Sarmis de Mihai Eminescu

Mijeste orizonul cu raze departate, Iar marea-n mii de valuri a ei singuratate Spre zarea-i luminoasa porneste sa-si uneasca Eterna-i neodihna cu linistea cereasca. Natura doarme dusa, tariile in pace. Din limpedea naltime pe-alocuri se desface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Isi limpezesc in tremur pe rand a lor icoane. Tot mai adanc domneste tacerea inteleapta Se pare cum ca noaptea minunea si-o asteapta. Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie Si pan la mal dureaza o cale de vapaie. Pe-o repede-nmiire de unde o asterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cat lumina-i dulce pe lume se mareste Cresc valurile marii si tarmul negru creste Si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri. O insula departe s-a fost ivind din valuri, Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blandul disc al lunii, stapanitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfacut la larg O luntre cu-a ei panze sumese de catarg. Taind in doua apa, ea poarta o pareche: Pe Sarmis, craiul tanar din Getia cea veche, Mireasa-i in picioare, frumoasa ca o zana, Stetea si pe-a lui umar isi sprijinea o mana. Se clatin visatorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata si flori pana-n pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant. De cate ori, iubito, ma uit in ochii tai, Mi-aduc aminte ceasul cand te-am vazut intai. Ca marmura de alba, cu maini subtiri si reci, Strangeai o manta neagra pe sanul tau In veci Nu voi uita cum tampla c-o mana netezind Si fata ta spre umar in laturi intorcand, Stiind ca nimeni nu e in lume sa te vada, Ai fost lasat in valuri frumosul par sa cada. In orbitele-adance frumosii ochi ce-ncanta, Pierduti in visuri mandre, priveam fara de tinta. Si tu zambeai, c-un zambet cum e numai al tau, Nu te-a mai vazut nimeni cum te vazusem eu Si plini iti erau ochii de lacrimi si de foc, Pe-al genei tale tremur purtand atat noroc De ce zambeai tu oare? Vrun cantec bland de jale Au desteptat in taina glasul gandirii tale? Pluteai ca o usoara craiasa din povesti. Dintr-o zambire-n treacat simtii ce dulce esti! Si cum mergeai, armonic si lin iti era pasul, Ramas in nemiscare m-a fost cuprins extazul, Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu, Tu, gingasa mireasa a sufletului meu De-atuncea cu pustiu-mi statut-am sa ma cert, Urmand cu-a mele brate o umbra in desert Pan ce-n sfarsit ajuns-am sa mangai chipul

sfant Al celei mai frumoase femei de pre pamant. Ce zeu din cer te puse in calea mea sa iesi, O, frageda fiinta ca floarea de cires! Cum s-a putut ca-n lume asa minuni sa steie, Caci tu esti prea mult inger si prea putin femeie! Si fericirea-mi, scumpo, nici indraznesc s-o crez. Tu esti? Tu esti aievea? Sau poate ca visez Daca visez, te-ndura, ramai la al meu piept Si fa ca pe vecie sa nu ma mai destept. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata, cu flori pan-in pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant. Ea cade in genunche sub florile ce ploua. Grumazul i-l cuprinde cu bratele-amandoua, Lasand pe spate capul Copile! n-o sa mantui? Caci fioros de dulce, pe buza ta cuvantu-i Si cat de mult ridici tu, in gand pe-o biata roaba! Comoara ta din suflet e singura-mi podoaba, Cu focul bland din glasu-ti, iubite, ma cutremuri, De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri. Si ochiul tau adanc e si-n adancime tristu-i, Cu umeda-i privire tu sufletul imi mistui! O, da-mi-i numai mie si nu-i intoarce-n laturi, De noaptea lor cea dulce in veci nu ma mai saturi Las sa orbesc privindu-i, iar tu ascultancoace Cum sta la sfaturi marea cu stelele proroace

Si codri aiureaza, izvoarele-i albastre Soptesc ele-nde ele de dragostele noastre. Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, Pamantul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni, Cat ai putea departe lopetile sa lepezi, Ca-n voie sa ne duca a marii unde repezi. Oriunde ne vor duce in farmecul iubirii, Chiar de murim, ajungem limanul fericirii. Ea mainile-amandoua le pune pe-al lui crestet Frunzis purtat de vanturi pe valuri cade vested. Se clatin visatorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitandu-se in jos, Iar tei cu umbra lata, cu flori pana-n pamant Spre marea-ntunecata se scutura de vant. Din codrii singurateci un corn parea ca suna. Salbatecele turme la tarmuri se aduna. Din stuful de pe mlastini, din valurile ierbii Si din poteci de codru vin ciutele si cerbii, Iar caii albi ai marii si zimbrii zanei Dochii Intind spre apa gatul, la cer inalta ochii.

Sarmis, de Mihai Eminescu (referat literar)

nc de cnd i redacta poemul deertciunilor, Mihai Eminescu fusese fulgerat de ideea unei epopei dacice. Episodul cuceririi Daciei, care la nceput avea numai cteva strofe, lu pe dat, n dauna ntregului, proporii considerabile. Lira patriotic, din ce n ce mai sonor, nbui curnd inteniile hronografice, i lungul poem se sfrm n fragmente pe care poetul fie le public deosebit (ca Egipetul), fie le folosi n noi compuneri. Proiectul unei epopei sau drame daco-romane e mai vechi, din chiar epoca studeniei, dar, spre a pstra cronologia faptelor istorice, vom trece la un poem meditat, dup artrile poetului, ntre 1875 decembrie iulie 1877 i anume la Sarmis, care totui soarbe n el materia din mai vechiul Murean. Sub deosebite titluri (Gemenii, Nunta lui Brig-Belu, Sarmis), se cuprinde cam aceeai poveste a doi frai gemeni, Brigbelu i nebunul Sarmis, cu deosebirea c o dat geamnul nebun este Boerebist. n sala cea nalt a domniei, n care n firide de-a lungul pereilor se vd chipurile tiate n marmur ale regilor daci, intr Brigbelu cu o facl de rin n mini. Tronul cu chipul fratelui su Sarmis, care lipsete de un an, e acoperit de un vl negru, semn c regele e socotit mort. Un ceas de nisip arat vremea. Din monologul lui Brigbelu reiese c Sarmis a fost nlturat (L-am dat deci la o parte), poate pus n lanuri (Pe cnd c -un om n lanuri de-i frate chiar, ce-mi pas!), i c peste o or fratele cel vnztor va avea coroana. ntr-o redacie mai lung, regele Sarmis aprea la nceput plimbnduse n barc cu logodnica sa Tomiris, creia i spunea cuvinte de dragoste ce-au trecut apoi n parte n Scrisoarea IV. Lucru curios - dovad c Eminescu voia cu orice chip s foloseasc un material mai vechi - ntunecatul Brigbel e un pesimist cu vorbele nsei ale lui Murean. Murean ironiza creaia: Dar nu - ce zic? Tu blastemi, poete... Cat bine, / Cci lumea e creat anume pentru bine. / N o spun aceasta popii i crile lor vechi, / De mii de ani nu sun legenda n urechi? / Nn vezi tu c virtutea gsete-a ei rsplat, / Rsplat ce de oameni i cer envidiat? / Rsplat prea frumoas: un giulgi i patru scnduri. / i-e ndemn-n nuntru, te scapi de multe gnduri, / De gnduri fr noim...? Pentru aa comoar / Treci nsetat pe lng a vieii dulci isvoar... Cu aceleai vorbe aproape o ironizeaz i Brigbel: Un cens mai am i iat c voi ajunge-n fine / Att de sus n lumea creat, pentru bine. / Creat pentru bine, ne spun crile vechi, / De mii de ani ne sun legenda n urechi... / i am vzut virtutea gsind a ei rsplat, / Ce nu numai de oameni, - de zei e-nvidiat, / Rsplat prea frumoas: un giulgi i patru scnduri. / De cnd vzui aceasta, am stat mereu pe gnduri: / S-mi stmpr lcomia? Pe lng dulci izvoar / S trec murind de sete pentru aa comoar? Morala fireasc a unei asemenea filozofii urma s fie asceza lui Murean. ns poetului i trebuia aci alt

fabul. Murean renuna la viaa activ, constatnd inutilitatea virtuii i victoria universal a rului n istorie: ...Dispreuete viaa, / nchin-te de sara i pn dimineaa, / Trufaule obscure - te crede sfnt -ales, / Un om din alt carne fcut - i cu eres / Poporul senchina-va chiar la a tale oase. / nvie, mgulete tu patimi dumnoase, / Invidia i ura boteaz-le virtui, / Numete brav pe gde, istei pe cei astui, / Din patimi a mulimei f scar de mrire / i te-or urma cu toii n vecinic orbire, / C-o fraz linguete deertciunea lor, / Din risipite roiuri atunci faci un popor. / Fii dinainte sigur, la rele el urma-va, / Cu snge i cenu pmntul presra-va. Aceeai zdrnicie a virtuii o exprim i Brigbelu: Ca s fii domn, se cade s-i iei adnc pe oameni. Voioii ca s se-nchine cu toi l-a tale oase, / Atunci nvie-ntr-nii pornirea dumnoas, / Invidia i ura boteaz-le virtui. / Numete-erou pe-un gde ca fierul s-i ascui, / Pe cel viclean i neted numete-l nelept, / Nebun zi-i celui nobil i simplu celui drept, / Din patima mulimii f scar la mrire / i te-or urma cu toii n vecinic orbire. / Cu laude mngie deertciunea lor, / Din roiuri risipite vei face un popor / i sigur fii la rele de-a pururea urma-vor, / Cu snge i cenu pmntul presura-vor Aadar, pesimismul lui Murean a devenit, n chip cam silnic, la Brigbelu, machiavelism. Dar a rmas concepia lui Iehova-Ormuz (aci Zamolxe), ca principiu al rului, adic al vieii. S-a zis c Sarmis, cruia i se rpise tronul i iubita, avea temei propriu s blesteme pe Zamolxe, i c de aceea nu se poate apsa asupra pesimismului. n realitate, amndoi fraii sunt pesimiti cu frazele furate lui Murean, cu deosebire c unul i face o politic bizuit pe ru. Apariia lui Zamolxe de partea lui Brigbelu a putut nsemna n contiina lui Eminescu exemplificarea ideii tiute c Dumnezeu, comediantul btrn, i exponenii si, popii, patroneaz aceast lume a minciunii. Cnd Brigbelu i sfrete monologul, nvlesc n sal voievozii de ri i de olaturi, n frunte c -un preot btrn cu toiag de aur. Timpul de un an, prescris ateptrii lui Sarmis, trecuse. Se aduce o cuie aurit, preotul aprinde mirodenii, i pe cnd toi cad n genunchi cu faclele stinse, cheam de trei ori pe regele pierit: n numele Celuia, al crui vecinie nume / De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, / Cnd limba-i neclintit la cumpenile vremii, / Toiagul meu s-atinge ncet de vrful stemii / Regeti, i pentru dnsa le chem dac trieti, / O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! rsai de unde eti! Sarmis nu rspunde, toi i aprind fcliile la focul sacru i preotul smulge vlul negru de pe statuia de marmor. Sarmis, aadar, murise. Brigbelu privete pe fereastr poporul i soldaii cu facle i sulii, care-l aclam rege. Rmas singur n sala pustie, n fala clepsidrei cu nisipul scurs, el e ntmpinat de o femeie mai alb ca omtul, care-i zice rar i rece: Eti mulumit acum? Este Tomiris, fosta logodnic a lui Sarmis, de ast dat iubit de Brigbelu, pe care ea la rndu-i l iubete hipnotic, ca

pe un demon, cu suflare care arde i ochi care nghea. Vorbele Tomirei prevestesc pe acelea ale Ctlinei: - Da, simt c n puterea ta sunt, c tu mi-eti Domn - / i te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. / Simt c l-a ta privire voinele-mi sunt sterpe, / M-atragi precum m-atrage un rece ochi de erpe. n curnd se svrete nunta, la care tnrul cheam pe toi zeii vechii Dacii. n capul mesei ade Zamolxe, zeul getic, avnd, element de mitologie popular acesta, soarele n dreapta i luna n stnga. Voievozii i boierii stau dup treapt n jurul mesei, la mijlocul creia ade pe tron ntunecosul, cu plete lungi, Brigbel. Un cntre (un soi de scald scandinav, prin urmare) spune ...poveti din alte vremuri, / De regi de-a cror fapte te miri i te cutremuri. E i un fel de mscrici, un fou, un ghidu n chip de Faun cu mutr... de capr, care face pe toi s rd, chiar i pe regii de piatr din firide, n varianta n care fratele pierit e Boerebist, se face un dan al tinerilor n sunetul cimpoaielor skytice. Nunta aceasta, n care mitologia popular se mpletete cu cea pgn, anticipeaz nunta din Clin, care, tiprit nc din 1 noiembrie 1876, a zdrnicit dezvoltarea acestei pri din poem. Deodat apare sub un arc, rezemat de spada-i de rege, nebunul Sarmis, cu care Tomiris idilizase la nceput n barc pe lac. Brigbelu se scoal nfuriat, cu mna pe pumnar, dar nu cuteaz s loveasc. Galbenul la fa Sarmis, trecndu-i mna la ochi ca spre a-i aduce aminte o veche povestire, nu face altceva dect s enune geneza: El noaptea cea etern din evii-i o recheam, / Arat cum din neguri cu umeri ca de munte / Zamolxe, zeul vecinic, ridic a sa frunte / i dect toat lumea de dou ori mai mare, / i pierde-n ceruri capul, n jos a lui picioare, / Cum sufletul lui trece venind dinneagra cea, / Cum din adnc ridic el universu-n bra, / Cum cerul sus se-ndoaie i stelele-i aterne, / O bolt rsrit din negure eterne, / i dect toat lumea de dou ori mai mare / n propria lui umbr Zamolxe redispare. Ctre acest Zamolxe, care se afl la nunt, pe naltu-i je, se ridic cu duh de rzvrtire Sarmis. De la zeu a avut el pe cea mai frumoas femeie, dar i necredincioas (e o scurt aci not de misoginism: Sunete-atta farmec cu-atta necredin). Tot darul i-l zvrle acum la picioare. Nu mai vrea nici coroana plin de pete, nici femeia. Cu grozave vorbe blestem pe frate: i-acum la tine, frate, cuvntul o s-ndrept, / Cci voi s-nglbeneasc i sufletu-i din piept / i ochii-n cap s-i sece, pe tron s te usuci. / S sameni unei slabe i strvezii nluci, / Cuvntul gurii proprii, auzi-l tu pe dos / i spaima morii intre-i n fiecare os... / De propria ta fa, rebel, s-i fie team, / i somnul - vame vieii - s nu-i mai ieie vam / Te mir de gndirea-i, tresai la al tu glas, / ncremenete galben la propriul tu pas, / i propria ta umbr urmnd prin ziduri vechi, / Cu mnele -i astup sperioasele urechi, / i strig dup dnsa plngnd, mucnd din unghii / i cnd vei vrea s njunghii, pe tine s te-njunghii.

Blestemul lui Sarmis se ridic, nefolositor, i spre zeu: Te-a blstema pe tine, Zamolxe, dar, vai! / De tronul tu se sfarm blstmul ce visai. / Durerile-mpreun a lumii uriae / Te-ating ca i suspinul copilului din fae. / nva-m dar vorba de care tu s tremuri, / Semntor de stele i-nceptor de vremuri. Mitologic, aci se face aluzie la invulnerabilitatea zeului, la nemurirea n care, dup Herodot, credeau toi geii. Dar dac ne ntoarcem la Murean, vedem pe dat c e vorba de impasibilitatea divinitii, precum i de eternitatea circular a Totului, care, pieritor n formele sale, rmne venic ntreg (Puternice btrne, gigante - un pitic, / Cci tu nu eti n stare s nimiceti nimic). Blestemul lui Sarmis se mplinete ntocmai. Brigbelu umbl prin slile pustii, cu pumnalul, spre a-l ucide, i cnd, avndu-l n fa, lovete, cade el nsui: Lovete crud o dat i cade mort - Brigbel.