newton, în lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687). Dacă pen-
tru el și un alt mare savant al omenirii, Wilhelm von Leibniz, legile naturii guvernează atât mișcarea
globului pământesc, cât și a altor corpuri cerești, pentru Pavel, dragostea este atracția de unire întru`
Spirit a Omului. Din acest tip de dragoste, și Dorul de ea, când se rarefiază în sufletul muritorului. Fără
dragoste, dimensiunea spirituală, pusă sub semnul întrebării de către materialiști, pământul, căruța
noastră cosmică, în mișcarea sa, ne-ar arunca în univers, un fel de pulbere din nimicuri. Desigur, la
limita contingentului cu ochelari de cal, omul banal se vulgarizează pe el însuși, făcând din iubire sex,
iar din sex satisfacerea, nu a procreării sau a unei necesități biologice, ci a interesului de context. În
astfel de situație, nici vorbă de o ieșire din tine spre a te dărui celuilalt, chiar și erotismul dispare, iar
omul, într-o astfel de situație, nu este nici măcar la nivelul lui Grivei în călduri. Despre romantism, nici
vorbă! E desuet, ba chiar degradant. Dacă totuși te îndeamnă păcatul să gândești iubirea altfel, și mai
și spui, ți se retează și cele mai nobile intenții, printr-un radicalism bezmetic: „și care e problema ta?”
Năuc, cu gândul la măreția sufletului, chiar și a omului în fața infinitului (Giovanni Pico della Miran-
47
 74, 23

dola, filosof umanist Italian), înghiți în sec, taci și din îndumnezeirea-ți de acum stearpă, încerci să te
dezmeticești. Gelozia, un sentiment, de altfel, firesc în dragoste, dispare. Dispar și cuvintele. Partenerii
nu își mai spun nimic. În formele degradante, șușotesc și bârfesc pe la colțuri, apoi apare dezgustul,
lehamitea, uneori disprețul și, în cele din urmă, ura. Oricât de abruptă ar fi incapacitatea de a iubi
într-un continuum, pe stradă nu vedem doar îndrăgostiți sau doar cupluri care se urăsc. Contingentul,
trecătorul, are urcușuri, coborâșuri și chiar fragmentări. Nu insist și nici nu intru în amănunte, sunt la
vedere, în preajma noastră. Priviți și vă dumeriți singuri, însă doar dacă nu acceptați „compromisul”
sau nu cădeți sub patima tânguirii pusă în valoare la nivelul expresiei: „dacă altfel nu se poate...!” E,
aici e aici! Pentru un oarecare rotund al abordării noaste, dar și pentru a pune la zi, cumva, conștiința
de sine, revenim la Hegel. În timpurile noastre, fără a generaliza, conștiința de sine, despre care vorbea
gânditorul german, dispare, făcând loc dorinței de a parveni, dorinței de a fi un fel de Tănase Scatiul,
indiferent cum și prin ce mijloace, mai ales acum, când, mai nou, a venit pe lume „priceputul” în toate,
„priceput” ce nu mai are nevoie de recunoaștere, ci doar de o lansare cu surle și trâmbite în piața mare
sau de a fi uns/ă în cine știe ce cancelarie. Pentru o astfel de stare, nu mai este nevoie nici de calități
morale, nici de efort mental, nici de trudă (știință de carte, e prea mult spus!) și nici de luptă pentru
prestigiu (că e la pachet), ci doar de gheșeft, de plicuri umflate și de plăceri trupești, ce-i drept și ele
trebuințe ce satisfac alte trebuințe. „Ce dracului, domne, dacă noi pe noi nu ne ajutăm, atunci cine?!
Dar mișcă și dumneata cumva, dă din... dă și din urechi, ce dracului! E nevoie și de o trotinetă cu câteva
sute de cai putere, apoi, încă nu am terminat vila...” Mda, în vremurile de acum, dacă nu o fi fost așa
de când pământul („Vremea trece, vremea vine, Toate-s vechi și nouă toate”- M.Eminescu), s-a cam
întors lumea cu susul în jos! Aproape în toate, la mijloc, scop și interes, apoi, realizări peste realizări.
Restul e plăcerea demnităților împăiate, mârțogarilor, înfumuraților, jeg, fum și scrum, de pe caldarâ-
mul mahalalei și din buricul târgului.
... Și zici să nu mori?! Sau... altfel spus: cum să trăiești?! ... Sau invers?! Ce ziceți?

Victoria GUȚU
RENAȘTE-MĂ

Renaște-mă, pământule, Renaște-mă, pământule,

Compune-mă din flori Din suflet fă copac
Să țin în piept nectarul Ca să devin o salcie
Și-n inimă-culori. Îndrăgostită-n lac.

Renaște-mă, pământule,
Sa fiu de iarbă fir,
Să port pe frunte rouă
Ca pe-un strop de mir.

CLEPSIDRA DE LACRIMI

Clepsidra de lacrimi ne scurge de timp, Izvoarele timpului duc pietrele grele

Ne stoarce de vise, ne umple de dor, La ultima moară de trai efemer,
În apele vremii se șterge un gând Să plângem peste ape, din veacuri paralele?
Lăsat pe nisip... pentru un viitor. Sau să ascundem lacrimi sub pleoapele de cer?

Curg anii prin albii brăzdate în rid,

Prin lacuri, spetanțele caută barza,
Se scurg amintiri într-un nufăr candid,
Clepsidra de lacrimi… își caută raza.

48
 LECTIA PIETREI

Am înăbuşit în apele din clepsidră la atingerea neaşteptată?

tot ce aveam de zis... Cum ascundeţi şoaptele talazurilor
Încercând să evadez din curgerea continuă şi nu mai daţi glas?
a amintirilor... Oare aşteptaţi să vă zidiţi într-o cetate
şi m-am ascuns sub o cascadă şi să apăraţi de atac tot ce nu aţi zis?
de tăcere. Ştiind toate tainele...
Pietrelor, vă lăsaţi în adâncurile conştiinţei străvezii...
cum răbdaţi oare poate că cineva va auzi
năvălirea lacrimilor lumii? tăcerea voastră...
Cum vă lăsaţi şlefuite Daţi-ne, pietrelor... şi nouă,
şi nu vă mai crispaţi o lecție de tăcere...
CĂMAȘA TĂCERII

Cămașa tăcerii Pe spate...

mi se destramă încet, înmuguresc aripi
cad bumbii albi ce își visează zborul,
ce încheiau cândva iar mâneca mâinii drepte,
cele două euri... încearcă să acopere
materia mi se decolorează în ape clare, cu taină o faptă bună.
până la transparența Pe încheietura mâinii stângi
ce mă face cunoscută... mi se descheie ultimul nasture,
așa cum am fost cândva sub acul croitorului descoperindu-mi toate nelegiuirile firii,
de suflete. știute de veacuri de croitorul lumii...

Andrei BREABĂN, scriitor, România

EVERESTUL ROMÂNIEI

A încerca să scrii despre Nicolae Iorga e ca și cum ți-ai

propune să urci Everestul pentru a-i descoperi tainele ascun-
se pe înălțimile lui amețitoare, pornind de la cele așezate de
Dumnezeu la poale, de unde vrei să pornești la drum, cuce-
rind vârf după vârf, culme după culme. Sunt puțini oameni
care au reușit această adevărată aventură, cei mai mulți dintre
îndrăzneți s-au poticnit pe o culme mai joasă sau ceva mai
aproape de cer, de unde nu au mai putut escalada mai departe
fiind nevoiți să renunțe și să se întoarcă de unde au plecat. Alții au ales să sară din avion cu parașuta,
dar nu vor avea acces decât la culmea pe care au ajuns pierzând nenumăratele priveliști de jos cu
frumusețile pe care le ascund, dar și vârfurile înalte și abrupte pe care nu se pot aventura, pentru că nu
au nici echipament și nici priceperea să o facă.
Este motivul pentru care istoricul francez Jerome Carcopino a spus:

„Iorga nu se poate defini într-o specialitate, nici mărgini la o epocă sau la o țară. El este o forță
a naturii”.
Bogata activitate a lui N. Iorga, care nu poate fi definită doar în cele câteva cuvinte pe care i
le-am consacrat, s-a concretizat în 1003 volume, 12.755 de articole și studii, 4963 de recenzii, fiind
socotit cel mai mare istoric, publicist și savant al românilor din toate timpurile. A editat și condus
nenumărate ziare și reviste, între care: „Cuget clar”, „Drum drept”, „Floarea darurilor”, „Neamul ro-
49
 74, 23

mânesc”, „Ramuri”, „Revista istorică”, „Revue Historique des Etudes Sud-Est Européennes”, la care
adăugăm prodigioasa colaborare la alte numeroase publicații ale vremii.
Numit de unii un strălucit istoric, de alții cel mai bun medievist, un adevărat filozof al istoriei, la
care se adaugă și alte valori în care a strălucit, cum au fost cele de bizantinist, slavist, romanist, istoric
al artelor, Iorga accede spre sublim și prin bogata sa publicistică și dragostea pentru țara și poporul din
care a făcut parte, neobosita sârguință cu care a scotocit prin trecutul nostru milenar pentru a scoate
la iveală obârșiile dacice ale poporului român, ca să nu mai punem la socoteală activitatea sa de om
politic și de stat, cu toate limitele ei în anumite privințe. Critic literar, enciclopedist, documentarist,
memorialist, dar și poet și dramaturg, sunt alte merite care aveau să i se adauge celui care a fost și un
cunoscut politician, fondator de partid, parlamentar, ministru, prim-ministru, dar și profesor universitar
și academician român și membru al numeroase alte academii din lume.
Originar din Botoșani, oraș în care unii cercetători spun că s-a născut și marele poet național
al românilor Mihail Eminescu, deși pe timp de vară părinții său trăiau la conacul din Ipotești aflat la
numai 10 km distanță. Așa încât, cel mai mare român dintre românii societății noastre moderne s-ar
fi născut la 17 ianuarie 1871, în certificatul de naștere fiind prinsă ziua de 6 iunie. Tatăl său, avocatul
Nicu Iorga se trăgea din o familie de comercianți români stabiliți în Botoșani, iar mama, Zulnia Arghi-
ropol, venea din o familie de scriitori, pe care pesemne că a moștenit-o genetic la fel cum unii istorici
susțin că Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a moștenit mai cu seamă caracterul și chipul mamei sale,
doamna Oltea.
Rămas de mic orfan de tată, care a murit în 1876 din cauza unei boli necunoscute, tânărul Iorga
a trebuit să se descurce singur, ceea ce nu i-a fost ușor. Numai excepționala sa memorie și dotare in-
telectuală l-a ajutat să se facă remarcat încă din primii ani de școală pe care i-a urmat în orașul natal,
ba chiar, la numai 9 ani, profesorii i-au aprobat să le țină colegilor lecții despre istoria românilor,
aducându-și astfel contribuția la întreținerea familiei, iar la vârsta de 13 ani a debutat la ziarul „Româ-
nul” cu primele articole politice.
În perioada studiilor liceale pe care le-a făcut la Liceul Național din Botoșani, trece și prin câteva
momente neplăcute, în 1886 fiind pedepsit cu suspendare temporară pentru că nu a salutat un profesor,
ulterior primind și alte sancțiuni pentru motive la fel de minore, deși la școală avea rezultate strălucite
și încă de atunci vorbea fluent italiana, latina, greaca, franceza (la 6 ani citea cărți editate în limba
franceză).
Fire rebelă, a cochetat cu marxismul, pe care l-a promovat în revista „Viața Socială” și în prele-
gerile pe care le ținea despre lucrările fondatorilor marxismului.
În 1888 este admis la Universitatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași, primind dispen-
să să urmeze toți anii de studii într-un singur an, terminând cu diploma magna cum laude cu o lucrare
pe tema literaturii grecești. Va primi o bursă să studieze în străinătate, continuându-și studiile în Italia,
Franța („Ecole pratiques des hautes études”), Anglia, iar în 1893 se înscrie la programul de doctorat al
Universității din Berlin pe care îl continuă la Universitatea din Leipzig unde ia doctoratul în filozofie
(1893).
Revine în țară anul următor, stabilindu-se în București, unde obține un post de profesor suplini-
tor. Se pare că nici pe atunci nu era prea mult respect pentru studii și pentru calitățile intelectuale ale
omului. Dacă această somitate, care deja uimise lumea universitară și stăpânea o mulțime de limbi stră-
ine, a primit doar un post de profesor suplinitor, de ce să ne mai mirăm de nenumăratele nulități care
sunt puse pe tot felul de posturi în timp ce oamenii de valoare sunt marginalizați și dați la periferie?
În 1895 N. Iorga călătorește pe banii lui în Olanda și Italia în căutarea unor documente. La în-
toarcerea în țară este remarcat de alt mare istoric al vremii, A. D. Xenopol, care îl numește curator și
editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, în luna octombrie a aceluiași an primind
postul de profesor titular de istorie universală la universitatea din București. O șansă pe care avea să i-o
deschidă destinul, abia valorile se recunosc și se apreciază între ele. În cele din urmă lumina reușește
să străpungă bezna nopții și să iasă triumfătoare la suprafață. Dacă nu ar fi așa, nu ar mai exista viața,
iar Pământul ar fi sterp și cufundat în întuneric. La fel este și în politică. După ce orbecăim o vreme în
umbra prostiei și a trădătorilor, răsare o stea care revarsă lumină readucând la viață tot ce a pierit cât a
50
domnit întunericul. O asemenea stea a fost și N. Iorga, astru care a strălucit vreme de jumătate de veac
pe cerul României făcându-i cunoscut numele în lumea întreagă.
În același an savantul intră și în viața politică punând bazele Alianței Antisemite Universale,
împreună cu A.C. Cuza, ca la 23 aprilie 1910 să fondeze împreună Partidul Naționalist-Democrat, care
va milita pentru exproprierea moșiilor ce depășeau 100 ha, impozit progresiv pe venit, și alte măsuri
progresiste.
Savantul român s-a dovedit a fi precoce și în viața personală, căsătorindu-se la vârsta de 19
ani cu Maria Tasu (1871-1954), cu care a avut cinci copii, din care două fetițe au murit de mici. Va
divorța după 10 ani de căsnicie, motivat, se spune, de mult prea desele deplasări pe care Iorga le făcea
în străinătate, lipsind astfel din mijlocul familiei. La mai puțin de un an de la divorț s-a recăsătorit cu
profesoara Ecaterina Bogdan, sau Catinca, cum îi spunea marele istoric, sora prietenului său Ion Bog-
dan, din noua căsătorie rezultând șapte copii. Fire tenace, ardeleanca se va implica activ atât în viața
savantului, cât și în cea a politicianului, ajutându-l în redactarea lucrărilor cât și în acțiuni de protocol
la care au luat parte și regii României.
Între publicațiile pe care le-a scos se evidențiază revista „Sămănătorul” (02.12.1901-27.06.1910),
cotidianul „Neamul Românesc” (10 mai 1906), iar împreună cu un grup de profesori și oameni de
știință inițiază organizația „Cercetașii României”.
În 1914 își va aduce contribuția la înființarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, apoi a In-
stitutului de Studii Bizantine și a Institutului de Istorie Universală, iar, în plan politic, în 1919 ia parte
la formarea Blocului Parlamentar, coaliție politică care susținea noul guvern, format după Marea Uni-
re, primind funcția de președinte al Adunării deputaților după alegerile din noiembrie 1919. În același
an este primit ca membru titular al Academiei Române și numit președinte al Comisiei Monumentelor
Istorice.
În plan politic, în 1920 intervine o scindare în relațiile cu A.C. Cuza, mai ales pe fondul antise-
mitismului acestuia, fapt care va duce la divizarea partidului pe care l-au fondat împreună. Urmează o
perioadă bulversată, marcată de noi negocieri politice, care a dus la apropierea lui N. Iorga de gruparea
lui Constantin Argetoianu, ca pe 28 septembrie 1926 să revină la vechea formațiune politică, pe care a
numit-o Partidul Național.
Deși în plan politic nu are rezultate remarcabile, N. Iorga și-a continuat ascensiunea ca om de
cultură și savant. În 1924 a fost ales președinte al Secțiunii de Istorie a Academiei Române și a început
să susțină cursuri de vară la Vălenii de Munte. La 1 noiembrie 1928 este ales decan al Facultății de
Litere și Filozofie, iar la 1 martie anul următor rector al Universității București. A înființat nenumărate
instituții de promovare a țării și a românismului peste hotare, între care: Școala Română de la Paris
(1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneția etc. Ia parte la inau-
gurarea noului Studio a Radioului, Revista Radiofonia, ca la 10 martie 1929 să debuteze pe post de
conferențiar la Radiodifuziunea Română, apoi la „Universitatea Radio”, prin care a difuzat conferințe
valoroase între care: „Ce este o națiune?”, „Drept și morală la români”, „Noi hotare” etc.
Decepționat de partidele politice ale vremii, N. Iorga se lasă antrenat de regele Carol al II-lea,
care milita pentru un guvern de uniune națională, dar, în fapt, pentru instaurarea dictaturii personale.
Folosindu-se de prestigiul intern și internațional al savantului, regele îl desemnează prim-ministru (18
aprilie 1931), dar la 31 mai 1932 va demisiona înțelegând scopul real urmărit de monarhul României.
În septembrie 1932 va revigora fosta formațiune politică sub numele de Partidul Naționalist-Democrat.
Intră în conflict cu „Garda de Fier”, pe care o acuză de violență politică. Amenințat de liderul ei prin o
scrisoare (26 martie 1938), se adresează Parchetului, care dispune arestarea lui Corneliu Zelea Codrea-
nu, acesta fiind condamnat la șase luni pentru calomnie.
Măsurile împotriva legionarilor au fost continuate de Armand Călinescu, din dispoziția căruia se
fac cercetări care au scos la iveală noi capete de acuzare ce au sporit pedeapsa liderului mișcării. Între
acuzațiile aduse au fost și acelea de „cârdășie cu șeful unei puteri străine” și „uneltire contra ordinii
sociale”. Tensiunea sporește după asasinarea liderilor mișcării în timp ce erau transportați de la închi-
soarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava (în noaptea de 29/30 noiembrie 1938), legionarii socotindu-l
vinovat și pe N. Iorga. Între legionarii asasinați atunci se afla și C.Z. Codreanu.
51
 74, 23

Evoluția politică ulterioară avea să aducă în România dictatura regală prin dizolvarea partidelor
politice (30.03.1938) și constituirea Frontului Renașterii Naționale, noua Constituție adoptată la 9 mai
1939 sporind prerogativele regelui. Dezamăgit de viața politică N. Iorga va susține acțiunile regelui
Carol al II-lea, devenind senator apoi președinte al Camerei superioare a Parlamentului.
Pierderile teritoriale din 1940 îl vor aduce în fruntea statului român pe generalul Ion Antonescu,
care va guverna împreună cu Garda de Fier, instaurând „statul național-legionar”. Totalitarismul regal
va fi înlocuit de un altul cu mult mai brutal care va trece la măsuri de încălcare fără precedent a prin-
cipiilor democratice, care trebuiau să stea la baza statului de drept, prin impunerea de instituții de stat
proprii, poliție paralelă celei de stat, naționalizarea forțată a unor fabrici, dar mai ales arestarea fără
mandat a celor pe care îi considera adversari, o măsură fără precedent, care nu s-a mai luat din vremea
Inchiziției.
Între victimele acestor violențe avea să fie și savantul român de renume mondial N. Iorga, care
a fost arestat la 27 noiembrie 1940, în timp ce se afla în biroul său din vila de la Sinaia. Sub pretex-
tul că este invitat „pentru un interogatoriu”, cei șapte criminali odioși care au venit înarmați pentru a
ucide un biet bătrânel lipsit de apărare, îl iau pe sus și îl urcă în mașină, a doua zi trupul neînsuflețit al
profesorului fiind găsit de gardianul public Petre Zamfir într-un șanț de pe șoseaua Ploiești-Strejnic.
Asasinii, care s-au recomandat că fac parte din „Poliția legionară a capitalei”, au fost identificați ca
fiind: Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier
la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al
Poliției Legionare). Numele lor trebuie să fie păstrate ca un blam pus de istorie spre veșnicie asupra
celor mai mari criminali ai neamului nostru, care au ucis fără judecată pe cel mai mare istoric și savant
al românilor, care a făcut cunoscut ca puțini alții numele României peste hotare. Fie ca Dumnezeu și
istoria să-i judece, iar la Judecata care va veni să-i rânduiască în locul pe care și-l merită alături de alți
confrați cu care au plănuit crima!
Masacrele legionarilor nu au încetat, în aceeași zi asasinii au luat cu același sânge rece viața lui
Virgil Madgearu, al cărui trup neînsuflețit a fost găsit în pădurea Snagov. Au urmat alți 64 de înalți
demnitari ai statului din perioada dictaturii regale, apoi cunoscuta „rebeliune legionară”, când toată
țara a fost aruncată într-un adevărat masacru al civililor.
Moartea savantului de renume mondial a cutremurat toată lumea. Cel care era membru în zeci
de academii și instituții culturale din Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Santiago de
Chile etc., a fost împușcat fără milă în propria lui țară, pierind ucis fără judecată de mâna unor români,
a unor oameni ai acestui pământ pe care i-a iubit atât de mult încât lor le-a consacrat cea mai mare
parte a cercetărilor sale. Cel puțin 47 universități din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, iar la
București s-au făcut auzite nenumărate proteste din partea unor lideri politici și personalități culturale
din întreaga lume cutremurată de sfârșitul tragic al savantului român. A fost cea mai brutală manifesta-
re cunoscută în istorie a antiromânismului românesc care ne macină pe mulți dintre noi, ne dezbină și
ne îndeamnă la ură, ne face să ne mâncăm unii pe alții mai rău decât câinii în loc să fim uniți în apărarea
intereselor comune. De acest lucru au profitat și atunci străinii la fel cum profită și în prezent, și o vor
face câtă vreme nu vom înțelege că numai uniți îi putem înfrunta.
E greu de precizat care este cea mai mare moștenire pe care ne-a lăsat-o acest savant al românilor
și al omenirii, un adevărat soare al istoriei și culturii românești. E greu de făcut o ierarhie a nenumă-
ratelor sale lucrări pentru a stabili care sunt mai importante. Tot ce a lăsat în urmă acest astru care a
răsărit pe Cerul României pentru a-și revărsa asupra ei lumina lui, care va dăinui spre veșnicie, este
de o valoare covârșitoare pentru istorici și oamenii de știință. De aceea, nu pot decât să reamintesc câ-
teva din operele sale nemuritoare: „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume
(1901-1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană – „Geschichte des
osmanischen Reiches” - 1908-1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936-1939). Lor li se adaugă
poezii, drame istorice („Învierea lui Ștefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”,
„Sfântul Francisc din Asisi” și altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viață de om,

52
așa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național”), lucrări cum sunt
„Cultura națională și politica națională”, 1908, „Războiul nostru în note zilnice”, 1914-1918, 1921-
1923, „Dezvoltarea ideii unității politice a românilor”, 1915, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări
din război” 1915-1917, 1925, „Doctrina naționalistă”, 1922, „Politica externă a regelui Carol I al
României”, 1923, „Războiul pentru independența României. Activități diplomatice și stări de spirit”,
1927, „Memorii”, 1917-1938, vol. I-VII, 1931-1939, „Doi ani de restaurație. Ce am fost, ce am vrut
și ce am putut”, 1932, „După întoarcerea la regimul de partid. Isprava”, 1932, „Supt trei regi. Istorie a
unei lupte pentru un ideal moral și național”, 1932, „O viață de om așa cum a fost”, 1934, „Istoria unei
legende: Iuliu Maniu”, 1934, „Oameni care au fost”, vol. I-III, 1934-1936, „Discursuri parlamentare
1907-1920”, vol. I-II, 1936-1939.
În toate aceste lucrări, și în multe altele ca ele, N. Iorga își exprimă crezul politic, opiniile în ne-
numărate domenii, dar mai ales concluziile desprinse din numeroasele studii pe care le-a făcut cu pri-
vire la istoria neamului din care făcea parte, a altor civilizații europene și a lumii, a adus teze și noutăți
care au influențat cercetarea istorică, impresionând prin erudiția sa mediile academice și universitare
din întreaga lume.
De aceea, asasinarea marelui savant nu a fost doar o crimă adăugată nenumăratelor alte asasi-
nate politice din acea vreme, nu a fost doar o răzbunare politică, ci a fost o crimă la adresa umanității,
o palmă dată culturii și științei mondiale, un pumnal înfipt în ascuns în inima unui popor care și azi
plânge după urmările acelui act de teroare care, într-un fel sau altul, avea să contribuie, alături de multe
altele, la pierderile teritoriale ale României, atât cele din 1940, cât mai ales cele ce au urmat celui de-al
doilea război mondial. E adevărat că au fost nenumărați factori care au contribuit la ele, dar lor li se
adaugă fără echivoc și asasinarea acestui mare apărător a României și românismului, cu o influență de
necontestat în lumea întreagă, care ar fi putut să aibă un cuvânt de spus în evenimentele ce au urmat
sfârșitului său tragic. Pe noi istoria ne-a judecat și ne-a pedepsit. Oare adevărații criminali au plătit
pentru fapta lor?
Străduindu-mă să escaladez „Everestul”, singura soluție pe care am găsit-o a fost să iau muntele
pieptiș, să mă aburc de-a dreptul până în vârful său gigantic cu care străpunge norii și ajunge până
la Cer, pentru că o viață nu mi-ar fi deajuns pentru a-i cerceta toate culmile și tainele. Înclinându-mi
fruntea în semn de respect în fața celui mai mare savant al României moderne nu pot decât să-l salut
în trecere, exprimându-mi din inimă alături de alți nenumărați concetățeni regretul pentru pierderea pe
care am avut-o și să mă socotesc o minusculă albină aflată la poalele mărețului „Everest”.

Elena BALUȚĂ
AZI E ZIUA DE-NTÂI MART

Roșu, alb – două culori, Roșu, alb – două culori,

Un-aprinsă, alta-pură, Ce le porți la pieptul tău,
Mijlocite cu fiori, Au pus capăt la ninsori,
De lumină și căldură. Fără de păreri de rău.

Roșu, alb – două culori, Roșu, alb – două culori,

De iubire și-adevăr,??? Primăvara ne zâmbește,
Ale celor sfinte flori Rătăcit un fulgușor,
Din Edenul cel de măr. De uimire se topește.

Roșu, alb – două culori, Roșu, alb – două culori,

De o fină frumusețe, Azi e ziua de-ntâi mart,
O pereche de valori, Fiecărui, tuturor,
Pentru rădăcina vieții. Mărțișoare se impart.
53
 74, 23

INIMA ȘI-UN GHIOCEL

A răsărit un ghiocel Inima și-un ghiocel

În inima mea plină, Îți șoptesc, iubite,
Albul pur pe-un firicel Că tu ești acel mister
La tine se închină. Din înalturi sfinte.
Și te-ndeamnă să admiri Inima și ghiocelul
Aroma lui duioasă, Fără tine mor,
Și la fel să te închini Vino, ca să am misterul
La el, dacă-ți pasă. Dulce, de amor.
Vino și ne ține-n palmă,
Să ne încălzești,
Să nu pierd culoarea albă,
Să mă tot iubești.
CASA PĂRINTEASCĂ
Casă părintească, vatră-ndurerată, Casă sfântă, de părinți lăsată,
În toamnă și în iarnă fără foc, C-au plecat în lumea celor drepti,
Casă părintească, ușă încuiată, Noi, cei rămași, venim câteodată,
În balade ți-au menit un loc. Și tu, casă, cu drag ne aștepți.

Casă părintească, sufletul îmi plânge Dar viața asta ne-a urzit sorocul
Când văd că pe-o coastă te apleci, Și ne-a dus pe unde ni-i sortit,
Părinții nu mai sunt și inima se strânge, Inima îmi sfârâie ca focul,
Prin unghere cântă țârâieci. Dumnezeu mă ierte, de am greșit.

Ușa greu deschid, răcoarea dinăuntru Căci numai atunci, când rându-ți vine,
Sufletul mi-l umple de pustiu, Simți povara lor atât de grea,
După sobă, pare, cineva s-aude, Și de casă nu-ngrijește nimeni,
Stau încremenită, dar de ce, nu știu. Care pentru ei castel era.

Da, mi s-a părut, răcoarea mă cuprinde, Pentru noi – un cuib de-nțelepciune,

Și tresar, pe mama parc-o-aud, De alean, de 7 ani cu preț,
- Copila mea, tu candela aprinde, Unde am știut de rugăciune
Că e beznă și-n cotlon e ud. Pentru tot ce este mai măreț.

De unde știe ea că ploaia acum străbate Casă părintească, tu mă iartă,

Prin acoperișul ciuruit, Rânduiala vieții a hotărât
Des și clocotită inima îmi bate Ca să fiu de tine așa departe,
Că de casă nu am îngrijit. Des să vin la tine n-am putut.

Și icoana rău mă dojenește, Și mă doare, c-ai rămas pustie,

Că toți am zburat pe undeva Rece, fără candelă. Și carii
Și în curte mătrăgună crește, Te-au străpuns din cap până-n călcâie
Unde mama flori multe-ngrijea. Și te-apleci din an în an mai tare.

Praf de carii pe fereastra-nchisă, Să te-ngrijesc eu nu mai am putere,

Semn că rar de tot vin pe aici, Căci și al meu cariu mă răpune,
Văd bastonul tatei și mâna lui întinsă Pragul ți-l sărut și cu durere
Sprijinindu-se de-un prichici. Te las pe seama soarelui-apune.
54
 Din clasica literaturii universale
J. D. SALINGER
DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ
(continuare din nr. 71)

Capitolul 8
Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. În-
cremenise pe banchetă. Aşa-s mamele, nu le trebuie altceva decît s-audă că
băiatul lor e un tip nemaipomenit.
Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.
― V-a povestit despre alegeri? am întrebat-o. Despre alegerile din
clasa noastră?
Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.
― Cîţiva dintre noi voiam ca Ernie să fie şeful clasei. Vreau să spun că asta era dorinţa unanimă.
Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut
într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.
Mamă, ce-o duceam.
― Dar l-au ales pe altul ― unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l
propunem pe el. Fiindcă-i atît de timid şi de modest. A refuzat... E groaznic de timid. Ar trebui să încercaţi
să-l dezbăraţi de asta!
M-am uitat la ea.
― Nu v-a povestit nimic de toate astea?
― Nu, nu mi-a povestit nimic. Am dat din cap.
― Aşa-i Ernie! Aşa-i el. Ăsta-i singurul lui cusur ― e prea timid şi prea modest. Zău c-ar trebui să
încercaţi să-l convingeţi să mai renunţe din cînd în cînd la toate astea.
Tocmai atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, şi am lăsat totul baltă. To-
tuşi, îmi părea bine că-i trăsesem cîteva bărbi. Tipii ăştia ca Morrow, care-i plesnesc pe alţii peste fund cu
prosopul ud ― dorind să-i lovească cît mai tare ca să-i doară ― sînt nişte javre, nu numai în copilărie, ci
toată viaţa. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fiu-su e un
băiat modest şi timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales şeful clasei. E posibil. Nu se ştie niciodată.
Mamele sînt cam fraiere cînd e vorba de lucruri d-astea.
― Ce-aţi zice de-un cocktail? am întrebat-o. Simţeam nevoia să beau.
― Putem merge la vagon-restaurant. Vreţi?
― Bine, dar ai voie să comanzi alcool? m-a întrebat.
N-a vrut să fie antipatică, sau să-şi dea aere de superioritate. Era prea drăguţă pentru asta.
― Păi, de fapt, nu, nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Şi, pe urmă, am
o grămadă de fire albe în cap.
Am întors capul într-o parte şi i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur şi simplu a fascinat-o.
― Haideţi cu mine. De ce nu vreţi? i-am zis. Mi-ar fi făcut plăcere să vină.
― Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îţi mulţumesc foarte mult, drăguţule. De altfel, cred că
vagonul-restaurant e închis. E foarte tîrziu!
Avea dreptate. Uitasem cu totul cît era ceasul.
Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:
― Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanţa de Crăciun începe abia miercuri. Sper
că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.
Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai aşa, ca să nu fie indiscretă.
― Nu, acasă-s toţi sănătoşi, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.
― Vai, îmi pare foarte rău! mi-a zis.
Şi chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spusesem asta, dar era prea tîrziu.
― Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.
― Vai, nu! a exclamat ea îngrozită, ducîndu-şi mîna la gură.
― N-aveţi nici o grijă! E superficială. Şi e foarte mică. Se poate scoate în două minute.

55
 74, 23

Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint.
Cînd încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.
După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, şi
eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborît la Newark18. Mi-a urat noroc la operaţie şi numai bine.
Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massa-
chusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă şi un teren de tenis, şi aşa mai departe. Dar i-am mulţumit şi
i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă
mama-mare nici măcar nu iese din casă, decît poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai ştiu
eu ce. Dar nu m-aş fi dus să-l văd pe porcu' de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toţi banii din lume, nici
dac-aş fi fost în pragul disperării.
Capitolul 9
PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FĂCUT CÎND AM COBORÎT ÎN gara Pennsylvania a fost să
mă duc la o cabină telefonică. Aveam chef să chem pe cineva la telefon, pe oricine. Mi-am lăsat valizele
afară, chiar în faţa cabinei, ca să le pot vedea. Cînd am pus mîna pe telefon, mi-am dat seama că n-am pe
cine să sun. Frate-meu D.B. era la Hollywood. Phoebe, soră-mea cea mititică, se culcă pe la nouă, aşa că nu
puteam s-o sun nici pe ea. Nu s-ar fi supărat dac-aş fi trezit-o, dar, din păcate, nu răspundea ea. Răspundeau
bătrînii. Prin urmare, a trebuit să renunţ. M-am gîndit să-i dau un telefon mamei lui Jane Gallagher şi s-o
întreb cînd începe Jane vacanţa. Dar nu prea aveam chef. Şi, afară de asta, era prea tîrziu ca să telefonez.
M-am gîndit s-o sun pe Sally Hayes, o fată cu care ieşeam eu de obicei, mai ales că ştiam că intrase în
vacanţă ― fiindcă-mi scrisese o scrisoare lungă şi sentimentală, în care mă invitase să vin de ajunul Cră-
ciunului s-o ajut să împodobească pomul şi aşa mai departe ― dar mi-era teamă că răspunde maică-sa la
telefon. Maică-sa o cunoştea pe mama, şi parc-o vedeam alergînd, cu riscul să-şi rupă un picior, ca să-i
telefoneze că sînt la New York. Şi, pe urmă, nu prea mă încînta ideea să vorbesc cu bâtrîna doamnă Hayes.
I-a spus odată lui Sally că sînt un stricat. Că sînt un stricat şi că n-am nici un scop în viaţă. Pe urmă m-am
gîndit să-l sun pe Carl Luce, un tip care învăţa pe vremea mea la Whooton. Dar nu-mi era prea simpatic.
Aşa că, în cele din urmă, n-am mai sunat pe nimeni. Am ieşit din cabină, după ce stătusem acolo vreo două-
zeci de minute, mi-am luat valizele, am pornit-o spre pasajul subteran unde erau taxiurile şi am luat un taxi.
Tare mai sînt distrat. I-am dat şoferului adresa mea de acasă, numai aşa, din obişnuinţă ― vreau să
spun că uitasem de tot că voiam să trag pentru vreo două zile la hotel şi să nu mă duc acasă decît cînd în-
cepea vacanţa. Nu mi-am amintit decît cînd am ajuns pe la jumătatea parcului. Atunci i-am spus şoferului:
― Te rog să întorci cum ai ocazia. Ţi-am dat o adresă greşită, vreau să ajung înapoi în centru.
Dar şoferul voia să facă pe deşteptul.
― Mu pot să întorc aici, Mac19, e sens unic. Trebuie să merg pînă la strada 90.
Nu voiam să mă cert cu el.
― Bine, i-am spus.
Apoi, deodată, mi-a venit o idee:
― Ascultă, ştii raţele alea de pe lac, la ieşirea dinspre sud a parcului? Lacul
ăla mititel? Spune-mi, nu cumva ştii unde se duc raţele cînd îngheaţă apa? Nu cumva ştii?
Îmi dădeam seama că există o şansă la un milion să ştie. S-a întors şi s-a uitat la mine ca la un nebun.
― Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ţi baţi joc de mine?
― Nu. Voiam să ştiu, asta-i tot.
Nu mi-a mai spus nimic, aşa că nu i-am mai spus nici eu. Cînd am ieşit din Central Park, în dreptul
străzii 90 mi-a spus:
― Ei, amice, acum încotro?
― Păi, de fapt, nu vreau să trag la un hotel din East Side20, că s-ar putea să mă întîlnesc cu cunoştinţe,
şi eu călătoresc incognito, i-am zis.
Nu pot suferi să spun lucruri de astea de prost-gust, cum ar fi: "călătoresc incognito". Dar cînd sînt
cu un tip de prost-gust mă port şi eu ca atare.
______________
18
Oraş din apropierea New York-ului.
19
Apelativ american, adesea folosit şi ca termen impersonal de adresare; îndeplineşte o funcţie aproximativ echiva-
lentă cu românescul „şefule”
20
Cartier newyorkez suprapopulat, cu clădiri insalubre; locuitorii lui sînt în majoritate emigranţi săraci din Europa.

56
 ― Nu cumva ştii ce orchestră cîntă la "Taft" sau la "New Yorker"?
― N-am idee, Mac.
― Bine, atunci du-mă la "Edmont", i-am spus. Nu vrei să te opreşti în drum să bei ceva cu mine?
Te invit. Sînt plin de bani.
― Nu pot, şefule. Îmi pare rău!
Era sigur o companie simpatică. Avea o personalitate deosebită.
M-am dus la "Edmont Hotel", unde mi-am luat o cameră. În taxi îmi pusesem şapca roşie de vînă-
toare ― numai aşa, de plăcere ―, dar am scos-o înainte de a mă duce la recepţie, nu voiam s-arăt ca un
trăsnit sau mai ştiu eu ce. Culmea ironiei e că atunci nu ştiam că hotelul ăla păcătos era plin de perverşi şi
de cretini. Peste tot dădeai numai de psihopaţi.
Mi-au dat o prăpădită de cameră care dădea într-o curte interioară; pe fereastră nu se vedea decît
cealaltă aripă a hotelului. Asta era perspectiva pe care o aveam. Dar mie mi-era totuna. Eram prea amărît
să-mi pese dacă am o vedere frumoasă sau nu. Valetul care m-a condus era un tip foarte bătrîn, să fi avut
vreo şaizeci şi cinci de ani. Era şi mai jalnic decît camera. Unul dintre tipii ăia cheli, care-şi aduc tot părul
dintr-o parte ca să-şi acopere chelia. Decît să fac una ca asta, aş prefera să fiu chel. În orice caz, frumoasă
slujbă pentru un bătrîn de şaizeci şi cinci de ani. Să cari valize şi s-aştepţi să-ţi pice cîte un bacşiş. Îmi
închipui că prea deştept nu era, dar, în orice caz, e groaznic.
După ce-a ieşit, am rămas un timp cu paltonul şi cu toate cele pe mine, uitîndu-mă pe fereastră. N-
aveam altceva de făcut. Nici nu vă puteţi închipui ce se petrecea în aripa cealaltă. Şi nici nu se sinchiseau
să lase storurile. Am văzut un tip cu părul cărunt şi cu un aer respectabil, în izmene, făcînd lucruri pe care,
dacă vi le-aş spune, nu le-aţi crede. Întîi şi-a pus geamantanul pe pat. Apoi a scos o întreagă garderobă de
femeie, cu care s-a îmbrăcat. Ciorapi de mătase, pantofi cu toc înalt, sutien şi o centură, din alea de care
atîrnau elastice, şi aşa mai departe. Pe urmă, şi-a pus o rochie neagră de seară, mulată pe corp. Zău. Pe
urmă, a început să se plimbe prin cameră cu paşi mărunţi, cum umblă femeile, şi să fumeze şi să se admire
în oglindă. Şi era singur. Dacă nu cumva mai era cineva în baie ― dar, de unde stăteam eu, nu se vedea
baia. Un etaj mai sus, am văzut un bărbat şi o femeie împroşcîndu-se cu apă, pe care o luau în gură. Se
poate să nu fi fost apă, ci alcool, că n-am putut să-mi dau seama ce aveau în pahare. În orice caz, întîi a
luat el o gură şi a stropit-o pe ea, şi pe urmă a făcut şi ea la fel, împroşcîndu-l pe el ― făceau cu schimbul,
lua-i-ar naiba! Păcat că nu i-aţi văzut! Rîdeau ca istericii, de parc-ar fi făcut lucrul cel mai cu haz de pe
lume. Nu glumesc, hotelul colcăia de perverşi. Cred că eram singurul tip normal din tot hotelul ― şi asta
nu înseamnă mare lucru. Era cît pe-aci să-i trimit o telegramă amicului Stradlater, să vină la New York cu
primul tren. Cred c-ar fi domnit în hotelul ăsta.
Nenorocirea e că atunci cînd te uiţi la porcăriile astea nu-ţi mai poţi lua ochii de la ele. Şi, pe urmă,
fata aia cu apa arăta destul de bine. Asta-i nenorocirea cu mine! Eu cred că sînt cel mai mare obsedat se-
xual. Uneori îmi vin în minte nişte ticăloşii foarte mari, de la care nu m-aş da îndărăt dacă s-ar ivi ocazia.
Înţeleg chiar că poate fi foarte amuzant, într-un fel parşiv, să te-mbeţi cu o fată şi s-o împroşti cu apă sau
cu alcool pe faţă şi ea pe tine. Dar, la drept vorbind, nu-mi place ideea. Dacă stai şi te gîndeşti bine, e o
porcărie. Cred că, dacă nu-ţi place o fată cu adevărat, nu trebuie să te aiureşti cu ea, iar dacă într-adevăr
îţi place, înseamnă că-ţi place şi faţa ei, şi atunci nu se poate să faci porcării d-astea şi s-o împroşti cu apă.
Păcat că o porcărie d-asta poate fi uneori amuzantă. Iar cînd încerci să nu fii prea păcătos sau să nu strici un
lucru într-adevăr frumos, vezi că fetele te privesc cam curios. Am cunoscut acu' vreo doi ani o fată care era
şi mai stricată decît mine! Mamă, ce stricată era! Totuşi, un timp ne-am distrat destul de bine, aşa, într-un
fel cam păcătos! Amorul ăsta fizic e un lucru tare complicat, nu ştiu niciodată ce naiba se întîmplă cu mine.
Îmi tot impun reguli de conduită şi le calc imediat. Anul trecut mi-am impus să renunţ să mă mai aiuresc
cu fete de care, de fapt, dacă stau şi mă gîndesc bine, mi-e silă. Şi totuşi, nu m-am ţinut de legămînt. L-am
călcat în aceeaşi săptămînă ― de fapt, în aceeaşi seară. Am petrecut toată noaptea sărutîndu-mă cu o fată
îngrozitor de artificială, una
Anne-Louise Sherman. Sexualitatea e un lucru tare complicat, n-o pot înţelege. Zău că nu!
În timp ce stăteam aşa la fereastră, am început să mă gîndesc ce-ar fi să-i dau un telefon drăguţei
Jane ― vreau să spun, să-i dau un telefon interurban, la B.M., unde învăţa, în loc s-o chem pe maică-sa, şi
să aflu cînd se întoarce acasă.
Bineînţeles că nu era frumos să telefonezi studentelor noaptea, dar aveam un plan. Voiam să spun
oricui mi-ar fi răspuns că sînt unchiul ei şi că mătuşă-sa tocmai suferise un accident mortal de maşină şi
57
 74, 23

trebuie să vorbesc imediat cu Jane. Totul ar fi mers ca pe roate. Singurul motiv pentru care n-am chemat-o
e că n-aveam chef. Şi dacă n-ai chef, nu poţi trage bărbi cum trebuie.
După un timp, m-am aşezat într-un fotoliu şi am fumat vreo cîteva ţigări.
Trebuie să recunosc că mă simţeam ca musca-n lapte. Apoi, deodată, mi-a venit o idee. Mi-am scos
portofelul şi am început să caut o adresă primită de la un tip, unul de la Princeton21 pe care-l cunoscusem
la o petrecere în vară. În cele din urmă, am găsit-o. Prinsese o culoare ciudată de la portofelul meu, dar
scrisul tot se mai desluşea. Era adresa unei fete, care ― după spusele amicului de la Princeton ―, fără să
fie ceea ce se cheamă o damă, călca pe de lături din cînd în cînd. O adusese odată la o petrecere la Prince-
ton, şi după aia aproape că-l dăduseră afară din şcoală. Era un fel de dansatoare care făcea striptease, sau
ceva asemănător. În orice caz, m-am dus la telefon şi am chemat-o. O chema Faith Cavendish şi locuia pe
strada 65 colţ cu Broadway, la "Stanford Arms Hotel", care trebuie să fi fost o cloacă.
O clipă am crezut că nu-i acasă sau mai ştiu eu ce. Nu răspundea nimeni.
Apoi, în cele din urmă, cineva a ridicat receptorul.
― Alo? am zis.
Mi-am îngroşat vocea cît am putut, ca să nu-şi dea seama ce vîrstă am. De altfel, vocea mea era
şi aşa destul de groasă.
― Alo, mi-a răspuns o voce de femeie, nu prea prietenoasă.
― Domnişoara Faith Cavendish?
― Cine-ntreabă? a răspuns ea. Cine naiba mă cheamă la ora asta? M-am cam speriat.
― Ştiu că-i tîrziu, i-am zis cu o voce de om matur. Dar sper c-o să mă iertaţi.
Eram foarte dornic să dau de dumneavoastră.
I-am spus toate astea pe un ton cît se poate de politicos. Zău că da!
― Dar cine e la telefon?
― Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Sînt un prieten de-al lui Eddie Birdsell. Eddie mi-a spus că
dacă vin la New York să mă întîlnesc neapărat cu dumneavoastră, să bem un pahar împreună.
― Cine? Cum zici că-l cheamă pe prietenul dumitale? Mamă, era ca o panteră! Aproape că urla la mine!
― Edmund Birdsell. Eddie Birdsell... i-am spus.
Nu-mi mai aminteam dacă numele lui era Edmund sau Edward. Îl întîlnisem o singură dată la o
petrecere nenorocită.
― Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, Jack22! Şi dacă-ţi închipui că-mi face plăcere să mă
trezească cineva din somn în mijlocul...
― Eddie Birdsell. De la Princeton, i-am spus.
Se vedea clar că repeta în gînd numele, căutînd să şi-l amintească.
― Birdsell, Birdsell... de la Princeton... de la colegiul Princeton?
― Da, i-am spus.
― Eşti de la Princeton?
― Mai mult sau mai puţin!
― A... Şi ce mai face Eddie? m-a întrebat. Să ştii că-i o oră foarte curioasă să dai cuiva telefon.
Auzi, la ce oră să sune!
― E bine. M-a rugat să vă transmit toate cele bune din partea lui.
― Mulţumesc. Transmite-i şi dumneata toate cele bune din partea mea. E un băiat drăguţ. Ce
mai face?
Devenise, brusc, nemaipomenit de prietenoasă.
― Păi, ştiţi... Tot aia şi tot aia! i-am răspuns.
De unde naiba să ştiu eu ce face? Abia îl cunoşteam. Nici măcar nu ştiam dacă mai e la Princeton.
― N-aţi vrea să ne întîlnim să luăm un cocktail împreună?
― Dumneata ai idee cît e ceasul? mi-a replicat. Dar, în orice caz, îmi dai voie să te întreb cum
te cheamă? Căpătase brusc un accent britanic. După voce pari mai degrabă tînăr.
Am rîs.

______________
21
Este vorba de Universitatea Princeton, una dintre cele mai vechi instituţii de învâţămînt superior din S.U.A.
22
Apelativ american, folosit ca termen de adresare în convorbirile cu interlocutori necunoscuţi.

58
 ― Mulţumesc de compliment, i-am zis cît se poate de amabil. Mumele meu e Holden Caulfield.
Ar fi trebuit să-i dau un nume fals, dar nu mi-a venit nici unul în minte.
― Ascultă, domnule Cawffle, n-am obiceiul să fixez întîlniri în mijlocul nopţii. Sînt o fată care
munceşte!
― Mîine-i duminică, i-am spus.
― Bine, dar oricum. Trebuie să mă odihnesc. Să fiu frumoasă ! Ştii cum e!
― Şi eu care credeam c-o să bem măcar un cocktail împreună. Nu e chiar atît de tîrziu!
― Eşti foarte drăguţ, mi-a spus. De unde suni? Unde eşti?
― Eu? Într-o cabină telefonică!
― Aşa! a spus ea, după care a urmat o lungă pauză. Ascultă, mi-ar face mare plăcere să ne întîl-
nim odată, domnule Cawffle. Ai o voce foarte simpatică. Dar acum e tîrziu.
― Aş putea să vin la dumneavoastră.
― În mod normal aş fi răspuns: perfect. Vreau să spun că mi-ar fi făcut plăcere să vii să bem
un pahar, dar colega mea de cameră e bolnavă. A zăcut toată seara fără să poată închide ochii. Şi abia
acum a adormit. Şi, mă rog...
― Vai, îmi pare rău!
― Unde ai tras? Poate că putem să ne întîlnim mîine să luăm un cocktail împreună.
― Nu, mîine nu pot, i-am spus. Nu puteam decît azi. Ce cretin am fost. Nu trebuia să spun asta.
― Îmi pare rău.
― Am să-i transmit lui Eddie salutări din partea dumneavoastră.
― Da? Sper c-o să te distrezi la new York. E un oraş măreţ!
― Ştiu asta. Mulţumesc, noapte bună! Şi am închis telefonul.
Mamă, de data asta chiar c-am ratat o ocazie. Aş fi putut măcar s-aranjez să luăm un cocktail
împreună sau altceva.
Capitolul 10
ERA ÎNCÂ DESTUL DE DEVREME. NU MAI ŞTIU EXACT CÎT ERA ceasul, dar în orice
caz nu prea tîrziu. Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc cînd nu sînt obosit. Aşa că
am deschis geamantanele, am scos o cămaşă curată, apoi m-am dus în baie şi m-am spălat şi mi-am
schimbat cămaşa. Ştiţi ce voiam să fac? Aveam de gînd să mă duc jos şi să văd ce naiba se petrecea în
"Salonul albastru". "Salonul albastru" era numele barului din hotel.
În timp ce-mi schimbam cămaşa, era cît pe-aci să-i dau telefon surioarei mele Phoebe. Mi-ar fi
făcut plăcere să vorbesc cu ea. Avea cap şi bun-simţ. Dar nu voiam să risc să-i dau telefon, fiindcă era
mică şi oricum n-ar fi fost trează şi, cu atît mai puţin, lîngă telefon. M-am gîndit că, dacă răspundea
unul dintre părinţi, aş fi putut eventual să închid telefonul, dar nici asta n-ar fi mers. Şi-ar fi dat seama
că sînt eu. Mama ştie întotdeauna cînd sînt eu. Are un al şaselea simţ.
Dar tare mi-ar fi plăcut să stau puţin de vorbă cu Phoebe.
Păcat că n-o cunoaşteţi, nu cred c-aţi văzut niciodată o fetiţă mai frumoasă sau mai isteaţă ca ea. E
isteaţă foc! Vreau să spun că, de cînd a început să meargă la şcoală, a luat mereu numai note mari pe toată
linia. De fapt, eu sînt singurul imbecil din familie. Frate-meu D.B. e scriitor şi aşa mai departe, iar frate-meu
Allie ― ăla care a murit şi de care v-am povestit ― era un geniu. Eu sunt într-adevăr singurul imbecil. Dar
ar trebui s-o cunoaşteţi pe Phoebe. Are păr roşu, cam cum avea Allie, şi vara îl poartă foarte scurt. Şi îl dă
după urechi. Are urechi mici şi frumoase. Iarna îl lasă să crească, şi uneori mama îi face codiţe, alteori îl
poartă aşa, pe spate. Dar e frumos oricum. Are numai zece ani. E cam ţîr, ca mine, dar e frumoasă şi-i stă
bine pe patine cu rotile. M-am uitat odată, de la fereastră, cum trecea Fifth Avenue ca să se ducă în Central
Park, şi era, aşa cum vă spuneam, genul de fată căreia îi stă bine pe patine cu rotile. Sînt sigur că v-ar plă-
cea. Vreau să spun că, dacă-i vorbeşti despre ceva, înţelege exact ce vrei să spui. Adică poţi s-o iei oriunde.
Dacă, de pildă, o duci la un film prost, îşi dă imediat seama că-i prost. Şi dac-o duci la unul bun, îşi dă seama
că-i bun. Odată, D.B. şi cu mine am dus-o să vadă un film francez: Nevasta brutarului cu Raimu. A distrat-
o grozav. Dar filmul ei preferat e 39 de trepte, cu Robert Donat. Ştie tot filmul pe dinafară, pentru că am
dus-o să-l vadă de vreo zece ori. Şi uite, de exemplu, cînd Donat, încercînd să se ascundă de poliţişti şi aşa
mai departe, ajunge la ferma aceea din Scoţia, Phoebe întreabă în gura mare, în acelaşi timp cu scoţianul
din film: "Poţi înghiţi scrumbia?" Ştie tot dialogul pe dinafară. Şi cînd profesorul din film, care de fapt e un
spion neamţ, ridică degetul mic, căruia îi lipseşte o parte din falangă, ca să i-l arate lui Robert Donat, Phoebe
59
 74, 23

i-o ia înainte şi ridică degetul ei mic şi mi-l bagă sub nas pe întuneric. E grozavă. V-ar plăcea. Singurul ei
cusur este că uneori e puţin prea sentimentală. E foarte sensibilă pentru un copil. Zău că e. Şi ştiţi ce mai
face? Scrie întruna cărţi, numai că le lasă la jumătate. Toate sînt despre o puştoaică pe care o cheamă Hazel
Weatherfied ― dar Phoebe scrie "Hazle". Hazle Weatherfield e o fetiţă-detectiv. La început s-ar părea că
e orfană, dar taică-su tot apare mereu din senin şi e întotdeauna "un domn înalt, frumos şi are vreo 20 de
ani". Povestea asta mă distrează grozav! Phoebe! Jur că v-ar plăcea şi dumneavoastră. Era deşteaptă chiar
şi cînd era numai de-o şchioapă! Cînd era mică, mică de tot, şi mă duceam cu Allie în parc, o luam cu noi,
mai ales duminica. Allie avea o barcă cu pînze şi-i plăcea duminica să se joace cu ea pe lac. O luam şi pe
Phoebe cu noi. Îşi punea mănuşi albe şi mergea între noi ca o doamnă adevărată. Şi cînd discutam cîte ceva
cu Allie, despre vreun lucru, aşa, în general, Phoebe asculta. Cîteodată uitam de ea, că era tare mititică, dar
ne amintea imediat că-i cu noi. Ne întrerupea, dîndu-i lui Allie sau mie un ghiont, şi ne spunea: „Cine? Cine
a spus asta? Bobby sau doamna?" Şi noi îi spuneam cine şi ea făcea: "Aha!" şi pe urmă continua să asculte
şi aşa mai departe. Şi pe Allie îl distra Phoebe! Adică vreau să spun că şi Allie era topit după ea. Acum are
zece ani şi nu mai e chiar atît de mică, dar toţi sînt nebuni după ea, toţi cei care au cap.
În orice caz, e un om cu care îţi face plăcere oricînd să vorbeşti la telefon. Dar mi-era prea frică
să nu răspundă bătrînii şi să afle că sînt la New York, că m-au dat afară de la Pencey, şi aşa mai departe.
Mi-am pus deci cămaşa, m-am îmbrăcat, am luat ascensorul şi am coborît în hol, să văd care-i situaţia.
Dar holul era aproape gol, cu excepţia unor tipi care semănau a codoşi şi a unor blonde care
semănau a dame.
Dar se auzea orchestra în „Salonul albastru", aşa că am intrat acolo. Nu prea era lume. Totuşi,
mi-au dat o masă infectă, tocmai în fund. Ar fi trebuit să-i flutur chelnerului un dolar pe sub nas. La
New York, cînd ai bani, ai orice. Zău că da.
Orchestra era o porcărie. Formaţia Buddy Singer. Suflători mulţi, dar proşti.
Afară de asta, în local se aflau foarte puţini clienţi de vîrsta mea. De fapt, de vîrsta mea nu era
nici unul. Majoritatea erau nişte bătrîni, care încercau să facă impresie, şi damele lor. Masa de lîngă
mine, însă, făcea excepţie. Era ocupată de trei fete de vreo treizeci de ani. Toate trei destul de urîte şi
purtau nişte pălării după care se vedea cît de colo că nu-s din New York. Una dintre ele însă, cea blon-
dă, nu arăta chiar atît de rău. Într-un fel, era chiar drăguţă blonda. Dar, tocmai cînd începusem s-o fixez,
a apărut chelnerul să-mi ia comanda. Am cerut whisky şi sifon şi i-am spus să mi le servească separat,
i-am vorbit energic, fără să ezit, căci, dacă te codeşti şi te bîlbîi, simte imediat că n-ai douăzeci şi unu
de ani şi refuză să-ţi servească băuturi alcoolice. Dar, oricum, tot n-a folosit la nimic.
― Vă rog să mă scuzaţi, mi-a zis, nu cumva aveţi vreo legitimaţie pe care să scrie vîrsta? Poate
un permis de conducere sau altceva?
M-am uitat la el cu o privire glacială, de parcă m-ar fi insultat îngrozitor, şi i-am spus:
― Vrei să spui că par minor?
― Vă rog să mă scuzaţi, dar avem dispoziţii care...
― Bine, bine, i-am zis, înjurînd în sinea mea. Adu-mi o coca-cola. Dădu să plece, dar l-am oprit:
― N-ai putea să-i adaugi o picătură de rom sau altceva?
L-am rugat foarte frumos.
― Nu pot sta într-un local nenorocit ca ăsta fără să beau nimic. N-ai putea să adaugi măcar o
picătură de rom sau de orice?
―Îmi pare foarte rău... mi-a zis şi a şters-o.
N-avea nici o vină. Dacă-i prinde că servesc băuturi alcoolice minorilor, îşi pierd slujba. Şi eu
sînt un amărît de minor.
Am început din nou să fixez zînele de la masa de alături. Adică, pe cea blondă. Celelalte două
erau crimă şi pedeapsă. Nu m-am uitat totuşi prea insistent. Le-am privit pe toate trei cu un aer indife-
rent. Şi totuşi, ştiţi ce-au făcut cînd m-am uitat la ele? Au început toate trei să chicotească, de parc-ar
fi fost sărmane cu duhul. Probabil îşi închipuiau că sînt prea tînăr să mă uit la fete. Asta m-a enervat
îngrozitor ― ai fi zis că le cerusem în căsătorie sau mai ştiu eu ce. După asta s-ar fi cuvenit să le întorc
spatele, dar, din nenorocire, aveam chef să dansez. Sînt zile, aşa, cînd am un chef nebun să dansez, şi
asta era una din ele. Aşa că, deodată, m-am aplecat puţin spre masa lor şi am întrebat:
― Nu vreţi să dansaţi, fetelor?
Nu le-am întrebat golăneşte, sau mai ştiu eu cum. Am fost foarte politicos. Dar ele, lua-le-ar
60
naiba, au socotit că spusesem ceva foarte nostim. Şi din nou au început să chicotească. Pe cuvîntul meu
dacă nu erau tîmpite din naştere.
― Haideţi, le-am zis, o să dansez cu fiecare pe rînd. Ei? Ce părere aveţi?
Haideţi!
Zău că aveam chef să dansez.
În cele din urmă, s-a ridicat blonda, fiindcă, de fapt, era clar că ei mă adresasem, şi ne-am în-
dreptat spre ringul de dans. Cele două sperietori aproape c-au leşinat de rîs. Trebuie să fi fost la mare
ananghie să-mi bat capul cu asemenea femei.
Dar, pînă la urmă, a meritat. Blonda era o dansatoare de mîna întîi. Nu ştiu dacă avusesem vre-
odată o parteneră care să danseze mai bine. Nu glumesc.
Proastele astea dansează uneori dumnezeieşte! Şi, pe de altă parte, dansează cîte o fată într-ade-
văr deşteaptă şi tot timpul încearcă să conducă ea sau dansează atît de prost, că mai bine râmîi cu ea la
masă şi bei pîn' te-mbeţi.
― Bine mai dansezi! i-am zis blondei. Ai putea să fii dansatoare profesionistă. Vorbesc serios.
Am dansat odată cu o dansatoare şi pot să-ţi spun că dansezi de o mie de ori mai bine decît ea. Ai auzit
vreodată de Marco şi Miranda?
― Cum?
Nici nu asculta ce spuneam. Se uita prin sală.
― Întrebam dacă ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?
― Nu cred. Nu. Nu ştiu...
― Sînt dansatori. Ea e dansatoare. Da' nu-i prea grozavă! Face tot ce trebuie să facă o dansatoa-
re, dar nimic mai mult. Ştii cînd poţi spune că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?
― Ce-ai spus?
Nici nu mă asculta. Era cu mintea aiurea. Prin sală.
― Ştii cum poţi să-ţi dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?
― Îhî.
― Uite, aşa, punînd mîna pe spatele ei. Dacă uiţi că are fund, şolduri, picioare sau mai ştiu eu
ce ― atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.
Nici de data asta nu fusese atentă la ce-i spusesem. Aşa că, un timp, am ignorat-o. Dansam doar,
şi atîta tot. Doamne, ce bine dansa proasta! Buddy Singer şi orchestra lui împuţită cîntau "E ceva ce nu
se poate explica..." şi nici chiar ei nu reuşeau să strice bucata de tot. E o bucată foarte frumoasă. Dan-
sam fără figuri ― nu pot să sufăr tipii care se dau în spectacol pe ringul de dans ―, dar variam totuşi
destul de mult paşii şi ea mă urma de minune. Ce e nostim e că-mi închipuiam că şi ei îi place dansul,
pînă cînd mi-a spus o tîmpenie cît capul ei de mare:
― Aseară l-am văzut pe Peter Lorre23, actorul de cinema, în carne şi oase.
Eram cu prietenele mele. Cumpăra un ziar. Era tare drăgălaş!
― Aţi avut noroc, i-am zis. Mare noroc. Serios.
Zău că era săracă cu duhul. Dar ce dansatoare grozavă! Nu m-am putut abţine să n-o sărut în
creştetul capului ei pătrat ― chiar lîngă cărare. Dar s-a supărat foc.
― Hei! Ce te-a apucat?
― Nimic. Absolut nimic. Dar dansezi grozav, i-am zis. Am o soră mică, care-i abia în clasa a
patra, fir-ar a naibii de clasă! Şi dansezi aproape tot atît de bine ca ea, care dansează mai bine decît
oricine, viu sau mort.
― Bagă, te rog, de seamă cum vorbeşti! Mamă, ce doamnă. O adevărată regină. Zău.
― De unde sînteţi, fetelor? am întrebat-o.
Dar nu mi-a răspuns. Îmi închipui că se tot uita să-l vadă ivindu-se pe Peter Lorre.
― De unde sînteţi voi, fetelor? am întrebat-o din nou.
― Cum?
― De unde sînteţi? Dacă nu vrei, nu-mi spune. Nu vreau să te silesc să faci un efort prea mare.
― De la Seattle, din statul Washington, mi-a răspuns. Avea aerul că-mi făcuse o mare concesie.
― Conversaţia cu dumneata e pasionantă! i-am spus. Ştii?
______________
23
Actor foarte urît, care juca în filme de groază.
61
 74, 23

― Ce?
Am renunţat. Oricum, n-ar fi înţeles. Era prea subtil pentru ea.
― Vrei să dansăm un jitterbug24, dacă vine o bucată mai iute? Un jitterbug cinstit, frumos, fără
ţopăială sau mai ştiu eu ce, un jitterbug ca la carte. Ai să vezi, cum cîntă una mai iute, în afară de ba-
balîci şi de graşi, toţi se întorc la mese, aşa că o s-avem destul loc, ce zici?
― Mie mi-e totuna, mi-a răspuns. Dar ia ascultă, cîţi ani ai? Nu ştiu de ce, dar asta m-a cam enervat
― Of, Doamne. De ce vrei să strici totul? Am doisprezece ani. Dar sînt înalt pentru vîrsta mea.
― Ascultă. Ţi-am mai spus o dată că nu-mi place cum vorbeşti! Dacă mai vorbeşti aşa, să ştii că
mă întorc la prietenele mele la masă.
M-am scuzat repede, ca un disperat, căci orchestra începuse să cînte, şi bucata era iute. Am
început să dansăm jitterbug. Dansa frumos, uşor, nu ţopăia, era grozavă. Nu trebuia decît s-o atingi şi
te urma întocmai. Iar cînd se rotea, îşi rotea fundul de ţi-era mai mare dragul. M-a dat gata. Pe cinstea
mea. Cînd s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De cîte ori se înt-
împlă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi
pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea.
Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.
Nu m-au invitat să stau la masa lor ― din lipsă de educaţie, desigur ―, dar tot m-am aşezat. Pe
blonda cu care dansasem o chema Bernice nu mai ştiu cum, Crabs sau Krebs. Pe cele două urîte le chema
Marty şi Laverne. Le-am spus că pe mine mă cheamă Jim Steele, numai aşa, de banc. Apoi am încercat
să duc o conversaţie cît de cît inteligentă cu ele, dar zău dacă se putea. Ar fi trebuit să le suceşti o mînă
şi tot n-ar fi servit la nimic. Mi-era foarte greu să mă hotărăsc care era cea mai proastă ― era una mai
proastă ca alta. Şi toate trei se tot uitau mereu prin sala aceea nenorocită, de parcă ar fi aşteptat să apară
dintr-o clipă într-alta o turmă de vedete de cinema. Probabil îşi închipuiau că vedetele, cînd vin la New
York, trag direct la "Salonul albastru", în loc să se ducă la "Stork Club" sau la "El Morocco"25 sau într-
altă parte. În orice caz, mi-a trebuit vreo jumătate de oră ca să aflu unde lucrează la Seattle şi, mă rog,
tot restul. Lucrau toate trei la acelaşi birou de asigurare. Le-am întrebat dacă le place acolo, dar parcă
puteai să scoţi un răspuns inteligent de la trei neroade ca ele? Am crezut că cele două urîte, Marty şi
Laverne, erau surori, dar cînd le-am întrebat s-au simţit groaznic de jignite. Era clar că nici una nu voia
să semene cu cealaltă şi, de fapt, aveau dreptate, dar în orice caz era foarte amuzant.
Am dansat cu fiecare, pe rînd. Una din urîte, Laveme, mai dansa cum mai dansa, dar cealaltă,
Marty, era crimă şi pedeapsă. Ori că dansai cu ea, ori că tîrai după tine Statuia Libertăţii, totuna era.
Mă gîndeam că singurul lucru care m-ar distra în timp ce mă munceam cu ea pe ringul de dans ar fi
să-mi bat puţin joc de ea, aşa încît i-am spus că l-am văzut în partea cealaltă a pistei pe Gary Cooper.
― Unde? m-a întrebat emoţionată la culme. Unde?
― Ei, l-ai pierdut! A ieşit chiar acum. De ce nu te-ai uitat cînd ţi-am spus?
S-a oprit din dans şi a început să se uite peste capetele tuturor, dacă nu cumva se mai vedea.
― Ei, taci! a exclamat ea.
O amărîsem cumplit. Zău că da! Îmi părea rău că-i trăsesem asemenea barbă. Sînt unii oameni
de care n-ar trebui să-ţi baţi joc nici chiar dacă merită.
Totuşi, cînd ne-am întors la masă a fost foarte nostim. Marty le-a spus celorlalte două că Gary Co-
oper tocmai ieşise din local. Mamă, să le fi văzut atunci! Erau gata-gata să se sinucidă. Erau înnebunite.
Şi o tot întrebau pe Marty dacă-l văzuse. Marty le-a spus că-l zărise doar în treacăt. Să mor de rîs, nu alta.
Se apropia ora închiderii, aşa că, pînă să nu se închidă, am comandat repede două pahare de al-
cool pentru fiecare din ele şi două sticle de coca-cola pentru mine. Masa era împuţită şi plină de pahare.
Urîta ― cea pe care o chema Laverne ― tot făcea bancuri că nu beau decît coca-cola. Avea un umor
grozav. Ea şi Marty beau Tom Collins26 ― şi încă în mijlocul lui decembrie. Doamne, ce idee! Pesemne
nu ştiau că există băuturi mai bune! Blonda ― Bernice ― bea bourbon27 cu apă. Şi trebuie să vă spun că
trăgea serios la măsea! Şi toate trei se tot uitau mereu în jur, doar-doar or vedea vreo vedetă de cinema.
Nu vorbeau aproape deloc, nici măcar între ele. Marty vorbea totuşi mai mult decît celelalte două, dar
______________
24
Dans cu figuri, executat după o muzică de jazz în ritm rapid.
25
Baruri newyorkeze foarte scumpe, frecventate de vedetele de cinema.
26
Amestec frapat de gin, zahăr, suc de lămîie şi sifon.

62
spunea numai lucruri vulgare şi plicticoase, cum ar fi, de pildă, că ele numesc toaleta "camera fetiţelor"
şi că bietul clarinetist amărit şi bătrîn din orchestra lui Buddy Singer e grozav, mai ales cînd se ridică în
picioare şi începe să sufle, scoţînd nişte acute tăioase. Şi numea clarinetul lui "beţişor de lemn dulce".
Doamne, ce vulgară era. Cealaltă urîtâ, Laverne, se credea plină de haz. Îmi tot spunea să-i telefonez tatii
şi să-l întreb dacă nu cumva e liber în seara aceea. Mă tot întreba dacă tata are sau nu vreo tipă. De patru
ori m-a întrebat ― spirituală, n-am ce zice! Bernice, blonda, aproape că nu deschidea gura. De cîte ori o
întrebam cîte ceva, exclama: "Cum?" Şi asta, după un timp, zău că te scoate din sărite.
Deodată, după ce şi-au golit paharele, mi-au spus că trebuie să se ducă la culcare. Mi-au spus că
vor să se scoale devreme, ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City28. Am încercat să le conving să
mai stea puţin, dar n-au vrut. Aşa că le-am spus la revedere şi le-am promis c-am să le caut la Seattle,
dacă ajung vreodată pe acolo, dar mă îndoiesc. Vreau să spun că mă-ndoiesc c-am să le caut.
Cu ţigările şi tot restul, nota s-a ridicat la treisprezece dolari. Cred că mi-ar fi putut măcar propu-
ne să plătească ceea ce consumaseră înainte de a mă aşeza la masa lor. Bineînţeles că nu le-aş fi lăsat
să plătească, dar ar fi putut măcar să-mi propună. Totuşi, nu mi-a părut rău. Erau mult prea neştiutoare
şi, pe urmă, aveau pălării atît de caraghioase, atît de jalnice. Şi faptul că voiau să se trezească în zori
ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City mă întrista cumplit. Doamne, de cîte ori văd pe cineva,
o fată, cu o pălărie îngrozitoare, de pildă, care a făcut tot drumul de la Seattle, din statul Washington,
pînă la New York şi pînă la urmă se scoală în zori ca să vadă reprezentaţia aia nenorocită de la Radio
City ― şi încă prima reprezentaţie ―, mă apucă disperarea şi-mi vine să urlu. Le-aş fi plătit şi o sută
de cocktail-uri, numai să nu-mi fi spus toate astea.
Am părăsit "Salonul albastru" imediat după ele. Oricum închideau, şi orchestra plecase de mult.
Şi, pe urmă, era unul din localurile acelea în care te plictiseşti de moarte dacă n-ai cu cine să dansezi
sau dacă nu-ţi dau băuturi adevărate şi te ţin numai în coca-cola. Nu există nici un bar pe lume unde
să poţi sta la nesfîrşit fără să comanzi de băut şi să bei pînă te faci arşice sau fără să ai lîngă tine o fată
care să te facă să-ţi pierzi minţile.
(va urma)
Publicitate

,,Roua stelară” continuă să găzduiască creaţii literare ale tinerilor talentaţi. E revista ele-
vilor şi studenţilor atât din Republica Moldova, cât şi de peste hotarele ei – România, Serbia,
Bulgaria, Ucraina, Rusia ş.a.
***
A iubit cu adevărat Veronica pe Eminescu? Despre aceasta aflaţi în cartea Eminescu şi
Veronica – poveste de dragoste.
***
În librăriile din ţară: Eu şi bancul meu! Cele mai haioase bancuri şi vorbe de duh (creaţii
proprii) de ieri şi de azi; Între lună şi soare. Roman de dragoste! Un tânăr se zbate în mrejele iubi-
rii; Margine de orizont, Umbre şi Lumini – din viaţa oamenilor de geniu. Apariţii editoriale inedi-
te. Culegeri de eseuri despre personalităţile marcante din istoria neamului şi a culturii universale -
Petrarca, Alexandru Macedon, Cezar, Decebal, Ştefan cel Mare, Eminescu, Mozart, Byron, Heine.
Editura Ancestrala
ANUNŢ

Creaţiile literare trimise la redacţie ce nu le veţi găsi în paginile revistei, vor fi publicate în
numărul următor. Cele care nu vor apărea deloc, cu părere de rău, nu sunt publicabile.
Cu respect, redactor-şef Dumitru MIRCEA
P.S. Creaţiile de ultimă oră trimise în scrisori la cutia poştală vor fi examinate şi cele care vor
corespunde criteriilor de rigoare vor fi publicate.
______________
27
Whisky preparat într-un fel anume, prin distilarea porumbului, în comitatul Bourbon din statul Kentucky.
28
Sală de spectacole newyorkeză.

63
 74, 23

CUPRINS

Victoria GUȚU (Poezie) ............................................................................................................... 1

Ica GĂRGĂLIE (Poezii) ............................................................................................................. 1
Angela MÂNDÂCANU (Poezii) .................................................................................................. 2
Doina SPĂTARU (Eseuri. Poezii) .............................................................................................. 2
Daniel LUCA (Poezii) .................................................................................................................. 4
Ciprian VESTEMAN (Poezii) ..................................................................................................... 6
Liliana HAMUREAC-CHIRILA (Poezii) .................................................................................. 6
Cristina UNGUREANU (Poezie) .............................................................................................. 10
Eudochia SACALIUC (Poezii) ................................................................................................... 11
Cornelia CLIMOV (Poezie) ...................................................................................................... 12
Miriam DĂBĂU (Poezie) .......................................................................................................... 12
Elena VOLCINSCHI (Biografie) ............................................................................................. 13
Adelina ALCAZ (Eseu) ............................................................................................................. 14
Victor COBZAC (Poezii) .......................................................................................................... 14
Daniel PETRIȘOR DUMITRU (Poezii) .................................................................................. 15
Lidia VRABIE (Poezii) ............................................................................................................. 16
Dima DRAPAC (Poezie) ........................................................................................................... 16
Maxim MELINTI (Articol) ....................................................................................................... 17
Anastasia ȘETHMAN (Poezie) ................................................................................................ 20
Dumitru MIRCEA (Pomul cu pere de aut. Fragment din roman) ....................................... 21
Lilia PLINSCHI (Poezii) ........................................................................................................... 25
Mihaela CIUBOTARIU (Poezie) .............................................................................................. 27
Mihaela CIUBOTARIU (Articol) ............................................................................................. 29
Natalia MAZILU-MIRON (Poezie) ......................................................................................... 30
Tudor ROȘCA (Poezie) ............................................................................................................ 31
Eugenia DAVID (Confesiunea unei fanteziste sau persistența amintirilor. Nuvelă) .......... 31
Ala MUNTEAN (Poezii) ........................................................................................................... 37
Victor COBZAC (Inimi multe, țara-i una! „Roxi”. Recenzie) .............................................. 38
Nicolae BALAȘA (Despre conștiința de sine, iubire, trebuințe,
recunoaștere și alte trebuințe. Eseu) ....................................................................................... 45
Victoria GUȚU (Poezii) ............................................................................................................ 48
Andrei BREABĂN (Eseu) ........................................................................................................ 49
Elena BALUȚĂ (Poezii) ........................................................................................................... 53
J. D. SALINGER (De veghe în lanul de secară. Fragment din roman) ................................... 55
Publicitate .................................................................................................................................. 63
64