Sunteți pe pagina 1din 3

17.

MIHAI EMINESCU POEZIA IUBIRII ŞI A


NATURII.— SARA PE DEAL

•Legătura dintre sentimentul erotic şi frumuseţea naturii în lirica eminesciană


• Sara pe deal, idilă în metru clasic cu o compoziţie echilibrată
• Îmbinarea elementelor de pastel cu farmecul dureros de dulce al iubirii
• Simplitatea şi profunzimea mijloacelor artistice

• Poezia iubirii şi a naturii ocupă în ansamblul (összességében) 1iricii eininesciene un loc important. Sentimentul
erotic şi admiraţia naturii se împletesc în creaţii romantice de un farmec neegalat (utánozhatatlan). Ca şi creatorii anonimi ai
versurilor populare, poetul evocă elemntele naturii ca martore (tanúk) şi participante la starea sufletească a
îndrăgostitului. Elementele peisajului romantic (codrul, lacul, izvoarele, cerul înstelat, luna, teiul înflorit etc.) sunt umane, calde,
ocrotitoare.
• Poezia Sara pe deal, publicată în revista ,,Convorbiri literare” în 1885 este o idilă în metru clasic, cu o
compoziţie echilibrată. Cele 6 strofe imaginează o întâlnire de dragoste într-un peisaj rural (falusi) nocturn (éjszakai). Se descrie
o noapte de vis plină de fericiire absolută pentru care merită să trăiască omul. Primele patru strofe conturează
cadrul de natură în care poetul, îmbătat de amor (szerelemittasan), va fi aşteptat de iubită, ultimele două strofe redau
starea de spirit a îndrăgostiţilor, visul de iubire romantică împlinită (beteljesült).
• Permanent se împlet esc elementele de pastel cu farmecul dureros de dulce al iubirii. Se descrie un amurg la
ţară: satul este învă1uit (koriilvéve) treptat de mantia (lepel) neagră a nopţii, apar stelele şi luna, pe deal urcă turmele la
stână, ţăranii se întorc osteniţi de la muncile câmpului.
Peisajul rustic nocturn, loc de întâlnire pentru visătorul romantic, este redat cu excepţionale elemente vizuale şi
auditive. “Turmele urc, stele le scapără-n cale”, “luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”, “stelele nasc umezi pe bolta
senină”, “nourii curg”, “va1ea-i în fum”, oameni cu coasa-n spinare vin de la câmp” sunt imaginile vizuale care redau cadrul idilei
“ —

romantice.
“Apele plâng”, “scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”,”toaca (kereplő) răsună mai tare”, “clopotul vechi îrnple cu
glasul lui sara”.
-sunt Imaglnlle auditive care sporesc a nopţii taină pentru o îtâlnire romantică.
În centrul tablouluj rustic, romantic se găseşte eroul liric, poetul aşteptând cu nerăbdare întâlnirea:
“Ah! în curând satul în vale-amuţeşte Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă Ore întregi Spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.”
Din nou, şi în această poezie, elementele de natură au ecou în sufletul îndrăgostitului. Ochii mari ai iubitei caută
melancolic 1una prin frunza rară a pădurii, apariţia stelelor îi umple “pieptul de dorinţă fruntea de gânduri”.
Catrenele (négysorosok) de douăsprezece silabe sunt scrise metru clasic.
Sara pe deal, buciumul sună cu jale
/ coriamb / / dactil / / dactil /troheu/
Muzicalitatea versurilor este duioasă, melancolică, nostalgică
Vocabularul simplu, popular, numărul mic de mijloace stilisti (câteva personificări, epitete şi inversiuni) sugerează
intimitatea şi firescul (természetesség) sentimentului.
18. MIHAI EMINESCU POEZIA IUBIRI ŞI A

NATURII— FLOARE ALBASTRĂ

• Motivul florii albastre la romanticii germani şi la Eminescu


• Compoziţia poeziei şi cele două atitudini antitetice
• Mesajul filozofic al poemului

• Poezia a fost publicată în revlsta “Convorbiri literare” în


1873 şi este una din numeroasele poezii de dragoste în care durerea
pierderii iubitei se îndulceşte, după ani de zile, în prezentul imaginaţiei. În ultima strofă
aflăm de moartea iubirii, proiectată în trecut şi cufundată (elmeriilve) astfel în atmosfera
nostalgiei.
Motlvul florii albastre, frecvent în poeziile eminesciene este împrumutat de la romanticii
germani. Heinrich von Ofterdingen, eroul romanului cu acelaşi titlu al lui Novalis caută
floarea albastră, şimbol al absolutului în poezie. La Eminescu f1oarea albastră este
simbolul iubirii pierdute, al dorului din trecut.
• Compoziţional poezia se supune celor două atltudini tipice
operei eminesciene:
—dorinţa de fericire terestră prin iubire pământească
—izolarea superioară a geniului în lumea cunoaşterii absolute, ideale. Potrivit acestor
două atitudini antitetice poezia pune faţă în ‚faţă reproşul (szemrehdnyás) şi monologul
ademenitor (csábító) al ‚femeii îndrăgostite cu tristeţea nostalgică, stoică a poetului
izolat (elszigetelődött) în singurătatea sa nemuritoare.
Ca şi în poemul “Luceafărul”, femeia reprezintă fericirea omenească, plină de
compromis (megalkuvás), iar poetul apare distant (távolságtartó), conştient de preţul trist al
genialităţii.
• Priniele trei strofe cuprind reproşul iubitei pentru izolarea singuratică a poetului în
meditaţiile lui filozofice:
“Nu Căta.în depărtare
Fericirea ta, iubite!”
Şiragul de imagini de pastel reflectă îndepărtarea de viaţă a poetului cufundat în “stele”,
“nori”, “ceruri-nalte”, “întunecata mare”. Poetu1 apare în postura înaltului visător, absorbit de
eternitatea ideilor.
Filozofia optimistă a fetei care caută să-1 împace cu viaţa obişnuită, trezeşte o
vremelnică (időleges) şi neîncrezătoare aprobare