Thymes 1/2020

thymes
Anul I, nr. 1, aprilie-iunie, 2020
Giroc
Editura Castrum de Thymes
Revistă trimestrială de cultură
ISSN: 2734-4665 ISSN-L 2734-4665
Colegiul de redacție:
Redactor-șef: Daniel Luca

Secretar de redacție: Laura Gheorghiu
Redactori: Daniel Mariș, Daniel Marian
Adresa redacției: Giroc, str. Naturii, nr. 55. Tel. 0747033260.

E-mail:revista.thymes@gmail.com
Foto copertă: Daniel Luca
CUPRINS: POEZIE. Petronela Apopei (1). Carmena Felicia Băințan (8). Anca-Iulia Beidac
(13). Adela Conciu (18). Daniela Guzu (23). Mihaela Huțanu (29). Maria Ieva (32).
Valentin Leahu (37). Nicolae Nistor (43). Violeta Pintea (51). Vasile Rodian (56).
Ioan Romeo Roșiianu (60). Costel Simedrea (65). Horia Simon (69). Simona Suciachi
(74). PROZĂ. Alexandru Nelu Huidici (76). Costel Stancu (91). DIALOG CU
CĂRȚILE. Daniel Luca (94). Daniel Marian (100). Daniel Mariș (104). Romeo Ioan
Roșiianu (109). ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ. Maria Vaida (111).
EDITORIAL. Laura Gheorghiu (123).
Responsabilitatea pentru conținutul materialelor din cuprinsul revistei revine autorilor.
Materialele propuse pentru publicare se trimit pe adresa: revista.thymes@gmail.com, în

format word, doc sau docx, Times New Roman 12, la 1 rând și 15, cu diacritice.
Vedem în această revistă, în primul rând, o cale de promovare a cărților autorilor

contemporani, a scrierilor acestora, de dincoace și de dincolo de granițele țării, dar și o punte
de prietenie între cititori și scriitori, dar și între scriitori. Ordonarea autorilor e realizată
alfabetic. Cuvântul nu cunoaște bariere, iar „Thymes” („Castrum de Thymes”) este o
denumire veche a Timișoarei (cf. Ioan Hațegan, Cornel Petroman, Istoria Timișoarei, vol. I,
Editura Banatul, Timișoara, 2008, p. 14), care sperăm să ne poarte în zbor pe aripile timpului.
Redacția
thymes, an I, nr. 1/2020
POEZIE
PETRONELA APOPEI
Vindecare
Mi-e teamă de liniști crescute pe buze,

De somnul pe care cu mine nu-l dormi,
De răul ce ține, spinos, să te-acuze,
Că vrei, ca în bine pe el să-l transformi...
Mi-e teamă că vraja-i puternică tare,

Iar tu nu mai lupți să te aperi de ea,
Rânjind, o aspidă se bucură-n zare,
Că sclav te-a făcut, iar stăpână se vrea...
Mi-e teamă de ochii-mi, plângând zi și noapte

Pentru sufletul care n-are scăpare
Doar zâmbet curat, alinare și șoapte,
Lumina din mine... fiind vindecare
Pasiunea
(Acrostih)
Prin fiori aurii, de iubire scăldată,

Apărând cohorte de fluturi grăbiți,
Susurând curajoasă, în privire pictată,
Iscălind dor și drag lumii lor de iubiți
1
Unul singur din doi, atingându-și seninul,

Nemuririi lăsând al dorinței însemn,
Enigmă și vrere, rescriindu-și destinul,
Arzătoare de trupuri, sălbatic îndemn...
Scrisoare către poezie
Eu, dragă POEZIE-ți scriu

Acum câteva rânduri...
Pot să-ți fiu muză, dacă vrei,
Să mi te plimbi prin gânduri!
Să-ți fiu model, să mă pozezi,

Să-mi scrii gânduri frumoase,
În versuri tandre să-mi aşezi,
Trăirile-mi duioase!
Și pe cei dragi din jurul meu

Așează-i lângă mine!
Te-mbrățișez cu drag și dor,
Rămân mereu cu tine!
Carpe diem!
Oare de ce se tem oamenii de fericire?

De ce se tem să iubească sau să arate iubirea
Sau să spună acele cuvinte magice?
De ce atunci când li se spune „te iubesc” sau „mi-e dor”
Se tem să primească aceste cuvinte?
Suntem doar clipe, picături într-un ocean...
Nimeni nu știe de va mai fi un „mâine”,
Dacă briza mării ne va mai săruta părul
Sau nisipul... tălpile goale
De ce nu tragem în piept, în loc de aer... viață?
Să deschidem ferestrele sufletului,
Ca prin ele să intre viață, iubire, bunătate,
Să învățăm precum bebelușii să mergem în picioare
Prin viața noastră,
Să le zâmbim celor dragi și celor ce ne îndrăgesc,
Ucigând orgolii și răutăți,
2
Să ne-mbătăm cu viață la petrecerea noastră prin lume,

Sărutând-o ca pe-o icoană a Maicii Domnului,
Să respirăm viață, să dăruim viață,
Să mergem mână-n mână cu ea,
Să umplem viețile altora cu viața noastră,
Iar fericirea ne va săruta mâinile și ochii și părul și... restul
Carpe diem!
Luminează, Poetule!
Luminează, Poetule,
Ca un fulger prin norii ciudaţi,
Ca o rază prin muguri miraţi,
Luminează, Poetule!
Luminează, întinde mâna ta spre margini de lume

Şi scoate din neagra genune Căldura, chemarea
spre cer...
Susură cuvintele-n taină,
În taina-mpăcării, legându-le cu o sfoară din virgule
Şi ţine pe umerii tăi universul Cu bolta senină, cu
îngeri râzând,
Aruncă minciuna în focul cel veşnic
Şi gâdilă dracii... din când în când...
Aşează-ţi mâna fierbinte pe-obraz lăcrimat,
Când capul cel trist ţi se-aşează pe umăr
Şi fie-ţi amprentă, sărutul furat
Clădeşte-n castele alint fără număr...
Luminează, Poetule,
Căci ţie ţi-a dat Creatorul lumină
Ruptă din Sine...
Ca tu să faci bine
Cu necuprinsa şi nestinsa LUMINĂ!
3
Abonament...
Când toamne flutură-n amurg,

Mă rătăcesc suav prin tine,
Prin vene fulgere îmi curg
Și-n vise ni se-aprind lumine...
Ne furișăm nebuni, cântând...
Marame ne-am făcut din norii
Curgând cu vântul fluturând,
Când harnic ne-mpresoară zorii...
Și-amarnicul fior din noi

Plin de tăceri și prăbușire
Ne face începând de joi
Abonament la fericire...
La mulți ani, poezie!

(Acrostih)
Lumină-n ceruri, sărbătoare

Animă aripi îngerești
Mărețe vise călătoare
Uimiri în suflet... omenești
Lunatică, de-albastru plină
Ți-arunci frumosul peste lume
Iubirea tainică fântână...
Aprinse doruri prind un nume
Nimicul vrea să te răpească,
Inimi să plângă întristate
Putere, patimă cerească,
O mare-n valuri argintate
Emoții multe-n suflet cântă
Zorii grăbiți ce ne mângâie
Iubire patimă și... sfântă
Ești clipă-mi, dulce nebunie!
4
Ciorbă de perișoare
îmi iau șorțul de cer

peste bronzul meu felin...
tu pregătești ingredientele
punem apa la fiert
eu rostuiesc bucățile mari de legume
tu modelezi perișoarele
tăiem verdeața privirilor noastre concrete
asezonând cu sarea poftei de noi
apetitul crește
doar gustând cu lingurița
ciorba gătită în oala minune
Anatomie
Mi-ai desfăcut inima în două,

Ai pătruns în ea pe furiș,
Ai închis-o la loc
Și-ai început să mă gâdili în stomac
Cu fluturi albaștri.
Buzele mi le-ai mușcat în roșu carmin
Și ochii mi i-ai înmiresmat
Cu parfum de fericire
Mi-ai învățat mâinile
Să-ți cânte poeme de dor
În dansul unei sfere
Și-apoi mi-ai dat „ador"
La totul meu,
Iubirea mea
Tristețe...
Ai ucis păsările din gândul meu

Și zborul și speranțele și visul
Și martor mi-e dorul, dar și Dumnezeu
Că-ți voi pustii de azi Paradisul
5
În cale-ți voi pune doar spini și zăpezi...

Puterea toată secată-ntr-o clipă,
Că-n viață-ai ales în ispite să crezi,
Nu într-un înger... și-o albă aripă
Doar rău-ți va curge prin venele reci,

Privirea-ți sleită, aridă căzând
Și toamnele triste și iernile-ți seci,
Iar tu... nume singur prin viață zăcând
Drum cu sens unic
Sufletul meu e un drum cu sens unic,

Un drum albastru, luminat de multe vise,
Cu mulţi oameni pe el,
Cu multe semne de circulaţie,
Un drum intens circulat
De frumuseţe şi doruri nebănuite,
Nins uneori de tristeţe (dar numai uneori!)
În rest... un drum zâmbăreţ,
Fără gropi, lin, îndepărtat,
Pavat cu dale de piatră,
Mărginit de flori colorate,
Un drum mai mare decât alte drumuri...
Bântuit de fluturi hai-hui,
(După care aleargă uneori Tudor şi Pufosu)
E un drum lung, ce duce departe...
Spre zări suave, pline de lumină...
Spre... FERICIRE!
De aceea e un drum cu sens unic!
Din vene
E frig, e pustiu și tăcerea

Îmi mușcă seninul din buze,
Îmi soarbe argintul și mierea
6
Și suflul primit de la muze...
E trist, e pustiu și doar vântul

Șoptește în taină-o poveste,
În care ucis e cuvântul
Și nimeni nu prinde de veste
Pustiul acoperă toate

Cuvintele mele albastre...
Să cânte, să râdă, nu poate
Mirarea mirărilor noastre
Atât de tăcut e pustiul,

Baloane de vise se sparg
Și marea se-mbracă în griul
Purtat de un val pe-un catarg
Tăcere-i, pustiu și e frig,

Mi-e frică de-o umbră ce vine,
Din venele calde îți strig:
Iubite, hai, taci lângă mine!
Basm
Se așezau uitările-n troiene,

Cu sufletul fierbinte îndepărtăm
Negreala lor...
Căutam înfrigurată speranța,
Pe tine, iubirea mea,
Unde ești,
În ce poveste cu vrăjitoare?
Mai caut încă în cartea vieții
Basmul ce te-a furat.
Voi croi un drum către tine,
Ucigând uitările, spaimele
Și vrăjitoarele
Și vom trăi fericiți
Până la adânci bătrâneți,
Iubirea mea
7
CARMENA FELICIA BĂINȚAN
CAII DE FOC
Hai,vino cu mine mai spune ceva

Iluzii sunt toate şoaptele tale
Zboară prin mine caii de foc
Pe noi să ne ducă singuri la vale.
Hai, vino cu mine, spune-mi poveşti

Din mijlocul verii care se duce
Nu e iluzie aicea sunt eu
Cea care te-aşteaptă mereu la răscruce.
Hai, vino cu mine norocul să-ţi ţin,

Să-mbrăţişez cuvântul din tine
Cu noi înceapă ziua pe pământ
Şi-mpletită să cadă pe două destine.
ASCULTĂ STRĂINE
Ascultă, străine, cântecul acestei dimineţi

Venită din seninul pe care vrei să îl îmbeţi
Ascultă timpul şi spune că este mirare
În lumea aceasta e prea multă mişcare.
Ascultă, ascultă, străine, spaţiul nostru ceresc

În care noi şi anotimpurile doar dănţuiesc
8
Pe lespezi de timp ne strigăm fiecare

Mai spune că suntem tineri şi-avem încă vigoare
Ascultă, străine, luna iar ne cuprinde,

Timpul se rupe-n bucăţi, cine-l poate prinde
Pe-o insulă din creierul meu tăcerile şuşotesc
Aici cuvintele tale şi-au găsit adăpost nefiresc.
LITANII CĂTRE ÎNGERI
Voi ce veniţi din ceruri

Ori din pierdute stele
Împrăştiaţi doar bine
În gândurile mele.
De ochi-mi sunt deschişi

În nopţile trăirii,
Orbirea mi-o spălaţi
Cu lumânarea firii.
MĂ PLIMB
Mă plimb prin urbea mea natală

În seara plină de nesomn
Aş vrea să prind tot universul
Şi să-l transform în chip de om.
Ce fac de ora-i prea târzie,

Şi paşii nu ţi-i pot vedea?
Mă uit la carul plin de stele
Aştept să cadă steaua ta.
S-o prind în mâna mea flămândă

Şi trupul ei să-mi fie rază
Pe-albastrul ei cioplindu-ţi chipul,
Să stau în noaptea asta trează.
Să te primesc aşa cum eşti,

Albastru, plin de dor de mine,
Şi-n truda nopţii ochii tăi
Să scoată şoapte şi suspine.
9
CÂNTEC
Am început un cântec în nordul meu frumos,

E limpede ca apa şi blând e ca şi luna,
Am străbătut şi vise cu glasul unduios
Şi te-am visat pe tine, frumos ca-ntotdeauna.
Te-am aşezat în sunet, în forme şi visare,

În ochi ţi-am aşezat deodată tot misterul,
Pe apa lunii-ntinsă te-am aşezat în mare,
Cu aurul din lună eu ţi-am întins tot cerul.
Pe-o margine de lună, tu ai făcut popas,

În lacrima secată muindu-ţi tot obrazul,
Corabia ta mare în golfuri a rămas
Când ancora s-a rupt, te-a sărutat necazul.
Din soare şi din stele făcut-am armonici,

Să cânte împreună pentru sărut cucernic
Când paşii tăi şi ochi-n fântâna mea privesc,
În visătorul vis să fii cel mai puternic.
Când ancore adorm în suflet nămolite,

Să fiu marmură albă de sus şi până jos,
Să ne îmbrace cerul cu-albastrele-i veşminte
Şi-n casa noastră-n cer să luminăm frumos.
PAŞI
La fântâna dinspre lume,

Stau pe iarbă în amurg,
Paşii ţi-i cunosc prea bine,
Nu-nţeleg de ce şi fug.
Nu te-nduri să stai o clipă

Şi să facă scurt popas,
Poate crezi că-n lumea strâmbă,
E nimic ce-a mai rămas.
Chiar puternica natură,

Şi cu ierbile-i pletoase
Se răsfaţă înspre seară,
Ascunzând vise frumoase.
10
Lumea strâmbă are viaţă,

Chiar de drumu-i prăfuit
Pe sub streaşina de umbră
Căutându-şi un iubit.
Chiar dacă e scurt popasul

Şi e noaptea ajurată
Şi amanţii ştiu să râdă
Şi să plângă câteodată.
PE CERUL MEU
Pe cerul meu de nori ai scris o poezie

Şi peste umbra ei ai aşezat o haină,
Mi-am înnodat cuvintele în gât,
Simţeam că pentru mine eşti o taină.
În visul meu ţi-am dăruit cuvinte,

În care chipul tău e desenat
Vor fi de-acum aducerile-aminte,
Că-n gândul meu şi tu ai existat.
SĂ MUT O IARNĂ
Aş vrea să mut o iarnă, să fie numai vară

Şi norii să-i grăbesc să vină la-ntâlnire,
Iar pe poteci de umbre să zboare ciocârlia
Şi marşul să îl cânte a dorului trăire.
Să-ntoarcă pe cărări a zodiilor iele,

Pecetluind cu umbra, întinsa lor putere,
Cu leagănul ce cornul l-adoarme prin tufiş
Şi ciripitul ploii ne prindă pe furiş.
O zi la fel cu alta nicicând nu va mai fi,

Dar noi vom cere umbrei să ne desfete-n ploaie
Lăsa-vom nepăsării izvorul unei vieţi
Când ochii noştri verzi vor plânge cu şiroaie.
DESUET
M-apasă pereţii când ştiu că te duci

Şi-mi pare totul o tristă poveste,
În umbra clipelor care se scurg,
Povara rămânerii mă copleşeşte.
11
Îmi pare că sunt umbra lăsată veşniciei,

S-o plimbe anii goi pe unde s-a putea,
În ochii tăi rămâne lacrima veciei,
De te-a orbit lumina, tu încă poţi vedea.
Mai trece o toamnă tristă peste umbră,

Iar amintirile mereu mă copleşesc,
Trecutul l-aş schimba, dar nu se poate,
Revin mereu în minte şi-n anii ce-i păşesc.
Ascunde-mă în suflet şi poartă-mă cu tine,

Să-ţi fiu veşnica umbră şi veşnicul duet,
La podurile vieţii să-ţi cânt câte un cântec,
Deşi îmi pare totul atât de desuet.
Am construit castelul din mine, fără tine

Şi-am pus în el iubirea, doar fărâmă,
Cu fiecare zi pustiul îl cuprind,
Castelul meu din vise, tristeţea îl dărâmă.
ACUM
Acum, când ochi-ţi nu mă mai privesc

Şi-atâtea ierni se-aşază rând pe rând
În suflet toate dorurile se-mpletesc
Şi-aceleaşi vise mascate sub alt gând.
Acum, când pe alei mai tremură doar şoapte

Şi-adoarme sub zăpadă pasu-ţi an de an,
O viaţă-ntreagă gândurile toate,
Mai plâng ca după moartea unui vechi titan.
Acum, când peste codrul desfrunzit,

Se-aude ţipăt de strigă speriată,
Doar dorul meu aleargă istovit,
E noapte-n jur şi luna stă mirată.
12
ANCA-IULIA BEIDAC
lucendi
uneori
aripile îţi sunt date
doar ca să-nveţi
că
zborul
nu este pentru oricine
şi
nu pot să te învăţ nimic nou

despre mine şi
toate femeile ascunse în mine
ştii tot de la început
îţi sorb mireasma de votcă şi
ţigară tare mai tare
decât a mea
mă las adulmecată
gustată
...
ştiu c-ai uitat tot şi toate femeile
în care-ai murit nu demult
sau de multe ori
şi mi-e de-ajuns
13
declaraţie
mă scufund în vară
am mai zis nu crezi că Vivaldi
vara lui e mai adevărată decât
ploaia care ne-a ţintuit ieri în casă
mă scufund în mine
nu e un exerciţiu de imaginaţie
nu pot
dacă nu scrijelesc hârtia
clapele urlă în haită s-au săturat e
târziu du-te la culcare mi-am zis
am fumat din noi toate fumurile deja

sunt lucidă
ca lama bisturiului
care taie din mine
m-am îmbătat cu
lumina chioară a dimineţii
care te strângea în braţe
când cântai
cu ochii închişi
în somn muzica mea
nu vodca nu e bună
am încercat chiar şi un joint
un fum sau două trei ţi-am zis nu
simt nimic
fumătorii mor tineri
nu simt nimic
niciun efect
niciun efect
niciun drog
mai tare ca tine…
linişte
păianjenul casei a migrat din dormitor

se plimbă pe pereţii bucătăriei
ne-am salutat ştie
că-mi aduce noroc e-n siguranţă
14
poveştile cu păianjeni cu cruce

urcaţi noaptea în pat
s-au dus o dată cu buna
în timp ce
unii oameni aleg
poezia în locul fiinţei iubite
de fapt nu culeg bucurie
nu scrii poezii de dragoste decât nefericit
ca şi când El n-ar vrea să-ţi dea tot

într-o singură zi
primeşti
în loc de dragoste sau
în locul copiilor versuri
la capătul nopţii
nu ştii tu câte vise am ars
halucinogen
hipocampus
hipotermie
hipoalgezic
hipopotam
încerc pastile galben cu verde

alb cu albastru deschis
acum pot desena chipul tău
cu final de film francez
nu folosește să legi
gândurile cu sfoara
spânzuratului se vor întoarce
oricum
fac o hartă a durerilor aleg mereu

între mine și mine
când o să uit numele tău

n-o să mai știu cine sunt
15
oblivio
îmi este îngăduit

orice
răutate invidie crimă
o
r
i
c
e
nu-mi e teamă de nimeni am ucis
înainte să ştiu de iertarea păcatelor
îmi este îngăduit orice
pentru că nu pot uita
torquemada nu era atât de
bun
si minor
lucrurile pe care nu ți le spun

poeziile pe care nu ți le scriu
le păstrez într-un sertar închis
din mintea mea
acolo nu le găsești niciodată
cred
poate-ntr-o zi
o să aflu c-ai învățat limba animalelor
vom crește iar printre căluți de mare
iguane delfinul de agrement poate un leu rătăcit
n-o să mă mir tu ești de la început dinaintea
tuturor
ca şi când
mi-aș fi desenat gândurile
cu o cretă colorată pe asfalt
din loc în loc goluri
nu știam cum arăți
poate nu te-aş fi recunoscut
înainte de
Ziua aceea
16
și dacă toate au fost în zadar

de ce îmi acoperi toate visele
nu catastrofe cotidiene
mă fac să întreb
doar lipsa ta îngheață aerul
înainte să-l expir
no unread emails in your inbox
un titlu nou pentru singurătate

ca o condamnare la moarte
când știi că momentul a trecut
în față doar un număr de zile
un husky c-un ochi maro altul albastru și
zidul pe care e scris sunt o căprioară invizibilă
mă-ntreb cum a-nvățat căprioara să scrie
poți să te scufunzi în restul zilelor tale

să le tragi pe nas poate chiar să
ți le injectezi și totuși
faci bungee jumping cu viața
frânghia n-o legi niciodată
tu
17
ADELA CONCIU
SCHIMB DE SUFLETE
Controlăm demonii
ce ne aleargă sub piele,
cu sfiala bulbului de ghiocel
ce sparge țărâna.
Frica foamei de preamultă
primăvară
ne răstignește în cuie surde
de foc!
În ochiul ferestrei cu lună,
umbrele fac dragoste
fără minte,
fără să se întrebe de ce uneori
plesnesc în cioburi de lumină!
Gândim câteva secunde

la cei ce privesc pe gaura cheii,
apoi...palmele noastre
fac schimb de suflete,
fără ... să se întrebe de ce!
DE’JA‚ VU
În fiecare dimineață,
salivăm la o bucată de viață,
păianjeni ce-și țes pânza
18
peste ochiul treaz al luminii,

până când ni-l fură
umbra nisipului din gene!
Dincolo de ferestre,
ploile stau la pândă
pentru
un fulger din visul
ce ne îmbracă tâmpla!
Doar ele resuscitează
pacea
unui déjà vù!
Iubite... hai să scriem

în lacrima ploii
povestea unui război,
cu care să cucerim...iubirea!
LANUL DE PORUMB
Din lanul de porumb

mă pândea Ea!
Dar își pierduse coasa,
printre degetele tale,
ce sprijineau cu grijă Luna,
să-mi lumineze fața adânc,
dincolo de zâmbetul primului rid!
Și mi-ai spus atunci cât sunt de
frumoasă,
cu capul meu galben de lămâie,
răsărit din umeri de aripi
flămânzi de îmbrățișări.
Iubeam îmbrățișarea și căldura
palmelor tale,
cu toate cele cincizeci de zâmbete
ce-mi îmblânzeau obrajii,
sărutați adesea de buzele tale
de adolescent rebel.
Iubirea își serba majoratul
la cincizeci de ani, în timp ce Ea
căuta coasa,
îngropată de adolescența
palmelor tale,
undeva...departe,
într-un lan de porumb!
19
VIERMELE
Viermele din măr,

este tot acolo, viu,
ca o bijuterie ce înobilează
plictiseala,
gustul fad din mușcătura
gurii lui Adam!
Ce ar fi viața făra un vierme,
rătăcit din când în când pe undeva?
Un rău alb în care nu se odihnește
niciodată curcubeul?
O coală albă pe care nu dansează
nici o lebădă neagră!
Bărbatu înfierat cu gingiile mândriei
îl strivește cu bocanci de general.
Tu...îl ridici, îl așezipe deget,
ca pe un inel de logodnă
și apoi te întrebi:
Ce-ar fi inima fără nici o bătaie,

ce-ar fi viața fără iertare,
ce-ar fi Raiul fără nici o Maria Magdalena?
Uneori ...un vierme rătăcit,

îți amintește că ești viu!
MICROB
Nu poți scăpa de ea,

ca de un microb ce-ți
subjugă pielea,
până răsar prin ea
crini roșii ce te ard
până la os!
Dormi cu ei la fiecare
capăt de pat,
cu parfumul fiecărui
amant ce ți-a ucis
noapte de noapte
neuronul fiecărui vis!
Și te întrebi pănă când?
20
Până el ,cel adevărat

se va trezi din nou?
Până moartea ți-l va
așeza în palme
prin karma nașterilor
tale?
Până sufletul va goli
pântecul
celui mai aprig orgasm
și tu... vei întineri
cu un secol!
Nu poți! Nu poți să te
ascunzi de ea niciodată!
Nu poți muri fără...dragoste!
ZBORUL SPRE LUNĂ
Degetele apusului
îți curăță fața
cu lapte din sânul iubirii,
te face mai frumoasă
și neîmbrobodită în fața crucii,
ce-ți face cadou un cer nou,
ca o reîncarnare într-o altă viață
și
un pământ pe care pleoapele tale
îl îmbrățișează fără frica nopții!
Oglinda te îmbracă
cu zâmbete de divă
și umeri cusuți în aripi.
Ești lebăda albă priponită de ape
în ochiul deschis
al ultimei chemări!
Acum , în sfârșit, te poți odihni
cu palme deschise spre infinit
și degete logodite cu dimineăța!
Acum...ochii nopților te învață

zborul spre lună!
21
MURG ÎNARIPAT
Mereu ai fost o pasăre,

trăind între atingeri de aripi
și speranța că oul de aur
te va alege pe tine!
Ochiul din ceafă încă visează
zboruri înalte,
până la mâna divină
ce-i va închide pleoapa!
Respiri înfinitul crud ce l-ai
primit în dar,
până la răsuflarea albă
de murg înaripat,
până nările tale îi gustă
vântul din coamă
și săruți clepsidra întoarsă
din gura unui nou început!
Groparul ...îngroapă sentimente

moarte
și cerul te ninge cu zâmbet
și sete de buze!
Un murg înaripat...
aleargă prin zborul ce-ți crește
pe umăr!
22
DANIELA GUZU
amar de dulce
viețuiește în mine ploaia

o linie verticală
între nordul bătăilor inimii și această coală de
hârtie goală
o îmblânzesc
uneori chiar nu mă mai latră
și nici nu mă mai mușcă de glezna electrizantă
a întrebărilor
în nopțile lungi fraternizăm

ne șoptim reciproc povești
șiruri de Albă ca Zăpada și serii de câte șapte pitici
alunecă pe toboganul copilăriei până în pragul acestei realități
pe care aș putea să o șterg cu buretele oricărui adevăr indubitabil
dar ce folos
m-aș anula triumfător
probabil
de aceea aleg să dau sonorul la maxim

și să-mi scot în stradă toate ferestrele
las ploaia să le spele până în pânzele albe ale

oxigenării numai așa se întâmplă să devin o linie
verticală între bătăile inimii acestui anotimp și
coala de hârtie
ce nu mai e
goală
23
ascensiune
aruncă-mă din zborul tău

pasăre
poate în căderea
ființată ca o fântână
peste lacrima trupului
voi întregi
pământul altor rădăcini
din toate celelalte vieți
trecute și viitoare
care mă nasc continuu
în viața de-acum
tot mai greu
în partea aceea de
inimă
care
constant și
irepetabil
mă doare
aseptic
cuvântul a spintecat inima cu o precizie chirurgicală

se caută să se piardă cât mai puțin din sens
se amputează cu delicatețe toate ideile infectate de sentimentul
iubirii fașa elastică a tăcerii obligă la abstinență golul decontaminat
de bacteria zâmbetului
umple toate încăperile
până dincolo de timp
emergency
șerpuitoare
drumuri pavate cu neliniște se întrepătrund în sternul
nopții memoria a absentat de la lecția despre ceea ce ne
dorim lacrimi nefolositoare încă mai curg însă
24
dreptatea e de cele mai multe ori

pe partea cealaltă a străzii
inevitabil
tot mai mult întuneric în fiecare răsărit
astăzi
astăzi a trecut prin ochii mei goi

o pasăre mult prea înaltă care
mi-a schimbat radical geografia
mi-a bulversat meridianele
și a strivit în cutia craniană
circumvoluțiunile esențiale ale
viabilității contemporane
s-a cuibărit mai apoi ca un semn de adio

pe limbile de argint ale ceasului
ca să-mi pornească
o altă numărătoare inversă
5... 4... 3... 2... 1
ei, voi
nici nu știți ce ușoară îi este atingerea
și cât de flămând i-am aspirat preț de câteva secunde
respirația
pentru o clipă am setat infinitul pe minus

credeam că așa se intensifică bucuria
dar cerul topit în oglindă

mi-a frânt cu încredere
oasele
acum
nu sunt doar o pasăre oarbă
ci și una suficient de schiloadă
mai bine închideți ochii

sau
priviți liniștiți
în altă
parte
25
(auto)vindecare
când se astâmpără urletul inimii

lacrimile se retrag în păsări și nu ne mai caută
doar
ne curg în semințe de zbor
rând pe rând
vămuind cu moartea - ne
trecerile
mă înghite dimineața
mototolită-ntr-un gând
dincolo de cuvinte sunt

și ochi care, hulpav, înhață sensurile
și judecă
de cele mai multe ori
strâmb
e duminică
în biserici, lumea se roagă

se face în același timp tăcere pe cât
larma gândurilor perturbă dangătul clopotului
fiecare nutrește iertarea păcatelor originare

devenite firești
înțeleg
niciun gol nu ne înghite mai adânc decât
propria inimă
…....................................................................
apele târzii ale iluziei, solzii șarpelui ispititor
mărturisesc
ochiul soarbe fără să dea explicație
îmi amintesc
tot mai bine că
într-o altă viață
ți-am fost
pasăre
26
poate de aceea
prin liniștea ta,
tulburându-te,
mă
călătoresc
iartă-mă!
Bolnavă „de tine”
urme „de tine” mi-au descoperit recent la

radiografie mi s-a spus e ceva suspect în plămânii
dumneavoastră
credem că ați inhalat un corp străin sub formă de
pulbere extrem de fină
observați cum vi s-a lipit de alveolele existenței
tocmai de aceea tușiți și uneori nu mai aveți
oxigen
înțelegeți
credem că e o reacție în lanț
așa se explică afazia, letargia, lipotimia și chiar
episoadele severe de „cu capul în nori” de care
chiar dacă nu vă plângeți sunt ușor de sesizat și
bănuim că
dor
nu vă promitem nimic deocamdată

vom căuta un remediu
nu
nu am mai avut astfel de cazuri
sunteți o raritate desigur
medicală
am vrea să vă supunem unor teste
ne interesează rezistența la factorul de stres numit
neliniște apoi la însingurare, la lipsa de comunicare cu cei
din jur la tăcerea prelungită
la interdicția de a vedea lumea
și
în funcție de rezultatele înregistrate
vom formula o concluzie poate vă vom
prescrie ceva...
sigur
27
acum sunt bine

am stat izolată într-o celulă cu pretenții de
rezervă s-au căznit rând pe rând doctorii medicii
apoi toți vracii din ținuturile învecinate
să mi te dezlipească de pe suflet
mi-au servit ceai de uită-mă cu multă lămâie
verde cafea cu extract de nu mă mai căuta
mi-au administrat doze generoase de poeme la care
întotdeauna lăcrimam
mi-au indus starea de comă profundă
cică numai așa creierul se relaxează
spuneau
m-au supus la efort prelungit deși le-am explicat (în zadar) că după tine suficient am alergat
mi-au provocat chiar o criză de glicemie să se convingă cât de bine rezist la dulcegăriile fie și
numai verbale sau de
pe hârtie
m-au hrănit din trei în trei ore cu iluzii m-au perfuzat cu
amintiri din clipele petrecute împreună ba chiar au
recurs la metode extreme mi-au decupat puțin inima
i-au montat un stend

să pună capac emoțiilor negative
în fine
nu
nu m-au surprins
toate metodele la care au recurs îmi erau deja
cunoscute
testate de mai multe ori
fără să se obțină rezultatele scontate și
deci
fără rost
azi am ieșit din stare și sunt

(la fel de)
bine
poate cu mult mai mult

bolnavă
„de tine”
28
MIHAELA HUȚANU
De mâine ...
Azi n-am să te urăsc

am să o fac mâine,
azi te las să mă întâlnești
în paharul cu vin... gol
să te doară refrenul dulce
din mine ...
azi am să tac
până la ruperea
neînțelesului din tine ...
azi te las să mă vezi,
să mă ai
pe sub gânduri,
orbul meu îngenuncheat
azi gândindu-mă la tine
țes pierderea,
iluziei brutale albastre
îi trag obloanele,
nu te mai zbor...
azi nu te urăsc,
mâine poți fredona jarul
și tot așa...
râde apusului
în galopul de nevoi,
drăgălește mlaștina
în blestem de soartă irosită...
29
de mâine țintesc timpul

îmi torn vinul sec
te spovedesc...
Între gânduri și cuvinte
Fiecare seară începe devreme

printr-o mușcătură din chipul tău,
fiecare gând trece prin spada altor gânduri bolnave de tine...
cad sfârtecate în foamea trupului drogat
și sfârșesc curmându-mi cuvintele în care n-ai scăpare,
decretez ca tu să știi că n-am mințit
cad iar în prag dar mă ridic în zori pe nesimțite
și mai adun din doi
doar unul...
Unic peste apus
Aici, între patru pereți și un tavan gri

te pot ierta pentru fiecare zi răstignită...
și-atunci se așterne somn peste clopotul nestins
iar apropierea nopții e o călătorie care
nu mă mai plictisește
o urmez...
îmi umplu paharul cu vin
face mai mult decât gura ta.
Durerile rămase
Seara târziu
întâlnire cu locul nimănui...
de parcă cerul s-a închis
într-un cerc
și visul aleargă roată
nimicul dintre două brațe
și singurătatea,
crucea ce o car
30
în curând zorii vor da notă,

prelinsă în jos la rădăcină
rămâne un gând
dincolo de mine...
să nu-mi spuneți nimic
sunt cu mine însămi,
rareori nerăzvrătită
într-o libertate care nu-mi lipsește
o biată ființă
culegând ce-a mai rămas.
Suflet pierdut
Străin îmi ești... cu fiecare clipă care trece,

din zborul înalt se scurge zarea
peste umbra mea strivită.
Nu-i un sfârșit ... e fără tine.
N-aș fi crezut că în vara mea târzie
vei împlânta tăceri și vei rămâne
într-o altă seară ...
Ca un ultim găsit învins
de flama buzei otrăvite.
Rana veșnică a sărutului tău
S-au retras ca dintr-o mare înspumată

buzele tale,
apoi privirea a-mbrăcat
veșmântul orbului.
Rar, tot mai rar
mâinile noastre se mai ating,
mângâierile ca niște garduri
de sârmă ghimpată,
ne opresc...
31
MARIA IEVA
Florile de iris
M-am întors acasă după multă vreme

Şi-am văzut oglinda în cui atârnată
Ca o rană veche începând să cheme
Florile de iris ce-au sclipit odată.
M-am oprit o clipă să privesc din mine,

Prin hățiş de umbre, în a toamnei ceață,
Dar pe sub arcade te-am văzut pe tine
Cum ştergeai retina dis-de-dimineață.
Am lăsat să treacă marea pe sub pleoape

Şi-aş fi spart oglinda ca să scap de vină,
Îți simțeam tăcerea, te simțeam aproape
Şi târziu în noapte s-a făcut lumină.
Axiomă
Nu ne-a rămas nimic de împărțit,

Am ars Pompeiul, am aprins și Roma,
Pe fulgerul luminii ne-am iubit
Când pentru noi s-a prăbușit Sodoma.
Din rădăcina bobului de grâu

Urcam spre ceruri lumi nebănuite,
Ca dansul libelulelor pe râu,
De sub cenușa viselor trăite.
32
Aș mai fi stat atunci la pieptul tău,

Dar am rămas ca două stalagmite
Și ne-ncercau părerile de rău
Pe sub coloana vieții infinite.
Fără de măști în ziua de apoi,

Când vom primi o altă-nfățișare,
Vom îmbrăca lumina amândoi
Ca îngerii ce s-au născut din soare...
Dar, azi n-avem nimic de împărțit,

Zidim Pompeiul, dezgropăm Sodoma
Și viața asta-i lama de cuțit
Pe care ne vom scrie axioma.
Viaţă după viaţă
Te-am zidit în mine ca-ntr-o cetățuie

Și mi-ai curs prin vene viață după viață,
Ca un dor ce-şi trage seva din gutuie
Te-am găsit sub pleoape, risipit în ceață.
Înveliți în stele, ca-n veşminte pure,

Ca doi miri ai iernii, printre flori de gheață,
Am privit cum noaptea a-nceput să fure
Muzelor uimirea către dimineață.
Îți simțeam privirea, mă ardea pe buze,

Renăşteam din tine ca la începuturi,
Lucrurile sfinte îmi păreau confuze
Când aripi de fluturi cad din aşternuturi.
Ca un dor ce-şi trage seva din gutuie,

Mă găseşti sub pleoape risipită-n ceață,
Mă zideşti în tine ca-ntr-o cetățuie
Şi îți curg prin vene viață după viață...
33
Viu spre absolut
Lasă-mă, iubire, lasă-mă să-ţi fiu

Ce n-am fost vreodată, ce nu ştiu că ştiu!
Lasă-mă să zbor viu spre absolut,
Să te port în mine ca la început.
Lasă-mă, iubire, lasă-mă să vin,

Lângă cerul tău vreau să mă închin,
Să-ţi închin durerea, dorul ce mă arde,
Să-mi redai speranţa dimineţii calde.
Lasă-mă, iubire, lasă-mă să trec,

M-am uitat acasă, ca un biet zevzec
Şi mă strig de-o vreme, dar nu mă aud,
Chiar şi mărul Evei mi se pare crud.
Lasă-mă, iubire, lasă-mă să fiu,

Să te port în mine şi să ştiu că ştiu!
Lasă-mă să zbor, lasă-mă să merg,
Îţi voi scrie versuri pe un aisberg...
Eu sunt!
Eu sunt! Şi, drag îmi este, drag să fiu,

Mă simt minune cum n-am fost vreodată;
Da! Am trecut prin moarte, prin pustiu,
Dar nu-mi mai simt iubirea vinovată...
Sunt cartea ta şi nu mai am coperţi,

Sunt fila albă care-ţi aparţine;
De am să plâng, eu ştiu că nu mă cerţi,
Ai să m-ascunzi în lacrimă la tine.
Eu sunt! Ce mi-aş putea dori mai mult?

Aripa din lumină mi-e ţesută
Şi ştiu, şi ştiu că te cunosc de mult,
De când nici Eva nu era născută...
Eu sunt!
34
Gând rătăcit
Pictează-mi sub pleoape mirarea de-a fi,

Minune îmi eşti, mirări vom rămâne,
Pentru o noapte se naşte o zi,
Tăceri de nisipuri visări să amâne.
Cuprinde-mi şi gândul şi mâna-ntre mâini,

Prin galaxii neumblate ia-mă cu tine,
Voi pune iubirea-n pocale de crini,
Acolo, în cer, nu există un mâine.
Arată-mi trecutu' -nainte de-a fi,

Când noi nu eram bărbat şi femeie,
Când nu era noapte, ci numai o zi
Şi luna dormea visând curcubeie.
Arată-mi oglinda în care priveşti,

Să vezi cum minunea din tine se naşte,
Ca-ntr-o beţie să simţi că trăieşti,
Când o lumină se-aprinde de Paşte.
Dreptul la moarte
Am fost despărţiţi într-o mie de feluri,

Ne-au aruncat din placentă în vid,
Cu fruntea-n pământ şi tălpile-n ceruri,
Priveam veşnicia ca Petru, prin zid.
În palme nu cuie, ci stele ne ard,

Răsplata primită e dreptul la moarte,
Pe buze esenţe de rug şi de nard,
La unu, din unu, o viaţă se-mparte.
În ochiul de gheaţă nisip mişcător

Caută ca-n scoică iar înflorirea,
Petale de crini învaţă alt zbor,
Pe cruce tâlharul vrea mântuirea.
Ca florea de cactus ne naştem din nou,

Cămaşa de forţă e ruptă în coate
Şi pasărea-şi vede aripa în ou,
Dar puiul nu ştie, nu ştie ce poate.
35
Te văd evadând spre alte tărâmuri,

Ca darul luminii n-apoi să-l aduci,
Îngerii cântă-n biserică imnuri
Şi lacrimi veghează afară pe cruci.
Te-ntorci şi rămâi în mine şi-n toate,

Sunt una cu tine, sunt una cu tot,
Fântânile curg şi pleoapa se zbate,
Ucide-mi trecutul, să mor nu mai pot!
Câmpia nesfârşirii
Adesea m-am privit într-o oglindă oarbă

Şi-am respirat tăcerea din candelele vremii,
Simțeam cum înserarea din mine e ohabă
Sub clopotul plecării departe de utrenii.
Purtam furtuni pe gene şi așteptam un semn,

Mă-nvăluiau fuioare de ceaţă şi de vânt,
Dar am simţit cum raza din crucea grea de lemn
A mângâiat pe creştet o mână de pământ.
Prin umeri şi prin braţe mi-a coborât un fulger,

Iar macii de sub talpă în piept mi s-au deschis,
Tu m-ai privit o clipă prin ochii unui înger
Şi am zburat departe, chiar dincolo de vis.
Câmpia nesfârşirii mă aştepta tăcută,

Dar m-am întors din prag, iubite, să-ți mai fiu,
Şi coasta de lumină, din care-am fost născută
M-a readus acasă din marele pustiu...
Prima tăcere
Acoperă oglinda,
a îngheţat timpul
şi forma îşi pierde forma,
doar în cuta de pe frunte
se mai adună azi
durerea înmuguririi.
Când pleci, lasă un pahar cu apă

şi o felie de pâine la vedere,
veşnicia a început să respire.
36
VALENTIN LEAHU
Amintiri din viața mea și-a ta
Iubire cu tine
Te iubesc de nu mă văd,
Doamna mea cu pesimistă stare,
Te iubesc în clipa care moare,
Mai aproape decât viața tristă.
Ești un suflet trist care există,
Într-un suflet fără de păcat,
Ești iubirea mea, rea dar și bună, într-o seară,
Care nu era când eu te-am sărutat.
Într-o seară,
Eu iubită dragă,
Te-am avut în gânduri înșirat,
Tu iubirea mea cum nimeni n-are
O iubire cu adevărat.
Ca o dragoste mare
Să scriem un poem despre uitare,

Să nu se uite gândul despre viață
Apoi să scriem un poem de piață

Unde nu e mai nimeni fericit!
Ce-i viața dar ce-i viața
37
Care ne tot arunca în noroi?

Se tot încearcă ea cu pomii goi
Care se umplu-n primăvară
Si apoi se umplu iar de fericire, an de an.
E greu să te mai umpli de blesteme,
Când viața este plină de venin,
Aș vrea mereu să stau la masa asta,
Plină de iubire și de vin!
Ce frumos
Ninge afară, iubito,

Aș sta la gura sobei cu tine,
Dar am doar calorifer...
Mi-aș pune sufletul în cui,
Dar n-am cui,
Nici cuier n-am...
Ninge iubito, ca într-un basm
Cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana
Alergând prin nămeți imaginabili,
Ninge, iubito,
Mașina ta nu pornește pe zăpadă,
Te aștept, dar vremea nu te va lăsa să vii la mine.
Am scos cheia din ușă,
Vezi, iubito,
Ușa te așteaptă și ea...
Am dat păsările afară,
Pentru tine,
Dar e frig, dragostea mea, fără tine
Și ele vor îngheța degeaba, lângă inima mea.
Ea este dată de mult, către tine, iubito,
Numai ție ți-e dată,
Ce frumos ninge, iubito,
Și te-aștept într-un vis de calendar...
Cea mai frumoasă viață
Știi, iubito,
Am cea mai frumoasă viață,
Viața mea lângă tine, beau cea mai bună apă,
Apa din palmele tale,
Am cel mai fierbinte foc,
38
Focul din inima mea,

Aprins pentru tine,
Visele mele trăiesc pentru iubirea ta, iubito,
Pentru oful tău, oftat pentru mine,
Păsul tău, apăsat pentru inima mea,
Dorul de tine, iubito,
Stă zălog în inima mea, ștrengară,
Te iubesc în fiece clipă, iubito,
Ceas de ceas,
De cu zori până-n seară.
Apoi mă trezesc, iar, tot cu tine în gând,
Cu inima ta,
Cu viața mea lângă tine,
Cu setea de viață din inima ta,
Cu fericirea mea lângă sufletul tău,
Aceeași fericire,
Ce mereu mă-nfioară,
De cu zori, până-n seară!
Celor doi poeți adevărați Emil Almășan și Traian Vasilcău
Mă-mpovărează gândul, fericire,

Să te aduc mereu în slova ta,
mi-e sufletul curat ca o simțire
pe care nu o pot dezrădăcina
mi-ești frate cu unealta
care-i scrisul
aduce-mi-te-ar
faptele
șuvoi
că numai tu mai știi
ce e cuvântul
care se strecoară printre noi!
Clipe fără de tine
Orașul e pustiu fără tine, iubito,

Mai trece o zi fără tine, apoi
Voi suferi când mai pleci, fără mine,
Fără tine, mă îndrept către noi,
Tot mereu mă mint că ești tu,
39
În clipele mele triste, te-aștept,

Viața mea fără tine nu-i rost,
Fără tine, iubito, sunt prost.
Zilele fără tine mă dor,
Aștept să îmi bată la geam zâmbetul tău,
Aștept zorile să îmi bată-n fereastră
Cu zâmbetul tău, plin de dor.
Ai intrat pe geamul inimii mele
Și nu vreau să mai pleci niciodată,
Suflet iubit, te simt toată,
Chiar dacă nu ești lângă mine, mereu.
Viața fără tine e pustie,
Viața fără tine n-are rost
Și îmi pare că tot ce a fost,
Cum a fost sper să fie.
Orașul e pustiu fără tine, iubito,
Dar, în sufletul tău e un gând,
Mă lași efemer în iubire,
Apoi, iar te văd surâzând...
D-ale timpului pierdut
Fiecare cu timpul lui,

Timpul meu ești și
Mă-nfior de fiecare dată
Când te văd
Cu minunatul tău chip
Care stă de veghe la bunătatea din mine.
Nu mă lași să greșesc,
Să mă doară cuvintele
Care mor
Din cauza timpului
Care se strecoară printre noi.
Numai iubirea ta mă ajută să mă fericesc în dragoste.
Și atât!
40
Despre moartea lui George
După moartea lui George Mihalcea
Știi, iubito,
te iubesc mai mult decât viața care trece
te iubesc mai mult decât viața care moare,
te iubesc mai mult,
viața e trecătoare.
Ieri, mi-a murit un prieten, în somn,
Mă doare!
Dacă murea undeva în sentimente,
Nu mă durea,
Dar a murit în somn,
Într-o visare!
A murit undeva unde se moare!
Destăinuire
Nici nu mă văd,
Când sunt mai trist ca mine,
Nici iubirea nu mă înconjoară,
Nici nu văd că-afără-i seară,
Dar îmi trece noaptea învisând.
Asta-i viața,
Vis și fericire,
Ori tristeți la ceas de gând?
Stau uimit și-o amintire,
Mă așteaptă...
Vrând ne-vrând.
M-ai aștept o zi,
Poate o noapte, m-ai aștept un Mai, posomorât,
Să-mi văd viața care m-a durut
Și m-a fericit, mereu, apoi...
Destin
Ești destinul meu, iubito!

Lacrima ce-mi descalță ochii,
Floarea de tei ce se scutură toamna,
Fulgul de nea ce plutește din nori,
Aprigul fulger ce se-anunță cu ploi,
41
Ploaia care îmi bate-n fereastră,

Soarele cerului în mijloc de zi,
Cerul înstelat cu muguri de noapte,
Susurul râului cu muguri de șoapte,
Ești luceafărul nopții ce bate,
Orologiul scăpat din clepsidra nisipului vieții mele deșarte,
Ești sufletul meu, fără poate!
Doar dragoste
Sunt în treacăt prin viața asta sucită,

Nu mai am niciun șfanț pentru noi,
Nu-mi păstrez niciun ban pentru noi,
Și aștept ca să vină viața șuvoi.
Nu mai știu ce aștept de la viață,
mi-e dor de mama și tata,
sunt morți.
Viața mea e mai grea fără tine,
E mai grea la ale Domnului porți.
Mi-e greu fără tine, iubito,
Mi-e greu fără noi,
Chiar în declin,
Sufletul meu e plin de venin,
Sufletul tău mă lasă să sper,
Tot mereu la tine, revin!
Tristeti
Eu cu umbra mea, iubito

Nu stiu cum m-am imbătat….
O iubeam ca pe –n parfum
Și pe tine te-am uitat
Sunt nebun fără parfum
Drumul dintre noi se uită
Fără drum, fără parfum,
Drumul nostru se cuvântă
Te iubesc, altfel n-am cum.
42
NICOLAE NISTOR
clovnul captiv...
clovnul din poeziile mele

nu poate să fie furat
el are inima pictată
părul colorat
el este captivant
și prins de mult
în lacrimile
din inimile voastre
nu are vârstă
doar un claxon pe nas
de unde pleacă
sunetele cuvintelor
ușa către dincolo
fiecare dimineață pare o ușă

care se închide puțin câte puțin
respirația trupului se strecoară la cer
nu mai poți termina
ultimul discurs despre Dumnezeu
apoi sosesc cei care curăță urmele
mai rămân amintirile care tac mocnit
iar eu nu mai trec dincolo să-mi iau
cuvintele așternute pe suflet
43
strecurat printre ecouri
Viața mea trăiește

între oameni cu aripile albe
Nici un nor nu cade pe mine
când spaimele
îmi scormonesc inima
Uneori păsările negre
mă caută
ciugulind din aripile mele
colorând cerul cu sânge
Adorm
cu rănile din inima lumii
în cimitirul zborului
unde crucile au aripi
mă întorc pe pământ
sub forma unui om
strecurat printre ecouri
oprirea timpului
timpul are accidente de metrou

suntem prinși cu povestirile noastre în tunel
unde lumina răgușită striga printre pietre
viața începătorilor era sechestrată
cu cei care erau diagnosticați
în umbră omul din pușcărie
prins din nou în lumi diferite
iar noi care divorțam
jucam puzzle cu minunea de copil
închis în el
până acum treceam pe lângă oameni
fără să știu nimic din ce cărau cu ei
în afară de zâmbete
lacrimi sau durere fizică
accidentele au spovedania unui popă
care ascunde sutana
și se exprimă necanonic
cine mai are credință
într-o lume în care ne mișcăm ca zombi
cum se amestecă trăirile noastre
când timpul se oprește o clipă
apoi ne întoarcem la orbirea generală
44
ca mintea unui calculator

și nu știm dacă am trăit sau nu
timpul are accidente pentru fiecare
depinde unde te găsește singur
sau într-o tragică uitare!
ave libertate
niciodată nu veți mai plânge

și nu veți mai bate palmele
peste tâmpla nopților
mâinile adormite
se vor ruga înghețate
în fiecare iarnă
dincolo de noi veți cânta
armonia vieții
celor care nu o cunosc
niciodată nu veți mai rosti
decât în mintea noastră
ave libertate
iar noi vom alege globulețele
nepoților
și vom plânge amestecat
în ceștile cu ciocolată
vom oferi flori
din încolțirea voastră
în fiecare timp
în fiecare viață
omul fără aripi
secundele sunt fluturi?

grăbiți
o fericire colorată
peste albul care
inundă timpul
nu voi muri
călătoria mea
este numai a mea
caderile în gol
nu mă sperie
45
sunt născut înger

din păcatul omenesc
lasă-mă om
să nu întinez zborul
Străzi suprapuse
sunt proprietarul unei străzi

revendicate de toți
ăștia nu știu
pe unde călătoresc
și mă caută
amestecul vocilor
stridente
aglomerația
zgomotul morților
toate-s pe strada mea
sau a lor
numele străzii
îl schimbă o casnică
care bârfește
cocoțată pe banca
care-i poartă numele
ca la biserică
unde stau ierarhi
sau norocoșii
care se cred mai aproape
de Dumnezeu
apoi nimeni nu pleacă
dincolo cu strada lui
uite așa au apărut
mai mulți proprietari
o lume suprapusă
dintr-o dimensiune în alta
numai noaptea
aceste lumi
se plimbă pe stradă
ca o adiere!
46
Slalom uriaș
a urcat
copârșeul
până la Dumnezeu
dorea să facă ultimul
slalom pe treptele rămase
cum se holbau
spectatorii care nu au
avut noroc să aibă arbitru
pe Dumnezeu
Povestiri de sărbători?
Locuiesc cu tine
în altă trăire internă
treci prin mine când vrei tu
bem o cafea sau ne certăm
prin pereții absenți
așa a vrut copacul cu un sigur măr
apoi eu nu sunt eu
sunt un călător năucit
din ceașca de cafea
am plecat printre țăndări
așezate ca un puzzle
să-mi caut sufletul
rătăcit
ca oricare colocatar
vorbesc despre mine
te inventez prin mine
și te aștern pe asfalt
o povestire colorată naiv
să mă las invadat
de steluțele de noapte
ascunse în lumina din noi
47
ființe care stau la coadă la iaurt

sau cumpără smartphone-uri
cu cipuri de viață
apoi devin poveste
cu pământeni rătăciți
suntem noi o poveste
căzută din cer
ce va pleca
la capăt de mister
apoi va ploua cu noi
cu povestiri de sărbători
rugăciune mută
m-am rugat la Dumnezeu

pe vârful limbii
sau la oglindă
am făcut cruce
când am intrat între oameni
sau am ieșit dintre ei
întotdeauna
au fost ușile
oamenii
faptele mele
păcatele mele care cad ca frunzele
în fața crucilor ascunse din mine
tentația păcatului
ascunsă-n zâmbete poleite
frica mea de iarna sufletului
rugăciunile să-mi trăiască cei dragi
dar mai ales spaima să nu-i pierd
sau să mă pierd
în fiecare dimineață
48
m-am rugat la Dumnezeu

să mă uite o clipă
să văd dacă lacrimile mele
au credință
lăsată pe pânza alba sfântă
urma care să pregătească trecerea
din mine în EL
cu fața la cer
aștepta toamna fără sfârșit

cineva spunea că este gata
castelul lui de vise
au venit toți cu lumânări și lacrimi
parcă voiau să-l petreacă mai repede
fără găleți cu apă
fără costumul de la naștere
de atunci
nu mai trec pe acolo
unde florile au tăcut
să nu aud tușitul pantofilor
plini de viață
locul unde strigă noaptea
la ultimul vagon
cine spune când este gata
castelul meu din cer
când nici EL nu știe
genunchiul Lui
din genunchiul Lui picură lacrimile

sufletul omului nu le poate număra…
suntem noi
un altfel de timp în altoi
o cruce pentru amândoi
la care El îngenunchează
pentru noi?!
49
Dincolo?!
nimic din ce vede retina

nu plânge
cerul abstract aproape rece
soarele alb și tăcut
iar corul
corul este mut
urechile nu vorbesc
în liniștea care doare
îmi vine să mă întorc
să mor în țărână
să simt bucuria durerii
răsturnați poarta
nu merită salvată
dincolo
este doar o pată
nici un suflet nu te ceartă
zâmbetul
are o putere mată
atunci
calea spre Dumnezeu
are altă poartă?!
tăcerea șarpelui
suntem tăcuți cu ochii înecați

de părăsirile ascunse dintre noi
și ne imaginăm pe altcineva
când coapsele încep să doară
suntem în fiecare noapte trei suflete
luate câte trei - a câta oară
și fiecare geamăt nu vrea să moară
când șarpele încolăcit în noi
se furișează în lumina de afară
iar clopoțeii se transformă în toiag
în fiecare seară
50
VIOLETA PINTEA
***
e vremea șerpilor
și a podoabelor din onix,
e vremea tăcerii și-a jocurilor finale.
din starea de alb cad zaruri oarbe,
din starea de negru cad zaruri oarbe.
la răsărit au pus un cal galben.
la apus au pus un cal roșu.
uneori ne mai vizitează câte o stea
și ne presară firimituri de cer la fereastră,
uneori nu ne vizitează nimeni
și intrăm în starea de spaimă
ca într-o cămașă de gheață.
foamea poate fi amânată.
setea poate fi amânată.
din calendar curg povești ciudate
despre orfelinatele prin care vom trece
spre ultima barieră
a singurătății...
***
la noapte, vă las să-mi vopsiți pielea

în albul mat al cerului monahal,
vă las să treceți peste trupul meu
cu plugurile voastre din colți de mistreț.
51
nu râde poete !
din carcera ta de oase scrie!

scrie cu toate capetele tale
de călău al iluziilor,
tu, tu și hohotele tale de plâns,
tu rege al nimicului,
tu, curtezană a jocurilor de noroc
și risipitor de îngeri, scrie!
nu râde poete!
la noapte am să vă las să-mi vopsiți pielea

în albul mat al agoniei
când ultimii vânători
închid definitiv
pădurea de vise...
***
Fii martor al meu
În plâns
În somn
În foame
În secvențele neretușate
Ale aceleiași morți inutile.
Vezi, ușă aceea stă acolo
Și nimeni nu o întreabă de ce stă acolo sprijinită de două oase,
Vezi, m-au mințit negustorii
Care mi-au vândut livada
Aceea fără primăvară, livada aceea cu păsări de piatră și tu nu ai făcut un pas
înainte. Fii martor al meu
Când mă înec în cuvinte de dragoste și acoperă-mi obrazul c-o palmă.
Vezi, totul are un capăt
La fel ca și masa asta de ceară
Sub care doarme un câine rănit de cuvintele mele.
Fii martor al meu
Sau doar
Un înger de seară...
52
***
mă obișnuisem atat de mult

cu plasa de siguranță a infernului personal
încât mi se părea normal
ca toate stelele culese ziua
să le readuc nopții
șlefuite, parfumate, cu promisiunea
unor povești atât de vechi
încât trebuia
să-l caut pe cel mai bătrân înger
și să-i pun între aripi
o inimă.
efectul fizic al sigurătății

este că pe fișa medicală nu există
nici o contraindicație la intrarea
în starea de forță majoră
a sufletului.
***
am orbit și mi-e bine așa
ce-ar mai fi de văzut dincolo
de cenușa genelor, poate doar o
reluare centrifugată a unei benzi
de desene animate in care am trăit
perfectiunea nimicului, acum trăiesc
disciplina râsului din borcanul în care
un copil a închis o buburuză.
pe tocuri cui femeile par mai inteligente,
eu m-aș mulțumi cu un loc de joacă
pentru adulți într-o pădure
de piatră sau cu o palmă peste
obrazul drept și-o
mușcătură peste buzele prea roșii
să moară.
se face ora la care jocul
se apropie de
sfârșit
îmi pun vederea la loc, reintru
în starea de boală
a realității și-mi corectez
viitorul
53
scoțând moartea
din ecuație...
***
vor veni ciorile să ne prețuiască
să ne disprețuiască
să ne cumpere
să ne răscumpere,
să ne întrebe de ce nu suntem
fericiți
de ce respirăm atât de rar, atât de
amar
și-atunci te-am văzut cum desenai
o trădare
o uitare
cum mă scoteai din ziua de
mâine și nu înțelegeai de ce
râd atat de tare și nu înțelegeai
că fără mine
nu vei mai fi...
***
stop cadru pe becul din hol
a cărui lumină
închide și deschide
o ușă
normal nu mai este nici timpul
de gândire
de răzgîndire
al unui mâine
la fel de inutil
ca vântul de cenușă
din penele
corbilor...
***
privesc cum ne numără
și fac un pas inapoi.
nu mai sunt locuri pentru cei cuminți,
râsul a devenit
o boală de nervi,
54
sub măști aceeași demență multiplicată,

suntem singuri în jocul acesta
cu reguli marțiale.
mila sterilizează sufletele,
pe un pământ care stă, ne rotim
într-o demență sinucigașă.
la ușă stă tata venit de foarte, foarte departe.
nu-l pot primi de teamă
să nu-i tulbur moartea,
îi iau doar îmbrățișarea
și-mi învelesc strâns, foarte strâns
umerii...
***
au ridicat
scări de lemn
și au zidit luna
au ridicat scari de piatră
și au speriat luna
au ridicat scări de mătase
și au adormit luna
și au rămas acolo
de lemn
de piatră
de mătase
și-n numele lor
cei ce iubesc
au învățat minciuna
și-n numele minciunii
au împodobit femeia
cu flori de-ntuneric
și-au împărțit-o,
și tot mănâncă din ea
cu dragoste
și
silă...
55
VASILE RODIAN
De ce scriu
Copilărie copilărie clopotul tău

prin zăpada prin rămurișul
din care îmi făceam sorcovă
mirosul de primăvară mieii
cu puțina lor viață
câmpul cu firele de grâu
cu iarba încolțită
mici petice albe de apă
tremurătoare la adierile vântului
atât mai rămăsese din zăpada topită
prin văgăunile pe unde curgeam și eu
trăia obscur Dumnezeu
îmi acopeream ochiul și priveam și priveam
la ce se petrece în soare
intram astfel într-o stare mitologică
de care nu aveam cunoaștere
o călătorie inițiatică în care bunica îmi vorbea
cum a căzut din cer o umbrelă de foc
se sprijinea pe puiul ei de umbră
ca să ajungem în mijlocul pădurii
un pâlc de copaci arși de parcă
cineva ar fi făcut un cerc în jurul lor
mă ținea în fața ei, vezi ce poate veni de sus
în aproximările acestor răzoare de viață
am înțeles
îmi aveam umbra soarele care arde pentru
cineva clopotul tău…
56
Despre scânduri
De azi de ieri scânduri

noi putrezite
ce au ele cu mâinile oamenilor

ce au oamenii cu ele
asta o știu toți

cei amestecați în rafturi
Jefuirea templului
După cules
anii înaintează într-o tăvăleală continuă
ar putea fi un ev mediu
zornăie zalele
în umbra tufanului stins
vechile care se cutremură în țărână –
drumul e împins înapoi
Cumpănire
Am rămas pe dâmbul vieții

stăruitoare însoțirea păsării cobea
parcurs de vibrații se trage în fața oamenilor
în găurile trecutului fără mine timpul
peisajul ca o tablă de șah
o baltă cu tot ce poate ține în ea
dialoguri nescrise ale menirii
la început e supliciul apoi se coboară
fiecare în țara lui cine mai are
în ogorul plasmei acolo
lespezi pregătite de când
Izvorul
Plecat din bibliotecile oceanului

păstrezi boarea de sus
înșelător pat ți-e pământul
57
iubiri minereuri
în fantezii moderne lucrează

o baie turcească
un croșeu pentru împăratul WU
claxonul izvorului
Vestirea dintâi
Le știi pe toate acestea spunându-ți

istoria e și șapca mea
o pui pe cap nelăsând vreo speranță
celui cu mâna întinsă
(pe fereastră-n repaos
de la jumătatea nopții-n cădere
- o stradă pentru casa trupului
pentru cei născuți pe colină odată cu ceața
în care se dezbrăca ziua următoare)
acum totul e ca o vârstă care stă într-o aripă
Fragment
Cine intră în om umple viața

să se vadă
trișori indiferenți la judecata
melancoliei
frunzișuri enigmatice foșnesc litanii
un amestec al magilor în casele lui Irod
unde e unde
să vină învățații ei știu drumul stelei
alt împărat?
un amestec al magilor
pentru viața lui aurul smirna
58
Istorie
Atlet
nu maratonistul
veștile erau mediocre
trăiască iluzia
Caius la jocurile publice
manevrând biciul
poporul însemnând mereu altceva
hâtru pe lângă temple
tu n-ai să poți ucide iubirea
fața întoarsă-a oglinzii
tabla de ceară
moale ademenire
Răstălmăcire
O harmonică aruncată
mulțimi despărțite
ești prins în jocurile vântului
în ecoul obloanelor
o casă fără acte
de când lumea
viermele roade pe o poliță
un dar al celui plecat
Reconstituire anarhică
Pe o cale fără sfârșit

asculți oceanul
satrapi și proscriși într-un fel
nu ești cu ei
împărați după Actium

strămutați de sclavi
în statui
pornești de aici tu care ești un nimeni

în baldachinul pustiei într-o lume în alta
o surpare a forțelor nevăzute
poluarea un heruvim
59
IOAN ROMEO ROȘIIANU
Scrisoare despre sentimente-ngropate și liniștea goală
Iubito, am așteptat cu-nfrigurare întunericul ca

să mă pot duce-n cimitirul vieții mele mi-am
îngropat sentimentele multe adânc pentru ca
niciun vânt să nu le mai poată spulbera
mi-am ascuns emoțiile pentru că unii oameni doar privesc
ploaia alții se lasă udați de ea
când te-am pierdut mi-am pierdut dragostea de viață și
zâmbet iar dragostea mea de viață a fost atunci
cea mai mare dragoste a vieții mele trăite desculț printre spini
esența mea de a fi o lumină-n întunericul nimicului din noi.
(Mai știi când am scos bateria din ceas nu ca să opresc timpul, ci ca să nu-l mai văd trecând?)
Așa a fost, Iubito și în curând o să îmi dea târcoale cerul și pământul

viermii o să-mi numere oasele au să-mi mângâie carnea
și au să treacă astfel sub tăcere trecerea mea prin
lume în viața mea a fost important să simt și să trăiesc
pentru că asta nu se cumpără de la magazinul din colț
și nu se schimbă la casa de schimb valutar
când mă voi fi trezit ultima dată am să fi vrut să mai fiu o dată copil
atunci am să știu că viitorul îl clădim în fiecare clipă rebelă atunci
am să știu că viitorul începe când mă trezesc dimineața
când n-am să mai pot face asta va fi început deja amintirea și pulberea.
(Mai știi că ți-am spus că am vrut să fiu pasăre ca să nu mă târăsc niciodată prin viață?)
Așa a fost, Iubito și am dat liniștea la maxim în odaia mea cu tablouri și cărți
60
sfinții din icoane s-au rușinat de nuditatea gândurilor mele rebele

atunci am știut că dacă n-aș mai fi putut iubi până la capătul
simțirii aș fi putut muri de câte o mie de ori în fiecare clipă eu am
influențat timpul în mica mea viață, Iubita mea
el doar mi-a spus prin trecerea lui unde mi-am început cândva risipirea.
(Mai știi când ți-am spus că dacă Alba ca Zăpada ar fi citit Biblia nu s-ar mai fi lăsat păcălită
cu mărul?)
Așa a fost, Iubito și când am fost bolnav te-am

rugat să-mi fii medicament și tu n-ai vrut mi-e
așa foame de mine și viață așa de mult
încât și acum te mai rog să îmi tai viața-n felii cât mai subțiri
sufletul meu este plin de stele căzătoare și iluzii de viață
de aceea mi-am îngropat sentimentele când te-am văzut ultima
dată în loc să putrezească-n țărână și-n lut ele-au încolțit și durut și
crescut.
Scrisoare despre viața și moartea avută
IUBITO, în Biblie scrie să nu ucizi în porunca divină stă scris să iubești

dar eu am ucis pentru tine, Iubito pentru liniștea ta am devenit criminal în serie în seara
aceea de vis
am ucis cei doi păienjeni ce-mi țineau companie în clipele goale și triste, Iubito
de pânzele lor îmi aninam amintirile de-acum și ele cărunte ca la uscat șoapte în soare
stăteau cu ei mă distram și jucam de-a v-ați ascunselea printre cărtile multe
eroii din cărțile mele metaforele mele epitetele toate complotau împotriva mea atunci
stăteau la rând până și razele de soare cărora să le fi permis să-i mângâie vara aceasta și
ai venit tu, Iubita mea cu spaima de moarte în tine cu nesiguranța femeii de-a fi
și am venit eu orbit de dragostea ta și-am ucis pentru tine în seara aceea pentru liniștea ta
ca-ntr-o repetiție surdă a fost ca o recondamnare la moarte.
(Mai știi că ți-am zis că fiecare secundă trecută marchează-n eter apropierea de moarte
și depărtarea de viață?)
Așa a fost, Iubito și de la televizor filmul acela cu monștri parea că a coborât în

camera noastră cu tablouri și cărți
mă simțeam un monstru mai mic, Iubito și tu te simțeai un monstru și mai
mic de la marginea lumii Dumnezeu ne făcea cu mâna stângă
cu mâna dreaptă degetul Lui arătător scria istoria trecerii noastre prin lume
eram mici, Iubito în fața măreției Lui în fața măreției lumii la fel
era inutila încrâncenarea cu care apucam viața de-un picior și luam lumina la trântă.
61
(Mai știi că atunci când am mângâiat pe crupă caii cerului norii răzleți s-au ascuns de ploaie
în sufletul meu?)
Așa a fost, Iubito în seara în care te-am chemat să-ți înnobilez degetul cu sclipirea iubirii
eu ți-am dat iubire, Iubirea mea și tu mi-ai cerut să plătesc tributul de moarte atunci
suntem datori măcar c-o singură moarte ți-am zis și-o lacrima veche s-a prelins pe
obrazul proaspăt ras
am ucis păienjenii mei prietenii mei din clipele desculțe în timp ce din tăcerile mele bolnave,
Iubito
ți-era frică de ei mai mult decât de neputința rămânerii tale-n istoria firii
mi s-a făcut frică pentru tine mai mult decât pe frontul din Golf unde mi-am plătit cu sânge
maturitatea
așa a fost, Iubito când noaptea și liniștea au dat năvală în singura inimă avută.
(Mai știi că dintre toate razele lunii am ales-o pe cea care mi-a străpuns privirea și inima?)
Așa a fost, Iubito și-n ceasul de noapte l-am văzut pe Manole zidindu-și iubita.
Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul aproape
Iubito, aşa de pustie a fost inima mea astăzi încât visele au fost mai negre decât
realitatea tristeţea creştea direct proporţional cu golul din suflet în ceasul rănit de printre
norii cenuşii lumina refuza să-mi mai încălzească trăirea
aveam atâtea de spus lumii şi lumea îmi întorcea spatele printre nămeţii zilei
eram pustiu în ceasul acela de viaţă scursă nimeni nu mai stătea de planton în crucea
timpului la liziera pădurii lupii tineri ai sângelui meu atacau infinitul în haită în haina subţire
mi se făcea cald de atâta frig
mi se făcea frică de atâta viaţă trăită degeaba
e trist să invoci moartea şi ea să nu vină la raportul de gardă e
trist să fii înconjurat de oameni şi totusi atât de singur acum.
(Mai ştii când ţi-am spus să nu mai risipeşti apusuri cu oameni care te vor părăsi la răsărit?)
Aşa a fost, Iubito când sfârşitul era la numai o respiraţie distanţă

aşa e de atunci de când am văzut cum mi se termină de numărat stelele pe bolta
vieţii de când dorul de moarte e infinit mai contagios ca şi râia
de când înveţi că ai o singură inimă şi că ea nu mai vrea s-o simţi bătând
un suflet pe care nu-l simţi murind pentru depărtarea din tine
plătesc tribut morţii cu singura viaţă avută vieţii plătesc tribut cu toate morţile avute.
(Mai ştii când ţi-am spus că pe scenă actorul poate fi orice, dar nu şi în singura viaţă avută?)
62
Aşa a fost, Iubito şi ştiu că ştii că adevărul e unul singur în poveastea aceasta fără lacrimi şi
sfinţi
pe caldarâm zăpada a şters urmele paşilor mei către casa pierdută
eu m-am apucat inutil să fac focul în inima mea ca să se încălzească timpul acesta
vremelnic inutil demersul meu scurgerea lui spre niciunde ca o pasăre uitată în zbor
atunci am ştiut că poezia mea e ca o rană care musteşte de prea multă
durere are propria ei durere chiar rana mea adâncă din sufletul gol are
propria ei durere poezia mea rănită de dor.
(Mai ştii când ţi-am spus că ai pierdut cheia de la inima mea şi că trebuie să descoperi
acum intrarea prin efracţie?)
Aşa va fi, Iubito când vei veni la amvon şi vei vedea silabele frumos aranjate-n cuvinte
tăcerile în şoapte la fel vei şti că mă pregătesc să fac din nou dragoste cu moartea.
Scrisoare despre-o duminică și nici-o sărbătoare
Iubito, pentru că sufletul îmi era greu astăzi m-am dus la

Dumnezeu dar El nu era acasă
am strigat la poartă am intrat în curte și am bătut la ușă
era deschisă, Iubito dar n-am trecut pragul
pentru că de afară mă lătrau toți câinii realității trăite
atunci mi-am dat seama că sunt un om simplu
și că-n drumul meu neondulat către singura moarte avută
nu am pe nimeni lângă mine printre mizeriile lumii durute
numai în dreapta-mi stă binele făcut într-o viață întreagă
în stânga-mi stă răul făcut greșelile multe mă dor de atâta
tristețe acum nici nu știu cum să mor!
(Mai știi când ți-am spus că mintea se vindecă prin râs, corpul prin joacă și spiritul prin
bucurie?)
Așa a fost, Iubito însă eu nu mai pot nici să mor de atâta

tristețe s-a cuibărit în inima mea golul și de atâtea amăgiri am
tras cortina speranței
cineva spunea că primăvara este lumina speranței mila lui
Dumnezeu eu nu mai văd pădurea de copaci acum și cuvântul de
atâtea șoapte nu mai aud liniștea de atâta zgomot sau zgomotul de
atâta liniște te-am lăsat să mă urăști ca să te simți mai bine acum te-
am ajutat să mă urăști și mai tare
ca să te simți și mai bine acum.
63
(Mai știi când ți-am spus că ecoul luminii trecute răzbate căzând abia acum până la noi?)
Așa a fost, Iubito și-n duminica asta pustie și goală m-a

durut că Dumnezeu n-a fost acasă când m-am dus la El
încărcat de speranțe eram luasem țigări de foi șampanie
fină icre negre de asortat cu zilele albe și multă minciună
aveam eram îmbrăcat în haină de gală
ca și morții pe care-i părăsim pe ultimul drum
aveam flori de neofilit clipa și multă mândrie-n priviri
aveam cămașa cu dungă pantofi de lac batistă la piept
lipsea vata din nas ca să fiu fericit cu adevărat pe ultimul drum
de nicăieri spre niciunde am vrut să îți cânt la vioara inimii
mele m-ai gonit ca pe-un trubadur cerșetor deși puteam fi un
înger de pază
am plâns nu pentru că m-ai izgonit cu pietre atunci
ci pentru că nu m-ai lăsat să-mi trăiesc muzica sufletului
la picioarele tale desculțe.
64
COSTEL SIMEDREA
Renunțare
Nici nu mai scriu, creionu-i frânt.

Bucățile de timp, pustii...
Ne-ncenușăm... și bate vânt,
Și vom uita să fim copii.
E frânt și visu-n jucării, Rămân

povești neterminate, Începe
anotimpul gri, Ne-ncenușăm...
și vântul bate...
Dulapul cu jucării
În camera goală e doar un dulap

Uitat într-un colț, din vremi ancestrale,
Și un gând de care nu mai pot să scap
Mă-ndemna să caut prin rafturile sale.
Aș fi făcut-o! Știam că o să-mi placă,

dar m-a oprit o-ntrebare nepusă:
- Cu mine, Doamne, ce m-aș face
dacă Aș găsi, căutând, aceeași păpușă?
...
65
În camera goală dulap putrezit

Ori poate doar o umbră pe perete,
O împlinire ce nu a mai venit,
Dar a lăsat în loc atâtea regrete...
Culegătorul de perle
Și mă întreb: - La ce mi-a folosit

Această scurtă goană după vis?
Acum, când sunt bătrân și obosit,
Și nu mai plonjez, nebun, în abis
Știind că, atunci când scoica deschid,
Să caut un răspuns angoaselor mele,
În loc de perlă voi găsi doar vid
Pudrat cu praful căzutelor stele...
De lut
Când trupul este ulcior gol,

De toartă, o străină mână
Îl duce și îl dă obol
Țărânii, țărână bătrână...
Se termină, astfel, un rol,

Pe scenă, ce o să rămână?
Ce umbre vor mai da ocol
Cerului plâns în fântână?
Cu aură, vine un sol,

Însă plecarea n-o amână...
...
mereu va fi un ulcior gol,

Mereu va fi câte-o fântână...
Uitatele povești
Tot n-am uitat de fulgul care,

Cu glasul stins, seara-mi spunea,
Înainte de culcare,
Un basm cu o mândră stea.
66
Încă erau ninsori pe-atunci...

N-a învățat steaua să cadă,
Și se jucau ca niște prunci,
Prin iarnă, oameni de zăpadă...
Mai știi? Mai vrei să-ți amintești,

Ori ai uitat de acea vreme?
Azi, văd cum cartea de povești
De propriul basm cumplit se teme.
Sfârșitul lui nici nu îl știu,

Pe-obraz ni se topește un fulg,
se face noapte și-i târziu...
Curând, din basm, o să mă smulg...
Poem fără contur
Mi-e dor de un poem nespus

Plutind în noaptea dimprejur,
Cu versuri care m-au sedus,
Dar care nu au prins contur...
Și stelele-au căzut... căzut...

Poemul nimeni nu-l mai știe...
Și s-a pierdut un început
De vis în noaptea mea târzie.
Azi trece-un șuierat prin iarbă

Jucându-se copilărește
Și amintirea o s-o spargă,
Iar noi pleca-vom din poveste...
Hohot
Duse-s vremurile-n care

Țuica se cocea pe ram
Și erau fetele-n floare,
Iar eu, Doamne, huzuream.
Astăzi... sunt doar o căpușă:

Viață sug din amintire,
67
Până când voi fi cenușă

Și un vânt o s-o răsfire...
M-or fura blajine toamne

Strânse sub ăst umăr stâng...
Pân'atuncea însă, Doamne,
Râd... fi'ndcă mai pot să plâng!
Balada ultimului ban
Clipe de mister
Timpului mă cer,
Fumul țese-acum
Pașilor mei drum,
Stă să mă răpească
Pasăre domnească,
tril cu note sure
Vine să mă fure.
De acum m-oi duce

Pe cărări uituce,
Cum se duce-un vis
De noapte proscris,
Cum se duce-un dor
Suflet călător,
Sub zare curbată
Înspre niciodată,
Cu un ban în mână
Să cumpăr țărână...
Boală fără leac
Doamne, m-ai bătut cumplit,

Și nu știu cu ce-am greșit
De mi-ai dat așa osândă,
Să lupt cu boală bolândă...!
Că-i grea boală viața mea,

Nu cred să scap viu din ea...
68
HORIA SIMON
aproape
înot departe printre

valuri de sirene
aproape niciunul
nu mă udă aproape
niciuna nu se-aude
aproape nu simt umezeala
înot aproape surd
mă feresc de valuri
coborând sub ele
aproape niciunul
nu mă lovește
sau aproape nu simt
nicio lovitură
stropită sau tăcută
aproape-am obosit – cobor
la plajă pe nisipul
de pe fundul mării reci
stând nemișcat la umbra
adâncă a apelor grele
aproape cât o lespede albă
corali pești și sirene
într-un înalt departe
aproape nu e nimeni
69
argintul lui narcis
a-mbătrânit argintul
din spatele oglinzii
tot ce reflectă-i trist
întunecat cu riduri
imaginile-i sunt pătate
cu cafea mișcate ca printr-un
vin alb dintr-un pahar murdar
cețoase parc-ar fi de la
o-ntrecere de fumători
nu mă pot lepăda de ea
ușor – mi-a fost un timp
îndelungat destul de
credincioasă – am îmbătrânit
deodată – e drept ea mai intens
eu mult mai moderat – dar
n-am să mă mai oglindesc
în sticla-i mincinoasă și-am
să trimit în locul meu o piatră
aștept verdictul
cât am stat în spital nu prea l-am văzut

ieri în schimb după vizita de seară
a venit radios lângă pat îngerul
meu păzitor spunându-mi <am reușit>
<ce-ai reușit> <să te eliberez>
<să mă eliberezi de cine cum de ce>
<de viață – să-mi spui când ești pregătit
să mergem – te conduc pe-ultimul drum>
era să fac infarct la aflarea unei
astfel de vești șocante – norocul meu
că mi-am revenit rapid repicându-i
<ești înger păzitor nu eliberator
– ca să nu spun chiar exterminator –
tu ar trebui în fața vieții mele
să stai să o păzești de eventuale
cutremure incendii inundații
și mai ales să nu lași lunile sau
anii care vin să intre pe ușa mea
iar de vor fi din cei ce vor să plece
70
– slabe speranțe că s-au atașat de

mine ca marca de scrisoare – lasă-
i în lumea largă ducă-se unde or
vedea cu ochii și înapoi să vină
doar când eu îi voi chema> la care
el după ce și-a recitit
fișa postului <mda mă mai gândesc>
chip și mască
mi-am pus pe chip o mască

iar chipul mi-a luat chipul măștii
am vrut s-arăt lumii alt chip
mă plictisisem de cel vechi
se plictisiseră și alții
reușita-a fost deplină
la sfârșitul primei zile
m-am atașat de mască-atât
de mult că n-am mai dat-o jos
n-am dat-o nici dup-o săptămână
nici după o lună nici după un an
acuma cred că mi-ar fi greu
să o despart de chipul
pe care l-a ținut ascuns
un chip care s-a atașat
și el de masca sa
de-atâta-amar de vreme
de-un timp masca mi-este ca rolul
care și-a subjugat autorul
sunt ca o carte căreia
i-am pus cândva altă copertă
care deja prea veche e
ca să mai știu de cele scrise
în paginile cărții
faceți-vă iluzii
am multe iluzii
una mi-a fost înjunghiată
de un adevăr brutal
din rană sângele-i
71
țâșnește ca din izvor

în ritmu-n care credința
mea în ea tot scade
până la dimineață
amândouă se vor stinge
stau neputincios pe lângă
drama ce nu-i prima dar
nici ultima din viață
n-am tupeul celor care
se luptă de la egal
la egal cu adevărul
ba ți-l mai și înving
dar am iluzii destule
ăsteia să-i fie
amintirea ușoară
de mâine-o-nlocuiesc
cu altă iluzie
care să mă păzească
de alt adevăr brutal
livada morgana
mi-am cumpărat într-un deșert

două dune mari și-am zis
că fac din ele într-o sută
de ani – cel mult două – pământ
roditor precum o oază
în pustiu – nici n-am nevoie
de țițeiul din subsol
doar cu mâinile mele
două harnice pricepute
încă stau și mă gândesc
dacă să-ndrept dunele
ca să plantez pomi de țuică
sau să le las în pante
pe care să cultiv vin nobil
pentru început am trasat
granițele-mpărăției
scrijelind cu-n os de struț
hotarul nisipului meu
a doua zi linia nu mai era
doar vântul ce râdea de mine
ce trasam ziua noaptea
72
dispărea de parcă eram

lovit de blestemul lui
manole – cred că va trebui
ca el să fac un sacrificiu
să-nnisipez ceva în dune
să știu apoi exact cât e
frontul meu de lucru să nu
muncesc aiurea la nisipul
altcuiva – ar fi ceva
iată de-un exemplu sticla
asta cu bere încă
pe jumate plină – ei nici
chiar așa – ar fi durerea
prea mare – mai bine cer
de la vreun prieten ceva
ce-i prisosește – o soacră
o carte o verighetă
orice obiect care-l încurcă
dar care prin îngropare-n
nisip mă dezblestemă
să m-apuc și eu de-o treabă
noi unul
suntem perechea ideală

un bărbat și o femeie
sau o femeie și-un bărbat
ordinea-i aleatorie
veșnic îndrăgostiții
siamezi – doi într-unul –
profitori ordinari – căci după
perechea primordială
de când s-a liberalizat
păcătuirea noi am tot
profitat – la început
erau doi ani între noi
acum cei doi nu mai au loc
de noi și de anii siamezi
împreună – suntem doi
într-unul contopiți
atât de strâns de-i mai ușor
să înfigi cuțitul în noi
decât între
73
SIMONA SUCIACHI
***
Dacă străbați
Ținutul săgeților de soare,
te-așteptă
balansoarul cu flori de cireș.
Dacă te oprești,
te- acoperă tăceri de borangic.
Ezitare tardivă,
între inimă și rațiune
Baricadă...
sulițe de cristal.
***
Tu, cuvintele tale,
straturi de gheață fără aer
plutind spre țărm.
Sfărâmă rocile din mine,
aruncă praful în apă...
Clipele noastre,
banchize
nestemate,
se prefac
în ghețar verde smarald.
În clipa revederii
sufletul tău va deveni captiv
între gratiile inimii mele.
74
***
Pot, te susțin
precum tulpina dreaptă-o floare
mi- ești cer senin
ești adierea unui soare-n noapte.
Te-ating cu ramuri de iubire
și-aproape-mi ești
oricât ești de departe!
***
Am întins o palmă de vis
Și ți-am prins aripile.
În valsul nopții albe am aprins,
Între ele mănunchi – dorurile.
O pană de șoim lipesc în dreptul inimii tale
Să reînvie-n eter șoaptele dulci și amare,
Să poți zbura spre tărâmul uitat,
În vals de iubire…
***
N-ai vrut să știu
că așezându-te lângă mine
ajunge o oră să nu te mai uit
sau poate nu știai
că sub albul fulgilor fierbinți
în mijlocul iernii
plantai și răsărea
tăișul iubirii interzise.
Răsărit
Azi soarele nu s-a zărit pe cer.

Derutat de somnul întrerupt,
A creionat traseul eronat,
Nu era destinația lui,
Dar era prea târziu să se întoarcă.
Acum soarele a răsărit în mine!
75
PROZĂ
ALEXANDRU NELU HUIDICI
Cortegiul dragostei
Ascunse sunt căile Domnului, spune o veche vorbă românească! Iar unii spun chiar
încâlcite... Dar eu unul, cred așa, că ale Domnului căi sunt cele mai drepte și firești. Doar zece
porunci și atât. Nu tu constituții, nu tu drept civil sau penal. Nu! Zece porunci. Atât. Încâlcite
sunt căile minții noastre pervertite, care alătură prin simpatie căile nervoase simple producând
scurtcircuite, obligând apoi întregul sistem nervos să se adapteze la situații necunoscute,
creând astfel noi și noi conexiuni, disensiuni, empatii simpatice sau parasimpatice, chiasme,
transformând simplul în complex, concretul în bizar. Apoi, întreaga noastră ființă își înscrie în
codul genetic tot acest amalgam, pentru a recunoaște în următoarele generații situațiile vechi
de transgresare a normalului. Astfel transmitem urmașilor noștri fenotipuri, abilități, talente...
dar și păcate(!). Mă gândesc ironic: poate în următoarele generații, femeile se vor naște cu
buze imense, pentru a nu se mai injecta cu toxină botulinică. Iar prin asta am spus tot. Ori ce
toxină e toxină și atât. Dacă o dorești cu adevărat, o vei avea! Acum îmi amintesc de un coleg,
care într-o discuție cu un altul despre astfel de frumuseți artificiale, a exclamat:
- Cine mă! Buzatele alea?...
Am fost amuzat de percepția penibilului unor astfel de practici.
Uite(!), aste gânduri mă stăpâneau pe mine, petrecând un cortegiu funerar...
Deși triste, aceste evenimente fac parte din viața noastră, ca și din viața de după viață a
defunctului; care în cazul de față e defunctă. Priveam așa mergând, mai în urma tuturor... În
față, un sicriu. Macabrul. În urma lui, trepte ale existenței noastre.
În jurul sicriului două cumnate: Aglaia și Ioana. Aglaia care este de aceiași vârstă cu
răposata- un boț de babă împopoțonat de gală pentru ultimul drum- bocește. Nu se știe pe
cine... Pe Natalița, cumnată cu care nu s-a înțeles omenește niciodată în viața lor, sau pe ea
însăși și clipa fatală ce-i bântuie gândurile.
-Natalițăăă! Natalițăăă! Unde te duci Natalițăăăă! Pe mine cui mă lași Natalițăăă(!)....
Au venit copiii tăi frumoși, cu nepoții tăi deștepți să te vadăăă! Scoală Nataliță de-i vezi!...
76
Aici m-am rupt total de evenimentul funebru, detașându-mă și, privind la latura
frumoasă a evenimentului. Priveam la cei cinci copii ai răposatei, doi băieți și trei fete care
stăteau de cealaltă parte a sicriului. Fiul cel mai mare, un prosper om de afaceri... Fără școală.
Doar o profesională acolo... Ăsta s-a aruncat lui taică-su, mai rebel, dar dichisit și atent cu
viața lui. A învățat mult de la frații lui școliți, pe care într-altfel i-a ajutat și el la rându-i ori de
câte ori a fost nevoie. Apoi, al doilea băiat, inginer agronom. Fost angajatul unei instituții de
cercetare. Acesta a căzut victimă unuia dintre valurile succesive de disponibilizări și s-a
privatizat. Viața i-a fost dificilă, dar prin economii și perseverență a reușit să achiziționeze
șase - șapte apartamente în Iași. Acum le închiriază studenților, obținând venituri frumușele...
Fata mai mare, cu studii medii, a fost angajata unui mare combinat de utilaj greu, căzut și el
după revoluție. A fost nevoită să ia drumul bătătorit al străinătății. S-a descurcat bine! A lucrat
în multe locuri și a obținut venituri frumoase cu care i-a descurcat și pe cei trei copii ai săi,
atât privind studiile, cât și cu casele și utilarea lor. Apoi o fată medic veterinar și alta
profesoară. Astea au parcurs etapele dificile ale vieții de liber profesionist și respectiv
lefegiu... și au reușit să-și facă gospodării și case frumoase. Cu greu! Dar au evitat lacrimile și
obida surorii lor mai mari.
Apoi urmează o lume mohorâtă de greutatea momentului: rude, vecini, cunoștințe mai
apropiate sau mai îndepărtate. Surprinzător, chiar în fața mea se află o lume oarecum veselă:
nepoți și nepoate cu soți și soațe, strănepoți: ingineri, medici, farmaciști, economiști, IT-iști
însumând peste o sută de ani de studii și specializări. Toți au fost ținuți în brațe de băbuță.
Aici, mi s-a aplecat ochiul peste suflet cu venerație, storcând o lacrimă de pios omagiu privind
trecutul, prezentul și viitorul unei familii românești. Am putea spune tradițională.
În spatele meu... alte persoane, mult mai detașate: bârfitorii...
***
- Cioc! Cioc! Cioc! se aude în fereastra parmaclicului.

Tânăra femeia tresare. Abia ațipise după o zi lungă în care toate ale vieții ei simple de
țărancă și de tânără nevastă se întâmplaseră. Era nevastă tânără, poate prea tânără, iar acum
era singură. Soțul, după o scurtă perioadă de miere, puțin peste o lună, a plecat militar.
Dealtfel, nici nu apucase a-l cunoaște prea bine, dat fiind că s-au căsătorit în mare grabă. La
fel a auzit într-o seară târzie un ciocănit în fereastră. Însă atunci nu era singură. Era împreună
cu toată familia, adică: mama, tata și cele patru surori mai mici. A răspuns tatăl ei, care apoi a
chemat-o:
- Nataliță, vezi de' te cheamă flăcăul ăsta. Are să-ți spună ceva.
A ieșit!
- Te-ai culcat, ai? N-ai avut răbdare să mă aștepți!
Ce răbdare? De unde să știe ea, că va veni? Fară o vorbă, fără o faptă. Nimic! Au
schimbat câteva priviri languroase astăzi la muncă și au împachetat toată ziua la snopi pe
tarlaua boierului. Atât! Cei drept, el a atins-o de câteva ori. Abia acum își amintește cum i-a
vârât fugar mâna în sân și cum i-a strâns altă dată cu palma lui cât o lopată, fesa dreaptă. Deși
dezgustată, a uitat amănuntele astea, căci munca a fost grea și susținută. Când să-ți mai uble
gândul pe coclauri?...
- Am venit să te iau!
77
Ce? Cum? Ăsta-i nebun! Unde să mă ia?

- Fugi de-aici! Nu merg nicăieri cu tine!
- Dar cu altul ai merge, ai?!
- Cu care altul?! Nu am pe nime'!
- Atunci mergi cu mine! Am casă, am masă, avem unde...
A străfulgerat-o atunci gândul că așa ar putea scăpa de aglomerația din familia ei.
Apoi se apropia de douășdoi de ani, vârstă la care fetele sunt considerate 'bătrâne.
- Vii? a continuat el și, simțind probabil slăbiciunea gândului ei, a cuprins-o cu o mână
de mijloc și cu alta i-a stâns din nou una din fese.
Gestul a repugnat-o, dar când a ridicat privirea indignată, spre a-l dojeni, a dat cu ochii
de chipul lui frumos, parcă strălucitor sub razele palide ale lunii și a cedat. Psihic. Nu a mai
spus nimic. Apoi parcă o forța nevăzută a împins-o într-o genune tenebroasă și l-a sărutat.
Scurt. Speriată și-a plecat ochii spre pieptul lui larg, cuprinsă fiind de o efuziune de neliniști.
N-a avut timp însă de prea multă "tăgadă" că s-a trezit cu cămeșoiu de noapte ridicat până-n
brâu, apucată de Ion pe după mijloc cu mâna stângă și apoi ridicată rapid până la o înălțime
facilă. Tot ca o fatalitate, deși gândul îi era să-l respingă, și-a înfășurat mâinile pe după gâtul
flăcaului, pentru a nu se destabiliza, dar și sub impusul unui freamăt intrinsec. Cu mâna
dreaptă, acesta și-a eliberat bărbăția, apoi apucându-o ca pe un fulg și-a petrecut ambele mâini
pe sub genunchii ei, căutând abil cu fierbințeala erectilă locul împlinirii dragostei. Lucrul s-a
întâmplat, dar nu complet. El abia s-a simțit pătruns, parcă spărgând un balon, în timp ce ei i
s-a părut că a fost înțepată cu un creion ascuțit. A dat să țipe dar și-a mușcat buza de jos până
la sânge, căci tatăl probabil telepatic, a tunat:
- Vino fată imediat în casă, că nu se șade! Ce exemplu dai tu surorilor mai mici?
- Vin tătucă, vin! și s-a eliberat din brațele vânjoase ale flăcăului, rușinată și grăbită să
intre în casă.
- Ia-ți ce-ți trebuie și vino! Te aștept în ulița mare până dimineață!
Ea n-a răspuns nimic, grăbindu-se să intre în casă.
- Să vii auzi? Te aștept până dimineață!
***
Ion era un flăcău înalt, frumos și muncitor. Dar era zănatec. Orfan de ambii părinți, a
crescut ca și surorile lui în lipsuri, pe la curțile boierului sau ale gospodarilor din sat și dintr-
aiurea. Cum îl prindea vremea: când aici, când colea când altundeva... De lipit nu s-a lipit de
nimeni, având un temperament vulcanic. Iute la vorbă și la mânie, certăreț ca și surorile lui, au
crescut toți alături, în bordeiul părintesc. Apoi când un unchi de-al lor s-a prăpădit, el s-a
îngrijit și de casa acestuia, pe care nu se știe prin ce mijloace a reușit să și-o însușească. Adică
a obținut acte legale. Dar el tot cu surorile lui sta. Nu putea părăsi gâlceava exersată aici, pe
care o afișa într-altfel cu mare entuziasm și în public.
Acum stătea așa... pe o latură a patului. Vorba vine că stătea. Mai mult se bătea cu
șezutul de marginile lui, schimbând-și frecvent locul și poziția și oftând din toți bojogii. Cele
două surori mai mari: Aglaia și Ioana, îl necăjeau cu râsul lor zeflemitor:
- Ce te perpelești Ioane? Ce-ți trebuie? Însurătoare? îl dojenește Aglaia cu o mimă
afectată și batjocoritiare.
- Eu o aduc!...
78
- Pe cine mă? Pe Natalița? îi replică Ioana cu o figură teatrală, ținându-și mâinile în

șolduri.
- Da pe cine? Pe Natalița, da!
- Fugi de-aici! Să le spui asta celor care nu te cunosc, nu nouă. Nu se uită ea Natalița
la un mucos ca tine, scaiete cu nădragii rupți.
- Dacă vă spun că o aduc(!), o aduc!
- Apoi, ai face bine să o duci la tine! Că aici, unde? Într-o cameră stăm noi, în cealaltă
avem și noi câteva țoale de zestre... i-a întors-o Aglaia, serioasă de data asta și, care a priceput
prima că treaba e groasă. Își cunoștea bine fratele! Știa că e dintr-o bucată. Apoi o cunoștea și
pe Natalița... Erau de aceeași vârstă, adică trecute de douăzeci de ani! Ce mai... aproape
douășdoi! Se vedea în pielea ei! S-ar fi dus și după lup dacă i-ar fi hăuit în tindă.
Cei drept Natalița avea o altă situație... Deși fată bătrână, avea ceva pământ... Puțin!
Avea părinți. Apoi mai avea și patru surori...Cum necum, Ion avea casă! Treburile erau numai
bune să se așeze... gândea ea. Numai Natalița acum... O știa încâlcită rău. Că de nu, s-ar fi
măritat de mult! Și Ion cu doi ani mai mic... Nu....Daaa! Îi cunoștea bine pe amândoi și
considera treaba ca și făcută...Daaa!
Cei trei frați erau iuți la toate cele: la treabă, la gâlceavă, la mânie... dar și la minte(!).
Viața îi obligase a gândi repede, pentru a nu li se lua fața, fiind nevoiți să fie când îndrăzneți,
când răzvrătiți, când mieroși, când vicleni... cu o alternanță care de cele mai multe ori îi scotea
avantajați din orice situație grea. Așa au putut trăi și rămâne împreună.
Aglaia, fiind și cea mai mare dintre frați, a sesizat prima că e un moment de răscruce,
în jumătatea lor de familie oropsită.
Știa că Ion a mai avut asemenea tentative, dar niciodată nu l-a văzut atât de tulburat.
Acelea erau aventuri adolescentine! Mințea, râdea, fluiera, își lua căciula și pleca. În urmă:
plânsul. Așa era el! Sau mai bine... așa se croise sub securea timpului. Sărac și fără griji.
Dar vremurile se schimbau. El era destul de mintos. Dacă pleacă în armată- își zicea-
casa pe care și-a însușit-o probabil cu concurența rudelor; care mai din milă, mai din
lehamitea de a se certa cu zurbagiul, l-au lăsat în plata Domnului, acum ar fi putut fi
revendicată de altă rudă. Poate chiar de una dintre surorile lui dacă se mărita. Dacă își ia
femeie, nu va mai îndrăzni nimeni să intre peste ea. Daaa!
- Eu o aduc!
- Apoi Ioane, dacă te-ai hotărât, trebuie să mergem să-ți aranjăm culcușul; îi spune
Aglaia cu o ironie ușoară dar cu o privire dârză, care nu lăsa loc tergiversării.
Altădată pus pe ceartă, veșnic neîncrezător, Ion, spre surprinderea Ioanei- cealaltă
soră, a scos dintr-un buzunar cheia de la casa lui și a înmânat-o surorii sale mai mari.
- Vezi de fă toate cum trebuie, că o aduc!
- Iaca măi! Nu mai pot eu că o aduci! Ce-mi pasă, fă-ți singur cuibar.
- Taci Ioană! Suntem frați și uneori trebuie să arătăm asta. Iar acum cred că e cel mai
potrivit moment!
Dar Ion n-a mai auzit ultimile replici ale surorilor sale, căci după înmânarea cheii, a
deschis ușa și dus a fost.
79
***
Ajunsă în casă, Natalița ocoli pe cât se poate privirea părinților, încercând să ajungă
cât mai repede în dormitorul tricliniu, unde dormeau duse celelalte surori mai mici. Două într-
un pat, două într-altul, iar ea ca soră mai mare dormea în cel de-al treilea. Asta atunci când
dormea, căci acum...
- Ce-ați zăbovit atât? o interogă tatăl, căruia nu prea i se părea în regulă
comportamentul fetei. Ce-ați avut de împărțit? Nu cumva... Ai mare grijă cu calicul ăsta că-i
obraznic și arțăgos.
- Tată, mă vrea de nevastă!
- Fată, fată... Ăsta nu-i om de cuvânt. Una două te lasă borțoasă... și-apoi ia-l de unde
nu-i. În urmă, dute de te înțelege cu zurbagiul. E bătăuș și-i cât un taur.
Natalița, nevrând să lungească discuția, a intrat în camera de dormit, lăsându-i pe cei
doi părinți să sporovăiască în continuare:
- Măi bărbate, poate ar fi bine să o lăsăm să se ducă. E fată bătrână deacum. Cine știe
dacă o mai fi fiind întrebată de altcineva. Gândește-te că mai ai patru fete de măritat.
- Da! C-a avut băieți destui! Dar ea, întortocheată și pretențioasă ca mă-sa.
- Da, știu! Pentru orice nu-i convine lui bărbatu-miu, de vină sunt eu.
- Apoi așa e! Că trebuia să o înveți. Că de aia ești mamă.
- Păi de asta spun, că sunt mamă a cinci fete.
- Atunci vedem mâine! Să vină să o ceară de la părinți, că doar n-o ia din drum.
- Vedem mâine! Zise femeia dând a înțelege că a încheiat discuția.
Ajunsă în camera de noapte, Natalița stătea întinsă în pat și se gândea. Ion i-a picat cu
tronc așa dintr-odată. Până acum nu prea l-a luat în seamă. Era mai mic decât ea cu doi ani,
apoi ea se plimba în cercuri mai liniștite. De multe ori l-a bârfit împreună cu prietenele. Își
amintea de el cum era protagonistul multor scandaluri răsunătoare: certuri, bătăi, aventuri
dubioase. Îi era într-un fel și ciudă. Cum a reușit el atât de repede să o seducă? Oare era în
perioada aceia... de rut? Cum l-a lăsat să se apropie atât de mult? Și ce amestec bizar de
plăcere și frică în același timp. Si-acum ce-i de făcut. Să plece cu el așa fără știrea părinților?
Oare îl iubea îndeajuns? Oare merită el un asemenea sacrificiu. Și cât de repede s-ar duce,
dacă s-ar putea întoarce acasă tot atât de simplu. Se temea de el. Dar se și îndrăgostise de
chipul lui angelic pe care abia acum îl conștientizase. Și de puterea lui, de îndrăzneala lui, de
barbăția lui...
- Doamne ce să fac? s-a trezit vorbind singură.
Speriată s-a uitat către surori să vadă dacă dorm. Nu par să doarmă. Probabil au sesizat
încurcătura în care se află sora lor și stau treze cu capul sub așternuturi.
S-a ridicat ușor din pat să vadă dacă o așteaptă. Doar i-a spus că o așteptă în drum
până dimineață. A facut tiptil câțiva pași până la fereastră, a tras perdeaua... E acolo! Stă
rezemat de stâlpul unui gard luminat de lună și flueră încetișor. Nu crede că altcineva l-ar
auzi. Dar ea îl aude. Cât e de frumos...
Toate aceste manifestări, nu pot trece neobservate de surorile ei care s-au trezit și-au
prins a chicoti pe sub cearșafuri. Ce știu ele... își zicea. N-au nici o grijă.
Nici nu-i trecea prin gând că sub același acoperiș, se află cineva care se frământă la fel
de mult. Poate mai mult... Mama.
80
A așteptat ea Anica ce-a așteptat să i se liniștească fata. O auzea frământându-se,

oftând și ridicându-se din pat. O auzea plimbându-se prin cameră și iar așezându-se. S-ar fi
dus să o liniștească, dar mai întâi trebuia să-i adoarmă bărbatul buștean. Altfel nu s-ar fi putut.
Că ce știu bărbații. Sunt tauri până le bagă femeia veriga în nas. Apoi merg de voia lor pe
unde vrea ea. Numai ea să fie deșteaptă. Apoi când a simțit că nu mai există nici un pericol,
soțul fiind strunit în zăbală de Hypnos, s-a ridicat hotărâtă aruncându-și mai întâi privirea pe
fereastră.
Intuiție de mamă!
L-a văzut pe Ion lângă stâlp și-a înțeles într-o clipă tot. A intrat în camera fetelor, a
luat-o pe Natalița ușor de după umăr și a împins-o într-o cameră unde se ținea zestrea. Căci
așa era atunci. Fata împreună cu mama, încă de când aceasta prindea un pic meșteșugul
lucrului, se ocupau de încropirea zestrei.
- Spune Nataliță, de ce stă găliganul ăla de Ion în drum? Vrea să se distreze?Vrea să te
fure? Sau vrea să se însoare?...
- A zis că mă ia. Mă așteaptă în ulița mare până dimineață.
- Tu știi că și-a mai bătut joc de fete! Ești sigură că te vrea de nevastă și nu de țiitoare
într-ale destrăbălarii?
- Mi-a zis că are casă și masă și are unde...
- Și ție ce ții? Îl crezi? Îl iubești? De când vă vedeți?
- Numai de astăzi, mamă. Mi-a zis câteva vorbe acolo. Dar nu l-am băgat în seamă. E
mai mic decât mine.
Mama se uită atent la fată... Aceasta își ferește privirea încurcată și roșește până în
vârful urechilor.
- Și-atunci cum i-ai cedat?...
- Nu știu, mamă! S-a întâmplat atât de repede...
- Păi da, că derbedeul e derbedeu. De ce n-ai țipat?... Măi! Tu te-ai îndrăgostit!
- Da, mamă! Era atât de frumos... și atât de sigur pe el... Și totuși atât de încurcat. Eu
cred că mă iubește...
- Ar fi bine să te iubească. Altfel vai de tine. Altfel vai de noi. A mai zis ceva? De
zestre, de pământ...
-Mi-a zis să-mi iau ce-mi trebuie și să mă duc.
Acum mama se gândea că altă soluție decât să o lase să plece, nu era. Îi era frică să nu
fi rămas gravidă și să le facă de rușine și pe celelalte surori. Cine s-ar mai fi uitat la ele? Ar
avea ce umbla toți vagabonzii cu puță pe la poarta lor.
- Of! Of! Of!... Frumoasă ești, deșteaptă ești, dar noroc ioc! Nu era el băiatul ăsta de
tine. Dar acum asta e. Să începem să punem în coșuri cele trebuincioase pentru câteva zile.
Apoi când oți mai avea nevoie, ați mai veni să luați. Să veniți ca oamenii să vă înțelegeți și cu
noi, după ce s-o mai liniști dihonia lumii. Dacă așa ați vrut... Dacă așa știe el...
Dar acum nu te grăbi. Să așezăm totul cu răbdare. Să vedem cât de mult te iubește și ce
cuvânt are, dacă a zis că te așteaptă până dimineață...
Apoi fără a aprinde vreo lumină au început a pune în coșuri, dar și privind pe fereastră
la Ion, care s-a dovedit extrem de liniștit, sigur parcă pe el că Natalița va veni...
81
Către dimineața fata a ieșit pe poartă timid și timorată, în timp ce Ion a sărit ca un cerb
aruncându-i coșurile pe spate și luîndu-o cu dragoste și exuberanță pe după mijloc, nerăbdător
de a consuma mai departe din rodia abia desfăcută.
Mama a rămas la geam plângând tacit... dar lacrimile erau asemănătoare unei diaforeze.
***
Pe drumul către noua casă, Nataliței i-a dispărut ori ce urmă de teamă. Ion o ducea mai
mult în brațe decât pe jos, iar săruturile lui nu mai țineau seama că-s pe buze, obraji, gât, nas,
bărbie, sâni sau brațe. Tot drumul, mâinile lui îi controlau cu o mare drăgălășenie anatomia,
încercând parcă a memora toate formele, a degusta toate plăcerile tactile. Cărei femei nu i s-ar
îneca toate angoasele dacă s-ar vedea atât de iubită și dorită?
Ajunși acasă, la noua lor casă, Ion bătu ușor în ușa verandei, pentru a se lămuri dacă
surorile lui mai erau aici și mai ales dacă făcuseră pregătirile promise.
- Aglaie, Ioană? mai sunteți aici?
- Aici, aici. A răspuns Aglaia, care se vede treaba că de nerăbdare, nu dormise toată
noaptea. Doar n-ai fi vrut să ratăm nuntirea sau marea întristare a frățiorului nostru. Apoi
druștele trebuiesc și ele răsplătite oarecum. Măcar să vedem cu ochii noștri minunea... să
punem și noi de-o bârfă două acolo.
- Hai lasă și nu ne ține în ușă, că doar sunt la mine acasă! Și-apoi poate-ți aud gura... se
răsti Ion la ea.
Aglaiei însă nu-i ardea de harțag la o oră atât de crudă.
Între timp, Ioana se trezi și ea. Deși mofturoasă a ridicat fitilul în cele două lămpi
luminând încăperile cu trecerea dintr-una în alta. În lumina palidă, Nataliței, noua casă i se
păru de vis. Pe jos covoare mari cu țesătură din lână, deosebit de frumoase, care la casa
parinților ei își au locul pe pereți. Apoi lămpile cu abajururi decorative cum aveau boierii la
care mai lucra din când în când, mai ales la grădină, nu stăteau pe masă ca în casa părintească,
ci sus pe suporturi speciale. Și paturile erau acoperite cu cuverturi lucrate cu iglița, nu cu
scoarțe. Pe pereți carpete cusute asemenea costumelor populare, tablouri cu fotografii ale
răposatului unchi, iar mirosul ăsta de mir și busuioc nu-i era deloc familiar. La ei mai mult
pelin aveau în zestre, pentru a nu da moliile, iar busuiocul, parcă nu avea același miros.
Surorile lui Ion însă erau recunoscute ca bune gospodine, fiind adesea luate de cucoane la
lucrul în casă, pe lângă domnișoare finuțe. De aici au deprins multe meșteșuguri ce nu sunt la
îndemâna țăranului. Numai atitudinea lor certăreață, le-a împiedicat să fie angajate cameriste
cu leafă și gratitudine.
- Hai! Acum dați-vă duse! se răsti Ion.
- Asta ți-e răsplata pentru că am muncit toată noaptea? se rățoi Ileana, care era și
invidioasă pe casa fratelui ca și pe norocul Nataliței.
- Apoi ți-om mulțumi noi oarecum, s-a simțit Natalița obligată a interveni.
- Nataliță, noi ne cunoaștem bine, știm fiecare câte parale facem, a intervenit Aglaia.
Da acu, vreau să știu dacă Ion te-a cerut de la părinți... Sau te-a furat? Că văd că ți-ai adus și
oarece țoale.
Întrebarea a fost pusă în așa fel, încât toți au rămas muți, gândindu-se:
Natalița:
- Cum să fiu furată, dacă mama mi-a pus în coșuri cele trebuincioase?
82
Ion:
- Vezi bine că am furat-o, dacă n-am cerut-o...
Aglaia:
- Asta a plecat numai cu știrea maică-
sii! Ioana:
- Ce furată? asta abia a așteptat să vină...
După câteva clipe de tăcere vinovată în care parcă plutea peste toți o umbră de
neliniște, Ion prinde a se rățoi la surori.
- Ia vedeți-vă de traba voastră! Ce-aveți voi cu femeia mea? Dac-am furat-o sau cerut-
o, de azi încolo-i muierea mea și atât. Cui nu-i convine, are de-a face cu mine. Acum plecați
că avem și noi treburile noastre...
Surorile au prins a chicoti și au ieșit pe ușă, făcându-se că-s rușinate rău de tot. Ion le-
a urmat, pentru a le lua cheia casei și a încuia ușa, în timp ce Natalița încurajată de cuvintele
lui, a început să așeze unul din paturi, ridicând cuvertura și acoperindu-l cu cearșafurile noi,
apretate, pe care i le-a pus maică-sa în unul din coșuri. Apoi a început a se dezbrăca încet,
privind cu coada ochiului la Ion, care levita în cel de-al nouălea cer.
***
Ion și Natalița nu s-au arătat lumii două trei zile, lucru care în acele vremuri era de
neconceput. Se iubeau zi și noapte! Se sărutau continuu, se mângâiau, se cercetau. Nu exista
punct pe corpul lor să nu fie descoperit și analizat, să nu fie focusat de lumina ochilor
celuilalt. Pănă și gândurile le erau conivente. Ion era impudic și exaltat, fapt care tinerei
neveste îi plăcea. O făcea să nu se simtă rușinată. Toată atitudinea lui virilă o determina să-l
considere soț și mascul în același timp. Nici prin gând nu i-ar fi trecut Nataliței că
destrăbălatul și nesuferitul ăla de plod, așa cum îl numea adeseori, poate fi atât de tandru, atât
de versat, atât de sigur pe el. Dar mai ales nu-și putea imagina când a devenit adult.
Temperamentul lui coleric, atitudinea bătăioasă, de multe ori agresivă, vocabularul oarecum
argotic... pe care le afișa încă din pruncie, au determinat-o pe fată să-l ignore și mai ales să-l
ocolească pe cât posibil, ani de-a rândul. Nu și-a închipuit vreodată că obrăznicia e bună la
ceva. Acum îi vedea doar calitățile. Era deosebit de curat, de ordonat, de îndemânatic într-ale
treburilor muierești. Asta îl arăta insolit și uman. Nu-și închipuia cum un asemenea om poate
fi răzvrătit.
Dar avea să se convingă cât de curând, că poate...
Aglaia și Ioana, au tot dat târcoale prin jurul casei lui Ion încă de a doua zi. Nu aveau
ele răbdarea să aștepte până acesta le va povesti ce și cum... Ba ascultau pe la ferestre, ba
scârțâiau îndelung portița pe care tânărul o încropise în gardul dintre cele două curți, așa ca să
nu ocolească prin drumul mare. Dar tânărul soț, deși le bănuia prezența, le ignora voit și cu
cerbicie.
- Ce treabă au ele cu casa mea? Lasă-le să se perpelească în orb! Că dacă le dai nas, nu
mai scapi de ele, decât cu coadă.
Asta i-a spus Ion, muierii lui deacum... când aceasta l-a rugat să le invite în casă.
Dar surorile după cum aveau feleșagul. N-au dat ele atât de ușor curiozitatea pe
morală. Așadar, către seara zilei dintâi și-au luat inima în dinți, un coș cu de-ale gurii și au
bătut în ușa casei unde tânăra familie își consuma fericirea conjugală.
83
- Nataliță, v-am adus niscai bucate, că v-o fi fiind foame de-acum... șopti Aglaia
ciocănind mieros în ușă.
- Foame ți-e ție, de bârfă! strigă Ion. Da' dacă tot le-ai adus, lasă-le în fața ușii și du-te,
dacă nu vrei să vezi de-adevăratelea ce n-ai mai văzut.
Văzând ele surorile că nu pot afla nimic, au dat navală în drumul mare și, pe cine
întâlneau îl opreau să-i zică:
- S-a-nsurat Ion! zicea Aglaia.
Iar când omul mijea a interes, completa Ioana:
- Daa! A furat-o az-noapte pe Natalița lu' Vasile! De-atunci stau înturlucați de nu le
mai trebuie de niciunele.
Apoi vorba era preluată de telefonul fără fir, inventat aici pe pământ neaoș românesc
și, circulând din gură-n gură, din poartă-n poartă... a ajuns și la casa părintească a Nataliței.
Vasile, tatăl, a văzut el că fata nu-i nici la treburile din zori, nici la masa de dimineață
și a înțeles...
- Unde-i Natalița? S-a dus cu derbedeul! Și văd că tu, nu ești străină de treaba asta.
- Ce era să-i fac? S-o țin de fustă? E fată bătrână! Să nu mă scoți iar vinovată, că nu-s.
Tu n-ai fost în stare să vezi că ți-o încercat-o chiar aici în ușa ta. Sub ochii tăi. Halal tată.
- Cum așa?...
- Cum necum găliganu o-nșelat-o! Ce era să fac. S-o țin borțoasă printre fete? Eu(!) i-
am zis să se ducă!
- Calicu-i calic! Nu putea să vină s-o ceară omenește de la părinți?
- Da! Mare bogătan mai ești, cu trei hectare la cinci fete. Măcar calicii nu au nici o
grijă... Azi la tine, mâini la el, n-au nevoie nici de plug nici de grapă; zise Anica cu ciudă,
amintindu-și că nici ea n-a avut pământ când s-a măritat și, parcă era mai ocolită de griji ca
acum.
- N-au griji... dar nici hodină toată noaptea, nici cozonac de paști, nici mămăligă-n
toată ziua. Lasă că mă duc eu să-mi aduc fata acasă, să știe și el că nu așa se face.
Dar nu s-a dus atunci...
A stat o zi, a stat două, a stat trei... Ion nici gând să vină să dea de veste în vreun fel.
Satul huia! Hula se simțea, se auzea și vedea printre zaluzelele răsfirate de timp și intemperii
ale gardului ce-i împrejmuiau ograda. Prietenii îl ocoleau, dușmanii îi râdeau batjocoritor în
față, până și pe copii îi auzea:
- Ion o furat-o pe Natalița.
Totul acum era o așteptare în egal amestec cu nerăbdarea.
- Eu mă duc să-mi aduc fata acasă! s-a ridicat Vasile de la masă în după-amiaza celei
de-a treia zi de când fata-i plecase.
- Nu te du Vasile! îl opri Anica. Dacă i-o trebui nevastă o să vină el la tine, iar dacă nu
i-o trebui, îți vine ea fata și fără să te duci după ea.
- Cine știe ce poate păți... Nu i-a mai văzut nimeni de trei zile. Mă duc!
Și-a plecat.
Intrând pe poarta casei lui Ion, Vasile observă că treburile sunt mai așezate decât în
gospodăria lui. Totul era curat, aerisit, curtea înierbată și cu firișoare de romaniță care albeau
și îngălbeneau verdele, dând o senzație de pace.
- Vorba soției: nu tu grapă, nu tu plug...
84
Nu s-a gândit deloc ce-o să vorbească cu Ion. Măcar de și-ar fi amintit vorbele lui:
- Du-te apoi de te-nțelege cu zurbagiul, că-i cât un taur.
Dar nu, el călca ușor fără grijă, gândind că merge la fiică-sa. La fata lui cuminte,
frumoasă și deșteaptă.
- Ioane! a strigat el bătând în ușă, moderat de puternic. Ca să se audă!
- Ce-i bade Vasile!
- Am venit să-mi iau fata!
- Care fată?
- Pe Natalița.
- Acum nu mai e fata ta, e nevasta mea!
- Ba nevasta ta încă nu-i, dar fata mea tot e! a zis Vasile apropiindu-se de ușa prin care
ieșise Ion.
În spatele lui stătea Natalița surâzătoare și radiind de fericire că și-a văzut tatăl.
Dar Ion, avea multe calități, însă educat, nu era. Și era și bătăuș. Când l-a simțit pe
Vasile că s-a apropiat suficient, i-a aplicat din scurt acestuia un cap în figură, de l-a bufnit
sângele pe nas.
Natalița a țipat instantaneu, surprinsă și îngrozită:
- Tatăă!!!
Atunci, Ion i-a aplicat la fel de surprinzător și ei două palme peste față, împingându-o
în casă și închizând ușa după ei...
***
Cum a ajuns Vasile în drum, cât de umilit s-a simțit, cum a ocolit privirile curioșilor
până la prima fântână unde s-a spălat, cum a ajuns acasă, ca și uimirea mamei și a surorilor
când l-au văzut, Natalița nu avea de unde le știi. Însă o controlau visceral...
Rămasă singură cu smintitul, s-a pus pe plâns tremurând din toate încheieturile. Apoi
cu sufletul țintuit de teamă, a început printre frisoane să-și pună în coșuri lucrurile cu care
venise. Se grăbea, se încâlcea, se împiedica, iar gândul nu-i era decât la suferința tatălui ei.
Ion nu realiza tragedia pe care o provocase. Pentru el, astfel de evenimente păreau
lucruri firești. Se trezea cu băieții sau flăcăii cu care se bătea, apoi se împăca în aceiași zi, la
un pahar sau la o șotie tinerească. Sau poate cu surorile lui cu care se bătea în parte. Așa
credea el, că astfel de ieșiri sunt absolut normale. Făceau parte din ființa lui. Niciodată nu și-a
pus problema că celălalt suferă și, niciodată nu a ținut mânie când era învins. Adică bătut de
altcineva. Și dacă el așa era, înseamnă că și ceilalți trebuiau să fie la fel. Nu bănuia câți
dușmani are și câți îl ocolesc datorită temperamentului său needucat. Căci Ion nu este un
troglodit, avea doar lacune de educație, s-ar putea spune chiar o rezistență nativă la anumite
aspecte ale ei.
Acum privea la Natalița și-i spunea atât de calm, că o iubește, că nu o va lăsa să plece,
dar nu aducea nici un argument ori scuză și nici nu o oprea în vreun fel în demesul ei. Așa, că
după nici o oră de la incident, ea ieșea pe aceiași poartă ca și tatăl ei, la fel de pustiită,
contrariată și revoltată, pe același drum...gândind că nu o să se mai întoarcă la el niciodată.
Ajunsă acasă, i-a găsit pe toți ai ei plânși și mohorâți, umiliți de povara momentului și
mai ales, îngrijorați de situația în care se aflau cu toții. După ce le-a dat binețe cum a putut, s-
85
a uitat mai întâi la tatăl ei și a văzut că nu are nici un semn vizibil, s-a uitat apoi la toți ca la o
congregație aflată în colocviu, la care ea, nu mai era afiliată. Se simțea o străină demnă de a fi
repudiată...
Într-o tăcere deplină și-a despachetat din coșuri lucrușoarele, punându-le pe fiecare la
locul lor, apoi s-a apucat de trebăluit cu o cerbicie solemnă, insuflată de nervozitatea și
penibilul în care se afla.
Seara a coborât neguroasă peste casa părintească, găsindu-i pe toți în jurul cinei cu
mare apăsare și, gânduri private care frizează anormalul. Degeaba încercau să se comporte ca
și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În jur plutea suspiciunea.
Dincolo, Ion rămas singur, a stat ce a stat, probabil considerând că Natalița se va
întoarce repede, așa cum fac surorile lui când se pălmuiesc, apoi, a închis ușa casei fluierând,
a pus cheia într-un loc pe care-l va ține minte și a trecut pârleazul la surori.
Aici, l-a întâmpinat Aglaia, care nu era străină de cele întâmplate:
- Te crezi holtei? Fugi acasă la tine! Aici nu mai ai loc.
- Ce vorbești? Vezi poate ți-ai pierdut tu locul! și intră în casă...
Aici patul lui Ion nu mai era. În locul lui trena lada de zeste a uneia din surori.
- N-ai auzit că nu mai ai loc? a continuat Ileana care se afla în casă.
Pe Ion l-a cuprins furia, dar aici manifestările lui erau bine cunoscute. Așa că Aglaia a
intrat și ea în casă, pentru a-i sări în ajutor soră-sii dacă o fi nevoie, ceea ce l-a determinat și
pe Ion să-și înfrângă pornirile, apelând la viclenie. A coborât vocea, devenind mieroasă pentru
a se apropia de ele. În momentul ăsta surorile au trecut una în față și alta în spatele lui. Când
Ion i-a aplicat o palmă Ilenei, Aglaia la pocnit cu meleșteul peste țurluiele picioarelor și a
năvalit pe ușă afară direct în drumul mare. Când acesta s-a aplecat de durere, Ileana i-a aplicat
și ea o cratiță în cap și, pe-aici ți-e drumul după soră-sa.
Acum Ion buimăcit de scatoalce, s-a lăsat păgubaș de a le urmări, convins fiind că la
luminiș va fi înfrânt din nou. Cu gura. Doar le cunoștea potențialul! S-a dezmeticit, a tras un
râs copios strigând la ele peste gard:
- Lasă lasă!
- Lasă lasă! i-au răspuns ele și, au intrat în curte, convinse fiind că gâlceava s-a
încheiat.
Dar bărbatul nu mai avea stare. A trecut din nou pârlazul la el, a pus ordine în toate,
atât afară cât și în casă, a trecut din nou la surori lucrând pe ici pe colo, înconjurat fiind de
aceeași liniște apăsătoare ca și cea din casa lui Vasile.
Noaptea a petrecut-o în așternuturile noii lui case.
A doua zi dis de dimineață, Ion a venit în poartă la socru-său cu un car, adresându-i-se
uneia dintre surori:
- Ileană, spune-i Nataliței să iasă la poartă, că am a-i spune ceva!
Auzind, Nataliței i-a tresărit inima! Nu știa ce e cu ea. Cu un ochi al dragostei s-a
bucurat, cu cel al urii s-a-ntristat. S-a așezat pe un scaun și privea când spre poartă la Ion,
când la părinți, când în van...
- Apoi du-te de vezi ce vrea! i-a spus Anica
fetei. Fata a ridicat privirea spre tatăl său.
- Du-te! A îngânat tatăl.
Și s-a dus.
86
La poartă, Ion a început a o ruga cu voce dulceagă: să meargă cu el pentru totdeauna,

să-și ia lucrurile că de-aceea a venit cu căruța, să meargă direct la primăria din satul vecin
unde era reședința comunală ca să-și pună pirostriile. Ileana asculta, inima îi exulta, dar
rațiunea o ținea pironită. Încerca el Ion să o mângâie, să o sărute, dar ea îl respingea molatec
și îngândurată. Îl iubea, îl și ura, dar tot rațiunea îi dicta că e soțul ei. Bun sau rău. Și-au unit
sufletele sub cupola dragostei și a nopții, s-au contopit carnal până la epuizare. Apoi vedea în
jurul ei cum toate femeile se sacrifică. Unele chiar fără dragoste. Mai era și teama îndreptățită
c-ar putea fi însărcinată.
După o oră de negocieri în care bărbatul vorbea într-una, iar femeia încuviința sau
nega mai mult prin gestică, Natalița a cerut să fie lăsată în casă să se mai gândească și, ulterior
îi va da un răspuns.
Aici femeia i-a întrebat pe părinți ce să facă.
- Trebuie să te duci! i-a spus Anica. Nu ai altă ieșire. Cine te mai ia acum? Doar vreun
vădăoi cu trei patru copii.Poate ești și grea, cine știe!
- Ce să fac, tată! Cum pot eu trăi cu el dacă te-a lovit pe tine?
- Îl iubești? a întrebat-o din nou tatăl.
- Nu mai știu. Îl iubeam... îl iubesc, dar îl și urăsc!
- Măcar bine că-l iubești! Căci cu dragostea le rabzi pe toate. Du-te! Dar să știi, că eu
cu el nu voi vorbi niciodată.
Apoi au încărcat în căruță zestrea Nataliței, adică ea ajutată de surori. Mama a stat în
casă, dirijând de la distanță toată operațiunea.
Și s-a dus din nou... Deși nu mai era atât de tandru, Ion iradia de fericire. Își iubea
nevasta. Așa cum știa el. Nici vremurile nu erau mai blânde. Lumea era cuprinsă de război.
Bărbații cât și tinerii erau recrutați și încorporați. Frica, plânsul și teroarea erau la ele acasă.
Oamenii acestui sat le cunoșteau deja destul de bine. Fuseseră strămutați și împroprietăriți
după primul război mondial, iar pământul lor era stropit cu sânge. Mult sânge. Iar acum li se
cerea din nou jertfa...
Dar până atunci... Ion s-a ținut de cuvânt!
Descurcăreț din fire, în aceeași zi s-au căsatorit legal, dar cununie religioasă sau nuntă
nu au făcut niciodată. Vasile s-a ținut și el de cuvânt. N-a vorbit nicicând cu Ion. Poate o
singură dată... Îl ocolea pe acesta, dar nu din mândrie. De frică. Frică pentru el și pentru fată.
Toată viața Natalița a mers singură sau însoțită de copii la casa părintească. Nici Anica n-a
vorbit vreodată cu el!
Apoi, după vreo două luni de mariaj, cum era de așteptat, Ion a fost încorporat!
***
Femeia se întreabă în sinea ei:

- Cine o mai fi la ora asta? Numai netrebnicele astea de Aglaia și Ioana mai pot da
buzna așa peste om, când se vede de la două poște că s-a culcat. Cum să iasă acum în cămașă
de noapte pe gerul ăsta? Dacă nu-s ele? Mai bine să plece, de-or fi ele sau altcineva.
Ce-i drept, ea se culca devreme, odată cu găinile cum spun unii, nu precum cumnatele
sale, care aveau întotdeauna ceva de bârfă până târziu în noapte. Apoi mai făcea economie și
la gaz ori la său, căci de un an de zile de când i-a plecat bărbatul în armată, îi era greu.
87
Nu mai avea alături părinții ca să o îndrume ce și cum să facă. Era harnică ea, mai ales
la munca câmpului, la animale în a le hrăni și adăpa, în casă la spălat și dereticat. Și-apoi dacă
bărbat nu era, avea și ea câteva păsări și două capre date de părinți să aibă cu ce-și duce zilele.
Pe astea trebuia să le hrănească, să le adape, să le curățe padocurile și toate celelalte.
Dar nu se plângea. De-ale gurii avea din belșug.
Apoi, deși erau departe, părinții o ajutau cu ce puteau. Mai ales cu fânul și lemnele.
Lemnele i le-a adus Vasile, apoi pe alea mai groase le-a și tăiat cu joagărul. Dar ea tot trebuia
să le despice, apoi să le care în casă și să le stivuiască în verandă, căci dacă rămâneau afară,
dispăreau peste pârleaz la cumnate. Ajunsese la douăzeci și trei de ani să aibă traiul
văduvelor.
Acum, surorile lui Ion, puteau fi făcute oricum, numai netrebnice nu. Lor le mergea
gura, dar și mâna. Împleteau ciorapi și mănuși, pentru mulți cei care nu aveau timp de așa
ceva. Când se dorea un pulover, fular, sau alte obiecte vestimentare ce presupuneau migală și
îndemânare, tot ele erau nănașele. Căci știau să trăiască din așa ceva. Apoi mai mergeau pe la
cucoane, care le dădeau și ceva bani de gaz, sau uneori, le dădeau chiar gaz sau lumânări din
său și ceară. Așa că puteau sta noaptea până târziu. Nu ca ea!
Cam așa gândea Natalița, refuzând să părăsească așternuturile călduroase din lână, in
și borangic din casa care nu mai știa dacă este a ei, sau a cumnatelor. Mereu primea reproșuri
și hulă de la acestea.
- Ieși odată, Nataliță, că nu te-or fi prins durerile facerii și nici somnul morții; s-a auzit
glasul poruncitor al Aglaiei.
Femeia se ridică din pat și ieși pe verandă să le dea drumul cumnatelor, dar prin
crăpătura rămasă între cele două perdele ale ușii, zări statura impunătoare a unui bărbat.
Încotoșmat cum era, în cojoc și cu căciula trasă pe ochi, a tresărit crezând că e Ion. Cu mâinile
pe clanță și pe cheie, se ițea la statura nebuloasă a bărbatului, pe care nu-l putea identifica în
lumina palidă a lunii ca și a reflexiei ei din troienele zăpezii.
- Dar deschide odată femeie! Ori poate dorești să-ți fie spartă ușa... se rățoi Aglaia.
- Ai răbdare că nu dau turcii, a răspuns femeia în timp ce a deschis ușa larg și a pășit
sprintenă peste prag cu intenția vădită de-al îmbrățișa pe bărbat. Dar când și-a desfăcut
voluptoasă brațele, descoperindu-și formele prin straveziul cămașii de noapte, a realizat că
bărbatul e un strain.
- Ptiu, bate-var! Am crezut că e Ion, a spus femeia revenind grabnic la o statură
normală, adaptată situației stingheritoare. Stați să-mi trag un capot, că m-ați făcut de tot râsul.
- Da ești dorită rău cumnată! aruncă batjocoritor Ioana.
- Ba cred că voi sunteți făra bun simț, pentru că trebuia să mă avertizați ca niște
cumnate ce-mi sunteți, nu să mă băgați în sperieți și să mă expuneți.
În timpul ăsta, Natalița ajunsă în casă își luă pe bâjbâite un capot, iar cumnatele
însoțite de străin i-au urmat pașii fără a cere vreo încuviințare.
Apoi femeia, a aprins una din lămpile cu abajur, lucru pe care îl face cu ocazii
speciale. În restul timpului folosea doar candela sau lumânări. De fapt nici nu mai știa ce face,
fiind încă prizoniera gândului că i-a venit bărbatul acasă.
În sfârșit, la lumina lămpii a văzut îndeaproape chipul străinului, care între timp își
scoase căciula și se descheiase la cojoc. Era un bărbat frumos, cam de statura lui Ion, dar mai
tuciuriu, ceea ce făcea un contrast plăcut ochilor săi verzi, a căror privire s-a intersectat cam
88
nefiresc de mult cu a Nataliței. De fapt, așa fac necunoscuții, se fixează pentru a se

recunoaște.
Dar asta nu putea scăpa vigilenței cumnatelor, însă a scăpat ironiei lor, care surprinse
fiind nu prea și-au găsit cuvintele potrivite.
- Cumnată, am adus omu' ăsta să-l găzduiești peste noapte, că-i de departe și a întârziat
la noi. Apoi, continuă Aglaia, noi nu se cade să-l găzduim, că suntem nemăritate.
- Și eu dacă sunt măritată, dar bărbatul mi-e plecat, se cade?
- Se cade, că nu-i arde nimănui de destrăbălare pe gerul ăsta. Poți lăsa un suflet să
plece la un asemenea drum? Trebuie să treacă prin păduri, iar lupii se aud chiar și de-aici, d-
apoi...
De fapt, bărbatul venise la Aglaia, iar după ce a stat cu el toată ziua, au mâncat și
chefuit, s-au distrat în necunoscute de noi chipuri, li s-au deșteptat remușcările și recruziunea
morală. Mai era și faptul că plictisit de ea, bărbatul cam îi făcea ochi dulci Ioanei, ceea ce în
încâlceala de sub podoaba capilară a Aglaiei suna a blasfemie. Așa că era mai bine să-l
plaseze cumnatei! Se potrivea perfect intențiilor sale de a o discredita pe Natalița și a-l
ridiculiza pe Ion.
- Nu am nimic cu dumnealui, dar cum l-ați ținut la voi până la ora asta, mai poate sta și
până dimineață. Nu vă gândiți nici o clipă la onoarea fratelui vostru și nici la a mea. Ba ați fi
în stare primele să scoateți vorba în uliță și să o întindeți cu toți târâie-brâu precum întind
câinii hoiturile.
- Asta e și casa noastră. Că doar Badea Toader ne-a fost și nouă unchi. S-ar întoarce în
mormânt dacă ar ști că în casa lui au loc toți veneticii iar nepoatele de sânge, nu! a sărit Ioana
în ajutorul soră-sii.
- Ne putem certa până dimineață, dar să știți că eu singură cu un străin în casă nu
rămân. Apoi o veni el Ion acasă și-i voi spune cum m-ați tratat și cum l-ați respectat și pe el.
Nici c-un străin nu te porți așa. Nici c-un dușman!
- Uite, Nataliță, cum facem, spune Aglaia. Îl culcăm pe dumnealui aici, iar noi tustrele
dormim în camera cealaltă, că tu ai avansobă. Apoi ai două paturi în cameră. Așa că eu cu
soră-mea dorm în unul, iar tu în celălalt. La noi ar trebui să rămănem cu străinul în aceeași
cameră. Așa vrei?
Natalița o știa vicleană pe cumnată-sa, dar acum i se părea o soluție onorabilă pentru
toți. Așa că încuviință și se culcară.
Dar ea somn nu avea. Le auzea pe cumnate tot ciorovăind în șoaptă, apoi nu vedea
normală găzduirea străinului în casă atâta timp cât soțul îi e plecat. Ele ar putea spune orice
lui Ion. Ea, ce argumente ar putea avea spre apărare?
După nici o oră de la culcare, cum se gândea așa la nefirescul situației, o aude pe Aglaia:
- Ioană, hai până la wc că mi-e urât singură.
- Hai că merg!
Și-au plecat.
Nici prin gând nu i-a trecut tinerei neveste că nu se vor mai întoarce. Abia când a
ridicat capul și a văzut că lipsesc hainele cumnatelor, haine care anterior plecării erau vrăfuite
pe masă, a realizat că a fost din nou înșelată.
Cum, necum, noaptea a trecut. Și nopțile de iarnă sunt lungi... iar vremea
schimbătoare.
89
Așa că bărbatul, a doua zi până a se lumina, tăind nameții din curte cu bocancii, a ieșit
în drum.
Deși întuneric, vremea era târzie și globii lumii deschiși.
De la cumnate de peste gard nici un semn de viață... iar Natalița nu avea nici cea mai
vagă plăcere de a da ochii cu ele.
Ce-ar mai fi de spus?! În aceeași seară, după plecarea străinului, femeia își pierduse
total somnul, iar ușa parmaclicului a fost zdruncinată din nou:
- Cioc, cioc cioc!
- Cine e?! a răspuns femeia exultată.
- Bărbatul care-a fost și-aseară! s-a auzit vocea lui Ion, care mai întâi trecuse pragul
surorilor.
... În întreaga lor căsnicie, această întămplare le-a rămas întipărită-n suflet precum o
secure a războiului înfiptă în pragul căminului conjugal. Pășeau peste ea, dar simbolul ei
devenea recrudescent la orice anomie. Și în viața unui cuplu se întâlnesc și astfel de situații
nedorite...
***
Uite așa-i pe la noi! Nici nu s-a răcit bine omul, că toți cei care l-au cunoscut își
amintesc de vreo pățanie, sau au de spus vreo poveste în care personajul principal este
defunctul, poveste pe care susțin ei, o cunosc de la persoane de toată încrederea. Așa am auzit
și eu povestea Nataliței. Urmând cortegiul dragostei. Căci Natalița a fost o femeie iubită. Mai
întâi de șoț, care să-l ierte Dumnezeu a plecat de aproape treizeci de ani. Apoi de copiii ei
vrednici, respectați și respectoși. Însă când privesc la pădurea asta tânără care-a odrăslit în
urma ei: cinsprezece nepoți și nepoate cu cinsprezece soți și soții, cu puzderie de strănepoți,
plozi pe care nu-i poți număra căci nu stau locului o clipă... cum poți să numești asta decât
cortegiul dragostei? Ce are a face tinerețea cu moartea? Ea este acolo, departe, dar până la ea,
spațiul mustește de iubire și speranță...
Am mai auzit și un tânăr pe care nu prea l-a recunoscut nimeni cine-ar putea fi, zicând:
- În satul ăsta, mi-a povestit bunicul că a cunoscut în tinerețea lui o femeie... Era atât
de frumoasă(!), încât n-a uitat-o niciodată. Nici sirexul păsărilor nu pot să scoată sunete atât
de melodiose... iar la orgasm, dădea ochii peste cap. Era atât de curată și delicată, încât puteai
să bei apă din "ceașca" ei...
90
COSTEL STANCU
Dihania
L-ai botezat Floran. Era alb, cu pete maroniu-roşcate. Ziua nu-l vedeai niciodată.
Noaptea, însă, te aştepta în mijlocul uliţei. Nu fusese acolo dintotdeauna. Apăruse dintr-odată,
un morman inutil, neutru, inabordabil. Doar ochii îi sclipeau amintind de nasturii lustruiţi
îndelung ai unei uniforme de soldat.
Întotdeauna ţi-a fost frică de cîini. Nu de cei dezlănţuiţi, ci de aceia impasibili,
nemişcaţi cu orele din mijlocul drumului.
Ziua, ori treceai pe lîngă ei cu inima strînsă, ori, cum se întîmpla adesea, îi evitai,
ocolind prin alte uliţe sau grădini. Dar strategia nu-ţi folosea defel noaptea cînd - îţi imaginai -
pentru fiecare om de pe pămînt, rupea lanţul un cîine.
La prima întîlnire, te-ai oprit descumpănit, ai aşteptat cîteva clipe. Nici o mişcare.
Animalul te fixa indiferent. „Îmi măsoară îndrăzneala, gîndeai”.
Ai făcut cîţiva paşi nehotărîţi. Nu prea mulţi, căci nu-ţi mai simţeai picioarele de la
genunchi în jos, parcă traversai un pîrîu îngheţat. Te-ai lăsat pe vine. Zadarnic. Animalul nu
se mişca, dîndu-ţi de înţeles că acela era locul său, loc din care odată desprins ar fi încetat să
existe.
Ai azvîrlit o piatră în ogaşul ce mărginea, în dreapta, drumul, închipuindu-ţi că, flămînd
sau curios, se va repezi să o caute. Te-a privit mustrător. Următoarea piatră ai aruncat-o în el.
Nu s-a ferit, a lăsat piatra să îl lovească, nici măcar n-a mirosit-o. Te sfida? Îţi adulmecase
frica?
Noaptea ţiuia. Luna se golise de propriu-i sîmbure. Dacă n-ar fi clipit din cînd în
cînd, ai fi jurat că animalul din faţa ta e mort. N-avea rost să cauţi altă rută, erai sigur că
fiecare uliţă a satului avea acum, în mijlocul ei, un cîine înflorat, ce te-ar fi întîmpinat cu
aceeaşi periculoasă indiferenţă.
91
În stînga, casele vecinilor. Potăile lor lătrau înnebunite, desprinzînd cu dinţii

fragmente din întuneric. Dulăul parcă nici nu-i auzea
Atunci ţi-ai dat seama că rămăsese o singură cale: gardurile. Să te caţeri pe uluci şi
să te tîrăi cu dosul pe ele, încet-încet, pînă în curtea ta. Cînd ai trecut prin dreptul său,
fantomaticul cîine s-a ridicat şi te-a însoţit, pas cu pas, pe lîngă rădăcina gardurilor, parcă ar fi
fost umbra ta clandestină.
Nu a încercat nici să te ajute, nici să te încurce. Cînd ai coborît în curte şi ai descuiat
uşa, s-a retras mulţumit, parcă îşi făcuse sîrguincios datoria.
N-ai putut dormi, gîndindu-te cum să scapi.
Devenise un ritual: noapte de noapte, călăreai gardurile vecinilor alături de nelipsitu-
ţi companion. Şi ca umilinţa să fie desăvărşită, uneori te intersectai cu cîte un pisoi. Acesta te
măsura curios, neînţelegînd, probabil, de ce îi invadai teritoriul. Şaptesprezece minute şi
treizeci şi două de secunde îţi lua, în medie, inedita expediţie. Atunci ai şi început să porţi
ceas.
După cîteva luni de echilibristică, într-o noapte ce nu dădea semne să se deosebească
de celelalte, cîinele lipsea de la întîlnire.
Ai zăbovit puţin, poate se ascunsese şi voia să te muşte pe furiş. Pentru jocul acesta nu
erai pregătit.
Ai ezitat. Să urci pe gard sau să-ţi continui drumul? Unde dispăruse Floran? Îl
alungaseră? Îl otrăviseră? Se mutase în altă uliţă? Trădătorul! Absenţa lui te intriga. Ciudat. În
loc să răsufli uşurat, simţeai nevoia să-l ai în preajmă. Te-ai aplecat deasupra ogaşului şi ai
fluierat uşor, chemîndu-l. Nici un răspuns. Doar întunericul s-a răstit la tine, nu-i convenea să-
l vezi despuiat. Te-ai tras înapoi. Erai descumpănit ca un deţinut eliberat, pe neaşteptate,
înainte de termen, din puşcărie,. Nepregătit, deocamdată, să-ţi înfrunţi brusca libertate.
Aşteptai în mijlocul drumului, atît de încordat că auzeai cum se roteşte pămîntul.
Apoi, ai înaintat înspre locul unde dormita, de obicei, cîinele. Ai încercat locul cu palma, era
cald. Aşadar, animalul fusese acolo pînă nu demult.
Ai hotărît să nu rişti. Ai sărit, sprinten, pe poarta din apropiere. Te usturau palmele,
gardurile scîrţîiau ascuţit.
Înaintai greoi prin liniştea cenuşie a nopţii cînd i-ai simţit colţii pătrunzîndu-ţi în
gleznă. Ardeau.
L-ai privit nedumerit, ochii animalului se tulburaseră de plăcere. De unde apăruse
dihania asta mare şi neagră ca o sosie a întunericului? S-a repezit din nou, să te doboare la
pămînt.
Dintr-odată, ţi-ai simţit trupul uşor, aproape imponderabil, pluteai deasupra ulucilor, o
forţă nebănuită, de sus, te apucase de subsuori şi te purta ca pe un fir de praf.
Oricît te împotriveai, sforile invizibile care te manevrau se dovedeau mai puternice
decît sforţările tale.
Deveniseşi o marionetă în mîinile unui păpuşar malefic? Ajuns în dreptul casei tale, ai
încercat să cobori, n-ai putut, ai lunecat în gura lacomă a unui tobogan întunecat, sinuos ca un
intestin al cărui capăt nu se întrezărea.
Te propteai, disperat, cu mîinile şi picioarele de pereţi, aceştia erau alunecoşi, parcă
fuseseră unşi cu grăsime. Ai întors capul, uliţa nu se mai zărea, satul întreg dispăruse.
92
Încotro te îndreptai? Cît timp trecuse de cînd călătoreai, fără voie, pe acest, misterios,
traseu? Ţi-ai verificat ceasul, acum o podoabă inutilă, căci cadranul şi ţagărele lui, altădată
fosforescente, îşi pierduseră complet strălucirea. Ai vrut să spui, în gînd, o rugăciune, însă nu
îţi aminteai nici un cuvînt. Muriseşi?
Pe malul rîului, copilul îşi muşca buzele şi da drumul în apă căţeilor, unul după altul,
cum făcea cu bărcuţele din hîrtie. Tatăl său îl privea liniştit, fumîndu-şi ţigara. Hai, încă
unul! îl îndemna. Căţeii aveau boturile rozalii, umede şi scînceau. Nu deschiseseră încă ochii.
Mai bine, gîndea copilul. Atunci nu ştia că moartea nu poate fi văzută cu ochii. Iată-l ajuns la
ultimul: alburiu, pătat pe alocuri cu petice maroniu roşcate. Şi-a convins tatăl să-l cruţe de
înec. L-au abandonat într-o tufă de scaieţi. Oricum va muri de foame ori o să-l mănînce
sălbăticiunile! l-a avertizat tatăl. Nu, nu va muri, a gîndit copilul, o să treacă zilnic pe acolo
să-i aducă lapte. La întoarcere îi dădeau lacrimile. Îşi ascundea faţa, promisese să
îndeplinească această neobişnuită sarcină fără să plîngă, bărbăteşte, altfel nu îi cumpăra
bicicleta. A doua zi s-a întors la rîu. Căţelul dispăruse. A plîns în voie, aplecat peste bicicleta
cea nouă. Îi venea să o arunce în apă!
Ai clipit greu parcă ai fi avut monede pe pleoape. Te dezmeticeai. Leşinaseşi şi
căzuseşi de pe gard.
Ţi-ai pipăit piciorul rănit, sîngele dădea să se închege. Ai legat rana cu batista. Te-ai
ridicat şi ai vrut să pleci, însă te-ai oprit uluit.
De-a latul uliţei se întindea o pată neagră, parcă burduful nopţii fusese înţepat cu un
cuţit şi se scurseseră din el stropi de întuneric.
Te-ai apropiat curios, neîncrezător. Doamne, Dumnezeule! Acolo zăcea, cu beregata
sfîşiată, bestia care te înşfăcase de picior. Nu pricepeai cum se întîmplase, căci nu te luptaseşi
cu ea…
Cum stăteai nedumerit în mijlocul drumului, ai simţit o arsură în ceafă. Te-ai întors.
Erau ochii lui Floran. Cîinele te-a măsurat din cap pînă în picioare şi, asigurîndu-se că eşti
întreg, s-a îndepărtat. De atunci nu l-ai mai întîlnit niciodată.
93
DIALOG CU CĂRȚILE
DANIEL LUCA
Revoluția simțurilor
(Daniela Faur)
Un roman plin de nerv, de savoare și de viață este Infidela de Daniela Faur (Quantum
Publishers, Domnești, 2019), o incursiune în interiorul și exteriorul cuplului, între adevăr și
minciună, între sex și iubire.
Ela, aflată într-o relație de aproape trei ani cu Gabi, cu care urma să se căsătorească
peste câteva luni, se îndrăgostește de Sebastian, noul ei șef de la locul de muncă, o firmă de
consultanță în management (Ekon Consult), căsătorit cu Roxana. Urmează trei luni toride, de
la tatonare la sărut, la frâu liber dat simțurilor și până la iubire.
O infidelitate asumată de Ela, după îndelungi procese de conștiință [„Sunt o păcătoasă!
(...) Sunt femeia vorbită pe la colțuri, subiectul de discuție la întâlnirile de cafea și a celor din
miez de noapte, acompaniate de vin rece. Aș fi cinică să spun acum că-mi pare rău” – p. 5], Ela
fiind o femeie obișnuită, nicidecum un top-model („Am 1,68 m înălțime și 68 de kg. Nu sunt
grasă grasă, genul acela despre care porcii spun că mai bine le sari, decât să le ocolești. Dar sunt
destul de durdulică: am câteva straturi de colăcei” – p. 8), dar care, atunci când
94
întâlnește „masculul alfa”, își lasă gândurile libere, trăirile erotice invadând-o chiar și în
biroul lui („Dar ochii lui, ei bine, ochii lui limpezi ca marea și zâmbetul ștrengar îmi transmit
că, mai devreme sau mai târziu, mă vor băga în bucluc” – p. 29; „Cer oare prea mult? Da!
Normal! Eu, femeie logodită, doresc ca mâinile unui bărbat însurat să mă frământe ca pe-un
aluat de cozonac” – p. 88).
Sexul cu Gabi devine monoton, o rutină, o împreunare a trupurilor fără ca sufletele să
mai fie prezente („Acum ne dezbrăcăm singuri, dar ne păstrăm șosetele dacă se poate. Să nu
ne tragă frigul pe la picioare! Nici n-ar avea când să o facă, săracul” – p. 22; „Și-a primit
sexul și nu a mai contat că trebuie să-i dea atenție și sufletului meu” – p. 24), iar întâlnirea cu
Sebastian este un adevărat scurt-circuit, ce produce o revoluție a simțurilor, o trezire a lor la
viață dintr-o lungă amorțire, dar și o pornire pe drumul căutării sinelui, prin pasiune și iubire.
Treptat, gândurile se transformă în gesturi și fapte. Primul sărut este urmat de
participarea amândurora la un bal mascat de halloween organizat de firma unde lucrează Gabi
(„da, el e, nu m-am înșelat. Zăpăcita asta dintre picioarele mele l-a recunoscut înaintea mea” –
p. 138), de mângâieri într-o cabină de probă, de o călătorie la Roma într-un weekend [prima
consumare a pasiunii: „Intră în mine tare și repede, căci drumul e ușor, prințesa mea
deschizându-se hapsână (...). Închid ochii și mă las legănată ca o barcă pe valuri. E în mine,
așa cum mi-am dorit, răscolindu-mi interiorul, potolindu-mi setea de sex brut” – p. 170] și
continuarea întâlnirilor în doi, o dată pe săptămână, după reîntoarcerea în țară [„De azi, sunt
oficial infidelă cu acte în regulă. Am repetat prima experiență, așa că nu mai e cale de întors.
Nu mai pot spune s-a întâmplat, a fost o dată și atât. Ce mult pot înflori sub atingerile lui! (...)
Cât de bine e să-mi redescopăr sexualitatea, să mă redescopăr pe mine, să am curajul de a-mi
direcționa partenerul” – p. 214].
Odată cu dăruirea, încrederea ia locul neîncrederii, cu toată bătălia interioară ce se dă
în cei doi protagoniști, Ela și Sebastian. Cu toată înverșunarea de a rămâne doar la sex, fără a
implica inima, iubirea îi cuprinde pe amândoi. Dar, cum viața nu este un basm, nici de această
dată nu există happy-end [„nu mai cred în «Fericiți până la adânci bătrâneți»; e doar un final
pentru basme. Lucrul acesta nu mă întristează, culmea! Viața nu-i un basm, nici pe departe!
Singurul lucru comun e că, da, ai de sărutat câțiva broscoi până-ți vei cunoaște prințul. Doar
că nici prințul ăsta nu este cel din povești. (...) Când totul e bine, e greu să-ți închipui răul. Nu
te gândești că răul poate lua chipul unui bărbat fermecător care, hilar de-a dreptul, e broscoiul
unei alte femei” – p. 6].
Totuși, Ela ajunge, prin Sebastian, să se cunoască pe sine însăși, să se vadă și să se
accepte așa cum este în realitate și să se bucure de propriul trup, de propriul suflet (cu toată
lupta dintre îngerul și demonul din interiorul său: „Am descoperit în ultimele luni că sunt un
înger cu apucături de demon, deși acum par a fi un demon care-și caută lumina” – p. 286), cu
convingerea că undeva există jumătatea ei și cândva, cu siguranță, o va întâlni („Da, am rămas
fără logodnic și fără amant, dar am învățat să iubesc cu pasiune și să prețuiesc dragostea” – p.
286). Până atunci, însă, adevărul va lua locul minciunii („Și ca să fiu Ela până la sfârșit,
primul pas în noua viață a fost să-i fac o vizită prietenului meu de la Sex Shop și să cumpăr
vibratorul Ciocan. Pentru mine! Suficient cu minciunile!” – p. 287).
Fiecare poveste de dragoste, fie ea și interzisă, este o încercare și vine la pachet cu
învățăminte, îmbogățind trupul și spiritul. Daniela Faur, cu ironie și sarcasm adeseori, printr-o
fină analiză psihologică, aduce în fața ochilor cupluri credibile, viabile (Ela-Gabi, Sebastian-
Roxana), fără intenții moralizatoare, însă cu un puternic mesaj de carpe-diem.
95
Iubirea ca o naştere
Se spune că ochii care nu se văd se uită, dar Marilena Apostu, în volumul de versuri
Iubește-ți departele! (Editura Semne, București, 2019), susţine exact contrariul, și anume că
depărtarea nu înseamnă pierderea iubirii, ci o încercare, o probă de foc.
Aceasta pentru că, la urma urmei, dragostea presupune reunirea jumătăților de sferă
rătăcite, regăsirea, cel sortit fiind, așadar, o parte din întreg, iar sentimentele ce-i sunt adresate
presupun și iubirea de sine („Ești atât de departe! Numele meu vine spre tine” – Scrisori
netrimise).
Într-o „ploaie” de liniște este firească nevoia de cuvinte, care, la rândul lor, își cunosc
foarte bine menirea („Liniștea e altfel aici, cuvintele se târâie ca niște părinți să-mi învelească
/ mâinile în voie pentru a te îmbrățișa” – același poem), tocmai pentru că ele sunt călătoare în
spațiu și timp.
Pe de altă parte, renunțarea la iubire reprezintă o ultimă soluție, oricât de plină de
greutăți, de neprevăzut ar fi, cu atât mai mult atunci când se lasă îndelung așteptată, nu
degeaba dragostea fiind asemuită cu o naștere („Ploaia a înrămat febra și lacrimile nașterii
noastre”- Din părul tău aud suspinul).
Desigur, așteptarea nu este ușoară, sentimentele, stările fiind contradictorii, însă cu
binecuvântarea lui Dumnezeu aceasta nu va fi în zadar („tac și ascult cerul care ne respiră. /
Cu umerii răzvrătiți de ierni întrebătoare / te voi aștepta până când glezna mea stângă învață
să asculte” – Te voi aștepta).
Așteptarea atrage singurătatea, care stă la pândă, creșterea (o adevărată pedeapsă: „O
pedeapsă adăpostește ceasuri bătute-n cuie, / singurătatea e gri ca blana unui șoarece” –
Singurătatea e gri ca blana unui șoarece) și descreșterea („Singurătatea e uitată pe
balansoar” – Ca un ochi încărunțit cerul se deschide) acesteia fiind o consecință directă a
trăirilor celui care iubește.
Ploaia este un laitmotiv în volumul de față, apa, puțin câte puțin, învingând obstacolele
ce-i stau în cale, exemplu demn a fi urmat și de către om („Mâine o să plouă, / voi continua să
mut plânsul dintr-o parte în alta” – Privește trenul care sfărâmă soarele pe șine!; „Umerii
96
strâng tăceri, de fiecare dată când plouă pornesc să te / caut” – Nopţi roase de melancolii
amuţesc), dar nu numai atât, apa astâmpără și setea, ca o împlinire sufletească (v. poemul Îți
ofer ploaia potrivită să-ți mângâie setea).
Iubirea este ea însăși un poem. Unul care se scrie zilnic, clipă de clipă, fără oprire
(„Zilnic scriu la un poem de dragoste / și nu se mai sfârșește, nerăbdătoare aștept trenul cu
clipe de halte uitate”); totodată, prin iubire se înțelege și fericire, fără de care viața ar fi un
pustiu („Fericită mă furișez sub pleoapa ta stângă și plâng. Acum dormi / și nu auzi ceasurile
îngropate în carnea mea încă tânără. / Aș vrea să fiu pământul tău, să rodesc pentru tine să-ți
port / mormântul în mine” - Zilnic scriu la un poem de dragoste).
Poezia Marilenei Apostu este optimistă, plină de speranță (chiar și atunci când totul
pare pierdut) și de vigoare.
Libertate și scris
Volumul de versuri mon amour ma tristesse / întâmplări de viață în est de Carmen

Secere (Editura Vinea, București, 2019) este despre bucuria de a trăi, de a fi viu, despre om în
relație cu sine însuși, cu ceilalți și cu mediul ambiant. Totul într-un limbaj voit accesibil, însă
de o mare densitate.
Autoarea însăși este conștientă de libertatea de a scrie și o fructifică la maximum

(„exersez libertatea cea de toate zilele, scriind, acesta fiind protestul meu împotriva zidirii,
anticipând finalul distructiv al oricărui punct”).
Desigur, scrisul este și o formă de rezistență în fața încercărilor de tot felul, venind în
urma transformării gândurilor tainice în cuvinte („dacă la început a fost cuvântul / de ce
oamenii ucid vocile // suntem pacienții aceluiași ospiciu // a sosit medicația / somn ușor”).
Practic, scrisul devine și o modalitate de transformare a visului în realitate, chiar dacă,
adeseori, una paralelă, cufundarea fiind totală. De unde și confuzia alegerilor,
97
neconștientizarea suficientă a propriilor decizii („facem alegeri mici fără să știm / că sunt
marile decizii”).
Două poeme de o expresivitate aparte sunt întuneric, unde întunericul din ființă este
înlăturat prin puterea sentimentelor („construiește-mi o casă / fără oglinzi și fără ferestre / să
odihnesc în ea / lumina în care mi-ai spus / că sunt frumoasă // încuie ușa / dezbracă-mă / de
întuneric”) și somn vechi, despre o lume a satului care dispare pe nesimțite, fiind păstrată
doar în amintiri („în satul dintre păduri / toate porțile sunt închise // pietrele sunt mai dese /
decât iarba // pe turla bisericii tace o pasăre / doarme tata”).
Regretul față de viața la țară are drept consecință neadaptarea la ritmul orașului, unde
cel nenăscut aici se simte un străin, dar nici orașul nu îl primește cu adevărat, ci doar îl
tolerează („orașul trece pe lângă mine / acoperindu-și urechile”).
Motivul lumii ca teatru este truvabil, de asemenea, în poezia din acest volum, cu
accent pe violență și minciună, singurele cu valoare de adevăr în societatea de azi („viața se
joacă pe scene improvizate / repetițiile sunt exercițiul răbdării // spectatorii vor să vadă sânge /
personajul principal își uită replicile / sinceritatea este un concept interzis”).
Omul este vulnerabil în fața sorții, dar tocmai aici stă puterea lui de a se lua la trântă
cu viața („vulnerabilitatea înseamnă curaj / un războinic își ascute frica / în formă de sabie //
despre viață nu se scrie / cu cerneală”).
Dar puterea sa mai stă și în încăpățânarea de a rămâne copil, de a-și păstra puritatea
interioară („împărțim un colț de pâine / bem apă din aceași cană / și habar nu ai că sub cârpele
astea / m-ascund eu / copil fugit de-acasă / în căutarea unicornului pierdut” - cârpe).
Carmen Secere scrie o poezie de o simplitate debordantă și derutantă (exceptând
poemele trenuri - simplist - și tundră – incolor), cuvintele se transformă pe nesimțite în fața
cititorului, aflat ca un atlet în așteptarea startului spre a porni în căutarea sensurilor ce nu se
lasă ușor ajunse, deși sunt tot timpul în preajmă-i.
Întemnițarea copilăriei
Costel Simedrea, în volumul de versuri Ouă de cuc (Editura Eubeea, Timișoara,

2016), scrie cu nostalgie despre copilărie, perioada inocenței din viața omului. Copilăria
pierdută nu mai poate fi găsită decât în amintiri, nu întotdeauna fidele și insuficiente pentru a
afla liniștea sufletească.
Timpul nu iartă, tristețea devenind, încetul cu încetul, extrem de apăsătoare și de
vivace („Cumplit bate vântul... / În pendule vechi, / Un cuc solitar pune ouă triste. / Eclozând,
ciudate clipe neperechi / Udă borangic de albe batiste...” – Ouă de cuc I), odată cu
conștientizarea rătăcirii.
Da, îndată ce omul nu mai este copil, indiferent de vârstă, își pierde busola, devenind
un însingurat, un inadaptat, nemairămânându-i altceva decât așteptarea întoarcerii în țărână
(„Când trupul este ulcior gol, / De toartă, o străină mână / Îl duce și îl dă obol / Țărânii, țărână
bătrână...” – De lut).
Îmbătrânirea nu mai cuprinde doar trupul, ci și sufletul („Azi macină moara mâhnite
tăceri, / Grăuntele ei suntem noi, / Populând, și azi, zilele de ieri / Cu amintiri, cu strigoi” –
Moulin Rouge).
98
Poveștile își pierd substanța, pregătindu-se să-și dea ultima suflare, nemaivând cine să
le asculte, să le citească ori să le trăiască („Ard macii, blând, în mări de grâu / Cum n-au mai
ars în nicio vară, / Dar nu mai țin Pegasu-n frâu... / Se duc poveștile să moară...” –
Despărțire).
Gravitatea nu constă însă în pierderea copilăriei, ci în întemnițarea ei, pentru a nu mai

fi trăită cu adevărat, cât o complacere în minciună, în prefăcătorie („Se sfărâmă luna de ferești
opace, / Vin păpuși în noapte din jocul de ieri, / Nu mai știu copiii însă să se joace / Când
copilăriei suntem temniceri” – Săgetătorul).
Și totuși, cineva nu are voie să abdice de la misiunea sa, de la scris, și anume – poetul
(„Mă cocoșează scrisul ca pe dobitoace / Jugul greu, pe care îl poartă zi de zi, / Însă acesta-i
visul, și-atât de mult îmi place, / Și nu știu ce m-aș face, din el de m-aș trezi!” – Bolovanul lui
Sisif).
El trebuie să ducă basmul mai departe, mai mult, să exprime adevărul, și anume că
fiecare om este o poveste, trebuind să se se ia la trântă cu soarta, fără a se lăsa influențat de
poveștile celor din jur („Iar cronicarul..., o, Domnul Cronicar, / Va scrie alt capitol din
poveste, / Fără să ne spună de ăsta sfârșește / Sub lemnul ce ascunde și cruce și car...” –
Capitolul I).
Cuvintele lui sunt nepieritoare, dăinui-vor și după moartea sa, ajungând cu bine la
destinatar („Iubito, astrânge grâu... Însă dosește / Măcar un bob... și pune-l în pământ / Ca,
răsărind, să-ți poată da de veste / Că și acolo pentru tine cânt!” – Crucea Sudului).
Soarta poate fi extrem de crudă, însă chiar dacă omul nu mai duce în spate propria
cruce, ci sicriul („Dar nu duc pe umeri cruce, / Ci propriul meu sicriu îl duc / Și port cu el
păsări năuce / Care clocesc ouă de cuc” – Golgota), aceasta nu înseamnă că turnirul cu viața
nu va mai avea loc („O, viață, mănușa de ce mi-o arunci? / Ori crezi că nu am curaj s-o ridic?
// Și-am ridicat-o... Însă fără rost, / Văd doar, cu tristețe, că-n inimă nu-și / Mai găsește loc
nimic din ce-a fost, / Mai văd și că am, iar, ambele mănuși...” – Turnir).
În poezia lui Costel Simedrea (deși există și poeme mai terne, precum Ceva ori
Ceșcuța de Saxa) se află trăire, simțire, iar cantabilitatea poemului le transferă, pe nesimțite,
asupra lectorului.
99
DANIEL MARIAN
Marcel Vişa
Imperfecţiunile lumii jalnce endemice muribunde
(Marcel Vişa – „dumnelike”, Ed. Cartea Românească, 2017)
A-L lua de mânecă pe Dumnezeu şi a-I reproşa ’vezi ce-ai făcut’, peste tot e plin de
erorile de cu seară dinaintea Facerii, lucrurile strâmbe sunt alintate şi adulate cu sârg.
Atmosferă bolnăvicioasă în care orice cui bătut îţi sare în cap şi asta chiar şi dacă nu e din
cauciuc, dar pur şi simplu nu se potriveşte. A-ţi plânge dragostea după ce o ucizi şi o îngropi
într-un ritual cosmetizat cu rejecţii în loc de jerbe, e poate prea mult de înţeles, dar se
întâmplă. Defect şi dement par a fi cele două ipostaze ale unui peisaj apocaliptic în care rar
când se arată fir sau pală de lumină, întotdeauna vine dintr-un trecut care încă mai pâlpâie în
locul unui viitor complet interzis.
100
„dumnelike!” e un fel de apologie a neliniştii rostului, nu neapărat a formei şi

substanţei, mai degrabă fiind vorba despre un stadiu rezultat din implicarea haotică a
mecanismelor esenţiale dar îndoielnice. Marcel Vişa stârneşte valuri peste gradul de pericol,
în haloul său acaparator, unde umbrele şi urmele au consistenţă în locul vietăţilor şi chiar
edificiilor.
Un poem este în stare să zădărnicească un secol întreg poate şi mai mult, de
mândreţe citadină, ce se întâmplă aici este caracteristic plecărilor departe absolut imposibile,
se trăieşte într-o părere de viaţă: „o casă goală cu geamuri sparte/ în mijlocul unui oraş mort/
liniile telefonice scânteiază deasupra în nopţile ploioase/ lemnul ei îmbibat cu ulei ars miroase
pestilenţial în zilele toride/ o casă locuită de amintiri/ trântindu-şi uşile de perete în zilele şi
nopţile fără vânt/ vizitatorii din timpuri apuse/ cu unghiile înfipte în tencuială/ parazitează
(pentru o clipă) prezentul/ (dar) casa vortex îi înghite/ se hrăneşte cu suflete/ din când în când/
ea naşte/ un sicriu în carne şi oase/ sunt copilul unei case abandonate/ în mijlocul unui oraş
mort/ adun în mine zvâcnirile de o clipă/ şi pofta carilor de-a roade lemnul/ sculptez zâmbetul
celui ce pleacă să ucidă în noapte/ adun neliniştea şi frământarea zloatei de sub roţile
caleştilor/ de epocă/ ecoul urletului de lup care locuieşte în toracele prăzii încă de/ la naştere/
sunt pata de sânge de pe tavan după mutilarea victimei de/ către călău/ ochi pentru ochi şi
dinte pentru dinte/ naştere pentru moarte/ sunt copilul casei care te înghite încet încet” (casa).
Iar dacă vreţi un poem de dragoste din acest aflux para-hiperbolizant, al lui Marcel
Vişa, treaba voastră, pe răspundere proprie, să n-avem vorbe după aceea, când vor leşina
iubirile pe la colţuri eu nu v-am zic nimic... „ador umbrele/ mai ales umbra ta/ detest
dimineţile în care vinul se termină şi pleci (la „iubi”)/ rămân apatic în fotoliu sau sting cu
podul palmei lumânările/ parfumate/ par fumate tipele care îţi urmează şi pe care nu le iubesc/
cum nici pe tine nu te iubesc/ sunt (doar) dependent de ceva ce þine de noi/ şi nu e vorba de
sex/ fumez jumătatea de joint cu urme de ruj/ şi halucinaţiile care urmează mă aruncă într-o
depresie cruntă/ sunt poemul tău spui/ sunt ceva rescris de la cap la coadă/ sunt ciorna din
buzunarul unor dumnezei uituci/ dumnezeii tăi!” (detest lumina şi soarele).
Întâmplător ori poate programatic, „dumnelike!” mi-a ajuns mai greu pe căile încă
neconfiscate ale aerului inteligent chiar dacă grav bolnav; tocmai acum, când lumea se dă de
ceasul urgenţei în faţa nemaivăzutului şi auzitului, agresive ca o exacerbare a neviului
călărind viul.
101
Christian Bistriceanu
Remedii la nereguli în impetuozitatea destinului
(Christian Bistriceanu – „tricicleta care te va ridica la ceruri – ritualuri şi bagatele” – Ed.
Mirador, 2019)
Filozofic e posibil şi devine tot mai simplu, matematic însă nu se mai tratează, e un
complex de diagnostice fabricate după ce materialul şi mai ales biologicul sar din ecuaţii în
căutarea eufemisticului. Luăm din vitrină gram cu gram realitatea şi o proţăpim în nelinişti
care nu ţin cont de gradele de probabilitate ci doar de acelea de febră.
În construcţia paralelismului venit din nevoia de miracol, se umblă cu cuie şi cu cleşti,

cu şurubelniţe şi cu şuruburi, pentru ca noile ipostaze să stea ţepene şi să nu mai plece după
cum bate vântul. Se face loc unui tărâm alternativ de umbre care să protejeze de orice
imixtiune mecanică în confruntarea viului cu un eşafodaj de forţe nejustificate, unele chiar
oculte.
Pe diverse paliere toate purtând la butonieră emblema neobişnuitului, încăpăţânarea
lui Christian Bistriceanu de a nu sta locului în parametrii conferiţi prin naştere îl poartă prin
încercări paleative contrapuse peste imperfecţiunile unui desfăşurător de timp defect, crud şi
uneori neomenesc. Poetul se învârte roată precum şoimul dând târcoale cuibarelor de
102
zumzet şi clinchet ale vieţii, într-o ogradă de arătări care mai de care curioase şi imprevizibile.
Soluţia conferită de „tricicleta care te va ridica la ceruri – ritualuri şi bagatele” nu este
una tocmai la îndemână, presupune riscuri la marginea simţurilor şi a minţii, dar merită
încercată ca un coctail de exotism menit să dizolve geometriile între timp banalizate.
Trei ipostaze ale umbrei şi umbririlor, ne vor scoate din circumspecţie şi expectativă.
Astfel: „singurătatea nu e/ cum ţi-o imaginezi în convalescenţă/ când ai tăi îţi vorbesc/ iar tu le
răspunzi în doi peri/ crezând că ştii mai bine/ sau când eşti la bere cu prietenii/ şi nu poţi râde
de aceleaşi glume răsuflate/ singurătatea nu e nici atunci când te părăseşte ea/ şi nopţi la rând
îţi imaginezi/ cum ar fi fost viaţa voastră perfectă/ singurătatea e atunci când/ vorbeşti cu tine
şi nu te asculţi/ când te uiţi în oglindă/ şi refdlexia ta pleacă/ când îţi priveşti umbra iar ea
pleacă/ dar tu/ tu nu pleci niciodată” (tu nu pleci niciodată) – minunată detaşare de forme şi
gesturi fizice, centrul de greutate existenţial e în altă parte, în (in)definire relativă. „aşteptam
să vină noaptea/ fluturi ne treceau prin minte precum/ gloanţele unei patrii străine/ o să aveţi
noroc anul acesta/ ne spunea mama şi se uita spre grădină/ noi dădeam mere verzi câinilor/ ca
tribut către sufletul casei/ dumnezeul meu se apropia de dumnezeul tău/ să vadă dacă trupurile
noastre/ erau sfâşiate de aceiaşi câini/ noaptea nu avea să mai vină/ umbrele câinilor se
apropiau/ tot mai mult de umbrele noastre” (aşteptarea) – nevoia de inter-identificare până la
devorare, aviditate explicabilă tot prin prisma singurătăţilor, trecute acum din eul singular în
cel colectiv. „noaptea venise precum un stol de păsări negre/ ce vânător ce alungase din locul
în care îşi făcuseră cuib/ la masă îţi spun că seara îţi uit numele şi/ umbra mea pleacă/ tu îmi
povesteşti despre fenomenele ciudate/ din casa noastră/ că atunci când nu te iubesc/ se face
frig în cameră şi/ toate lucrurile se ascund să nu-şi arate faţa tristă/ telefonul sună în gol iar.../
uite/ toate străzile pe care calc/ poartă numele tău/ iar atunci când nu mă gândesc la tine/ sunt
singur precum cuibul unei păsări străine” (cântec de dragoste) – reuşită alegorie în încercarea
de alungare a singurătăţii printr-o prezenţă poate reală, poate imaginară, soluţie de criză care
să pună pe gânduri oricum şi în lipsa funcţionalităţii practice.
Alegerile de mai sus au fost făcute din convingerea unor poeme întregi, cu cap şi
coadă, înfăşurând un miez ideatic şi imagistic incandescent. Sunt însă suficient de multe alte
direcţii înspre care ne poartă suflul poeziei lui Christian Bistriceanu, cu temeri şi curaj în
acelaşi timp, în (in)conştienţa asupra riscurilor de lăsa deoparte realitatea prea strâmtă, jilavă
şi vâjâită, deci incomodă. Prezenţa poetului în prea-plinul poeticii de astăzi se face simţită în
mod clar, cu altă materie, altă însufleţire şi alt sens decât cele cu care adeseori ne fericeşte
obişnuinţa.
103
DANIEL MARIȘ
Dulcea şi tandra fiară a sinelui
O sondare înfrigurată a sinelui, o poezie a destrămărilor dar în acelaşi timp a

clarificărilor, a sedimentării poetice, ne oferă Nicolae Vălăreanu Sârbu în ultimul său volum
„Insomnii de lumină”, apărut în 2018 în colecţia Poesis a Editurii eCreator.
Reconstituind într-un anumit fel etapele stabilizării şi destabilizării, poetul

reconstituie peisajele pe dinăuntru, liniile abia marcate ale gravitaţiei: „las urmele să
vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde gravitaţia
104
are alte legi” (cu viteza rece a luminii). Memoria îşi întoarce feţele, ca într-un joc de oglinzi,
ţine de multe ori în captivitate amintirile, deseori devoalate de reprezentaţiile efemerului: „Nu
ştiu ce şarpe m-a muşcat cu otrava păcatului/ dar ştiu unde o să ajung/ înainte de osul ceresc/
în care voi intra după lumină/ Păşesc peste amintiri şterse/ las în poeme tot ce mi s-a dat/ şi
plec la început de lume/ sărac” (prin ierburi de ceai uscate).
Ca un joc de-a v-aţi-ascunselea, căutarea căutării, lepădarea învelişului banal de pe
înfăţişarea lumii, imboldul suferinţei devine un imbold în sine, îşi reglează funcţiile vitale
cumva suspendate între gravitate şi melancolie: „Nu ştiu de ce unii oameni îşi caută moartea/
când ea şi aşa vine când nu te aştepţi/ mi-a rămas ceva bun: teama de nefast, de întunericul
minţii/ în care te cheamă voluntar toţi dracii/ În iadul plăcerii suferinţa aşteaptă/ să depăşeşti
linia neagră/ care nu duce nicăieri./ Prin sticla colorată se vede frumos/ dincolo lipseşte cerul/
şi ai mirajul de peşte pe uscat/ când îi fuge aerul din plămâni/ Prin geamul afumat al
conştiinţei/ vezi eclipsa Dumnezeului tău” (în iadul plăcerii). Desigur, căutarea nu este şi nu
poate fi deplină în absenţa luminii din interiorul raportului eu-lume. Aparenţa ajunge să
substituie esenţa, însă numai până la tragerea vălului poetic pe sine: „”Când am părăsit pe cel
care am fost/ nimeni nu s-a împotrivit/ crucea mi-am luat-o cu mine pe umăr/ să nu moară
nimeni nevinovat/ şi o vreme n-a murit/ Apoi au murit câţiva care se aşteptau/ nu-şi mai
puteau duce crucea, erau bătrâni/ nu m-am întors să văd ce şi cum” (caut mai departe
lumina).
Într-o citadelă a iluziilor, a bătăilor de aripi care nu-şi găsesc zborul, câmpul magnetic
al confesiunii conduce la o acutizare a dilemei existenţiale şi la o instituire a unei lucidităţi
elegiace: „Când o să mă trezesc la realitate/ o să las un loc gol/ ca o scorbură uscată-n trup/
unde nu mai creşte nimic/ dar păsările îşi vor face cuibul” (sunt un absent pe gânduri).
Scenariile de real îmbracă întocmai ca o armură utopii lirice expuse transei şi
fragilităţii: „Eu aud şi văd ce nu spui/ dacă n-ar fi podurile de trecut peste neant/ aş rămâne în
ochii tăi/ un copac cu rădăcinile-n cer şi ramurile pe pământ” (aud şi văd tot ce nu spui).
Mereu între două exiluri, sedus de dezordini şi singurătăţi, măcinat de nostalgii
înfometate de energii vechi, tentat de semnele subversiunii magicului, poetul este interesat
mai mult de esenţa trăirii decât de trăirea însăşi: „Nopţile albe vor arde scrum/ se vor trezi
copacii din somnolenţă/ cu ramurile aplecate la pământ/ şi nicio pasăre/ nu vei mai auzi
cântând pe umerii goi/ chemându-şi perechea/ Se va stinge flacăra aceea luminoasă/ fără nicio
dorinţă-nmugurită/ va fi iarăşi cum a mai fost/ un anotimp fără păsări” (un anotimp fără
păsări). Nicolae Vălăreanu Sârbu dă senzaţia că scrie poezie fără să ştie, o vede apoi cum îşi
ia zborul şi nu are ce să-i facă, departe, spre teritoriul inocenţei pierdute, acolo unde până şi
bătăile inimii mai ajung doar ca un ecou.
Din acest ţinut ocult al trăirii, al developării clipei şi cearcănelor sale, nu uită să ne
lase un mesaj poetic de asumare şi seninătate necondiţionată: „Nu ştiu ceva mai frumos/ decât
această înserare-n cuvinte/ în care nu mă mai tem de moarte”. (înserare-n cuvinte).
105
Amintirea unei mari iubiri
„Asemeni oricui şi eu voi muri singur. Dacă însă cineva îmi va deschide locul inimii,
va găsi acolo cenuşă sau praf stelar. Nimeni nu va şti ce e, cu excepţia ta, dacă îmi vei aminti.
Aceea va fi chiar inima celui ce a crezut în tine ca în propria lui fiinţă. Tu rămâi înaintea
tuturor femeilor pe care le-am întâlnit din greşelile sau întâmplările trăite de mine pe lumea
aceasta.” Aşa arată un fragment din post-scriptumul adresat lui Izabel, al volumului de poezie
scris şi trăit de Vasile Muste, „Eu nici în moarte n-am să pot muri” (Ed. Şcoala Ardeleană,
2018). Un ţipăt vital dincolo de uzul raţiunii, ce se stinge într-o presimţire a iubirii totale, sub
semnul vulnerabilităţii, ca un tremur abia perceptibil ce străbate asemenea unui fir al
sincerităţii această poezie gravă, reflexivă şi tragică. Conştient de inerentul existenţial, poetul
îşi asumă luciditatea ca pe o compensaţie, rescriind scenariul unei iubiri fabuloase: „în
noaptea asta m-a visat o femeie/ şi eu o visez noapte de noapte strigându-mă/ dar nu-mi
răspunde la nicio întrebare nu/ ştiu de unde mă strigă nici nu ştiu cine e/ şi mor în fiecare
seară fără ea fără chipul/ pe care îl doar bănuiesc şi încă nu m-am hotărât/ să înnebunesc”
(Fără ea). Temperatura acestor poeme este adesea romantică. Obsesia neuitării, nu vitalismul
ci melancolia, împing la claustrare prin febrile căutări şi repetiţii ale trecutului. Analiza
condiţiei umane, a multiplelor forme de rezistenţă ale eului, denotă o trăire poetică adevărată,
plină de cerebralitate: „nimeni nu mi-a oferit mai mult decât tine/ şi tu vrei să îngropi toate
nopţile noastre/ vei vedea apoi ce mai rămâne/ şi câtă viaţă avea/ fiecare noapte trăită
împreună/ dar eu/ nu vreau să te adun cioburi după/ eu nici în moarte n-am să pot muri”
(Rarele nopţi împreună). Trăirile lui Vasile Muste sunt copleşitoare. Apetitul disecării şi al
efuziunii au drept rezultat o intensificare a percepţiei propriei însingurări, într-o lume tainică
interioară: „”tu nu poţi cădea nu/ poţi rămâne/ poţi pleca după facerea lumii/ cu voia
împărăţiei tale/ numai nu te lăsa îngrijit de/ plante/ ele pot fi oameni deghizaţi/ tu nu poţi
cădea tu nu/ poţi fugi de cuvintele dragi/ scrise de un disident/ acolo nu poţi muri dar/ poţi trăi
ca un înger absent/ întoarce-te cred că tu nu/ calci pe pământul promis/ rămâi în carte cartea
este/ biletul pentru paradis” (Tu niciodată nu).
106
Este, dacă vreţi, o însingurare constrânsă şi filtrată prin amintire, o sabie cu două
tăişuri ce poate conferi atât puterea de a distinge cât şi slăbiciunea regretelor funciare.
Mecanismul memoriei afective e în egală măsură transcriere şi instituire, cioburile oglinzii se
adună în mod miraculos păstrând intactă puterea de seducţie a discursului poetic: „despre
iubirea mea de la marginea lumii dintâi/ mărturisesc aceşti brazi lângă care-am trăit/
întotdeauna iubind pe ape pe maluri de iarbă/ femeile floare în pat nelumit/ şi toate plecau de
întunecări necunoscute/ niciodată oamenilor de pe planeta Pământ/ nu era nimeni să creadă în
cele trecute/ în cele ce vor fi şi în cele ce sunt/ tu vie lumină din nopţile mele/ lasă-ţi drumul
lasă-ţi lumea şi hai/ fără tine n-aş mai fi fost/ fără mine nu mai erai” (Drumul şi lumea). O
atitudine poetică lipsita de canoane şi clişee, o stare de spirit cronicizată, ce este pulverizată
din metastazele candorii într-o formă sensibilă, deschisă meditaţiei metafizice. „Tu eşti mai
mult decât femeie/ tu eşti Femeia”, exclamă poetul, iată femeia reală, nu cea imaginară, din
vis, femeia-refugiu din afara timpului, ce reproduce netrăitul.
Iubirea ce se poate asambla şi destrăma în acelaşi timp, purgatoriul necesar şi preţul
plătit, iubire de o relativitate atât de incitantă ce produce acel catharsis radical, şeherezedian,
plin de surpări lăuntrice: „cu fiecare pagină scrisă sunt mai aproape de moarte/ trebuie să te
eliberez să trăieşti/ dacă nu crezi că viaţa cu mine e viaţă/ ci alta/ fie/ trăieşte/ cât despre mine/
ca despre morţi/ numai de bine” (Şi nu mă opresc). Există poeţi ce aparţin unei categorii rare,
aceea a celor cărora îndrăgostirea îi ajută să ia cunoştinţă de sine, iar poezia plămădită din
mistica pasiunii să ia faţa timpului.
Osmoza acestei stări de fapt, dintre îndrăgostire şi împoezire, a dat naştere acestei
cărţi.
Vasile Muste este o astfel de excepţie.
Dezlegarea senină a memoriei
Versurile lui Vicu Cojocaru din volumul „Sub aripi de fluturi” (Editura InfoRapArt,
Galaţi 2019) sunt întemeiate pe atmosfera şi rememorarea abisală a unor trăiri ce succed unor
profunde şi intense autoreflexii, pe “cântărirea” căutării înaintea cristalizării în jurul unui
simbol, ce ilustrează cum nu se poate mai bine acest gen de poetică.
Desfăşurate pe un culoar artistic distinct, poemele din volumul de faţă încearcă să
pună în evidenţă diferenţa ontologică între eul contemplativ şi eul-obiect al trăirii, cu o
intensitate ce depăşeşte uneori graniţele simplei reflexivităţi, alunecând chiar în retrăirea unor
proximităţi: “Ieri am scris cu mâna dreaptă/ Pe o jumătate de lacrimă/ Prezentului din mine…/
Doar prezentului din carnea mea, / Astăzi scriu pe humă cu mâna stângă/ Doar poeme cu lupi/
Ce curg prin secunde de vreme rea/ Şi urlă la soldaţii răstigniţi/ Pe ouă de lut/ Cel dintâi/
Lupul primordial/ Şi-a bătut un ţăruş în răsărit/ Şi unul în apus/ Şi dănţuieşte pe sârmă/ Ca un
Minotaur,/ Aproape ca un Minotaur/ De vreme rea” (Căutare).
Printr-un sistem de vase comunicante ce funcţionează fără sincope, sinele dominat de
o aparentă fragilitate are conştiinţa limitelor şi fermentul de sinteză ce îi permite lumina
107
transfiguratoare a revelaţiei în chip de momento, o configuraţie ideatică ce are capacitatea de

a fi modelată în timp.
De aici pare a-şi trage seva un anume dor de repaus, în fond idealul unei fericiri
abstracte ce convieţuieşte alături de patosul expresiei: “M-am uitat/ Printr-o aripă de pasăre/
Şi am văzut/ Că mi s-a vindecat/ Adâncul din brate,/ Şi de bucurie/ Mi-am luat oasele/ Şi am
plecat / În ţara lui Dumnezeu,/ M-am aşezat/ Sub felinarul acela/ Şi aştept/ Să mi se lumineze
vremurile. ” (Poem din lumină).
Voluptatea stărilor esenţiale îl tentează pe poet. Într-o lume sub semnul derivei,
precaritatea existenţială şi experienţa lucidităţii imprimă ample acumulări, rememorări
tulburătoare ce amână deliberat clipa de graţie: “Azi după ce mi-am spălat faţa/ Cu apă din
ciutura călătorului, / Am scris/ Câteva cuvinte/ Pe o carte poştală/ Şi am trimis-o lui
Dumnezeu…/ În zadar am aşteptat / Să-mi scrie înapoi, / el mi-a răspuns/ Cum un veac
înainte să-I scriu eu.” (Misivă).
Condiţia sacrului invocată de autor are drept cetate sufletul şi conduce la o

substanţiere a fiinţei umane. Prin fascinaţia cuvântului, a sensului şi a rostirii, Vicu Cojocaru
aruncă un fel de privire înapoi plină de melancolie înspre origini, mituri ori traume abisale,
sub masca lui alter, haşurând contururile unui teritoriu poetic de care trebuie să se ţină seama.
108
IOAN ROMEO ROȘIIANU
Carte despre fața nevăzută a Maramureșului
Alec Portase – „Potecă spre Maramureș”, Ed. Iulius, Baia Mare
Mă încăpățânez să spun că Maramureșul nu-i fain numai pentru că este un spațiu încă
nedemitizat, încă nedesacralizat. Maramureșul e un spațiu atrăgător nu numai pentru că-n sânul lui
durează de secole sfintele biserici de lemn, sfințite cu banul văduvei și al orfanului de pe aceste locuri,
dar și cu sudoarea nedezmințiților români. La fel cum nu numai pentru conservarea bună a tradițiilor și
obiceiurilor populare – nu întotdeauna în deplină concordanță cu tradițiile și obiceiurile lor creștine –
este Maramureșul un adevărat leagăn de legendă.
Maramureșul și-a binemeritat renumele de unicat și din cauza istoriei scrisă-n aceste locuri cu
arma și pieptul gol al apărătorului de țară.
Maramureșenii de azi sunt os de descălecători de țară, sunt urmașii celor care au dat noblețe
mineritului încă din cele mai vechi timpuri și care-au scos la lumina zilei, alături de metale prețioase
sau neferoase inestimabilele flori de mină.
Maramureșul n-are cinstire numai pentru că meșterii lui în lemn, au scos din trunchiul
falnicilor copaci bijuterii și opere de artă, sau pentru că-n sufletul lui se află Cimitirul Vesel din
Săpânța, un alt unicat pe harta lumii.
Maramureșul nu e vizitat numai pentru că și aici comuniștii au vrut să-I păteze oglinda
limpede în vremi prin Închisoarea de la Sighet și prin cimitirul plin cu eroi din același oraș.
Maramureșul e loc de pelerinaj și pentru sfintele sale mănăstiri, liant între lume și Dumnezeul
care-atât de mult s-a milostivit de aceste tărâmuri.
Maramureșul atrage și prin stațiunile sale, prin așezările măreț înălțate la poalele sau pe
pantele munților care împung cerul.
Maramureșul mai atrage și prin rarisimul său peisaj, prin munții prin care-a hălăduit Pintea
Viteazu și haiducii lui, pe poteci și cărări numai de ei știute.
109
Despre toate aceste taine scrie în această carte Alec Portase, despre tărâmurile de pe care parcă
se aude cel mai bine glasul pământului.
În aceată carte sunt adunate tainele Maramureșului și este arătată fața mai puțin văzută și știută
a unei zone pe care amprenta lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată ștearsă.
Prezenta carte se constituie într-un adevărat manual de geografie al unei zone despre care toată
lumea vorbește cu majuscule, dar pe care numai cei cu adevărat aleși o știu a o străbate, descoperi,
înțelege și nemurí.
110
ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ
MARIA VAIDA
Valoarea ignorată a operei epice a lui Pituț
Romanul Oficiul Universal publicat de Gheorghe Pituţ face parte din volumul de
poezii intitulat Fum, apărut la Editura Eminescu, în 1971, pp. 73-161. De o valoare estetică şi
inovatoare, această operă a scriitorului Gheorghe Pituţ poate fi considerată un roman
minimalist, aşa cum au mai scris în literatura universală mai mulţi autori, cum ar fi:
Alessandro Baricco, Peter Handke, Raymond Carver, Chuck Palahniuk, Amy Hempel, Bobbie
Ann Mason, Tobias Wolff, Grace Paley, Sandra Cisneros, Mary Robinson şi Frederick
Barthelme. Scriitorul irlandez Samuel Beckett este foarte cunoscut pentru piesele de teatru şi
poveştile lui minimaliste.
Considerăm că romanul minimalist, ca specie epică în literatura română îşi are
originea în lucrarea lui Urmuz intitulată „Pâlnia şi Stamate”, scriere tragi-comică, structurată
pe patru părţi, care permite lectorului să formuleze numeroase variante ale existenţei şi
întâmplărilor prin care trece personajul Stamate, cel care se îndrăgosteşte de o pâlnie.
„Premergătorul ignorat al literaturii noi”, cum îl defineşte Saşa Pană, pe numele său adevărat
Demetru Demetrescu- Buzău este cel care a fost botezat Urmuz de către Tudor Arghezi,
pseudonim acceptat fără rezerve de către scriitor, dovadă fiind faptul că a semnat cu el toate
operele antume. În scrierile sale, Urmuz a întreprins o critică a literaturii române, unică şi
grotescă în acelaşi timp, prin care nu-i acorda nici o şansă în viitor literaturii descriptive, plină
de cuvinte banale, cu fraze greoaie, repetitive şi „cuvinte somnifere”, cum ar spune scriitorul
Dimitrie Grama. Urmuz poate fi apropiat de spiritul mişcării Dada (fără a cunoaşte ceva
despre existenţa curentului care se constituie în 6 februarie 1916, iniţiat fiind de scriitorul
român Tristan Tzara), prin gustul pentru grotesc şi hazard, prin crearea de personaje
monstruoase, mecanomorfe, primejdioase, gen Stamate, Ismail, Turnavitu, Emil Gayk, Bufty,
Algazy, Grummer, Cotadi etc. Dramaturgul Eugen Ionescu îl considera pe Urmuz un
precursor al „tragediei limbajului”, dar preia în teatrul absurdului pe care îl publică, anumite
111
tehnici, aparent hilare de construcţie a personajelor, de bufonerie, aşezate pe un fond tragic

prin care evidenţiază lipsa de comunicare interumană, rolul hazardului în existenţa omului
modern, solitudinea fiinţei într-o lume excesiv tehnicizată, în care sinele este supus unei
disoluţii permanente, unei lipse de idealuri. „Dintre români, Urmuz a împins la extrem cel
dintâi această latură a ludicului, procedând în paginile sale bizare, la un asemenea travaliu
critic-demascator; mecanismele limbajului, ticurile şi clişeele expresiei susţin la el o comedie
1
a literaturii, sfârşind, cum s-a spus, într-o adevărată apocalipsă”. În teoria literaturii
universale, mai ales în critica literară americană, se discută astăzi tot mai frecvent despre arta
şi literatura minimalistă, înţelese doar ca valori estetice şi raportate la criza de timp a omului
contemporan, dornic să fie părtaş la creaţie şi să se împărtăşească din sacralitate, percepută ca
trăire estetică, chiar dacă această trăire este doar de natură literară sau plastică, el, omul,
încercând astfel să refacă legătura pierdută cu Dumnezeirea. Înţelegând astfel ideea
minimalismului, am descoperit între lucrările poetului Gheorghe Pituţ şi un roman de acest
tip, neglijat de marea parte a criticii literare a vremii, amintit doar vag, ori trecut sub tăcere de
altă parte. Există, desigur, numeroase motive, dar cel mai puternic, era, credem, cel legat de
cenzura comunistă, iar asocierea unui poet român cu idealurile unor scriitori americani în
acele vremuri l-ar fi catalogat pe acesta drept reacţionar şi anticomunist, aspecte considerate
penale sub dictatura ceauşistă.
Ce este un roman minimalist dacă nu o lucrare epică de dimensiuni restrânse, de tipul

2
celei scrise în perioada 1-5 februarie 1947 de Vasile Voiculescu intitulată Iubire magică.
Structura acestei proze scurte este alcătuită din cinci capitole, iar subtitlul Un sâmbure de
roman vine în sprijinul nostru pentru a face încadrarea ei la specia roman minimalist, chiar
dacă nu depăşeşte 100 de pagini. Proza lui Pituţ, Oficiul Universal (un micro-roman) şi Iubire
magică (un sâmbure de roman) a lui Vasile Voiculescu au trăsături comune, privitoare la
încadrarea tematică, dimensiuni, conflicte, complexitate a construcţiei personajelor, tehnici
narative moderne, alternanţa planurilor narative, dorinţa lectorului de a şti ce s-a întâmplat
mai departe, care poate genera continuarea destinului personajelor de către cititor. Înţelegem,
1
Ion Pop, Atitudini ludice în mişcarea de avangardă, în vol. Jocul poeziei, Ed. Casa Cărţii de Stiinţă, Cluj-
Napoca, 2006, p.72.
2
Vasile Voiculescu, Iubire magică, în vol. Vasile Voiculescu, Integrala prozei litarare, ediţie îngrijită,
prefaţă şi cronologie de Roxana Sorescu, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1998, pp. 179-196.
112
aşadar, prin roman minimalist: 1. O operă epică de factură neomodernistă, (postmodernistă,

expresionistă), cu o problematică actuală şi adresată unor indivizi tineri în spirit. 2.
Complexitatea personajului protagonist să ilustreze cu verosimilitate o persoană din lumea în
care trăim. 3. Personajele să fie în număr de cinci, poate şase (se mai nasc şi copii cu şase
degete), ca să accentuăm ideea de alteritate; acestea să parcurgă cicluri în dinamica lor, fie ca
o întoarcere lentă, spre origini, fie ca o aplecare asupra sinelui. 4. Opera să spargă tiparele şi
să iasă din sistemul standard prin tehnici stilistice ale absurdului, greotescului, banalului,
sublimului şi/ sau simplicităţii. 5. Autorul să aibă o atitudine decentă faţă de cititor, să nu-l
supere, să nu-l obosească, ci să-i faciliteze descoperirea unui univers nou, a unui ideal, a unei
situaţii verosimile, aparte, totuşi, pentru ca lectorul să întregească lucrarea. 6. Textele generate
de cititori vor avea un caracter omogen, bazat pe temă, structură, limbă, timp al istoriei şi al
discursului. 7. Planurile narative interior - exterior se vor intersecta, rezultând un proces de
socializare şi de interdependenţă, ştergând distanţele dintre subiect şi obiect. 8. Romanul
minimalist va arăta relaţia dintre eul creator (subiect) şi obiectele ori semnele lumii pe care o
propune prin: spontaneitate, contemplaţie, revelaţie, extaz fizic, permiţând cititorului să
întregească lucrarea, reconstruind textul, deconstruindu-l în infinite variante. 9. Având
perfecţiunea unui „haiku” în proză, romanul minimalist abordează libertatea, frumuseţea,
universalitatea, natura, iubirea, ca trăsături ale unei noi estetici. 10. Romanul minimalist va
reda trăiri adevărate, transmiţând o „lege”, o învăţătură care va influenţa viaţa indivizilor în
sens pozitiv, redând încrederea în sine.
Vorbind despre volumul Fum, din care face parte şi acest roman minimalist, de factură
expresionistă, criticul Paul Dugneanu făcea următoarea afirmaţie, de o profunzime
nemaiîntâlnită la alţi critici, despre opera epică la care facem referire: „Oficiul Universal,
amplu text ce închide volumul, despre care s-a spus că ar fi un poem în proză, este mai
degrabă o parabolă expresionist - kafkiană - având în vedere şi restricţiile ideologice ale
3
epocii - despre o lume în derută şi un spaţiu piranesian , dar şi dorinţa, speranţa în libertate.
Ip, străinul, oamenii, Oficiul Universal sunt simboluri categoriale, aşa cum sunt de pildă, Josef
K, funcţionarii, tribunalul în Procesul lui Kafka. Diferenţa constă în finalitatea semnificaţiei.
Dacă în romanul menţionat, focalizarea este orientată asupra manifestării absurdului ca un
4
mecanism implacabil, în textul lui Pituţ sensul este al unei posibile ieşiri din labirint...”
Romanul lui Pituţ este asemănat de critica literară cu operele lui Kafka datorită temei
pe care o propune: solitudinea fiinţei într-o lume bolnavă şi absurdă. Personajul principal, Ip,
este martorul unei scene oribile de suicid şi nu găseşte o cale de ieşire din hăţişurile
subconştientului pentru a scăpa de coşmarul imaginii care îl obsedează: un picior retezat de
roţile trenului care încă mai merge pe peronul gării…Prezentarea eroului se face direct, prin
tehnica portretului: “Ip era un tânăr, aşa credea oricine l-ar fi văzut, aparent monumental
datorită înălţimii lui, dar mai ales din cauza unui aer distins ce-l însoţea continuu- avea o
căutătură iscoditoare alternând cu lenea de a privi, atât de comunicativă încât părea să
spună că el ştie aproape totul şi orice efort în plus n-ar face decât să-l obosească în mod
3
Notă: Giovanni Battista Piranesi (1720-1778), arhitect, critic de artă şi gravor italian, recunoscut pentru seria
de gravuri reprezentând scene fantastice ale unor locuri dominate de chinuri şi fantasme terifiante, denumite
Carcerele, realizate în perioada 1745-1761.
4
Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ- devenirea poetică, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008, p. 76.
113
gratuit, avea o claie de păr şi purta, nu din nonconformism- ci din comoditate o barbă
neîngrijită cum de altfel era şi îmbrăcămintea sa largă, în care se ghicea un trup firav,
scheletic aproape, ceea ce risipea rapid din conştiinţa interlocutorilor săi imaginea unui om
puternic, fără să le îngăduie însă a nu recunoaşte că în faţa lor se afla o fiinţă absolut rară,
profund înzestrată intelectual. Ip acceptase o vreme să poarte ochelari pentru a evita
5
oboseala prea accentuată din timpul lecturilor” (pp. 78-79).
Din detaliile crochiului realizat de către autor, deducem câteva trăsături morale: aerul
distins al tânărului Ip sugerează cultura sa, privirea iscoditoare şi comunicativă demonstrează
inteligenţa, barba neîngrijită sugerează aspectul boem al artistului, trupul firav şi scheletic
arată asceza şi lipsa preocupărilor pentru hrană şi aspect fizic. Cu toate acestea, autorul
accentuează monumentalitatea înălţimii tânărului Ip, aspectul său general de „fiinţă absolut
6
rară, profund înzestrată intelectual”. Dar valoarea portretului dobândeşte gradul
universalităţii, nereuşind să reproducă acel „individuum ineffabile” de care vorbea Benedetto
Croce, căci validarea estetică a unei opere are ca primă instanţă sentimentul, abia apoi
raţiunea, aceasta este o validare bazată pe judecata estetică şi de gust, prin plăcerea de ordin
estetic pe care privitorul (cititorul) o simte. Portretul este prin urmare o lucrare valoroasă în
7
măsura în care „culege suflul pur al vieţii în idealitatea ei”. Structura compoziţională a
textului se desfăşoară pe două planuri narative: unul are drept cronotop trenul şi peronul gării,
vagoanele ori culoarul dintre vagoane, iar al doilea plan se derulează în casa Infirmei, în
curtea ei, unde tropăie un cal în fiecare noapte. Megacentrul acestor cronotopi se prefigurează
din Oficiul Universal, un simbol al călătoriei spre marea trecere, unde fiinţele se aşează la
5
Gheorghe Pituţ, Oficiul Universal în vol. Fum Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, pp.78-79.
6
Gheorghe Pituţ, OficiulUniversal, în vol. Fum, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 79.
7
Benedetto Croce, Estetica in nuce, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 192.
114
rând într-o ordine perfectă, fără voinţă şi fără înţelegerea rostului acestei cozi uriaşe de
oameni, la care unii îşi permit să intre în faţă. Acest cronotop, Oficiul, reprezintă în planul real
o posibilă coadă la unt, lapte, carne, ouă, ulei, făină din vremea ceauşistă, când aceste
alimente se dădeau pe raţie ca în timpul războiului... Aluzia prea directă la cozile
interminabile unde fiinţa umană devenea brută, unde legea celui mai puternic era pe deplin
stăpână, a fost cauza cea mai probabilă a trecerii sub tăcere a acestei scrieri a lui Pituţ, care
surprinde astăzi prin modernitate şi prin realizare a unui univers în disoluţie, cauzat de
ipostaza umilitoare a fiinţei umane sub regimul comunist, obligată să se aşeze la coadă pentru
a procura hrana cea de toate zilele, atât de necesară familiei. Aberaţie şi absurditate, înjosire şi
degradare sunt termenii care pot caracteriza succint perioada aceea neagră a istoriei, iar
8
Gheorghe Pituţ surprinde mult mai bine decât alţi autori epici această stare de lucruri.
Trecutul spre care ne dirijează privirea intenţiile autorului poate fi înţeles ca un

cronotop suprapus: de o parte ceea ce evocă numele eroului, iar de altă parte faptele relatate în
discursul epic. Dar: „Trecutul nu poate fi schimbat; el este un dat obiectiv care a fost. Dar
poate fi schimbată imaginea actuală despre acest trecut, iar dacă imaginea cea nouă se apropie
9
mai mult de adevăr, atunci efortul este binevenit.” Autorul alternează planurile narative prin
certe tehnici postmoderniste de colaj şi ingambament, prin naratorul obiectiv care se
înlocuieşte cu cel subiectiv, necreditabil, prin construcţia personajului principal, tipul
artistului intelectual, umanist, preocupat de lectură, trăind după nişte norme morale foarte
8
Notă : Ana Blandiana are o proză cu acţiune similară ; un personaj care stă la cozi interminabile, în vol.
Imitaţie de coşmar, Ed. Du style, Bucureşti, 1995.
9
Ioan -Aurel Pop, Cuvânt preliminar, în vol. Istoria Transilvaniei, coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Thomas
Nagler, Ed. Institutului Cultural Român, Cluj- Napoca, 2003, p. 10.
115
înalte, cu un acut simţ al justiţiei, caritabil şi onest, inteligent peste medie, sensibil şi generos,
un adevărat model de existenţă umană.
Personajele sunt simboluri care gravitează în jurul eroului principal, artistul, într-o
succesiune scenografică, amintind de operele dramatice. Dialogurile şi monologurile acestora
se derulează într-o viziune cinematografică, de multe ori panoramică. Prima etapă a evoluţiei
personajului se desfăşoară în tren. Descrierile amintesc de vremurile de bejanie ale românilor,
obligaţi de atâtea ori să fugă din faţa cotropitorilor străini, masele de oameni se duc în neştire
ca o turmă spre prăpastie. Privită din această perspectivă, naraţiunea are valoare de parabolă
biblică, iar personajul Ip este inocentul cu suflet pur, aşa cum ar trebui să fie orice artist,
bolnav doar de melancolie. Sinuciderea tânărului cu vesta albă din tren este un şoc prin care
Ip se trezeşte din visare, într-un prim contact dur cu realitatea ce devine obsesivă pentru o
fiinţă atât de sensibilă cum este el. Fata din tren şi Celălalt, care se aruncă sub tren, nu
reprezintă altceva decât dedublări ale sinelui personajului-artist.
La casa Infirmei, după ce află stând la coadă în Oficiu că undeva s-a făcut o mare
nedreptate, Ip se sperie de fiinţa bizară pe care o descoperă sub patul său: Alma, „o făptură
nefiresc de lungă, nici nu întoarse capul spre Ip, arăta ca o figurină de ceară, mâinile erau
singurele elemente care garantau că ai în faţa ochilor o fiinţă vie, încolo întreaga atitudine a
corpului ei părea a unei moarte cu ochii larg deschişi, iar mâinile care se mişcau febril
exprimau parcă un fel de refuz al oricărui ajutor şi de apărare totodată a trupului acela
10
privat de viaţă”, cu oasele moi (această maladie era frecventă după al doilea război
mondial, ca o consecinţă a radiaţiilor de la Hiroşima şi Nagasaki), care nu poate ieşi din cuşca
ce-i servea drept scaun pentru handicapaţi, unde mama ei, (o paralitică ce are deficienţe foarte
mari la mers; umbla cu cârje sub ambele braţe) o ţinea pe „fata mea, Alma, drăgălaşa de ea
11
are oasele moi şi s- a obişnuit de cincisprezece ani, nu vrea să stea decât acolo” şi pe care
o anunţa despre nevoile sale prin sunetul unui clopoţel. Cuşca are o formă de sicriu, cu un fel
de capac, sub care se afla: „o ladă cu trei orificii destul de mari şi rotunde, printr-unul era
petrecută o sfoară (...) şi se termina într-un cârlig sudat pe un clopoţel, o altă ramură a sforii
12
se întindea pe covor şi pe sub uşa care dădea în hol”, cu vedere spre public. Alma era o
fiinţă himerică lipsită de consistenţă, un humanoid legumă, redus la stadiul târâtoarelor, cu un
limbaj primitiv, evident, în imposibilitate de a acţiona, iar maică-sa cu puteri limitate de
handicapul propriu, se străduia să nu-i ofere decât ceea ce putea să-i asigure prin puţinele ei
forţe, ca să vegeteze în continuare liniştită, deoarece nu ne putem dori ceva pe care nici măcar
imaginaţia noastră nu îl creează, pe care nu l-am văzut, despre care nu am auzit.
Cuprins de un elan de generozitate, Ip comandă pentru fiinţa care se numea Alma o
orchestră care să vină şi să-i cânte la fereastră, necontenit, până la amiază, când constatăm că
au obosit instrumentiştii. La plecare, aceştia cer plata pentru serviciul prestat, dar Ip le oferă
doar o semnătură pe baza cărei vor primi banii prin poştă, direct acasă. Tânărul este convins
că are în valiza de sub pernă o mare sumă de bani şi chiar începe să le poarte de grijă,
dormind cu ei sub cap, îmbrăţişând valiza din când în când, atitudini tipice de avar, dar nu îl
putem încadra în tipul acesta de personaje, deoarece nu doreşte să-i aibă pentru sine, ci pentru
10
Gheorghe Pituţ, Oficiul Universal, în vol. Fum, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 112.
11
Ibidem, p. 111.
12
Ibidem, p. 112.
116
fiinţele neajutorate pe care le întâlneşte în călătoria sa: Celălalt, Fata din tren, Infirma, Alma,
copilul care stă cu mama lui la coada din faţa Oficiului etc.
Firul naraţiunii se împleteşte cu descrierea, una de tip obiectiv şi realist la început,
subiectiv mai târziu, cu tendinţe realist-naturaliste, mai ales în prezentarea Infirmei şi a fiicei
sale Alma, personaje care amintesc de eroii Hortensiei Papadat- Bengescu din ciclul
Hallippilor, cum ar fi: Sia, gemenii Hallippa, Maxenţiu. Cazul patologic aduce cu sine
comportamentul straniu al personajelor, lumea pe care o creează autorul este una damnată,
suferinţa şi neputinţa fiind singurele coordonate existenţiale pe care gravitează eroii săi în
acest roman minimalist.
Sănătos în aparenţă, înalt, cu alură de artist, Ip intră în contrast izbitor cu toate
personajele marcate fizic de boală, dar suferă de altruism şi generozitate excesivă, având el
însuşi frecvente stări de leşin, fiind marcat de emblema sa de bun samaritean pe care i-o aplică
ceilalţi şi pe care şi-o însuşeşte în totalitate, trăind pentru ceilalţi, visând cu ei, împărţind cu ei
toate bunurile sale, chiar şi viaţa, din dorinţa de se putea bucura şi ei de câteva clipe de
fericire... Sacrificiul tânărului este creat după un model cristic, bazat pe iubirea de oameni, ca
o formă de ascultare a uneia din cele mai importante porunci ale Decalogului. Aura de
sanctitate pluteşte ca un halou în jurul acestui personaj visător şi raissonneur. Misterul şi
moralitatea încununează esenţa lui Ip (numele personajului este identic unui topos rural
românesc din Transilvania, unde trupele hortiste au masacrat fără milă 6000 de români în
13
perioada 1940-1944), acest ipochimen ce se dăruie altora, fără nici o pretenţie de răsplată,
decât dorinţa sa de a face bine.Oficiul are tavanul înalt şi spart pe care se proiectează „umbra
unui trup crucificat”, iar pe alocuri „lipsea pe mari porţiuni ale Oficiului, încât după ce se
14
întuneca puteai să vezi cerul plin de lumini străine şi îndepărtate”. În mijlocul „unei mulţimi
nesfârşite de oameni, în care se văzu încadrat şi el” se auzeau ţipete, iar „o femeie ţinea un
copil cu o mutră deja îmbătrânită în braţe”; deranjat de „o mână păroasă”, acesta „începu s-o
lovească şi să-i smulgă părul”; din când în când „toţi se molipseau de entuziasm şi toţi strigau
15
ura într-un singur glas, aprobând astfel destinul lor comun, răbdător în drum spre Oficiu”.
Mulţimea era pestriţă, solicitanţii aparţineau celor mai diverse categorii: „politicieni, pârâtori,
nemulţumiţi, harnici, proşti, geniali, imbecili, avangardişti, schizofrenici, negustori,
16
tradiţionalişti, învăţaţi, leneşi, cosmopoliţi, înţelepţi şi singuratici.” Toţi aceştia strigau
„ura”, din ins în ins ca un ecou molipsitor, dovadă a diversităţii persoanelor care se adunau la
mitinguri, defilări şi cozi interminabile pe vremea comuniştilor, care aşteptau ani în şir să li se
facă dreptate, devenind toţi „o colectivitate cu acelaşi scop, adică puşi să meargă orbeşte pe
17
un drum dinainte stabilit”.
Aici aude Ip pentru prima dată povestindu-se despre Străin, „un om încă tânăr cu părul
18
negru şi ochii verzi” , cum s-a insinuat în familia unui domn la ieşirea din restaurant, cum a
pus stăpînire pe o cameră şi n-a mai plecat de pe capul lor pînă când au murit.Tânărul vrea să
13
Notă: Vezi: Anton Lixăndroiu, America e doar soţia mea, pe când România e mama. De mamă nu poţi
divorţa niciodată, în lucrarea: Artur Silvestri, Cuvinte pentru urmaşi, vol. II, Ed. Cartpthia Press, Bucureşti,
2007, pp. 29-32.
14
Gheorghe Pituţ, Oficiul Universal, în vol. Fum, Ed. Eminescu, 1971, Bucureşti, p. 75.
15
Ibidem, p. 76.
16
Ibidem, p. 76.
17
Ibidem, p. 79.
18
Ibidem, p. 80.
117
îl vadă pe fratele Infirmei, dar când află că a murit, se trezeşte asaltat de diverse persoane cu
adrese şi numere de telefon pentru a veni să înnopteze la ei, deoarece părea un tânăr educat,
inofensiv şi cunoscător al câtorva limbi străine, cu toate că un aer de superioritate îi încadra
fruntea ca o aură, avea un zâmbet jignitor şi ironic în colţul gurii. Memoria involuntară
acţionează asupra lui Ip în aceste momente; el vede un copil răutăcios călătorind cu mama lui
în trenul de clasa a III-a, care nu voia să împartă cu ea ciocolata pe care o avea în mână, dar
lui îi dăruieşte cu amândouă mâinile o bucată de ciocolată... Oniricul intervine în naraţiune,
autorul proiectează un flash-back: „se văzu împreună cu copilul într-un lan de maci, faţă în
faţă cu o câmpie, la o anumită distanţă unul de altul, lăsându-se mereu urmărit de copilul care
venea spre el cu un braţ de flori în timp ce Ip se afunda tot mai mult în lan până când... o auzi
pe maică-sa îngânând niste scuze şi-l văzu pe copil întinzându-i cu amândouă mâinile o
19
bucată de ciocolată...” . Descrierea locuinţei Infirmei constituie un cronotop al romanului:
„O curte enormă cu o groapă de apă în fund lângă un gard aplecat, un camion fără roţi, plin de
rugină aşezat pe patru pietre sub un şopron unde se mai afla o căruţă cu fân şi un cal înalt,
slăbănog făcea cu capul da, mereu da, da, da şi mai spre clădirea în care el locuia la subsol era
o latrină unde se furişa zilnic cu o pungă plină de mărunţiş, se apleca peste deschizătura
rotundă din scânduri şi lua bănuţ cu bănuţ, dedesubt era un întuneric desăvârşit, şi-i slobozea
pe rând, îi plăcea să audă plescăitul acela când micile monede întâlneau capătul întunericului
şi asta dura mult, nu se mai sătura să asculte şi pe urmă se ridica trecând atent peste locul unde
lipsea o scândură şi fugea bucuros spre locuinţa lui unde pe un coridor strâmt erau înşirate
perechi de cizme înalte din care scoteau capetele nişte şobolani şi el căuta repede ghemotoace
şi zdrenţe şi le înfunda bine de tot după care intra în cameră, se urca într-un pat înalt şi aştepta
20
fericit să vină mama să-l găsească stând cuminte acolo”. Memoria involuntară aduce în
planul epic momentul copilăriei, clipele memorabile ce sugerează dispreţul vădit faţă de orice
bogăţie, faţă de aspectele mercantile ale existenţei dovedite prin aruncarea banilor în latrină.
Acest cronotop insolit îl găsim şi la contemporanul său, Dumitru Radu Popescu în

microromanul (tot un roman minimalist, în opinia noastră) acestuia intitulat: Duios Anastasia
trecea: „Domnilor şi doamnelor, vedeţi dumneavoastră, Anastasia era mică de statură, îşi zise
Costaiche. Ce ştiu eu ce s-a întâmplat? Poate unii, ca s-o compromită, când ea a mers acolo, la
closet, scuzaţi-mi expresia, i-au tras o scândură şi ea a căzut. Să râdă lumea de ea şi să n-o mai
ia în serios. Că de Stoicovici au râs până s-au, scuzaţi-mi expresia, pe ei. Şi poate au uitat de
ea? Dumnezeu ştie. Ea plecase de mult şi eu eram la priveghi. Sau poate a căzut singură,
Dumnezeu ştie, era noapte. Ea era scundă, Anastasia, scundă, aşa că, aşa că Anastasia,
înţelegeţi, doamnelor şi domnilor, Anastasia, în groapa aceea foarte adâncă, foarte adâncă în
21
groapa aceea, ea fiind scundă...” Funcţia cronotopului este total diferită în romanul lui Pituţ,
faţă de conotaţiile acestuia din opera lui D. R. Popescu. Învăţătoarea Anastasia se opune
batjocoririi unor morţi sârbi care aveau relaţii de veacuri cu românii din zonă, ei trecând
adesea Dunărea în satele româneşti. În opera amintită ea este întruchiparea unei Antigone
moderne, se revoltă împotriva fasciştilor ocupanţi, cerându-le să respecte morţii, indiferent de
naţionalitatea acestora, dar şi contra celor din neamul ei care erau trădători şi se vindeau pe
19
Ibidem, p. 87.
20
Ibidem, pp. 89-90.
21
D.R. Popescu, Duios Anastasia trecea, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1968, pp. 119-120.
118
nimic, doar-doar vor fi priviţi cu oarecare bunăvoinţă de către asupritori, în faţa cărora se
târăsc în genunchi. Demnitatea Anastasiei nu-i permite să cadă în genunchi, ea preferă
moartea; chiar dacă are loc într-un spaţiu impur, sufletul său nu este atins de impurităţile
latrinei, viziunile premergătoare morţii confirmă acest argument; ea o vede pe Cătărina, vede
nunţile sârbilor cu fetele din sat pe gheaţa Dunării, îi vede pe cei o sută care trecuseră legaţi
de cozile cailor, peştii verzi care-i trec prin faţa ochilor, totul într-un vârtej de lumină, îl aude
pe Emil în camera alăturată cum geme de durere, dar nici asta nu o determină să ceară iertare
fasciştilor, considerând că morţii merită respectul celor vii, aşa cum spun legile nescrise ale
omenirii.
În Oficiul Universal, copilul Ip (prin memoria involuntară tânărul se refugiază în
perioada vârstei fragede) are o atitudine sfidătoare faţă de bani, cauză a neajunsurilor sau a
abundenţei, în funcţie de absenţa ori prezenţa lor. Naratorul trece la relatarea subiectivă, scena
cu şobolanii care ies din cizme pare de coşmar, dar în timpul refugiului la Braşov, autorul
însuşi a trăit astfel de clipe care pot să-ţi marcheze psihic existenţa dacă nu găseşti un mod de
refulare. Dimensiunea modernă a romanului se susţine epic prin tehnica analizei psihologice,
unde autorul introduce monologul interior şi aduce memoria involuntară prin metoda flash-
backului, astfel că eroul retrăieşte momente de calmă fericire sau de emoţie intensă care
accentuează suspansul, şi generează empatia lectorului. Dovadă stau câteva secvenţe narative
ori descriptive de mare forţă: „... era demult copil şi trecea printr-o pădure, din stânga şi din
dreapta lui apăruseră doi lupi, aveau gurile deschise larg şi limbile scoase, dar înainte cu o
miime de secundă, Ip apucase el mai întâi să-i vadă, pentru că de s-ar fi întâmplat invers, cu
siguranţă că n-ar mai fi avut glasul care l-a ajutat atunci să ţipe şi să emită nişte sunete care lui
i se păreau cu totul bărbăteşti şi îndrăzneţe fiindcă lupii, după ce s-au uitat unul la altul şi apoi
22
la Ip, au luat-o la goană”. O altă secvenţă narativă de mare forţă sugestivă poate fi
identificată în fragmentul următor: „... şi eram lângă o apă mai mulţi copii, ne scăldam şi
zvârleam pietricele cu praştia, o piatră m-a nimerit tocmai pe mine în ceafă, copilul care mă
lovise a fugit îngrozit spre mine, eu tocmai cădeam lângă un trunchi de salcie, când mi-am
revenit, un om îl ţinea de picioare cu capul în jos pe copilul care mă lovise, cred că se înecase,
avea ochii tulburi, luminile abia mai pâlpâiau în ei, i-am pus în mâna dreaptă praştia şi
23
pietricelele mele rotunde...”
Memoria involuntară declanşează, ca la Proust, retrăirea unor sentimente din cea mai
fragedă vârstă a copilăriei, pierdute în subconştient însă impregnate cu fapte şi întâmplări de
viaţă reală, trăite de către autor, după cum am aflat de la fratele poetului, preotul ortodox Ioan
24
Pituţ din Beiuş cu prilejul unui interviu referitor la viaţa poetului. Ca şi în lirica lui Pituţ, şi
în această operă epică, romanul minimalist, întâlnim motivul oniric, sub două aspecte
perceptibile: reveria şi visul din vis, rezultate din proiecţii ale subconştientului în universul
creaţiei epice a autorului. De aici rezultă o altă trăsătură a stilului naraţiunii: subiectivitatea,
deoarece personajul principal devine şi narator, simbolizând un alter ego al autorului însuşi.
Până şi relatarea evenimentelor se face în acest caz la persoana I, altă marcă a subiectivităţii
stilului naraţiunii. Discursul se personalizează, personajul se apropie de lector prin
22
Gheorghe Pituţ, Oficiul Universal, vol. Fum, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 157.
23
Ibidem, p. 158.
24
Maria Vaida, Interviu cu părintele Ioan Pituţ, fratele poetului, în Oraşul, an II, nr 1, p. 48.
119
confesiunile unui monolog interior, un aspect al analizei psihologice, marcată invariabil de

subiectivitate.
Dacă reveria este o metodă de liniştire a spiritelor în spaţiul romanesc, o tehnică de
echilibrare a balanţei epice, visul din vis declanşează deliruri coşmareşti, pornind de la o
simplă idee cum ar fi aşteptarea. „... era iarnă când tatăl meu pleca de- acasă, eu stăteam la
geam de cum se însera şi mama făcea paturile, dincolo de oraş pe câmp erau gropi mari
nivelate de zăpadă, tata nu umbla niciodată pe cărări cunoscute, îmi spunea de o cărare prin
munţi întunecoşi pe unde nu mai trecea nimeni dintre oameni, decât el şi fiarele, ceaţă cât mai
groasă, abia să-ţi vezi mâna, aşa-mi place, spunea tatăl meu, şi-l aşteptam până târziu, poate
că nici nu mai avea cum să vină, era căzut într-o groapă ascunsă de zăpadă şi sus colo în aer
mai era un om care nu voia să-i întindă mâna, râdea şi împingea peste el şi mai multă zăpadă
şi-l părăsea acolo, tata mă striga desigur pe mine şi şi pe mama şi pe fraţii lui morţi şi noi toţi
eram departe, apoi lângă groapa tatălui meu se oprea un animal negru care scobea cu labele
până putea să-l apuce de o mână cu gura şi după aceea îl mânca încet şi mâine când se va face
ziuă va veni un om cu cizmele lui în care picioarele vor fi albe şi îngheţate şi-o să le pună aici
la geam, un câine va lătra jalnic în lanţ, îl aud cum latră chiar acum, tata a intrat în casă, eu mă
îndepărtez cu lacrimi în ochi de la geam şi de fericire nu mai vreau să vorbesc nimic, mă
25
acopăr pe cap, nu se mai vede nimic, absolut nimic...” Sesizăm aici un cronotop de natură
onirică; visul din reverie, generat de spaima copilului că tatăl său ar fi putut cădea pradă
fiarelor sălbatice. Cronotopul oniric permite derularea unui subtil joc cu timpul, deschizând
accesul la timpul mitic şi, implicit, la spaţiul mitic. „Nicăieri ca în creaţie şi vis, jocul cu
timpul nu se desfăşoară cu efecte mai surprinzătoare. Pentru a accede la timpul mitic (şi,
imediat, la spaţiul mitic), se face apel la oniric, element asociat cu diverse imagini
semnificative, care sugerează accesul uman la construcţie, creaţie, proiecţie: cartea,
26
scrisoarea, tabloul, statuia, doma, peştera, casa, palatul.” Imaginea citată anterior din
scrierea lui Pituţ, debutează ca un incipit de basm românesc: era iarnă când..., formulă iniţială
menită să proiecteze acţiunea în timpul primordial, adusă de autor cu tehnici de colaj specific
postmoderne în prezentul istoriei discursului. Toposul implicat este unul sălbatic, venit parcă
din anistorie: „dincolo de oraş,... pe o cărare prin munţi întunecoşi..căzut într-o groapă
ascunsă de zăpadă... lângă groapa tatălui meu se oprea un animal negru...”, care, împreună
cu timpul primordial configurează cronotopul oniric, cu viziuni coşmareşti, ce se termină în
final cu un happy end: „eu mă îndepărtez cu lacrimi în ochi de la geam şi de fericire nu mai
27
vreau să vorbesc nimic, mă acopăr pe cap, nu se mai vede nimic, absolut nimic...” Ca în
poveste, viteazul se întoarce printre ai săi şi trăiesc apoi fericiţi mai departe. Gestul acoperirii
pe cap trădează inocenţa copilului, dar şi puternica emoţie cauzată de întoarcerea tatălui de la
pădure, în miez de iarnă, fereastra este simbolul despărţirii celor două lumi: una interioară, a
siguranţei şi ocrotirii, casa părintească; alta a pericolelor, a nesiguranţei, exterioară şi
delimitată de muntii întunecoşi peste care pluteşte ceaţa groasă, „abia să-ţi vezi mâna”, simbol
al rătăcirii prin labirintul cărărilor „niciodată cunoscute”.
Dacă întâmplările ce se derulează în roman sunt absurde, nu acelaşi lucru se poate
spune despre personaje, deoarece ele sunt purtătoare de simboluri universale. Ip este
25
Gheorghe Pituţ, Oficiul universal, în vol. Fum, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 157.
26
Ovidiu Moceanu, Visul şi literatura, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, p. 67.
27
Gheorghe Pituţ, Oficiul universal, în vol. Fum, Ed. Eminescu, Bucureşti,1971, p. 158.
120
personajul pozitiv, hipersensibil şi blând, eroul generos care asemeni vestitului hidalgo ar dori
să păstreze valorile perene, dar se loveşte de incapacitatea semenilor de a-l înţelege, de
gândirea lor obtuză şi superficială care nu deosebeşte aparenţa de esenţă. Oamenii nu văd că
Străinul calcă pe cadavre, el simbolizând aici pe zeul Thanatos. În planul real, acest Străin
poate fi un personaj sus-pus, al nomenclaturii comuniste, care deţine puterea prin omniscienţă
şi omnipotenţă de natură demonică; el nu este răspunzător de faptele sale, ci condamnă fără a
judeca, împuşcă fără remuşcări, îşi însuşeşte bunurile altora fără ca cineva să i se poată
împotrivi. Singurul care îl recunoaşte în esenţa sa inumană pe individul malefic numit
Străinul, este Ip. Se pot face nişte asemănări între romanul lui Pituţ şi Maestrul şi Margareta
al scriitorului rus Mihail Bulgakov. Modalităţile de construcţie ale personajului numit
Străinul, puterile sale supranaturale, modul cum convinge prin capacitatea de persuasiune,
lipsa oricărui sentiment de omenie, sunt doar câteva trăsături comune celor două personaje.
Infirma semnifică fiinţa umană în determinismul său existenţial, cu puterile limitate şi
care se dăruia cu abnegaţie fiicei sale Alma, cea cu oasele moi. Prin aceste personaje bolnave
fizic, autorul sugerează o lume în declin, în care cei lipsiţi de puteri sunt de fapt cei mai
verticali şi bogaţi din punct de vedere spiritual, pe când cei sănătoşi se îmbolnăvesc psihic,
ajungând până la suicid precum tânărul cu vesta albă din tren, la pierderea identităţii prin
prosternare la uşa Oficiului Universal, la disoluţie a fiinţei până la risipirea ei în Neant.
Motivul central în romanul acesta este boala, o boală fără leac, acceptată de către indivizi ca
pe un dat firesc, deşi depăşeşte cu mult limitele firescului. Ip are puterea de a-i ajuta pe cei
bolnavi, el nu se lasă contaminat de răutatea din jur, ci rămâne mereu bunul samaritean,
încearcă să-l deconspire pe Străin, însă nu este luat în seamă, deşi faptele acestuia erau
abominabile.
O temă complementară a operei o formează alteritatea, raportarea permanentă la
celălalt, văzut ca un alter ori ca un alter ego al autorului. Este vorba de fapt despre modul în
care observatorul (autorul ori cititorul) se vede pe sine, şi, în sine, pe ceilalţi, problemă pe care
o tratează de prin anii 50-60 marile şcoli de teorie a literaturii din lume, cea franceză şi cea
americană, din discuţiile cărora s-a ivit imagologia. Subscriem afirmaţiilor criticului Mircea
Muthu, care spunea că „... imagologia se edifică pe combinaţia a două elemente diferite,
anume imaginea pe care observatorul [id est, cititorul] şi-o face despre celălalt şi, concomitent
ori succesiv, imaginea pe care acelaşi observator şi-o face despre sine însuşi. Este vorba mai
precis despre aşa numita imagotipie, adică imaginea celuilalt la care se adaugă imaginea
28
sinelui”. Acest aspect, dar şi altele de aceeaşi importanţă, sporesc modernitatea romanului,
prin îmbogăţirea tematică, prin diversitatea imagologică şi prin atingerea unor elemente reale
trecute voit în negura uitării de politica comunistă, precum boala, paralizia, suicidul,
handicapul. Societatea românească nu a fost lipsită de aceste situaţii, doar că erau tabu, nu se
putea vorbi despre ele, cu atât mai mult în deceniul opt al comunismului românesc, perioadă
în care apare romanul lui Pituţ. Alt aspect al modernismului la proza lui Gheorghe Pituţ îl
constituie finalul romanului, un final deschis, ce oferă lectorului multiple posibilităţi de
interpretare, de continuare a destinului unor personaje, aşa încât sfârşitul lecturii nu înseamnă
neapărat sfârşitul acţiunii, destinul personajelor trece în grija lectorilor, iar
28
Mircea Muthu, Comparatismul în trei ipostaze, în vol. Balcanologie, II, Ed. Fundaţia Culturală Libra,
Bucureşti, 2004, p. 39.
121
posibilităţile se multiplică, ei putând să-şi imagineze alte situaţii pentru personajele

romanului. Cu siguranţă, lectorii vor învăţa o lecţie despre moralitate, alteritate, caritate şi
omenie de la tânărul Ip, artistul intelectual preocupat de soarta semenilor, cu toate că el însuşi
era bolnav de prea multă sensibilitate, având adesea stări de leşin inexplicabile.
Analizând critic şi în profunzime personajul Chiril Merişor din romanul Galeria cu
29
viţă sălbatică al prozatorului Constantin Ţoiu, un tip al intelectualului „reacţionar” din
perspectiva anchetatorului, dar şi ideea sa de sinucidere, am descoperit în scrierile Lianei
Cozea următoarea afirmaţie: „Se desprinde intenţia clară a prozatorului de a fixa, într-o
relatare defel clasică, destinul ingrat al intelectualului onest în evoluţia realului, din prezent
30
spre viitor, în momentele de restrişte ale deceniului al şaselea din secolul trecut” . Am
îndrăzni să afirmăm că acest „destin ingrat” reprezintă un alt conotop al romanului, direct
legat de personajul Ip, cel construit din multiplicarea eurilor naratorului, personaj de tip
intelectual, ce are rezonanţe clare în România comunistă a secolului trecut. Afirmaţia
criticului Liana Cozea este valabilă şi în cazul personajului principal din Oficiul Universal al
scriitorului Gheorghe Pituţ, apărut cu cinci ani înaintea primei ediţii a Galeriei cu viţă
sălbatică a lui Constantin Ţoiu. “Conservator în principii și discret, pare a avea ceva din
înțeleptul satului, al cărui cuvânt rotund și greu răsună până în depărtări. Spirit temerar și
iubitor, a înfășurat pământul cu suflet, încercând a desluși ceața lumii grație cuvântului, dacă
e să dăm crezare celor spuse în poemul Un singur gând. Voce lirică distinctă, chiar de la
debutul editorial de acum 50 de ani, cu volumul Poarta cetății, s-a impus repede în peisajul
liric românesc prin franchețe și o vastă cultură în care se remarcă aplecarea spre civilizația
germană, apropiată oarecum de elanul și dorința de comunicare și schimbare a bihoreanului
ajuns la București dintr-o lume în care tradiția nu răspundea provocărilor bunăstării
citadine, granița dintre cele două lumi fiind de neșters. Aflat pe muchia celor două universuri,
rural și citadin, se confesează: Simplu când vii între oameni/ trebuie să le spui cine ești/ și de
unde,/ pentru că altfel/ n-ai unde să te întorci.” (Antoaneta Turda, Un poet de neuitat:
Gheorghe Pituț, în Viața Românească, an CXI, nr 6, iunie 2016, p. 20-23).
În romanul, ignorat de critica literară până în prezent, ori considerat un poem, Oficiul
Universal, semnat de Gheorghe Pituţ, cronotopul se constituie, prin urmare, din cei patru
vectori pe care teoreticianul Phillippe Walter îi stabilea în lucrările domniei sale, depăşind
teoriile bahtiniene anterioare, care sunt: vectorul cronos, topos, personaje şi acţiune. Toate
cele patru categorii de vectori se regăsesc şi în opera mai sus analizată a scriitorului Gheorghe
Pituţ, fapt ce accentuează aspectele neomoderniste ale stilului la acest autor, iar în cazul
acestei lucrări, apartenența ei la speciile epice. Autorul demonstrează, dacă mai era necesar,
că opera sa lirică, epică şi publicistică necesită încă un studiu mai aprofundat decît aspectele
lor generale evidenţiate în cercetările critice de până acum, dar nu avem intenţia de face o
lucrare exhaustivă în acest studiu.
(N.B.: fotografiile alb-negru sunt din arhiva familiei Pituț)
29
Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976 (ediţia I) şi 1978 (ediţia a II-a),
Cuvântul editorului de Valeriu Râpeanu, Postfaţă de Constantin Ţoiu.
30
Liana Cozea, Experienţa comunismului în jurnale şi romane, în vol. Ion Simuţ (coord.),Valenţe europene ale
literaturii române contemporane, Ed. Universităţii din Oradea, 2007, p. 283.
122
EDITORIAL
LAURA GHEORGHIU
Noe și cultura
Planeta e în carantină și nouă ”ne arde” de literatură? Toate programele de știri sunt
monopolizate de noul virus, lumea parcurge aceste săptămâni acomodându-se mai bine sau
mai ironic situației iar noi vrem poezie, artă, spirit? Cam mult, vor spune cârcotașii,
comutându-și tabletele pe rețele de socializare. Și totuși, insistăm!
Vom spune că acest ”arest la domiciliu” nu e nici pe departe ceea ce pare! Nu e o
carantină în sensul fizic al cuvântului, ci în primul rând, o oportunitate (nesperată) de a ne
căuta pe noi înșine, de a înțelege cât de artificial am parcurs ultimele decenii și cât de departe
suntem de ceea ce credem că reprezentăm! Este o pedeapsă care nu ne va scădea ”media la
purtare”, nu intră în calcul dar ne poate ocaziona îmbunătățirea dialogului cu noi înșine. Este
o oprire din alergare pentru a ne vitaminiza, de această dată nu cu sucuri pregătite și
îmbuteliate de alții, ci cu ceea ce vom reuși, fiecare în parte, să identificăm și organizăm din
ceea ce suntem.
Ne-am amintit povestea lui Noe. În mare măsură, fiecare este acum - și poate nu doar
acum, dar abia acum conștientizăm! – fiecare este un Noe, izolat pe barca proprie, în care ni s-
a permis să ne luăm pe noi înșine, amintirile, remușcările, frustrările și bucuriile. Noianul de
reguli de distanțare socială nu face decât să separe bărcile unele de altele și să ridice în fața
fiecăruia provocarea salvării. Precum în parabola biblică, salvarea vine în urma respectării
regulilor! Dar ce reguli pot fi formulate și cine se aventurează a le formula, atunci când vine
123
vorba despre salvarea fiecăruia de propriile alegeri greșite, speranțe diforme, neîmpliniri? Ei
bine, regulile stau în noi înșine, o știm cel puțin de la Sfântul Augustin încoace! În noi,
repetau și romanticii, stau limitele și cheia infinității. Ni s-a dat acum, acest răgaz spre a le
regăsi, pe cât posibil, ele având și regulile de urmat încrustate în ființa proprie.
Așadar, nu suntem (doar) într-o carantină impusă administrativ spre a contracara un
virus răspândit în întreaga lume. Înainte de toate, ar fi momentul să ”vedem” barca lui Noe cel
ce stă în noi. Așa precum el, nu vom putea da la o parte nimic din barcă, dar bine ar fi dacă
am reuși să-l vedem, să ne înțelegem cu el, să-l lăsăm să ne dea povață și lumină. Acest Noe
este Eul nostru. Am fost trimiși acasă spre a ne regăsi și a verifica dacă ne recunoaștem în
chipul lui Noe. ”Restul lumii” va fi dărâmat în relațiile sociale, fiind tema celor ce vor ajunge
la mal să reconstruiască regulile și vocabularul. Cei ce nu vor reuși, vor rămâne pe mare într-
un mod mai mult sau mai puțin lipsit de orientare, scurtcircuitând din nou, deranjând canalele
de comunicare, stricând arhitectura! Până acum, cu toții ne-am îndepărtat atât de mult de Noe-
le din noi, încât dialogul nu mai era posibil. Fiecare povestea despre un Sine construit
dimineața în tramvai sau la cafea, poate diferit de cel de ieri și cu siguranță mai puțin
strălucitor decât cel de mâine. Oricum, detașați de Noe și de Noi.
În barcă ne avem tocmai pe noi înșine și infinitatea lumilor posibile care se adună în
viața noastră sau pe care le evităm, ignorăm, anulăm în aceeași viață. Noi și alternativele,
bune sau rele, noi cu deciziile, speranțele și mai ales, cu Eurile noastre aproximative. Porniți,
fără să știm, într-o călătorie la capătul căreia ar fi minunat să știm cine suntem, cine este lângă
noi și încotro ne îndreptăm. Cei ce rămân cu adevărat lângă noi sunt tot atâtea fațete ale
identității noastre, voci pe care nu reușim să le întrupăm sau pe care ne e teamă să le arătăm
public. Iar dialogul fiecăruia cu el însuși face posibilă deschiderea către acești însoțitori ai lui
Noe, acești alter-ego care, împreună, dau măsura unei ființe și a cuprinderii spirituale de care
e capabilă.
De acolo începe ”cultura”! De la dialogul cu ceva ce îți este diferit și totuși legat
identitar de călătoria în aceeași barcă. De la mulțimea de predicate cu care îl poți întâmpina pe
Celălalt și care, alăturate, pot contura manualul de navigare. Ieșirea din carantină poate fi un
act pur mecanic, de inundare a străzilor. Dar poate fi inventarea unei noi lumi prin
comunicarea ce – poate – se va stabili între cei ce zilele acestea, se regăsesc pe ei înșiși
împreună cu lumea posibilă ce îi definește. Își vor regăsi limbajele și atributele, sensurile și
muzicalitatea.
O revistă de cultură este tocmai țărmul la care urmează a sosi, rând pe rând, Noe și
frații săi. Locul în care Eurile regăsite vor veni să mărturisească și să instaleze o lume
(posibilă!) în acord cu ei înșiși. Și să o descifreze pentru cei de lângă ei, chiar dacă va rămâne
străină în continuare, celor ce nu vor ajunge la mal. Până la urmă, rostul unui asemenea
katharsis e tocmai acela de a aduce lumină acolo unde aglomerarea de zgomote a distorsionat
dialogul. ”Ne arde” de cultură pentru că știm că la capătul tunelului, Noe va avea multe de
spus! Și îl așteptăm cu nerăbdare pe fiecare Noe care se va fi regăsit în singurătatea carantinei!
124
Cărți primite la redacție
ISSN: 2734-4665 ISSN-L 2734-4665

Thymes 1/2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Thymes 1/2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

thymes

Anul I, nr. 1, aprilie-iunie, 2020

Redactor-șef: Daniel Luca

Adresa redacției: Giroc, str. Naturii, nr. 55. Tel. 0747033260.

Foto copertă: Daniel Luca

Responsabilitatea pentru conținutul materialelor din cuprinsul revistei revine autorilor.

Materialele propuse pentru publicare se trimit pe adresa: revista.thymes@gmail.com, în

Vedem în această revistă, în primul rând, o cale de promovare a cărților autorilor

Mi-e teamă de liniști crescute pe buze,

Mi-e teamă că vraja-i puternică tare,

Mi-e teamă de ochii-mi, plângând zi și noapte

Prin fiori aurii, de iubire scăldată,

Unul singur din doi, atingându-și seninul,

Scrisoare către poezie

Eu, dragă POEZIE-ți scriu

Să-ți fiu model, să mă pozezi,

Și pe cei dragi din jurul meu

Oare de ce se tem oamenii de fericire?

Să ne-mbătăm cu viață la petrecerea noastră prin lume,

Luminează, întinde mâna ta spre margini de lume

Când toamne flutură-n amurg,

Când harnic ne-mpresoară zorii...

Și-amarnicul fior din noi

La mulți ani, poezie!

Lumină-n ceruri, sărbătoare

îmi iau șorțul de cer

Mi-ai desfăcut inima în două,

Ai ucis păsările din gândul meu

În cale-ți voi pune doar spini și zăpezi...

Doar rău-ți va curge prin venele reci,

Drum cu sens unic

Sufletul meu e un drum cu sens unic,

E frig, e pustiu și tăcerea

Și suflul primit de la muze...

E trist, e pustiu și doar vântul

Pustiul acoperă toate

Atât de tăcut e pustiul,

Tăcere-i, pustiu și e frig,

Se așezau uitările-n troiene,

CARMENA FELICIA BĂINȚAN

Hai,vino cu mine mai spune ceva

Hai, vino cu mine, spune-mi poveşti

Hai, vino cu mine norocul să-ţi ţin,

Ascultă, străine, cântecul acestei dimineţi

Ascultă, ascultă, străine, spaţiul nostru ceresc

Pe lespezi de timp ne strigăm fiecare

Ascultă, străine, luna iar ne cuprinde,

LITANII CĂTRE ÎNGERI

Voi ce veniţi din ceruri

De ochi-mi sunt deschişi

Mă plimb prin urbea mea natală

Ce fac de ora-i prea târzie,

S-o prind în mâna mea flămândă

Să te primesc aşa cum eşti,

Am început un cântec în nordul meu frumos,

Te-am aşezat în sunet, în forme şi visare,

Pe-o margine de lună, tu ai făcut popas,

Din soare şi din stele făcut-am armonici,

Când ancore adorm în suflet nămolite,

La fântâna dinspre lume,

Nu te-nduri să stai o clipă

Chiar puternica natură,

Lumea strâmbă are viaţă,

Chiar dacă e scurt popasul