Motivul codrului în poezia lui Mihai Eminescu

Simbioza istorică dintre codru şiexistenţa poporului român a fost exprimatăîn

zicala “codrul-frate cu românul”,dar şi în expresia “frunză verde, foaieverde”
din poezia noastră populară, rea-lităţi incontestabile ale spiritualităţii româ-
neşti.Lirica eminesciană evidenţiază pregnantimaginea codrului. Un vers al
poetului spune:
“Al meu suflet e înfrăţit cucodrul”, investindu-l astfel cu puterea deneegalat a
geniului său. Imaginea codrului is-a furişat şi sedimentat în suflet încă
decopil - “fiind băiat păduri cutreie-ram”, întrucât impresiile cele
maiputernice, şi care se ţin minte sunt aceleadobândite în copilărie:
“Unde eşti, copilărie,Cu pădurea ta cu tot ?” Încă de la primele afirmări
poetice,tânărul poet a cântat meleagurile natale:“Aş vrea să văd acuma natala mea
vâlcioarăScăldată în cristalul pârăului de-argint,Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:A codrului
tenebră, poetic labirint (...)”aşa cum va repeta şi mai târziu în poezia“Codru şi
salon”. Oricum, în poezia “Dinstrăinătate” (1866) e amintit codrul defoioase
de la Baisa, din preajma Ipoteştilor -Botoşani, valea cu pârăul
Drăzlencăi,dealurile din împrejurimi: Dealul Pădurii, alHaraminului şi al Crucii,
unde GheorgheEminovici - tatăl - avea o stână, aşa încât“satul şi pădurea
creşteau în jurullui, îmbrăcate în legendă, cuoameni care în gesturile şi
încuvintele lor făceau să trăiască o mitologie întreagă” (D. Popovici).

Cu intermitenţe, acestea îl vor chema şi mai apoi. E vorba de chemarea

pământului na-tal, de satul din suflet.În lirica sa, el cântă natura cu un accen-tuat
sentiment al iubirii, încât nu ştim undeîncepe sentimentul naturii ori al iubirii,
atâtde puternic a sudat sentimentele.Frecvenţa codrului e mare în poezia
sa,natura având semnificaţii multiple: o naturăcadru, martoră, ocrotitoare, liman
al liniştiişi singurătăţii, participantă activă la durerileşi bucuriile inimii omeneşti, o
natură erou.În “Floare albastră”, iubita îşi cheamăperechea în codru: ”Hai în
codrul cu verdeaţă,Und'-isvoare plâng în vale (...).”Blanca din “Făt-Frumos din tei”,
sortitămănăstirii, fuge în plin codru, trecând călareîn goana calului, fulgerând
lumini, iarperechea de îndrăgostiţi se pierde în umbracodrilor. Codrul bătut de
gânduri din “Do-rinţa” îi adoarme la sânul lui:“Adormind de armoniaCodrului bătut de
gânduri,Flori de tei deasupra noastrăOr să cadă rânduri-rânduri.” În poemul “Călin (File
din poveste)”,luna ca o vatră de jeratic rumeneşte Graţian Jucan
1/4
străvechii codri. Voinicul din poveste avenit din lume, coborând “pe
poticadinspre codri”, într-o adevărată feerie anaturii, să-şi sărbătorească nunta
cufrumoasa fată de împărat:“De treci codrii de aramă, de departe vezi albindŞ-auzi
mândra glăsuire a pădurii de argint?Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,Care ţine-n a lui
mână gingaşei mirese.”La nunta lor, participă soarele şi luna,zmei, împăraţi şi-
mpărătese, feţi-frumoşi,cititorii de zodii şi Pepelea şăgalnicul,personificarea
spiritului glumeţ alromânului din basme. Alături de aceastănuntă
împărătească, poetul a zugrăvit şinunta insectelor, a goangelor pădurii,
pentru“a semnala chiar măreţia naturii înminiatură” (G. Călinescu).Înnebunit
de durere, Arald, din celălaltmare poem de lungă respiraţie, “Strigoii”, azburat pe
un cal negru până când a ajuns“la poala de codru-n munţii vechi”,unde îşi
avea sălaşul magul bătrân şi păgân,care - “pe-a codrilor potică” -
pleacăîmpreună cu acesta la domul de marmurăneagră, ca prin vrăji să i-o
readucă în viaţăpe Maria, regina dunăreană. Bătrânul, alb şiblând, poate face din
piatră aur, din îngheţvăpaie, poate închega apa-n sânge, dinpietre foc să
saie. El poate face ca înîntreaga fire să fie “ninsoare, fulger,gheaţă, vânt
arzător de vară”. Un sin-gur lucru, pare a ne sugera poetul, nu poateface magul:
nu poate opri inima să iubească.Poemul ilustrează, de altfel, că o
dragosteadevărată n-o poate înfrânge nici hotarulmorţii. Sufletul poetului
ardea în acest timpîn vâlvătaia dragostei pentru VeronicaMicle. El s-a
regăsit în motivul codrului,înveşmântat în haina lui Arald, şi pentru a-lînţelege
cităm versurile:
“Eram un copilandru. Din codri vechi de bradFlămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,
(...)Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad !”“Împărat slăvit e codrul.” el e Măria Sa,
în mijlocul lui:“Adormi-vom, troieni-vaTeiul floarea-i peste noi,Şi prin somn auzi-vom
buciumDe la stânele de oi.(...)””-O, priviţi-i cum viseazăVisul codrului de fagi!Amândoi ca-ntr-o
povesteEi îşi sunt aşa de dragi!”
Aici, de data aceasta în “Povesteateiului”, îşi are loc idila aceleiaşi
Blanca,când luna luminează calea îndrăgostiţilorspre inima codrilor,
acompaniaţi de sunetulcornului.Sora viselor noastre, o adevărată zână apădurii,
e aşteptată în “Freamăt de codru”,iar în “Revedere” stau faţă-n faţă
veşniciacodrului cu vremelnicia omului. Poezia seîntemeiază pe un dialog între
poet şi codru,dar e construită pe o antiteză, subliniind unspecific sufletesc -
doina şi un specificgeografic - Dunărea. Codrul eminescian sesustrage
timpului şi rămâne în eternitate.Prototipurile universului sunt statice: “Marea şi cu
râurile,Lumea cu pustiurile,Luna şi cu soarele,Codrul cu isvoarele.” Natura nu e peisaj, ci
existenţă, iar poe-tul cântă, de altfel, o natură mitică.“Românii - scria poetul -
aufost popor de ciobani (...); deacolo multele tipuri frumoase(...); de-acolo
cuminţiaromânului, care ca cioban a avutmultă vreme ca să se ocupe
desine însuşi, de acolo simţământuladânc pentru frumuseţile naturii,prietenia
lui cu codrul, cu calulfrumos, cu turmele bogate, deacolo poveşti, cântece,
legende,c-un cuvânt, de acolo un poporplin de originalitate şi de-
o60Bucovina Forestierã XIII, 1-2
Comentarii
2/4
feciorească putere formată printr-omuncă plăcută, fără trudă (...).”În bătălie, în
“Scrisoarea III”:“Numa-n zarea depărtată sună codrul de ste-jari(...).... Ce mai freamăt, ce
mai zbucium !Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium(...).” Nu numai codrul, ci
natura întreagădevine pavăză, scut al apărării ţării. Codrule participant activ în
luptă, e erou. Poetulslăveşte codrul, adevărat împărat, crai şivoievod, ce
protejează întreaga natură, ca săînflorească şi să rodească, căci el nu
enumai cadru, motiv ori mit, ci şi simbol.Falnicii oşteni ai lui Mircea cel
Bătrân nus-au luptat numai pentru apărarea,independenţa şi libertatea ţării,
ci şi pentrulinişte şi pace, pentru că numai în pacedragostea poate înflori:“ Te-
am ruga, mări, rugaSă-mi trimiţi prin cinevaCe-i mai mândru-n valea Ta:Codrul cu poienileOchii
cu sprâncenele (...)” La care răvaş de dragoste, în alt poem,poetul răspunde şi
face din codru unadevărat mit:“Dar să ştii, iubite frate,Că nu-s codru, ci cetate
(...),”fortăreaţă inexpugnabilă împotriva duşma-nilor ţării.Memorialistul Paul de
Alep, în călătoria-ipe la noi, a notat cuvintele lui Vasile Lupu:“Drept castele şi
fortăreţe avemaceşti munţi şi păduri, împotrivacărora nici un duşman nu
poatebirui.”Din pricina vicisitudinilor timpului,exploatarea crâncenă a pădurilor,
l-a făcutpe poet să critice, să denunţe şi să acuze:“ Îşi dezbracă ţara sânul,Codrul -
frate cu românul -De secure se tot pleacăŞi izvoarele îi seacă.” La sunetul cornului,
adevărat semnal deluptă, lui Ştefan cel Mare îi “vin codri-najutor ...” Cătălina
din “Luceafărul” îşicheamă vechea dragoste:”Cobori în jos, luceafăr blândAlunecând
pe-o rază,Pătrunde-n codru şi în gând,Norocu-mi luminează!”“El tremură ca alte dăţiÎn codri şi
pe dealuri (...).”“Codru-şi bate frunza lin”, în sunetulmelancolic al cornului, în
“Peste vârfuri”,iar în “Somnoroase păsărele”, “codrulnegru tace”, pentru ca în
“Lasă-ţi lumea”tânguiosului bucium să-i răspundă “codrulverde fermecat şi
dureros”.Codrul e simbolul forţei şi al veşnicieidatorită vitalităţii lui de neînvins. În
acestcontext, semnificativă rămâne poezia “Cete legeni”. Legănatul nu e din
pricina vântu-lui sau a ploii, ci din pricina treceriitimpului. Poezia a luat
naştere pe bazamotivului şi a versurilor din tezaurulfolcloric bucovinean şi
ardelean,contribuind astfel la îmbogăţirea liriciieminesciene. Ea exprimă
propriile-igânduri, poetul regăsindu-se în motivulcodrului, simbol al puterii,
încât pare aspune: şi eu am fost puternic, atâta vremecât am cântat.Asemenea
codrului personificat, părăsitde păsări - cântăreţii lui, care-i duc departegândurile
şi norocul - şi poetul, dacă nucântă, rămâne sufleteşte pustiit: “Şi cu doru-mi
singurelDe mă-ngân numai cu el!”“La mijloc de codru” înfăţişează de-simea
acestuia. Numai în luminişul uneipoieni, lângă baltă, elementele telurice
-păsările, dar şi cosmice - luna, soarele şistelele, îşi reflectă în oglinda apei
imaginile.Şi tot acolo vine şi iubita, de frumoasă ce-i,să-şi admire chipul în
aceeaşi oglindă aapei.“Mai am un singur dor” (cu toate vari-antele) e
testamentul eminescian, în care lamormânt şi-a dorit “şi codrul aproape”;61 Jucan
Motivul codrului în poezia lui M. Eminescu
3/4
62numai în Diana se întreabă: “S-auzi cum codrul frunza-şi bate,S-adormi pe verdele
covor ?”,înflorind toate din mila “Codrului, Mărie Sale.”M. Eminescu a reînviat mitul
codrului,admirându-i măreţia, dând liricii saleintense vibrări noi, adresându-i
uneorichemări stăruitoare, expresie a nostalgieianilor apuşi. Vechi şi
monumental, forţătelurică şi cosmică, codrul i-a răpit simţirile:“Şi tot ce codrul a
gândit cu jaleÎn umbra sa pătată de lumini,Ce spun: isvorul lunecând la vale, Ce spune culmea,
lunca de arini,Ce spune noaptea cerurilor sale,Ce lunii spun luceferii seniniSe adunau în râsul
meu, în plânsu-mi,De mă uitam răpit pe mine însumi.” Căci să nu uităm ce a spus poetul:
“Almeu suflet e înfrăţit cu codrul” .

PDUREA ÎN MENTALUL POPULAR Poporul, acest iscusit artizan, i-a alctuit, din timpuri strvechi, fr tiin de
carte, îns cu mult învtur de via, o cultur proprie: o limb clar i muzical, vorbit în pilde, snoave i poveti, în
zictori i proverbe înelepte, o muzic, dans i o poezie oral. O constant a creaiei folclorice româneti este
sentimentul legturii stabile a omului cu locul în care s-a nscut. De aici izvorte i dragostea pentru natur i
pentru tot ce ine de ea: munții și dealurile, văile i cîmpiile, apele i pdurile rii, holdele de grîu i livezile de
pomi fructiferi, miresmele florilor i cîntecele psrilor etc. Inima naturii descrise în folclor este pdurea. Ea
constituie izvorul din care înete orice form de via. Pdurea este un simbol cu aspect dual, asociat
deopotriv bucuriei i dinamismului vieii, dar i spaimelor, pericolelor, rtcirilor sau chiar morii. În modelul
tripartit al lumii, specific mentalitilor arhaice, pdurea, muntele împdurit, ocup poziia de mijloc a triadei,
reprezentând astfel liantul, elementul de legtur dintre celelalte elemente: ap – pdure / munte împdurit –
cer. În basm, de pild, pdurea apare ca loc intermediar între lumea de aici i lumea de dincolo. Aici îi au, de
regul, slaul toate fiinele misterioase care concentreaz în ele puteri miraculoase: Muma-Pdurii, Strîmb-
Lemne, Sfarm-Piatr, Setil, Ochil, Psril, animale mitologice uriae etc. Aici se afl i palatele de basm ale
împrailor, aici se exercit viclenia împotriva eroilor solari de tipul lui Ft-Frumos, aici se duc luptele cele
mai teribile între forele binelui i forele rului. Limbajul folcloric este deosebit de bogat în imagini,
comparaii, metafore i simboluri, care îi confer acestui spaiu o valoare artistic remarcabil. Scriitorii notri
au descoperit înc de la început acest „izvor" nesecat de inspiraie, care este literatura popular, i au recurs
adesea la bogia sa pentru a-i împrospta propria creaie, pentru a o înnoi i a o învigora. Asemeni
folclorului, în literatura cult, pdurea pe care o strbat eroii de basm ori de legend e populat de montri de
tot felul, de fpturi ieite din comun, cu trsturi pozitive i negative deopotriv. Ea simbolozeaz astfel spaiul
slbatic, neîmblânzit, haotic chiar, trimiându-ne cu gândul la actul creaiei universale. Aspectul haotic al
pdurii ofer îns întotdeauna i o soluie, o „potec”: „În jurul meu pdurea lucreaz la cercuri. În trunchiuri
Ciocnitoarea bate nituri. E o linite încrcat De febra înlrii unor catarge. Unde plec, Doamne?” (Pdurea,
Marin Sorescu) Aceleai valori le întâlnim în cazul pdurii – labirint, simbol ambivalent, loc al morii i al
regenerrii deopotriv, cci finalizarea unei etape reprezint începutul unei noi etape în procesul de formare,
de iniiere al eroului: „de la un loc i se închide calea i încep a i se încurca crrile”. Zona întunecat a pdurii
simbolizeaz o faz a dezorientrii, zona incontientului, în care omul contient poate ptrunde doar ovind.
Traversarea labirintului devine, aadar, o cltorie iniiatic. În aceeai idee a simbolisticii creatoare,
formatoare, pdurea este reprezentat i ca loc de repaos i de adpost. Codrul salvator, „codrul – frate cu
românul” este unul din motivele poetice cele mai bogat reprezentate în literatura noastr: „i câte gânduri
nu deteapt câte-un stejar mai vechi, ce tie A veacurilor disprute povestea cea de brbie, El, ce sub umbra
lui btrân s-adposteasc a putut Câte-un Mihai al rii noastre, trit i mort necunoscut. Pdure, cine nu iubete
suava ta melancolie, Tu ce ridici spre ceruri brae visându-i dulcea poezie, i care om venind în tine nu se
pricepe înlat, Cu rnile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?” (Pdurea, Alexandru Macedonski) În toat
lirica româneasc predomin conotaiile pozitive ale pdurii, aceasta fiind un adevrat lca al iubirii libere:
„Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Împrejuru-ne s-adun Ale Curii mândre neamuri: Caii mrii,
albi ca spuma, Bouri nali cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rmuroase, Ciute sprintene de munte - i pe
teiul nostru-ntreab: Cine suntem, stau la sfaturi, Iar gazda noastr zice, Dându-i ramurile-n laturi: - <> "
(Povestea codrului, Mihai Eminescu) Nu lipsesc îns nici conotaiile negative ale pdurii, acestea asociind
codrul, îndeosebi cel greu de strbtut i întunecat, lumii haosului i a morii. Populat de fiine malefice,
pdurea este locul în care textele descântecelor exorcizeaz duhurile rele ce posed fiina omului: „[Faptul]
s-l iei... i s-l treci Din vad în vad i s-l duci Prin muni i codrii pustii Nelocuii De nici o fiin Omeneasc...” (G.
Dem. Teodorescu, Poezii populare, 431) Relaia cu o asemenea pdure plin de pericole, populat de duhuri
malefice, era reglat odinioar printr-o seam de datini i credine populare. Mersul în pdure, tiatul i adusul
lemnelor, culegerea ierburilor i a fructelor de pdure erau admise doar în anumite perioade ale anului i
interzise, în mod categoric, în zilele sau orele „periculoase”, când spiritele pdurii erau active. Astzi, îns,
omul modern, postmodern nu mai sim