Romantism

Floare albastră de Mihai Eminescu

Una dintre cele mai cunoscute poezii eminesciene este "Floare albastră"
publicată pe 1 aprilie 1873 in revista "Convorbiri literare" . Poezia este o idila,
dar si o meditație asupra iubirii si asupra timpului care trece cu rapiditate.
Textul se înscrie in lirica romantică prin următoarele elemente: temele
(iubirea, natura, condiția geniului, aspirația spre absolut) si motivele literare de
factura romantică: codrul, izvorul, luna, valea; prin antiteză dintre cunoașterea
geniului si cunoașterea terestră; mitizarea femeii ideale; cunoașterea infinită;
cele două ipostaze ale eului romantic dual; amestecul de specii literare:
meditație, melancolie si idila dialogata; limbajul poetic expresiv.
Poezia "Floare albastră" iși are geneza in motivul romantic al "florii
albastre", descoperit de poet in literatura germană la Novalis si in cea italiană la
poetul Leopardi.
Tema poeziei o constituie iubirea si natura, dar si condiția omului de
geniu si a timpului in raport cu efemeritatea ființei umane. lubirea si natura
sunt teme foarte des întâlnite in creația eminesciană, pentru ca natura participa
afectiv la stările sufletești ale îndrăgostitului. Cadrul natural magic si protector
pentru cuplul de îndrăgostiți este structurat pe doua planuri: terestru (codrul,
izvoarele, prăpastia, valea) si cosmic (luna, stelele, cerul, luceafărul).
Titlul este o metaforă-simbol alcătuita din substantivul nearticulat
"floare" si adjectivul cu valoare de epitet „albastră” care in creațiile
eminesciene este expresia infinitului, a marilor depărtări astrale, a idealului.
"Floarea albastră" asociată cu floarea de nu -mă-uita, este simbolul iubirii
împlinite care va rămâne mereu in amintirea îndrăgostitului.
Lirismul poeziei este obiectiv, prin prezenta vocilor lirice care desemnează
cele două ipostaze ale umanului (îndrăgostitul si iubita), cele doua portrete
spirituale (omul de geniu si omul comun), precum si doua ipostaze de
cunoaștere a lumii (abstractă logică, rațională si cea concretă - afectivă,
senzuală).
La nivel compozițional, poezia este alcătuită din paisprezece catrene
structurate in patru secvențe lirice: reproșul formulat de iubită, cugetarea eului
liric, chemarea la iubirea inițiată de fata si meditația finală a bărbatului.
Secvențele alternează cele doua planuri, cosmic-terestre in dialogul celor doua
voci lirice: iubita si geniul.
 Simetria celor patru secvențe este asigurata de prezenta celor doua
chemări feminine urmate de doua momente reflexive ale eului masculin. Fata îl
percepe pe geniu ca ființa
inaccesibila "cufundat in stele", iar el, in final, o vede ca pe o reprezentare
mitica, ideală "floare albastră".
Prima secvență lirica, alcătuită din primele trei strofe corespunde
incipitului si configurează, prin discursul fetei, planul contemplației ideale,
specific omului de geniu care s-a înstrăinat de ea. Interogația retorica "lar te-ai
cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri nalte? "sta sub semnul reprosului.
Nemulțumirea fetei vine din faptul ca geniul este prea absorbit de tainele
cunoașterii. Spiritual, el este departe de ea si lumea refugiului sau este cea a
ideilor abstracte legate de tainele universului si ale cunoașterii așa cum
sugerează metaforele: "ceruri nalte", "râuri in soare", "câmpiile asire", "
întunecata mare", " piramidele învechite". Fata intuiește ca fericirea hărazită
muritorilor nu se afla acolo, ci in iubirea in plan terestru, si de aceea îl
avertizează pe omul iubit: "Nu căta in depărtare / Fericirea ta, iubite!" Fata se
adresează apelând la termeni populari Într-un stil familiar "Nu căta" ceea ce
sugerează un nivel spiritual inferior. Ea folosește un ton colocvial, intim, tandru
susținut de apelativele:' "iubite", "sufletul Vieții mele",
A doua secvența lirica, redată printr-o singura strofa, cea de-a patra,
deschide o dubla perspectiva asupra iubirii si a cunoașterii din mesajul feminin.
Îndrăgostitul creionează portretul iubitei prin apelativul "mititica" al cărui sens
este conotativ, fiind sinonim cu naiva, inocenta, pentru ca fata dezaprobă
cunoasterea spre care el aspiră, Deși recunoaște adevărul spuselor ei, se
detașează cu o anumita ironie "Ah! ea spuse adevărul / Eu am ras, n-am zis
nimica".
Secvența a treia alcătuită din opt strofe (V-Xll) constituie cel mai amplu
tablou al poeziei si enunță monologul fetei cu o chemare la iubire in plan
terestru, opus celui abstract, al ideilor. Monologul tinerei, seducător prin
prospețimea lui, este o invitație într-un paradis terestru realizat prin motive
romantice frecvente creaților eminesciene ("codru cu verdeață", "Stânca stă să
se pravale", izvoarele care plâng, "bolta cea senină" , trestia, luna, stelele).
Scenariul iubirii proiectat in viitor (" vom ședea", "mi-i spune") se desfășoară
conform unui ritual prestabilit care cuprinde mai multe etape: chemarea in
spațiul intim al pădurii, conversația șăgalnică, gesturi tandre, ispititoare, sărut
discret, îmbrățișare, întoarcerea spre satul din vale si despărțire.
Farmecul idilei este sporit de bogăția cromatica: verde, galben, roșu si de
căldura verii care sporește intensitatea sentimentelor :"Si de-a soarelui
căldura / Voi fi roșie ca mărul". Fata este o apariție de basm, grațioasă: "Mi-oi
desface de-aur părul ", este senzuală si naivă" Eu pe-un fir de romaniţă / Voi
cerca de mă iubești", săgalnica " s-apoi cine treaba are".
Cei doi îndrăgostiți aspiră la eternizarea momentului. Gesturile tandre
conțin revelația unei iubiri pure , idealizate: "Mi-i ținea de subsuoara, / Te-oi
ținea de după gat', "Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse".
Întoarcerea către casă, despărțirea, plasată într-un peisaj bucolic "spre sat in
vale", pecetluiește unirea spirituală a îndrăgostiților.
UItima secvența lirica alcătuită din ultimele doua strofe (XIll -XIV) este o
continuare a meditației masculine asupra iubirii, proiectate acum in amintiri ca
ideal, dar si o meditație asupra timpului care nu mai poate fi întors pentru a
retrăi frumusețea iubirii. Sfârșitul idilei este ○ certitudine. Frumoasa
pământeancă este departe, iar ratarea fericirii este sursa de nostalgie si regret:
"Si te-ai dus dulce minune, Si-a murit iubirea noastră".
De la apelativul "mititică", el trece la o apreciere mai înaltă, in care se
dezvăluie implicarea personala: "Ce frumoasă, ce nebună / E albastră-mi, dulce
floare!" Astfel, femeia efemera care i-a tulburat preocupările este transformată
in ideal feminin . Repetiția Floare-albastră! Floare-albastră! " exprimă durerea
sfâșietoare a pierderii.
UItimul vers al poeziei "Totuși este trist in lume!" conține esența
meditației geniului asupra existentei umane, dominate de tristețea si
neîmplinirea ființei superioare care își caute perechea ideala.
Limbajul poetic se individualizează prin expresivitate, sugestie,
muzicalitate si oralitate. Oralitatea este susținuta de mulțimea termenilor si
expresilor populare din monologul fetei "romaniță", "voi cerca , "nime".
Sugestia este prezentă in versurile ("Ah! Ea spuse adevărul; / Eu am ras,
n-am zis nimica"), unde atitudinile contradictorii sugerează dualitatea ființei,
ruptură dintre eul uman si demonul cunoașterii.
In text , apar imagini artistice auditive "mi-i spune minciuni", vizuale
"Lângă balta cea senină", "Voi fi roșie ca mărul" si numeroase figuri de stil:
epitete ("prăpastia măreață", "trestia cea lină", "balta cea senină"),
personificare ("izvoare plâng in vale"), comparații ("Voi fi roșie ca mărul", "ca
florile ascunse"), repetiții ("Floare-albastra! floare albastra!"), inversiuni ( "de-
aur parul" , "dulce floare" ), metafore ( "sufletul vieții mele", "râuri de soare",
"întunecata mare"). Întreaga poezie este structurata pe opoziții: masculin-
feminin; eternitate-efermitate; geniu – om comun; atunci-acum; departe-
aproape; cunoaștere abstracta, rațională-cunoaștere concreta, senzoriala.
 Muzicalitatea poeziei este susținută de elemente de prozodie: rima
îmbrățișată , ritmul
trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Apar si unele inovații prozodice
rezultate din asocierea unor cuvinte rare: "gândire". "asire" si a unor părți de
vorbire diferite "dispare" - " floare".
Poezia "Floare albastra' este o capodoperă a liricii eminesciene, care prin
interferenta dintre tema iubirii si a naturii, problematica geniului a cunoașterii,
pregătește poemul "Luceafărul".