Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text poetic studiat

aparținând lui Mihai Eminescu.

Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Mihai Eminescu, alături de Ioan Slavici, Ion Creangă și I.
L .Caragiale, este una foarte importantă în evoluția literaturii române, prin modelele literare propuse.
Poezia ,,Floare albastră”, de Mihai Eminescu, publicată în revista ,,Convorbiri literare” în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe și anunță marile creații ulterioare, culminând
cu ,,Luceafărul’’.
Textul se încadrează în romantism prin temele și motivele literare romantice prin îmbinarea speciilor
literare (meditație, idilă și elegie) și prin folosirea antitezei.
O primă trăsătură romantică este vizibilă la nivelul temelor și motivelor literare. Tema iubirii este
prezentată în corelație cu cea a naturii deoarece la romantici natura este ocrotitoare a iubirii și vibrează la stările
sufletești ale îndrăgostiților. Motivele literare asociate temelor- codrul, izvorul, luna, floarea albastră, dorul, sărutul-
susțin, de asemenea, viziunea romantică. Acestor teme li se adaugă cea a geniului care aspiră spre absolut.
O altă trăsătură romantică este reprezentată de amestecul speciilor literare: meditație, idilă și elegie. Partea
de început a poeziei ia forma unei meditații filozofice asupra condiției geniului însetat de cunoaștere. Chemarea la
iubire rostită de fată este o idilă deoarece scenariul erotic imaginat de aceasta este proiectat într-un cadru natural
paradiziac, iar strofa finală, care dă glas tristeții generate de moartea iubirii ia forma unei elegii.
Titlul fixează simbolul central al poeziei, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează aspirația
spre fericire prin iubire. Motivul florii albastre apare și la Novalis și la G. Leopardi, ca simbol al aspirației spre infinit,
dar și în alte creații eminesciene. În poezia eminesciană, simbolul florii albastre sugerează aspirația spre fericire
prin iubire, nostalgia iubirii ca mister al vieții, opoziția între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece, a ideilor, a
cunoașterii absolute; ,,floarea’’ simbolizează viața, ființa păstrătoare a dorințelor pe care le dezvăluie cu vrajă,
iar albastru este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului.
Poezia se structurează în jurul unor opoziții: eternitate- efemeritate, masculin-feminin, detașare apolinică-trăire
dionisiacă, abstract-concret, aproape-departe, atunci-acum. Se conturează astfel în poezie două planuri care alternează:
cel al cunoașterii absolute (reprezentată de ipostaza masculină-geniul) și cel al iubirii concrete și a cunoașterii terestre
(reprezentată de ipostaza feminină-ființa comună).
Simetria este susținută de modul de organizare a textului poetic- monologul liric al fetei este întrerupt de cele
două reflecții ale bărbatului.
Astfel, se remarcă existența a patru secvențe poetice relevante pentru tematica poeziei.
O primă imagine poetică semnificativă pentru tematica poeziei este conturată în prima secvență lirică. Aceasta
cuprinde monologul fetei care începe cu reproșul adresat bărbatului adâncit în starea de contemplație, atras de
cunoașterea absolută. Tonul este familiar, alternând propozițiile afirmative și negative, interogative și exclamative.
Termenii populari ,,nalte’’ ,,încalte” și ,,nu căta” susțin adresarea familiară, iar cele două apelative ,,sufletul vieții
mele” și ,,iubite” exprimă iubirea sinceră.
Prin enumerarea simbolurilor eternității (,,stele’’, nori’’, ,,ceruri nalte’’) se conturează universul spiritual al
geniului, iar aspirația sa spre cunoaștere absolută este sugerată prin intermediul metaforei: ,,râuri în soare/Grămădești-
n a ta gândire.
Secvența se încheie cu avertismentul ,,Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”; deși rostit pe un ton șăgalnic,
acesta cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin iubire. Se conturează astfel,
încă din această primă secvență, două moduri posibile de existență, aflate în opoziție: trăirea în lumea abstractă-
trăirea iubirii concrete.
O altă imagine poetică ilustrativă pentru tema operei este conturată în a treia secvență lirică. Aceasta
cuprinde chemarea la iubire, în spațiul terestru (,,Hai în codrul cu verdeață’’), în mijlocul naturii paradiziace. Cele
două teme romantice, iubirea și natura, sunt prezentate în strânsă relație, fiindcă elementele cadrului natural
vibrează la stările îndrăgostiților.
Vicleană și șăgalnică, iubita încearcă să-l ademenească pe bărbatul însetat de cunoaștere absolută
prezentându-i farmecul paradiziac al iubirii. În descrierea cadrului natural feeric și protector se recunosc motive
romantice frecvente în lirica erotică eminesciană (codrul, izvorul, trestia, luna, noaptea), iar imaginile
vizuale- ,,Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață’’- se asociză cu cele auditive -,,izvoare plâng în vale’’.
Căldura zilei de vară este în perfectă armonie cu pasiunea chemării.
Chemarea iubitei conturează un scenariu erotic ale cărui etape sunt: descrierea naturii umanizate și
invitația în peisajul rustic, intim, conversația ludic-erotică, jocul îndrăgostiților/ ,,încercarea’’ iubirii, portretul
fetei, gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat, despărțirea.
Femeia este o apariție de basm (,,de-aur părul’’), șăgalnică (,,Ș-apoi cine treabă are?’’), senzuală, cu gesturi
gingașe (,,Te-oi ține de după gât’’).
Chiar dacă se creează impresia trăirii directe a iubirii, formele verbale de viitor (,,vom ședea’’, ,,voi
cerca’’, ,,voi fi’’, ,,mi-i spune’’, ,,mi-oi desface’’) și cele de conjunctiv (,,să-ți astup’’) contrazic această idee și
proiectează în viitor visul de iubire. Idila (povestea de dragoste) este o reverie, o dorință, nu realitate.
În concluzie, în poezia ,,Floare albastră’’ Mihai Eminescu dezvoltă într-o viziune proprie un motiv literar de
circulație europeană, textul purtând în germene marile idei poetice și teme care se vor regăsi mai târziu în
poemul ,,Luceafărul’’.