POEZIA ROMANTICA

"SARA PE DEAL"

– idilă-pastel –

de Mihai Emineseu

(autor canonic)

• Poezia "Sara pe deal" de Mihai Eminescu

• ∆ε φ ι ν ι τ ι ε : Ιδ ι λ α

• Τι τ λ υ λ ∀Σ α ρ α π ε ∆ ε α λ ∀ δε Μιη α ι
Εµ ι ν ε σ χ υ

Χο µ ε ν τ α ρ ι υ ∀Σ α ρ α π ε ∆ ε α λ ∀ δε Μιη α ι
Εµ ι ν ε σ χ υ
Poezia "Sara pe deal" de Mihai Eminescu

"Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc - stele le scapără-n cale,

Apele plâng clar izvorând din fântâne,

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc, umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi, casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi împle cu glasul lui sară,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte,

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!

Ne-om rezima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?"

Definitie: Idila
Idila este o specie a liricii peisagiste şi erotice, care
prezintă în chip idealizat iubirea, într-un cadru rustic, fiind
ilustrate prin imagini artistice şi figuri de sfii tablouri din natură
şi puternice trăiri interioare, cu predilecţie sentimentul de dragoste.

Poezia "Sara pe deal" a fost scrisă de Mihai Eminescu la Viena, în

1871-1872, mai întâi ca o variantă a poeziei "Ondina" şi a fost
publicată în revista "Convorbiri literare" abia la 1 iulie 1885, de
aceea ea se încadrează în prima etapă a poeziei erotice, perioadă
dominaiă de optimism, în care imaginea iubirii este luminoasă.

Poezia "Sara pe deal" este o idilă - pastei, construită cu elemente

descriptive de natură, în cadrul căreia se manifestă sentimentul de
dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană.

Tema:

Poeziei o constituie aspiraţia poetului pentru o dragoste ideală, o

poveste de dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic.

Ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorinţa celor doi

îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a sentimentului,
fapt ce înalţă dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice
şi profunde accente filozofice.
Comentariu "Sara pe Deal" de Mihai Eminescu
Titlul "Sara pe Deal" de Mihai Eminescu

Titlul: Este specific pastelului şi precizează timpul "sară" şi locul "pe

deal", care constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste
iubirea.

Structură, semnificaţii, limbaj artistic

Poezia este o idilă cu puternice note de pastel şi este alcătuită din

şase strofe şi două secvenţe poetice, distribuite astfel: prima
secvenţă cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, în care
notele rustice terestre se împletesc cu elemente ale Cosmosului,
ilustrând lirismul obiectiv; secvenţa a doua (ultimele două strofe)
este dominată de lirism subiectiv şi intensifică accentele de idilă,
finalul fiind impresionant prin valoarea absolută pe care o are
iubirea, în numele căreia eul liric este gata să ofere sacrificiul
suprem: "...- Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui
toată?"

Aceeaşi idee a sacrificiului suprem în numele iubirii absolute se regăseşte şi în alte poezii
erotice eminesciene:

"Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire..."

("Luceafărul")

"O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, şi să mor"

("Pe lângă plopii fără soţ")

Prima secvenţa poetica. Incipitul îl constituie versul de pastel,

indicând locul şi timpul naturii personificate: "Sara pe deal buciumul
sună cu jale".

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabioul înserării într-un peisaj

natural, în care imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, cu
figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară
numită pastei. Personificarea buciumului care "sună cu jale" şi a
apelor care "plâng" semnifică armonia perfectă a naturii cu
sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de iubire
desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii "Turmele-1 urc, stele le
scapără-n cale" şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul
natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste.

Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers al idilei: "Sub un salcâm, dragă,
m-aştepţi tu pe mine".

Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive,

predominant cosmice, cu cele de idilă, care exprimă sentimente Ia fel
de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers. Elemente
simbolice ale Cosmosului "luna pe cer" şi "stelele [...] pe bolta
senină", care constituie motive romantice, sunt în relaţie
semnificativă cu ochii iubitei "Ochii tăi mari caută-n frunza cea
rară", ultimul vers al acestei strofe accentuând nerăbdarea şi dorinţa
arzătoare a trăirii sentimentului de iubire: "Pieptul de dor, fruntea
de gânduri ţi-e plină".

Strofele a treia şi a patra redau imaginea rustică a satului, în stil

panoramic, de la nori, raze, la streşini, case, fântâni, stâne,
fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: "Nourii curg,
raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere
murmură-n stână". Imaginea satului se compune din imagini vizuale şi
imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la câmp, la toaca
şi clopotul care, prin personificare, "împle cu glasul lui sară".

Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentuează,

printr-o expresie populară tipică idilei, nerăbdarea, intensitatea
dorinţei de iubire.

îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul

universal-cosmic este sugestiv relevată de prezenţa elementelor
specifice fiecăruia dintre ele: "streşine", "case", "fântâna", "stâna"
şi respectiv "luna", "nourii". Trebuie remarcate în mod deosebit în
aceste strofe de pastel imaginile auditive şi cele vizuale, care compun
tabloul pictural al satului în amurg.

A doua secvenţă poetică (ultimele două strofe) revelează ritualul

iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea
eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii, redate de
interjecţia sugestivă: "Ah!" care se repetă la începutul primelor două
versuri. Dorinţa îndrăgostiţilor de a trăi în profunzime sentimentul de
iubire este însoţită de declaraţie erotici: "Ore întregi spune-ţi-voi
cât îmi eşti dragă". Ritualul este revelat şi de verbele la viitor,
sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar
înfăptui: "Ne-om rezima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi
sub înaltul,/ Vechiul salcâm [...]" E prezentă aici şi ideea proiecţiei
iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii ocrotitoare
a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: "sub salcâm",
idee ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi un uşor optimism, dat
de verbul "surâzând", sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii
ideale.

Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în

dragoste este sugerată şi în finalul acestei poezii:".. .-Astfel de
noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?", sacrificiu de care
este capabil numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira
spre idealul de iubire.

Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman şi planul naturii este

realizată de Eminescu prin personificări (buciumul sună cu jale",
"apele plâng"), natura umanizată aflându-se în deplin acord spiritual
cu trăirile poetului.

Comparaţiile -"sufletul meu arde-n iubire ca para"-, metaforele

-"stelele nasc umezi"-, epitetele -"luna [...] "sfântă şi clară",
"înaltul, vechiul salcâm"- dau sentimentului de iubire sensibilitate,
emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.

Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive

specifice pastelului, a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi
semnificativ tablou natural, în care sentimentul de iubire se
integrează în mod desăvârşit:

- imagini vizuale: "Turmele-i urc, stele le scapără-n cale", "Luna pe

cer trece-aşa sfântă şi clară", "Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/
Vin de la câmp ..."etc.

- imagini auditive: "buciumul sună cu jale", "Scârţâie-n vânt cumpăna

de la fântână", "toaca răsună mai tare", "Clopotul vechi împle cu
glasul lui sară" etc.

Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice

- luna, stelele, cerul, noaptea - ca simboluri cosmice se îmbină
armonios cu motivele poetice terestre - salcâmul, satul în amurg,
dealul.

Prozodia este deosebită prin măsura versului de 12 silabe, ritmul

fiind, în mod cu totul surprinzător, format dintr-un coriamb, doi
dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminini (ultima silabă
neaccentuată) dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.

Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de

tema iubirii şi a naturii, care la Eminescu se înnobilează cu o
înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc natura şi iubirea
deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.

Tabloul al cincilea creează, impresia unui epilog şi revine Ia motivele

romantice iniţiale: sub stăpânirea atotputernică a lunii, ca astru
tutelar şi martor, se desfăşoară spectacolul naturii eterne şi al
umanităţii efemere. în Universul ilustrat prin aceleaşi elemente ca la
începutul poemului, "pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt
muritori şi supuşi sorţii, idee filozofică ce se constituie, parcă,
într-o concluzie a poeziei şi a existenţei întregii omeniri:

"Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!" Limbajul artistic este specific
liricii eminesciene, construit din modalităţi uimitoare atât în ceea ce
priveşte lexicul, cât şi prozodia sau figurile de stil.

Imbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui intelectual,

însă fără abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce
particularizează stilul acestui poem prin câteva trăsături:

- naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată de cuvinte

populare, regionalisme şi arhaisme folosite: "gene ostenite",
"ceasornicul", "suflu-n lumânare", "fereşti", "osebite", "răboj",
"prizărită", "colb";

- expresia intelectualizată este prezentă, mai ales, în tabloul

cosmogonic, unde Eminescu sugerează mituri, idei filozofice, etice,
care obligă la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe
când fiinţă nu era, nici nefiinţă" trimite la imnurile creaţiunii din
Rig-Veda sau aminteşte de ideile lui Schopenhauer: "stăpânul fără
margini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii
livreşti, "precum Atlas în vechime", "microscopice popoare", "ne
succedem generaţii;

Viziunea contrastantă asupra lumii este realizată prin relaţii de opoziţie şi prin antiteza
specifică poeţilor romantici:

- antiteză compoziţională: tabloul cosmogonic cu cel satiric;

- antiteză ideatică: "Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,/ Altul caută în lume şi
în vreme adevăr";

- antiteză la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie

genii ori neghiobi", "viitorul şi trecutul"; prin derivare: "fiinţă nu
era, nici nefiinţă";

Epitetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv

corespunzător sentimentelor poetului: "mişcătoarea mărilor
singurătate", "galbenele file", "bătrânul dascăl", "timpul mort",
"ironică grimasă", "universul cel himeric";

Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei:

"precum Atlas în vechime", "ca şi spuma nezărită", "ca o mare făr-o
rază";

Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului cu

natura terestră şi cosmică deopotrivă: "luna varsă peste toate
voluptoasa ei văpaie", "codru-ascund în umbră strălucire de izvoară",
"timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie";

Metaforele sunt numeroase ca şi epitetele şi au capacitatea de a

vizualiza ideile: "urna sorţii", "colonii de lumi pierdute", "muşti
de-o zi", "din ungherul unor crieri";

Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic.

în prima parte a poemului, rima este feminină, iar în partea de satiră
rima este masculină, ilustrând tonul retoric. Rima este aici absolut
inedită, fapt ce a stârnit reacţii impresionante în epocă; Eminescu
rimează în mod surprinzător substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume
sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el", "adâncă/încă",
"recunoască-1/dascăl", "iată-I/Tatăl".