Epoca Marilor Clasici

Seminarul VI. Mureșanu, Demonism

Poemele Mureșanu și Demonism fac parte din operele de tinerețe ale lui Mihai Eminescu și au
fost publicate în postume.

Mureșanu (1869)
Este constituit dintr-un amplu monolog de 270 de versuri, acesta concentrându-se asupra
problemei istoriei: „De ce trebuie un popor să îndure, pe nedrept atâtea nenorociri?”

În primă instanță, monologul refllectă neliniștea față de soarta nepărtinitoare a patriei, pe

parcurs acesta focalizându-se asupra neliniștii generale față de destinul și rostul ființei umane.

Citiți cu atenție versurile:

„Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă Ce ochi veghează umed?... ce sânge se frământă?...
Din turnul în ruină. Și prin a lumei vamă Ce suflet țipă-n doliu... ce liră jalnic cântă...
Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies; Sunt eu!... Privesc trecutul, o marmură barbară
Ci prin al nopții aer întunecos și des Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară –
Abia pătrunde galben lumina-n raze rare, Și când văd viitorul cu norii roși de sânge
Precum se fur speranțe în inime amare. Atunci sufletu-mi geme și inima-mi se frânge.”
Când somnul frate-al morții pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire din țara morții trece
Și moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece,
Cu-aghiazma cea dulce a lumei frunte-atinge,
Păcatele-i adoarme, invidia i-o stinge,

Mureșanu (1871-1872)
Cea de-a doua variantă a poemului începe prin aceeași imagine lirică, însă Mureșanu care își
pierde speranța, consideră viața la care este condamnat poporul său la fel de injustă precum moartea.
Mureșanu îi aduce un elogiu lui Satana, creionând tabloul apocalipsei.

Citiți cu atenție versurile:

„Vai, soarte blăstemată, ce oarbă aruncii bobii,
La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebue,
Te rog soarte mă scapă, de alții nu – de mine.
Atât venin în suflet, și-atât amar în gând,
Încât dacă-aș putea-o ca să răsuflu-adânc
Și bine- aș învenina vremea-n care-s osândit
De a trăi.”
”(...) e-atâta minte- atâta plan de rele
S-a grămădit puteninc în viața ginții mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisa și-i menită.”
Epoca Marilor Clasici

Mureșanu (1876)
În această ultimă variantă, monologul este autonom deoarece transformă „meditația
«națională» a eroului într-o serie de neliniștitoare întrebări asupra condiției umane.” Eroul descoperă
că „sâmburele lumii e eterna răutate.”(Ioana Em. Petrescu)

Citiți cu atenție versurile:

„Eu pun o întrebare „CĂLUGĂRUL (cu extaz)

Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare.
Viața-mi, moartea noastră noi le ținem în mâni,
Pe ele deopotrivă ne simțim stăpâni –
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă de-o-potrivă de-al vieții lung amar.
Nu cer de fericire în lume să am parte,
Căci fericiri a lumii, închipuiri deșarte!
Viața noastră însă oricât de neagră fie
Ea împlinește oare în lume vreo solie?
E scop în viața noastră – vreun scop al mântuirii?
Ne-îngiunghem ființa pe-altarul nemuririi?
A gândului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Miseriei comune?”
Tu, taina nopții mele, tu, blond copil din ceriuri,
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,
Oh, vino, vino iarăși, ca să te strâng la piept,
Copil cu păr de aur, cu ochiul înțelept...
O, tu! Cum ești frumoasă, cum te cobori din stele.
Mizeria-mi s-o cauți și dorul vieții mele,
Un înger ești, un suflet ce-i rătăcit de mult,
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult?
O, cine ești? Îmi spune, de ce mă prinzi în brațe.
De ce zâmbirea lină e-amor? Și e dulceață?
De ce cuvântul buzei e lamură de miere?
De ce-mi întinzi tu gura când sufletu-mi te cere?
Și sânul tău marmor lași pradă gurii mele Și
buclele-ți în valuri ca să mă joc cu ele?
O, vin' a mea iubită! Eu îngenunchi, mă-nchin,
Eu te ador cu moartea-n suflet.”

Demonism (1872)
Este un poem care caută să explice cosmosul sub raport metafizic. „Poetul reușește să
contamineze mituri pe care le putem afla în mitologii de origini variate, să le dea o culoare proprie prin
fantezia sa, să pună problema revoltei Răului împotriva Binelui.” (Dumitru Murărașu)

„Titan bătrân, cu aspru păr de codri,

Plânge în veci pe creții feții sale
Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;
Uscat... stors de dureri este adâncu-i –
Și de dureri a devenit granit.
A lui gândiri încremeniră reci
În fruntea sa de stânci și deveniră:
Rozele dulci, rubine; foile,
Smaralde, iară crinii,
Diamante. Sângele său
Se prefăcu în aur, iară mușchii
Se prefăcură în argint și fier,
Din carnea-i putrezită, din noroi
S-au născut viermii negrului cadavru:
Oamenii.”
Epoca Marilor Clasici