Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este considerat a fi cea mai importantă
voce poetică din literatura română. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de
criticul Titu Maiorescu în articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "Pe
cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-
lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul
Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru
toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Scrisă în
anul 1872 şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare",
Poezia "Floare albastră" aparţine etapei de tinereţe a creației
eminesciene(alături de "Sara pe deal","Dorinţa", "Lacul", "Povestea teiului"),
anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul". Poezia poate fi privită
drept un nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în
manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă(specie a liricii
peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste naivă,
pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe,
regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din
realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza
căreia este construită expunerea lirică.
Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice,
prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci
lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.
Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei,
concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. Meditaţia
bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia
îndrăgostitului. Secvenţa a treia, strofele 5-8, continuă monologul fetei ce
sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă
poetică, strofele 13-14, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe
care o proiectează în ideal.
Monologul fetei din a treia secvenţă continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în
lumea terestră- "Hai în codrul cu verdeaţă". Cadrul natural se realizează prin
motive romantice, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană :"Stânca stă
să se prăvale/ În prăpastia măreaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele
auditive în cadrul sinesteziei "Und-izvoare plâng în vale".Căldura zilei de vară se
află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită:"şi de-a soarelui
căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul
gura". Fata conturează în acest fel povestea de iubire drept o cale mai simplă de
atingere a fericirii. Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe eminesciană,
caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur
părul", "roşie ca mărul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom şede", "mi-i
spune", "oi desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi
sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor
imaginar.
Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis
sau reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza
decât în planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofie. Diferenţele
dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă
existenţa unei legături de iubire.
Mihai Eminescu
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!